CORNELIU FLOREA – POLEMOS: REMUS DIN CUIBUL VULPII

corneliu_florea_1411695859Remus Pricopie este ministrul educaţiei naţionale române în guvernul prim-ministrului Victor Ponta şi cum e prim-ministrul aşa trebuie să fie şi miniştri lui: manechine logoreice pe ecrane. Pe lângă faptul constatat că, de când sunt la guvernare, nu au făcut nimic bun pentru România, pe ecranele de plasmă des le scapă şi porumbeii nulităţii lor intelectuale.

De curând, pe postul TV Digi 24, domn ministru Remus – legendar nume roman – a fost întrebat de către interlocutoarea Elena Vijlie.: „În ce oraş s-a născut Romulus şi Remus?”. Fără sa clipească, Remus, care a trecut prin universităţile lumii – Bucureşti, Washington, Cambridge, Buffalo, Londra – a răspuns: „Nu ştiu dacă s-au născut într-un oraş anume, pentru că ei au fost găsiţi de cineva în pădure, într-un cuib, cred că vulpea nu era cetăţean … ” Elena Vijlie, îl întrerupe brusc, corectându-l: „Nu este vorba de o vulpe, ci despre lupoaică!”. Continue reading “CORNELIU FLOREA – POLEMOS: REMUS DIN CUIBUL VULPII”

Advertisement

PROBLEMA ARDEALULUI VAZUTA DE UN AMERICAN

by Corneliu FLOREA

MILTON G. LEHRER: „ARDEALUL PAMÂNT ROMÂNESC”

 

Prezentarea scriitorului american

În prefata volumului de cinci sute de pagini, istoricul Ion Patroiu face o scurta prezentare a autorului, jurnalistul si scriitorul american Milton G. Lehrer, pe care îl caracterizeaza drept un om de cultura, perfect informat, observator atent si obiectiv, având un stil concis prin selectarea esentialului. În continuarea prefetei, Ion Patroiu care, în 1991 împreuna cu sotia autorului, Doamna Edith Lehrer, a îngrijit editia volumului aparut la Editura Vatra Romaneasca din Cluj Napoca, precizeaza ca obiectivele lui Milton G. Lehrer au fost etalarea adevarului istoric si social din Transilvania, a monstruozitatii Dictatului de la Viena (August 1940) si a metodele propagandei unguresti: falsul deliberat, minciuna sfruntata, nerusinarea cinica.

Milton G. Lehrer s-a nascut în 1906 la New York. Tot din prefata aflam ca parintii sai erau evrei din România care, dupa un timp trait în Statele Unite s-au reîntors în tara. Milton si-a continuat studiile în România deprinzând limba româna foarte bine. Apoi a plecat la Paris la studii universitare si a obtinut doctoratul în drept international. Fiind cetatean american si vorbind ebraica, engleza, româna si franceza a facut ziaristica la diferite publicatii europene, dar angajat permanent era la „La Tribune des Nations”. În 1939, datorita unei zgomotoase propagande despre asa zisele nedreptati pe care le sufera minoritatea ungara în statul roman, redactia hebdomadarului îl trimite pe Milton G. Lehrer în Transilvania sa se informeze si sa informeze corect despre realitatea minoritatilor din Transilvania unita cu România din 1918.

La 6 octombrie 1939, Milton G. Lehrer scrie în hebdomadar: „Opinia publica occidentala este voit dezinformata de propaganda revizionismului maghiar. Situatia minoritatii maghiare din România este departe de cea incriminata zilnic de presa sovinista ungara. Pentru a impresiona strainatatea, lucrurile sunt prezentate sub o falsa lumina. Ungurii îsi au scolile lor, bisericile lor, asociatiile lor, si duc o viata potrivit traditiilor lor”. În continuarea articolului: „Daca, pe lânga superioritatea numerica a elementului românesc, se are în vedere trecutul istoric al Transilvaniei, provincie autonoma timp de secole, încorporata Ungariei abia în 1867 – cum este posibil sa se conceapa revizuirea Tratatului de la Trianon care nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotriva, a reparat una. Drept care a fost din nou, reafirmat si consfintit, în Tratatul de la Paris din 1947 al natiunilor europene”. În urmatoarele luni Milton G. Lehrer publica în „La Tribune des Nations” alte articole pe aceasta tema printre care si unul intitulat „Transilvania, pamânt românesc” ce va fi si titlul volumului sau, de mai târziu, în care a adunat toata, repet toata documentatia disponibila la acea vreme despre istoria locuitorilor transilvaneni cu ajutorul careia a pledat, informat si magistral, ideea ca Tratatul de la Trianon nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotriva, a reparat una, pe cea facuta secole de-a rândul românilor ardeleni, majoritari autohtoni în Transilvania.

Dupa ocuparea Parisului de catre trupele germane în 1940, Milton G. Lehrer are motive întemeiate sa paraseasca capitala franceza si se refugiaza în România, la Bucuresti. Astfel, traieste alaturi de poporul român tragedia „Ultimatului de la Moscova” si a Dictatului de la Viena. Observa atent situatia internationala, sta de vorba cu refugiatii din partea Transilvaniei ocupate de Ungaria si aduna materiale pentru volumul intitulat „Le probleme transylvain vu par un americain” cu subtitlul „La Transylvanie – terre roumaine”, terminat în franceza si româna în 1944, an în care versiunea româneasca este editata si publicata în prima editie. Din nefericire pentru natiunea româna, versiunea franceza nu a putut fi publicata în Franta din motive financiare si este înca o rusine a guvernantilor români care aveau posibilitati de finantare, dar nu au facut-o! Si nu numai a guvernantilor dar si a Academiei Române, a istoricilor si scriitorimii române, a avutilor din acea vreme printre care nu s-a gasit nici un sponsor pentru publicarea volumului în Parisul eliberat. Astfel opinia publica occidentala nu a fost informata corect despre „le probleme transylvain”, lasând cale libera propagandei unguresti de atunci si pâna în prezent.

Editia de fata, a treia, este de fapt prima editie completa a volumului document, imbatabil martor al adevarului si se datoreaza sotiei autorului, Doamna Edith Lehrer, care a venit în România aducând manuscrisul primei parti a volumului, în care se arata continuitatea populatiei autohtone în Dacia, parte ce nu a fost publicata în editiile anterioare. Aparitia editiei de fata se datoreaza si Uniunii Nationale „Vatra Româneasca” si istoricului Ion Patroiu.

Am lasat pentru alta data, comentariile asupra interzicerii reeditarii acestui volum necesar cunoasterii istoriei romanesti din 1944 pâna acum si de acum înainte, pentru ca actualii guvernanti ai statului român sunt înscaunati de udemeristii iredentisti, carora le sunt vasali pentru aceasta înscaunare. Îmi permit sa afirm si sa sustin ca, la ora actuala, toti evrei din România au un statut privilegiat, indiferent daca au facut ceva pentru români sau împotriva lor, cu exceptia lui MILTON G. LEHRER care a fost unul dintre cei mai buni si mari avocati internationali ai drepturilor românilor ardeleni din toate timpurile si trebuie asezat alaturi de marile personalitati istorice românesti care au pledat si luptat pentru drepturile românesti în Ardeal. Acum însa, când propaganda udemeristilor are un avânt cumplit, guvernul statului roman si pseudo-elitele bucurestene ce domina mass-media romaneasca nu o contracareaza real, subliniez real, din contra anihileaza unitatea nationala, denigreaza Uniunea Nationala „Vatra Romaneasca” si îl marginalizeaza, discrimineaza istoric si intelectual pe MILTON G. LEHRER.

Tainuirea si dosirea acestui volum, si a autorului lui, în aceast moment de exacerbare a iredentismului ungar, inoculat cu ura în tânara generatie de unguri si secui ardeleni, demonstreaza, înca odata, ca actualii guvernanti români si o parte din elitele culturale nu sunt nici macar trestii gânditoare, ci doar niste trestii de balta aplecate dupa cum bate vântul si interesele lor meschine…

Spicuiri notabile din prefata volumului

Istoricul Ion Patroiu cu seriozitate istorica si curaj civic scrie o prefata de 25 de pagini ce trebuie mai mult decât citita, meditata. Prefata începe cu Nicolae Iorga care în 1938 a tinut la Abrud conferinta „Lupta stiintifica împotriva dreptului românesc”, prin care documentat arata efectele negative ale propagandei unguresti, deformarile si minciunile în tromba prin care se încearca sa se conteste drepturile poporului român asupra teritoriului sau national prin negarea identitati si a continuitatii. În acest sens, câteva paragrafe mai jos, Ion Patroiu vine cu un exemplu prin care ne arata cât de departe merg ungurii cu dezinformarea si falsul istoric. De curând s-a aflat, din „Cronica de la Saint Denis” – cronica considerata buletin oficial al regatului Frantei – cum s-a celebrat la Paris, din ordinul regelui Carol al VI-lea, victoria regelui Ungariei, Sigismund de Luxenburg, la Rovine, împotriva lui Baiazid! Da, ati citit bine, asa scrie în cronica franceza ca… a avut loc o mare procesiune si s-au tras clopotele la Notre-Dame în cinstea regelui, care, nu s-a aflat acolo în timpul bataliei, sosind în ajutorul lui Mircea cel Batrân, când batalia luase sfârsit cu înfrângerea otomanilor care deja se retrageau, cu Baiazid cu tot, peste Dunare dupa cum scriu chiar cronicile otomane. Dupa înfrângerea lui Baiazid la Rovine de catre Mircea cel Batrân, solii unguri au dus la Venetia vestea despre vitejia regelui Ungariei care s-a batut corp la corp cu Baiazid! Mai departe, vestea vitejiei regelui ungur a ajuns pâna la Paris. Da, se practica din toate timpurile, ca unii sa se laude cu victoriile altora, dar ungurii îi întrec pe toti si ma mir cum de s-au oprit aici cu fabulatia, fara sa ne spuna cine a învins din bataia corp la corp dintre cei doi, când era atât de simplu sa adauge: viteazul rege al Ungariei i-a taiat capul lui Baiazid, dar doctorul personal al sultanului i l-a cusut la loc, pe loc. Ce mai conta, în afara de faptul ca la Notre-Dame de Paris s-ar fi tras clopotele o saptamâna, în loc de o zi.

Lasând la o parte ridiculul propagandei unguresti, Ion Patroiu arata ca, de cum românii au intrat pe scena istoriei universale, fiinta si faptele lor sunt numai de unii prezentate corect iar de altii sunt deformate, minimalizate sau chiar negate si exemplifica cu Robert Roesler, primul care ne-a scos din Dacia Superioara, din Dacia lui Burebista si Decebal, spulberându-ne din Europa

!

Mai trebuie retinut din prefata si alte aspecte ale propagandei unguresti. În timp ce toti vecini Ungariei sunt distorsionati prin fals si minimalizati cu ura, ei, ungurii cu aroganta vorbesc de milenarul regatului lor european, când de fapt pentru aproape o jumatate de mileniu nu a existat un stat ungar de sine statator. Cu tot acest adevar istoric, ei nu contenesc nici astazi sa tipareasca si sa raspândeasca harti cu marele regat ungar ce a exista înainte de pierderea Dalmatiei (1430) si a bataliei de Mochacs (1526)! Opus acestei tardive grandomanii unguresti, istoricul Ion Patroiu face o comparatie pertinenta cu Turcia si Austria, foste mari imperii europene, care în zilele de acum nu tiparesc, pentru raspândire si propaganda, cât de întinse le-a fost imperiile lor. Chestie de bun simt social, istoric pe care nu îl au ungurii revizionisti de astazi, în frunte cu Laszlo Tokes de la noi si Viktor Orban de la ei.

Spre sfârsitul prefetei, autorul ajunge la concluzia ca românii nu cunosc adevarata istorie si propaganda a vecinului nostru ungar, din mai multe motive. Mentionez doua: obstructia de astazi a adevarului despre propaganda iredentista anti-româneasca si inexistenta unei istorii corecte a ungurilor scrisa de un român pentru români. E adevarat, dar acest mare gol se poate completa citind volumul „Ardealul pamânt românesc” scris de americanul Milton G. Lehrer.

Scurta prezentare a volumului

Aceasta prezentare succinta o fac în ideea ca cititorul român, sau de ce ungur nu, sa faca rost si sa citeasca întregul volum, care este un comentariu pertinent prin sutele de documente istorice, din surse diferite, românesti si straine, despre Transilvania, despre populatia si istoria ei. Milton G. Lehrer îsi împarte volumul în cinci parti:

PARTEA ÎNTÂIA – Ce este Transilvania?

La aceasta întrebare autorul raspunde pe cât de direct, pe atât de corect: „Transilvania este unitatea pamântului locuit de români si începe cu poporul daco-get”. Si ca sa dovedeasca acest fapt recurge la diferite recensaminte ale populatiei din Transilvania, insistând mai mult asupra celui din 1930. Acest recensamânt a fost luat în considerare la Viena, când s-a început arbitrajul pentru Transilvania, arbitraj care pâna la urma s-a sfârsit ca un dictat prin amenintare cu forta. Dupa acest recensamânt în Transilvania avea 5.548.363 de locuitori dintre care români erau 3.207.880, unguri 1.353.276, sasi si svabi 543.852. deci în Transilvania din patru locuitori numai unul era ungur. Milton G. Lehrer din datele statistice ale acestui recensamânt demonstreaza ca românii formeaza marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei, ca sunt autohtoni, armonios raspânditi, pe când celelalte minoritati sunt intruse, colonizate începând cu secolul XI-lea. De asemenea autorul, cu argumente istorice, citând peste douazeci de autori straini, atesta continuitatea populatiei daco-gete în Transilvania, contracarând teoria lui Robert Roesler, prin care la venirea ungurilor aceasta era un spatiu pustiu, un vid.

PARTEA A DOUA – Transilvania leaganul românismului

În aceasta parte de 112 de pagini, autorul scrie pe rând, sucit dar esentialul despre Daci, Romani, Români, demonstrând istoric continuitatea si transformarea poporului daco-get în spatiul carpatin, cu toate vicisitudinile sutelor de ani prin care a trecut, sustinându-le existenta permanenta aici si, prin dovezi si rationament istoric, demoleaza pe rând toate teoriile propagandistice anti-românesti prin care Dacia romana ar fi ramas goala dupa retragerea aureliana (247 A.D.) Pentru cei mai putin informati si pentru tânara generatia post decembrista, care este complet dezinformata istoric si politic, recomand acest capitol din care se va afla cum istoricii unguri au distorsionat adevarul istoric, dându-ne disparuti de acasa pentru o mie de ani. În esenta, dupa plasmuirile unguresti odata cu retragerea legiunilor romane întregul popor daco-roman a parasit Dacia lui Decebal si a pribegit pastorind pe nu stim unde si dupa o mie de ani s-a întors înapoi, ca niste valahi arhaici, napadind marele lor principat transilvan. Si dupa ce ne-au primit, din mila, ne-am numit popor român si ne-am facut stapâni la ei acasa. Cititi: „Timp de o mie de ani un gol imens în centrul Europei, în cea mai fertila si mai bogata regiune a continentului, gol pe care aveau sa-l umple ungurii abia în secolul al IX-lea” (Ardealul pamânt românesc, editia 1991, pag 72). Ungurii s-au trudit mult sa nascoceasca o asemenea teorie a discontinuitatii si exodului, de o mie de ani a poporului român, dar nu au putut dovedi cu probe si rationamente istorice aceste nascociri. În schimb a venit Milton G. Lehrer care îi demoleaza prin eruditie istorica. Întâi de toate, nu exista un fenomen asemanator în tot imperiul roman, adica, odata cu retragerea legiunilor romane sa plece si populatia autohtona dupa ele. De ce tocmai din Dacia, cea mai fertila si bogata regiune a continentului? A doua întrebare fara raspuns este: unde sunt documentele celorlaltor popoare, a cronicarilor si istoricilor lor, prin care sa ateste acest exod si nomadism al poporului geto-dac prin tarile lor, cunoscut fiind ca în asemenea situatii inevitabil ar fi fost mari confruntari, lupte între bastinasi si intrusi consemnate în documente, cronici, istorii. Lipsesc dovezile si rationamentul istoric din teoriile unguresti. Unde ar trebui sa-i plasam pe daco-români, se întreaba celebrul istoric Ferdinand Lot de la Sorbona, pentru ca ungurii, sârbii, bulgarii si grecii sunt de acord ca ei nu au ce cauta nici în Serbia, nici în Bulgaria, nici în Macedonia sau în Pind. Nu exista documente si nici logica istorica, în schimb Milton G. Lehrer aduce zeci de dovezi si considerente rationale împotriva teoriei nomadismului nostru si al vidului din Transilvania! Cititi pagina a saptea, de exemplu sau capitolul „Anonymus – Belae regis notar” – care a scris în latina cea mai veche si importanta cronica despre unguri. Notarul regelui scrie: „în momentul cuceririi Transilvaniei de catre unguri, tinutul era locuit de catre vlahi si slavi organizati în ducate” (voivodat = ducat în latina) Deci vidul a trebuit cucerit! De la cine? De la Gelu ce avea un voivodat în centrul Transilvaniei la Gilau, de la voivodatul lui Menumorut din Crisana si de la Glad ce avea ducatul în Banat. Aceste dovezi nu i le iarta ungurii lui Anonymus, marele lor cronicar latin.

Milton G. Lehrer nu se opreste la Anonymus, care rastoarna tot zbuciumul falsificarii istoriei de catre unguri. El aduce si alte dovezi vechi scrise despre Terra Vlachrorum, argumente arheologice, toponimice, lingvistice. Dovada continuitatii folosirii limbii latine, în proportie de 80%, pe care o vorbesc românii este valoroasa în a contracara falsitatea nomadismului poporului daco-get, prin fapt si rationament. Cum poate fi un popor etichetat drept nomad pentru o mie de ani, fara sa se poata preciza pe unde a fost nomad, dupa care îl regasim pe vatra stramosilor sai vorbind aceiasi limba ca ei?

PARTEA A TREIA – Transilvania dupa navalirea ungurilor

Este o parte condensata de date concrete pe care Milton G. Lehrer o începe cu Anul 896, când ungurii patrund în Panonia si, pe parcursul a 200 de pagini, autorul ajunge pâna la Tratatul de la Trianon –1920, când Ungaria devine stat independent, de sine statator dupa o jumatate de mileniu de atârnari si compromisuri. Este un capitol dens de istorie, de data aceasta si mai încarcata de fapte, personalitati istorice si documente din istoria noastra, a ungurilor si cea universala. La sfârsitul lecturii acestui capitol, am imaginea clara a unei fresce istorice de o mie de ani si am ajuns la ideea, pe care nu am gasit-o aici, nici în alte lecturi istorice, despre mileniul de împilare a românilor ardeleni de catre unguri!

Fresca istorica prezentata de Milton G. Lehrer începe cu sosirea ungurilor în Panonia si fiind opriti din incursiunile lor de jaf si prada de Otto Cel Mare lânga Augsburg, se retrag din vest, întorcându-se spre Transilvania. Aceste fapte sunt atestate istoric si înca odata autorul demonstreaza ca teoria lui Robert Roesler, despre golul transilvan, este doar o propaganda ungureasca nefondata. Odata patrunsi în Transilvania încep, mai ales în Secuime, maghiarizarea si deznationalizarea timpurie a românilor prin mai multe cai. Unele fortate prin administratie, scoala, religie, armata, si una voluntara, prin care unii români vazând ce drepturi si privilegii au ungurii fata de ei, se maghiarizeaza de la sine.

Spatiul ocupat de unguri este mult prea mare pentru numarul lor redus, pentru a face fata autohtonilor nemultumi si acestea sunt motivele reale ale colonizarii Transilvaniei, care s-a facut în trei rânduri consecutiv cu sasi, svabi si unguri. În primul rând, în secolele XI si XII, au fost adusi spre colonizare sasi si teutoni la marginea de sud – est a Transilvaniei, care, pentru împroprietaririle primite, deveneau supusii regilor unguri, îndatorati, obligati sa le apere domeniile de navalitori, dar mai ales sa contrabalanseze populatia autohtona. Cum o alta mare parte a pamânturilor românilor erau deja stapânite de nobilimea ungara, iobagindu-i pe valahii tolerati, tensiunile cresc între intrusi si românii ardeleni într-un tumultus rusticorum, cum e mentionat în cronicile latine ale timpurilor, pâna ce se ajunge la Rascoala de la Bobâlna – 1437. În acest moment critic, nobilimea se apara si printr-o alianta împotriva rasculatilor autohtoni numita „Unio Trium Nationum” în care se unesc ungurii, secuii si sasii. Cele trei natiuni, secuii se considerau natiune separata de unguri, prin aceasta uniune iau cele mai diabolice hotarâri împotriva românilor, care de acum înainte sunt doar valahii tolerati desi erau cei mai vechi în Transilvania iar numarul lor întrecea toate cele trei natiuni unite la un loc! Tolerati în propria lor tara aveau de suportat asuprirea ca o clasa inferioara. În „Dieta Transilvaniei” în 1653, s-a votat legea „Approbatae et Compilatae” prin care: „Romanii sunt tolerati numai, si aceasta în chip provizoriu în aceasta tara, atât timp cât va place principelui domnitor si nobililor”. Episcopul unit al romanilor ardeleni, Inocentiu Micu-Klein, în „Dieta transilvana” ia apararea toleratilor dupa pofta principelui si-a nobililor demonstrând ca sunt cei mai vechi si numerosi în Transilvania. El scrie 24 de petitii la Viena, împaratului prin care cere drepturi romanilor, pentru ca cine are obligatii trebuie sa aiba si drepturi! Nobilimea ungureasca îl uraste de moarte, urzind mijloace necinstite împotriva sa. Inocentiu Micu-Klein este chemat la Viena pentru o judecata, de unde nu se mai întoarce.

Ideea mea, dupa lectura acestei parti din acest tratat istoric, este ca românii ardeleni erau în plin mileniu de împilare cetateneasca si nationala, în care începuse un proces puternic de renasterea nationala. Rascoala lui Horea, Closca si Crisan este o continuare importanta a acestui proces al emanciparii. Cât de hotarâti, dar saraci erau românii reiese din faptul ca Horea si delegatia sa a mers pe jos pâna la Viena, patru saptamâni la dus si tot atâta la întoarcere! Cât de cruzi si lugubri au fost nobilii unguri reiese din faptul cum i-au torturat pe capii rascoalei, în numar de douazeci si cinci în frunte cu Horia si Closca. Crisan, care s-a spânzurat în închisoare, a fost condamnat post mortem prin tragere pe roata, apoi l-au despicat în patru parti, expunând câte o parte la Abrud, la Brad, la Bucium si Mihaleni! Era în anul 1785, când nobilii ungurii îsi dadeau aere de mari crestini si luminatori ai noii spiritualitati europene.

Evenimentelor din Ardeal ale revolutiei unguresti din 1848-1849, autorul le aduce, pe de o parte date de retinut despre intentiile ungurilor fata de romanii ardeleni, în frunte cu Kossuth si pe de alta parte înfatiseaza lupta pentru libertatea a romanilor în frunte cu Avram Iancu. Sunt multe de scris pentru a învata, a nu uita si mai ales a tine seama, ma rezum doar la bilantul platit de români: doua sute treizeci de sate sterse de pe suprafata pamântului, viata a patruzeci de mii de oameni, pagube de 30 milioane florini aur. Kossuth înfrânt fuge pâna în Statele Unite si concepe un sistem dunarean federalizat dar condus de ei, de unguri cea mai splendida realizare a speciei umane. Saraca splendida subspecie! Împaratul austriac cade cu picioarele pe pamânt si concepe un nou sistem imperial bazat pe individualitatile istorico-politice din imperiul sau. Sistem ce acorda anumite drepturi tuturor nationalitatilor înglobate în imperiu, dar refuzat de nobilimea ungureasca, care din acest motiv începe sa-l urasca pe împarat. Totusi ceva s-a miscat în privinta drepturilor valahilor tolerati pâna în anul 1867, când se instaleaza dualismul austro-ungar iar românii ardeleni cad sub jurisdictie ungureasca si pentru urmatorii cincizeci si unu de ani se instaleaza cea mai neagra pagina de opresiune si maghiarizarea lor fortata. Românii ardeleni îsi cer drepturile si trimit împaratului în 1881 un memorandum, pe care acesta nici nu-l deschide si-l trimite parlamentului de la Budapesta. Ramânând fara efect la curtea de la Viena, memorandistii români trimit o copie la Paris pentru publicare, care a produs o puternica impresie în Franta si celelalte tari europene, declansând vii si puternice proteste împotriva austo-ungarilor. Rezultatul a fost tipic unguresc, memorandistii au fost arestati, judecati si aspru pedepsiti. Razbunarea ungureasca s-a întins asupra tuturor românilor ardeleni prin politica agresiva de deznationalizare impusa de guvernul Tisza Istvan si legile contelui Apponyi, prin care s-au interzis ziare si reviste românesti s-au desfiintat si maghiarizat scolile primare si secundare românesti în Transilvania.

Odata cu începerea razboiului in 1914, când unii l-au declansat si aclamat si cu totul altii au fost sacrificati, nimeni ne prevazând ca va degenera într-un razboi mondial, o jumatate de milion de români ardeleni a fost târât si sacrificat pe diferite fronturi ale imperiului austro-ungar, care îsi traia ultimii ani. Tot în acest timp se apropia de sfârsit si mileniul de împilare a românilor ardeleni de catre unguri .

Milton G. Lehrer, în repetate rânduri consemneaza, în baza dovezilor milenare, ca ungurii au facut si continua sa faca propaganda si parada, cu infatuare si aroganta, despre mileniul lor european. Noi, românii nu ar trebui sa le tot socotim cât au fost ei de stapâniti si atârnati de altii în gloriosul lor mileniu, pe care trebuie sa-l cunoastem, ci ar trebui, mult mai mult, sa cunoastem cum a fost mileniul nostru de împilare sub ei. Aceasta este ideea prezentarii pe larg, spre cunostinta, a volumului „Ardealul pamânt românesc” din care reiese cu prisosinta mileniul împilarii românilor ardeleni de catre vecinii nostri de la apus. Acestia, dupa Tratatul de la Trianon, au început si continua insistent propaganda despre drepturile lor istorice asupra Transilvania, vituperând în toate formele România si pe Români, acuzându-i în toata lumea ca îi priveaza de drepturi cetatenesti pe etnicii lor de la noi. Perfidie si palavre.

PARTEA A PATRA – Ungaria de la Trianon

Înainte de-a ajunge la Tratatul de la Trianon, trebuie cunoscute alte evenimente istorice. Sfârsitul abominabilului razboi în 1918 a declansat desprinderea natiunilor din fostul imperiu habsburgic, ajuns o umbra dupa compromisul austro-ungar. În octombrie se desprind cehii si polonezii din imperiu, în noiembrie stindardul libertati flutura la Zagreb si la Ljubljana, apoi începe o revolta în Austria ce a dus la descompunerea austro-ungara, iar la întâi Decembrie, Transilvania se uneste cu Regatul României. Ungaria devine ceea ce geografic, istoric si demografic este din toate punctele de vedere, dar majoritatea nu accepta realitatea si nemultumirile lor degenereaza într-o stare revolutionara de care profita comunistii. Astfel Ungaria devine republica sovietica dupa modelul sovietic sub conducerea lui Bela Kun, un evreu din Transilvania, care nu recunoaste unirea Transilvaniei cu România si fara nici o declaratie de razboi, armata ungara ataca România în noaptea de 15/16 Aprilie 1919. Trupele ungare sunt respinse pâna pe linia Tisei si astfel Bela Kun recunoaste unirea Transilvaniei cu România. Este o recunoastere falsa, de moment pentru ca era învins si avea nevoie de timp sa urzeasca cu Lenin un nou atac, împreuna de data aceasta, ei din vest si ucrainenii din nord-est. Si din nou, fara declaratie de razboi, ataca România în data de 19/20 Iulie 1919. De data aceasta trupele române nu se mai opresc pâna la Budapesta, unde victorioase ridica tricolorul românesc pe parlamentul comunist a lui Bela Kun, plus o opinca pentru luare aminte de catre cea mai splendida dintre natiuni. Nu românii au declansat ostilitatile, le-au contracarat si au înfrânt agresiunea comunistului Bela Kun, care a fugit din Budapesta pâna la Viena, unde printre altele pune mâna pe o parte din tezaurul Ungariei trimis aici mai înainte. Este arestat de politia vieneza si folosit drept schimb cu prizonieri austrieci din Rusia Sovietica. Aici este folosit intensiv ca mare comisar sovietic sub Lenin, dar cade în dizgratie sub suspiciosul Stalin care i-a hotarât sfârsitul.

Ungurii acelor ani au fost fericiti ca au fost scapati de Bela Kun, de republica lui, dar au ramas profund afectati de tricolorul si opinca româneasca de pe parlamentul lor. Aceasta victorie a Armatei Române împotriva agresiunii ungare le-a stârnit si mai puternic vechile resentimente fata de români, declansând cea mai cumplita campanie de distorsiune si calomniere la adresa Armatei Romane desi i-a scapat de Bela Kun si nu s-a amestecat în viata sociala si politica a Ungariei, care în acest timp, dupa vointa ei a redevenit regat. Din lipsa de rege s-a multumit cu un regent, un fost amiral, care, ramas fara flota, s-a multumit si cu un cal. Armata româna s-a retras din Ungaria în Noiembrie 1919.

Dupa semnarea Tratatului de la Trianon, jurnalistul si scriitorul american scrie ca ungurii s-au plâns în cele patru colturi ale lumii de marea nedreptatea care li s-a facut prin ceea ce ei numesc dictatul pacii, dar el si conchide: „li s-a luat ungurilor atât cât au încalcat ei în cursul vremurilor prin violenta”. Cu o rabdare si meticulozitate, pe care o gasim doar la putini intelectuali români, Milton G. Lehrer citeaza, în pagini dupa pagini, date demografice din multe monografii si recensaminte straine ce atesta drepturile indiscutabile ale romanilor în Ardeal, documentati-va despre acestea citind paginile de la 348 la 373. Dupa acestea urmeaza pagini si pagini despre ofensiva propagandei maghiare, despre modurile oportuniste prin care ungurii denatureaza adevarul si ridica stindardul revizionismului de la început. În 1920, în ziua în care deputatii unguri au votat în parlament ratificarea Tratatului de la Trianon au jurat astfel: „Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare!” Clar, pentru cei lucizi, ce s-au întrebat care Ungarie milenara!?

PARTEA A CINCEA – Dictatul de la Viena

Ultima parte a acestui competent tratat istoric despre Ardealul pamânt românesc pe care noi, românii i-l datoram cu apreciere si consideratie doctorului în drept international, Milton G. Lehrer, este despre Dictatul de la Viena prin care trupele horthyiste au reocupat Nord Vestul Transilvaniei între septembrie 1940 si octombrie 1944. Sunt patru ani de cumplita teroare împotriva românilor ardeleni: de la detentie, deportari, munca fortata, si crime antiumane împotriva populatiei civile la deznationalizare si maghiarizare fortata.

Înainte de-a demonstra cu date si cifre cele mentionate mai sus, trebuie sa reproducem un paragraf din comunicatul guvernului maghiar din data de 31 August 1940: „Întreaga Ungarie este recunoscatoare Fuhrerului Hitler si Ducelui Mussolini pentru opera lor constructiva, care, dupa ce a desfiintat Tratatul de la Versailles, suprima si Tratatul de la Trianon. Cercurile politice din Ungaria constata ca actualul arbitraj de la Viena contribuie si mai mult la strângerea relatiilor amicale dintre Ungaria si puterile Axei. Ungaria îsi asuma cu mândrie rolul ce o asteapta în noua Europa alaturi de puterile Axei. Ungaria va sta si în viitor cu aceiasi fidelitate si amicitie nestramutata ca si pâna acum alaturi de puterile Axei”.

Si acum sa vedem ce rol cu mândrie si-a asumat Ungaria în Transilvania. Milton G. Lehrer între paginile 478 si 495 ne ilustreaza elocvent rolul lor: „Furia ungureasca s-a dezlantuit vijelioasa asupra taranimii si intelectualitatii românesti…” si citând din «Les Assassinants» aflam ca: „în primele doua luni ale ocupatiei Transilvaniei, au fost ucisi 919 români, 771 persoane torturate, 3.373 batute si maltratate, peste 13.000 de români detinuti”. Ungaria horthysta poate fi mândra de acest rol! Si era numai începutul, numai doua luni din cele 49 de luni de ocupatie! Cititi aceste pagini si veti gasi cazuri concrete despre cei ce au murit sau suferit cele mai groaznice regimuri inchizitoriale si de teroare cum le-au numit multi autori.

Sfârsitul acestui tratat de istorie despre împilarea românilor ardeleni de catre unguri contine trei mici parti: Epilogul ocupatiei si bucuria autorului, un Remember în care autorul, cu tâlc, îl citeaza pe Henry Barbusse: „omul este o masina care uita si sa fim atenti cum se vor prezenta ungurii la conferinta de pace fara sa sufle desigur nici un cuvânt cu privire la campania lor revizionista”. Si a avut dreptate…

Postfata, este scrisa de sotia autorului, doamna Edith Lehrer, care face niste dezvaluiri pe care sa le citim cu multa luare aminte. Întâi ne vorbeste despre bucuria pe care au avut-o în seara zilei de 30 ianuarie 1945, când la Athenée Palace, înconjurati de personalitati din guvern, academicieni, elite intelectuale, scriitori, jurnalisti, prieteni au lansat prima editie a cartii, ce a fost primita cu entuziasm si pe drept apreciata ca o valoare academica. Nu trece prea mult si schimbarile politice si sociale trec de la democratia sperata spre dictatura ce încorseteaza toata societatea româneasca si doamna Edith Lehrer scrie: „Numerosii prieteni ai sotului meu – mari patrioti – au fost pe rând împrastiati. O atitudine glaciala din partea noilor oficialitati s-a instalat treptat si fata de sotul meu… Nu mult timp dupa aceia, cartea, tiparita si asa într-un tiraj simbolic, a fost pusa la index, iar autorul a început sa fie prigonit. Am fost dati afara din toate serviciile, ori de câte ori reuseam sa gasim o slujba… Prigonit, hartuit, în cele din urma sotul meu s-a îmbolnavit si a murit în 1969…”

Aceasta cartea a fost pusa la index patruzeci si sapte (47) de ani, timp în care românii ardeleni nu au avut voie sa-si spuna suferinta iar urmasi lor sa nu cunoasca nimic despre mileniul împilari românilor ardeleni, si în acest timp propaganda iredentista si revizionismul unguresc ne defaimeaza insistent în toata lumea. Oare chiar sa fi ajuns o natiune degenerata în care patriotismul este anemic, hulit si interzis de politicieni si de lefegii lor din cultura si de mass-media. Sperantele românilor dupa Decembrie 1989 s-au spulberat ca si cele din 1944-1945, numai propaganda si sperantele unguresti au ramas aceleasi. Se pare ca si astazi cartea aceasta este pusa la index! Au trecut douazeci si unul (21) de ani de la ultima ei editie si cât de necesara este!

Corneliu FLOREA

25 octombrie 2011

 

JUDECATA DE APOI, DUPA MICHELANGELO

de Corneliu FLOREA

 

Capela Sixtina. Au si trecut cinci sute de ani de când Michelangelo Buonarroti a semnat, în fata Papei Julius al II-lea, contractul de-a picta tavanul Capelei Sixtina, care pâna la acea data era doar o bolta albastra cu o puzderie de stele palide. Dupa opt ani de creatie artistica asidua, Michelangelo a daruit omenirii o capodopera unica a GENEZEI. O arta lucrare unica, o interpretare noua, personala a genezei, care de atunci si pâna acum uimeste si tulbura pe toti acei care au privit-o si o privesc, si vor sa-i afle rosturile, semnificatiile si sensurile, dupa care ramân coplesiti de admiratie sau devin suspiciosi, indignati, protestatari. E bine sa se stie ca initial Michelangelo nu a vrut sa picteze aceasta bolta celesta a Capelei Sixtina, dar Papa Julius al II-lea avea o puternica si dominanta personalitate, si Michelangelo la fel, acceptând contractul numai dupa ce a primit toate asigurarile din partea papei ca are libertatea deplina de gândire si creatie.

[pullquote]

în acest interval s-au întâmplat evenimente deosebite în Sfântul Imperiu Roman de Apus, în catolicismul lui, care au marcat profund personalitatea artistului si se reflecta pregnant în fresca JUDECATA DE APOI, ce pare mai mult o izbucnire de revansa, de pedeapsa neiertatoare, o osânda eterna. O apocalipsa! Judecatorul este Isus, si pe toata fresca aceasta înalta de 14 metri si lata de 12 metri, toti cei chemati pentru Judecata de Apoi se rostogolesc contorsionati de pacate si durere în iad!

[/pullquote]

Dupa douazeci si sapte de ani de la terminarea GENEZEI, Michelangelo se întoarce din nou la Roma, la Capela Sixtina, unde cu un nou contract, de data aceasta în fata Papei Paul al III-lea, începe sa picteze JUDECATA DE APOI. Este 1535, iar marele arhitect, sculptor si pictor are 61 de ani, o experienta si conceptie de viata diferite de cele de la 31 de ani când a pictat bolta Capelei Sixtina. Trebuie mentionat acest amanunt, pentru ca în acest interval s-au întâmplat evenimente deosebite în Sfântul Imperiu Roman de Apus, în catolicismul lui, care au marcat profund personalitatea artistului si se reflecta pregnant în fresca JUDECATA DE APOI, ce pare mai mult o izbucnire de revansa, de pedeapsa neiertatoare, o osânda eterna. O apocalipsa! Judecatorul este Isus, si pe toata fresca aceasta înalta de 14 metri si lata de 12 metri, toti cei chemati pentru Judecata de Apoi se rostogolesc contorsionati de pacate si durere în iad! Nici o urma de tron al judecatii, de balanta a judecatii, de carare, de umbra catre vreun Paradis. Judecata de Apoi exprimata vizual de Michelangelo pare dezlantuirea unui nou potop, unul apocaliptic!

De ce a pictat asa, de ce aceasta reprezentare? Pentru ca recentele evenimente istorice au avut un impact puternic în constiinta lui. Totul a pornit de Martin Luther, care în 1517 a lipit tezele sale pe usa bisericii din Wittenberg. Se nastea protestantismul german, lutheranismul, care s-a raspândit cu viteza de cutremur, zguduind din temelii rapacele catolicism de la Roma. Martin Luther a criticat aspru dogmele catolice abatute de la învataturile biblice initiale, a criticat organizarea biserici catolice devenita extravaganta, fastuoasa, dar mai ales a condamnat comertul ei cu indulgente. Indulgentele au intrigat pe multi catolici si a declansat extinderea protestantismului în marea masa a crestinilor cu urmarile lui. De acum înainte catolicismul papal a început sa piarda un mare numar de sustinatori, care trecând la protestantism deveneau fata de Roma oponenti, ostili, dusmani.

Tot în aceasta perioada, a difuzarii fulminante a protestantismului în Sfântul Imperiu de Apus, s-a accentuat un conflict între Papa Clement al VII-lea si Împaratul Carol Quintul care, împarat fiind, a trimis spre Roma o armata de mercenari francezi, spanioli si germani. Acestia din urma, în majoritate deja erau lutheranisti cu puternice resentimente antipapale. Cum împaratul nu îsi mai platise mercenarii de când au intrat în Nordul Italiei, le-a promis ca le da Roma pe mâna daca o cuceresc. Aceasta promisiune a declansat un infern în Roma, când a cazut în mâna mercenarilor. Istoricii au comparat aceast asediu, aceasta cadere a Romei cu cea a Babilonului, Cartharginei, Ierusalimului, descriind ororile mercenarilor care au pradat orasul, au violat si omorât calugaritele, au pus preotii sa faca slujbe obscene dupa care îi maltratau pâna ce mureau. Întreaga garda elvetiana, care apara Vaticanul, a fost nimicita iar papa a scapat fugind printr-un tunel, pentru ca mercenarii germani vroiau sa-l suprime. Acest cumplit infern, în care crestinii se omorau între ei, a marcat profund gândirea multor carturari si artisti ai acelor vremuri, printre care si pe Michelangelo Buonarroti. În Judecata de Apoi se reflecta cel mai pregnant starea de spirit pe care o avea marele artist în acea vreme. Istoricii de arta, de-a lungul generatilor, au subliniat cu intuitie si detalii din pictura judecatii de apoi acest adevar. Citind volumul criticului de arta, Andrew Graham-Dixon, personalitate recunoscuta în anglofonie, m-a frapat si pe mine, mai ales dupa ce din nou, recent, am contemplat frescele Judecatii de Apoi ale bisericelor bucovinene, care reprezinta în stil bizantin o adevarata judecata, în timp ce din originala fresca a lui Michelangelo nu reiese o asemenea judecata ci se evidentiaza proeminent doar un atotcunoscator stapân neiertator, fara balanta în fata celor chemati pentru pacatele lor. Parcurgând Biblia, comparând frescele, meditând se pot trage mai multe concluzii.

Pe un fundal cu cer albastru întunecat, ca de furtuna, în mijlocul frescei, pe un nor mic, în pozitie erecta, ISUS, fara barba, imens, aproape dreptunghiular, eclipsând soarele din spatele sau, are o atitudine de acuzator dezlantuit, ca si cum ar hotarî sfârsitul lumii. Cu mâna dreapta ridicata deasupra capului, dând impresia unei forte necrutatoare, nemiloase, parca arunca anatema asupra celor chemati din toate zarile la judecata, si pe ale caror fete se citesc numai neliniste, temere, groaza. Înfatisarea si atitudinea lui Isus este dupa multi critici de arta absolut amenintatoare, iar fetele si corpurile celor înviati de trompetele îngerilor seamana cu a celor pictati în scena potopului pe bolta Capelei Sixtina, potopul fiind tot o hotarâre judecatoreasca, dupa care omenirea tot nu a învatat mare lucru. Pentru ce sa mai învete/învatam când traim doar odata si suntem efemeri?

 

Alaturi de Isus se afla Maria, virgina si diafana, cu fata aplecata si privirea întoarsa de la atitudinea judecatorului, care priveste în stânga jos, unde cei înviati din morti se pravalesc îngroziti în infern. Si unii, dintre cunoscatorii artei lui Michelangelo, au interpretat reactia Mariei ca una de figuratie, neamestec, chiar de teama.

Si totusi, în aceasta puternica fresca a hotarârii finale a Fiului lui Dumnezeu, pe care Michelangelo a pictat-o stapânit de evenimentele ce au dezbinat catolicismul si au dus la cotropirea si pradarea Romei de catre fortele antipapale, de adeptii luteranismului, vine cu o idee personala, noua a Judecatii de Apoi. Pe lânga cei sapte îngeri cu trâmbite, mentionati de Sfântul Ioan în Apocalipsa, Michelangelo în fresca sa, mai adauga doi îngeri cu o carte deschis, în care fiecare înviat spre judecata sa-si poata citi faptele vietii si sa se judece singur. The idea that each man must ultimately pass judgement on himself was surely Michelangelo’s own – scrie Andrew Graham-Dixon în volumul sau Michelangelo and the Sistine Chapel. Pamânteneasca si omeneasca este aceasta idee ca fiecare muritor sa se autojudece în timpul vietii sale, dar pentru aceasta autojudecata e nevoie de parinti credinciosi si cinstiti, educatori buni si morali, de discernamânt si determinare personala. E un cerc mare, si daca un segment din el lipseste totul se poate narui si prabusi în Infern, în timpul vietii sau la Judecata de Apoi!

Orice admirator al artistului, privind acest izbitor ansamblu al judecatii omenirii se întreaba de ce a redat-o în acest mod aprig, aproape violent! Ca sa înteleaga si raspunda corect trebuie sa cunoasca cadrul istoric al acelor vremuri, despre care am insistat, si care a determinat marelui gânditor si artist o stare de spirit si constiinta ca sa ne înfatiseze mai mult o apocalipsa decât ca o judecata cum si-au imaginat-o alti artisti, sau multi muritori pentru ei însisi. Desigur, pe lânga acest cadru istoric sunt si multe alte detalii din aceasta capodopera asupra carora ar trebui sa ne oprim.

[pullquote]

Este chiar si peste puterile mele de papa sa eliberez pe cineva din infern”.- Papa Paul al III-lea

[/pullquote]

Ma opresc la faptul ca si Michelangelo îl înconjoara pe Isus cu îngeri si sfinti, printre care sfântul Petru are doua chei. Doua chei! Alaturi, Apostolul Bartolomei tinând în mâna propria sa piele dupa martirizare, dar a carui cap este un autoportret al pictorului! Un alt detaliu, foarte mult comentat în fel si chip, este cel din coltul drept de jos al Infernului în care este portretizat Biagio da Cesena, maestrul de ceremonii al Papei Paul al III-lea, care l-a criticat foarte aspru pe Michelangelo pentru aceasta fresca. Nu insist asupra cuvintelor folosite de maestrul de ceremonii, doar ca fapt divers asupra detaliului ca Michelangelo s-a razbunat pe el, asezându-l în Infern, încolacindu-l cu un sarpe care îi musca penisul! Biagio da Cesena a fugit la papa si s-a plâns de aceasta replica a lui Michelangelo, la care papa a spus ceva ce ar trebui sa aflam, învatam si sa nu uitam: „Este chiar si peste puterile mele de papa sa eliberez pe cineva din infern”.

 

Putna

mai, 2011