Fenomenul istoric – reversibil sau ireversibil?

Istoriaby Vavila Popovici

Istoria lumii este tribunalul lumii.
Friedrich von Schiller

Proverbele sunt vorbe pline de înțelepciune. Ele provin din experiența vieții celor care au existat înaintea noastră și a căror existență s-a înscris în istoria acestei lumi. „Un nebun aruncă o piatră și zece înțelepți se chinuiesc s-o scoată”, este proverbul românesc pe care-l aud tot mai des în ultima vreme. Chiar așa? Multor înțelepți un singur nebun le poate da de furcă? Cert este că fiecare dintre noi simte dezordinea din jurul său, libertatea fără de măsură și de reper, disproporția covârșitoare între cei bogați și cei săraci, mizeria morală care include vicii, păcate și atitudini provocatoare.

Continue reading “Fenomenul istoric – reversibil sau ireversibil?”

„Of, Doamne, Doamne!”

AIPTEK164 de ani de la naşterea lui Eminescu

Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egală îndreptăţire a naţiunii noastre.
M. Eminescu

Mihai Eminescu a bucurat naţia noastră cu doar 39 ani de viaţă, dar cu o imensă activitate literară. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. A fost poet, prozator şi jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română.

Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil şi muzică”. Ion Luca Caragiale spunea că Eminescu avea Continue reading “„Of, Doamne, Doamne!””

FERICIRE vs. NEFERICIRE

Vavila PopoviciNefericirea este pretutindenea, dar si fericirea, de asemenea.” –  Voltaire

Fericirea este starea de mulțumire a sufletului, definită ca sens și scop al vieții; nefericirea sau nenorocirea este starea de suferință. Fericirea trebuie înțeleasă ca o răsplată a unei activități, făcută cu un scop nobil și având un caracter virtuos. Domnul nostru Iisus Hristos a văzut nenorocirile oamenilor și posibilitățile înălțării lor și a rostit o predică pe Muntele Fericirilor, care își păstrează puterea în zilele noastre. Cuvintele au fost rostite nu numai pentru aceia care cred, ci pentru întreaga omenire. I-a numit fericiți pe toți aceia care primesc lumina în viața lor, adică săvârșesc fapte bune și drepte.

Fericirea nu constă în satisfacție, în joc sau în glumă. Ar fi de neconceput ca viața noastră să fie un joc, o glumă, iar osteneala și suferința vieții să aibă ca scop numai jocul. Avem nevoie de recreație, de joc, fiindcă nu putem lucra în continuu, dar recreația nu poate fi un scop și nu trebuie să devină obișnuință. De aceea, viața fericită pare a fi o viață conformă virtuții, însemnând o viață de muncă serioasă. În „Banchetul și alte dialoguri” – se spune că Platon a văzut pe cineva jucând zaruri și l-a certat. Persoana dezvinovățindu-se, i-a spus că joacă pe nimica toată. Platon i-a replicat: „Dar obișnuința nu-i o nimica toată”. Continue reading “FERICIRE vs. NEFERICIRE”

Conștiința – instrumentul vital al oricărui om

Nicolae Iorga.Totdeauna alegi – între Dumnezeu și Satana

 

Orice învățătură și informație care există în lume onorează sau necinstește două mari entități spirituale, fie pe Dumnezeu-Cratorul, a toate, fie pe impostorul și uzurpatorul Satana.

Fiecare dintre noi este liber, să accepte, să respingă sau să ignore, orice informație, orice practică sau orice învățătură, infinite prilejuri de-a cinsti sau dezonora Numele Dumnezeului Celui viu și adevărat.

Fiecare va decide însă în felul său, se va orienta fie după plăcerea firii naturale înclinate spre păcat și fărădelege, fie va dori să asculte de glasul moral așezat de Dumnezeu în conștiința sa. Oricum, omul va decide, după ceea ce iubește sau dorește, alegerea îi aparține în totalitate. Însă, dacă iubește curăția de inimă, se va orienta să fie pe placul lui Dumnezeu care l-a creat și i-a dat viață, și se va lăsa călăuzit de legea morala, de iubirea, bunătatea și credincioșia lui Dumnezeu.

Continuarea Armonia Magazine USA

„DIVIDE ET IMPERA!”

 Dezbina si stamanestePrin unire cetățile mici se dezvoltă, prin dezbinare și cele mai mari se distrug.”

Expresia provine din latină unde exista și ca proverb: „Divide et impera”. În română este mai cunoscut ca:„dezbină și stăpânește”. Acest „adagiu roman” a fost folosit ca principiu de guvernământ în diferite timpuri. Niccolo Machiavelli (1469-1527) a fost cel care a studiat și a scris despre politica imperiului roman, rezumând-o în această formulă. Ea este, după cum s-a putut cunoaște, mult mai veche. Heinrich Heine (1797-1856) o atribuie regelui Filip al Macedoniei care s-a urcat pe tron în 359 î.e.n. Formula a fost aplicată de multe guverne oligarhice care, pentru a subjuga popoarele, provocau dezbinări între naționalități.

Strategia a fost folosită efectiv și eficient de către administratorii imperiilor vaste, inclusiv de către cei ai Imperiul Roman și cel Britanic, care au „asmuțit” un trib împotriva celuilalt pentru a câștiga și menține controlul asupra teritoriilor cu un număr mic de trupe. Continue reading “„DIVIDE ET IMPERA!””

Francois Hollande a promulgat legea privind căsătoria între persoane de acelaşi sex

turnul-eiffelAm căutat o vorbă de duh, un capăt de pod pentru a putea privi cât de cât moral, în accepțiunea unui presupus om de cultură avizat și autorizat, să văd ce spune  “Minima Moralia” a lui  Andrei Pleșu.

Dar, după câte înțeleg din Recenzia făcută cărții lui Pleșu de multi-licențiatul Stelian Gombos  (care “este deja un nume consacrat in publicistica crestina de la noi din țară, fiind unul dintre cei mai activi condeieri ai Bisericii Ortodoxe Romane“), ideile și pledoaria sa filozofică se referă prea puțin la învățătura biblică și perceptele moralei lui Dumnezeu. Atunci la ce-i folosește această carte omului simplu care caută răspunsuri la întrebările vieții pentru a putea alege calea corectă de urmat? Continue reading “Francois Hollande a promulgat legea privind căsătoria între persoane de acelaşi sex”

MAI SUNT OAMENI BUNI!

george-eliot-quotes-sayings-thoughts-language-witty-deepPrima condiție a bunătății sufletului omenesc este să aibă ceva de iubit; a doua, să aibă ceva de respectat.

George Eliot

.

.   Mi-a reținut atenția un articol publicat zilele trecute într-un ziar din România. Un cerșetor din Kansas, SUA, a înapoiat unei femei inelul de logodnă, inel din platină cu diamante, pe care din greșeală femeia l-a aruncat cerșetorului. Inelul a fost pus inițial în portofel și uitând de el, l-a scos împreună cu alți bani și l-a aruncat în cutia milei cerșetorului. A doua zi, reconstituind momentele și gesturile, dându-și seama ce făcuse, s-a dus și l-a întrebat pe cerșetor dacă a găsit un inel. Acesta i-a înapoiat obiectul. Drept mulțumire, femeia a organizat o strângere de fonduri și din donații i-a dat cerșetorului bani pentru o casă. Fericit, bărbatul a exprimat: „Pare un miracol. Nu credeam că o să găsesc o cale să revin la viaţa pe care o aveam. Cred că în viaţă ne gândim mereu la cele mai proaste concluzii, dar uite că există şi oameni buni”. „Bunicul meu era pastor şi m-a crescut de când aveam 6 luni şi încă mai am acea bunătate de la el”, a mai spus bărbatul. Vezi video in engleza: http://evenucandoit.blogspot.com/2013/02/homeless-man-returns-ring-accidentally.html Continue reading “MAI SUNT OAMENI BUNI!”

Seminar despre gândire (1)

„Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul.”

Isaia, 55

  1. Cuget, deci exist. – Rene Descartes
  2. A reaminti oamenilor vechile cugetari, înseamnă a-i îndruma spre virtute. Nu e vorba de a-i face să citească, ci de a-i face să gândească. – Charles Montesquieu
  3. Dumnezeu a pus în om gândul veșniciei. – Blaise Pascal
  4. Mulți lucrează, dar puțini gândesc. – Mihai Eminescu
  5. Cel dintâi gând i-a aparținut lui Dumnezeu. – George Danciu
  6. A citi înseamnă a gândi cu un cap străin în locul celui propriu. – Arthur Schopenhauer
  7. Gândul suprem pe care îl putem gândi e Dumnezeu. – Andrei Plesu
  8.  Nu există tortură mai nemărginită pentru om ca propria gândire. – John Webster Continue reading “Seminar despre gândire (1)”

Cum Elena Ceausescu a lasat-o pe Vavila Popovici fara dreptul de a-si tipari propriul volum de versuri

by Octavian Curpas

 

Poetei si prozatoarei Vavila Popovici stiinta i-a dat multe cunostinte, însa literatura a încercat sa o învete cum sa le foloseasca.

Stiinta i-a exersat si i-a ordonat mintea, iar preocuparile artistice si literare i-au slefuit-o, atât cât s-a putut. Nascuta la Sulita, în judetul Hotin, în nordica Bucovina (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru ca a copilarit în diferite orase, a schimbat mereu scolile, a pierdut si a câstigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasa amintire din vremea începutului este alegata de natura, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga dupa orele de scoala, pe lânga Poarta Sarutului si Masa Tacerii. În adolescenta scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian si balet la Conservatorul din Tg. Mures, iar în vacante facea sport, vara tenis si înot, iarna – patinaj.  Cu toate ca visa sa îmbratiseze o cariera artistica, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de  sanatate, lipsa unui dosar bun, dezacordul parintilor ca fiica lor sa se orienteze spre un asemenea domeniu, precum si pledoaria profesoarei de fizica si chimie, care a convins-o sa mearga pe drumul stiintei, au facut ca destinul sa o poarte la doar saptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iasiul lui Eminescu, unde sustine si promoveaza examenul de admitere la Facultatea de Chimie, Institutul Politehnic. Diploma de inginer o dobândeste la Institutul Politehnic din Gala?i.
I-a placut sa lucreze în fabrica si muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar credea în profesia pe care o facea, pâna acolo încât viata de familie si cariera au avut prioritate în fata scrisului si aceasta din dragoste si simt al datoriei. Si-a iubit sotul si pe cele doua fiice, pentru care si-a dorit dintotdeauna sa fie sanatoase si destepte, si la fel de mult îsi iubeste si nepoata pe care a crescut-o pâna la vârsta de doisprezece ani si pe care o considera ca fiind al treilea copil al ei. Ea însasi afirma ca nu a avut o viata usoara, mai ales ca adesea tânjea dupa clipe de liniste, în care sa poata scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învatatura crestina care spune ca esential este ca timpul sa nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel si sârguinta, cu harnicie, într-o directie în care te dirijeaza inima. Asa a si facut, astfel ca din acelasi preaplin de dragoste au aparut în timp, douasprezece volume de versuri si alte treisprezece de proza. Vavila Popovici este în prezent, pensionara si locuieste în Statele Unite ale Americii.

O.C.„Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântata/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea si lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmura de Carara/ daltuita de Michelangelo./ E o pirueta a Anei Pavlova.” Citind aceasta definitie pe care ati dat-o poeziei, am înteles ca sunteti un om pentru care arta reprezinta un alter ego, o a doua natura.  Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din Ana Pavlova se regaseste în poezia dvs.?

– Da, poezia este prietenul meu nedespartit! Împreuna cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost si ramâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindca Jung si alti psihologi se grabesc sa afirme ca în domeniul creatiilor si al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego si super ego. Poate ca exista si aceste dezechilibre, dar atunci când te nasti cu acest har, el nu poate fi decât, asa cum spuneti, un alter ego.
Cred ca poezia trebuie sa aiba din toate acestea, adica din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din taria si puritatea marmorei cautata si slefuita de Michelangelo, din gratia unei piruete… Ne  straduim noi, poetii, dar asta nu înseamna ca si reusim.

O.C. – Ati debutat în revista „Chimistul” din Onesti, în anul 1965, pe vremea când lucrati ca inginera la Combinatul Chimic din Borzesti, însa debutul absolut a fost în revista „Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi pastrati lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

– La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le pastrez o amintire frumoasa. Combinatul Chimic, pe atunci, era cea mai mare întreprindere din tara. M-au descoperit ca scriu versuri, desi ascundeam pe cât posibil aceasta preocupare si mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, dar nu l-am cunoscut personal. I-am trimis doua poezii si mi le-a publicat. Înseamna ca a citit si i-a placut ce am scris.

O.C. De ce „13 poeti” si nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales ca erati câstigatoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalti doisprezece?

– Editura era în cladirea „Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oara sa întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisa pe adresa mea, mi s-a comunicat ca din motive de economie de hârtie, Elena Ceausescu a dispus sa se editeze un volum colectiv. Ceilalti 12 erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinica, Petru Dunca, Liliana Gradinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Ruset. În 1990, cei care s-au perindat la directia editurii, toti, pe rând, mi-au promis ca-mi vor publica volumul de versuri si au plecat tot pe rând, foarte curând de la editura: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi facuse referat pentru volumul „Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat ca volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut sa-l recuperez, s-a pierdut. Acelasi lucru mi s-a întâmplat si cu primul roman, predat unei edituri din Bucuresti. Cu mari insistente l-am recuperat, dupa ce a fost refuzat spre editare.

Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scarile editurii, spre iesire si m-a întrebat: „De ce nu mi-ati spus ca sotul a fost condamnat politic?” Am ramas stupefiata, nu i-am raspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna si am plecat.

Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu: nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cartile mele; nu puteai marturisi gândurile si întâmplarile în acea perioada a comunismului; sinceritatea nu putea fi pretuita, ci speculata si pedepsita, tristetea era un pacat. ?i oricum, pâna la acea data, sa poti edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relatii, ori faceai compromisuri. Sa nu-mi spuna cineva ca mai exista o alta cale! Mare talent nu eram, relatii nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat sa fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea si caruia m-am plâns, mi-a spus, mai în gluma, mai în serios: „Astazi la putere este  banul, politica si femeia.” Ma gândesc acum, ce radacini adânci avem…

O.C. Ce a urmat dupa 1989, atât în versuri, cât si în proza?

– Imediat dupa acele întâmplari am hotarât sa-mi public volumele pe cont propriu si le-am publicat pe rând, cu greutate, fiindca între timp aparuse „cenzura economica”. Au fost si oameni buni care m-au sponsorizat.

O.C.„Te-ai aratat în ceasca de cafea / dimineata, în balconul plin cu flori. / Soarele stralucea pe marginea cestii / si tu erai piticul negru / din ceasca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinava, dar si la literatura fantastica a evului mediu. În ce masura se regasesc aceste accente în volumul „Piticul din ceasca de cafea”, ca un „semn ca sufletul nu cere odihna”?

– Un critic literar din Iasi a scris despre aceasta poezie: „Cine poate fi acest pitic din ceasca de cafea? Decât daimonul creatiei, care staruie în mintea si sufletul creatorului….” Alt critic a scris: „Poemul «Piticul din ceasca de cafea» care da titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinta de reînviere te duce la mitul lui Horus si totusi cea mai puternica realitate este cea din puterea visului, pentru ca aceasta dezvolta, transforma, educa transcendenta traita, este adevar, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate desparti.”
Dumneavoastra v-ati gândit probabil, la cosmogonia scandinava, despre care se spune ca da frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viata cu toate bucuriile si suferintele ei, nu este decât amânarea unui sfârsit… V-ati gândit la „Frasinul cosmic”, din mitologia europeana: Frasinul si Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului si iarna venind si vântul scuturând frunzele si ramânând doar sufletul fara haina… Da, el, sufletul care nu cere niciodata „odihna”!

O.C. „În zilele de vara / când caldura / îmi învaluia trupul, / închideam ochii / si ma rugam soarelui. / Din prea multa iubire / ma rugam” („Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodata ca o paralela între aceste versuri ale Vavilei Popovici si cele ale lui Ion Barbu din „Riga Crypto si lapona Enigel” (Ma-închin la soarele-ntelept,/ Ca sufletu-i fântâna-n piept/ ?i roata alba mi-e stapâna/ Ce zace-n sufletul fântâna./ La soare, roata se mareste,/ La umbra, numai carnea creste/ ?i somn e carnea, se dezumfla,/ Dar vânt si umbra iar o umfla…”) este absolut normala? Cum se autodefineste lumea spirituala a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adepta al carui tip de cunoastere filosofica sunteti?

– Nu m-am gândit pâna acum la aceasta paralela si comparatia ma onoreaza; acolo este o drama lirica puternica, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii sai, o dragoste fulgeratoare fata de Enigel care iubea soarele: „Eu de umbra mult ma tem/ Ca daca-n iarna sunt facuta/ ?i ursul alb mi-e varul drept,/ Din umbra deasa desfacuta,/ Ma-nchin la soarele-ntelept…” Este reluata oarecum tema din Luceafarul lui Eminescu, tot atât de liric redata imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri…

Referitor la a doua întrebare, legata oarecum de prima, nu pot sa afirm ca ma încadrez strict într-o cunoastere filosofica. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru ca m-au obsedat multa vreme: „Daca iubiti poezia sau muzica, pierderile, cresterile, curgerile, daca va plac geometria si rigoarea fara sa vi se împietreasca inima, daca sunteti în stare de un dram de nebunie si un munte de masura, veti întâlni filosofia.” ?i cred ca am întâlnit-o si nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica nascuta din mirare în fata rânduirii acestei lumi… Asa se întâmpla, cu cât omul dobândeste mai multe cunostinte, cu atât are mai  multe lucruri nelamurite, îsi pune mai multe întrebari. Mirarea aceasta filosofica rezulta si din perceperea intensa a durerii, în urma careia vin întrebarile. M-am convins cu timpul ca prin acumulare de cunostinte, de experiente mai placute sau mai triste, vine momentul când începi sa ordonezi raspunsurile si îti construiesti o filozofie asupra vietii care este numai a ta si pe care o poti pastra în tine sau poti s-o faci cunoscuta semenilor, prin una din formele artei. În ce cred? Cred în Dumnezeu si în Împaratia Lui, cred în dreptate, adevar, iubire; în libertate, în fericire,  în lumina – spirit viu care coboara din soare si intra în contact cu spiritul nostru, cred!

Aristotel spunea la vremea sa ca oamenii au început sa filosofeze mânati fiind de „mirare”. ?i asa este! Daca ai ochi sa privesti cu atentie aceasta lume, începi sa te miri. ?i te miri si te miri si te întrebi si raspunsurile vin, alteori  nu vin… Dar în tot ce facem si gândim trebuie sa-l avem pe Dumnezeu în viata noastra. Libertatea si fericirea spre care tindem nu se pot obtine decât prin iubire si daruire; iubire fata de aproapele nostru; iubirea care ne este însamântata în suflet si pe care trebuie s-o îngrijim, ca aceasta samânta sa ajunga sa rodeasca. Cred ca trebuie sa ne straduim pentru a înlatura animalitatea, egoismul si barbaria din noi, ceea ce ar duce la o convietuire normala de care avem atâta nevoie, iata în ce cred! Mai cred ca trebuie sa ne debarasam de teama care ne-a însotit si ne însoteste înca. Sa devenim încrezatori în fortele binelui, sa fim curajosi, cu compasiune fata de aproapele nostru, dar si fata de departe-le nostru, de ce nu? si cu spirit de sacrificiu, asa cum ne învata Hristos, iar sacrificiul înseamna renuntare în favoarea semenului tau, izvorâta din preaplinul dragostei.

O.C. “Sus – un cer îndepartat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicati aceasta înclinatie specifica simbolismului, spre nostalgie si spre valentele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutica ce va caracterizeaza?  

– Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimarii lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. Dupa mine este un mare poet! Am gasit într-o revista un articol în care se spune despre Bacovia ca este „un ins epuizat prematur, ca percepe timpul ca un batrân, îmbatrânit de esecuri si celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu clima aspra… pentru batrâni, provinciali, « nordici » timpul trece greu, monoton si chinuit”. M-a durut si m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi si a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însa, cu caracterizarea lui Ion Caraion: „Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obtine arta.” Cred ca m-a influentat în scrierea unor poezii. Am scris cândva o poezie intitulata „Dragoste de Bacovia” care se termina cam asa: „Privea în sus si-mi arata/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zari argintii”./ Râdea emotionat, vibrau în el “scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am cazut în genunchi si-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-ma cu pana ta!”

Cât priveste nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteti a cita cuvintele lui Constantin Noica: „Melancolia este fericirea ce se hraneste din absente.” ?i aceasta absenta a persoanei iubite, pierduta pentru totdeauna, face loc momentelor de inspiratie, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensatie a absentei, cu iluzia transformarii ei în prezenta. Andrei Plesu spune ca melancolia este un moment de înstrainare, de izolare: „Privesti ceva, ai vrea sa-l iubesti, dar nu poti, simti ca între tine si el este o distanta pe care n-o poti diminua.” Câta dreptate are!

O.C. A aparut cu ceva timp în urma, „Jurnalul unei fete greu de multumit”, o carte scrisa de Jeni Acterian. În literatura româna, jurnalul se întâlneste la Mircea Eliade („Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt („Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune „File de jurnal”, „Jurnalul unei veri”, dar si „Jurnal american”. Va considerati o continuatoare a scriitorilor anterior mentionati, în ceea ce priveste marturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalitati reflectate ca o confesiune generata de anumite împrejurari de viata?

– Unii si-au pus întrebarea daca un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred ca da! Îmi place sa scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectura, etc. Contemplu, gândesc si reflectez. Reflectia deci, însoteste contemplatia. Îti exprimi propriile gânduri si pareri si stârnesti gândurile cititorului care intra într-un dialog al undelor cu scriitorul. Parerea lui Mircea Eliade era ca cel ce scrie un jurnal, în masura în care el încearca sa capteze macar o parte din ceea ce vede si simte, trebuie sa accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. ?i totusi, a scris jurnale. Tolstoi spunea ca jurnalul este o redare a realitatii. Eu accept ideea de a fi o redare a realitatii, dar ca sa fie si literatura, cred ca trebuie depasita într-un mod aceasta realitate, trebuie transcendentalizata, daca se reuseste, bineînteles…
Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destainuire, de sinceritate. Exista poate si o sete de comunicare pe care o are orice om, unii o fac verbal, altii în scris. Calinescu spunea ca este o prostie sa scrii un jurnal, actualul critic Ion Simut spune (am gasit un articol în „România literara”) ca jurnalele ar trebui sa stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt pareri si pareri, dar jurnalele se vând si se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea ca Jurnalul poate avea capricii, lejeritati, copilarii, confesiuni si chiar indiscretii. Asa si este! Jurnale s-au scris si se scriu si rezista si chiar au mare succes în comparatie cu literatura de fictiune. Consimt spuselor lui Marquez: „Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului taria si întelepciunea pentru a le exprima”.

O.C.Suntem la capitolul memorialistica, „Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizarii acestei cercetari a societatii românesti? Cât si cum v-ati documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentati viata în complexitatea ei sociala si psihologica?

– „Albumul cu fotografii” este o carte editata în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie si este o lucrare memorialistica alcatuita din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea si inima mea. Singura fictiune este cel de al treilea copil (baiatul), spre a scoate în evidenta mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redata în romanul „Binele si Raul”). Scriind toate cartile la persoana întâia, am fost întrebata dupa citirea fiecarei carti daca este viata mea si am subliniat ca m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate actiunii. Aceasta carte însa, nu este fictiune, ci realitatea vietii pe care am trait-o.

O.C. De unde provine dramatismul scrierii de fata? Daca ar fi sa ne întoarcem în timp, care este fotografia ce va este cea mai draga din acest album?

– De unde provine dramatismul? Din viata pe care am trait-o. Fotografia cea mai draga este a sotului pe care l-am pierdut.

O.C. La ce lucrati în prezent ?  

– Acum definitivez un nou volum de versuri, fiindca a tâsnit ca un izvor din sufletul meu. Am baut repede din apa lui, sa nu sece cumva. Dupa ce îl termin, voi lucra la un volum bilingv – englez-român – pentru care am si pregatit o selec?ie de poeme din volumele publicate pâna acum.

O.C.Cum arata viitorul?

– Hm! Mult a fost, putin a ramas! Pentru mine vorbind. Timpul vietii nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleaca… Îmi pare rau, fiindca va fi plin de evenimente. Cred ca nu trebuie sa ne speriem, fiecare generatie a avut probleme noi, mai grele, mai usoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie sa poarte în suflet credinta în Dumnezeu. Cu ea va depasi mai usor greutatile.

O.C. Ce recomandare ati dori sa le faceti celor care abia acum încep sa scrie?

– Sa iubeasca mult si sa viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Sa citeasca mult si sistematic. Sa caute valoarea în viata. Sa-si faca biblioteca si fise pentru cartile citite. Sa scrie, dar sa nu se grabeasca sa publice. Eu m-am grabit, fiindca am pierdut din timpul scrierii si acum îmi dau seama ca ar fi trebuit sa revizuiesc cu atentie textele si sa fiu mai exigenta cu editarea lor.

O.C.Ce hobby-uri aveti?

– Am avut destul de multe în viata. Acum mi-a ramas doar muzica.

O.C. Cât de multa poezie exista într-o reactie chimica?

– O reactie chimica se prezinta ca un fenomen în urma caruia doua sau mai multe substante puse în contact în anumite conditii, formeaza substante diferite, altele decât cele initiale. Te minunezi când vezi ca una pui si alta iese. În poezie, folosim cuvinte din bogatia limbii, dupa gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alaturam într-un mod, ele se atrag, se amesteca, explodeaza, uneori (ce mult asteptata este explozia cuvintelor!), formând idei si imagini pe care cititorul le gusta… Ne minunam, uneori, pentru ce a iesit. Se întâmpla sa nu-ti mai recunosti gândurile care te-au însotit. Poezia este, da, o alchimie, o modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reactie chimica, ne tulbura, ne misca, ne fascineaza.

Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona

*     *     *     *     *     *     *     *     *     *     *      *     *     *     *

           OFERTA DE CARTE A SCRIITOAREI VAVILA POPOVICI

CARTI TIPARITE :

 Noapte de iarna (versuri) Pitesti 1993;

– Nopti albe (versuri) Pitesti 1995);

 Binele si Raul (proza) Pitesti 1998);

– Dragostea mea cea mare (versuri) Pitesti 1998;

– Albumul cu fotografii (proza) Pitesti 1999;

 Dincolo de noapte (versuri) Bucuresti 2000; postfata – Ion Papuc.

– Piticul din ceasca de cafea (versuri) Bucuresti 2000;

– Mai sunt barbati buni (proza) Bucuresti 2001;

– File de jurnal (proza) Bucuresti 2002;

– Insomniile unei veri (versuri) Bucuresti 2002;

– Ultima pirueta (proza) Pitesti 2003;

– Îngerul scrie poemul (versuri) Pitesti 2003;   (prefata – prof. dr. Simion Barbulescu)

 Între spaima si vis (versuri) Pitesti 2004; prefata – S. Barbulescu.

– Jurnalul unei veri (proza) Bucuresti 2005;

 Suspine strigate (versuri) Pitesti 2005; prefata – Simion Barbulescu.

– Cartea mamei (proza) Pitesti 2006;

 Jurnal American (proza) Pitesti 2007;

 Singuratatea clipelor târzii (versuri) Iasi 2008;

– Gânduri (proza) Iasi 2009; prefata – Vasile Filip.

– Scrisori de departe (versuri) SUA 2010;

– Articole, eseuri, vol. I (proza) SUA 2010;

 Preaplinul tacerilor (proza) SUA 2010;

 Poemele iubirii (versuri) SUA 2011;

– Articole, eseuri, vol. II (proz?) SUA 2012;

 Fulguratii (proza) SUA 2012

Detaliile pentru cei care doresc sa comande cartile:

Adresele de la care se pot comanda ultimele carti (faceti click pe link-uri):

„Fulguratii” (https://www.createspace.com/3958608)

„Articole, Eseuri (vol. II)” (https://www.createspace.com/3801524)

Scrisori de departe” (https://www.createspace.com/3456668)

„Articole, Eseuri” (https://www.createspace.com/3479381)

„Preaplinul Tacerilor” (https://www.createspace.com/3513737)

„Poemele iubirii” (https://www.createspace.com/3698730)

Daca este pentru prima data când comandati de la Amazon CreateSpace, va trebui mai întâi sa va creati un cont (desi CreateSpace face parte din grupul Amazon, conturile sunt separate, deci chiar daca aveti deja un cont deschis la Amazon, pentru CreateSpace trebuie sa va creati unul nou, separat). Veti stabili un nume de identificare si o parola. Apoi vi se va cere sa va introduceti câteva date personale (adresa de email, numele personal, adresa unde locuiti, etc.) si datele unei carti de credit (Visa, MasterCard, etc.). Fara carte de credit nu se poate comanda. Tot acest proces trebuie facut numai la prima vizita, la vizitele ulterioare doar faceti sign-in cu numele de identificare si parola.
Odata încheiata deschiderea contului, precizati numarul de exemplare dorite si plata se va face automat de pe cardul înscris anterior, iar expedierea se va face la domiciliul personal (la adresa pe care ati introdus-o deja la deschiderea contului).

 

Seminar despre iertare (2)

 

Emil Bartos – NU EXISTĂ IERTARE FĂRĂ MĂRTURISIRE

 
   
 
          
             
by George Danciu
 
 
.

fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul,

  cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos

                                                          (Epistola către  Efeseni, 4.32)

  1.  Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. – EVANGHELIA LUI MATEI 6.14
  2.  Nu iertam din datorie, ci din har. – Emil Bartos
  3. Cum iubesti, asa ierti! – Emil Bartos
  4. Iertarea stă alături de iubire, căci numai iubind poți ierta. Când iertăm, luăm în brațe iubirea. –Vavila Popovici
  5.  Dumnezeu nu te iarta din oficiu (obligatie). – George Danciu Continue reading “Seminar despre iertare (2)”

POLITETEA

                                                                              „Politetea este pentru spirit ceea ce gratia este pentru trup”.

Voltaire

În aceste zile frumoase ale lunii septembrie, când vara si-a facut ultimele bagaje si a plecat tot „în calduri” fiind, iar nori nervosi viziteaza cerul dupa atâtea zile secetoase, iata ca evenimentele politice se succed, lumea se agita. Lupta politica devenita acerba în ultimele luni ale acestei veri fierbinti, a agitat spiritele si în Parlamentul European întrunit zilele acestea. Jurnalistii au catalogat atmosfera în diferite moduri, precum: „USL a exportat balacareala în Parlamentul European – Politica”, „Gâlceava de Dâmbovita la Strasbourg” etc. Mândria exagerata, lipsa de politete, si-au aratat fetele în luarile de cuvânt ale unor politicieni. Dupa tot bâlciul referendumului, minciunile si fariseismul multora, ar fi fost cazul sa se fi schimbat comportamentul într-unul de atentie cuvenita, analiza, dialog cuviincios, întelegere a situatiei si a se auzi, poate, eventuale scuze, pentru greselile pe care unii le-au facut. Sau asa cum se pomeneste în jargon stradal – definit ca „drog cu trimitere în realitatea paralela” -, sa fi avut „ciocul mai mic!” Dar, dimpotriva, s-au auzit învinuiri, ofense, buricari, din partea unor persoane care înteleg libertatea în felul lor, calcând în picioare parerile opuse dar si sfaturile celor care s-au integrat în conducerea destinului unei Europe unite, pentru care am optat si noi. Poate ar fi fost cazul ca naravul recent, cel al dezbinarii, sa nu-l fi dus acolo, departe de tara, sa fi spalat rufele întâi în familie. Poate mai multa politete nu ne-ar fi stricat? Vorba lui Nicolae Steinhardt: „Daca nu putem sa fim buni, sa încercam macar sa fim politicosi.

   Politetea este o atitudine, o disciplina a vietii care se învata. Un om politicos este un om demn. Politetea nu este fandoseala, ipocrizie, cum afirma unii, ci este o datorie; datoria omului de a-si slefui caracterul, de a adopta un comportament civilizat dictat de constiinta, care înclina balanta spre dreptate. Un om nepoliticos este un om murdarit, se manifesta grosolan, uneori chiar agresiv, în vorbe sau gesturi. Politetea trebuie sa redevina un imperativ al societatii moderne, pentru ca regulile de convietuire sociala, principiile si normele de munca si comportare într-o societate libera, sa poata fi respectate. Un om politicos este un altruist; el sacrifica uneori câte ceva de la sine, în favoarea aproapelui sau.

Corectitudinea este un element necesar politetii, dar este în primul rând o manifestare de respect fata de celalalt. Omul care a învatat politetea devine sincer, calm, senin, luminos. deschis, atent, dar totodata încrezator în fortele proprii si în buna-credinta a celorlalti.

Politetea se impune omului civilizat, prin întelegerea necesitatii de a gasi un limbaj comun cu alti oameni. Ea implica controlul instinctului barbar care salasluieste în fiecare dintre noi. Octavian Paler marturisea sincer: „Cautam sa ascund noaptea din mine (banuiesc ca toti introvertitii au o noapte interioara, prin care bâjbâie si pe care o ascund de altii, deoarece nici ei nu stiu ce ascunde ea)…” Dar ce ne facem cu extrovertitii care nu au probleme în a-si ascunde ceva? Autodisciplinarea se poate transforma, cu timpul, în a doua natura a omului; deprinderea devine reflex, reactiile devin automatisme binefacatoare.

În aceasta idee, filozofii greci propovaduiau pretuirea esentialului din interiorul nostru, nu înselatoarea aparenta, ci stapânirea de sine ce duce la adevarata forta si fericire; conducerea vietii potrivit bunului simt si ratiunii, nu atitudinea ambigua dictata de instinct. „La orice ademenire exterioara raspunde cu o virtute interioara”, sfatuia Epictet. Omul trebuie sa-si fixeze un model de conduita, adica o regula si un comportament ideal, carora sa se conformeze atât în singuratatea lui, cât si între oameni. Este necesar sa cautam în jurul nostru atmosfera de întelegere, de civilitate, de solidaritate cu cei corecti. Dar, fata de cei care manifesta rea vointa cu privire la politete, fermitatea este justificata si chiar necesara.

Un om politicos este un om stapân pe purtarea si pe reactiile sale, sigur de el, miscându-se liber, dezinvolt. Necunoasterea regulilor de politete se poate manifesta si prin nesiguranta, bâjbâiala, lipsa de fermitate sau dimpotriva – excesul ei. Sa ne gândim la iesirile neasteptate ale oamenilor timizi, la replicile ironice ale unora; nu sunt ele motivate de lipsa factorului educational, cel al politetii?

Politetea trebuie aplicata în toate locurile si momentele vietii noastre, pe cât posibil, ea tinând seama si de cunoscutul proverb: „Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face.

Trist este când privim si pe ecranele televizoarelor oameni care ne dau lectii nu de politete, ci de lipsa ei, de neobrazare, oameni care, asa cum spunea tot Octavian Paler, se manifesta instinctual, îndemnând la calcarea în picioare a politetii, adica la nerespectarea regulilor de convietuire avute pâna acum de poporul nostru. Cu îngusta lor minte, dar cu insistenta, vor sa schimbe în rau principiile care au condus societatea româneasca, pretuita cândva nu numai pentru însusirile sufletesti cu care oamenii din aceasta tara vin pe lume, ci si dupa nivelul spiritualitatii la care poporul nostru a izbutit  sa se ridice de-a lungul veacurilor. Constantin Noica, în mod sagalnic spunea: „Eram si noi, ca animalele, fiinte sigure pe noi si pe instinctele noastre, si-a venit sa ne zapaceasca spiritul, cu problemele lui, cu ispravile lui.

Se stie bine ca din fire românul este în primul rând credincios si cuviincios, are o fire blânda, este darnic, rabdator si încrezator în soarta lui si a tarii în care s-a nascut.

Credinta profunda a poporului nostru în menirea sa istorica trebuie sa reînvie din acele însusiri sufletesti, cu care a fost daruit de la natura. Ce i-a însufletit pe acei oameni traitori cândva, sa îndure oboseala, jertfele, lipsurile si suferintele, de care pomenea si Mihai Eminescu? Credinta ce o aveau în eternitatea tarii! Si credinta nu i-a înselat, caci ceea ce era vesnic în tara noastra, „viaza si astazi si va via si în viitor”; lucrurile bune trebuie sa se întâmple, iar oamenii sa se bucure de ele.

Trebuie gasite mijloacele prin care se poate realiza pacea interna. Vor fi preferate legile care sa decurga din idealuri frumoase. Gasirea de idealuri cât mai frumoase trebuie sa fie ocupatia cea mai nobila harazita omului pe pamânt; „Ea constituie prestigiul parlamentarismului”, dupa cum se exprima un filozof român. Acolo, în parlament, trebuie sa-si gaseasca locul oamenii care respecta idealurile poporului si care au credinta în Dumnezeu, oameni curajosi, cu judecata dreapta, caci orice judecata gresita ne poate compromite. Si mai este ceva foarte important si anume, sa se înteleaga cine din exterior ne vrea binele si cine doreste a ne pune piedici în atingerea acestui bine.

Sa nu ne iluzionam cu calitati exagerate, dar sa fim încrezatori în cele pe care le avem. Nu este bine nici sa ne deceptionam – se aud destule glasuri în prezent -, desi aceste momente nu pot lipsi cu desavârsire din viata noastra. La ora actuala, oamenii obisnuiti sunt deceptionati de conducatori si conducatorii de oamenii pe care-i conduc. Deceptia a depasit pragul si a trecut în mizerabilul spatiu al urii. Se urasc oamenii, clanurile, pentru interesele lor meschine, materiale. Sunt destui oameni „fara Dumnezeu” cum se spune la noi, cei traiti în comunism si tinerii nascuti si educati în mod ateist.

Avem nevoie de o spiritualitate care sa scoata la lumina virtutile adevarate ale sufletului românesc, sa nu le îngroape printr-o vesnica blamare. Spiritualitatea este cea care poate pune în valoare sufletul nostru,  cunoscutele sale calitati. Hegel într-o lucrare a sa atentiona: „…orice spiritualitate, orice continut al constiintei, este produs si obiect al gândirii; religia si moralitatea, în primul rând trebuie sa fie date omului si pe calea sentimentului – si ele sunt în realitate asa.

Unul dintre filozofii nostri, vorbind despre începutul secolului XX, spunea: „Vremea maimutarelilor a trecut, fiecare popor ramâne sa-si realizeze prin însusirile sale proprii, menirea pe care i-a dat-o Dumnezeu.” Iata ca aceasta „vreme a maimutarelilor” a reaparut si asistam la  un joc periculos pe scena vietii noastre politice. Snobismul, lipsa de politete si ignoranta se manifesta în toate domeniile, la toate nivelele, exemplul cel mai sugestiv fiind gusturile si alegerile deviate de la bunul simt.

Credinta trebuie sa înfloreasca în sufletele generatiei noi. Oamenii care ne conduc trebuie sa fie si ei condusi de Dumnezeu, adica, atunci când iau o hotarâre, ea sa fie pe placul celui de Sus si al poporului pe care îl conduc. Un comportament moral ar face ca sufletul sa se elibereze de angoase, ajungând la liniste, întelegere, la un singur scop nobil pentru tara, iar „razboaiele” dintre indivizi s-ar potoli. Avem nevoie de coeziune sociala bazata pe respect, politete, pe spiritualitatea care, repet, defineste fondul nostru sufletesc comun. Iata ce am putea exporta si nu comportamentul opus, al celor putini, dar care, din nefericire, astazi ne conduc destinele. Dezbinarea continua nu poate aduce decât raul, degradarea.

Europa ne cerea si ne cere în continuare sa fim ceea ce suntem: „pe radacinile noastre proprii; cu destinul nostru propriu”, dar sa respectam angajamentele facute, pentru a se putea auzi în final o frumoasa „simfonie”. Armonia porneste de la cetatenii fiecarei tari.

Nu este usor a construi o cladire dupa un proiect nou! Radacinile nu ni se vor putea smulge niciodata, fiindca ele sunt prea bine înfipte în pamântul tarii! Suntem la noi acasa! Un scriitor scria într-un articol de revista: „…Radacina actualei porniri antioccidentale se gaseste în mlastina national-comunismului…” Da, comunismul s-a naruit, dar mostenirea sa a ramas! Mai sunt, de ce sa nu recunoastem, cei în a caror minte sclerozata, mai fâlfâie lozinca: „Lumina ne vine de la rasarit!” Unde ne este gândirea clara, unde ne sunt aparatele de masura?

Starea de saracie nu ne da dreptul la degradarea comportamentului, a moralei. Pe morala si pe credinta trebuie sa se sprijine gândirea, gesturile si actiunile noastre; adevarurile morale de origine divina fiind, ramân eterne, imuabile.

Si sa nu uitam nici proverbul românesc: „Politetea este cheia de aur care deschide toate usile!

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

 

   *     *     *     *      *     *     *     *     *     *     *     *     *     *     *      *     *     *     *      *     *     *     *     *     *     *     *

 

           OFERTA DE CARTE A SCRIITOAREI VAVILA POPOVICI


CARTI TIPARITE :

 Noapte de iarna (versuri) Pitesti 1993;

– Nopti albe (versuri) Pitesti 1995);

 Binele si Raul (proza) Pitesti 1998);

– Dragostea mea cea mare (versuri) Pitesti 1998;

– Albumul cu fotografii (proza) Pitesti 1999;

 Dincolo de noapte (versuri) Bucuresti 2000; postfata – Ion Papuc.

– Piticul din ceasca de cafea (versuri) Bucuresti 2000;

– Mai sunt barbati buni (proza) Bucuresti 2001;

– File de jurnal (proza) Bucuresti 2002;

– Insomniile unei veri (versuri) Bucuresti 2002;

– Ultima pirueta (proza) Pitesti 2003;

– Îngerul scrie poemul (versuri) Pitesti 2003;   (prefata – prof. dr. Simion Barbulescu)

 Între spaima si vis (versuri) Pitesti 2004; prefata – S. B?rbulescu.

– Jurnalul unei veri (proza) Bucuresti 2005;

 Suspine strigate (versuri) Pitesti 2005; prefata – Simion Barbulescu.

– Cartea mamei (proza) Pitesti 2006;

 Jurnal American (proza) Pitesti 2007;

 Singuratatea clipelor târzii (versuri) Iasi 2008;

– Gânduri (proza) Iasi 2009; prefata – Vasile Filip.

– Scrisori de departe (versuri) SUA 2010;

– Articole, eseuri, vol. I (proza) SUA 2010;

 Preaplinul tacerilor (proza) SUA 2010;

 Poemele iubirii (versuri) SUA 2011;

– Articole, eseuri, vol. II (proza) SUA 2012;

 Fulguratii (proza) SUA 2012

 

Detaliile pentru cei care doresc sa comande cartile:

Adresele de la care se pot comanda ultimele carti (faceti click pe link-uri):

„Fulguratii” (https://www.createspace.com/3958608)

„Articole, Eseuri (vol. II)” (https://www.createspace.com/3801524)

„Scrisori de departe” (https://www.createspace.com/3456668)

„Articole, Eseuri” (https://www.createspace.com/3479381)

„Preaplinul Tacerilor” (https://www.createspace.com/3513737)

„Poemele iubirii” (https://www.createspace.com/3698730)

Daca este pentru prima data când comandati de la Amazon CreateSpace, va trebui mai întâi sa va creati un cont (desi CreateSpace face parte din grupul Amazon, conturile sunt separate, deci chiar daca aveti deja un cont deschis la Amazon, pentru CreateSpace trebuie sa va creati unul nou, separat). Veti stabili un nume de identificare si o parola. Apoi vi se va cere sa va introduceti câteva date personale (adresa de email, numele personal, adresa unde locuiti, etc.) si datele unei carti de credit (Visa, MasterCard, etc.). Fara carte de credit nu se poate comanda. Tot acest proces trebuie facut numai la prima vizita, la vizitele ulterioare doar faceti sign-in cu numele de identificare si parola.
Odata încheiata deschiderea contului, precizati numarul de exemplare dorite si plata se va face automat de pe cardul înscris anterior, iar expedierea se va face la domiciliul personal (la adresa pe care ati introdus-o deja la deschiderea contului).

Scopul omului!

    SCOPUL, SCUZĂ MIJLOACELE?!
Sau urmăresti sa fii cinstit si drept?

Ne impresioneaza viata altora, insă, de cele mai multe ori,   nu dorim  să mergem pe drumul pe care au mers ei.

Iov a fost un om neprihănit si  foarte binecuvântat de Dumnezeu. Insă mulţi credeau că el este asa deoarece a ales să i se inchine lui Dumnezeu si să trăiască  in ascultare de El si, practic, pentru că el nu avea parte si de suferinte.

Iov avea zece copii, sapte băieţi si trei fete, asezati la casele lor. Avea mii de oi, de capre si vite. Era un om bogat si respectat de oameni. Dumnezeu,  la presiunea diavolului  – care l-a acuzat pe Iov că e asa deoarece nu duce lipsă de nici un bine, dar că se va lepăda de Dumnezeu când i se va lua aceste binecuvântari si va avea si el parte de suferintă – l-a trecut prin multe incercări, succesive, si-a pierdut copiii intr-o clipa, apoi bogătia si faima.  Dar Iov nu s-a lepadat deloc de Dumnezeu, nici când sufletul lui trecera prin mari suferinte. El a continuat si atunci sa-l onoreze pe Dumnezeu si să i se inchine Lui. Continue reading “Scopul omului!”

Plagiatul, un stil si o regula de viata!

                          ROMÂNIA, AI NEVOIE DE DUMNEZEU!

Ce  parere avem de fapt despre ceea ce tot auzim de câteva luni? Despre  plagiat si “judecata” Parlamentului sau a Curtii Constitutionale. Sau despre atitudinea Presedintelui care judeca, practic, cum il taie capul?

Câti dintre cei care ar vota intr-un fel sau altul, ar face-o in cunostinta de cauza?  Dar avem acces la  cântarul care sa cântareasca si sa nuanteze divergentele celor mari? Pe undeva, e o chestiune de orgoliu, de departajare intre  oameni, ca valoare, ori, pentru cei multi chestiunea este lipsita de-un interes major, fiind neproductiva, mai ales in conjunctura politico-economica de azi. Cei mai  multi si-au stabilit apriori un punct de vedere, general, un atasament fata de un om,  sau o grupare de oameni sau  de-un partid, o simpatie fata de ceva sau cineva, si, pe de alta parte, o ura apriga fata de partea opusa celei pe care o sustin aproape neconditionat.

Din frageda lor copilarie, copiii  incep sa invete sa imite si sa plagieze. Nici nu s-ar putea altfel, pentru majoritatea dintre oameni e greu de presupus ca s-ar incadra cumva la  exceptii de la aceasta regula nescrisa. Insa, cu cât crestem mai mult, imitarea si plagierea  nu dispare din viata noastra, dimpotriva, se adânceste tot mai mult, se diversifica si capata nu doar nuante noi ci trebuie sa fii inspirat sau foarte documentat sa observi a cine aduce acum artistul nostru, supus analizei sau oprobiului public.  Putem lua orice domeniu al culturii, al artei, si vom constata ca aceste deziderate se regasesc pe toate treptele societatii.  Si, contrar la ce ne-am astepta, cu cât ajungem la vârful  exponentilor de breasla, cu atât suntem pusi in fata unor asa zise surprize, de proportii, pe masura!

De la pictura naiva si aceea  contemplativa a naturii, lasate de Dumnezeu sau a realizarilor omenesti,  spre cele mai sofistificate sau mai abstracte, artistul trece printr-un proces de imitare si prelucrare personala.  Sau, daca am vorbi de sculptura, incepând cu modelarea plastelinei, pâna la cioplirea anevoie in masive de piatra, si l-am descoperi pe David al lui Michelangelo, nu e vorba de altceva, decât de ceea ce e valabil pentru toti artistii.

Cu actorii se intâmpla la fel, ei observa comportamentul altora, pe care il imita sau il persifleaza, sau, pur si simplu isi imagineaza un comportament adecvat pentru personajul caruia doresc sa-i dea viata.

Ce sa mai vorbim despre cei care scriu, despre ziaristi si scriitori? Inceputurile fiecaruia dintre ei  sunt inspirate (mai mult sau mai putin) de scrierile si invataturile unuia sau ale altuia. Nimeni nu a scapat de a fi influentat si de altii. Asta ne aminteste de cuvântul “epigon” (imita mijloacele specifice de expresie ale unui scriitor).

Când il citisem pe Lucian Blaga, in poezie, de la un capat la altul, aprofundat, aveam o gândire epigonica a la Blaga, iar când un viitor poet, aflat la inceputurile sale  poetice,  a citit o poezie personala, imediat am simtit ca universul poetului de la Lancram l-a inspirat nepermis de mult. Iar in pauza de masa i-am spus-o fara echivoc: “Poezia citita de tine mi-a amintit de poemul   “Dati-mi un trup, voi muntilor”.  Inchipuindu-si ca sunt “cineva” mi-a raspuns surâzând, docil: “As vrea sa mai vorbim”, insa nu l-am mai intâlnit niciodata. Cu timpul, a devenit un poet autentic, seva inspirarii devenind mai greu de aflat (sporind mult originalitatea sa), cel putin pentru mine (poetul de care vorbesc are un nume comun, Ion Muresan,  si este  de prin zona Clujului sau, mai probabil, Bistrita).

Imi trece prin cap o mica intrebare-concluzie: Ce e de fapt “doctoratul”?  Sa zicem in drept. Va intreb, ce credeti? Candidatul la doctorat va scrie o lucrare care sa aduca o noutate in interpretare sau o “licenta” personala in intelegerea dezideratelor de “drept” care sa duca cu un pas mai mic sau mai mare inspre realizarea mai usoara a ceea ce inseamna si cuprinde  conceptul de “drept”.

Se  presupune (gresit) ca un candidat la “doctorat” cunoaste “tot” ce s-a scris despre subiectu lpentru  care el doreste sa obtina titlul de doctor.  Intelegem, nu-i asa, ca e o mare exagerare sa ne inchipuim ca e o treaba la indemâna multor oameni din breasla respectiva sa ridice pretentii de doctorat! Intr-un timp normal nu aveau dreptul sa candideze decât absolventii de facultate exceptionali, cu note maxime in toti anii, cunoscatori a cel putin unei limbi straine. Ca sa nu mai vorbim ca implica si o cultura generala solida.

Din motive de a incerca elucidarea, in parte, a contrverselor la aparitia doctoratelor ca si ciupercile dupa ploaie, aduc in discutie lucrarile de doctorat ale Elenei Udrea sau Ion Olteanu (vicepresedinte a Camerei Deputatilor, mâna drapta a Robertei Anastase, ca presedinte a Camerei Deputatilor, care a introdus ca regula neadevarul cras la numaratoarea voturilor). Elena Udrea s-a scos repede (crede ea) de sub incidenta plagiatului scriind pe blog ca la lucrarea ei au scris mai multi colegi (doctorat de “experta in Armata” -, asa  cum sunt si cei care  primisera grade  militare ca recompensa  a inregimentarii lor  in oastea lui Basescu, ca si colonelul Robert Turceascu,  platit regeste,  ca si  confratele sau,  apaticul, Ion Cristoiu, de  catre patron,  mogulul George Paunescu).
Sau Emil Boc, ori Victor Ponta. Primul, un exponent exceptional al limbajului de lemn – ceea ce evident nu prea da bine cu “dreptul”, dar pentru dânsul e ok.  Al doilea, inteleg ca s-a atasat de o lucrare mai ampla, careia i-a adus un spor de lumina, prin intelepciunea si inteligenta personala, o mica lumina  si  un mic  pas inainte, lumina pe care denigratorii sai politici o improasca cu noroi din toate partile si din toate tarile, de pe unde apuca fiecare a da.

Marele filozof si editor Gabriel Liiceanu,  nu e nici domnia sa scutit de suspiciuni (indreptatite) de plagiat. A luat din Constantin Noica cum iei o bucata dintr-o pâine, o bucata maricica, si a mâncat pe saturate. Noica,  mare filozof si gânditor, consacrat de timpuriu, renegat de regimul comunist si marginalizat, nepublicat, pus la index, din deportarea apriga in care se gasea  isi vede ideile sale  geniale ca apar sub numele conspirativ “Liiceanu”. Cum este normal pentru oamenii mari, nu s-a simtit ofensat, dimpotriva, s-a simtit onorat ca opera-i este publicata, chiar si  partial, sub pseudonimul “Gabriel Liiceanu”. Insa   Liiceanu si-a luat doctoratul, dupa cum aflam din Cotidianul online (coincidenta?!), luînd o licenta de tratare a unei chestiuni filozofice care îi apartine maestrului Noica (Alt “dottore” pro-Basescu are probleme cu teza de doctorat: Liiceanu l-a plagiat pe Noica sau i-a furat textul despre “Nostos”).

La noi e adevarat proverbul “Hotul striga hotul!”  si unul mai nou: “Plagiatorii, striga: Plagiat!

Nu vorbim doar de oamenii  de rând (dar care au titlu de doctori intr-un domeniu sau in altul), ci vedem ca aceasta stare e discutabila si la cei mai mari dintre cei foarte mari. Cum e cazul lui  Liiceanu,  un profund gânditor,  un om de mare calibru, dar care e orbit  acum   de idei preconcepute, stare in care se afla multi oameni. Dar, practic, sunt de parere ca nu-i scade cu nimic valoarea intrinsec? a omului de cultur?  prin mutarea in curtea sa a unor concepte filozofice care nu-i apartin, ca licente personale. Pe ce ma bazez? Ce e omul se stie mai de demult. Nu e nimic nou sub soare!

*

Judecarea generala a unor controverse, a lamurit-o pentru intreaga omenire, Isus Hristos, care ne-a invatat cum trebuie sa gândim si sa judecam faptele.

Isus a spus sa dea cu piatra doar acela care este fara pacat. Toti acuzatorii  au plecat, nimeni nu a aruncat cu piatra in femeia prinsa in preacurvie (nemai vorbind ca ei, judecatorii, nici nu au mai pus problema ‘lor”, a barbatilor, prinsi alaturi de vinovata, vinovati).
Isus Hristos, modest, si smerit cu inima, a zis “Invatati de la Mine!” El a mai zis ca face tot ce a vazut pe Tatal facând. El nu a facut nimic de la El, personal. A indeplinit mandatul primit de la Tatal, a facut ce L-a vazut pe Tatal ca face. Isus nu s-a mândrit ca e original, fiind. El a zis ca  toata slava si gloria cu care trebuia sa fie onorat, sa se  indrepte spre Tatal.

Creatorul ne-a creat pe toti, in mod desavârsit, dupa placerea si voia Sa atotputernica. Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile. (Romani, 11.36)

Dumnezeu spune omului: Ce ai tu ca sa nu fi primit? Tot ce este si are el, omul,  l-a primit la crearea sa de catre Dumnezeu (la nastere). Toate abilitatile cu care adesea incercam si ne laudam, nu sunt altceva decât talantii primiti de la Dumnezeul nostru. Noua nu ne ramâne decât sa-i punem in negot, lucrând pentru binele aproapelui nostru, nu pentru a-l denigra si a-l injosi si a-i reprosa câte si mai câte.

Cu totii plagiem,  intr-un fel sau altul, Creatia si Creatorul, sau pe semenii nostri. Ne inchipuim ca Dumnezeu nu se supara atunci când  folosim expresii din Sfânta Scriptura si adeseori nici nu mai folosim ghilimelele, caci sunt  invataturi din scrierile Tatalui nostru. Vina noastra e  imensa insa atunci cînd citam trunchiat sau îi punem în cont ceea ce nu e in concordanta cu ceea ce  a spus,  a gândit sau este de fapt  El.

Toata slava si multumirea, sa-I fie aduse Lui, din gura si condeiele noastre, Marelui nostru Dumnezeu si Mântuitor! Amin.

*

Doua modele sau idei ale unor oameni celebri

Nicolae Iorga, cel care a fost unul dintre cei mai mari oameni pe care i-a dat poporul român, a scris el insusi peste 25.000 de titluri de articole si lucrari, a strâns numeroase proverbe (peste 2.000) dintre care câteva sute  îi apartin.

O cugetare a savantului, zice asa: Daca ai inteles bine o carte pe care ai citit-o, mai ca meritai s-o scrii tu insuti!

Imparatul Solomon, fiul nu mai putin legendarului imparat David, a avut el insusi  peste 3.000 de proverbe despre intelepciune si care duc la intelepciune.  Tatal sau, David, om viteaz si iscusit, i-a lasat ca mostenire tara Israel, prospera, si cu cele necesare (planul si parte importanta din materialele necesare) construirii unui Templu de inchinare lui Dumnezeu, Creatorul.
Ce a facut Solomon? Cum a procedat când a judecat  poporul? Inca de la inceputul domniei sale, Dumnezeu i s-a aratat intr-un vis si i-a spus sa ceara, ce ar dori sa-i dea Dumnezeu? Solomon, constient de marea raspundere pe care o are in fruntea poporului, a cerut de la Dumnezeu Intelepciune. Si, cererea a fost placuta Domnului, si i-a dat intelepciune, cum nu mai primise nici un alt om. Apoi, aflam ca Solomon il iubea pe Dumnezeu. El si-a iubit si tatal, pe David, i-a continuat munca si testamentul, a construit un Templu in care sa se inchine oamenii lui Dumnezeu. El a fost in fruntea poporului la inchinare. Solomon se temea de Dumnezeu (asta e inceputul intelepciunii, ferica de Domnul). Ori azi, oamenii, nu mai au frica de Domnul. Vor sa placa oamenilor, nu lui Dumnezeu. Solomon a ascultat de Dumnezeu, s-a increzut in El, in intelepciunea lui Dumnezeu si a judecat dupa dreptate si adevar.

*

Câteva concluzii care se impun
1) Cine raspunde si cine are competenta academica  de acordare a dreptului legitim de infiintare a unor Comisii, abilitate, de a  cerceta, a analiza si a acorda doctoratele (titlul de “doctor in ….” )?
2)Examenul de admitere la doctorate trebuie sa se constituie in filtre eficiente, de cultura generala si de specialitate, obstacol  necesar  in drumul candidatilor la doctorate.
3) Candidatii trebuie sa posede mare probitate profesionala, etica si morala.
4) Raspunderea pentru un titlu de “doctor” revine, intr-un demers obiectiv, Comisiei care a  analizat   si l-a acordat (nu titularului).

ROMANIA AI NEVOIE DE DUMNEZEU!