Focul pacatului si apa curata a virtutii

 Sa fii abil e ceva, dar sa fii cinstit, asta merita osteneala.”

Constantin Brâncusi

.

Citim în ziarele acestei saptamâni: „Cel mai cautat infractor al momentului”. „Magistratii Înaltei Curti de Casatie si Justitie au emis, joi 22 martie a.c. un mandat de arestare în lipsa a unui deputat acuzat de mai multe înselaciuni imobiliare…” Iata o noua tema de reflectie care m-a determinat sa astern gânduri despre virtute, cuvânt ce provine din latinescul „virtus”, însemnând integritate morala, existenta ei nefiind posibila fara libera alegere, a spus-o chiar unul din cei mai reputati Sfinti Parinti ai Bisericii – Origene (185-254).

Se poate vorbi de mai multe virtuti, despre virtuti religioase si virtuti morale.

Virtutile religioase sunt considerate a fi suprafiresti sau insuflate – daruri puse de Dumnezeu în inima omului – care îi orienteaza viata spre fapte bune. Aceste virtuti sunt: dragostea, credinta si speranta. Opusul lor: ura, lipsa de credinta si disperarea.

Dragostea este puterea, energia trairii spirituale manifestata prin sentiment, ratiune si vointa fata de sine, de lume si fata de Dumnezeu, fiindca Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16) ; credinta este un dar de la Dumnezeu, prin care primim si pastram ca adevaruri, toate cele scrise în Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie: „Cel ce crede în Mine chiar de va fi si muri, viu va fi”; speranta este asteptarea cu încredere a împlinirii tuturor binefacerilor,„Hristos în voi, nadejdea slavei” (Col. 1:26-27).

Virtutile morale sunt deprinderi dobândite în practica vietii. Ele exprima esenta si perfectiunea morala; controleaza toate actele, faptele si atitudinile noastre, modeleaza si structureaza întreaga noastra viata. Ele sunt: întelepciunea, dreptatea, cumpatarea si taria. Aceste virtuti se mai numesc si cardinale, fiindca ele stau la temelia celorlalte virtuti si pe ele se reazema viata cinstita. Opusul lor: prostia, nedreptatea, neînfrânarea, slabiciunea.

Întelepciunea este cea care ajuta echilibrului vietii noastre, înfaptuirii de lucruri cinstite, prin prudenta, prevedere; dreptatea presupune raportarea activitatilor noastre la respectarea normelor divine (Cuvântul lui Dumnezeu) si a normelor de drept juridic (stabilite de conducatorii tarilor); cumpatarea presupune stapânirea poftelor, masura în toate actele si faptele vietii (în mâncare, bautura, îmbracaminte, în vorbe, avutie si în tot comportamentul); taria este virtutea morala care întareste sufletul si cugetul în urmarirea binelui; ne face capabili sa depasim toate greutatile vietii.

Sf. Macarie cel Mare spunea ca toate virtutile sunt legate între ele, formând un lant duhovnicesc, una atârnând de cealalta.Fiinta tuturor virtutilor este însusi Iisus Hristos si El trebuie sa fie etalonul comportamentului nostru.

În alt eseu afirmam ca cinstea nu este o vocatie (atractie înnascuta), dar este o optiune dobândita prin educatie sau autoeducatie si prin vointa. Cinstea ca atare este o virtute, una dintre cele mai complexe, pentru ca în ea se aduna si se sintetizeaza multe alte virtuti, este o calitate morala care include: întelepciunea, dreptatea, cumpatarea, sentimentul demnitatii, corectitudinii si serveste drept calauza în conduita omului. Opusul cinstei este coruptia. Un om cinstit lupta în viata pentru biruinta binelui, pentru fericire. Orice comunitate omeneasca este echilibrata, sanatoasa si prospera, atunci când se afla în ea o majoritate de oameni cinstiti. Nu exista mostenire mai pretioasa decât cinstea” scria William Shakespeare.

Coruptia, acest mare pacat omenesc, este definita ca fiind: decadere, depravare, desfrânare, destrabalare, dezmat, imoralitate, perversitate, pierzanie, stricaciune, viciu, desantare, descompunere, putreziciune, seducere… Sf. Ioan Gura de Aur (347-407) spunea ca focul pacatului se stinge doar prin apa curata a virtutii. Se pare ca în zilele noastre izvorul acestei ape a cam secat… focul se extinde, pompierii nu mai prididesc a-l stinge.

Politicienii definesc coruptia ca fiind „abuz de putere savârsit în scopul obtinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat”.

Majoritatea oamenilor privesc coruptia ca fiind determinata de legi prost facute si încalcate în mod sistematic de chiar cei care ar trebui sa vegheze la aplicarea lor; clientelism si clici în competitie pe resurse. Sunt destui oameni abili în a eluda legile, netinând seama de moralitatea necesara unui om care intra în afaceri si trag probabil dupa ei în mocirla si pe alti oameni, profitând de lacomia sau de naivitatea lor. Ma tot întreb, când si cum au dobândit acesti oameni o atât de bogata cultura infractionala? Cum de s-au putut perfectiona într-un timp atât de scurt? Baieti destepti, nu gluma! Bine sesiza cineva ca astazi „bisericile si manastirile sunt aproape goale, în timp ce salile tribunalelor, puscariile, tripourile, bordelurile, discotecile sunt mereu pline.” Chiar ma întreb unde or încapea atâtia nemernici? Dar au grija judecatorii sa le dea condamnari cu suspendari! Platesc, fiindca au de unde si stau bine-mersi acasa. Cam asta înseamna, nu? Câte ore de munca ar putea presta toti acesti inculpati în schimbul acestor procese tergiversate, plimbari prin tribunale? Câta energie pierd toti acesti tineri în discoteci si bordeluri, în loc sa practice diverse sporturi, sa viziteze muzee, sa caute sali de concerte, biserici pentru a se cultiva, sau sa creeze ceva folositor prin munca lor?

Filozofii vremurilor au fost preocupati de integritatea morala a oamenilor, pentru binele societatii în care traiau. Socrate (470 î.Hr.-399 î.Hr.) afirma la vremea sa ca oamenii nu sunt virtuosi de la natura, virtutea nu e chibzuinta, adica judecata cumpanita, logica, ea nu se poate învata, ci e data oarecum prin har divin celor care o au; ceea ce îi calauzeste însa spre virtute este parerea adevarata.

Filozoful grec Aristotel (384 î.Hr.-322 î.Hr.), considera virtutea de doua feluri: o virtute a ratiunii si o virtute morala; prima se dezvolta prin învatatura si are nevoie de experienta si de timp, virtutea morala însa, se capata prin obisnuinta. Astfel trage concluzia ca nici una din virtutile etice nu este data de natura, caci nimic din ce apartine naturii nu poate fi schimbat prin obisnuinta. Avem doar o dispozitie naturala sa le primim în noi. Aceasta dispozitie nu poate deveni realitate decât prin obisnuinta: „construind, devii un constructor, cântând la chitara devii un chitarist, tot asa prin actiunea dreapta devenim drepti, prin observarea masurii devenim masurati, prin actiuni de curaj – curajosi.”

Virtutea morala a caracterului este însa un habitus, adica o deprindere care ramâne sub forma de dispozitie activa. „Ea nu se învata!”, este raspunsul lui Aristotel la problema care, de la Socrate a preocupat toata filozofia greaca, anume de a sti daca virtutea se poate învata, capata prin stiinta. „Cunoaste-te pe tine însuti” spusese Socrate, fiindca raul este facut când nu cunosti binele; nu este o cunostinta capatata, cât o deprindere, un stil al actiunilor noastre obtinut prin exercitiu.

Pentru a face bine, a fi cinstit, mai întâi trebuie sa te departezi de rau, de ispite. Cineva sfatuia: „Acolo tine-ti caruta, departe de apa care clocoteste si de vârtej”. Mai clar, din tabloul virtutilor, cinstea s-ar putea cuprinde în cele doua: justitie si prudenta, iar necinstea: profit bazat pe înselaciune. Ratiunea omului îi serveste pentru a distinge si a alege ceea ce este bun. Pentru Aristotel viata trebuie condusa de ratiune, întrucât ratiunea apartine numai omului si cu ajutorul ei viata poate fi fericita pentru el.

Teologul, filozoful crestin, Fericitul Augustin (354-430) considera ca sufletul care este de esenta spirituala si nemuritor, poate contempla în el ideile eterne, aceasta contemplare formând întelepciunea, dar el poate contempla în el si adevarurile morale, aceasta însemnând ca si adevarurile morale au o origine transcendenta; de origine divina fiind, ele sunt eterne, exprima iubirea si calitatea lui Dumnezeu. Aceasta se traduce prin iubire în relatiile dintre oameni. Raul nu poate fiinta definitiv, el fiind numai „o lipsa”, „o neîmplinire”, asa cum mai târziu avea sa spuna si Einstein.

Filozoful englez Francis Bacon (1561-1626) este intransigent si ne avertizeaza în scrierile lui: „Nu aripi trebuie sa se puna spiritului omenesc, ci plumb, caci cu prea mare usurinta se avânta în cele mai înalte abstractiuni, pierzând orice contact cu experienta.”

René Descartes, filozof si matematician francez (1596-1650), sustinea ca nu este necesar ca ratiunea noastra sa nu se însele; este de ajuns constiinta noastra sa ne arate ca nu ne-au lipsit niciodata hotarârea, vointa si virtutea de a executa toate lucrurile pe care am judecat a fi cele mai bune si în acest fel virtutea singura este suficienta pentru a ne face fericiti în viata aceasta, fiindca virtutea când nu este luminata îndeajuns de intelect, poate fi falsa, poate sa ne duca pe drumul raului, ori tocmai ratiunea împiedica falsitatea ratiunii, considerând totodata ca Seneca – considerat un mare moralist – nu a dat toate principalele adevaruri pentru cunoasterea mai usoara a virtutii, pentru reglementarea dorintelor si pasiunilor noastre. Fac o paranteza amintind o îndrumare pretioasa a lui Seneca: „Sa exprimam ceea ce simtim, sa simtim ceea ce exprimam; vorba sa semene cu fapta”.

Pe de alta parte, matematicianul, fizicianul si filozoful Blaise Pascal (1623-1662) ne spune sa nu cautam siguranta si certitudine în ratiunea noastra; ea va fi totdeauna înselata de inconstanta aparentelor. Suntem plini de lucruri care ne arunca în afara: pasiunile ne împing în afara, obiectele din afara ne tenteaza si ne cheama si astfel filozofii ar propovadui în zadar „Intrati în voi însiva!” Singurul lucru care ne mângâie în mizeria noastra este divertismentul si el este tocmai cea mai mare dintre mizeriile noastre, caci el ne împiedica sa ne gândim la noi si ne duce spre pierzanie. A avut oscilatii între rationalism si scepticism (era si foarte tânar pe atunci; moare la numai 39 de ani), spre finalul vietii alegând credinta. Din punctul lui de vedere, gândirea determina maretia omului: „Omul nu este decât o trestie, cea mai slaba din natura, dar este o trestie care gândeste.” Concluzia lui este sa evitam excesele – atât excluderea ratiunii cât si neadmiterea ei. Despre inima, Pascal spunea ca „Inima are ratiunile ei, pe care ratiunea nu le cunoaste”. Tot el amintea ca în lumea noastra „Iisus a venit cu stralucirea ordinei sale.”

Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) afirma clar ca virtutea – întelegându-se acel ansamblu de calitati umane printre care si cinstea – poate fi dobândita, ea nu e nascuta, acest fapt ar reiesi chiar din notiunea ei fara a fi nevoie sa ne raportam la cunostinte antropologice din experienta, caci facultatea morala a omului nu ar fi virtute daca nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu puternicele înclinari contrare. Vorbind despre virtute, Kant concluziona: „Ea este produsul ratiunii practice pure, întrucât aceasta în cunostinta superioritatii sale, din libertate câstiga predominanta asupra înclinarilor.”

Kant, cel caruia doua lucruri îi umpleau mintea cu o vesnic înnoita si sporita admiratie si veneratie: „Cerul înstelat deasupra mea si legea morala din mine” al carei scop, spunea, nu se opreste la hotarele acestei vieti, ci se întinde spre infinit (Critica ratiunii practice).

Vavila Popovici – Raleigh, NC

 

REMODELARE…

 Rodica Botan

“Imagineaza-ti ca esti o casa vie. Dumnezeu vine si reconstruieste casa. Prima data, probabil, ai sa întelegi ce face. Repara scurgerea si gaurile din acoperis si chestii de-astea; stii ca treburile astea trebuie facute asa ca nu esti surprins de loc. Dar deodata, El începe sa darâme casa într-un fel în care cu adevarat doare si parca nici nu face sens. Ce are de gând? Explicatia este ca El construieste o cu totul alta casa decât cea pe care ti-ai imaginat-o tu, adaugând o noua aripa acasei aici. Continue reading “REMODELARE…”

REMODELARE

 Rodica Botan

 .

“Imagineaza-ti ca esti o casa vie. Dumnezeu vine si reconstruieste casa. Prima data, probabil, ai sa întelegi ce face. Repara scurgerea si gaurile din acoperis si chestii de-astea; stii ca treburile astea trebuie facute asa ca nu esti surprins de loc. Dar deodata, El începe sa darâme casa într-un fel în care cu adevarat doare si parca nici nu face sens. Ce are de gând? Explicatia este ca El construieste o cu totul alta casa decât cea pe care ti-ai imaginat-o tu, adaugând o noua aripa acasei aici. Adaugând înca un etaj dincolo, construind turnuri si curti interioare. Tu ai crezut ca El te va remodela într-o cabana micuta; dar El construieste un palat. Un palat În care El Însusi intentioneaza sa vina si sa locuiasca.”

Imagine yourself as a living house. God comes in to rebuild that house. At first, perhaps, you can understand what He is doing. He is getting the drains right and stopping the leaks in the roof and so on; you knew that those jobs needed doing and so you are not surprised. But presently He starts knocking the house about in a way that hurts abominably and does not seem to make any sense. What on earth is He up to? The explanation is that He is building quite a different house from the one you thought of – throwing out a new wing here, putting on an extra floor there, running up towers, making courtyards. You thought you were being made into a decent little cottage: but He is building a palace. He intends to come and live in it Himself.”

C.S. Lewis, Mere Christianity

 

PREMIILE NIRAM ART 2011

DEFESES FINE ARTS AGENCY prezinta:

 

DECERNAREA PREMIILOR NIRAM ART 2011

         „Cultura româna recapata locul

     care îi corespunde în Europa”

                      Michel Houellebecq

Premiile Niram Art 2011, desfasurate sâmbata seara la Madrid, au adus în atentia publicului spaniol mari personalitati ale culturii române.

Evenimentului a fost organizat de Editura si Revista Niram Art, în colaborare cu Universitatea Complutense si Centrul Cultural al Armatei Madrid si s-a desfasurat la Cazinoul Militar din capitala Spaniei. Emil Constantinescu, fostul presedinte al Romaniei a fost distins cu Marele Premiu Niram Art „Trofeul Ambroise Vollard”. In cadrul discursului sau, Emil Constantinescu a facut referire la intelectualii români si la aportul pe care l-au adus culturii universale.

Scriitorul francez Michel Houellebecq a fost distins cu Marele Premiu Niram Art „Trofeul Mihail Sebastian”. „Primul premiu pe care l-am primit ca scriitor purta numele poetul român Tristan Tzara. Este o bucurie pentru mine sa primesc acum un trofeu cu numele altui mare român. In seara aceasta, am cunoscut, la Madrid, o grupare de artisti si scriitori români de amploarea celei din Parisul interbelic. Ma bucur ca, dupa o lunga dictatura, cultura româna recapata locul care îi corespunde în Europa”, a afirmat Michel Houellebecq în fata publicului spaniol.

Fostul ministru al Culturii din Spania, poetul Cesar Antonio Molina a primit Marele Premiu „Trofeul Tristan Tzara”. Premiul a fost ridicat de scriitoarea, jurnalista si criticul literar, Mercerdes Monmany, sotia lui Cesar Antonio Molina. „Mari personalitati ale culturii universale sunt originare din România. Emil Cioran, Mihail Sebastian, Mircea Eliade si Constantin Brâncusi sunt doar câtiva dintre românii care au creat opere de o inestimabila valoare si fata de care simt o profunda admiratie”, a afirmat Mercedes Monmany.   

Premiul Niram Art pentru Literatura a fost acordat scriitorului român Stefan Mitroi, Premiul Niram Art pentru Poezie autorului Eran Eisen din Israel, iar scriitorul spaniol Diego Vadillo Lopez a fost distins cu Premiul pentru Manuscris, pentru romanul „La cumparaturi în Tzara”, al carui personaj principal este poetul român Tristan Tzara. În cadrul galei de decernare a Premiilor Niram Art 2011, au avut loc cinci lansari de carte.

Anul acesta, premiul pentru Arte Plastice a fost înlocuit cu un omagiu adus vietii si operei pictorului Baruch Elron (1934 – 2006). In timpul galei, a fost lansata cartea Baruch Elron, a scriitorului spaniol Hector Martinez Sanz. Artistul, nascut în România, a plecat în Israel în anul 1963. Multe dintre operele sale au ramas în România, sub semnatura Barbu Teodorescu. Baruch Elron este unul dintre cei mai cunoscuti pictori din Israel. „Sotul meu a facut studiile la Bucuresti si perioada petrecuta în România a fost importanta în formarea sa. A colaborat cu multe publicatii si institutii din România si, dupa revolutie, s-a întors cu placere în tara în care s-a nascut”, a declarat Lydia Elron, sotia artistului. 

Seara s-a încheiat cu un concert de pian. Moderatorul evenimentului a fost Fabianni Belemuski, directorul Revistei Niram Art. Trofeul Niram Art este o creatie a artistului plastic Bogdan Ater.

DEFESES FINE ARTS AGENCY

Madrid, Spania

Duminica, 18 decembrie 2011

PORTRET DE SCRIITOR: DOINA DRAGUT

Georgeta NEDELCU

 

 

Nascuta într-o zi minunata de toamna, Doina Dragut a fost asteptata cu drag de catre parinti si rude. Toti s-au bucurat când au aflat ca va veni pe lume o fetita. Perioada copilariei în care timpul trecea încet, pare mai departe ca niciodata. În cazul meu, ca si în cazul scriitoarei Doina Dragut, copilaria pe care ne-am petrecut-o la tara, la bunici, nu poate fi comparata cu cea din timpurile actuale. Doina Dragut a facut clasele elementare în satul Silistea Crucii – Dolj, iar liceul la Craiova, unde a avut parte de profesori deosebiti. Nu i-a scapat nicio carte din biblioteca comunala, pe care sa n-o citeasca.

 O asemenea persoana nu se putea sa nu termine si o facultate si dupa terminarea ei a devenit o buna matematiciana. De-a lungul vietii ei, matematica a concurat cu literatura. A debutat cu un volum de poezii „Ceasuri de îndoieli” publicat de editura Spirit Românesc din Craiova, în 1994, caruia i-au urmat alte trei volume de versuri: „Detasare într-un spatiu dens”, aparut la editura Spirit Românesc din Craiova, în 1995; „Spatiul din nelinisti”, aparut la Slatina, în 1998, publicat de editura Scribul; „Ochiul de lumina”, editat de Fundatia Scrisul Românesc, Craiova, în 2000, urmate de experientele eseului „Arabescuri”, la editura Spirit Românesc, Craiova, în 1995. A urmat romanul „Suferintele unui redactor”, aparut la editura Alma din Craiova, în 2006.

 Doina Dragut trece de la functiile matematicii la functiile estetice ale rostirii, dedicându-se jurnalismului, informându-si cititorii prin stirile de ziar, facându-si meseria cu aceeasi dezinvoltura, indiferent daca este vorba despre o cronica plastica, literara sau chiar eseuri.

 „Nelinisti prin timp”

 Cartea „Nelinisti prin timp” este împartita în patru parti, în care sunt cuprinse: articole si eseuri (partea I), prefete (partea a II-a), recenzii si cronici (partea a III-a) si cronici plastice (partea a IV-a).

 În prima parte a cartii, Doina Dragut îmbina evenimentele artistice, literare, istorice si religioase, având ca subiect personalitati de seama ale culturii si spiritualitatii românesti, ca: Tudor Arghezi, Mihai Eminescu, George Calinescu, Constantin Brâncusi, Marin Preda, Mircea Eliade, Patriarhul Teoctist, Marin Sorescu, dar si personalitati ale culturii universale: Ernest Hemingway, Jorge Luis Borges, sau Denis de Rougemont.

 În partea a II-a a cartii „Nelinisti în timp”, Doina Dragut scoate la suprafata elementele de valoare ale unor carti scrise de autori debutanti sau autori consacrati, ca de exemplu: Daniela Luca, general N. Portocala si Nicolae Maroga Enceanu.

 În partea a III-a a acestei carti, scriitoarea Doina Dragut ne prezinta recenziile a unor carti de proza, lucrari stiintifice sau poezie ale Nicoletei Maroga Enceanu, Florentinei Smarandache, Janet Nica, ?tefan Marinescu, Al. Florin Tene, N. Portocala, Alexandru Dobos, acad. Radu P. Voinea, Ion Zamfirescu, Eugen Caraghiaur, Alexie Al. Buzera, Ion Toba, Nicolae Balasa, George Geafir, Dan Rotru, Mihai Dutescu, Mircea Andras, Zenovie Cârlugea, Alex Gregora, Virgil Dumitrescu, Nicolae Truta, Ion Zbârcot si altii.

 Impartiala în criticile ei, dar documentata, scriitoarea se dovedeste a fi meticuloasa si datorita disciplinei impuse de intelectul ei ca matematician. În expunerile ei, autoarea foloseste fraze scurte, dar exacte.

 Îar în ultima parte a acestei carti, autoarea prezinta impresii asupra operelor artistilor nostri plastici: Marcel Chinoaga, George Vlaescu, Claudia Mandu, Paula Tudor. Dar este la fel de meticuloasa si sensibila si în prezentarea operelor artistilor straini, ca de de exemplu – danezul Soren Skov si Michael Lodberg Olsen.

 Parcurgând aceasta carte, descopar la Doina Dragut, preocupari complexe ale unei intelectuale de anvergura. Aprecierile critice ale autoarei sunt simple, inteligibile, sensibile, incitante chiar.

 Citind aceasta carte din scoarta-n scoarta, am descoperit între paginile acestei cartii o neliniste profund umana si bineînteles, am realizat ca autoarea da dovada de o profunda cultura generala, argumentând ca tot ce a scris pâna acum, a scris cu seriozitatea si meticulozitatea unui talentat scriitor.

 Cartea „Nelinisti prin timp” scrisa de Doina Dragut, este o carte reusita si o aparitie editoriala necesara în spatiul literar actual si de ce nu, pe piata craioveana.

 Craiova

21 iulie 2011

De la Eminescu la Grigore Vieru

de Catinca AGACHE

 

 

Viata literara româneasca cunoaste dupa 1989 un fenomen aproape paradoxal: „batalia pentru Eminescu” – mai exact batalia pentru un mit statornicit ca atare de G. Calinescu -, determinata de cei care au creat „cazul Eminescu” („Dilema”,1998). Când se credea ca totul este asezat pentru totdeauna si ca nimic nou nu mai poate surprinde în ceea ce priveste viata si opera poetului national, apar nenumarate surprize editoriale[1], se nasc polemici aproape interminabile care par sa fi împartit scriitorimea româna în doua tabere aparent ireconciliabile, ambele nedemonstrând altceva în ultima instanta decât ca Eminescu este viu, mai actual ca oricând, se afla printre noi, sintetizând nu numai geniul poporului roman, ci însasi constiinta, esenta sufletului lui, argumentând o data în plus ca fiind „atât de român încât este universal” (M.Dragomirescu). Este pus în valoare astfel realitatea ca recuperarea lui Eminescu constituie un proces ce nu s-a terminat, ca posteritatea lui ramâne o perena, facinanta provocare. În aceasta „batalie” s-au înscris si scriitorii români de dincolo de Prut care au avut de întâmpinat în plus contestatarii din interior („Flux”), luând atitudine, editându-l în seriile de Opere (editurile Litera, Cartier, Gunivas), îngrijite de eminescologi renumiti si aparând cu noi si primenite exegeze (Mihai Cimpoi).

Modelul Eminescu a functionat altfel în Basarabia de-a lungul istoriei sale zbuciumate[2], fiind vazut nu numai sub aspectul de inegalabil poet national ci si de autentic patriot, cu o înalta constiinta morala, onestitate si sensibilitate, aparator al ideii de românism si al acestei provincii istorice românesti greu încercate, desi la mostenirea publicistica eminesciana accesul a fost foarte târziu. În conditiile vitrege în care multa vreme (pâna spre sfârsitul anilor 50) nu s-a editat nicio carte în limba româna, folclorul poetic românesc pastrat pe cale orala a suplinind în mare aceasta lipsa, Eminescu, descoperit cu întârziere de generatia saizecista, a fost asumat si identificat cu însasi limba româna. În perceptia majoritatii românilor basarabeni, imaginea geniului tutelar este suprapusa peste cea a lui Isus, prin forta sacrificiului ce exprima însusi destinul tragic al acestui tinut. Se stie ca problema Basarabiei a reprezentat o constanta în activitatea jurnalistica a lui Eminescu, publicistul genial care a fost neputând ramâne indiferent la o chestiune atât de delicata si dureroasa, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan unor momente istorice legate de aceasta – retrocedarea (1856) unei parti a teritoriului ei anexat abuziv în 1812, apoi reanexarea („A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominatiunii rusesti”) [3]. Tocmai de la verbul lui neiertator vizând nedreptatea istorica fata de aceasta cât si fata de Ardeal, de la atentionarea privind „masurile silnice pentru stârpirea românismului” si argumentarea ideii de unitate nationala se trage, de altfel, martiriul sau. De aceea a fost receptat ca poet esential si simbol al românitatii, ce le-a dat basarabenilor forta în subscrierea fenomenului rezistentei împotriva rusificarii si sovietizarii fortate, deznationalizarii dupa un plan diabolic centrat pe crearea în paralel a curentului moldovenismului, românofob, alimentat cu furie pâna-n zilele noastre, având ca scop pulverizarea lor ca natie. Dupa 1940, cultul lui Eminescu a reprezentat unica cale de salvare din neantul ce le ameninta însasi existenta „fiintiala”. Chiar în faza interzicerii lui, „mitul sau lucrator” a produs fenomenul miraculos al relansarii „românismului cultural“(A.D.Rachieru) în Basarabia. Literatura si cultura româna din acest spatiu au stat astfel dintotdeauna sub semnul lui Eminescu, s-a centrat pe modelul Eminescu ca „masura a fiintei nationale” (Constantin Noica), el exprimând unica solutie de revigorare, de renastere. Literatura si cultura româna din Basarabia a fost una de rezistenta în conditii foarte dure si taria, miracolul basarabean în sine, si-au gasit ca punct durabil tocmai acest vector de spiritualitate româneasca care a fost si continua sa fie Eminescu. Numai privindu-se prin el, românii din Basarabia s-au putut regasi ca natie, istorie, traditie, cultura, limba, desi lupta cu falsul glotonim („limba moldovenesca”), cu înrolatii lui slujitori, nu s-a încheiat înca, înscriindu-se în ceea ce Grigore Vieru numea „tragismul Limbii Române de pe teritoriul Basarabiei”. [4]. De aceea Ion Druta îl numea pe Eminescu, înca din 1970, „un hotar al constiintei”. De aceea Mihai Cimpoi, acest titan al criticii literare postdecembriste care a marcat o noua etapa în receptarea eminesciana, îl vede ca o „biblie lucratoare”, ca cel care a luminat drumul basarabenilor spre „regasirea ontologica”, spre salvarea ca natie („Moldovenii din Est s-au salvat prin Eminescu”). Miscarea pentru redesteptare si lupta pentru limba, alfabet-grafie latina, identitate nationala, tricolor, începuta prin 1988, cu putin înainte de revolutia româna, pe el l-a avut ca factor dinamizator, putându-se spune astfel ca prin Eminescu Basarabia, literatura româna din hotarele ei, condamnata decenii în sir a fiinta într-un dureros „exil interior”, au revenit la matca. A fost interzis, editat în haina chirilica sau tradus în limba rusa si redescoperit târziu, dar, miracol sau nu, la simpla rostire a numelui lui au vibrat sufletele celor înscrisi în „batalia pentru Basarabia”. Eminescu a fost cântecul care-a înaripat si chemat la lupta, care nu i-a lasat sa se frânga. De aceea, poate nicaieri Eminescu nu se bucura de atâta pretuire ca între românii de dincolo de Prut. Lingvistii Ion Dumeniuc, Eugen Coseriu, Valeriu Rusu, Silviu Berejan, Nicolae Corlateanu, Haralambie Corbu, Anatol Petrencu, scriitorii Nicolai Costenco, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi, Aureliu Busuioc, Vladimir Besleaga, Vasile Vasilache, Spiridon Vangheli s.m.a. au vegheat la hotarele Limbii si Literaturii Române din Basarabia al caror simbol este chiar Eminescu.

Din „copacul Eminescu” (Lucian Blaga) a rasarit si Grigore Vieru, ca o necesitate istorica a continuarii luptei în noul context creat, deschizînd larg usile unei miscari de renastere culturala timid manifestate pâna atunci, iar alaturi de el alti uluitori poeti si patrioti basarabeni mai ales din mai tânara generatie (Nicolae Dabija, Ion Hadârca, Leonida Lari, Iulian Filip, Vasile Romanciuc, Andrei Strâmbeanu, Doina si Ion Aldea Teodorovici, Andrei Vartic s.a.), refacînd astfel legatura cu perioada interbelica a literaturii române privite ca întreg. Purtând în inima pe Eminescu si Tricolorul românesc, Grigore Vieru a fost „vîrful de lance” al luptei scriitorimii, intelectualitatii basarabene pentru limba, istorie si neam, desi el însusi recunoaste ca istoria i-a dictat aceasta („Eu nu sunt un luptator. M-a urcat pe baricade durerea din sufletul meu si nevoile. Eu sunt o fire mai mult dramatica…”). Taxati nemilos dupa 1989 de „elitistii” de la Bucuresti dar si de emulii lor din interiorul tinerei republici („pasoptisti”, etc), el si confratii de-aceeasi simtire si-au asumat ca pe o necesitate istorica misiunea de „poeti ai cetatii”. Lor si miilor de actori mai putin cunoscuti, care au înteles ca trebuie sa se înroleze în marea batalie, precum modelul lor Eminescu, li se datoreaza renasterea basarabeana de dupa acest an de hotar. Cel care l-a readus pe Eminescu în spatiul public basarabean într-o perioada de crunta sovietizare si „moldovenizare”, a fost Grigore Vieru, poemul sau Legamânt (1964) reprezentând un altfel de imn national, delimitând începutul acestui proces de regasire prin geniul tutelar si limba româna. Profesiunea de credinta a lui Eminescu („Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe un nor de aur din marea de amar”) a lucrat astfel si asupra sa, Grigore Vieru fiind astazi un poet-simbol al Basarabiei, cel mai mare si mai iubit poet contemporan român basarabean.

Situat în prelungirea poetului, jurnalistului si patriotului român Mihai Eminescu, ca doua destine legate prin fire nevazute, ca înalte constiinte ale neamului, el este înlantuit întru eternitate în armonia si muzicalitatea poeziei lui, a Limbii Române însesi, în iubirea imensa pentru pamântul românesc, pentru poporul pe care, si unul si celalalt, l-au dorit unit pentru vesnicie între aceleasi hotare istorice. Soarta a vrut asa ca ziua de nastere a lui Eminescu, aniversarea a 160 de ani de la aceasta, sa fie legata de cea a plecarii definitive si asezarii alaturi de el, în eternitate, a lui Grigore Vieru. S-a afirmat despre el ca este „lacrima lui Eminescu” si nu s-a gresit, în zâmbetul lui blând revarsat peste lume, în simplitatea lui profunda, în întreaga fiinta sensibila oglindita în cuvânt, stând forta si taria afirmate în toata opera sa, în toata viata sa, pe linia modelului atât de „lucrator” în Basarabia. Daca românilor din interiorul tarii li s-a parut firesc sa aiba acces direct la opera lui Eminescu (excluzând o scurta perioada postbelica), pentru conationalii din Basarabia, ca si pentru cei din Bucovina, fenomenul nu s-a produs de la sine, ci a presupus o continua masurare cu timpul, cu istoria, spre a obtine acest drept.

Vieru însusi marturiseste ca face parte din „cea mai tragica generatie de scriitori”care n-au avut intrare la cartea româneasca si ca el însusi a intrat târziu în posesia unui volum de versuri de Eminescu, ca fascinanta întâlnire cu el s-a produs întâmplator abia în timpul studentiei, ca l-a citit „prin crapatura bancii”, ca tot prin el a descoperit Tara despre care nu stia decât ceea ce-i povestise mama si ca numai astfel s-a descoperit pe sine. Marturisirea sa este, poate, unul dintre cele mai emotionante si pline de miez gânduri despre Eminescu („Cred ca aveam 19 ani când am vazut si am luat în mâna cartea sa. Descoperindu-l pe Eminescu, mi-am descoperit sufletul. Eminescu este o cetate cu o singura intrare si cu o suta de iesiri. Intri în ea, iei aminte la toate, înveti, te învoinicesti, apoi iesi pe unde crezi tu ca-i mai bine ducând mai departe faclia graiului si spiritul neamului tau. Important, la început, este sa gasesti intrarea, sa cunosti semnele ei, sa nu le încurci. Eminescu, daca vreti, este izvorul, este lacrima de foc a Universului”). Ea se adauga atâtor si atâtor sintagme célèbre care reprezinta imensul respect si iubirea sincera manifestate pentru „omul deplin al culturii românesti” (Constantin Noica), nu mortificate însa ci mereu proaspete, si traduc astfel realitatea unui Eminescu care a atins coarda cea mai sensibila a poporului sau, patrunzând adânc în mentalul acestuia, performanta rara înscrisa si de Grigore Vieru. Pâna a-l descoperi ca „steaua care ne pastreaza“, si-a adapat setea din cântecele românesti, dar odata intrat în contact cu opera lui, Eminescu a devenit pentru dânsul primul dascal, primul manual de limba româna („Primul manual de limba româna, manual de istorie si primul manual de suflet, daca se poate spune asa, este Eminescu…Primul meu dascal este Eminescu, iar ceilalti Goga si Blaga…Cântecul, pâna l-am descoperit pe Eminescu, mi-a fost manual de istorie… si azi cântecul la noi e un manual de istorie”).

Într-o realitate extreme de dura, în care tot ceea ce tinea de limba si istoria stramoseasca era interzis (simpla lor rostire în perioada imediat postbelica fiind chiar pedepsita cu ani grei de gulag[5]), Eminescu, odata readus în acest spatiu cultural de Vieru, a fost trecut sub tacere de autoritati. De altfel, tulburatorul poem Legamânt, publicat în 1964 în revista „Nistrul”, închinata acestui „Shakespeare al românilor” – cum îl numea G.B.Shaw[6] – este în fapt un testament care cuprinde o premonitie a ceea ce avea sa se însemne plecarea lui (15-16 ianuarie2009) la „stramosi” si la întâlnirea astrala cu Eminescu, având cartea acestuia în mâna („ Stiu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la rasarit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cartii Sale”). Cuprinde, în acelasi timp, un mesaj încarcat de adânci semnificatii vizând continuarea, ducerea mai departe si pazirea cu sfintenie a mostenirii lui culturale („Ci sa nu închideti cartea/ ca pe recile-mi pleoape./ S-o lasati asa deschisa,/ Ca baiatul meu ori fata/ Sa citeasca mai departe/ Ce n-a reusit nici tata.”), ca si odihna sa vesnica sub semnul lui Eminescu, sub care a trait toata viata („Iar de n-au s-auza dânsii/ Al stravechii slove bucium, /Asezati-mi-o ca perna/ Cu toti codrii ei în zbucium”), ca „ostas de linia întâi” (Andrei Strâmbeanu) ce a fost, precum acesta. Minimalizata, ca întreaga poezia de factura social-patriotica, de multi dintre cei care nu cunosc îndeaproape literatura româna din Basarabia ce a evoluat într-un anumit context de care nu poate fi rupta, opera sa poetica – de dragoste, metafizica, mesianic-publicistica – traieste în sufletele românilor, bucurându-se de o larga notorietate la care viseaza, fara succes, multi dintre cei ce se grabesc cu etichetarile nedrepte.

Dar câti dintre acestia stiu ca Grigore Vieru este cel care, pentru prima data, publica în Basarabia o poezie închinata „poetului nepereche “(G. Calinescu), alte câteva dedicate (în volumul ce înscrie adevaratul sau debut editorial – Numele tau, 1968, cu o prefata de Ion Druta) lui Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Nicolae Labis, Constantin Brâncusi când numele acestora era aproape necunoscut si nerostit, o alta poezie despre drapelul românesc, – Curcubeul, înclusa în volumul Trei iezi (1970), carte interzisa si topita imediat dupa publicare -, sau ca a introdus, tot pentru întâia oara, în primul abecedar alcatuit pentru copiii Basarabiei pagini din Eminescu, Rebreanu, Blaga, din folclorul românesc, ca a realizat primul abecedar pentru prescolari – Albinuta (1970, împreuna cu Spiridon Vangheli, în alfabet chirilic, evident, reeditat dupa 1989 în grafie latina) – dupa care au învatat si învata înca generatii întregi de copii basarabeni -, ca a publicat primul text cu grafie latina în „Literatura si Arta”(1989) -, ca a înaripat masele cu versurile sale (în Miscarea pentru Eliberare Nationala) puse pe note de el însusi sau de Eugen Doga, Ion si Doina Aldea Teodorovici, interpretate cutremurator de acestia sau de multi altii si devenite notorii, întrate aproape în folclor prin popularitatea lor, redesteptând astfel sentimentul national, ca a fost unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova (1989) si ai Marii Adunari Nationale (27 august 1989), ca a participat la a XIII-a sesiune a Sovietului Suprem al R.S.S.Moldoveneasca unde s-a votat Limba româna ca limba oficiala si alfabetul latin, ca a refuzat, împreuna cu Eugen Doga, sa scrie un nou text (respectiv, muzica) în locul imnului „Desteapta-te române” anulat de neo-comunisti în 1994, aruncând anatema asupra celor ce se vor preta la o asemenea tradare („Dreptatea istorica va blestema poetii si compozitorii care vor îndrazni sa ridice mâna asupra Imnului National Desteapta-te române”), ca a adus unul dintre cele mai frumoase elogii Limbii Române si cele mai solide argumente împotriva glotonimului „limba moldoveneasca” sustinut de neo-comunisti în discursul de primire la Academia de Striinte a Republicii Moldova (Testament/Limba Româna, oastea noastra nationala, 30 august/7 septembrie 2007)?

Izbucnind ca figura singulara a apararii acestor valori, într-o perioada în care patria-patriotismul-poezia patriotica au început a fi considerale notiuni rasuflate în România, atragând dupa el o întreaga suita de poeti-patrioti din Basarabia, nici nu se putea sa nu deranjeze în stânga sau în dreapta Prutului pe cei straini de asemenea sentimente, dar si-a atras în schimb imensa iubire a poporului. Ca si idolul sau Eminescu, a luptat toata viata cu armele scrisului si fapta pentru redesteptarea neamului, jertfindu-se pentru „adevarul despre fiinta româneasca (Mihai Cimpoi). Adevarat poeta vates, pe linia mesianismului lui Goga, si-a pus întreaga sa opera – poezii, muzica pe versuri, publicistica, aforisme, lucrari în colaborare, interviuri-dialoguri – în slujba poporului din care se trage („Din clipa când am simtit povara dragostei de tara, de atunci a început sa nu-mi mai fie frica de moarte”), a adevarului privind fiinta româneasca. De aceea Academia Româna l-a propus pentru Premiul Nobel pentru Pace (1992), cum Eugen Simion afirma despre Eminescu („Poetul Mihai Eminescu ar fi meritat Premiul Nobel pentru literatura, dar acest premiu nu se acorda postum”). De altfel, Grigore Vieru însusi marturiseste ca toata viata a visat România pentru a fi mai aproape de Eminescu si limba româna („Daca visul unora este sa ajunga în Cosmos, eu viata întreaga am visat sa trec Prutul”). Imediat dupa prima vizita facuta în?ara[7] (într-o delegatie oficiala de scriitori rusi, la propunerea lui Jukov Akim), o vizita tulburatoare care i-a marcat întreaga existenta, publica o poezie superba, scapata de cenzura prin simbolistica bine drapata („De-acum as putea/ Si fara picioare trai/ Da, fara ele -/ La cine voiam sa ajung/ Am ajuns…”). Un alt poem dedicat marelui sau model liric si moral – Eminescu – este ceea ce s-ar putea numi o poezie muzicala, transformata imediat într-un adevarat imn al luptei pentru redesteptarea constiintei neamului. Alaturi de alte versuri ale sale înscrise sub semnul poeziei de opinie, poemul-cântec a stat în fata tancurilor sovietice (în 1989) pentru apararea fiintei nationale („La zidirea Soarelui se stie/ Domnul a muncit o vesnicie/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu/ Ne-am ales cu Domnul Eminescu/ Domnul cel de pasare maiastra/ Domnul cel de nemurirea noastra – Eminescu”). Mai ales dupa 1991, el a scris o poezie oracular-mesianica cu valoarea unui strigat existential. care a înscris un fenomen unic în spatiul basabean, ca si în cel larg românesc postdecembrist, fiind cântata de stadioane întregi de tineri si circulând asemeni folclorului.

Bagatelizata, din pacate, de ignoranti sau rauvoitori, de postmodernistii marcati de sindromul demolarilor si demitizarilor – care n-au privit-o prin prisma necesarei opere de unire a celor doua maluri de Prut prin vers incendiar si muzica pe care aceasta a faptuit-o, a realitatilor basarabene, a Basarabiei reale care înca mai oscileaza între recunoasterea limbii române sau însusirea glotonimului „limba moldovenesca”, a statutului scriitorului român din Basarabia obligat sa fie mereu pe baricade ca model de constiinta înalta patriotica, civica, morala -, ea a capatat o fabuloasa popularitate. De altfel, aceasta misiune asumata este marturisita chiar de Grigore Vieru însusi ca fiind un imperativ al epocii („Eu sunt un liric, chiar tragic, prapastios. Abia astept ca lucrurile sa se aseze în matca lor pentru a reveni la chemarea mea fireasca, la poezia lirica…Scriu versuri publicistice. N-am crezut niciodata ca voi scrie poezie patriotica, dar la ora actuala consider ca n-am dreptul sa nu fac acest lucru. Am parasit altarul poeziei filosofice si metafizice si am luat arma pe care a trebuit s-o iau”). Fiinta fragila îmbraca când istoria i-a cerut-o în armura de razboinic, el a devenit un adevarat tribun în apararea fiintei românesti, un profet, simbolul renasterii nationale, figura emblematica a Basarabiei („Ridica-te, Basarabie,/ Trecuta prin foc si sabie,/ Batuta ca vita pe spate,/ Cu biciul legii strâmbate,/ Cu lantul poruncitoarelor strigate!/ Ridica-te! Ridica-te! Ridica-te!”). Realizeaza astfel poeme incendiare, adevarate „inscriptii pe stâlpul portii” ce cânta „crinii latiniei” sau redau drama Basarabiei în noul context istoric si geopolitic. Versul sau capata acum inflexiuni publicistice, utilizând metafore violente, fiind mai direct, mai ironic, mai incisiv. Seninul lui se întuneca, tonul devenind solemn, grav, interogativ sau imperativ, dinamitard, invocându-l ca argument pe Eminescu („ Si va uitati chiorâs la Prut // Pe-a carui valuri ce ne dor/ Se scutura de-atâta dor / Toti teii lui Mihai cel drag / Si-ntregul doinelor sirag”). Asemeni lui Eminescu, tocmai cel care si-a fixat ca principal obiectiv moral „apararea Bisericii Nationale, a Limbii Române si a Istoriei Românilor”afirmând ca „fara aceste aripi esentiale nu putem zbura peste Prut”, poetul „martir” al versului românesc (Eugen Simion), „mare si adevarat poet”(Nichita Stanescu), n-a fost scutit de atacuri repetate venite dinspre „elitistii” de Bucuresti cât si dinspre nelinistitii tineri colegi de la „Flux”(„Am suferit foarte mult la început pentru atacurile nedrepte din presa bucuresteana, atacuri care m-au durut mai mult decât toate ranile pe care mi le-au facut strainii. Si… erau zile când juram sa nu mai trec Prutul, eu care o viata întreaga am visat sa ajung în tara.”). Ele au fost folosite ulterior ca arme în vitriolantele campanii defaimatoare care l-au ranit adânc, grabindu-i moartea.

Cei care l-au chinuit pe Grigore dincolo de Prut n-au mai putina vina decât cei care l-au chinuit dincoace de Prut” – sustinea Adrian Paunescu plecat si el la scurt timp dupa prietenul sau. „Vreau sa deplâng – afirma Alex. Stefanescu[8]modul nerespectuos în care societatea româneasca l-a tratat”, referindu-se nu la marea parte a românilor atasati de sufletul poeziei lui ci la cei care l-au asasinat putin câte putin. Eugen Simion este cel care a descris poate cel mai bine acest fenomen reprezentat de Grigore Vieru („despre Grigore Vieru am putea spune ca este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului sau, obsedat de trei mituri: Limba româna, Mama si Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilitatii înfatisarii sale si a vocii sale – moi si stinse, menite parca sa sopteasca o rugaciune, nu sa pronunte propozitii aspre ca vechii profeti – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Multi i-au înteles stilul si mesajul, altii i-au reprosat mereu faptul ca nu este un poet postmodern.

Judecata rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru ca, spune chiar el, s-a nascut si a crescut într-o istorie imposibila si, când a început sa scrie, si-a dat seama ca publicul sau asteapta altceva de la el. Ceva esential, spus limpede, ceva despre suferintele si bucuriile natiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstante, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor”). Un superb, emotionant poem-cântec – Reaprindeti candela („Reaprindeti candela-n cascioare/ Lânga busuiocul cel mereu-/ Degerat la mâni si la picioare/ Se întoarce-acasa Dumnezeu. / Doamne,Cel din slavi crestine/ Ce pacate oare-ai savârsit/ Ca te-au dus acolo si pe Tine/ In Siberii fara de sfârsit ?!/ Refren:/ Toate le ierti, / Doamne de sus,/ Cu blândete mareata/ Chiar si pe cei care te-au dus/ In Siberii de gheata”) -, închinat destinului tragic basarabean, el singur ar fi de ajuns pentru a sustine cele afirmate mai sus. .

Organic legata de poezia eminesciana”(Eugen Simion), înscrisa pe linia de aur Eminescu, Blaga, Nichita Stanescu, neoromantica, orfica, metafizica sau mesianica, inconfundabila prin unitatea tematica si stilistica, prin frumusetea si puritatea de cristal, prin extraordinara lumina si blâdete, prospetime si gratie, prin aplecarea spre arhetipurile ancestrale ca si prin uimitoarea modernitate, lirica sa este indubitabil cea mai cântata poezie a secolului XX (Fanus Bailesteanu). Structura eminamente eminesciana, de o mare sensibilitate, Grigore Vieru este cel care a produs sincronizarea cu fenomenul literar românesc din interiorul tarii, fiind un veritabil port-drapel al liricii române din Basarabia. De altfel, el însusi marturiseste cu onestitate raportarea sa la marele model:” Nu sunt decât o lacrima de-a lui Eminescu.” Conceptul lui de poeticitate are ca model etalonul romantic eminescian, la care a adaugat un filon autohton specific, strabatut de simboluri si motive, miteme tipic vierene, relevante arhetipuri ale fiintei nationale si mitologiei cotidianului. Imaginarul sau poetic, axat pe câteva teme esentiale ( Mama, Maternitatea, Femeia – proiectate în planul cosmic, sacru – Copilaria, Eminescu, Hristos , Patria, Limba Româna, Moartea) si simboluri matriceale (casa, stramosii, plaiul, izvorul, glia, graiul, dorul, iubita, taina, misterul cosmic), biblice (Atotziditorul, candela s.a.) si istorice (Prutul, “tara cea Basaraba”, Putna, Stefan cel Mare, Podul de Flori etc.), este de aceea inconfundabil, purtând marca Vieru. Un poem de tinerete – Cu sângele, cu dorul – vorbeste despre aceasta subtila alcatuire a eului sau poetic („M-am amestecat cu viata,/ Ca soarele cu dimineata,// M-am amestecat cu dorul,/ Ca sângele cu izvorul”), tentatia orfica –cântecul, sinonim cu poezia – fiind dublata ulterior de cea mesianica („Cineva sus pe coasta,/ Spala lacrima lunii/ Cu lacrima noastra”– Izvorul).

Poet prin excelenta al mamei, el dezvolta ca nimeni altul aceasta mare tema în lirica româna contemporana, încarcând-o de o simbolistica adânca, identificata cu tara rotunda („Mama/ Tu esti Patria mea!” – Mama, tu esti…), cu esenta fiintei românesti, cosmicitatea („Usoara, maica, usoara,/ C-ai putea sa mergi calcând/ Pe semintele ce zboara/ Între ceruri si pamânt./ În priviri c-un fel de teama,/ Fericita totusi esti/ Iarba stie cum te cheama,/ Steaua stie ce gândesti.” – Faptura mamei ), cu iubirea absoluta („Le-am chemat la mine/pe toate:/ pe Maria, pe Ana, /Pe Alexandra, pe Ioana…/Care întâi va ajunge,/ Pe-aceea- n perete o voi zidi./ Dar din toate femeile/ A venit una singura:/ Mama./ Tu nu m-ai strigat,/ Fiule?”– Mica balada), cu misterul Facerii (Când m-am nascut, pe frunte eu/ Aveam coroana-mparateasca:/ A mamei mâna parinteasca,/ A mamei mâna parinteasca” – Mâinile mamei), cu moartea însasi ca întoarcere sânul naturii („Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici macar nu te urasc/ Cum te blestema unii, vreau sa zic,/ la fel cum lumina pârasc./ Dar ce-ai face tu si cum ar fi/ De-ai avea mama si-ar muri,/ Ce-ai face tu si cum ar fi/ De-ai avea copii si-ar muri?!/ Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici macar nu te urasc./ Vei fi mare tu, eu voi fi mic,/ Dar numai din propria-mi viata traiesc./ Nu frica, nu teama/ Mila de tine mi-i,/ Ca n-ai avut niciodata mama,/ Ca n-ai avut niciodata copii.” – Litanii pentru orga). La fel sunt poemele care au în centru alte toposuri sacre, precum casa parinteasca („Tu ma iarta, o, ma iarta,/ Casa mea de huma, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine, nu.”), neamul („O, neamule, tu,/ adunat gramajoara,/ ai putea sa încapi/ într-o singura icoana.”– Acasa), graiul matern sacralizat („Lemn dulce e! Lemn tare!/ Din el vioara-i scoasa/ si leaganul, si pragul,/ Si grinzile la casa”),Fiinta sacrala („Si eu tin atât la mama,/ Ca nicicând nu îndraznesc/ Dumnezeul din privire/ Sa ma vâr sa-l mâzgâlesc.”– Autobiografica) s.a.

Dar, poate ca nicaieri nu se resimte mai bine influenta modelului poetic eminescian ca în lirica de dragoste, de mare delicatete si suavitate, adevarate filigrane în care este turnata o gama întreaga de trairi si sentimente (Vreau sa te vad, femeie,/ sau vino sa ma vezi,/ Mi-e dor de iarba cruda/ A ochilor verzi;// De-a`tale negre gene/ Ce tremura usor/ Ca aburul de ploaie/ deasupra codrilor.// – Vreau sa te vad, barbate,/ Sau vino sa ma vezi,/ E timpul coasei, iata,/ În ochii mei cei verzi.// Coseste, hai – ca iarba,/ Cu roua si cu stea,/ Mai deasa si mai verde/ Sa creasca-n urma ta.” – Vreau sa te vad; „Iubire! Tu, cea ocrotita / De dulcele luminii mirt, / Ca miezul unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit. // Înconjurata de lumina, / Tu însati din lumina vii. / Pre tine doar te am pe lume/ Si nu voi alte vesnicii. // Iubire! Ram de roua sfânta, / Cânt unic, o, ce ma adasti. / asupra-ngândurarii mele/ Tu nu plângi lacrima – o nasti.” – Leac divin). De o extraordinara liricitate si modernitate, unele dintre poemele sale de dragoste sunt mici capodopere („Draga i-a fugit cu altul./ S-a ascuns în codru. Uuu!/ El a smuls padurea toata,/ Însa n-a gasit-o, nu./ El a smuls padurea toata/ Si s-o are începu./ Si-a arat padurea toata…/ Însa n-a gasit-o, nu.”- Padure, verde padure).

Ca si la Eminescu, iubita însa este proiectata în plan astral, sacral, în cosmicitate, contopita în cele din urma cu însasi întoarcerea mioritica în natura („Merg eu dimineata, în frunte,/ Cu spicele albe în brate/ Ale parului mamei./ Mergi tu dupa mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urma/ Cu spicele rosii în brate/ Ale sângelui meu –/ Ea care nimic niciodata/ Nu înapoiaza./ Si toti suntem luminati/ De-o bucurie neînteleasa”– Ars poetica). De altfel, Grigore Vieru însusi marturiseste ca este, prin excelenta, un poet al iubirii („Sunt deci un poet al iubirii, iar iubirea este a poeziei. Iubirea este singura dreptate pe lumea asta. Iubirea este o jertfa zilnica. Pacat ca maretia sacrificiului o gasim mai mult în singuratatea iubirii.”) – sentiment pe care s-a axat destinul sau („Daca n-ar fi iubirea, m-as teme de viata”). Cel care afirma „am descoperit frumusetea Limbii Române în poezie, iar în Limba Româna mi-am descoperit ?ara” s-a constituit el însusi într-un model de înalta constiinta si integritate morala („Sunt fericit/ Ca n-am cântat paunii.”- Despre fericire ).

A trait în simplitate, iubit de cei multi, urât de cei putini la suflet, asemeni lui Eminescu, si a plecat, dintrodata, la marea întâlnire, chemat de acesta, biografia si opera sa, primul si cel din urma drum, întâlnindu-se cu forta de destin în aura genialitatii celui care i-a alungat sentimentul de exilat în propria limba, luminându-i drumul. A plecat la întâlnirea cu Eminescu scriindu-si din timp si epitaful („Sunt iarba si mai mult nu pot fi”), dând , din vreme, si explicatiile acestuia („ A fi simplu nu e treaba usoara. Afi simplu înseamna sa mori câte putin în fiecare zi, în numele celor multi, pâna te preschimbi în iarba. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”). Supranumit „un Eminescu al Basarabiei”, în fapt un nou Eminescu al tuturor românilor, marele poet al Basarabiei si al întregii literaturi române contemporane „nu place celor carora nu le place nici Eminescu si place tuturor celor care-l iubesc pe Eminescu” – afirma prietenul sau Andrei Strâmbeanu. S-a asezat lânga Eminescu, în spatiul rarefiat rezervat spiritelor înalte, asa cum la Iasi, în Gradina Copou, bustul lui se odihneste aproape de cel al „poetului nepereche” întru eternitate, ca într-o împreunare metaforica în Ruga lui Brâncusi pentru un destin mai bun românesc. „Daca exista o vesnicie româneasca, aceasta vesnicie ar trebui sa se numeasca Vieru, fiindca ea ne cuprinde pe toti.”- scria Ion Milos la disparitia fulgeratoare a prietenului sau. Mitizat înca din timpul vietii, Grigore Vieru s-a „judecat”singur, cu aceeasi luciditate si onestitate care i-a caracterizat întreaga viata, pentru posteritate („Nu sunt un mare poet. Nu harul ci lacrima mea e mare.”).

———————————————-

[1] Catinca Agache. Receptarea lui Eminescu dupa 1989, 2011

[2] Mihai Eminescu. Basarabia 1812, Verba, 1991, 2011

[3] Mihai Eminescu. România în lupta cu panslavismul, ,,Timpul” , iunie, 1878.; Basarabia, numele si întinderea ei, ,,Timpul”, 13 martie, 1878.)

[4]iGrigore Vieru.Testament/ Limba Româna, oastea noastra nationala, 30 august/ 7 septembrie 2007, Academia de Stiinte a Republicii Moldova

[5] Nicolai Costenco s.a.iu

[6] în scrisoarea (în facsimil) ce precede volumasul de numai 20 de pagini aparut la Londra, Editura Kegan Paul, în 1930 – o traducere în engleza de Éstelle Sylvia Pankhurst si I.O.Stefanovici-Svensk, cu un cuvânt înainte de Nicolae Iorga , considerata de acelasi G.B.Shaw, „o carte uluitoare” -, poetul român impresionând prin aceea ca „a ridicat acest fin de siècle din agonia sa”

[7]i Se întâlneste acum cu redactia revistei „Secolul XX”, cu Dan Haulica, St.Aug.Doinas s.a.

[8]iu Alex Stefanescu. Glorie de-o zi, „România literara, 6-23 ian., 2009l matern e totul, afirma poetul prin imagini vii, memorabile: Lemn dulce e! Lemn tare!/
Catinca AGACHE

Doctor in Filologie

Iasi

Iunie 2011

 

ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

 

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

Mihai ILIE  – Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”-  Bârlad

(elev in clasa a XI-a)


 

ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

 

 

Sunt nascut si crescut pe aceste meleaguri reprezentate de câmpiile verzi pline de grâne, de muntii semeti acoperiti de paduri dese si de dealurile bogate în rod. Râuri repezi cu apa cristalina scalda aceste plaiuri si poarta pe valurile lor povestea acestor pamânturi. Apoi povestea este soptita Dunarii, care duce mai departe taina acestui popor si o împartaseste Marii Negre, sora buna a acestei tari, numita România. Aceasta este tara mea, aici s-a format natiunea mea. Dar mai presus de orice asta este patria mea, România.

Patria mea înseamna mai mult decât cadrul pitoresc si binecuvântat în care s-a nascut poporul român, mai mult decât râul, ramul, codru si marea. Înseamna locul în care au trait si au creat parintii mei, dar si parintii bunicilor mei. Pe lânga dragostea pe care le-o port parintilor mei, o dragoste speciala le-o port si bunicilor mei români. Ca orice român care îsi iubeste patria, am ca bunici nume ilustre ale acestor pamânturi: Mihai Viteazu, Stefan cel Mare, Avram Iancu, Mihai Eminescu, Aurel Vlaicu, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Constantin Brâncusi si multi, multi altii. Fara ei, cuvântul patrie ar fi gol de continut. Fara sacrificiul lor pe altarul istoriei, al culturii si al stiintelor, România ar fi doar o eticheta agatata de un anumit contur pe harta lumii.

Frumusetea gândurilor despre patria mea România sunt doar vorbe daca respectul si iubirea fata de ea nu sunt dovedite. Iar dovada se aduce nu prin vorbe, ci prin fapte. Iar daca este cazul prin sacrificiu, asa cum au facut întemeietorii si stramosii României. În viata de zi cu zi, iubirea fata de tara se traduce printr-o munca cinstita, prin îndeplinirea îndatoririlor cetatenesti, prin respectul fata de semeni, indiferent de nationalitate sau etnicitatea lor. Sa iubesti libertatea ta si a celorlalti, sa lupti pentru dreptatea ta si a celorlalti este datoria oricarui om care-si iubeste patria. Toate acestea sunt actiuni prin care bunastarea locuitorilor acestor tinuturi creste, devin mai bogati, iar patria progreseaza spre un viitor pozitiv.

Dar patrie nu înseamna doar privirea îndreptata spre trecut si prezent. Patrie înseamna si viitor, viitorul acestor locuri, precum si al locuitorilor acestor pamânturi: copiii si nepotii nostri. Fata de ei trebuie sa nutrim aceleasi sentimente ca si fata de stramosii nostri. Trebuie sa ne asiguram ca le lasam o României curata, nepoluata, o tara echilibrata social si economic, precum si un mediu înconjurator propice unei vieti linistite si sanatoase.

România mea este o capodopera naturala: o tara frumoasa si binecuvântata!

Ma gândesc acum, ca Dumnezeu a facut, cu dragostea Sa de Tata, o tara binecuvântata: o gradina frumoasa pe pamântul, unde m-am trezit la viata si eu! Sunt sigur, ca Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi: românii mai mult, de ne-a dat o tara atât de frumoasa, care sa ne fie unicul loc de pe lume, unde sufletul nostru nu este surghiunit în sentimente de dor, caci este Acasa! Ce n-are frumos tara mea România? Gradini si livezi în culorile de curcucubeu, munti plesuvi în tacerea de piatra adânca, paduri milenare, cu arbori ce pastreaza frumusetea paletei folosita de-o mâna maiastra si sfânta, dealuri cu miile de flori, cu o multime de culori, ce ne mângâie privirea, cu livezile îmbracate în sarbatoarea de clorofila si viata, trezite din somnul de iarna la o alta dimineata, scaldata în soarele mai luminos si mai calduros, cu râurile izvorâte de peste tot cuprinsul tarii, ca sa stâmpere setea românului cuprins de harnicie, când trudeste pamântul, munceste-n uzina sau scrie vreo poezie, caci românul se naste poet, cântându-si bucuria si dorul, durerea si nefericirea, sperantele si iubirea…

România mea este locul meu de nastere; si toti românii îmi sunt frati. Sunt fratii mei de bucurie si jale, de cântec sau înlacrimare, de optimism, de credinta si biruinta… Purtam toti, cu noi o casa, în sufletele noastre, cu ochi, ca ferestre spre cer; si o tara numita limba româna, primita ca dar de la strabunii ce au sadit în noi – ca zestre sfânta si buna – florile sacre de comunicare, în cuvintele frumoase din limba noastra de origine latina, oriunde ne-am trai viata pe acest pamânt si nu ne-am lasat inima sa ni se pagâneasca si nici sufletul sa ni se faca iasca, caci ne-am pastrat credinta în Dumnezeu.

Roamânia mea este o gradina imensa de 237.500 kilometri patrati, îngrijita si pastrata frumoasa, prin munca harnica a milioanelor de frati si surori ale mele, de care ma simt legat prin neam stramosesc si prin sânge latin, ce ni l-a dat Dumnezeu, când ne-a daruit un suflet si o credinta, si o limba frumoasa pentru comunicare, când am vazut întâia data soarele pe felia de glie ce-o numesc de-atunci tara mea: Acasa!

Muntii falnici, dealurile în culori de curcubeu, câmpii manoase, ape curgatoare, lacuri binecuvântate, marea cu valurile ei neastâmparate, delta Dunarii, apele termale, ape minerale, lanuri bogate de grâu „pe cel mai gras si bogat pamânt din Europa”, aur si argint, sare si multe alte bogatii se ascund „în pântecele” tarii mele, gradini lânga gradini, cu flori, din curcubeul de culori, livezi cu fructele gustoase si bune, podgorii de vii si alte bogatii îmi spun ca am de ce sa fiu fericit ca sunt român, afirmând plin de bucurie: Este nu numai frumoasa, dar si bogata a mea Românie!

România visurilor mele, din copilarie si de mai târziu, este locul în care muntii cânta în bataia vânturilor, vaile rasuna de murmurul stropilor de ploaie si de trasnetele care strabat adesea vazduhul, iar pârâiasele zburda, ca apoi, râurile domolite sa duca sperantele românului în lumea larga, contopindu-se cu zbuciumul continuu al Marii Negre, în care s-au acumulat si lacrimile din sufletele strabunilor mei, ce-au trait si-au murit pe plaiurile Mioritei, dar mi-au sadit în suflet mirabila samânta a sentimentului de dragoste pentru România mea si pentru limba ei frumoasa româna! Am în suflet un camin ce-l port oriunde si oricand cu mine in suflet : E România mea!

În opinia mea, un bun român care-si iubeste patria, România, respecta si se îngrijeste sa puna în practica testamentul lasat noua de catre marele nostru domnitor, Stefan cel Mare: „aceste pamânturi n-au fost ale stramosilor mei, n-au fost ale noastre, ci ale urmasilor urmasilor nostri în veacul vecilor…”

Mihai ILIE

Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” – Bârlad

2 iunie 2011

CONSTANTIN BRÂNCUSI – LUCEAFAR, CIOCÂRLIE SI INFINIT…

de Roni CACIULARU

 

Hoinar prin lume…

Vizitarea Muzeului MOMA, daca esti de-acum la New York, e obligatorie! Stiindu-i imensitatea valorica, dar si cunoscându-ne patimile pentru frumos, suntem convinsi ca, în scurtul nostru timp, nu vom putea face mare lucru. Dar stiam cu exactitate ca Brâncusi, fantasticul si imensul Brâncusi, este unul din regii de la Muzeul de Arta Moderna – MOMA. Acolo mergem. Coada imensa. Dar imediat se mai deschid câteva puncte de distribuire a biletelor. Ajungem repede la etajul 5. Unul din cele mai minunate etaje din lume! Trecem prin câteva încaperi, primim îndrumarea paznicilor, deosebit de binevoitori, si ajungem în:

 

 

Spatiul Brâncusi!

E liniste. „Masa tacerii” nu e aici, dar clepsidrele ei lucreaza tacut, constant si tenace. Filmez. Sunt oprit de un tânar din serviciul de securitate al muzeului. Amabil, ma atentioneaza ca nu-i voie sa filmez. Îi spun ce-i cu mine acolo, ma explic, ma justific si adaug ca Brâncusi e o mare iubire. La iubire interlocutorul devine întelegator si-mi permite sa iau, mai departe, imagini. Dar, precizeaza el, numai aici! S-a lamurit ce-i cu mine. Si cu nebunii nu te pui, ca tot n-ajungi la rezultat… Cert este ca filmez si filmez… Filmez intru-un loc sfânt, solemn si maret. Filmez tacerea, visul, unda dorului, clipa de dincolo de timp. Apoi ma opresc. Gust, pipai cu ochii, cu inima materia cântând, pasarile brâncusiene, si urc, modul cu  modul,  Coloana  Infinitului. Mi se pare ca-s contopit cu o latura dintr-un element al ei, mereu altul, mereu mai sus, mereu mai sus…

 

Discut putin cu Domnisoara Pogany

Cu care ma cunosc de mai mult timp. Ne-am întâlnit si la Paris, nu?! Sau era sora dumneavoastra?! Totusi, ce mai faceti? Cum e pe-aici? Ma rog, discutam chestii din astea, conventionale. Dar dupa putin timp, gândim la ceva mai profund si-ajugem la ideea de înaltare. Spirituala. Transcendentala. Si iata – ne oprim la ideea de zbor, de desprindere, de urcus neîntrerupt. Cu inima. Cu gândul. Pâna unde nu se poate… Ca de, oameni suntem! Ce altceva poti sa vrei, sa simti, când esti parte infinitesimala din vibratia brâcusiana?! Un fragment de Coloana a Infinitului, de culoare închisa, din lemn, expus aici, ca un simbol al simbolului de mâine, îmi aduce în ecranul imaginatiei coloane de lemn din monumente funerare taranesti, ori din pridvorul casei  unor oameni gospodari, de prin satele din sudul României, de la Gorj. Coloane lucrate atent si bine de mesteri populari, care ciopleau sufletul lemnului si-al omului, din tata-n fiu. Si iar filmez, halucinat, piesa cu piesa, filmez stralucirea bronzului de pe chipul Domnisoarei Pogany, ori a pasarii deja în zbor – tot spre înalturi siderale. Filmez linia si  catifelata curbura lina, usor perceptibila, cioplita si slefuita atent si inspirat. Filmez apoi romb cu romb, fuge gândul la Târgu Jiu, la Columna definitiva, la materia devenita spirit, la spiritul devenit bucuria ascensiunii, a perenitatii si a eroismului uitarii de sine, implicat fiind în sensul suprem al existentei si satisfacerii subtile a unui ego nemultumit de conditia sa. Coloana Infinitului, creata de Brâncusi, e…

 

O izbânda a neputintei

e materie si poezie, e lacrima si forta, e geniu si grandoare, e viata si nemurire, cu sunet de Ciocârlie pe cerul Luceafarului, nemuritor si rece… Setea de zbor, visul desprinderii de lut, se potriveste însa, atât de bine,  si cu dorinta americanului de a face, de a cladi, de a urca, de a se autodepasi, de a fi deasupra,  mai ales deasupra sa. Iata de ce, printre altele, Brâncusi e iubit si aici. Aici, la New York, ca si în ori ce loc unde exista inteligenta, spirit si suflet, caci indiferent de meridian, omul, în tot ce are el mai bun, e asisderea. Îmi amintesc ca Brâncusi, aparându-l pe Tristan Tzara, prietenul sau, i-ar fi replicat cuiva ca în arta nu exista straini. Într-adevar. Nici aici, nici nicaieri. Oriunde, oamenii sunt oameni, daca sunt oameni! Daca îsi respecta datele fundamentale, daca se ridica peste si din nimicnicii. Ori, dorinta de zbor, de a urca pâna la Dumnezeu, de a fi la înaltime, este sublima si adevarata, cu atât mai adevarata aici, la etajul 5, sfânt si de-nchinaciune, al muzeului MOMA din New York. Ma aflu, deci, acum, în una din cele mai importante catedrale ale lumii. Aici, în Spatiul Brâncusi de la Muzeul de Arta Moderna.

Coborâm cu ascensorul, în timp ce gândul mai zaboveste între Carpati si Dunare, meditând si la faptul ca si în Israel este aceeasi truda omeneasca, precum pretutindeni, de supravietuire si de înaltare si de autodepasire, de negare a limitelor. La Târgu Jiu, Coloana, adevarata Columna a Infinitului, devine, în orele înserarii, fosforescenta sufletului meu, ca un astronomic far de mare, bogzian. Coloana de acolo, din Târgu Jiu, are 29 de metri si 33 de centimetri. Aceasta-i dimensiunea care i-a trebuit lui Brâncusi. Si astfel, el ne-a adus infinitul în suflet. L-am vazut, l-am simtit! Si merg cu el pretutindeni!

Din nou printre bulevarde largi si arhipline. Din nou pe strazi cu vitrine care vorbesc despre paradisul cumparaturilor. Din nou hai-hui prin Manhattan, printre americanii locului si printre turisti de oriunde.

 

Fiecare cu infinitul lui

Acum mi se pare ca fiecare vrea sa fie, sau crede ca e pasare în zbor. Si fiecare îsi anina sufletul de câte o Coloana a lui. Fiecare –  cu infinitul lui, cu puritatea liniilor lui de inima si candoare… În fiecare din noi este o coloana a infinitului, în fiecare din noi exista un Brâncusi. Mergem la Columbus Circle, care e la intrarea în marele, foarte marele Central Parc. Aproape de tinta, cascând gura la zgârie nori de o superba geometrie, ne trezim în fata unui bloc aparte, de peste patruzeci de etaje, un zgârie nori de o speciala semetie, numai sticla si metal, înconjurat de alti colosi, zgârie nori mai înalti, parca mai supli chiar, dar care, nu stiu cum, nu-l depasesc. Senzatia ca el urca peste propria sa înaltime este puternica si adevarata. Imediat aparatul de filmat functioneaza. Unghiuri diferite, transfocari, prim-planuri pentru detalii. Filmez aproape cu egala abnegatie ca la Muzeul MOMA. Am si de ce! E o cladire de exceptie! Acest bloc este primul din New York inspirat de Coloana Infinita a lui Brâncusi. Marele oltean de geniu din Gorj, de la Hobita e prezent aici, pe strada 57 colt cu Eight Avenue, din New York. Destul ca totul sa fie si mai frumos, si mai stralucitor! Cladirea este sediul central al Corporatiei de presa Hearst – RTF bookmark, si este prima cladire americana cu certificatie de zgârie nori ecologic! Totodata, cladirea este si un record ergonomic.

 

Norman Foster cu seva de Brâncusi

Cine este autorul acestei adevarate creatii? Un singur nume este sufucient: arhitectul Norman Foster. El a primit pentru realizarea cladirii – o adevarata opera monumentala, „Premiul Pritzker”. Hearst Tower (asa se numeste cladirea asta) detine Medalia de Aur a Consiliului Cladirilor Ecologice al Statelor Unite. Datorita formei sale si a sticlei ce o înconjoara, pe laturi, cladirea beneficiaza la maximum de lumina zilei.

Patrund în cladire. Un computer de aici ma duce cu usurinta la un articol scris de Alina Agavriloaie, în ziarul Flacara Iasului. E un ziar în care cu zeci si zeci de ani în urma, am semnat si eu. Dar asta e un alt segment, din coloana timpului meu, nicidecum infinita. Si e, totodata, si un alt segment de spatiu, în care mi-a fost dat sa traiesc si sa iubesc. Nici aici nu-i vorba despre infinit. Sau, poate este unul, sufletesc… Iata însa – ca sa revenim – ce scrie Alina Agavriloaie: Cine nu a auzit de publicatiile «Cosmopolitan», «San Francisco Chronicle» si «Esquires»? Toate sunt brandurile corporatiei (de presa – n.n.) Hearst si, desi sunt citite în întreaga lume, putini stiu ca sediile lor se afla într-o cladire pe una din cele mai celebre artere ale New Yorkului”. [ Nota Mea: Aici, în cladirea asta impozanta, eleganta, moderna, am patruns eu prin efractie virtuala, si ma folosesc de primul computer pe care-l pot accesa. Întâi m-am speriat, caci fiind spre seara, la intrarea mea în sala eleganta – si nepopulata atunci – s-au aprins luminile, automat. Pe urma a mers totul ca pe roate…].

Dar sa citim mai departe: „Constructia destinata doar spatiilor office are 46 de etaje, 182 m. înaltime si o suprafata utila de 80.000 m.p.(…) Ea a fost apreciata ca una din cele mai frumoase constructii dupa atentatul asupra Turnurilor Gemene, din 11 septembrie 2001. Hearst Tower este prima cladire office, ecologica, construita în New York. Pardoseala este (…) pavata cu dale de calcar. Sub podea exista o retea de tevi din polietilena, prin care circula apa rece în timpul verii si calda pe timp de iarna”. Este mentionata, mai departe, si o „cascada artificiala, alimentata cu apa de ploaie colectata de pe acoperis. Apa provenita din precipitatii  este folosita la sitemul de racire al cladirii, precum si la irigarea plantelor ce decoreaza birourile”.

Întrerup lectura… Parca am auzit un zgomot. Desigur ca Internetul mai da si alte date despre acest loc. De pilda, despre faptul ca, permanent este asigurata atâta lumina, doar cât trebuie. Asta se face automat. Totodata, aici exista o serie întreaga de aranjamente pentru securitate si  confort maxim…  Ma uit, în fuga, în jurul meu. Sunt sigur ca e o placere sa lucrezi într-un astfel de loc. Hearst Tower este un zgârie nori unicat în New York, un element decorativ exceptional al Manhattanului, un simbol de maretie, confort si înaltare a spiritului, o mândrie a oamenilor, care îsi are izvorul în stâlpii Gorjului si scânteia de geniu a lui Brâncusi. Sa recunoastem însa, aici, pe prim plan, si maiestria absolut de exceptie a marelui arhitect Norman Foster. Sir Norman Foster! Dematerializarea volumelor lui Brâncusi îsi gaseste aici utilizarea materiala superioara, practica si concreta, în viata de zi cu zi.

Ambele sublimari au acelasi înteles. Mai sus, mereu catre aureolarea omului! Numai ca Brâncusi e, totusi, transcendental! E Luceafar, si e Ciocârlie, si e Infinit. Si îmi place ca a fost prieten cu Tristan Tzara si Marcel Iancu…

 

 

 

Israel

10 mai 2011


 

CÂTEVA GÂNDURI DESPRE CONSTANTIN BRÂNCUSI

de Dr. Cristina OPREA

 

Pe data de 16 martie s-au implinit 54 de ani de când a plecat dintre noi parintele sculpturii moderne. Din anul 1957, anul trecerii, lucrarile sale sunt prezente în expozitii omagiale, s-au organizat diferite simpozioane si conferinte atât în tara cât si în strainatate despre opera sa. S-au scris numeroase carti si s-au regizat filme.

 

Fascinat de cunoastere

Fara a dori sa se încadreze unui curent sau altul, a acceptat teoriile vechii arte populare românesti, ducând chiar o viata în spiritul taranului român, sanatoasa, asezata si plina de întelepciune. Atelierul sau ilustra cel mai bine existenta sa.

Multi care i-au trecut pragul au ramas impresionati de atmosfera româneasca degajata. Arta pentru el avea rol de vindecare a sufletului, de a produce bucurie, de a echilibra publicul privitor. A cautat toata viata Absolutul, marturii sunt propriile creatii. A încercat sa se elibereze de tot ceea ce l-ar fi dus pe un drum gresit si tinând cont de fluxul vietii, si-a construit o metoda de a comunica, în stilul sau, cu Universul. A redat în propria creatie nu fiinta ci forta spirituala a acesteia, prin puterea sa de observatie, contribuind la evolutia artei.

Fascinat de redarea esentei, a încercat sa se transpuna pe sine în creatii, pentru a le face sa ,,vorbeasca” despre Univers. Propriile lucrari sunt niste chei, iar noi, urmasii lui, le putem folosi pentru deschiderea altor porti de cunoastere. Forma, pentru a fi mai bine înteleasa trebuie sa fie simpla, simplitatea având o mare semnificatie în opera sa, pentru ca aceasta duce spre esenta. El pleaca de la figurativ si ajunge la nonfigurativ, de fapt la granita dintre cele doua.

 

De ce a fost atras de formele arhetipale?

Pentru ca acolo a gasit ceeea ce cauta – simplitate, reducere la esenta, stilizare, inocenta, nevinovatie, emotie. A învatat de la mesterii artei primitive cum sa ajunga la esenta unui lucru, cum sa stilizeze, cum sa reprezinte o idee. A gasit izvorul si a adus un lucru nou în sculptura moderna, a suprimat golurile, pentru a reda luminii un teritoriu mult mai amplu. Întreaga sa opera se caracterizeaza prin expresivitate si esenta.

 

Opera sa este o confesiune

Cea mai impresionanta modalitate de a omagia sacrificiul poporului român este monumentul de la Târgu-Jiu din care fac parte ,,Masa Tacerii”, „Poarta Sarutului” si „Coloana Infinitului”, închinat eroilor din 1916, ce au murit în lupta de pe malul Jiului. Întreg ansamblul a fost comandat de catre doamna Arethia Tatarascu si sculptat în piatra de Banpotoc între anii 1937-1938.

 

Masa Tacerii” este rotunda, în jurul ei artistul a asezat douasprezece scaune rotunde, ce au forma unor clepsidre. De la aceasta masa porneste o alee, numita ,,Aleea Scaunelor” ce trece pe sub „Poarta Sarutului”. Cel de-al treilea element al ansamblului este „Coloana Infinitului”.

Asa cum ne-a demonstrat în tot ceea ce a creat, artistul a fost preocupat de simbol. Acest ansamblu are si el semnificatia lui, pentru ca nu întâmplator a fost ales spatiul, în care a fost amplasat. În apropierea „Mesei Tacerii” se afla râul Jiu. Dupa cum se stie apa simbolizeaza viata. Masa cu cele douasprezece scaune poate ilustra timpul (ceasul cu douasprezece ore sau anul cu douasprezece luni), sau poate fi masa apostolilor, sau poate semnifica chiar familia. Din sânul acestei familii omul se ridica si pleaca, mergând pe drumul vietii – calea ce leaga masa de poarta – ajunge singur în fata portii – a pragului sau existential, unde îsi întâlneste jumatatea. De aici pleaca însotit de jumatatea sa, pe drumul vietii în doi si dupa ce parcurge aceasta cale existentiala, se trezeste singur în fata „Coloanei fara sfârsit”. Aici pe aceasta scara, sufletul sau încearca sa se apropie de Dumnezeu. Aceste lucruri le-am gândit în momentul în care am aprofundat studiul acestui ansamblu.

 

Toate elementele decorative folosite au fost percepute, ca elemente preluate din arta populara româneasca. Daca ar fi sa privim din punct de vedere etnografic, „Masa” ar reprezenta masa taraneasca traditionala de forma rotunda, cu scaunele de aceeasi forma, pe care taranca românca rasturna mamaliga si în jurul careia se aduna întreaga familie, pentru a se sfatui în vederea rezolvarii problemelor existetiale. „Poarta” ar semnifica locul pe unde se trece spre un nou început, având deasupra lada de zestre omniprezenta în casele traditionale, acolo unde se nasteau fete, iar „Coloana” – stâlp traditional gorjenesc, stâlp funerar, întâlnit în cimitirele din Gorj, în vârful careia mesterii sculptau si asezau o pasare, simbolul sufletului celui decedat.

Aleea Scaunelor” poarta numele de la cele douasprezece scaune (cu forma tabliilor patrate) ce o marginesc, pe care artistul le-a grupat în patru ansambluri de catre trei scaune fiecare. Ele pot simboliza anul cu cele patru anotimpuri sau cele douasprezece luni ale lui.

De-a lungul timpului opera sa a primit diverse interpretari. Ceea ce confera o certitudine este faptul ca sculptorul Constantin Brâncusi a ales anumite teme arhetipale, le-a adus în contemporaneitate, filtrându-le si transpunându-le în propria viziune.

 

Craiova

mai 2011

 


Interviu cu Florian Doru Crihana.

Realizat de Angela BACIU – 2011

* Vad mult prea des greselile din comportamentul uman
* Acum am învatat sa ascult si parerile spectatorilor
* Programul meu zilnic este 4.30 – 21.30
* Dar mi-am gasit un echilibru în care arta mea merge înainte.

1. pentru cine nu te cunoaste, cine este florian doru crihana ?
Sînt un artist care si-a început activitatea de creatie în domeniul Caricaturii. Sînt un demn reprezentant al zodiei Berbecului – dupa 20 de ani de dat cu coarnele, am ajuns deja piesa de muzeu: Monchehaus Museum fur Moderne Kunst Goslar – Germania. Dar încerc mereu sa aflu cine sînt, si din cînd în cînd ma caut pe Google.

2. cand a inceput pentru tine dorinta pentru arta?
Tatal meu a fost militar si folosea adeseori creioane colorate. Ma invita mereu la masa din sufragerie la care lucra, ca sa desenez. Ma fascinau sabloanele ciudate pe care le folosea. Nu-mi aduc aminte ce desenam. Mi-am descoperit talentul la scoala generala si am început sa pictez în liceu. S-au scurs vreo 35 de ani…

3. ce profesori ai avut? modele?
Am început la scoala generala nr.7 cu doamna învatatoare Cazacu si apoi la doamna diriginta Simionov, profesoara de matematica. Fiind mai mare în virsta, mi-am putut da seama ce însemna eleganta la un cadru didactic – ma refer la doamna Simionov. La Liceul de Marina mi-a placut ora de romana cu doamna Caluianu. Am fost mai apropiat de profesoarele de limba franceza. La facultate l-am apreciat din primul an pe domnul profesor Alexandru Vasile – geometrie descriptiva si mai tîrziu de domnul Liviu Stoicescu. Cu ani în urma, într-o întîlnire a caricaturistilor, am auzit expresia “ingineri facuti la gramada cu furca”. Pentru mine, universitatea a însemnat în primul rînd educatie. Îmi pare rau pentru cei care nu au absolvit o universitate; au pierdut atît de mult…

4. unde te regasesti mai mult: in caricatura sau pictura?
Ceea ce fac eu se situeaza intre cele doua, daca ne gindim la caricatura ca la ceva urit, si la pictura ca la ceva frumos. ?colile prin care am trecut mi-au format un spirit foarte ascutit de observatie. Vad mult prea des greselile din comportamentul uman. Uneori este pagubos pentru mine. Alteori este foarte amuzant.

5. cum te percepe publicul, iti cunosti publicul?
Îmi cunosc publicul mai ales de cind am solicitat Filialei Galati a UAP sa ma lase sa petrec mai mult timp în Galeria “N. Mantu”. Acum nu mai pot fi gasit acolo. La începutul carierei mele am evitat întîlnirile cu publicul pentru a nu-mi limita pornirile fanteziste. Am procedat bine. Acum am învatat sa ascult si parerile spectatorilor. Dar a aparut un fenomen invers popularitatii de care mi-am dat seama in 2010: publicul se intimideaza si nu mai intra in expozitii.

6. ai multe intaliri, vernisaje in strainatate, cum  e dincolo? cum este privit artistul roman dincolo de granite.
Artistii români nu sînt priviti bine. Lumea nu vine la vernisajele lor. Sîntem în aceeasi oala cu bulgarii. Putini mai stiu de unde vin Constantin Brancusi si Saul Steinberg. Nu este concluzia mea, ci a prietenilor mei din strainatate. Multi vizitatori ai expozitiilor mele se arata surprinsi de ceea ce vad si îsi exprima regretul de a se fi lasat influentati negativ de unele surse.

7. tocmai ai inceput 2011 cu un proiect interesant, un vernisaj, despre ce este vorba?
Pentru mine nu este atît de interesant. Expozitia de la Galeria “N. Mantu” februarie – martie 2011 este un început timid al unui an care se anunta tumultos cu prelungiri în 2012 si 2013. Expozitia se intituleaza “Curtea veche” si este un duet Nicolae Einhorn – Florian Doru Crihana. Totusi o expozitie pe care o consideram de rangul doi, avînd doar 17 lucrari, mi-a adus datorita Internetului o împlinire spectaculoasa. Ma refer la preturile lucrarilor. De mai multi ani am fost presat de breasla din strainatate si de impresar sa cresc preturile la nivelul pe care-l merit, pentru ca le încurcam socotelile. Am refuzat mereu, pentru ca piata româneasca, cea care-mi dadea stabilitate,ma tragea în jos. În ultimul timp, datorita unei campanii de publicitate ce tine de 20 de ani, datorita cresterii interesului colectionarilor pentru lucrarile mele, a cresterii numarul de comenzi de lucru, preturile lucrarilor au marcat o crestere brusca. Cresterea a fost posibila în urma unui echilibru financiar personal prelungit. Sper sa dureze. Reactiile au fost diverse: Occidentul a aplaudat, impresarul se bucura, breasla din Romania si strainatate are acum un reper mai bun; dar Galatiul a facut un pas înapoi – îmi pare rau. Vezi http://theoldgarden.wordpress.com/

8. ce pregatesti pentru publicul tau in acest an?
Pentru publicul din Galati lucrez la o expozitie care, sînt sigur , va avea ecouri în arta satirica mondiala. Titlul expozitiei: TITANIC. Alegera temei a durat cîteva luni! Va fi o viziune originala a artistului satiric Crihana. O consider o expozitie tactica în cariera mea, deoarece “Titanic” este un subiect despre care nu se mai poate face nimic – în aparenta. Va fi o surpriza, poate si pentru un scenarist de la Hollywood. O voi orienta prin Internet spre Marea Britanie si Statele Unite. Fiind cu expozitia 80% gata, pot sa spun ca mi-am atins scopul.
În paralel cu preocuparile artistice, ma gîndesc mult si la publicitate. Nu ar trebui sa fie treaba mea, dar am observat ca, fiind mereu virf de lance cu creatia, serviciile de publicitate – ma refer la Internet – ramân mereu în urma. Sînt nesatisfacatoare. Site-urile de arta se multumesc sa-mi prezinte cîteva lucrari cu preturi, în schimbul unei chirii anuale. Efectul este minuscul: 2000 de vizionari pe an. Lady Gaga are 300 mil. la un videoclip. Nici un site de arta nu sare la etapa a doua, pe care o stiu, si sînt gata sa o indic administratorilor. Facem mereu si mereu ceea ce vedem la altii, ne lipseste curajul, capitalismul înca nu s-a lipit bine de noi.
Dar am mereu în lucru mai mult de o expozitie si ceea ce pare sa fie pentru mine foarte important pentru viitor, este o colaborare cu Italia sub tutela Universitatii “Sapienza” din Roma, Facultatea de Economie. Ma gindeam ca studentii de la arta ar avea ceva de invatat din experianta mea dar surpriza, vad ca sint solicitat sa-mi exprim parerile studentilor de la economie: “Ati vrea sa fiiti profesorul nostru de economie într-un proiect cultural?” Acum, cînd va raspund la întrebari, un desen de-al meu se afla pe prima pagina a site-ului expozitiei colective internationale “Arte della speculazione” ce se va deschide curînd la Roma. “Florian Doru Crihana si candida ad essere l’autore più sorprendente di questa edizione di Oltre il pensiero economico”. Pe masura ce ne apropiem de evenimente, voi da publicitatii mai multe detalii ale unei colaborari ce ar putea tine citiva ani, incluzind expozitii personale in turneu.

9. cum arata o zi din viata ta? cum lucrezi?
Programul meu zilnic este 4.30 – 21.30. Încep lucrul la 4.30 dimineata cu studiul asupra temelor expozitionale. Atunci lucrez la idei. La ora 5.00 ies la jogging – numai cînd vremea si terenul sînt acceptabile. Pîna pe la ora 9 dimineata lucrez la sevalet si apoi ies în oras pentru o alta repriza de miscare, treburi diverse si odihna ochilor. Dupa amiaza mai am doua reprize de lucru la etape artistice mai putin importante. La ora 21.00-21.30 merg la culcare. Programul zilnic pentru un artist liber este foarte important. El trebuie sa se mentina in forma in continuu, sa nu exagereze cu munca dar sa fie si foarte atent la termenele contractuale.
Pina acum 20 de ani aveam mereu un “tatic”, cineva care avea grija de aceste laturi ale unei activitati artistice.

10. esti un om implinit?
Nu, pentru ca ceea ce fac este un sacrificiu pentru mine si cei din jurul meu. Dar mi-am gasit un echilibru în care arta mea merge înainte. Imi zic mereu “sa mai termin si expozitia asta, si sint multumit”, dupa care mai urmeaza una, si înca una, si înca una…

Curriculum vitae:

1958 –    S-a nascut pe 7 aprilie la Galati în zodia Berbecului, care i-a influentat profund viata si activitatea 1978   Serviciul militar de 9 luni la Marina în Mangalia. 1984   Absolvent al facultatii de Arhitectura Navala. A realizat o serie de portrete în creion pentru toti colegii de facultate si pentru cîtiva profesori. 1985   Debuteaza în caricatura, si anume la Salonul de vara al umorului desenat Braila. 1986   Debuteaza în presa la revista Rebus Flacara. Îl cunoaste pe ziaristul Tudor Octavian de la care primeste cîteva sfaturi pentru a deveni un caricaturist de succes. Îl cunoaste pe graficianul Pavel Botezatu împreuna cu care sustine lungi discutii despre caricatura si arta în general. 1989   A cîstigat primul sau premiu international si anume: Mentiune de onoare la Aydin Dogan Competition Ankara, Turcia. Cîstiga Marele Premiu la Novi Sad, Iugoslavia. 1990   Cîstiga Premiul “Dieter Burkamp” la festivalul Satyrykon în Polonia si Premiul 1 la Santa Cruz de Tenerife, Spania. Îl întîlneste pe ziaristul Burkamp cu care începe o lunga colaborare si prietenie.
1991   Demisioneaza din functia sa de la Icepronav Galati devenind artist liber: caricaturist si pictor. Lucrarile sale au fost incluse în expozitie “Europaische Kunstler der Gegenwart” la Wilhelm-Busch-Museum Hannover, Germania.1992 Începe o campanie de participari la concursurile internationale, cîstigînd premii peste tot în lume.1999 Începe formarea unei colectii de caricaturi, în special ale autorilor români contemporani. Ziarul local “Viata libera“ publica serii de articole despre activitatea sa, semnate în special de ziarista Angela Ribinciuc. Intra în juriile concursurilor de la Kragujevac, Serbia si Istanbul, Turkey. 2000 Publica o serie de caricaturi la ziarul Curentul din Bucuresti. Semneaza un contract cu firma D&D International pentru realizarea unor caricaturi despre plicuri. Acestea au fost achizitionate de Compania GPV France. Este anul în care construieste galerii în Galati: Galeria Paradox, Galeria “Umor la etaj”, Galeria “La Urgenta“ si Galeria caricaturii de la Universitate. 2001 Sase desene de-ale sale au fost incluse în cartea Alles ist Spa? – monografia baritonului suedez Ingwar Wixell. Organizeaza doua expozitii în memoria caricaturistului român Alexandru Clenciu. 2002 Caricaturistul Viorel Baciu îi prezinta lucrari despre consumul de droguri, violenta în familie, mediu în diverse expozitii în România. Colectia sa este expusa pentru doi ani la Centrul Cultural Dunarea de Jos” Galati. 2004   începe împreuna cu sotia sa Iuliana revista “Buletin informativ” si varianta sa în limba engleza “Romanian News Report”. 2005   Este inclus în expozitia “Spuren des Don Quijote” prezentata la Museum im Schloss Bad Pyrmont – Germania. 2006 Este distins cu Premiul anual pentru cultura acordat de Centrul Cultural Galati. 2007 Este acceptat în rîndurile Uniunii Artistilor Plastici din România – Filiala Galati. 2008 Sustine expozitia “Nuduri” la Galeria de arta “Nicolae Mantu” Galati. Este inclus într-o expozitie colectiva la Muzeul Caricaturii din Basel, Elvetia 2009 Sustine expozitia “Portrete” la Galeria de arta din Galati. Expune într-o prezentare colectiva la Muzeul “Fratii Grimm” din Steinau – Germania. Dieter Burkamp îi publica monografia “Satirische Idyllen” la editura Kerber Art din Germania. Expozitii personale la Vianden (Luxemburg) si Boechout (Belgia) 2010 Expozitia personala “Venetia” si expozitia personala la Belgrad-Zemun.

MIHAELA C. CONDRAT

1. Sumare date personale

Mihaela C. Condrat (stabilita în Germania, Tübingen) s-a nascut în localitatea Bilbor, judetul Harghita, loc mirific, de-o puritate careia i s-a dus vestea. In mijlocul padurilor nesfarsite dintre Harghita si Suceava, pe Valea Bistricioarei, natura ocroteste o asezare umana cum rar ti-e dat sa vezi in Romania: Bilbor. Aici, intre Bucovina si Ardeal, padurea bogata de conifere de la poalele Muntilor Calimani adaposteste cea mai pura si nepoluata zona din tara. Naturaletea simpla a mediului inconjurator nealterat e cea mai importanta avere a Bilborului, localitate ramasa parca intr-un basm rural neatins de problemele de mediu resimtite in Romania secolului XXI. Numele Bilbor provine de la Bielbar, care in limba slavona inseamna locul bradului alb. La puritatea acestei zone trimite insasi denumirea satului. Aici peisajul mioritic de o frumusete rara ofera pasuni intinse, dealuri bogate, arbori stufosi, izvoare de apa dulce si minerala, brazi inalti, turme de oi, capite de fan inmiresmate si aer curat.

– licentiata în Teologie-Litere, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, 2003;

– doctoranda a Universitatii „1 Decembrie 1918”, Alba-Iulia sub îndrumarea prof. dr. Mircea Braga, Gastdoktorandin la Universitatea Eberhard-Karls din Tübingen; promotor cultural; pasionata de poezie, muzica si film;

– aparitii în reviste de cultura din tara si strainatate si într-o antologie de poeti români contemporani.

2. Din lirica Mihaelei C. Condrat

cred

if others had not been foolish

we should be so

Lucia Daramus, I see

a fi sau a fiinta

într-un timp…

numai într-unul, sau în mai multe?

de fapt, câte vieti avem?

cu câte ne luptam?

cine traieste astazi, de ce si din vina cui?

nu stim cine a fost vinovat

generatia mea, sau a ta?

vad das Leben der Anderen

câteodata traiesc nu ca si cum as fi eu,

traiesc ca un tu,

înstrainat de mine

altcineva traieste în mine, cu mine, lânga!

nu vad, nu mai vreau sa vad

caci acest lucru ma face sa înnebunesc

si sângereaza în mine

aceasta vedere

ca un tipat care sparge linistea generatiei mele

ca mâinile tale vinovate

care omoara o floare însângerata!

 

you see your generation dying

I don´t…

I believe!

I still believe

that´s why I´m still alive

that´s why I can smile

to the moon, to the sky

if other weren´t foolish,

we should be, we must be

more that they can take

more that we can support

 

astazi nu mai este ziua privrii

astazi este ziua întâmplarii,

a încrederii oarbe

astazi generatia mea striga si crede

în acelasi timp, pentru totdeauna:

daca ceilalti nu ar fi fost nebuni,

nu am mai fi trait astazi!

Nota: aceasta poezie am scris-o prima data în germana, apoi am scris-o si în româna. Ofer mai jos si varianta originala.


Ich glaube. I believe

if others had not been foolish

we should be so”

Lucia Daramus, I see

Sein oder dasein

in der Zeit sein,

nur in einer, oder in mehreren?

Wie viele Leben haben wir eigentlich,

mit wie vielen kämpfen wir?

wer lebt heute, weswegen und warum?

wir wissen nocht nicht, wer schuldig war:

meine Generation, deine?

ich sehe

das Leben der Anderen

manchmal lebe ich als du, nicht als ich

jemand ander`s lebt in mir, mit mir, neben mir!

ich sehe nicht, ich möchte nicht mehr sehen

das macht mich verrückt

und das blutet in mir

wie ein Schrei, der die Stille meiner Generation zerriss

wie deine schuldigen Hände, die eine rote Blume töten!

 

you see your generation dying

I don´t…

I believe!

I still believe

that´s why I´m still alive

that´s why I can smile

to the moon, to the sky

if other weren´t foolish,

we should be, we must be

more that they can take

more that we can support

 

heute ist nicht mehr

der Tag des Ansehens

sondern des Geschehens,

des blinden Vertrauens

heute schreit und glaubt meine Generation

gleichzeitig, immer für immer:

wenn die Anderen nicht verrückt gewesen wären,

dann lebten wir heute nicht mehr!

 

dumnezeii anonimilor

Si în zilele acelea vor cauta oamenii

moartea si nu o vor afla si vor dori

sa moara; moartea însa va fugi de ei!

Apocalipsa 9,6

am venit sa va dau viata

numai asa veti reusi – cu mine…

fara mine, nu sunteti în stare

sa gânditi!

v-am amanetat,

dintr-o mefistotelica pornire-

ca stapân al vostru, tot!

pâna si sufletul…

nu ma intereseaza,

se întelege, ce veti alege.

mi-am lasat mici cipuri în creierul vostru

care sa va spuna ce si cum,

asa ca v-am scutit de un act în plus de gândire!

v-am facut sclavii mei,

voi mi-ati cerut-o-

cu pretetiile vostre de a vrea mai mult, mai bine,

tot mai muuuult!

 

sclavii butoanelor…

 

daca vreti sa muriti,

sa va planificati din timp odiseea,

sunt atâtia care asteapta!!!

si nu am timp de toti,

în loc sa-si puna viata în ordine

înainte de a-si trage glontul,

au lasat-o si pe aceasta în sarcina mea!!!

cât o sa va mai îndur atitudinea insolenta

prin care îmi cereti mereu aceleasi lucruri?!

v-am tot repetat: un singur buton apasati

pentru cazurile de urgenta,

nu trebuie sa stiti mai mult,

si voi… ma tot puneti sa mint,

si sa scuip, si sa lovesc…brutele din voi!

v-am trasat un singur drum

când v-am creat,

o singura credinta:

câteva necesitati consumiste,

voi sunteti recycle bin-ul si mouse-ul

mintii mele, fac ce vreau,

dau când vreau delete, pause sau play!

de fapt, nu mai sunteti fiinte,

doar avatariile unei brute clonate la nesfârsit

care nu are decât notiunea realului pleibecuit

familia mea – un muzeu bun de vizitat

când sunt deprimat…

nu am nevoie de nimeni

mandatul meu nu are data de expirare

atâta timp cât nu am nicio constiinta vie,

alte machiavelice legi ma conduc:

divide et impera, castreaza minti,

si pe urma nu te mai obosi, se vor mutila singure!

în loc de oameni, vad goluri pe care trebuie

în mod repetat sa le umplu pe harta timpului,

sunteti atât de însingurati

încât nu va mai stiti cum sa va strigati durerea pe nume,

nu va mai recunoasteti parintii-

ieri le-ati ars niste palme

ca sa-i crutati de banalitatea cotidiana!

ati jefuit un batrân

ca sa-i demonstrati ca-l mai baga cineva în seama.

din uitare si comoditate va ucideti copiii,

v-ati tradat slabiciunile prietenilor

pentru o bucata de pâine.

ati mâncat de la masa lor,

ca mâine sa-i scuipati cu aceeasi gura

cu care ieri îi sarutati!

nu trebuie sa va mai învat alte trucuri

le stiti pe toate:

legea supravietuirii va învata,

în fiecare din voi am semanat

un cain, un iuda si un baraba!

purtati greul blestem al nefiindului,

al neiubitului, al nealesului, al nejertfei!

va cautati degeaba descendentii:

va clonati prostia în fiecare zi,

ba mai mult, mâncati din ea

ca salbaticii din propria carne

va mutilati trupul!

 

nu va mai apartineti, v-am confiscat istoria, lumea,

am pus sateliti care sa va observe fiecare miscare…

sunt stapân peste ieri, peste azi, peste mâine

nimeni nu ma judeca-

ar însemna sa-si însceneze propria moarte,

sa-si condamne constiinta în care doar eu locuiesc!

 

numai daca alegeti sa traiti în getou-

uniti, dar lipsiti de putere

si de orice mijloc de exprimare-

asa veti putea scapa de însemnele mele,

de balaurii mei cei cu 7 capete,

care mereu sunt flamânzi si setosi de sânge.

gata!

s-a terminat cu lumea aceasta

judecata s-a mutat pe tarâmul celalalt,

voi toti sunteti deja amanetati celeilalte lumi

cu nume, cu amintiri, cu casele voastre, cu tot!

va mai ramân câteva clipe

sa va dati seama

ca doar un singur buton aveti la dispozitie

în caz de urgenta…

veti fi atât de preocupati însa de mutilarea voastra

încât sunt mai mult decât sigur

ca îl veti ignora!

 

vremea mea de-abia a iesit la lumina

ziua umbrelor nu s-a încheiat!

pamântenilor!

va plângeti mai departe soarta

cersind moarte vietii!…

care moarte a fost confiscata, cu coasa cu tot!

 

Tetrada

lui Constantin Brâncusi

 

nu iesim din noi însine

am învatat,

decât prin niste gauri ciclice,

sparte de timp.

din când spre un cândva

nu iesim.

întâi ne împietrim

ca în basme,

cu suflarea Mumei Padurii

ne prefacem în stane de piatra,

muncim,

traim,

dar nu mai miscam!

avem viata în interior:

iubim…

 

Sarutul brâncusian

sarutul a-mpietrit timpul

cumva lumea se va salva de gol

oamenii se vor lega unii de altii

pentru a muri mult mai usor

 

doua iubiri, o singura privire

tainic lumineaza marginirea

trupurile, strâns unite-ntr-o uimire

par sa-nvinga timp, sa-nvinga firea

 

moartea nu ne-nvinge în tarie

nu-nviem când vrem

ca Lazar din mormânt

dar ne prindem cu Iubirea legamânt

ca Odata vom fi izgoniti în vesnicie!

 

duminica lui Toma

Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! Luca 20, 28

 

drama Învierii se consuma aprins

în sufletul lui Toma…

unul cauta avid cu întrebarile

altul se daruie smerit cu ranile

cine suntem din cine

a câta parte?

 

dintre cei care cauta,

dintre cei care au gasit deja,

dintre cei care se daruie

 

Toma privea, Toma atingea, Toma credea.

 

credo quia absurdum

murmurul Tomei, murmurul nostru

drumul facut întotdeauna invers

de la experienta la credinta

e logica drumului de la privire la inima…

înainte de ratiunea umana existase însa Adevarul,

Toma a vrut sa-l rapuna prin privire evidentei,

dar l-a învins inima…

 

ochiul întors spre interior crede întotdeauna

rana ce exista în afara

POARTA SARUTULUI

Poarta sarutului,
fascinanta geometrie!
Sarut brancusian – poarta a dragostei,
forta a dragostei!
Jumatati de cerc – simbol,
sarut filigranat, la infinit repetat;
de ploi purificat,
de soare, de luna, de stele binecuvantat;
de indragostitii pamantului privit, imitat.
Sarutul brancusian – forta a dragostei;
sarut puternic, rotund, simetric, intelept!
Poarta a sarutului!
Sarutul, poarta a dragostei!
Fascinant simbol, fascinanta geometrie!

MASA  APOSTOLILOR  NEAMULUI

In parcul impresurat de o adanca tacere,
in jurul mesei rotunde
ca pamantul, ca cerul, ca nimbul,
intr-o perfecta simetrie, cumintenie,
stau cele douasprezece clepsidre,
masurand la infinit timpul…
Metafizica lui Brancusi –
geometria pietrei !
La ce s-a gandit artistul ?
la fiii lui Iacob,
la semnele zodiacului,
la cei doisprezece Apostoli ?
Ne-a ramas puternica piatra,
in mijlocul ei coborand prin eter
lumina din Inaltul cer.
Durerea  neamului oprimat si nefericit,
acolo o putem striga,
ca-n fata unui templu,
ne putem ruga…
La masa cu cei doisprezece Apostoli
Iisus ne poate judeca.
Ce altceva ne poate hrani viata,
decat cunoasterea si speranta ?

Vavila Popovici  Raleigh, North Carolina

CONSTANTIN BRANCUSI

Arta ar trebui sa fie numai bucurie!… De aceea, nu exista “artisti”, ci numai oameni care simt nevoia sa lucreze, intru bucurie! Sa cânte, asemenea pasarilor!  CONSTANTIN BRANCUSI
“…Tu ai transformat anticul in modern” (Henri Rousseanu)

CONSTANTIN BRÅNCUSI s-a nascut la 19 februarie 1876, la Hobita – Gorj si a fost al cincilea copil al lui Nicolae si Maria Brâncusi, o familie de tarani obisnuiti. Ramâne una dintre personalitatile importante ale culturii si istoriei Gorjului, lasând amprente de mare valoare in viata tarii. Opera lui, este recunoscuta pe plan mondial fiind considerat unul din primii mari creatori ai artei moderne. La vârsta de 17 ani incepe sa se manifeste inclinatia lui spre arta, când, baiat de pravalie fiind, construieste o vioara din scândurile unei ladite de portocale. Urmeaza Scoala de meserii din Craiova (1894-1898), apoi, pleaca la Viena unde lucreaza la un atelier de tâmplarie, iar dupa un an revine in tara si se inscrie ca student al Scolii Nationale de Arte Frumoase din Bucuresti. Vinde casa de la Hobita, spala vase prin restaurante, sculpteaza si vinde o parte din opere pentru a putea sa-si plateasca studiile. În 1904 pleaca la Paris pe jos, lucreaza in diverse locuri si strânge bani pentru a urma Scoala de Arte din Paris (clasa lui Antonin Mercie) . Ciopleste bustul patronului restaurantului in care lucra, fapt care l-a facut cunoscut in zona, datorita maiestriei executiei acelui bust. A sculptat mult, atât in lemn dar si in piatra si metal. Brâncusi incepe sa fie tot mai sigur pe drumul pe care merge fiind acceptat ca practician in atelierele lui Auguste Rodin dar, artistul refuza sa lucreze cu acesta rostind cuvintele devenite celebre, “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creste nimic). În 1907 inchiriaza un atelier in Rue de Montparnasse si intra in contact cu avantgarda artistica pariziana, imprietenându-se cu Ezra Pound si Henri Pierre Roche, care au fost nu doar prieteni, ci si confidenti, purtatori de cuvânt si mai târziu biografi. De asemenea, a fost foarte apropiat cu poetul Guillaume Apollinaire si cu artisti celebri precum Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp alaturi de care a lucrat. Unele dintre cele mai cunoscute opere ale sale din acea perioada sunt: “ Cumintenia pamântului”, o prima versiune a lucrarii “Sarutul” (1907), “Somnul” (1908), “Muza adormita” (1909-1910), “Pasarea maiastra” (1910), “Prometeu” (1911), “Domnisoara Pogany” (serie 1912-1933), “Primul pas” (1913) lucrari ce marcheaza aplecarea spre valorile artelor arhaice.
Brâncusi era o persoana sociabila si complexa pe care nu multe persoane au reusit sa-l inteleaga. Jovial si bonom, purta barba iar in ultima parte a vietii haine taranesti. Era interesat de aproape orice subiect incepând cu muzica (avea inclinatii spre muzica eclectica), stiinta, filosofie. Viziunea sa asupra vietii era influentata atât de Platon cât si de gândirea filosofilor orientali, intr-un amestec interesant si personal. Era aproape un ascet, care isi transformase atelierul intr-un adevarat templu, impresionând pe vizitatori prin atmosfera profund spirituala.
Lucrarile sale i-au adus o imensa popularitate, acesta fiind cunoscut si foarte apreciat mai ales in Franta, România si in Statele Unite, colectionarii  fiind interesati pentru a-si procura creatiile artistului român, iar revistele si criticii publicând nenumarate studii si articole cu laude. În 1913 expune simultan la Salon des Independants in Paris si la the Armory Show in New York.
Recunoasterea sa pe plan national si international se datoreaza, in principal, ansamblului sculptural de la Tg Jiu, terminat in 1938. Ansamblul, alcatuit din Masa Tacerii, Poarta Sarutului si Coloana Infinitului era dedicat românilor care in 1916 reusisera sa opreasca o invazie germana. Aceste lucrari depasesc limitele concretului, generând diverse interpretari ale semnificatiei celor trei sculpturi. Mac Constantinescu, un cunoscut al artistului, spunea in “Colocviul Brâncusi” ca ansamblul reprezinta
,,infaptuirea unei vechi dorinte, aceea de a lasa pe pamântul românesc concretizarea in bronz si piatra a tot ce a gândit mai profund si mai indelung’’. Iar A. Ghenie spunea ca ,,un taran din Gorj a facut pentru tara sa ceea ce pentru alte tari n-au putut face decât regii si imparatii’’.

De la interpretarea ansamblului ca un monument ridicat in cinstea eroilor cazuti in razboi, pâna la atribuirea unor semnificatii care se leaga de simbolismul universal, de inceputurile vietii umane si a legaturilor omului cu pamântul, s-au emis diferite ipoteze.

Masa tracerii poate fi asociata cu o ,,invitatie la un magic conciliu al umbrelor stamosilor” (Radu Boureanu) sau ,,masa rotunda-primul stadiu al civilizatiei, stadiul primitiv’’(V.G.Paleolog). O alta interpretare poate fi apropierea de stramosii daci, de nasterea civilizatiei pe aceste locuri. Având in vedere ca ansamblul se vrea un omagiu al eroilor cazuti in 14 octombrie 1916, in batalia de la Jiu, se poate spune ca Masa Tacerii reprezinta si masa de ,,pomenire’’a acestora. Pentru Petre Pandrea, “Masa tacerii este un imn al casatoriei, al iubirii familiale si fertile, asa cum se practica pe plaiurile noastre din timpuri imemoriabile”.

Poarta Sarutului. Pastrând tema sculpturii ,,Sarutul’’, Poarta reprezinta bucuria ca iubirea e nemuritoare, iar dupa spusele autorului, ,,misterul fecunditatii si al mortii este insusi misterul iubirii, care va supravietui dincolo de mormânt’’. Partea superioara a Portii, ar putea reprezinta hora taraneasca, gorjeana. Petre Pandrea, in ideea ca Brâncusi a costruit la Tg Jiu un monument inchinat ostasului victorios, eroului intors acasa, a vazut in aceasta ,,o solemnitate a nuntii in cinstea soldatului victorios, care intra in rânduiala rurala’’. Sa fie oare Poarta Sarutului un arc de triumf? Sau, doar un simplu portal asezat la intrarea in Gradina Publica? Cu siguranta, Poarta Sarutului reprezinta mai mult decât oricare interpretare, ea reprezinta insasi cumulul de idei exprimate de autor in intreaga sa opera.
Brancusi si-a motivat aceasta sculptura prin ,,un sentiment adanc’’ asa cum a facut-o si in ,,Sarutul’’ de la Montparnasse: ,,Am voit sa pomenesc nu numai amintirea acestui cuplu unic, ci pe aceea a tuturor perechilor care s-au iubit inainte de a-l parasi’’.

Coloana Infinitului sau Coloana Recunostintei fara Sfârsit, reprezinta un loc deosibit in viziunea exegetilor si a lumii intregi. Exista dovezi ca proiectul este mult mai vechi. Înca din 1909 in atelierul lui Brâncusi ar fi existat “trunchiuri si bârne, coloane truncheate de lemn”, iar prima versiune expusa a unei coloane, intitulata “Proiect arhitectural”, dateaza din 1918. Ulterior, in 1933, in expozitia sa personala de la New York, Brâncusi expune proiectul sau sub numele devenit celebru, Coloana fara sfârsit. Brâncusi insusi o denumea “un proiect de coloana care, marita, ar putea sprijini bolta cereasca”. Doctorul Traian Stoicoiu spune ca „Adevaratul nume al Coloanei Infinitului este de fapt “Coloana sacrificiului infinit” dat de eroii nostri pentru reintregirea neamului. Numarul modulelor din care este alcatuita coloana reprezinta anul când România a intrat in primul razboi mondial si se termina cu o jumatate de modul, reprezentând jumatatea anului respectiv”.

În ultimii ani ai vietii, Brâncusi a fost ingrijit de doi refugiati români, care locuiau in apartamentul de langa atelierul sau. Pentru a-i putea desemna pe acesti ultimi prieteni mostenitori si pentru ca atelierul si lucrarile sa intre in patrimoniul Muzeului National de Arta Moderna din Paris, Brâncusi a devenit cetatean francez in 1952. A murit pe 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani, lasând in urma peste 1200 de fotografii si 215 sculpturi, de o valoare estetica si culturala incalculabila.

Constantin Brâncusi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea fiind o figura remarcanta in miscarea artistica moderna. Sculpturile sale prezinta eleganta a formei, sensibilitate in utilizarea materialelor, combinând simplitatea artei populare românesti cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât si importanta acordata luminii si spatiului sunt trasaturile caracteristice ale creatiei lui Brâncusi. Opera sa a influentat profund conceptul modern de forma in sculptura, pictura si desen.

Constantin Brâncusi despre opera sa

“Il y a des imbéciles qui définissent mon œuvre comme abstraite, pourtant ce qu’ils qualifient d’abstrait est ce qu’il y a de plus réaliste, ce qui est réel n’est pas l’apparence mais l’idée, l’essence des choses.”

“Sunt imbecili cei care spun despre lucrarile mele ca ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentata de forma exterioara, ci de ideea din spatele ei, de esenta lucrurilor.”

Gabriela Petcu
19 febr. 2010