By Nicolae Balasa

A devenit aproape o obisnuinta sa auzim la tot pasul ca o persoana „X”, de cele mai multe ori „sus-pusa”, a tinut, in locatia „Y”, un superb discurs. Toate bune si la locul lor insa, daca cineva ne-ar intreba „ce am inteles?” si, mai ales, „ce e discursul?”, in multe cazuri, nu prea am sti cum si nici pe unde sa scoatem camasa. Evident, una e sa ai stiinta discursului in a comunica, si alta e a bate campii (cu sau fara gratie)! Prin urmare, raportandu-ne la unele lucrari din domeniu si la autorii lor, oameni de stiinta remarcabili, incercam in cele ce urmeaza o usoara limpezire a problemei deja create.
In consecinta, daca cineva ne-ar intreba „ce este discursul”, mai intai ar trebui sa amintim ca in ultimele decenii discursul s-a instituit ca un concept cheie la interferenta mai multor discipline, cum ar fi lingvistica, logica, sociologia, psihologia, teoria comunicarii, filosofia limbajului si chiar filosofia umanului, in general, retorica si teoria argumentarii. Autorii angajati in studiul discursului au pornit de la constatarea ca „succesul in comunicare nu mai depinde doar de competenta lingvistica a interlocutorului, ci de competenta generala de comunicare, care cuprinde: o dimensiune referentiala (a domeniului); o dimensiune situationala (a normelor interpersonale si tipurilor de discurs), o dimensiune textuala, micro si macrostructurala” (Daniela Roventa-Frumusani, Argumentarea. Modele si strategii, Bucuresti, Editura ALL, 2000, p. 136.)
De asemenea, aceiasi autori au constatat ca vorbirea si comunicarea umana nu se realizeaza prin propozitii izolate si cu atat mai putin prin cuvinte izolate, ci prin structuri mai complexe, prin care se transmite mesajul si care pot produce anumite modificari in subiectul individual sau colectiv. In acest context, analiza discursului implica depasirea nivelului frastic si luarea in consideratie a numerosi factori pragmatici, extralingvistici si situationali, fara de care nu ar fi posibil un studiu complet al semnificatiei. A aparut astfel o lingvistica a discursului sau a mesajului, deosebita de lingvistica limbii sau a codului.
Cei care fac pentru prima data aceasta distinctie sunt: Ferdinand de Saussure in Cours de linguistique générale, Paris, Payot, 1972, p. 30, sp. 26, sp. 112, 227, si Louis Hjelmslev in Essais de linguistique, Copenhaga, Cercul lingvistic din Copenhaga, 1959. Cei doi autori disting „limba” de „vorbire” si, respectiv, „schema” de „folosire”. Teoria discursului trage toate consecintele acestei dualitati. In timp ce lingvistica structurala se limiteaza sa puna intre paranteze vorbirea si uzajul, teoria discursului inlatura paranteza si anunta existenta a doua lingvistici ce se bazeaza pe legi diferite. Lingvistul francez Émil Benveniste (Probleme de lingvistica generala, vol. I, Bucuresti, Teora, 2000) a mers cel mai departe in aceasta directie. Dupa el, lingvistica discursului si lingvistica limbii se construiesc in unitati diferite. Daca semnul (fonologic sau lexical) este unitatea de baza a limbii, „fraza” este unitatea de baza a discursului. „Nascuta din orizonturi diferite, aceasta lingvistica a discursului incearca sa treaca dincolo de limitele unei lingvistici a limbii, cantonata in studiul sistemului. Depasirea limitelor frazei, considerata drept nivelul ultim al analizei in combinatorica structuralistica; efort pentru a scapa de dubla reducere a limbajului la limba, obiect neutru sub raport ideologic si la cod, cu functie pur informativa; incercarea de reintroducere a subiectului si a situatiei comunicarii, exclude, in virtutea postulatului imanentei, aceasta lingvistica a discursului care este confruntata cu problema extralingvisticului” (Denise Maldidier, Claudine Normand, Régine Robin, Discours et ideologie: quelques bases pour une recherche, in „Langue française”, nr. 15, 1972, p. 118).
Asadar, analiza discursului presupune depasirea nivelului frastic la care o cantonase structuralismul, a esantionului liber de context, prin reintroducerea factorilor sociali, apti sa dea o semnificatie completa secventelor discursive. Altfel spus, reabilitarea subiectului locutor si a celui interlocutor, introducerea subiectului extralingvistic, aplicarea unor anumite operatii enuntiative si discursive contribuie la reconstructia interactiunii generalizate, adica a ceea ce s-ar putea numi discursul social, dupa cum remarca Daniela Roventa Frumusani (op. cit., pp. 136-137).
Provenind din domenii foarte diverse, termenul „discurs” cunoaste o pluralitate de acceptii complementare si chiar contradictorii. Astfel, dupa Dominique Maingueneau, pe care o urmeaza autoarea romanca mentionata mai sus, putem distinge:
1. discursul in opozitie cu fraza: discursul constituie o succesiune de fraze (in analiza clasica a discursului, in timp ce cercetatorii contemporani vorbesc de gramatica textului sau lingvistica textuala);
2. discursul in opozitie cu enuntul: pe langa caracterul de unitate lingvistica (enunt), discursul constituie o unitate de comunicare ce tine de un gen discursiv specializat (roman, articol de ziar etc.);
3. discursul in opozitie cu limba: limba definita ca sistem propriu membrilor unei comunitati se opune discursului ca realizare individuala (dupa Émil Benveniste, „Enuntarea presupune conversia individuala a limbii in discurs”);
4. discursul asociat cu text si context: adica, procesul asociat cu produsul si circumstantele producerii sale;
5. discurs in opozitie cu povestire sau istorie ca forma marcata de operatori, tinand de triada ego-hic-nunc, distincta de evocarea la trecut, la persoana a III-a, in illo tempore (Dominique Maingueneau, Initiation aux méthodes de l’analyse du discours, Paris, Hachette, 1976, pp. 13- 23).
Incercarea de a gasi un numitor comun acestor viziuni asupra discursului conduce in mod firesc la ideea lui Émil Benveniste ca „discursul reprezinta un eveniment, un moment al practicii discursive, adica limbajul pus in actiune: orice enuntare presupune un locutor si un auditor, si, la primul, intentia de a-l influenta pe celalalt intr-un mod oarecare” (Émil Benveniste, op. cit., p. 242).
Discursul rezulta dintr-o retea socio-istorico-culturala ce isi pune amprenta pe orice instanta particulara numita de el instanta de discurs. El este un act, o interventie a subiectului enuntator, dar si reprezentarea pe care el o construieste pentru celalalt, reprezentare pe care interlocutorul o poate accepta, dezvolta sau infirma intr-un camp de relatii semnificative.
Dezvoltand ideea lui Benveniste, filozoful francez Paul Ricœur noteaza ca discursul reprezinta o trasatura absolut primordiala, care conditioneaza posibilitatea altor trasaturi, anume trasatura distantarii, care poate fi situata sub numele de dialectica a evenimentului si a semnificatiei. Pe de o parte, discursul se ofera ca eveniment: ceva se intampla atunci cand cineva vorbeste. Dar ce se intelege prin eveniment? „A spune ca discursul este un eveniment inseamna a spune, intai de toate, ca discursul este realizat temporal si in prezent, pe cand sistemul limbii este virtual si in afara timpului; in acest sens, putem vorbi impreuna cu Benveniste despre instanta de discurs, pentru a desemna ivirea discursului insusi ca eveniment. Pe langa acestea, in vreme ce limba nu are subiect, in sensul ca intrebarea «cine vorbeste?» nu are valoare la acest nivel, discursul trimite la locutorul sau printr-un ansamblu complex de indicatori, cum ar fi pronumele personale; vom spune in acest sens, ca instanta de discurs este autoreferentiala; caracterul de eveniment se leaga acum de persoana celui care vorbeste; evenimentul consta in aceea ca cineva vorbeste, cineva se exprima luand cuvantul. Discursul este eveniment si in al treilea sens: in timp ce semnele limbajului trimit numai la alte semne in interiorul aceluiasi sistem si fac ca limba sa fie lipsita de lume in aceeasi masura in care este lipsita de timp si de subiectivitate, discursul se rosteste intotdeauna in legatura cu ceva: el se refera la o lume pe care pretinde ca o descrie, o exprima, ori o reprezinta; in acest al treilea sens, evenimentul este venirea in limbaj a unei lumi cu ajutorul discursului. In sfarsit, in timp ce limba nu e decat o conditie prealabila comunicarii, careia i se furnizeaza codurile, toate schimbarile de mesaje se fac in discurs; in acest sens, doar discursul are nu numai o lume, ci si un altul, o alta persoana, un interlocutor caruia ii este adresat; in acest ultim sens, evenimentul este fenomenul temporal al schimbului, stabilirea dialogului care leaga, prelungeste sau intrerupe” (Paul Ricœuer, De la text la actiune, Cluj-Napoca, Echinox, 1999, pp. 97-98).
Toate aceste trasaturi, luate impreuna, constituie discursul ca eveniment. Este remarcabil faptul ca ele nu apar decat in miscarea de efectuare a limbii in discurs, in actualizarea competentei noastre lingvistice in performanta.
Dar caracterul de eveniment al discursului nu constituie decat unul dintre cei doi poli ai perechii care alcatuieste discursul, cel de al doilea pol fiind cel al semnificatiei. Daca orice discurs este efectuat ca eveniment, orice discurs este inteles ca semnificatie. Nu evenimentul, in masura in care este fugitiv, vrem sa-l intelegem, ci semnificatia lui, care ramane. Nu este vorba de a reveni, de la lingvistica discursului, la cea a limbii, deoarece lingvistica discursului este cea in care evenimentul si sensul se articuleaza intre ele. „Asa cum limba, actualizandu-se in discurs, se depaseste ca sistem si se realizeaza ca eveniment, tot astfel, intrand in procesul intelegerii, discursul se depaseste ca eveniment, in semnificatie. Aceasta depasire a evenimentului in semnificatie este caracteristica discursului ca atare. Ea dovedeste intentionalitatea insasi a limbajului, relatia care exista in cadrul lui intre noema si noeza. Daca limbajul este meinen, o intentie semnificativa, e astfel tocmai in virtutea acestei depasiri a evenimentului in semnificatie” (Paul Ricœuer, op. cit. p. 98). Distanta originara este deci distanta rostirii in ceea ce este rostit.
Pentru a intelege ce anume este rostit, trebuie sa tinem seama de faptul ca articularea evenimentului cu sensul realizata in cadrul lingvisticii discursului constituie nucleul oricarei probleme hermeneutice. In acest scop, hermeneutica trebuie sa faca apel nu numai la lingvistica – fie si inteleasa in sensul de lingvistica a discursului, in opozitie cu lingvistica limbii –, ci si la teoria actelor de limbaj, asa cum a fost ea dezvoltata de catre John Langshaw Austin si John Searle. Dupa acesti autori, actul de vorbire este alcatuit dintr-o ierarhie de acte subordonate, distribuite pe trei nivele:
1. nivelul actului locutionar sau propozitional: act de a rosti;
2. nivelul actului sau al fortei ilocutionare: ceea ce facem rostind;
3. nivelul actului perlocutionar: ceea ce facem prin faptul ca vorbim.
Sa preluam exemplul lui Paul Ricœur: „Daca va spun sa inchideti usa, fac trei lucruri: raportez predicatul la actiune (a inchide) la doua argumente (dumneavoastra si usa); este actul rostirii. Dar eu spun acest lucru cu puterea unui ordin si nu a unei constatari sau a unei dorinte ori promisiuni; acesta este actul ilocutionar. In sfarsit, prin faptul ca va dau un ordin, pot sa provoc anumite efecte, cum ar fi teama; ele fac din discurs un fel de stimul care produce anumite rezultate; acesta este actul perlocutionar” (Paul Ricœuer, op. cit. p. 97-98).
Implicatiile acestor distinctii pentru problema exteriorizarii intentionale prin care evenimentul se depaseste in semnificatie pot fi redate dupa cum urmeaza: actul ilocutionar se exteriorizeaza in fraze, ca propozitie. Intr-adevar, o fraza poate fi identificata sau re-identificata, ca fiind aceeasi fraza, tocmai ca propozitie. O fraza se prezinta astfel ca o re-enuntare (Aussage) susceptibila de a fi transferata in altele, cu un sens sau altul. Ceea ce este identificat in felul acesta este structura predicativa insasi, asa cum se vede din exemplul de mai sus; astfel, o fraza de actiune se lasa identificata prin predicatul ei specific (ca actiune) si prin cele doua argumente ale sale (agentul si pacientul). Dar actul ilocutionar poate fi exteriorizat si datorita paradigmelor gramaticale (modurile: indicativ, imperativ etc.) si al altor proceduri care marcheaza puterea ilocutionara a unei fraze si permit astfel identificarea sau re-identificarea ei. Actul prelocutionar constituie aspectul cel mai putin inscriptibil al discursului si caracterizeaza cu precadere discursul oral. Se poate spune ca actiunea perlocutionara este tocmai ceea ce in discurs este mai putin discurs; ea este discursul ca stimul. Aici, discursul actioneaza nu prin intermediul recunoasterii intentiei mele de interlocutor, ci oarecum la modul energetic, prin influenta directa asupra emotiilor si dispozitiilor afective ale interlocutorului. Astfel, actul propozitional, puterea ilocutionara, actiunea perlocutionara sunt apte intr-o ordine descrescanda, pentru exteriorizarea intentionala care face posibila inregistrarea prin scris.
Discursul este, asadar, un eveniment „langajier”; aceasta inseamna ca evenimentul discursiv presupune folosirea limbii de catre un emitator si receptionarea sa de catre auditoriu (alocutor sau destinatar), urmare a aplicarii unor anumite operatii enuntiative si discursive. In termenii lui Benveniste, discursul este, cum am vazut, „limbajul pus in practica” intr-un proces istoric care face din enunt un eveniment sau, intr-un sens mai larg, orice enuntare care presupune un locutor si un auditoriu si, la cel dintai, intentia de a-l influenta pe celalalt, intr-un mod oarecare (Émil Benveniste, op. cit., pp. 243-252).
Dupa Mariana Tutescu, discursul este un enunt sau un ansamblu de enunturi considerat din punct de vedere al producerii sale, adica un enunt sau un ansamblu de enunturi in situatia de comunicare. Aceasta inseamna ca studiul discursului este strans legat de analiza urmatorilor factori: enuntatorul; destinatarul sau sau alocutorul; spatiul si timpul comunicarii; intentia comunicativa a enuntatorului; tema discursului, o cunoastere comuna impartasita de catre enuntator si destinatarul sau care se refera la datele referentiale, culturale etc. (Mariana Tutescu, L’Argumentation. Introduction à l’étude du discours, Bucuresti, Editura Universitatii din Bucuresti, 1998, p. 74).
In consecinta, putem vorbi de tipuri de discurs. Printre cele mai importante, amintim: discurs scris versus oral, discurs explicativ, narativ, injonctiv, argumentativ etc. Caracteristicile, dar mai ales analiza fiecarui discurs al unei persoane „X”, intamplator si la tribuna, ridica probleme serioase, daca avem in vedere vesnica tendinta de a amesteca lucrurile, intentionat, in scop manipulator sau „de a da din clanta” la intamplare, fara logica, coerenta sau fluenta in exprimare, fie si numai pentru a se baga vorbitorul pe el insusi in seama. Ar mai fi de amintit ca, tocmai aici, in discurs, se vede daca „limitele limbajului meu sunt limitele gandirii mele” (Noam Chomsky). Asa ca…
Ar mai fi de adaugat una a lui nea Ion, unul de pe la mine din sat, ramas asa, de pe vremea comunismului, cu mintea rezemata intr-o dunga de cer: cica „una e sa bati campii si alta e sa scoti porumbei pe gura” De! O sti el ce o sti! Dupa mine, cam tot un drac! Voi ce ziceti?

Craiova, 21.11.2010