Erdogan își plantează MINARETELE în tot Occidentul. Până în Statele Unite și Cuba lui Castro!

Moscheea de la București este PRIMUL pas. Urmează Budapesta.

Islamul lui Erdogan face legea în lume…!

Autor: Adrian Pătruşcă

mosque-465x390

Recep Tayyp Erdogan la inaugurarea moscheii din incinta Palatului Prezidențial de la Ankara

Mega-moschea de la Șosea ar putea avea o soră la fel de corpolentă la Budapesta. Aceste proiecte fac parte din planul lui Erdogan de a cuceri și islamiza Occidentul cu complicitatea liderilor locali.

Continue reading “Erdogan își plantează MINARETELE în tot Occidentul. Până în Statele Unite și Cuba lui Castro!”

VAVILA POPOVICI: Din Carolina de Nord în Kentucky

„Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc nu pot citi decât o pagină din ea.” – Sfântul Augustin

   Am făcut o călătorie frumoasă și interesantă cu automobilul, din statul Carolina de Nord în statul Kentucky, trecând prin statele Virginia și Vest Virginia. În total 564 mile, adică 908 km. Continue reading “VAVILA POPOVICI: Din Carolina de Nord în Kentucky”

PROBLEMA ARDEALULUI VAZUTA DE UN AMERICAN

by Corneliu FLOREA

MILTON G. LEHRER: „ARDEALUL PAMÂNT ROMÂNESC”

 

Prezentarea scriitorului american

În prefata volumului de cinci sute de pagini, istoricul Ion Patroiu face o scurta prezentare a autorului, jurnalistul si scriitorul american Milton G. Lehrer, pe care îl caracterizeaza drept un om de cultura, perfect informat, observator atent si obiectiv, având un stil concis prin selectarea esentialului. În continuarea prefetei, Ion Patroiu care, în 1991 împreuna cu sotia autorului, Doamna Edith Lehrer, a îngrijit editia volumului aparut la Editura Vatra Romaneasca din Cluj Napoca, precizeaza ca obiectivele lui Milton G. Lehrer au fost etalarea adevarului istoric si social din Transilvania, a monstruozitatii Dictatului de la Viena (August 1940) si a metodele propagandei unguresti: falsul deliberat, minciuna sfruntata, nerusinarea cinica.

Milton G. Lehrer s-a nascut în 1906 la New York. Tot din prefata aflam ca parintii sai erau evrei din România care, dupa un timp trait în Statele Unite s-au reîntors în tara. Milton si-a continuat studiile în România deprinzând limba româna foarte bine. Apoi a plecat la Paris la studii universitare si a obtinut doctoratul în drept international. Fiind cetatean american si vorbind ebraica, engleza, româna si franceza a facut ziaristica la diferite publicatii europene, dar angajat permanent era la „La Tribune des Nations”. În 1939, datorita unei zgomotoase propagande despre asa zisele nedreptati pe care le sufera minoritatea ungara în statul roman, redactia hebdomadarului îl trimite pe Milton G. Lehrer în Transilvania sa se informeze si sa informeze corect despre realitatea minoritatilor din Transilvania unita cu România din 1918.

La 6 octombrie 1939, Milton G. Lehrer scrie în hebdomadar: „Opinia publica occidentala este voit dezinformata de propaganda revizionismului maghiar. Situatia minoritatii maghiare din România este departe de cea incriminata zilnic de presa sovinista ungara. Pentru a impresiona strainatatea, lucrurile sunt prezentate sub o falsa lumina. Ungurii îsi au scolile lor, bisericile lor, asociatiile lor, si duc o viata potrivit traditiilor lor”. În continuarea articolului: „Daca, pe lânga superioritatea numerica a elementului românesc, se are în vedere trecutul istoric al Transilvaniei, provincie autonoma timp de secole, încorporata Ungariei abia în 1867 – cum este posibil sa se conceapa revizuirea Tratatului de la Trianon care nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotriva, a reparat una. Drept care a fost din nou, reafirmat si consfintit, în Tratatul de la Paris din 1947 al natiunilor europene”. În urmatoarele luni Milton G. Lehrer publica în „La Tribune des Nations” alte articole pe aceasta tema printre care si unul intitulat „Transilvania, pamânt românesc” ce va fi si titlul volumului sau, de mai târziu, în care a adunat toata, repet toata documentatia disponibila la acea vreme despre istoria locuitorilor transilvaneni cu ajutorul careia a pledat, informat si magistral, ideea ca Tratatul de la Trianon nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotriva, a reparat una, pe cea facuta secole de-a rândul românilor ardeleni, majoritari autohtoni în Transilvania.

Dupa ocuparea Parisului de catre trupele germane în 1940, Milton G. Lehrer are motive întemeiate sa paraseasca capitala franceza si se refugiaza în România, la Bucuresti. Astfel, traieste alaturi de poporul român tragedia „Ultimatului de la Moscova” si a Dictatului de la Viena. Observa atent situatia internationala, sta de vorba cu refugiatii din partea Transilvaniei ocupate de Ungaria si aduna materiale pentru volumul intitulat „Le probleme transylvain vu par un americain” cu subtitlul „La Transylvanie – terre roumaine”, terminat în franceza si româna în 1944, an în care versiunea româneasca este editata si publicata în prima editie. Din nefericire pentru natiunea româna, versiunea franceza nu a putut fi publicata în Franta din motive financiare si este înca o rusine a guvernantilor români care aveau posibilitati de finantare, dar nu au facut-o! Si nu numai a guvernantilor dar si a Academiei Române, a istoricilor si scriitorimii române, a avutilor din acea vreme printre care nu s-a gasit nici un sponsor pentru publicarea volumului în Parisul eliberat. Astfel opinia publica occidentala nu a fost informata corect despre „le probleme transylvain”, lasând cale libera propagandei unguresti de atunci si pâna în prezent.

Editia de fata, a treia, este de fapt prima editie completa a volumului document, imbatabil martor al adevarului si se datoreaza sotiei autorului, Doamna Edith Lehrer, care a venit în România aducând manuscrisul primei parti a volumului, în care se arata continuitatea populatiei autohtone în Dacia, parte ce nu a fost publicata în editiile anterioare. Aparitia editiei de fata se datoreaza si Uniunii Nationale „Vatra Româneasca” si istoricului Ion Patroiu.

Am lasat pentru alta data, comentariile asupra interzicerii reeditarii acestui volum necesar cunoasterii istoriei romanesti din 1944 pâna acum si de acum înainte, pentru ca actualii guvernanti ai statului român sunt înscaunati de udemeristii iredentisti, carora le sunt vasali pentru aceasta înscaunare. Îmi permit sa afirm si sa sustin ca, la ora actuala, toti evrei din România au un statut privilegiat, indiferent daca au facut ceva pentru români sau împotriva lor, cu exceptia lui MILTON G. LEHRER care a fost unul dintre cei mai buni si mari avocati internationali ai drepturilor românilor ardeleni din toate timpurile si trebuie asezat alaturi de marile personalitati istorice românesti care au pledat si luptat pentru drepturile românesti în Ardeal. Acum însa, când propaganda udemeristilor are un avânt cumplit, guvernul statului roman si pseudo-elitele bucurestene ce domina mass-media romaneasca nu o contracareaza real, subliniez real, din contra anihileaza unitatea nationala, denigreaza Uniunea Nationala „Vatra Romaneasca” si îl marginalizeaza, discrimineaza istoric si intelectual pe MILTON G. LEHRER.

Tainuirea si dosirea acestui volum, si a autorului lui, în aceast moment de exacerbare a iredentismului ungar, inoculat cu ura în tânara generatie de unguri si secui ardeleni, demonstreaza, înca odata, ca actualii guvernanti români si o parte din elitele culturale nu sunt nici macar trestii gânditoare, ci doar niste trestii de balta aplecate dupa cum bate vântul si interesele lor meschine…

Spicuiri notabile din prefata volumului

Istoricul Ion Patroiu cu seriozitate istorica si curaj civic scrie o prefata de 25 de pagini ce trebuie mai mult decât citita, meditata. Prefata începe cu Nicolae Iorga care în 1938 a tinut la Abrud conferinta „Lupta stiintifica împotriva dreptului românesc”, prin care documentat arata efectele negative ale propagandei unguresti, deformarile si minciunile în tromba prin care se încearca sa se conteste drepturile poporului român asupra teritoriului sau national prin negarea identitati si a continuitatii. În acest sens, câteva paragrafe mai jos, Ion Patroiu vine cu un exemplu prin care ne arata cât de departe merg ungurii cu dezinformarea si falsul istoric. De curând s-a aflat, din „Cronica de la Saint Denis” – cronica considerata buletin oficial al regatului Frantei – cum s-a celebrat la Paris, din ordinul regelui Carol al VI-lea, victoria regelui Ungariei, Sigismund de Luxenburg, la Rovine, împotriva lui Baiazid! Da, ati citit bine, asa scrie în cronica franceza ca… a avut loc o mare procesiune si s-au tras clopotele la Notre-Dame în cinstea regelui, care, nu s-a aflat acolo în timpul bataliei, sosind în ajutorul lui Mircea cel Batrân, când batalia luase sfârsit cu înfrângerea otomanilor care deja se retrageau, cu Baiazid cu tot, peste Dunare dupa cum scriu chiar cronicile otomane. Dupa înfrângerea lui Baiazid la Rovine de catre Mircea cel Batrân, solii unguri au dus la Venetia vestea despre vitejia regelui Ungariei care s-a batut corp la corp cu Baiazid! Mai departe, vestea vitejiei regelui ungur a ajuns pâna la Paris. Da, se practica din toate timpurile, ca unii sa se laude cu victoriile altora, dar ungurii îi întrec pe toti si ma mir cum de s-au oprit aici cu fabulatia, fara sa ne spuna cine a învins din bataia corp la corp dintre cei doi, când era atât de simplu sa adauge: viteazul rege al Ungariei i-a taiat capul lui Baiazid, dar doctorul personal al sultanului i l-a cusut la loc, pe loc. Ce mai conta, în afara de faptul ca la Notre-Dame de Paris s-ar fi tras clopotele o saptamâna, în loc de o zi.

Lasând la o parte ridiculul propagandei unguresti, Ion Patroiu arata ca, de cum românii au intrat pe scena istoriei universale, fiinta si faptele lor sunt numai de unii prezentate corect iar de altii sunt deformate, minimalizate sau chiar negate si exemplifica cu Robert Roesler, primul care ne-a scos din Dacia Superioara, din Dacia lui Burebista si Decebal, spulberându-ne din Europa

!

Mai trebuie retinut din prefata si alte aspecte ale propagandei unguresti. În timp ce toti vecini Ungariei sunt distorsionati prin fals si minimalizati cu ura, ei, ungurii cu aroganta vorbesc de milenarul regatului lor european, când de fapt pentru aproape o jumatate de mileniu nu a existat un stat ungar de sine statator. Cu tot acest adevar istoric, ei nu contenesc nici astazi sa tipareasca si sa raspândeasca harti cu marele regat ungar ce a exista înainte de pierderea Dalmatiei (1430) si a bataliei de Mochacs (1526)! Opus acestei tardive grandomanii unguresti, istoricul Ion Patroiu face o comparatie pertinenta cu Turcia si Austria, foste mari imperii europene, care în zilele de acum nu tiparesc, pentru raspândire si propaganda, cât de întinse le-a fost imperiile lor. Chestie de bun simt social, istoric pe care nu îl au ungurii revizionisti de astazi, în frunte cu Laszlo Tokes de la noi si Viktor Orban de la ei.

Spre sfârsitul prefetei, autorul ajunge la concluzia ca românii nu cunosc adevarata istorie si propaganda a vecinului nostru ungar, din mai multe motive. Mentionez doua: obstructia de astazi a adevarului despre propaganda iredentista anti-româneasca si inexistenta unei istorii corecte a ungurilor scrisa de un român pentru români. E adevarat, dar acest mare gol se poate completa citind volumul „Ardealul pamânt românesc” scris de americanul Milton G. Lehrer.

Scurta prezentare a volumului

Aceasta prezentare succinta o fac în ideea ca cititorul român, sau de ce ungur nu, sa faca rost si sa citeasca întregul volum, care este un comentariu pertinent prin sutele de documente istorice, din surse diferite, românesti si straine, despre Transilvania, despre populatia si istoria ei. Milton G. Lehrer îsi împarte volumul în cinci parti:

PARTEA ÎNTÂIA – Ce este Transilvania?

La aceasta întrebare autorul raspunde pe cât de direct, pe atât de corect: „Transilvania este unitatea pamântului locuit de români si începe cu poporul daco-get”. Si ca sa dovedeasca acest fapt recurge la diferite recensaminte ale populatiei din Transilvania, insistând mai mult asupra celui din 1930. Acest recensamânt a fost luat în considerare la Viena, când s-a început arbitrajul pentru Transilvania, arbitraj care pâna la urma s-a sfârsit ca un dictat prin amenintare cu forta. Dupa acest recensamânt în Transilvania avea 5.548.363 de locuitori dintre care români erau 3.207.880, unguri 1.353.276, sasi si svabi 543.852. deci în Transilvania din patru locuitori numai unul era ungur. Milton G. Lehrer din datele statistice ale acestui recensamânt demonstreaza ca românii formeaza marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei, ca sunt autohtoni, armonios raspânditi, pe când celelalte minoritati sunt intruse, colonizate începând cu secolul XI-lea. De asemenea autorul, cu argumente istorice, citând peste douazeci de autori straini, atesta continuitatea populatiei daco-gete în Transilvania, contracarând teoria lui Robert Roesler, prin care la venirea ungurilor aceasta era un spatiu pustiu, un vid.

PARTEA A DOUA – Transilvania leaganul românismului

În aceasta parte de 112 de pagini, autorul scrie pe rând, sucit dar esentialul despre Daci, Romani, Români, demonstrând istoric continuitatea si transformarea poporului daco-get în spatiul carpatin, cu toate vicisitudinile sutelor de ani prin care a trecut, sustinându-le existenta permanenta aici si, prin dovezi si rationament istoric, demoleaza pe rând toate teoriile propagandistice anti-românesti prin care Dacia romana ar fi ramas goala dupa retragerea aureliana (247 A.D.) Pentru cei mai putin informati si pentru tânara generatia post decembrista, care este complet dezinformata istoric si politic, recomand acest capitol din care se va afla cum istoricii unguri au distorsionat adevarul istoric, dându-ne disparuti de acasa pentru o mie de ani. În esenta, dupa plasmuirile unguresti odata cu retragerea legiunilor romane întregul popor daco-roman a parasit Dacia lui Decebal si a pribegit pastorind pe nu stim unde si dupa o mie de ani s-a întors înapoi, ca niste valahi arhaici, napadind marele lor principat transilvan. Si dupa ce ne-au primit, din mila, ne-am numit popor român si ne-am facut stapâni la ei acasa. Cititi: „Timp de o mie de ani un gol imens în centrul Europei, în cea mai fertila si mai bogata regiune a continentului, gol pe care aveau sa-l umple ungurii abia în secolul al IX-lea” (Ardealul pamânt românesc, editia 1991, pag 72). Ungurii s-au trudit mult sa nascoceasca o asemenea teorie a discontinuitatii si exodului, de o mie de ani a poporului român, dar nu au putut dovedi cu probe si rationamente istorice aceste nascociri. În schimb a venit Milton G. Lehrer care îi demoleaza prin eruditie istorica. Întâi de toate, nu exista un fenomen asemanator în tot imperiul roman, adica, odata cu retragerea legiunilor romane sa plece si populatia autohtona dupa ele. De ce tocmai din Dacia, cea mai fertila si bogata regiune a continentului? A doua întrebare fara raspuns este: unde sunt documentele celorlaltor popoare, a cronicarilor si istoricilor lor, prin care sa ateste acest exod si nomadism al poporului geto-dac prin tarile lor, cunoscut fiind ca în asemenea situatii inevitabil ar fi fost mari confruntari, lupte între bastinasi si intrusi consemnate în documente, cronici, istorii. Lipsesc dovezile si rationamentul istoric din teoriile unguresti. Unde ar trebui sa-i plasam pe daco-români, se întreaba celebrul istoric Ferdinand Lot de la Sorbona, pentru ca ungurii, sârbii, bulgarii si grecii sunt de acord ca ei nu au ce cauta nici în Serbia, nici în Bulgaria, nici în Macedonia sau în Pind. Nu exista documente si nici logica istorica, în schimb Milton G. Lehrer aduce zeci de dovezi si considerente rationale împotriva teoriei nomadismului nostru si al vidului din Transilvania! Cititi pagina a saptea, de exemplu sau capitolul „Anonymus – Belae regis notar” – care a scris în latina cea mai veche si importanta cronica despre unguri. Notarul regelui scrie: „în momentul cuceririi Transilvaniei de catre unguri, tinutul era locuit de catre vlahi si slavi organizati în ducate” (voivodat = ducat în latina) Deci vidul a trebuit cucerit! De la cine? De la Gelu ce avea un voivodat în centrul Transilvaniei la Gilau, de la voivodatul lui Menumorut din Crisana si de la Glad ce avea ducatul în Banat. Aceste dovezi nu i le iarta ungurii lui Anonymus, marele lor cronicar latin.

Milton G. Lehrer nu se opreste la Anonymus, care rastoarna tot zbuciumul falsificarii istoriei de catre unguri. El aduce si alte dovezi vechi scrise despre Terra Vlachrorum, argumente arheologice, toponimice, lingvistice. Dovada continuitatii folosirii limbii latine, în proportie de 80%, pe care o vorbesc românii este valoroasa în a contracara falsitatea nomadismului poporului daco-get, prin fapt si rationament. Cum poate fi un popor etichetat drept nomad pentru o mie de ani, fara sa se poata preciza pe unde a fost nomad, dupa care îl regasim pe vatra stramosilor sai vorbind aceiasi limba ca ei?

PARTEA A TREIA – Transilvania dupa navalirea ungurilor

Este o parte condensata de date concrete pe care Milton G. Lehrer o începe cu Anul 896, când ungurii patrund în Panonia si, pe parcursul a 200 de pagini, autorul ajunge pâna la Tratatul de la Trianon –1920, când Ungaria devine stat independent, de sine statator dupa o jumatate de mileniu de atârnari si compromisuri. Este un capitol dens de istorie, de data aceasta si mai încarcata de fapte, personalitati istorice si documente din istoria noastra, a ungurilor si cea universala. La sfârsitul lecturii acestui capitol, am imaginea clara a unei fresce istorice de o mie de ani si am ajuns la ideea, pe care nu am gasit-o aici, nici în alte lecturi istorice, despre mileniul de împilare a românilor ardeleni de catre unguri!

Fresca istorica prezentata de Milton G. Lehrer începe cu sosirea ungurilor în Panonia si fiind opriti din incursiunile lor de jaf si prada de Otto Cel Mare lânga Augsburg, se retrag din vest, întorcându-se spre Transilvania. Aceste fapte sunt atestate istoric si înca odata autorul demonstreaza ca teoria lui Robert Roesler, despre golul transilvan, este doar o propaganda ungureasca nefondata. Odata patrunsi în Transilvania încep, mai ales în Secuime, maghiarizarea si deznationalizarea timpurie a românilor prin mai multe cai. Unele fortate prin administratie, scoala, religie, armata, si una voluntara, prin care unii români vazând ce drepturi si privilegii au ungurii fata de ei, se maghiarizeaza de la sine.

Spatiul ocupat de unguri este mult prea mare pentru numarul lor redus, pentru a face fata autohtonilor nemultumi si acestea sunt motivele reale ale colonizarii Transilvaniei, care s-a facut în trei rânduri consecutiv cu sasi, svabi si unguri. În primul rând, în secolele XI si XII, au fost adusi spre colonizare sasi si teutoni la marginea de sud – est a Transilvaniei, care, pentru împroprietaririle primite, deveneau supusii regilor unguri, îndatorati, obligati sa le apere domeniile de navalitori, dar mai ales sa contrabalanseze populatia autohtona. Cum o alta mare parte a pamânturilor românilor erau deja stapânite de nobilimea ungara, iobagindu-i pe valahii tolerati, tensiunile cresc între intrusi si românii ardeleni într-un tumultus rusticorum, cum e mentionat în cronicile latine ale timpurilor, pâna ce se ajunge la Rascoala de la Bobâlna – 1437. În acest moment critic, nobilimea se apara si printr-o alianta împotriva rasculatilor autohtoni numita „Unio Trium Nationum” în care se unesc ungurii, secuii si sasii. Cele trei natiuni, secuii se considerau natiune separata de unguri, prin aceasta uniune iau cele mai diabolice hotarâri împotriva românilor, care de acum înainte sunt doar valahii tolerati desi erau cei mai vechi în Transilvania iar numarul lor întrecea toate cele trei natiuni unite la un loc! Tolerati în propria lor tara aveau de suportat asuprirea ca o clasa inferioara. În „Dieta Transilvaniei” în 1653, s-a votat legea „Approbatae et Compilatae” prin care: „Romanii sunt tolerati numai, si aceasta în chip provizoriu în aceasta tara, atât timp cât va place principelui domnitor si nobililor”. Episcopul unit al romanilor ardeleni, Inocentiu Micu-Klein, în „Dieta transilvana” ia apararea toleratilor dupa pofta principelui si-a nobililor demonstrând ca sunt cei mai vechi si numerosi în Transilvania. El scrie 24 de petitii la Viena, împaratului prin care cere drepturi romanilor, pentru ca cine are obligatii trebuie sa aiba si drepturi! Nobilimea ungureasca îl uraste de moarte, urzind mijloace necinstite împotriva sa. Inocentiu Micu-Klein este chemat la Viena pentru o judecata, de unde nu se mai întoarce.

Ideea mea, dupa lectura acestei parti din acest tratat istoric, este ca românii ardeleni erau în plin mileniu de împilare cetateneasca si nationala, în care începuse un proces puternic de renasterea nationala. Rascoala lui Horea, Closca si Crisan este o continuare importanta a acestui proces al emanciparii. Cât de hotarâti, dar saraci erau românii reiese din faptul ca Horea si delegatia sa a mers pe jos pâna la Viena, patru saptamâni la dus si tot atâta la întoarcere! Cât de cruzi si lugubri au fost nobilii unguri reiese din faptul cum i-au torturat pe capii rascoalei, în numar de douazeci si cinci în frunte cu Horia si Closca. Crisan, care s-a spânzurat în închisoare, a fost condamnat post mortem prin tragere pe roata, apoi l-au despicat în patru parti, expunând câte o parte la Abrud, la Brad, la Bucium si Mihaleni! Era în anul 1785, când nobilii ungurii îsi dadeau aere de mari crestini si luminatori ai noii spiritualitati europene.

Evenimentelor din Ardeal ale revolutiei unguresti din 1848-1849, autorul le aduce, pe de o parte date de retinut despre intentiile ungurilor fata de romanii ardeleni, în frunte cu Kossuth si pe de alta parte înfatiseaza lupta pentru libertatea a romanilor în frunte cu Avram Iancu. Sunt multe de scris pentru a învata, a nu uita si mai ales a tine seama, ma rezum doar la bilantul platit de români: doua sute treizeci de sate sterse de pe suprafata pamântului, viata a patruzeci de mii de oameni, pagube de 30 milioane florini aur. Kossuth înfrânt fuge pâna în Statele Unite si concepe un sistem dunarean federalizat dar condus de ei, de unguri cea mai splendida realizare a speciei umane. Saraca splendida subspecie! Împaratul austriac cade cu picioarele pe pamânt si concepe un nou sistem imperial bazat pe individualitatile istorico-politice din imperiul sau. Sistem ce acorda anumite drepturi tuturor nationalitatilor înglobate în imperiu, dar refuzat de nobilimea ungureasca, care din acest motiv începe sa-l urasca pe împarat. Totusi ceva s-a miscat în privinta drepturilor valahilor tolerati pâna în anul 1867, când se instaleaza dualismul austro-ungar iar românii ardeleni cad sub jurisdictie ungureasca si pentru urmatorii cincizeci si unu de ani se instaleaza cea mai neagra pagina de opresiune si maghiarizarea lor fortata. Românii ardeleni îsi cer drepturile si trimit împaratului în 1881 un memorandum, pe care acesta nici nu-l deschide si-l trimite parlamentului de la Budapesta. Ramânând fara efect la curtea de la Viena, memorandistii români trimit o copie la Paris pentru publicare, care a produs o puternica impresie în Franta si celelalte tari europene, declansând vii si puternice proteste împotriva austo-ungarilor. Rezultatul a fost tipic unguresc, memorandistii au fost arestati, judecati si aspru pedepsiti. Razbunarea ungureasca s-a întins asupra tuturor românilor ardeleni prin politica agresiva de deznationalizare impusa de guvernul Tisza Istvan si legile contelui Apponyi, prin care s-au interzis ziare si reviste românesti s-au desfiintat si maghiarizat scolile primare si secundare românesti în Transilvania.

Odata cu începerea razboiului in 1914, când unii l-au declansat si aclamat si cu totul altii au fost sacrificati, nimeni ne prevazând ca va degenera într-un razboi mondial, o jumatate de milion de români ardeleni a fost târât si sacrificat pe diferite fronturi ale imperiului austro-ungar, care îsi traia ultimii ani. Tot în acest timp se apropia de sfârsit si mileniul de împilare a românilor ardeleni de catre unguri .

Milton G. Lehrer, în repetate rânduri consemneaza, în baza dovezilor milenare, ca ungurii au facut si continua sa faca propaganda si parada, cu infatuare si aroganta, despre mileniul lor european. Noi, românii nu ar trebui sa le tot socotim cât au fost ei de stapâniti si atârnati de altii în gloriosul lor mileniu, pe care trebuie sa-l cunoastem, ci ar trebui, mult mai mult, sa cunoastem cum a fost mileniul nostru de împilare sub ei. Aceasta este ideea prezentarii pe larg, spre cunostinta, a volumului „Ardealul pamânt românesc” din care reiese cu prisosinta mileniul împilarii românilor ardeleni de catre vecinii nostri de la apus. Acestia, dupa Tratatul de la Trianon, au început si continua insistent propaganda despre drepturile lor istorice asupra Transilvania, vituperând în toate formele România si pe Români, acuzându-i în toata lumea ca îi priveaza de drepturi cetatenesti pe etnicii lor de la noi. Perfidie si palavre.

PARTEA A PATRA – Ungaria de la Trianon

Înainte de-a ajunge la Tratatul de la Trianon, trebuie cunoscute alte evenimente istorice. Sfârsitul abominabilului razboi în 1918 a declansat desprinderea natiunilor din fostul imperiu habsburgic, ajuns o umbra dupa compromisul austro-ungar. În octombrie se desprind cehii si polonezii din imperiu, în noiembrie stindardul libertati flutura la Zagreb si la Ljubljana, apoi începe o revolta în Austria ce a dus la descompunerea austro-ungara, iar la întâi Decembrie, Transilvania se uneste cu Regatul României. Ungaria devine ceea ce geografic, istoric si demografic este din toate punctele de vedere, dar majoritatea nu accepta realitatea si nemultumirile lor degenereaza într-o stare revolutionara de care profita comunistii. Astfel Ungaria devine republica sovietica dupa modelul sovietic sub conducerea lui Bela Kun, un evreu din Transilvania, care nu recunoaste unirea Transilvaniei cu România si fara nici o declaratie de razboi, armata ungara ataca România în noaptea de 15/16 Aprilie 1919. Trupele ungare sunt respinse pâna pe linia Tisei si astfel Bela Kun recunoaste unirea Transilvaniei cu România. Este o recunoastere falsa, de moment pentru ca era învins si avea nevoie de timp sa urzeasca cu Lenin un nou atac, împreuna de data aceasta, ei din vest si ucrainenii din nord-est. Si din nou, fara declaratie de razboi, ataca România în data de 19/20 Iulie 1919. De data aceasta trupele române nu se mai opresc pâna la Budapesta, unde victorioase ridica tricolorul românesc pe parlamentul comunist a lui Bela Kun, plus o opinca pentru luare aminte de catre cea mai splendida dintre natiuni. Nu românii au declansat ostilitatile, le-au contracarat si au înfrânt agresiunea comunistului Bela Kun, care a fugit din Budapesta pâna la Viena, unde printre altele pune mâna pe o parte din tezaurul Ungariei trimis aici mai înainte. Este arestat de politia vieneza si folosit drept schimb cu prizonieri austrieci din Rusia Sovietica. Aici este folosit intensiv ca mare comisar sovietic sub Lenin, dar cade în dizgratie sub suspiciosul Stalin care i-a hotarât sfârsitul.

Ungurii acelor ani au fost fericiti ca au fost scapati de Bela Kun, de republica lui, dar au ramas profund afectati de tricolorul si opinca româneasca de pe parlamentul lor. Aceasta victorie a Armatei Române împotriva agresiunii ungare le-a stârnit si mai puternic vechile resentimente fata de români, declansând cea mai cumplita campanie de distorsiune si calomniere la adresa Armatei Romane desi i-a scapat de Bela Kun si nu s-a amestecat în viata sociala si politica a Ungariei, care în acest timp, dupa vointa ei a redevenit regat. Din lipsa de rege s-a multumit cu un regent, un fost amiral, care, ramas fara flota, s-a multumit si cu un cal. Armata româna s-a retras din Ungaria în Noiembrie 1919.

Dupa semnarea Tratatului de la Trianon, jurnalistul si scriitorul american scrie ca ungurii s-au plâns în cele patru colturi ale lumii de marea nedreptatea care li s-a facut prin ceea ce ei numesc dictatul pacii, dar el si conchide: „li s-a luat ungurilor atât cât au încalcat ei în cursul vremurilor prin violenta”. Cu o rabdare si meticulozitate, pe care o gasim doar la putini intelectuali români, Milton G. Lehrer citeaza, în pagini dupa pagini, date demografice din multe monografii si recensaminte straine ce atesta drepturile indiscutabile ale romanilor în Ardeal, documentati-va despre acestea citind paginile de la 348 la 373. Dupa acestea urmeaza pagini si pagini despre ofensiva propagandei maghiare, despre modurile oportuniste prin care ungurii denatureaza adevarul si ridica stindardul revizionismului de la început. În 1920, în ziua în care deputatii unguri au votat în parlament ratificarea Tratatului de la Trianon au jurat astfel: „Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare!” Clar, pentru cei lucizi, ce s-au întrebat care Ungarie milenara!?

PARTEA A CINCEA – Dictatul de la Viena

Ultima parte a acestui competent tratat istoric despre Ardealul pamânt românesc pe care noi, românii i-l datoram cu apreciere si consideratie doctorului în drept international, Milton G. Lehrer, este despre Dictatul de la Viena prin care trupele horthyiste au reocupat Nord Vestul Transilvaniei între septembrie 1940 si octombrie 1944. Sunt patru ani de cumplita teroare împotriva românilor ardeleni: de la detentie, deportari, munca fortata, si crime antiumane împotriva populatiei civile la deznationalizare si maghiarizare fortata.

Înainte de-a demonstra cu date si cifre cele mentionate mai sus, trebuie sa reproducem un paragraf din comunicatul guvernului maghiar din data de 31 August 1940: „Întreaga Ungarie este recunoscatoare Fuhrerului Hitler si Ducelui Mussolini pentru opera lor constructiva, care, dupa ce a desfiintat Tratatul de la Versailles, suprima si Tratatul de la Trianon. Cercurile politice din Ungaria constata ca actualul arbitraj de la Viena contribuie si mai mult la strângerea relatiilor amicale dintre Ungaria si puterile Axei. Ungaria îsi asuma cu mândrie rolul ce o asteapta în noua Europa alaturi de puterile Axei. Ungaria va sta si în viitor cu aceiasi fidelitate si amicitie nestramutata ca si pâna acum alaturi de puterile Axei”.

Si acum sa vedem ce rol cu mândrie si-a asumat Ungaria în Transilvania. Milton G. Lehrer între paginile 478 si 495 ne ilustreaza elocvent rolul lor: „Furia ungureasca s-a dezlantuit vijelioasa asupra taranimii si intelectualitatii românesti…” si citând din «Les Assassinants» aflam ca: „în primele doua luni ale ocupatiei Transilvaniei, au fost ucisi 919 români, 771 persoane torturate, 3.373 batute si maltratate, peste 13.000 de români detinuti”. Ungaria horthysta poate fi mândra de acest rol! Si era numai începutul, numai doua luni din cele 49 de luni de ocupatie! Cititi aceste pagini si veti gasi cazuri concrete despre cei ce au murit sau suferit cele mai groaznice regimuri inchizitoriale si de teroare cum le-au numit multi autori.

Sfârsitul acestui tratat de istorie despre împilarea românilor ardeleni de catre unguri contine trei mici parti: Epilogul ocupatiei si bucuria autorului, un Remember în care autorul, cu tâlc, îl citeaza pe Henry Barbusse: „omul este o masina care uita si sa fim atenti cum se vor prezenta ungurii la conferinta de pace fara sa sufle desigur nici un cuvânt cu privire la campania lor revizionista”. Si a avut dreptate…

Postfata, este scrisa de sotia autorului, doamna Edith Lehrer, care face niste dezvaluiri pe care sa le citim cu multa luare aminte. Întâi ne vorbeste despre bucuria pe care au avut-o în seara zilei de 30 ianuarie 1945, când la Athenée Palace, înconjurati de personalitati din guvern, academicieni, elite intelectuale, scriitori, jurnalisti, prieteni au lansat prima editie a cartii, ce a fost primita cu entuziasm si pe drept apreciata ca o valoare academica. Nu trece prea mult si schimbarile politice si sociale trec de la democratia sperata spre dictatura ce încorseteaza toata societatea româneasca si doamna Edith Lehrer scrie: „Numerosii prieteni ai sotului meu – mari patrioti – au fost pe rând împrastiati. O atitudine glaciala din partea noilor oficialitati s-a instalat treptat si fata de sotul meu… Nu mult timp dupa aceia, cartea, tiparita si asa într-un tiraj simbolic, a fost pusa la index, iar autorul a început sa fie prigonit. Am fost dati afara din toate serviciile, ori de câte ori reuseam sa gasim o slujba… Prigonit, hartuit, în cele din urma sotul meu s-a îmbolnavit si a murit în 1969…”

Aceasta cartea a fost pusa la index patruzeci si sapte (47) de ani, timp în care românii ardeleni nu au avut voie sa-si spuna suferinta iar urmasi lor sa nu cunoasca nimic despre mileniul împilari românilor ardeleni, si în acest timp propaganda iredentista si revizionismul unguresc ne defaimeaza insistent în toata lumea. Oare chiar sa fi ajuns o natiune degenerata în care patriotismul este anemic, hulit si interzis de politicieni si de lefegii lor din cultura si de mass-media. Sperantele românilor dupa Decembrie 1989 s-au spulberat ca si cele din 1944-1945, numai propaganda si sperantele unguresti au ramas aceleasi. Se pare ca si astazi cartea aceasta este pusa la index! Au trecut douazeci si unul (21) de ani de la ultima ei editie si cât de necesara este!

Corneliu FLOREA

25 octombrie 2011

 

ADEVARUL COMUNIST SI CAPITALIST…

Viorel ROMAN

Înainte de anul 1989, în vremea Razboiului rece, Partidul din Lagarul ortodoxo-comunist decreta adevarul si pentru ca acesta sa nu fie pus la îndoiala închidea granitele si daca cineva avea îndoieli… avea dificultati. Minciuna marxist-leninista a libertatii oamenilor muncii eliberati de exploatarea omului de catre om era însa atât de evidenta, ca nimeni nu credea în propagada oficiala.

În capitalism adevarul e la fel de îndoielnic, dar propagat mult mai subtil. Oskar Spegler se întreaba: „Ce-i adevarul? Pentru prostime, el este ceea ce aude si citeste. Chiar daca un sarman individ singuratic sta si cugete asupra lui, oricum acesta ramâne numai al sau personal. Adevarul maselor largi populare, care se bucura de audienta si succes, este azi un produs al presei. Ceea ce vrea ea, este adevarat. Cei care detin presa, produc, transforma si modifica adevarul. Trei saptamâni de campanie de presa si prostimea cunoaste adevarul. Dar argumentele sunt indubitabile numai atât timp cât sunt suficienti bani pentru a se repeta fara întrerupere valabilitatea acestora. Chiar si retorica din antichitate nu era axata pe continut ci pe capacitatea de convingere … dar ea se marginea la un public si la un moment dat. Dinamica presei moderne vrea sa convinga neîncetat. Ea trebuie sa puna opinia publica fara încetare sub presiune. Vechiile argumentele pierd din valabilitate numai atunci când o forta financiara mai mare are noi, alte argumente pe care le aduce vizial si oral cu mai mare forta în spatiul public. În acest moment steaua polara a opiniei publice se modifica, în favoarea celui mai puternic. Fiecare este acum convins de noul adevar si ca si când s-ar trezi dintr-o data din somn.“ (Prabusirea Apusului, München 1922, vol. 2, cap. 4)

Asa s-a întâmplat de exemplu din România dupa actul revolutionar din 1944, când s-a trecut de la capitalism la socialism, la dictatura proletariatului. Asa s-a întâmplat si dupa actul revolutionar din 1989, când s-a trecut de la socialism la capitalism, la integrarea euro-atlantica. Si nu este surprinzator ca tranzitia este organizata si implementata de aceiasi oameni. Silviu Brucan a propagat si socialismul dupa 1944 si capitalismul dupa 1989 si a fost ascultat cu evlavie la TV pâna la moarte. Asta fara a aminti de activul de stat si de partid la fel de credincios adevarului, celui mai puternic factor financiar. Aparitia internetului schimba numai aparent din paradigma de mai sus. Libertatea de expresie este garantata celor puternic financiar, mogulilor, sau celor care sunt politic corect sau se exprima la un nivel jos, care nu pun în primejdie consensul. Când însa se confrunta doua forte financiare notabile, cum e cazul Chinei si USA, apar brusc conflicte legate de adevar si cautarea lui pe internet. Vezi conflictul google în China. În ciuda tuturora, oamenii nu pot traii în afara adevarului. El se vrea verificat de realitate, de bunul simt si are nevoie de libertate de expresie si libertate (materiala).

Care-i adevarul istoric?

Pentru împaratul Napoleon I (1769-1821) „Istoria este o minciuna, asupra careia ne-am înteles” în vremurile noastre la fel, dar si un aspect colateral al ocupatie militare – Vae victis! În 1944 Armata Rosie ocupa România. ?ara e dezmembrata si la ordinul lui Stalin. evreii kominternisti impun „Istoria R.P.R.”, acad. Mihail Roller, Bucuresti 1952, 797 p. În Moldova alfabetul latin e înlaturat si se impun chirilicele, o noua limba si istorie. Dupa retragerea rusilor, Ceausescu înlatura kominternistii evrei, R.P.R. devine R.S.R., rescrie istoria si afirma ca în Moldova, tara româneasca, se vorbeste aceiasi limba latina. Rusii, Partidul Comunist sunt la putere în Moldova si protesteaza pentru ca Antonescu este disculpat de un tribunal .El n-avea cunostinta de întelegerea Stalin-Hitler. Istoricii de la Chisinau, Budapesta, Bucuresti înca nu s-au înteles asupra adevarului. Care-i acela?

În anul 1989 Revolutia înlocuieste stupida doctrina marxist-leninista cu „Istorii alternative” scrise de bursieri Sörös, agenti NGO. Ele culmineaza cu „Rapoartele finale”, 2004/6, ed. Elie Wieser si Vladimir Tismaneanu, 1.000 p., pentru presedintii Ion Iliescu si Traian Basescu. Nu evreii kominternisti din URSS sau mai nou neocons din USA nascocesc legende, cum cred antisemitii, ci hegemonii rusi si anglo-saxoni dicteaza. Evreii respecta istoria, Holocaustul e sacralizat.

Germania trebuia distrusa în razboiul mondial II, iar supravietuitorii bombelor anglo-americane si barbariei bolsevice urmau sa supravietuiasca din cultivarea cartofilor, fara industrie, universitatii, sali de concert. Armatele de ocupatie impun apoi nemtilor, despartiti de Cortina de Fier, istorii care se bateau cap în cap. Prabusirea Lagar-ului permite reunificarea, istoria este înca nesigura, fratele din USA, evreii monitorizeaza. Cine nu-i conform, la puscarie. Marina Germana patruleaza în folosul Israelului, în Afghanistan sunt soldati. Se va rescrie istoria, reface demnitatea germana?

Care-i adevarul istoric? Sunt facuti oamenii sa-l afle? De la Mircea Eliade stim ca religiile asa zis „primitive” vad si interpreteaza realitatea prin mituri. Realitatea confirma mereu ceea ce este neîndoielnic – mitul. Monoteismul sparge cercul vicios. Dumnezeu, unic si abstract, se adreseaza oamenilor prin profeti, apoi direct, prin Fiul Sau. Vechiul si Noul Testament.

Pentru grecii din antichitate miturile erau forme pre-stiintifice, apoi absolutizarea „realitatii rationale” periferizeaza credinta. Iluministii Revolutiei Franceze sunt si mai consecventi, ei se închina „Zeitei Ratiunii”, ca majoritatea de azi. Discursul Papei Benedict XVI, „Ratiune si Credinta”, Regensburg 2006, 10 p., deschide însa noi orizonturi spirituale. Depinde acum numai de rapiditatea cu care va fi el receptat si aplicat în tarile dezmembrate si traumatizate de ocupatii militare, ca Moldova, România, Germania, Jugoslavia…

Prof. Dr. Viorel ROMAN

Akademischer Rat a.D.

Bremen, Germania

1 august 2011

„TIGANIADA” MAGHIARILOR

TIGANIADA” MAGHIARILOR SI…GRIJILE „INTELIGHENTIEI” ROMÂNESTI CONTEMPORANE


prof. dr. Adrian Botez


…Aflam, prin presa scrisa si vizuala, ca Ministrul Culturii Românesti, dl Kelemen Hunor (ce nume sonor de valah!), îi îndeamna pe etnicii unguri, din România, sa iasa în strada – sa „manifesteze” contra regionalizarii în 8 „zone” (ale ABSURDULUI PERFECT SI DISTRUCTIV DE ROMÂNIE!!! – …dar aceasta/DISTRUGEREA, nu doar pentru si nu în primul rând pentru maghiari…caci România, distrusa si rastignita prin aceste „regiuni-zone” este, în primul rând, a Românilor…însa pe români, se vede treaba, nu-i manânca, înca, la…”manifestatie”!!!). Nu zice el, Hunor-ul, foarte clar – dar deducem ca nu vor iesi în strada ca sa strige „Chiralesa!” – ci cu arme în mâini! – …ca daca, nici acum, urmasii lui Dücsö Csaba (autorul manifestului „Nincs kegyelem” – Fara îndurare!, Budapesta, 1939) nu-si folosesc Garda Secuiasco-Maghiara, le ruginesc, degeaba, armele, trecute, din 1989 încoace, zi de zi si noapte de noapte, prin Vama Bors…

…Oare maghiarii (cetateni români, cica!) ies sa „manifesteze” pentru drepturile „tuturor românilor” si…de dragul României Românilor? Evident, nu: ci pentru drepturile maghiarilor, de a avea dreptul sa-i lipseasca pe români de…ORICE DREPT (…foarte curând, pâna si la LIMBA!), în Tara lor, a Românilor! (DREPT la care românii par a fi renuntat!) – …si pentru dreptul maghiarilor de a anexa (cel putin moral, dar si geografic, zic si clameaza ei, tot mai sfidator…!) România, la…piticul maghiar, bagat în colaps economic, de premierul Ungariei, Viktor Orban – si de fascistii lui!

…Da-da, ca ei, românii, n-au de ce sa se rascoale si sa „manifesteze” (macar cu oarece bolovani…!) – pentru ca ei, românii, au „gatit” cu capatarea drepturilor lor, în propria tara… – …mai exact: cât au renuntat ei, de buna-voie si din prostie (doar un naiv ar putea numi atitudinea lor, a lepadarii de Demnitate si de Cautare a Adevarului Hristic, drept: „crestineasca”!), cât le-au fost „gatite”/ispravite/”furluate” si eludate toate drepturile, de catre guvernanti români tradatori – … si, de-acum, în România, au ramas, cu DREPTUL DE A-SI CERE DREPTURIDOAR MAGHIARII!

…”BRAVO LOR, RUSINE NOUA!!!” – ai fi tentat a zice, la o prima „ocheada”.

…Pentru ca Presedintele Românilor, dl Traian Basescu, dupa spusa popii Tökes, este cel mai „de inima” prieten al secuio-maghiarilor… – si asta, pentru ca, gata, „i-a trecut de dorul” …românilor! Si asta vitregire ”de tatic” li se trage românilor…tot de la „Iesi afara/Javra ordinara!” – ….ca Traianu-i Traian odata si el NU UITA, EL NU IARTA…! – ce mai, adevarat „Roman” (înlocuitor al lui Neulander…Petre „Romanul”)!!!

…Dar si pentru ca valahilor le-au întepenit mintile, gâtul si salele, de când se to-o-o-ot uita în gura…tacerii si rabdarii. De când jinduiesc dupa slujba de „apa si balie a lui Basescu”, cel îmbaiat (desi nebotezat!), în multimea (gregara) a prostiei lui Gura-Casca cel Valaho-Manelist, grozav de sictirit pe munca si viata: prefera „muieti-s posmagii”, decât sa „munceasca” si sa lupte, în strada ori pe câmpul de bataie, precum mosii lui, MARTIRI SI EROI – pentru Dreptul lui Cel Sfânt!

 

…Deci, cu „janalaii” si „baroreii” si „slobozanii” în frunte, maghiaro-„tiganii” (deveniti la fel de grotesti, ei, cei de „strada”, ca si manelistii nostri, cei de …”e-strada”!) ies la parada, dând lectii de autentic maghiarism…ÎN BURICUL ROMÂNIEI! Sa-si ceara drepturile maghiarii „cei viteji” (precum „tiganii” lui Ioan Budai-Deleanu, în vremea lui Tepes Voda… – de a-si face STAT…în Stat!!!), într-o Românie, în care românii au renuntat, suparati doar …„în imagine”…îîîhhîîî: adicatelea, vezi tu – ei, românii, nu mai au nevoie nici de drepturi, nici de Dreptate! „Da-le-e-e-ee…cui le-o lua!

Si, iaca, se cam gasesc destui, care sa vrea sa ia/fure, din Gradina Maicii Domnului, Cea (ACUM!) Nepazita de Arhangheli Gradina!!! Nici de PSD, nici de PNL, nici de PDL…ca toti au fost (din 1990 si pâna azi, în 2011!) la „puterea” HOTIRII SI DISTRUGERII BARBARE DE ROMÂNIE, cu UDMR-ul DIMPREUNA!!!

…Sa mai amintim, oare, ca vecinii nostri iubiti, ucrainienii, carora le-am dat („Luati de ici, bre, de sufletul…bunicilor nostri : Basarabia de Sud, Bucovina de Nord, Tinutul Hertei, Insula Serpilor…luati, va rugam frumos, chiar sa nu ne refuzati…ca tot se strica degeaba!”), CU MÂNA NOASTRA („emilconstantineasca” si „adrianseverineasca”!), prin Tratatul din 1997, aproape o treime din Glia Basarabo-Musatina! – vor acum si treimea Moldovei de DINCOACE de Prut, ca s-o „în-soreasca”, cu aia de DINCOLO de Prut („ca sa nu se piarda de neamuri, deh!”) …sau ca, în ziarele din Sofia, bulgarii cer, de cel putin 21 de ani încoace, „Dobrogea de Nord” (de parca cea „de Sud” ar fi fiind, de la sine înteles, a lor!)…sau ca la Belgrad, de tare multa vreme, se striga dupa cealalta jumatate de Banat, cea româneasca, pentru ca sa împlineasca Banatul… pe malul lor, cel sârbesc…!!! – …la fel si pe „sora” Oltenia…”de ce sa n-o <<maritam>>, peste Dunare, cu Drina”?!

…Care va sa zica, valahii stau si se uita la televizor cum, în România, maghiarii ies sa-si ceara dreptul…la ce?! La „Tara Secuilor”! La coridorul de ungarizare a Ardealului – „Covasna-Harghita-Mures-Salaj-Bihor…cu statia „pe dreapta”, <<UNGARIA>>”!!!

Mesajul de la Târgu-Mures/ROMÂNIA, al premierului dreptei maghiare-Fidesz, Viktor Orban al Ungariei, din 15 martie 2011: <<Sa fie Ardealul CUM A FOST si natiunea ungara CUM A FOST!>>, este mesajul transmis de premierul ungar, Viktor Orban, maghiarilor care participau la manifestarile de marcare a Revolutiei de la 1848-1849, organizate, marti, de Partidul Civic Maghiar (PCM) si de Consiliul National Secuiesc (CNS), la Târgu Mures”, relateaza Agerpres.

 

Bravos, natiune româna…deznationalizata! Priviti, români „verzi ca balega de gâsca”, la marsul glorios al „tandalerilor” si „parpanghelilor” gingasi, urmasi ai „celei mai nobile rase”…cea a hunilor lui Attila – pentru a va înlocui la Masa Drepturilor Românesti, DIN ROMÂNIA!

…Iar la Budapesta, ungurii nu mai sufera nici macar sa se ASEMENE culorile steagului lor, cu culorile steagului nostru (este evident acest lucru: desi steagul nostru are dungile verticale, iar al Budapestei are dungile orizontale, ei l-au smuls, la modul revolutionar-fascistoid, si-l vor re-arbora, numai când va avea TOTUL schimbat, fata de cel al României, „tovarasa si pretena”: „alb, pe margini cu triunghiuri rosii, albe si verzi, în centru având stema Budapestei”!)…

…Steagul nostru? Steagul pe care, la casa popii Tökes, în decembrie 1989, l-am si mutilat, cu o inconstienta grotesca si sinistra, în acelasi timp…: l-am gaurit, exact în dreptul „gaurii” de autoritate statala româneasca de azi: ÎN MIJLOC, exact acolo unde UDMR-ul si Partidul Civic Maghiar (partid al lui popa Tökes si al lui Basescu-nasul „partinic” – deci, partid egal „apartinatoriu”, popii si presedintelui României, întru vina si tradare de Românie!) „deseneaza”, azi, ÎNCEPUTUL visului lor de secesiune (fata de România) a Ardealului Sfânt…urmând, într-o logica hunico-attiliana, alipirea fortata la „Ungaria Mare” (???!!!), sub ochii închisi a tradare miselnica, ai unei Uniuni Europene care a acceptat, senina si criminala, „precedentul Kosovo”!!!

***

…Si-n vremea asta, capetele luminate ale Valahiei, ce zic si ce fac, „pentru binele si prosperitatea României”?! Pai, cam tot asa fac…vorbesc! (DACA o fac si pe asta, de frica sa nu-i spulbere „jupânul” de la Cotroceni, si el academician, deh!): „Catavencu: Dupa lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iata visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp? (…) Am luptat si am progresat: ieri obscuritate, azi lumina! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi veselia!… Iata avantajele progresului! Iata binefacerile unui sistem constitutional! Pristanda: – Curat constitutional! Muzica! Muzica!

…De exemplu, cel mai înalt for intelectual al României – ACADEMIA ROMÂNA! – … ce zice, oare…- …cât nu doarme ea si se zbate, oare?! Pai, nu prea zice NIMIC, ba si doarme de rupe, si nu se zbate nici în somn, macar – de grija a ceva! Un academician cam zurliu, dl Dinu C. Giurescu (cel care, în 1997, striga, pe toate posturile TV, ca Tratatul cu Ucraina, Tratat Nesilit Ultimativo-Armat!!! – …Tratat de Rapt si Sfâsiere din Trupul Basarabo-Musatinilor – …este o necesitate nationala”!), acum a „schimbat macazul”, si, cu clatinari din cap de baba cu dureri de dinti, o face pe Pytia, slobozind, odata cu ploaia de scuipat, prorociri de… Apocalipsa Maghiara!

…Din pacate, spusele lui de proroc întârziat acopera un adevar cumplit: s-a reusit, prin tesaturi diabolice ale Masoneriei Globalizante, ca (aproape) niciun elev/student/tânar, din generatia noua, sa nu mai aiba sentimentul de apartenenta la un Dumnezeu-Hristos si la un Neam, simtamântul ca s-a nascut nu la maternitate, ci dintr-un ANUME popor (mai brav si mai vechi, pe Pamânt, decât toate celelalte, si cu o Misiune Terestra Minunata!) , aflat între niste granite sfinte (ne-reîntregite, AZI, din pricini de slabiciuni de Duh al poporului istoric al Românilor!), trasate cu sânge de Martiri si de Sfinti…si cu un Duh aparte de al tuturor celorlalte Duhuri de Neamuri ale Terrei! Daca ar vedea, acesti tineri, pe geamul de la bucatarie, venind, prin curtea lor, spre cimitirul satului, niste tancuri, ceva… – ei nu ca n-ar întreba macar ale cui sunt si cu ce drept trec pe-acolo (si ce misiune ar avea EI, EI cei locuitori în acea casa, fata de samavolnicia trecerii tancurilor, peste mormintele cele sfinte, de mosi si stramosi!), ci s-ar urca în ele/tancurile (placându-le motorul „tare”!)… – … chit ca, apoi, ar trebui sa traga, cu tunul de pe turela, în casa lor de la bunici si în carnea parintilor si fratilor lor, de-o carne si-un sânge!

…Am devenit un neam de mercenari nemernici, de roboti numai buni de facut sclavi, pe plantatiile mondialiste, ale demonilor care ne vor da doar de mâncare, cât sa lucram pentru ei…iar de ne-om înghesui prea multi, ne vor învrajbi (ca sa nu cheltuiasca, tot ei, munitie ori cânepa de streang!), pâna ne vom macelari NOI ÎNTRE NOI, de-om ajunge la un numar „rational si convenabil/confortabil” Negustorilor Lumii: de la 7 miliarde jumate, la cel mult…DOUA!!!

…Am devenit si înca vom mai deveni O LUME CORCITA STRASNIC, iar corceala „preste fire si preste orice hotar de întelepciune si chibzuinta” produce întunecarea Duhului si slabirea, pâna la uitare, a cugetului si a instinctelor celor dumnezeiesti!!!

…Dar, pentru Dumnezeu, daca tot esti la o zvârlitura de bat de Cotroceni, dle Dinu C. Giurescu, BATRÂN ISTORIC AL NEAMULUI ROMÂNILOR SI DIN NEAM DE BATRÂNI ISTORICI AI NEAMULUI ROMÂNILOR! – de ce nu iei …batul cu care ti-ai masurat „distanta”, si sa-l altoiesti cu el, pe spate, pe Traianul cel delirant (de la „bauturile alcoolice”!), ranchiunos, HIDOS CA DRACUL… si TRADATOR (…desi e greu ca Braunovici sa-i tradeze pe Ion si pe Gheorghe… – …MACAR SPERJUR SI BLASFEMIATOR TOT ESTE, CA A JURAT PE BIBLIE SI PE CONSTITUTIE, EGAL!)?!

…Pentru Dumnezeu, voi, cei din Bucuresti, care sunteti la doi coti de el, de Traian si de „ceata lui Pitigoi” pedelista, de ce nu-i alungati cu pietre, din Tara Românilor (nu „Tara Secuilor”…logic, daca asta ar mai însemna ceva, azi: nu pot 260 de oameni, urmasi ai unor venetici din Asia, de prin veacul al V-lea! – sa se instituie într-o tara…si, mai ales, peste capul a 22 de milioane de oameni-locuitori multimilenari, ai României Thracilor!!!), pe toti acesti nemernici care, în vremuri normale si de catre un popor cu fond moral normal, ar fi spânzurati de cracile primului copac mai zdravan, mai de „Doamne,-ajuta”?!

…De ce?! Pentru ca ROMÂNII NU MAI AU LIDERI MORALI, pentru ca liderii morali (cum erau ei întelesi în veacurile trecute: oameni de isprava si gospodari, curati la suflet si chibzuiti la cuget si fapta – dar napraznici, în fata nedreptului si a umilintei nemeritate!) au fost lasati, sau…”ajutati” (precum VIRGIL SAHLEANU, de la Tepro-Iasi, asasinat, pe 7 septembrie 2000, de oamenii cehului František Priplata, hot si escroc, „patronul” firmei cehe “Zelezarny Veseli” -“Fierarii Veseli” – …da, Priplata, abuziv „cocotat”, prin privatizarile banditesti pe 1 LEU!!! – … pe care le-a început Neulander si le continua familia Basescu-Braunovici!!!) sa moara, rând pe rând…iar în locul lor, televiziunile cele parsive au fabricat LIDERI DE MUCAVA, plini, în gusa, de veninul cel negru al TRADARII!!!

…Uitati-va, spre exemplu, nu doar la Academia Româna (condusa de un inginer cvasi-anonim, ca afirmare a personalitatii – poltron si fricos si de umbra lui, care se încalzeste la proriile-i flatulatii – Ionel Haiduc!), ci si la U.S.R.! Scriitorii (cu exceptia câtorva sute… – în majoritatea lor, cica peste 2.000, o majoritate de „nule”!, care ne exaspereaza, prin „gonflarea” ei!) au devenit niste negustori slinosi, care nici gânduri nu au, nici cuget, d-apoi vise de foc, vizionare: Cartarescu vorbeste cu aceeasi limba pe care-o învârt, între dintii lor ascutiti, „pleziristii” de Liiceanu si Plesu (care-si faceau, pâna mai ieri, un promo elegant si sforaitor si „cascacios”, chiar pe TVR-1, sâmbata, „la ora de vârf”, între orele 18-19!!!), si toti trei vorbesc, în esenta, ca Patapieviceanul cel Viteaz…”viteaz” cât un fund de ponei cu zwastika!…sau cât „omagiul” erect al lui Iuda… – si toti „seniorii” sunt „armonizati” la vorba si la NE-IDEE cu „juniorul-junele” Petre Fluierasu…Fluerasu e la fel de coprologic precum Mihail Galatanu…, si nu vrea niciunul (NICIUNUL, macar, din liota asta de netrebnici si pacalici gretosi!) GLORIA IDEILOR, ci…vor, toti, cu foame de boa constrictor si anaconde, sa-si vânda, pe bani multi, cât mai multe carti, cât mai multor fraieri – …ACUM, si cât mai degraba sa fie „acum”-ul!!!

Posteritatea este… posteriorul”, mediteaza si graieste, cu fruntea-i încretita, rau de tot, Întelepciunea sa Gângava, „canonizatul” (de catre „PREAFERICITUL” N. MANOLESCU!) – dl Mircea Cartarescu…!!!

…Iar când un poet onest (nu mereu eleganto-rafinat, dar, cel putin, foarte apropiat de ONESTITATE, ceea ce-i o calitate cvasi-incredibila, în aceste vremi… – …cel putin asa-l „pipai” eu, dupa expresie si scris…) vrea sa strige (si chiar STRIGA!) ca „Împaratul e gol!” (adica, „hristosul mincinos”, N. Manolescu, cel care-si conduce „turma valaha”…de la Paris, pe multe miliarde pe luna, ca ambasador U.N.E.S.C.O. la …„franci”!), atunci el, nefericitul „strigacios” se alege cu „streangul de matase” (la modul turcesco-fanariot!), din partea „imbrohorului”-sef de filiala U.S.R.-Sibiu, Ioan Radu Vacarescu! SA-SI DEA DEMISIA ADRIAN SUCIU, CA I-A FACUT DE RÂS PE HOTI, ZICÂNDU-LE HOTILOR – CHIAR…HOTI – SI IMPOSTORILOR – CHIAR…IMPOSTORI, SI SUSANELISTILOR – CHIAR SUSANELISTI!!! Adica, a NUMIT Adevarul, cu Numele Lui cel Adevarat/”Necosmetizat”.

Pai, de aia te-am primit noi ca <<nembru>>, de aia ti-am si dat premii pentru Poezie, ca tu sa nu stii sa ne acoperi, princiar, hotia si impostura si susanelismul, în …metafore imperiale?! Hai-hai, da-ti, repejor, demisia, ca nu stii decât sa vorbesti pe sleau! Or, noi avem nevoie de ADEVARATI artisti, care sa-mbrace rahatul… în staniol sclipitor!

…Iata ce zicea Poetul Adrian Suciu, într-un articol, de care redactorul-sef al Retelei literare online (Gelu Vlasin) s-a dezis urgent si taios, ca Iuda de Hristos:

Fariseul Manolescu si sfertoautorii. Un articol de Adrian Suciu Postat de Alexandru Petria, în Iunie 14, 2011 la 5:57pm

Nimic durabil nu se construieste pe minciuna. Literatura româna de azi, în latura ei oficiala, aceea de care tin pîrghiile administrative ale fondurilor publice si puterile iluzorii ale unor institutii inutile e jalnica. Ca unul care a trait cît sa fie constient în regimul comunist si a vazut, în amîndoua regimurile, scriitori români lingînd dosurile puternicilor zilei, pentru trei arginti, onoruri inutile si tinichele zornaitoare, am dreptul sa spun ca, pentru mine, diferenta între o constiinta vie si o jigodie e limpede. Ca unul care nu doreste în literatura nimic, care nu datoreaza nimic nimanui si dispretuieste profund elasticitatea coloanelor vertebrale ale majoritatii colegilor de breasla, voi deschide gura si voi vorbi liber. Ca unul care este neinteresat de bunavointa mai marilor literaturii române, de burse si sinecuri, de cabale literare si de dispute de dugheana, voi spune ca împaratul e gol!

Literatura româna contemporana, în latura ei oficiala, e o minciuna. Prima minciuna e în chiar vîrful ei: de ani de zile, un întreg complex financiar, organizational si mediatic este pus în miscare în chip absolut inutil pentru a-l transforma pe Mircea Cartarescu într-un scriitor nobelizabil. Mircea Cartarescu este un mare scriitor si o spun ca unul fascinat de literatura lui. Dar nu va lua niciodata premiul Nobel pentru literatura, iar orbirea celor care nu pricep acest lucru este sublima daca n-ar fi vinovata, cîta vreme fonduri publice imense raportate la saracia din literatura româna, de pilda prin Institutul Cultural Român, sînt folosite pentru a promova în exterior literatura acestuia. Mircea Cartarescu e un mare scriitor, dar un individ atît de profund ratat ca si constiinta publica, încît simtul ridicolului ar trebui sa-l împiedice a se mai manifesta ca atare. Asta, înca, n-ar fi un pacat asa de mare. În spatele naivitatii sale funciare, însa, o întreaga armata de profitori, lichele, impostori, panglicari, curve obosite si geambasi literari – constituie o curte de tip bizantin, atît de intens preocupata sa conserve privilegii, sinecuri si relatii, în dauna oricarei evolutii a literaturii române, încît Mircea Cartarescu, care nu va lua premiul Nobel, este si principalul obstacol în calea unui Nobel românesc pentru literatura, cîta vreme curtea sa, în frunte cu nevasta, va fi buricul literaturii române oficiale.

O feroce cabala a mediocrilor, de functionarea careia Cartarescu se face vinovat doar prin naivitate, aneantizeaza orice competitie reala, la adresa acestuia- si permite o cariera literara internationala, cu voie de la oficialitatile literaturii romane, doar unor mediocritati, care au facut pactul cu „sistemul ticalosit” si au acceptat sa-i reprezinte interesele. Institutul Cultural Român este, în acest moment, o institutie la fel de utila pentru prestigiul international al literaturii române, ca si o frectie la papionul lui Horia-Roman Patapievici.

Aproape toate ierarhiile oficiale ale literaturii române contemporane sînt profund viciate de coruptie, majoritatea premiilor cu relevanta nationala se dau în urma unor negocieri de talcioc, între critici, editori, scriitori si organizatori. Uneori, presedintii juriilor respective împart sumele de bani aferente premiilor respective cu scriitorii premiati. Alteori, criteriul dupa care se fac nominalizarile si premierile e sa nu se „supere” vreo editura importanta ca n-a fost la masa bogatilor iar Uniunea Scriitorilor a devenit o simpla bursa a trocurilor literare. O literatura în care una dintre cele mai bune carti de poezie ale ultimului deceniu, „Aerostate plîngînd” a lui Traian T. Cosovei e complet ignorata de mai-marii literaturii pentru ca personajul le e neplacut e un fals în acte publice. O literatura în care cei mai puternici debutanti ai ultimilor ani, Marius Stefan Aldea, Dan Herciu sau George Asztalos sînt trecuti cu vederea pentru ca sînt excentrici complexului editorial si mediatic specializat în crearea de mituri umflate cu pompa pe care sa le vînda pulimii e o impostura. O literatura în care scriitori de talia Danei Banu, a Ancai Mizumschi, a lui Eugen Suciu, a lui Viorel Muresan ori a lui Ion Chichere, ca sa dau doar cîteva nume din generatii diferite, sînt nebagati în seama de establishment – e o literatura de labari. As putea sa dau exemple în continuare, dar prefer sa ramîn la acestea, în scop didactic. Oricum, o dezbatere reala si onesta asupra functionarii mecanismelor succesului si promovarii în literatura româna contemporana nu va avea loc în curînd, cîta vreme lichelele conduc, se autoreplica si-si conserva privilegiile meschine – e acelasi lucru cu „reforma clasei politice”. La alta scara, dar identic.

Astfel, literatura româna, în latura ei oficiala, seamana ca doua picaturi de apa cu viata publica româneasca si nici n-ar fi putut fi altfel. Mizele luptei literare, însa, sînt rizibile. Daca politicienii se lupta pentru acces la resurse, femele si putere, scriitorii se lupta pentru mize ridicole si glorii de carton. As putea glosa în continuare pe marginea acestui subiect dar prefer sa tac mai departe.

Pentru ca mai departe gasim Uniunea Scriitorilor din România. Uniune de breasla, cum ar veni. Vorbesc din calitatea de membru al USR si premiat de doua ori cu premii ale acesteia, deci n-am alta frustrare, decît aceea ca institutia asta e prost condusa. În fruntea USR îl gasim pe Nicolae Manolescu, un individ care este cea mai limpede ilustrare a adevarului ca niciun om nu traieste pîna la moarte. În cazul lui Manolescu, acesta a încetat sa mai traiasca, în sensul adagiului sus-mentionat, prin anii 90, de cînd s-a transformat într-o pernuta de înfipt acele decoratiilor, insignelor si tinichelelor. De fapt, pe Manolescu îl doare undeva de scriitorimea româna: plantat la Paris, într-un functiune decorativa, domnia-sa a delegat, practic, conducerea Uniunii unor nenea si unor tanti. Trecînd peste pierderea sediului USR, Casa Monteoru (în niste procese în care e limpede ca cineva, nu stiu cine, a încasat spagi babane pentru non-combat), Manolescu a patronat o dramatica pierdere de statut a scriitorului român. Maestru al dezinformarii si manipularii, pe care le practica atît de abil, încît eu unul îl banuiesc de participarea la stagii periodice de perfectionare, dintr-o pozitie activa si acoperita, Nicolae Manolescu este cel mai prost administrator pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor în ultimii douazeci de ani. Fariseu si impostor, contestat virulent si pe buna dreptate, Nicolae Manolescu se tine cu dintii de o functie de care îsi bate joc, desi n-ar avea motive sa fie atît de încrîncenat în a reprezenta prost scriitorimea româna: ramîne în istoria literaturii române ca cel mai bun produs al regimului comunist în materie de critica literara, nu cred ca are probleme financiare si nici pupincuristii din jurul domniei-sale nu merita un sacrificiu atît de dramatic! Mai ales ca, lipsit de legitimitatea pe care o da competenta, dl. Manolescu începe a se transforma, din dorinta de a-si salva gasca, într-un simplu instrument de propaganda politica. Urît final pentru cineva cu pretentiile d-voastra, dle. Presedinte!

Un alt personaj detestabil ale literaturii române contemporane e geambasul literar. Atotstiutor si trend-setter, de obicei scriitor ratat si interesat nu de literatura ci de propria lui statuie, geambasul literar român preseaza asupra oricui, mituieste în dreapta si în stînga, pupa mîni si cururi daca e cazul, spala pahare la chefurile celor puternici, are prieteni în lumea buna si practica machiaverlîcul de balta. E prieten cu politicieni, ia bani de la Minister, de la Consiliul Judetean, de la Fundatii si Asociatii. În sine, n-ar fi nimic rau în asta, lumea e plina de personaje detestabile. Din nefericire, însa, geambasul literar român e persoana cu influenta; orice scriitor care nu-i face temenele si nu-i ridica osanale va fi marginalizat si considerat ciumat. La vîrful literaturii române, asa cum e ea acuma, nu rezista decît cei dispusi sa-si miroasa reciproc pîrturile si sosetele nespalate prefacîndu-se ca reprezinta o elita valorica. Din pricina geambasilor literaturii române, mari scriitori sînt trecuti cu vederea si aruncati în uitare! Cum ierarhiile oficiale sînt, în buna masura, rezultatul activitatii acestor personaje sinistre, literatura româna e o gluma. Sigur, în tot acest complex mizerabil, chiar si statistic vorbind, aterizeaza si scriitori de calitate, doar atunci cînd acestia, din diverse pricini, nu mai pot fi ignorati. Simptomatic e cazul lui Ion Muresan, care, dintr-un „marginal” al generatiei 80 – a ajuns sa ameninte pozitia de lider a lui Mircea Cartarescu. Dar nu ne intereseaza soarta lui Ion Muresan, ci soarta literaturii române.

Care, atîta vreme cît va ramîne doar o anexa a intereselor actualilor diriguitori ai destinelor sale, va ramîne o activitate de sera, menita sa satisfaca orgoliile si interesele meschine ale unei întregi categorii de trepadusi. Literatura româna oficiala este atît de departe de public si atît de rupta de realitate, încît numai naivii se pot mira ca, de cele mai multe ori, evenimentele literare oficiale sînt atît de plicticoase, încît se scorojeste varul pe peretii salilor care le gazduiesc. Rupta de public, literatura româna oficiala e un fel de snobareala fara miza, în care diversi sfertoautori se afla în situatia de a pretinde ca fac revolutie cu voie de la Guvern si avangarda cu bani de la stat.

Adrian Suciu” – cf. Reteaua literara, 14 iunie, 2011

Neîndemânaticul (cu… “limba”!) Poet primeste “streangul de matase”, sub urmatoarea forma, subtil-parsiva, neo-fanariota:

Domnule Adrian Suciu,
am luat la cunostinta cu stupefactie de atacul dvs., pe blogul personal, la adresa USR, a domnului presedinte Nicolae Manolescu si a conducerii Uniunii. Va anunt oficial, deocamdata pe acest mail, ca Filiala Sibiu, prin Comitetul sau, dezavueaza cu toata taria afirmatiile dvs. la adresa celor de mai sus, considerindu-le minciuni si jigniri cum rar se poate vedea in lumea noastra de azi. Ati fost premiat de curind de Filiala Sibiu pentru o carte de poeme. E cea mai buna dovada ca vi s-a acordat atentia cuvenita. Raspunsul dvs. la acesta atentie este de neimaginat pentru un scriitor si un om pe care, pina azi, l-am apreciat si l-am invitat in urma cu cinci ani de a face parte din Filiala Sibiu a USR. Va anunt ca, in perioada urmatoare, Comitetul Filialei Sibiu a USR va propune Consiliului USR excluderea dvs. din USR, pentru incalcarea grava a Statului organizatiei noastre. In orice caz, din acest moment, va rog sa nu va mai considerati coleg cu noi in Filiala Sibiu a USR si, eventual, sa va dati demisia de onoare din Filiala noastra.
Ramas bun, Ioan Radu Vacarescu, presedinte Filiala Sibiu a USR”.

 

si mai are obrazul, acest domn Adrian Suciu, sa “posede” si raspuns demn si inteligent, în fata calailor sai improvizati si…improvizatori:

Dle. Ioan Radu Vacarescu,
Nu am motive sa-mi demisia din Uniunea Scriitorilor din România, nu stiam ca Statutul Uniunii interzice dreptul la libera exprimare! Desigur, ca sa va usurez sarcina, nu o sa fac uz de dreptul la aparare, prevazut de Statutul Uniunii Scriitorilor din România. Asa încît va invit sa-mi comunicati pe cale oficiala Decizia de excludere a mea din Uniunea Scriitorilor din România, urmînd sa o pastrez în cutiuta cu amintiri personale, laolalta cu belciugele boilor de la bicicleta!
Cu mult respect si cu siguranta ca, în ciuda tonul d-voastra oficial, Nicolae Manolescu nu e vesnic în fruntea Uniunii Scriitorilor din România,
Adrian Suciu” – Reteaua literara, 16 iunie , 2011.

***

Mda. Unii ar zice ca “am picat în plasa fleacurilor si bârfelor”. Eu va zic asa: câta vreme românii din România nu vor avea suflete arzatoare si cugete drepte si mândre, nu vor merita decât ceea ce au acum!!! – …adica, NIMIC!!! – …sfârtecari umilitoare, de steag si de mândrie si de teritorii geografice.

CACI TARA CEA SFÂNTA VINE DUPA OAMENII CEI SFINTI SI DE NADEJDE SI MÂNDRI SI DE ISPRAVA (…iar nu invers!!!) – IAR OAMENILOR NEMERNICI SI “FARA SIRA SPINARII DREAPTA” – LE FUGE PÂNA SI PAMÂNTUL CÂT ÎL AU EI SUB PICIOARE!!!

Si avem, mai avem, oare, oameni SFINTI?!

Avem, dar noi nu ne uitam în directia în care trebuie si nu facem ce se cuvine: în loc sa privim (ori sa “tragem cu ochiul”, MEREU SI NUMAI!) la ecrane mincinoase si paralizante de personalitate si de dumnezeire – SA ARDEM ÎNSPRE MÂNASTIRILE SI CHINOVIILE SI SIHASTRIILE ORTODOXIEI!!!

Iar spre învatatura, sa nu ne luam dupa cuvântul cel fals al iudelor “intelighentiei” românesti contemporan-tradatoare (…cum altfel, când “buzele lor reci” se-ncalzesc prin posteriorul…basesc?!), ci dupa graiul de flacara al Sfintilor Parinti si Martiri!!!

Nu sa ne ghiontim la pomana, înlaturând pe fratii nostri, cel putin la fel de flamânzi si lipsiti, ca si noi… – si sa tratam Sfintele Sarbatori ori Sfintele Moaste ca pe-un CIRC si ca pe-o CRÂSMA ori ca pe-o ZALHANA A MIEILOR! – …ci s-ar cuveni ca noi SA ARDEM ÎNTRU DUHUL LUI HRISTOS-MÂNTUITORUL LUMII!!!

Deci, si Mântuitorul Duhurilor noastre (de ne-om pocai ca Dismas, fie si în ultima clipita de viata/vreme/istorie!)…si iertatorul tâmpeniilor si lenilor noastre, “cele de toate zilele”!

 

NE ESTE FURATA ISTORIA

de Teodor FILIP

 

 

 

România este vatra a ceea ce numim Vechea Europa, o entitate culturala cuprinsa între 6500-3500 î.Hr. axata pe o societate matriarhala, teocratica, pasnica, iubitoare si creatoare de arta (.). Uluitoarele descoperiri facute în România si alte tari învecinate dupa al doilea razboi mondial, asociate datarilor cu radio-carbon, au facut posibila întelegerea importantei începuturilor culturii «vechii Europe», o cultura a unei societati de agricultori. A devenit, de asemenea, evident ca aceasta straveche civilizatie europeana precede cu câteva milenii pe cea sumeriana” Maria Gimbutas, „Civilizatie si cultura”

 

DESCOPERIRI CARE ÎI REDUC LA TACERE PE OCCIDENTALI


Si astazi se discuta în contradictoriu despre originea si civilizatia daco-românilor. Chiar de catre istoricii si cercetatorii români. Originea pura a stramosilor nostri este contestata. Însa, descoperirile arhelogice vin în ajutorul nostru. Paleontologii au stabilit ca omul de Neanderthal a trait în urma cu 100.000 de ani, iar cel de la Creo-Magnon cu circa 35.000. Fratele nostru oltean de la Buciulesti, comuna Tetoiu, jud. Vâlcea, pe Valea lui Grauceanu are o vechime de 1.900.000-2.000.000 ani!!! Descoperirea îi apartine savantului Dardu-Nicolaescu-Plopsor. Cum e posibil?!

 

Asa cum marile popoare ale lumii s-au format în bazinele hidrografice ale marilor fluvii si poporul nostru s-a format în bazinul hidrografic al Dunarii. „Este uimitoare coincidenta aproape perfecta între teritoriul fostului regat al Daciei, atestat documentar, de pe vremea lui Burebista si conturul bazinului hidrografic al Dunarii, de la Viena si pâna la varsarea în Marea Neagra. Aceasta coincidenta confirma faptul ca bazinul hidrografic al Dunarii a fost leaganul de formare si supravietuire multimilenara a poporului pelasgo-traco-geto-daco-valaho-român” (1!).


Sapaturile arheologice facute sub auspiciile Academiei Române în zona defileului Dunarii, cu ocazia deschiderii în 1964 a santierulu
i „Portile de Fier”, au scos la iveala vestigii de o importanta covârsitoare, care atesta existenta vietii în aceasta zona din cele mai vechi timpuri. Cercetatorul arheolog Vasile Boroneant (n.1930), membru al Academiei Oamenilor de Stiinta din România, laureat al Academiei Române, a lucrat pe acest santier împreuna cu cercetatorul arheolog Mihai Davidescu (n.1930), sub îndrumarea Profesorului Constantin Nicolaiescu Plopsor (1901-1968), membru corespondent al Academiei Române, director al Centrului Academiei Române de la Craiova.


Lucrarile arheologice au acoperit o întindere de peste 180 de km din aval de Moldova Veche si pâna la Ostrovul Mare. Cele mai vechi urme de viata din zona au fost datate cu 35.000 ani î.e.n, descoperite în pesterile Chindiei si Livadita de la Coronini, localitate situata la 7 km în aval de Moldova Noua. Urmeaza vestigiile descoperite la Cuina Turcului, de la Dubova, în Cazanele Mari la 17 km în amonte de Orsova, pe malul românesc al Dunarii, datate cu 11.000 ani î.e.n. La Schela Cladovei s-au descoperit si una dintre cele mai vechi asezari dacice de pe Dunare din sec. IV î.e.n., cu vestigii ceramice specifice: ceasca dacica.


Mi-ar trebui mult spatiu tipografic pentru a prezenta toate descoperirile arheologice din aceasta zona, descoperiri care au facut obiectul unor numeroase comunicari stiintifice Între 30 martie si 2 aprilie 2000 în Scotia, Universitatea din Edinburgh a organizat Conferinta Internationala “The Iron Gates in prehistory” (Preistoria Portilor de Fier) ca semn de pretuire acordat importantelor vestigii scoase la lumina în defileul Dunarii între Carpati si Balcani.


„Nu sunt de neluat în seama nici informatiile pe care ni le transmite V. Flaccus (m.90 e.n.) care, referindu-se la drumul argonautilor (din sec. XIII î.e.n.), spune ca acestia au vazut pe portile templului Soarelui din cetatea lui Arietes: «reprezentarea înfrângerii egiptenilor, condusi de Sesostris, de catre geti». Dar Diodor din Sicilia (c.80-c.21 î.e.n.), în istoria lumii antice de la origini si pâna la razboiul lui Cezar în Galia din 58-51 î.e.n. intitulata «Biblioteca istorica», prezinta campania egipteana din Tracia condusa de Sesostris, se pare din timpul domniei faraonului Ramses al II-lea (1290-1224 î.e.n.)” (2).


Daca la toate acestea se mai adauga si informatiile recente, ale studiilor mineralogice de laborator, care au confirmat ca aurul din sarcofagele egiptene provine din Transilvania, înseamna ca istoria tarii noastre are radacini adânci prin vestigiile si documentele atestate din antichitate si pâna în prezent, iar legenda se poate transforma în istorie veridica. În acest sens, o privire mai atenta asupra descrierii faptelor argonautilor din secolul XIII î.e.n. îmbarcati pe nava
„Argo” si plecati în cautarea lânii de aur spre tara denumita Colhida pare sa duca la concluzia ca acestia au trecut pe la „Portile de Fier”. Scrierile din vechime ale lui Pindar (462 î.e.n.) si ale lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.e.n.) ofera un numar impresionant de mare de coincidente între denumirile mitice ale unor personaje si locuri din antichitate si denumirile de azi ale unor localitati situate pe teritoriul tarii noastre. Pe traseul de la varsarea Dunarii în Marea Neagra la punctul de confluenta al Tisei cu Dunarea si apoi al punctului de confluenta al Somesului cu Tisa, mergând spre amonte, se ajunge în zona Mediasului Aurit din nordul Muntilor Apuseni, pe cursul mijlociu al Somesului. Pe acest traseu se gasesc o seama de localitati ale caror denumiri de azi coincid în mod bizar cu titulaturile mitice care ne-au fost transmise din antichitate. Aceasta observatie l-a facut pe cercetatorul stiintific geolog Mircea Ticleanu sa adopte ipoteza si sa finalizeze un studiu în care a demonstrat ca drumul pe ape al argonautilor a urmat traseul pe Dunare. Apollonios, la vremea lui, a plasat destinatia finala a expeditiei în Caucaz. Dar informatiile de atunci se pare ca situau Caucazul la vestul Marii Negre dupa cum ne-o confirma atât scrierile lui Ammianus Marcellinus (330-c.400 e.n.), general roman si istoric, care aminteste în secolul IV e.n. de un tinut “Caucaland” situat pe malul stâng al Dunarii la marginea bazinului Panonic, a carei descriere corespunde cu Muntii Apuseni de la vestul Marii Negre.


Cu toate acestea, pentru occidentali, România este tara romilor, a hotilor, cersetorilor. Acestia sa fie cel mai vechi popor din Europa? Nu se pupa cu orgoliul britanicilor, francezilor, germanilor etc. România este la mâna unor
„dizidenti de catifea”, care, dupa decembrie 1989 nu au scris nimic. Dar se produc zilnic pe sticla televizoarelor, lucrând dupa „retete” stabilite în alta parte. Privitul spre Vest a devenit sport national.
În ziua de azi se duce o politica perfida pentru distrugerea acestui popor. Ce putem face? Noi, cei care mai cunoastem câte ceva, sa le popularizam. Voi? Sa nu uitati! Si sa cultivati aceste lucruri copiilor si nepotilor vostri.  Si nu mai cautati mistere în afara tarii. Pentru ca exista nenumarate dovezi ale civilizatiei care ne-a precedat, dovezi care atesta ca pe aceste meleaguri au trait oamenii primordiali, care s-au raspândit în toata Europa si pe toate continentele, dând nastere civilizatiilor care acum ne ignora. Acestea sunt adevaratele mistere uitate.


„La Congresul Mondial de Istorie, care a avut loc la Montreal, în Canada, în septembrie 1995, la care istoricii români nu au fost admisi, s-au emis o serie de teze, cel putin bizare, dupa care statul si natiunea etnica ar fi niste aberatii sângeroase, care au provocat în ultimele secole cele mai îngrozitoare tragedii, încât ele trebuie sa dispara, cedând locul «natiunii culturale». Prin «natiuni culturale» autorii tezelor respective înteleg religiile occidentale. Ca atare, frontierele trebuie modificate, pentru ca ele numai corespund «criteriilor culturale», dupa care ar urma «spiritualizarea» lor, cum le place unora sa spuna. Primele victime se cunosc: Jugoslavia si Cehoslovacia”(2).


Din pacate, aceste jalnice teze sunt promovate în paginile asa-ziselor manuale de istorie alternativa. De fapt o
„Românie suverana si independenta”, cum suna si generosul crez politic al seniorului  Coposu, nu cred ca mai este posibila. Am devenit un fatalist deoarece totul concura la recroirea geografiei politice europene. Subjugarea României a devenit totala. Acum se intentioneaza ca din guvernul Boc sa faca parte un ministru din C.E.


Daca chinezii ori japonezii ar avea o cetate ca Sarmisegetusa Regia, ar transforma-o în loc de pelerinaj.

DIN NEGURA TIMPULUI

 

România este leaganul tuturor civilizatiilor. Pamântul Ardealului este „Gradina Maicii Domnului” si locul de unde au plecat cele 12 triburi în lume. Dar noi, românii, ramânem aceeasi ignoranti, carora nu le pasa de istoria neamului. În loc sa fim mândri ca suntem poporul primordial. De ce ne este frica de ceea ce am fost?


Descoperirile din perioada 1960-2000 în arhive si biblioteci din tara si din strainatate a sute de cuvinte românesti, provenite din fondul autohton geto-dac în vocabularul popoarelor italian, francez, spaniol, englez, irlandez, grec etc.  reprezinta adevarate piese de aur pentru cunoasterea is
toriografiei românesti. La neamurile celtice din regiunea Walace (Marea Britanie) a fost identificata rugaciunea Tatal Nostru, asa cum îl rosteau românii din Muntenia, Moldova si Transilvania. Filologii români si straini au mai descoperit:


– în cea mai veche cronica turceasca, intitulata “Ogusnam”, adusa în actualitate de istoricul român de nationalitate turca Ali Ekrem, tiparita în germana, franceza si rusa, se mentioneaza existenta, în anul 839, a unei ?ari a Românilor la nord de Dunare, pâna spre Nipru. Se mai mentioneaza ca
„?ara Românilor” s-a confruntat cu cumanii, deci tara avea o armata si o administratie bine pusa la punct. Despre aceasta cronica istoricii si specialistii nostri nu au aflat ca exista!;


– în Atlasul german din 1826, pe o harta care ilustreaza popoarele Europei din rasarit în anul 900, se specifica
„Wahalen oder Rumumy”, pe teritoriul ce se întindea din Panonia pâna la Nipru. Totodata se mentioneaza si existenta a cinci voivodate românesti, adica a unor tarisoare locale


„descoperirea scrisorii unui conducator chazar, referitoare la secolul al VII-lea e.n. din care rezulta existenta în Transilvania a «?arii Ardil», adica a tarii Ardealului, termen curat românesc, aparut cu doua secole înainte de invazia triburilor migratoare razboinice ungare în Bazinul mijlociu al Dunarii, ceea ce dovedeste ca ungurii au fost aceia care au împrumutat termenul de Ardeal din limba româna, dupa topica limbii maghiare, Erdely” (3).


– descoperirea în Biblioteca nationala din Budapesta a lucrarii lui Lukacs Karoly, preot romano-catolic si arheolog, care a pastorit peste zece ani în regiunea Balatonului, unde a facut cercetari arheologice, identificând urme materiale ale unor castele, biserici si cetati voivodale românesti în sec. al X-lea. Chiar de pe timpul invaziei triburilor migratoare ungare. Lucrarea a aparut în anul 1937 la Tipografia Episcopatului romano-catolic din Oradea, unde, preotul a fost mutat. Cartea respectiva nu a fost gasita în nici o biblioteca din România!


– a fost descoperita cronica împaratului german Friederic al II-lea Barbarossa. Pentru anul 1189 în ea se stipuleaza existenta unei tari românesti numita
„Walahia” între Dunare si Muntii Carpati, condusa de un principe. Sunt descrise cu lux de amanunte granitele, iar principele tarii, într-un dialog cu împaratul, si-a afirmat suveranitatea;
– au fost descoperite sursele documentare ale lucrarii “Cosmographie”, scrisa în limba româna cu alfabet geto-dac, de catre Aeticus Dunareanu, ilustru carturar si explorator român din sec. al IV-lea.


NE ESTE FURATA ISTORIA

 

La polul opus se situeaza evenimente pe care autorul le trece la capitolul “conspiratii”: de-a lungul timpului, numeroase documente istorice cu privire la stramosii nostri s-au pierdut într-un mod cu totul straniu. Astfel:

  • Dacia”, jurnalul împaratului Caius Ulpius Traianus, s-a pierdut;
  • Getica”, o lucrare scrisa de Criton, medicul personal al lui Traian, a avut aceeasi soarta;
  • Istoria getilor”, scrisa de prelatul-filozof Dios Chrysostamos, s-a pierdut într-un mod cu totul ilogic pentru un filozof de asemenea talie, numit si Ioan Gura de Aur.
  • Getica”, o lucrare de sinteza a lui Dios Cassius Coceianus, nepotul filozofului mentionat mai sus, a avut aceeasi soarta.
  • Alexandrianul Appianus, istoric grec, a scris o impresionanta lucrare în 24 de volume, numita “Istoria Romanilor”. Un lucru foarte curios: s-a pierdut doar volumul al XIII-lea, în care se relata amanuntit chiar cuceririle romane în Dacia.
  • Caninius a scris în versuri istoria expeditiei lui Traian. S-a pierdut!
  • Plutarh a scris o biografie a lui Traian pierduta fara urma.
  • Ammianus Marcellinus a scris 31 de carti în care trateaza istoria romana de la împaratul Nerva pâna la Valens. Si din acestea au disparut doar primele 13, cele care tratau istoria cuprinsa între anii 96 pâna la 350. Tocmai cele care vorbeau despre Dacia.
  • Apollodor din Damasc, celebrul arhitect, a descris detaliat constructia podului peste Dunare într-o carte. A disparut. Opera marelui Ovidiu, exilat la Tomis, a ramas aproape intacta, cu exceptia poeziilor scrise în limba getilor. Care au disparut!


Sa mai spuna cineva ca toate acestea nu fac parte dintr-o “conspiratie” împotriva contemporanilor autohtoni. Pentru a nu cunoaste istoria stramosilor nostri! Lista nu se opreste aici. Martin Opitz, reprezentant al literaturii germane, numit de catre Mihai Ibascu „cel mai de seama poet al veacului sau”, a sosit în Transilvania la invitatia principelui Gabriel Bethlen. Timp de 12 ani a adunat material pentru lucrarea „Dacia antiqua”, inclusiv colindând tinuturile transilvane. În anul 1639 moare rapus de ciuma la Danzig, iar manuscrisul sau a disparut în conditii suspecte! Iata câteva nemuritoare versuri scrise de acest poet, necunoscute publicului din tara noastra:


„Calcând în goana gotii

Din departate Asii

Cu altii-n sir grabit grabit

Venind pe cai gonaci

Al Daciei si-al Romei

Pe greci sa îi rapuna

Pamânt de mult râvnit

Pe Misii si pe Traci,

Nu sterg a voastre nume

Cu biciul nici Atilla

Cum nu v-au nici învins

Cu hoardele de sciti

De v-ati pastrat lumina

Nu pot frânge neamul

Asa cum e înscris.

Nepieritoarei ginti.


Într-un  navalnic tropot

navala lor zoreste.

Iar slavii va-nconjoara

Ca marea într-un cleste”.


Despre limba stramosilor nostri, cu exceptia
„Codex Rahonczy” (îl voi prezenta în alt articol) si a unor inscriptii, nu ne-au parvenit date concrete. Dupa ce Bogdan Petriceicu Hasdeu a dovedit existenta unui substrat dacic al limbii române,  s-a încercat discreditarea sa morala si stiintifica. Chiar de catre latinistii români. Pentru ca lucrarea sa „Mitologia dacilor”, sa dispara.


Nici siturile nu au fost crutate. Muntii Orastie au fost sistematic pradati si jefuiti de tezaurele lor istorice, marturii ale unei civilizatii si culturi geto-dacice de nepretuit. Începutul l-au facut romanii.
„În Evul Mediu, Regii Ungariei si Austriei, Matei Corvin si Carol al VI-lea, au organizat pe Mures, si pe Dunare, interminabile convoaie de transport cu relicve arheologice destinate pierzarii spre Budapesta si Viena. În luna septembrie a anului 1832 arheologul J. Ackner a descoperit la Sarmisegetusa o foarte frumoasa, interesanta, dar si extrem de reprezentativa piesa arheologica: «Victoria dacica» înconjurata de genii, un mozaic care, printre altele, avea ornamente vegetale încrustate cu misterioase simboluri, care înconjurau un înscris tainic, ramas nedescifrat. Aceasta relicva, atât de pretioasa pentru neamul nostru, a disparut fara urma. Întrebat în epoca, arheologul maghiar E. Ballum a declarat ca stie unde se afla acest mozaic, dar „nu poate divulga adevarul din motive politice” (4).


În anul 1882, la un congres tinut în Sibiu, Gheorghe Baritiu a izbucnit în lacrimi marturisind public cele doua vise pe care nu le-a putut îndeplini: salvarea Sarmisegetusei si deschiderea unei universitati românesti în Ardeal.


Nu multe persoane cunosc ca pe Insula Serpilor, în secolul al XIX-lea, se gaseau ruinele unui imens templu antic închinat lui Apollo. Practic, au fost demolate complet si transportate la Moscova, unde au disparut.


„Si geografiile care descriau teritoriile dacice au disparut. Marele Strabon a scris o carte despre Tracia si Dacia, care a disparut. „Marele geograf  Marin din Tyr descrisese în amanuntime teritoriile locuite de geti si daci, dar lucrarea sa nu a ajuns pâna la noi, decât într-o palida masura, prin intermediul unei prezentari facute de Ptolemeu” (5).


Din hartile antice nu s-a pastrat nici una care sa înfatiseze Dacia veche. În schimb, lucru foarte curios, s-au pastrat cele care reprezinta Dacia de dupa cucerire.
Chiar în mediile academice se vorbeste foarte putin despre stramosii nostri. De ce? Pentru ca sunt
„barbari”. Daca vrem în Europa trebuie sa sustinem ca „de la Râm ne tragem”, trebuie sa ne uitam trecutul si traditiile. Toti guvernantii de dupa decembrie 1989 au lasat în paragina vestigii inestimabile ale trecutului!


În aceaste articole caut sa dovedesc originea nobila a poporului nostru, sa prezint personalitati ale stramosilor nostri care au facut Istorie si pentru alte natii. Si am tras o concluzie amara: CINEVA ne-a furat si ne fura Istoria
.

————————————————————————
Surse:


1.
http://www.noidacii.ro/;

2. http://www.dacia.org/;

3. http://descopera.ro/;

4. http://www.yogaesoteric.net/;

5. http://ro.altermedia.info/

 

Teodor FILIP

http://enciclopediagetodacilor.blogspot.com


 

ORADEA LUI IOSIF VULCAN

Restructurarea Imperiului Austriac, impusa de pierderile militare de dupa Revolutia din 1848-49 (cu precaderea a pierderii Razboiului de 7 saptamâni cu Prusia, 14 iunie – 23 august 1866), e realizata de împaratul Franz Josef sub forma unui compromis cu ungurii, în 1867. Acestora, în ciuda razboiului antiaustriac din 1848-49, li se permite practic realizarea unui stat în stat, în speranta pastrarii unitatii imperiului. Monarhia absolutista de pâna atunci, se transforma în statul dualist Austro-Ungaria („Imperiul Cezaro-Craiesc“), Oradea reintrând în posesia Ungariei, împreuna cu Transilvania. Împaratul Franz Josef îsi va guverna imperiul având doua guverne si doua capitale (Viena si Budapesta), încurajat fiind probabil de reusita experientei contemporanului sau român Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) – domnitor unic al Principatelor Unite ale Moldovei si Valahiei (stat care a functionat în primii trei ani cu doua guverne si doua capitale, Bucuresti si Iasi). Popoarele ramase în cadrul Ungariei (croatii, sârbii, cehii, slovacii, ucrainienii, românii) se vor considera tradate de Viena, dezvoltând o mare antipatie pe seama ungurilor si a politicii lor de maghiarizare.

1867 este, din punct de vedere al tehnologiei mondiale, anul în care gradinarul francez Joseph Monier obtine primul patent pentru o inventie capitala în istoria constructiilor: betonul armat. Inventat din necesitatea de a obtine ghivece mai rezistente pentru plante, betonul armat cu fire de fier va fi expus apoi la Expozitia Universala de la Paris, din acelasi an. Alfred Nobel îsi patenteaza si el acum ceea ce va deveni principalul dusman al betonului armat: dinamita. Si, venind în întâmpinarea problemelor create de dinamita asupra corpului uman, medicul britanic Joseph Lister publica, tot în 1867, „Antiseptic Principle of the Practice of Surgery” („Principiul antiseptic al practicii chirurgicale“ – în engleza), el fiind cel care introduce dezinfectarea cu fenol a ranilor si instrumentarului medical, dar si cel care, în acelasi an, foloseste o noua ata chirurgicala, realizata din intestine si numita „Catgut“, în locul firului de matase. 1867 este si anul unui vals de popularitate mondiala: „An der schönen blauen Donau” („Pe frumoasa Dunare albastra“ – în germana) a austriacului Johann Strauss fiul.

Elanul national maghiar, revitalizat acum dupa esecul initial din 1848-49 si tinzând în continuare spre separarea totala a Ungariei de Austria, duce la o reedificare a localitatilor si la un avânt economic considerabil în cadrul vechilor granite ale lui Matia Corvin. Oradea-Mare beneficiaza din plin de acest fapt, pâna când Austro-Ungaria va declansa Primul Razboi Mondial, în 1914. Splendoarea orasului vechi apartine, în mare masura, acelei perioade. O seama de cladiri deosebite si monumente ale istoriei ungare dau o înfatisare noua orasului.

Alexandru Roman

În comitatul Bihor, elanul revolutionar din 1848 constituise o buna supapa de afirmare a limbii române la nivel scolar. Initial, austriecii reimpun, din 1850, limba de predare germana la Academia de Drept, aspect ce va dura pâna în 1861, când se reintroduce limba maghiara. Iata însa ca între 1850-1857 functioneaza la Oradea si o catedra de limba româna, al carei titular este, la Gimnaziul Premonstratens, bihoreanul Alexandru Roman[1] (1826-1897). Îi va fi profesor tânarului Iosif Vulcan, care se înscrie la acest liceu în 1951.

Dupa ce îsi facuse studiile la Beius si Oradea, continuate apoi la Viena, bihoreanul Alexandru Roman se întoarce la Beius, în 1848. Aici introduce în acelasi an, pentru prima data, limba româna în scoala. La Oradea, apoi, în 25 iunie 1852, înfiinteaza Societatea de leptura a Junimei Române studioase la Academia de Drepturi si Arhigimnaziul din Oradea-Mare, apreciata de profesorul Vasile Vartolomei „cea dintâi societate culturala si literara întemeiata la Românii din Transilvania“ (dizolvata mai apoi prin ordin guvernamental, în 1875). Interesul pentru „curatirea limbii“, „spre o scriere înteleasa de masele populare“ si cu litere latine era un obiectiv principal al membrilor acestei societati, sustinute financiar de crezul unor inimosi patrioti precum Emanuil Gojdu si Nicolae Jiga. Aceasta societate literara, condusa de Al. Roman, are un mesaj catre românii de dincolo de Carpati, ce înca se foloseau de literele chirilice. E vorba de propunerea lui Giorgiu Delianu, din 24 aprilie 1853: „Dupa ce în Moldova s-a înfiintat o societate literara editoare de carti pentru ramurile de stiinte, ar fi cu scop sa i se transmita din partea societatii (oradene – n.n.) una adresa, prin care sa se provoace, ca sa eviteze, sa lapede din editiunile sale ruginitele si zdrentoasele buchii de care e atât de înstrainat tot sufletul român“[2].

Dupa continuarea studiilor la Viena si Budapesta, din 1862, Roman devine profesorul primei catedre de limba si literatura româna de la Universitatea din Budapesta, al carei titular va fi pâna în 1897. Iosif Vulcan va scrie despre Roman, în Familia (nr. 11 din 15/27 aprilie 1866) ca, datorita îndelungatelor sale „studii limbistice, ocupa cu dreptul locul între cei mai luminati filologi români“. Din 1867 devine membru fondator al Academiei Române, de la Bucuresti. Ca jurnalist, editor si fruntas al miscarii nationale românesti din Austro-Ungaria (deputat 1865-1887), el se pronunta pentru autonomia Transilvaniei, în 1868, fiind condamnat de Budapesta la un an de închisoare. Dupa cum el însusi spunea într-o sedinta a Academiei, devenise „cel dintâi dintre români cari avu, sub era dualista, onoarea sa intre în puscariile de la Vat (18 ian. 1870 – 18 ian. 1871 – n.n.), pentru crima de a fi sustinut si aparat revendicarile neamului sau“. Alexandru Roman a fost si omul ce a reprezentat o punte de legatura între Academia Româna si Academia Maghiara. El cere sa se trimita Academiei de Stiinte din Budapesta publicatiile Academiei Române. Totodata, el se numara printre oamenii de încredere prin care se transfera, în secret, o parte a ajutorului pecuniar oferit de statul român, ajutor ce ajungea la scolile sau asociatiile culturale românesti din Transilvania si Ungaria. În septembrie 1869, Al. Roman obtine de la Mihail Kogalniceanu 30 de exemplare din toate cartile scolare si din toate legile tiparite în tara, pentru a le împarti în Transilvania. Dupa cum îi spunea lui Kogalniceanu (pe atunci ministru al Afacerilor Interne), ele erau degraba necesare pentru „a ne unifica terminologia scolastica, apoi cea administrativa si judecatoreasca“[3].

Românii – principala problema etnica a Oradiei

Exceptând orasul, populatia cea mai numeroasa în Bihor era cea româneasca, motiv de îngrijorare în Oradea. La asta se adauga, în plan extern, succesul politic al românilor din exteriorul arcului carpatic ce au reusit sa uneasca Moldova si ?ara Româneasca într-un singur stat, care se va numi România. Speriate de perspectiva alipirii Transilvaniei la România, autoritatile maghiare supun cenzurii si interdictiei cartile si publicatiile provenite din acest tânar stat (în România lui Cuza se introdusese alfabetul latin din 186312, textele fiind acum mai accesibile si românilor ardeleni). Boierimea si intelectualitatea „regatene“, puternic francofile, puteau afla, în 1863, de un nou si original scriitor francez, pe nume Jules Verne, care tocmai publicase „Cinci saptamâni în balon“ – un roman de mare succes. În 1874, îi aparea „Insula misterioasa“, o denumire potrivita cu intentiile Budapestei fata de tânara Românie Mica…

Un mare serviciu pe care îl face românilor împaratul Franz Josef, înainte de compromisul dualist, este reînfiintarea mitropoliei ortodoxe române din Transilvania, care s-a facut la 24 decembrie 1864, când „printr-o nota scurta si precisa, Franz Josef – referindu-se la declaratiile sale anterioare din 27 septembrie 1860 si 25 iunie 1863 – l-a informat pe Saguna ca aproba întemeierea unei mitropolii ortodoxe române autonome si l-a numit pe el ca cel dintâi mitropolit“. Aromânul Andrei Saguna fusese cel care-si pusese speranta în împaratul austriac dinainte de Revolutia din 1848/49, câstigând-si astfel dusmania lui Kossuth, care l-ar fi dorit mort. Acum, biserca sa ortodoxa româneasca devenea egala cu cea greco-catolica româneasca, moment ce va obliga la o cooperare a clerului celor doua biserici rivale pentru obtinerea mult-doritelor drepturi nationale ale românilor din Ardeal si Ungaria.

Dualismul va da însa mai multe drepturi ungurilor, acceptati de Franz Josef ca popor dominant în granitele vechiului regat al Ungariei. În 1875 apareau, de pilda, primele liste cu cartile de scoala tiparite în România si interzise în Bihor. Dintre autorii români de manuale de istorie, de geografie si de abecedare interzisi, îi amintim pe August Treboniu Laurian (autorul hartii „Charta Daciei Moderne“, Bucuresci, 1868), Aron Pumnul, Ioan Tuducescu, D. Varna, G. Vladescu, M. Mihaescu, S. Salageanu, M. Draghici, V. Roman, St. Pop. Un mare ecou l-a avut raspândirea, în 1877, a unei harti tiparite la Bucuresti în 1876 si întocmite de învatatorul G.A. Zamfiroiu, intitulate „?arile Române sau Dacia moderna“. O astfel de harta s-a confiscat si de la Oradea, ea iritându-l la culme pe premierul maghiar Tisza Kálmán. Harta includea Muntenia, Moldova, o parte din Basarabia si întreaga Transilvanie pâna spre Ungvár, plus Bucovina. Detinerea unei astfel de harti a ajuns sa fie sanctionata cu multe luni de puscarie. Nici publicarea vechilor granite ale Transilvaniei, pe hartile noi ce reprezentau Austro-Ungaria, nu mai era admisa de Budapesta, spre necazul sasilor ardeleni.

Cu prilejul Razboiului de Independenta (1877-1878) pe care România îl ducea, alaturi de Rusia, împotriva Turciei, s-au înregistrat violente împotriva românilor din Oradea, caracteristica fiind spargerea geamurilor acestora cu bolovani. Motivul: respectivii nu s-au raliat sustinerii turcilor de catre ungurimea oradeana… Ca o ironie, desi turcii cotropisera Ungaria de nenumarate ori si-o desfiintasera ca stat, rusii – care spulberasera revolutia în 1849, la cererea Vienei – preluasera întreaga antipatie a ungurilor. Victoria ruso-româna din 1878 va însemna nu numai cucerirea independentei tânarului regat al României, ci si restrângerea granitelor otomane din Europa la nivelul celor din secolul al XIV-lea. Ironia face ca fotograful oficial al României din acel razboi sa fi fost ungurul clujean Carol Pap de Szathmári, apreciat ca primul foto-jurnalist de razboi (1853-54, în Razboiul Crimeii), fotograful, gravorul si pictorul oficial al domnitorului Alexandru Ioan Cuza si apoi al regelui Carol I… De asemenea, tânarul ofiter Lakos Lajos (1851-1917), ce va deveni arhivarul sef al Oradiei (din 1 ianuarie 1903), scrie o carte despre experienta sa de lupta din razboiul amintit. Familia (nr. 17/1895) îi anunta lansarea, la rubrica Literatura si Arte – anunt pe care vi-l redam cu ortografia specifica epocii: „O carte ungurésca. In primavéra acésta a aparut in Oradea-mare o carte ungurésca, intitulata Amintiri din Turcia, in care autorul dl Lakos Lajos, facênd istoricul resboiului ruso-româno-turcesc, scrie cu cea mai calda simpatie despre eroismul armatei române si are un articol ce pórta chiar titlul România ca salvatórea armatei rusesci. Dl Lakos a trait mai multi ani in România, a facut parte din legiunea polóna, care a luptat alaturea cu turcii, deci are tóta competenta“. Precizam ca volumul se numeste, în originalul maghiar „Visszaemlékezés Törökországra”. (1875, 1876, 1877.) si-a fost tiparit la Oradea în 1895, la tipografia lui Lászky Ármin.

Alaturi de alte orase cu majoritate maghiara, Oradea devine municipiu în 1870, an în care apare si primul cotidian oradean, în 3 iulie, Nagyvárad, de limba maghiara, fiind practic si primul cotidian din Transilvania! Industria tipografica se dezvolta si ea impetuos, oferind ziare, carti, cataloage, vederi, etichete si altele. Tipografiile perioadei au fost „Tichy“ (1808-1874), „Simon Sonnenfeld“ (1856-1948), „Ottó Hügel“ (1868-1890), „Lászky Ármin“ (1874-1919), „József Láng“ (1890-1919) si „Szent László“ (1894-1944). Pe 4 mai 1874, Academia din Oradea a fost echivalata ca statut cu facultatile de drept de la cele doua universitati din Ungaria, durata studiilor fiind stabilita la 4 ani.

Un alt aspect neplacut românilor era politica de maghiarizare, care se folosea de orice ocazie ca sa-si îndeplineasca misiunea, inclusiv de Seminarul Greco-Catolic din Oradea. Pregatind viitoarele sale cadre din Transilvania, seminarul oradean nu mai era cel de la începutul secolului, atribuindu-i-se acum pe nemeritate eticheta de „românizator“ al elevilor sai, dupa cum ne asigura, cu argumente clare, avocatul oradean reformat Kereki Nagy Sándor în cartea ?ara Bihorului, vol.2, editia 1885. Facând o vizita pe la seminarul amintit, carturarul maghiar anunta ca nu se poate vorbi de românizare „deoarece toti copiii care se jucau (în curte – n.n.) vorbeau ungureste, fara nici o exceptie si nu am auzit nici un cuvânt românesc“. El demonstreaza ca „aceasta institutie nu este una românizatoare, ci mai degraba condusa de spiritul maghiarizarii“, prin faptul ca ea are „trei profesori si un pedagog maghiari, care nu stiu româneste nici un cuvânt“. Prin urmare, „este pe nedrept acuzata de dezmaghiarizare“. K. Nagy Sándor mai scrie si ca românii care veneau din interiorul Transilvaniei, la seminar, la scoala de pedagogi, chiar daca nu stiau o boaba ungureste când soseau la Oradea, ne asigura ca „vor deveni maghiari“ pâna la terminarea studiilor… Ce nu spune cronicarul maghiar oradean este ca la acest aspect servil al bisericii greco-catolice locale se ajunsese prin directa si nefireasca interventie a Budapestei. Raspunsul îl aflam din Istoria României. Transilvania, vol II, Cluj-Napoca, 1997: „În cazul episcopiilor unite, ministrii unguri propuneau Împaratului-Rege, ce avea drept sa numeasca direct episcopii de Gherla, Lugoj si Oradea, candidati cu sentimente filomaghiare, cozi de topor ale guvernului, ca de pilda Ioan Szabó sau Ioan Olteanul (episcop de Oradea 1874-1877 – n.n.) si Ioan Pop Szilagyi (episcop de Oradea 1863-1873 – n.n.)“. Mai mult, „amestecul primatului bisericii catolice în afacerile bisericii românesti greco-catolice a devenit atât de suparatoare încât, în toamna anului 1870, o delegatie a diecezei Oradea, din care facea parte si Iosif Vulcan, pleaca la Budapesta pentru a protesta «odata pentru totdeauna» împotriva acestui amestec“. Dupa cum rezulta însa din relatarea din ?ara Bihorului, protestele au fost zadarnice. Referindu-se la anul 1870, un text din Familia (nr.38/1906) afirma ca pe atunci „sovinismul de azi (din 1906 – n.n.) era numai în fasie. De atunci încoace a devenit hidra batrâna si blastamata, care daca ar fi în stare, ar ridica muri chinezi (ziduri chinezesti – n.n.) între noi si România“.

Interesant este ca lui Mihai Pavel, episcopul greco-catolic de Oradea (1879-1902) contemporan cu Kereki, în ciuda celor relatate, i se va reprosa ca nu este „destul de patriotic“ si, dupa tiparirea la Arad a unei brosuri denigratoare, scrisa de renegatul Pituk Béla (1855-1897) – un preot greco-catolic destituit – va avea de-a face, în 1893, cu un val de sovinism maghiar care-l acuza de „daco-românism“. Având titlul bombastic „Hazaárulók“ (Tradatori de tara, în maghiara) si subtitlul „Országunk kell?s közepén a jelen korunkban eloláhositott 24.000 t?sgyökeres magyarjainkról“ (Despre cei 24.000 de unguri neaosi, romanizati în timpurile prezente, în mijlocul tarii noastre), fostul preot maghiarofon oferea asa-zise „demascari“ despre atitudinea antimaghiara a episcopului Pavel, învinuit de „daco-românism“, acuze de mare pret pentru presa locala si budapestana, chiar daca autorul era „un nevropat incurabil“, ce fusese „internat în spitalul de alienati în Arad“. Acuzele de românizare veneau tocmai în explicitarea teoriei roesleriene cum ca valahii au ajuns sa domine Transilvania printr-o înmultire prolifica si agresiva… În plus, liderii lor ardeleni tocmai avusera si neobrazarea de a cere, din nou, drepturi egale cu maghiarii, într-o petitie foarte bine argumentata si intitulata Memorandum, transmisa direct împaratului la Viena, în 1892.

Cum sentimentul patriotic maghiar era si el la cote înalte la Oradea, în 1892 – anul celebrarii a 700 de ani de la sanctificarea regelui Ladislau si a 200 de ani de la eliberarea de sub turci – sovinii maghiari au pus în scena o varianta locala a Noptii Sfântului Bartolomeu (Franta, 23/24 august 1572). Prin urmare, în noaptea de 28 iulie/9 august 1893, o multime de factura medievala, înarmata cu pari, lanturi si bolovani a trecut la atacarea si devastarea resedintei episcopale greco-catolice, din centrul orasului. Ea se adunase pe la ora 21 în Piata Sfântul Ladislau, întonând cântecele patriotice maghiare „Szózat“ si „Kossuth nótája“. Lumea buna a orasului a preferat o alta abordare a situatiei, dupa cum scrie cotidianul Nagyvárad: „În cofetaria de lânga episcopia româna unita se îngramadise o lume de doamne si domni eleganti, ca sa priveasca din loje interesantul spectacol“…

Conform publicatiei Vestitorul, nr.24/1927 – „organ al Eparhiei Române Unite de Oradea si revista de cultura religioasa“ – „o mare multime de oameni, ca la 1000 de insi, s’au strâns pe piata din fata episcopiei, cântând imnul lui Kossuth, apoi urlând, fluerând, vociferând la adresa episcopului Pavel: Jos cu mizerabilul! valah puturos, opincar, tradator de patrie, belciug de nasul lui! si altele. Nemultumiti cu aceste expresiuni prea delicate, stiindu-se la adapostul oricarei interventii politienesti, au început sa bombardeze resedinta episcopala cu bolovani de câte 3-4 kg fiecare, încât, în scurt timp n’a mai ramas nici un giam, dar nici cercevele, obloane si usi nestricate la aceasta resedinta“. Teodor Nes este cel care precizeaza corect anul evenimentului, 1893, redându-l detaliat, cu statistica distrugerilor. Astfel, dupa devastarea resedintei episcopale, sunt luate la rând casele fruntasilor români, ajungându-se la Scoala Normala Greco-Catolica. Strigând «Aici se fabrica tradatorii!», scoala ajunge tinta multimii înfierbântate, care se dotase cu caramizile descoperite la un santier. Urmeaza apoi Seminarul, iar lucrurile nu aveau sa se opreasca aici. Revenind în centru si întarita cu cei care iesisera de la teatru, gloata a reluat campania, devastând iarasi resedinta episcopala greco-catolica. Urmeaza un scurt moment de respiro, vacarmul si tipetele fiind înlocuite, la ora 22,30, de cântece patriotice maghiare, intonate în Piata Sfântul Ladislau. Dupa aceasta îmbarbatare colectiva nocturna, se porneste din nou la devastarea de locuinte românesti, ajungând prada distrugerilor si cladirile Consistoriului Ortodox. Gloata furibunda este oprita de husari în momentul în care dorea sa distruga biserica ortodoxa din Velenta.”

Însusi împaratul Franz Josef va lua partea episcopului, „considerând insulta prea mare, a calificat, într-o audienta, cele întâmplate la Oradea, drept demonstratiuni condamnabile, iar lozincile strigate împotriva episcopului român drept fraze goale ale unui sovinism exagerat“ (Istoria României. Transilvania, vol II). Cele câteva sute de geamuri sparte – si pe atunci sticla de geam era foarte scumpa! – la care se adaugau distrugerile materiale ale cladirilor, plus teroarea la care au fost supusi românii în acea noapte a groazei s-au lasat cu o grea amintire pentru români.

Iosif Vulcan reuseste sa insereze o nota sarcastica, probabil la închiderea editiei, în Familia, nr. 31 (1/13 august 1893): „Bursa oradana. Pretul sticlei în Oradea-mare s’a urcat cu 50%; iar buna întelegere a scadut cu 100%.“ Din numarul urmator al Familiei (nr. 32, 8/20 august), pe antepenultima pagina, la nota Turburarile din Oradea-mare, Vulcan precizeaza ca zilele tensionate s-au prelungit, casele românilor ajungând a fi pazite cu patrule militare. „Asa petrecuram aproape o saptamâna – sub sabia lui Damocle“ spune Iosif Vulcan în încheiere.

Ziarele budapestane, cu exceptia lui Pesti Hirlap, nu s-au mai grabit sa aprobe actiunea de la Oradea, devenind îngrijorate cu privire la ecoul extern al acestui eveniment, care putea fi mai mare decât cel al Memorandumului si Replicii – document redactat în 1891 de Aurel C. Popovici si studentii români din Austria, printre care Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu si Nicolae Comsa. Dupa cum precizeaza Teodor Nes, evenimentele de la Oradea s-au soldat doar cu pedepsirea unor „tapi ispasitori obscuri“, în numar de trei (abia în 1897), iar cei cinci ziaristi care incitasera multimea au fost achitati.

Asemenea izbucniri de ura etnica nu faceau decât sa întareasca sentimentul apartenentei la românitate al românilor din Oradea si la croirea unei unitati nationale, în ciuda unor diferente concurentiale de natura confesionala dintre greco-catolici si greco-ortodocsi. Dupa condamnarea la închisoare de catre autoritatile maghiare a fruntasilor Memorandumului, studentii oradeni le vor face acestora o primire entuziasta la gara, în 1894, când mergeau spre locul de detentie.

Baimareanul Mihai Pavel ramâne în istoria locala si ca un foarte bun gospodar, de el legându-se multe edificari si renovari în dieceza de Oradea; el fiind si cel care „a descoperit si aranjat Stâna de Vale (unde se afla în momentul devastarilor sovine de la Oradea – n.n.), ca loc de odihna peste vara si minunata statiune climaterica de munte“ (Monografia-almanah a Crisanei, p.342), devenita mai apoi principala statiune montana a Bihorului. Iosif Vulcan face o ampla descriere a statiunii, în Familia, nr. 31/1888 (pag. 357-358), considerând-o cu „un cuib de raiu“. „În doua rânduri a fost la Roma, la Sf. Parinte, care i-a conferit titlul de conte roman, asistent la tronul pontifical si prelat papal. Împaratul, pentru meritele sale, l-a distins cu ordinul coroana de fier clasa I, dupa ce înainte fusese numit consilier intim“ – se mai scrie în Monografia-almanah despre episcopul Pavel. Strada denumita „Episcop Mihai Pavel“ trece azi, ca si în trecut, printre cladirile Episcopiei si Liceului Greco-Catolic.

Perioada episcopului Mihai Pavel este, pentru miscarea nationala româneasca din zona, „perioada atoniei politice (1881-1905)“ – cum o numeste Teodor Nes – fiind caracterizata de o letargie a combativitatii românesti. „Bihorul e reprezentat în parlamentul de la Budapesta prin figuranti marunti, fara relief social; o seama de oameni, cu structura psihica în tranzitie spre desfiintare, spre topirea desavârsita în masa maghiara“ – Monografia-almanah a Crisanei, p.12.

În ianuarie 1893, venind din Germania, via Viena, proaspat realizatul cuplu mostenitor al tronului României, Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen si Marie de Edinburgh, trece prin Oradea, cu trenul, în drumul lui catre România. Calatoria transilvana a celor doi s-a efectuat sub semnul clandestinitatii, autoritatile nedorindu-si manifestari de efuziune sentimentala din partea populatiei românesti, atât de interesate de realizarile politice a fratilor de peste munti. În 1895, la mai bine de doi ani de la trecerea principesei Maria prin Oradea, Iosif Vulcan publica imaginea tinerei, îmbracata în costum popular românesc, pe prima pagina din Familia (nr. 35/1895). La explicatia pozei, Vulcan observa ca România, prin familia domnitoare, se înrudeste acum cu Anglia, Germania si Rusia, adaugând niste cuvinte profetice: „Tânara principesa Maria, ca viitoare regina a tarii, are un rol de mare însemnatate în istoria tarii noastre. Din cauza aceasta, înca de acuma atrage luarea aminte a tuturor patriotilor“. Cuplul Maria-Ferdinand se va întoarce la Oradea, aureolat de glorie, 26 de ani mai târziu, ca regele si regina tuturor românilor!

Între Iosif Vulcan si Ady Endre

Cu toate acestea, Oradea reuseste sa ramâna un loc important al românismului în aceasta perioada. Saptamânalul Familia (1865-1906), a oradeanului Iosif Vulcan, tiparit initial la Pesta, apoi Buda-Pesta – nr. 0 în 1/13 mai, apoi nr. 1 în 5/17 iunie 1865 – pâna în 20 aprilie/2 mai 1880 (nr. 31), s-a declarat „foaie enciclopedica si beletristica cu ilustratiuni“, devenind una dintre cele mai importante publicatii de limba româna din Transilvania, în paginile ei fiind lansat si cel mai mare poet român. Astfel, în nr. 6 din 25 febr./9 martie 1866, apare poezia „De-asiu avé“ (De-as avea…), semnata „Mihaiu Eminescu“, editorul rebotezându-l astfel pe vecie20 pe moldoveanul Mihail Eminovici, din România.

Începând din 27 aprilie/ 9 mai 1880 (nr. 32) si pâna la 31 decembrie 1906 (nr. 41), revista este tiparita la Oradea, unde si-a mutat sediul. Desi avocat de profesie, cu licenta obtinuta la Budapesta, Iosif Vulcan a pledat doar pentru o singura cauza toata viata sa: promovarea limbii române si culturii nationale; chiar el demonstrând ca poate fi publicist, poet, dramaturg si traducator într-o tara care oprima limba româna. „Prezenta scriitorilor români din toate regiunile tarii a devenit o permanenta si o traditie la Familia, reprezentând astfel o scoala literara, o furnizare de modele de imitat si urmat“21. George Cosbuc, St. O. Iosif si Octavian Goga, cei mai mari poeti ardeleni, pot fi descoperiti în paginile Familiei, la care Vulcan era „proprietar, redactor respundator si editor“.

Se cuvine sa precizam ca preocuparile jurnalistice ale lui Iosif Vulcan începusera chiar din adolescenta, când era elevul lui Alexandru Roman la Gimnaziul Premonstratens din Oradea (1851-1859). Împreuna cu George Ardelean, el scoate în 1853 revista Umoristul, care va aparea pâna în 1870*22. Dupa cum observa Teodor Nes, „în 1867 face o calatorie în Franta, ceea ce însemna o îndrazneata derogare de la tipicul educatiei si instructiei germane din fosta Monarhie“ – calatorie completata în 1868 cu o vizita în România, de „unde culege vii si hotarâtoare impresii din care se vor plamadi directivele sale de actiune“. Dupa aceste pelerinaje în inima culturii europene si a celei nationale, Iosif Vulcan începe o campanie de presa în sprijinul înfiintarii teatrului national, campanie deschisa cu articolul „Sa fondam teatru national!”, publicat în Familia, nr. 29 din 20 iulie 1869, actiune ce-l va propulsa în memoria publica locala ca parintele teatrului românesc oradean. Considerând Teatrul ca „un templu al moralitatii, al luminii si al stiintei“, care poate „conduce poporul la glorie si marire“, Vulcan îi atribuie rolul de „cea mai mare scoala de educatiune“, alaturi de Biserica si Scoala. Credem ca definitia teatrului national, Vulcan a dat-o prin aceste cuvinte: „un templu al Thaliei române, care sa nu fie numai un loc de petrecere si distractie, ci un institut pentru cultivarea limbei noastre si pentru înaltarea ei, un institut pentru desteptarea, dezvoltarea si cultivarea simtului si spiritului national“.

Din iulie 1879, Vulcan devine membru corespondent al Academiei Române, iar din 1891 membru deplin. Din aprilie 1897, Iosif Vulcan si redactia revistei sale se muta în actuala casa memoriala, cumparata atunci de la arhitectul-sef al orasului, David Brush. Investitia a fost posibila gratie mostenirii sotiei sale, Aurelia Vulcan, de la bunul prieten de familie, fostul deputat Bölönyi Sándor. Iosif Vulcan cunoaste un moment de triumf cu ocazia primului spectacol la Oradea al unei trupe românesti din România. Astfel, joi, 13 iulie 1871, trecând peste conditia descurajanta a Societatii teatrale maghiare de teatru din Oradea, aceea de a ceda jumatate din încasari pentru utilizarea salii si decorurilor, trupa vestitului Mihail Pascali de la Bucuresti (în care tânarul Eminescu tocmai fusese sufleur) sustine doua reprezentatii a câte doua piese fiecare. Se cuvine sa precizam ca trupa româneasca a ales Oradea dupa ce, la Cluj, ungurii n-au vrut sa-i închirieze teatrul, „gelosi pe succesele lui Millo din 1870“ si speriati ca „se va româniza tot Clujul“ (Familia, nr.39/1906, pag. 460).

Mihail Pascali (1830-1882) era primul actor român care l-a întruchipat pe Hamlet, la Teatrul cel Mare din Bucuresti, în 21 iulie 1861, teatru al carui director a devenit în anul reprezentatiilor de la Oradea. Succesul fulminant înregistrat la Oradea s-a legat însa de piesele „Pacatele barbatilor“ si „Nevasta trebuie sa-si urmeze barbatul“, suficient de bine alese ca sa se joace cu casa plina la ambele reprezentatii. Spectatorii români, de diverse categorii sociale, au venit inclusiv din afara orasului, iar printre curiosi s-au numarat si spectatori unguri. Reprezentatiile lui Pascali s-au bucurat de o cronica elogioasa chiar în presa maghiara (ziarul Szabadság). În cadrul primeia dintre ele, între cele doua piese, Matilda Pascali, îmbracata în costum national, a recitat poezia „Copila româna“ de Iosif Vulcan, autorul fiind în sala23. Aplauzele furtunoase care au urmat trebuie sa-l fi încurajat pe Vulcan în eforturile sale privind teatrul românesc. Tatal sau, protopopul greco-catolic Nicolae Vulcan, se muta la Oradea, la începutul anului 1880. Aici va si deceda, în ziua de 20 aprilie 1884, fiul publicându-i un elegant necrolog în Familia.

La Familia este publicata si oradeanca Maria Bosco (Suciu, dupa casatorie). „Ea este cea dintâi femee care a publicat versuri românesti si întrece pe toti barbatii scriitori din Nordul României în adâncimea si gingasia simtirii precum si în stapânirea limbii (la ea, cea dintâi, fara latinisme) si a versului“ spune scriitorul si ziaristul german Dr. Wilhelm Rudow, ginerele ei, în „Geschichte des Rumänischen Schrifttums bis zur Gegenwart: Ausgearbeitet mit Unterstützung der angesehensten Schriftsteller“ (Istoria literaturii românesti pâna astazi: elaborata cu sprijinul celor mai apreciati scriitori – în germana), Wernigerode, 1892. Maria Bosco-Suciu (1841-1891) debuteaza în Familia la vârsta de 23 de ani cu poezia „Ruga unei june”. Fata ei, Lucretia Suciu, îi va cunoaste personal, gratie cenaclului literar întretinut de mama, pe George Cosbuc, Septimiu Albini, Gheorghe Bogdan-Druica si alti animatori ai cuvântului românesc. Nascuta la Oradea în 1859, absolventa a Institutului Ursulinelor si având o aplecare catre limba si cultura germana (mostenita de la mama), Lucretia Suciu va deveni o poeta demna de cartile de istorie literara. În casa ei se vor continua acele sedinte de cenaclu cu personalitati românesti, pe care le tinuse si mama sa. Desi a debutat în Familia, în 1884 (nr.28, 8/20 iulie), cu sonetul „Suvenir”, Lucretia Suciu (casatorita Rudow, din 1891), îl va obliga pe Vulcan sa scada costul abonamentelor la Familia, pentru a preîntâmpina concurenta provocata de aparitia revistei „Foaia literara”, scoasa la Oradea, în 1897, de ea si sotul sau. Nu de alta dar, în „Cuvântul redactional“ al primului numar, Lucretia promitea o revista ieftina, care sa „poata strabate si în paturile care pâna acum nu pot fi partase la miscarea literara a poporului român“, fiind în plus si bisaptamânala. Din pacate, noua revista a aparut numai un an, parte din pricina sanatatii precare a editorilor, parte din cauza atacurilor confratilor de la revista umoristica „Vulturul”. Saptamânalul „Foaia literara” ramâne în istoria locului ca prima publicatie literara româneasca fondata si aparuta la Oradea; „Familia” lui Vulcan aparând initial la Pesta, dupa cum spuneam. Wilhelm se stinge la Oradea în 16 aprilie 1899, urmat, la 5 martie 1900, de sotia sa Lucretia. „Prin ea si Iosif Vulcan, Bihorul a intrat în literatura româna“, considera Teodor Nes.

Dupa aproape 42 de ani de aparitie neîntrerupta, un record printre publicatiile românesti, revista Familia (Seria I, cum se numeste acea perioada) îsi sisteaza aparitia în 1906. Iosif Vulcan moare în 8 septembrie 1907, la Oradea, fiind înmormântat în Cimitirul Rulikowski.

Iosif Vulcan este primul scriitor român care încearca si o abordare psihologica a fenomenului maghiarizarii. El ofera astfel si alte raspunsuri decât evidenta agresiune institutionala a statului maghiar din imperiul dualist. În romanul „Ranele natiunii”, aparut în trei volume, la Buda-Pesta, în 1876, Vulcan ofera un tablou de la A la Z al românului din aceasta parte a Ungariei. Mai precis, de la Albinescu Aron, „de un caracter românesc, verde si pronuntat“, la Zimbran Stefan, un tânar si promitator avocat, cu „un caracter acomodabil“, ajuns în cele din urma renegatul Zimbrai Pista, cu nevasta unguroaica, serviciu comod în slujba statului si oprimator al propriului neam… Daca cei doi sunt gata sa realizeze initial un cuplu politic nationalist românesc, socru-ginere, prin cumpararea machiavelica a tânarului român de catre comitele ungur, unitatea se destrama, rezultând o serie de tragedii individuale, printre care si sinuciderea lui Zimbran.

Va transmitem câteva dintre parerile lui Vulcan, în selectia lui Teodor Nes. Casatoriile mixte: „Pâna acum mai fiecare Român care si-a luat de sotie o unguroaica, s-a facut si el Ungur“ – vol.II, p.144, observatie verificabila si astazi! Aron Albinescu: „Ne lipsesc barbatii cu caracter. Fara conducatorii onesti, lipsiti de orice vanitate si interese materiale, nici o natiune nu poate sa înfloreasca“ – vol II, p.30. Alta rana: „La noi fiecare om cu gura mare e conducator“ – vol. II, p.185. Tinerimea maghiara: „O parte în veci nu ceteste si nu învata nimic, nu numara bancnotele când le azvârle muzicantilor tigani si exceleaza numai prin înjuraturi bicheresti“ – vol. I, p.127. Persecutii: „Românul care ceteste ziare românesti, nu se poate bucura de încrederea unui Ungur“ – vol. II, p.180. Renegatii la slujbe: „Mai toti dregatorii români de la comitat, dimpreuna cu notariu de la sate, nu numai desertara din tabara nationalista, dar înca detera mâna de ajutor contrarilor“ – vol. II, p.203. Intelectualii români, „ca sa nu moara de foame, unii sunt gata a primi orice rol rusinos“ – vol. I, p.103. Românul de doi bani: Liezanu, un personajiu maleabil, „subscria sume mari pentru întreprinderile românesti, pe cari însa nu le platea, dar era cunoscut ca un brav Român“ – vol III, p.14.

Printr-un efort colectiv remarcabil si o admirabila constiinta nationala, românii din Oradea si Bihor reusesc sa-si înfiinteze, în 12 mai 1898, propria banca: Institutul de credit si economii „Bihoreana“. Printre initiatorii subscriptiei publice, dar si membrii în conducerea bancii, se numara Iosif Vulcan si Aurel Lazar. „Banca Bihoreana a luat fiinta ca institut de credit si economii în urma tristului fapt ca poporul nostru era tratat cum nu se poate mai rau de bancile streine, îndeosebi maghiare. În zadar cerea Românul bani pe credit, nu primea sau chiar daca se întâmpla sa primeasca, pentru datorii neînsemnate, mosioara românului era vânduta fara crutare“ (Monografia-almanah p.309). „Bihoreana“ va fi un real sprijin pentru micile gospodarii taranesti, pentru scoala si biserica, dar si pentru mica industrie. Ea reuseste sa sustina financiar si pe unii studenti de la Academia de Drept din Oradea. Renumele si actiunile acestei banci românesti ajunsesera destul de puternice pentru a deranja pe reprezentantii maghiarimii. Astfel, dupa cum observa Teodor Nes, publicatia economica Erdélyi Gazda tragea un semnal de alarma în coloanele sale: „Sa luam aminte cum valahii îsi însusesc proprietatile de pamânt ale maghiarilor care dau faliment“.

Lovitura data de împarateasa Maria Tereza vietii muzicale oradene a fost spalata abia în 1888. Acum se sustine, pe 5 ianuarie, primul „concert filarmonic“, sub bagheta dirijorului Schnitzel J10.
Primul 1 Mai muncitoresc s-a sarbatorit în 1890, prilej cu care s-a cerut ziua de munca de 8 ore si cea de repaus duminical.

Ca un fapt divers al lumii stiintifice, medicii europeni ai acestei perioade erau adeptii unei explicatii interesante în ceea ce privea nasterea de copii debili mintal. Astfel, femeile din rasa alba (considerata net superioara) daca dadeau nastere unor astfel de copii însemna ca una dintre stramoasele lor fusese violata de razboinicii mongoli. Ca argument principal se aducea asemanarea trasaturilor faciale (numite mongoloide) ale unor copii retardati, cu cele ale rasei invadatorilor…25 Era practic un ecou târziu al grozaviilor din urma cu peste 6 secole, cu care ramasesera mongolii în constiinta europeana.

Din 1900 se stabileste la Oradea tânarul jurnalist Ady Endre (1877-1919), care va deveni unul dintre cei mai importanti si progresisti poeti maghiari si prieten cu Iosif Vulcan. În acelasi an, în 7 octombrie, apare la Oradea primul automobil. Cu el s-au plimbat pe strazile orasului, dând o fuga si pâna la Baile Felix, trei ziaristi locali, printre care si Ady. Atras de efervescenta viata culturala maghiara (existau aici deja 5 cotidiane!) si de cosmopolitismul orasului aflat în plina dezvoltare, el o va cunoaste aici pe cea care-i va deveni muza: oradeanca Brüll Adél (Léda). Gratie ei va pleca la Paris. Pentru Ady, Oradea era un „oras inteligent, miraculos si modern“. Criticii apreciaza ca „Oradea a fost primul oras care a avut un impact major asupra formarii sale“ – Muzeul memorial „Ady Endre“, din Oradea. Pâna la sfârsitul anului 1903, când se muta de la Oradea, Ady a publicat volumul de versuri „Még egyszer” („Înca o data“, Oradea, 1903). Unul dintre admiratorii, prietenii si traducatorii sai va fi poetul român ardelean Octavian Goga, viitor prim-ministru al României Mari. Domeniul de la Ciucea va fi cumparat de Goga, la propunerea vaduvei lui Ady, în 1919. „O vaduva nu se refuza, iar când acea vaduva este vaduva lui Ady Endre, cumpar proprietatea chiar daca ar fi sa o fac cadou cuiva“, a argumentat Octavian Goga amantei sale Veturia, viitoare sotie.

Tot în perioada lui Ady la Oradea, se desfasoara primul meci de fotbal cu participare internationala, pe 1 iunie 1902, în gradina Rhéday. A fost un meci demonstrativ cu acest nou sport de echipa, oferit oradenilor de catre englezii din Bishop Auckland. Imediat dupa acest episod, ziarul Nagyvárad, din 20 august 1902, se facea ecoul unui demers nationalist specific perioadei. Ca urmare a faptului ca aparusera niste ilustrate cu Piata Mica (St. László, a Primariei) pe care era scris mai mare în germana „Gruss aus Grosswardein” (Salutari de la Oradea Mare) decât similarul maghiar „Üdvözlet Nagyváradról”, ziarul facea un apel împotriva „comerciantilor lipsiti de patriotism“, cerând ca posta sa nu primeasca spre expediere astfel de ilustrate. Si asa se face ca, daca înca de pe primele ilustrate cu Oradea Mare, publicate la finele anilor 1890, aparuse text bilingv maghiaro-german, de acum înainte, cu un „patriotism“ greu de înteles în zilele noastre, editorii nu vor mai publica textul ilustratelor decât în maghiara. Textele bilingve maghiaro-germane vor reaparea abia în ultimii ani ai Primului Razboi Mondial, când situatia devenise disperata.

Doru SICOE

Sugestii pentru schimbarea Constitutiei

Dupa 1990, emanatii loviturii de stat, comandata, sustinuta si finatata de serviciile secrete straine, s-au preocupat constant pentru a îndrepta tara exclusiv în directia dorita de diverse cancelarii straine. Pentru a salva aparentele si a preveni eventuale reactii negative din partea poporului român, cei în cauza, sfatuiti de noii lor stapâni, au declarat ca, în realitate, ei ar actiona exclusiv în interesul poporului, orientând tara spre valorile democratiei si civilizatiei. În realitate, scopul lor a fost unul singur: spolierea avutiei nationale, distrugerea economiei, agriculturii, sanatatii, învatamântului, cercetarii stiintifice, a artei si culturii românesti, astfel încât, noii lor stapâni sa-si poata implementa obiectivele de transformare a României dintr-o tara suverana, independenta si unitara, într-o colonie jalnica, dependenta de împrumuturi externe pentru a avea cu ce hrani un popor saracit, umilit, disperat etc.

Noile forte antiromânesti, beneficiind de largul concurs al asa zisei clase politice post decembriste (în realitate o gasca de indivizi fara scrupule, pusi pe capatuiala si înavutire, pe seama disperarii unui întreg popor), urmareau consecvent si pragramatic, perpetuarea starii de blocaj intern, concomitent cu distrugerea oricarei unitati economice profitabile, prin vânzarea, pe nimic, a zeci de mii de fabrici, doar spre a fi închise si a elimina orice concurenta interna. În felul acesta ne putem explica de ce, în prezent, în România s-au pierdut milioane de locuri de munca – românii, în general bine pregatiti profesional, fiind nevoiti sa emigreze spre a nu muri de foame, îngrosând rândurile, cot la cot cu alte milioane de cetateni de prin fostele colonii engleze sau franceze, fugiti din tarile lor de teama represaliilor noilor regimuri, dar si alungati de foamete si de lipsa unui loc de munca.

La mai putin de doua decenii de la aminta lovitura de stat, produsele românesti au fost practic scoase de pe vechile piete de desfacere din întreaga lume, iar unitatile care le produceau au disparut definitiv de pe harta tarii, lasând în urma lor mii si mii de someri, dar si saracie si lipsa oricarei sperante.
Dar avem mândria ca, desi lihniti de foame si vânati sistematic, mai rau ca niste ciumati prin tarile Europei civilizate, românii au „bucuria” de a fi devenit „cetateni europeni”. De mâna a VII-a, dar cetateni europeni. Cel putin cu numele. Caci de curând, speriati de nesfâsitul exod al flamânzilor, occidentalii ne-au trântit, pur si simplu, usa în nas, neadmitându-le, nici macar ca sclavi moderni, în spatiul elitisto-exclusivist Schegen.

Responsabilii politici, ascunzând adevaratul motiv al acestei atitudini (respectiv faptul ca se „privatizase”, a se citi „furase” tot ce era important din România, vest euopenii si-au cam dat arama pe fata si vor sa scape de rudele lor sarace din Est) încearca acum sa ne convinga ca, de fapt, noi, românii, suntem singurii vinovati pentru decizia neprimirii tari noastre în spatiul Schengen. Si, culmea, au dreptate! Caci, daca în aceasta perioada, tara ar fi fost condusa cu competenta si responsabilitate, luându-se, prompt si imediat, atitudine ferma si masuri de protejare a patrimoniului national, cei care au cumparat pe nimic mari unitati economice, doar spre a le închide si a ne obliga sa cumparam produse de calitate inferioara, în general rebuturi, dar la preturi mult mai mari decât în tarile lor de origine, astazi alta ar fi atitudinea Occidentului fata de România si fata de români. Dar nu a fost sa fie asa. Caci, în astfel de conditii, grupurile de interese mafiote din tara, sustinute nemijlocit de asa zisele partide politice, indiferent de nume sau coloratura, au putut jefui tara, protejate de Justitie si Politie, sporind zestrea de … miliardari de carton.

Pe acest fond s-au încurajat, prin acel nefast „restitutio in integrum”, pe de o parte recuperarea de minoritari rapace, fara scrupule, inclusiv a unor propretati pentru care, în baza celebrei „Legi a optantilor”, Statul român acordase despagubiri proprietarilor, de origine maghiara care, dupa Unirea de la 1 Decembrie 1918, au decis sa plece în Ungaria. Cu concursul unor oameni politici care tin cu disperare de Putere, dar si a unei Justitii incompetente si corupte, s-au anulat, în fapt, efectele unor tratate si acorduri internationale, iar tara a fost nevoita sa plateasca din nou un tribut urias, inclusiv unor falsi proprietari sau unor organizatii sau persoane cu trecut horthyst si extremist.

De aceea, gratie unei astfel de politici tradatoare, o mare parte a avutiei Transilvaniei a încaput pe mâna unor grofi sau organizatii religioase si horthyste, care actioneaza fatis, sistematic si agresiv înpotriva statului ntional unitar si a intereselor lui.
În plus, printr-o atfel de politica s-a urmarit, mai ales de care UDMR, la comanda stapânilor lor de la Budapesta, pentru blocarea dezvoltarii economico-sociale a României si, implicit, pentru înrautatirea nivelului de trai al populatiei. Inclusiv prin lipsirea statului de resursele necesare sustinerii sanatatii, învatamântului, cercetari stiintifice si a culturii. Se urmareste, îndeosebi prin intermediul ministrior si demnitarilor UDMR, compromiterea oricarui program de dezvoltare economico-sociala, astfel încât România sa devina o tara saraca, care sa descurajeze, prin corupie si instabilitatea sociala, orice investitie straina de proportii.

Pe acest fundal, au aparut si devin pe zi ce trece tot mai obrznice si violente, manifestarile unor grupari maghiare extremiste, revizioniste si sovine, care organizeaza, nederanjate de autoritatile române, manifestari sfidatoare si jignitoare, de promovare a unor simboluri, principii si valori extremiste si horthyste, de sfidare a istoriei nationale române. Cel mai recent si nerusinat exemplu, în acest sens, este manifestarea anti româneasca de la Cluj-Napoca [1], cu concursul ministrului UDMR-ist al culturii, Kelemen Hunor [2], la care au defilat, cu specifica obraznicie, organizatii fanatice de tip si inspiratie fasciste. Din pacate, neîntelegându-si aributiile si competetele, conducerea Politiei[3] a neglijat grav îndeplinirea obligatiilor ce îi revin, tolerând proferarea, cu salbaticie, a unei obraznicii fara seaman si amenintari directe împotriva României si a poporului român.
Tolerarea la nesfârsit a unor astfel de manifestari va încuraja si mai mult extremismul unguresc sa provoace atacuri împotriva României, care ar putea duce inclusiv la acte sângeroase, importante pierderi materiale si de vieti omenesti.
Si pentru ca tot se doreste modificarea Constitutiei, cred ca se impune includerea în documentul suprem al tarii câteva prevederi menite a readuce siguranta si linistea si a descuraja astfel de situatii extrem de periculoase nu doar în ce priveste integritatea statului national român unitar, ci si nivelul de trai si linistea populatiei.
Pentru a fi pe placul stapânilor lor occidentali, politicienii români au eliminat pedeapsa cu moartea. Neexistând acest risc major, au sporit, în ultimul timp, actele de fraudare a economiei si de tradare a tarii. Recentele dezvaluiri gen Wikileaks sunt o dovada clara în acest sens. Nu suntem favorabili reintroducerii acestei pedepse, dar trebuie sa o înlocuim cu altele, la fel de grave, dar mai putin sângeroase. Poporul român trebuie sa aiba câteva pârghii menite a-i proteja interesele. De aceea, sugerez celor ce lucreaza la modificarea si amendarea textului Constitutiei ca, pentru delicte grave si foarte grave, sa prevada exilul si surghiunu[4]. Doar în felul acesta vom putea preîntâmpina înmultirea actelor de jaf si tradare nationala.

Orice decizii în acest sens ramân valabile doar daca sunt luate de reprezentantii Justitiei, pe baza probelor administrate. Sunt interzise orice fel de presiuni sau ingerinte din partea factorilor politici sau administrativi.
Durata exilului si surghiunului vor putea fi stabilite în raport cu gravitatea faptelor savârsite. Pentru subminarea si defaimarea statului si a economiei nationale e de dorit a se aplica pedepse maxime, cu interzicerea revenirii vreodata în tara, pierderea cetateniei române si confiscarea averii. Pentru delicte mai putin grave vor putea fi aplicate condamnari pe termene variind între 5 si 25 de ani, precum si pierderea unor drepturi.
În cazul implementarii unei astfel de masuri, am certitudinea ca, în termen foarte scurt, se va reduce substantial coruptia în Romania, se vor rari cazurile de jefuire a economiei sau cele de tradare a intereselor natiunii române. De asemenea, aplicarea unei astfel de prevederi va face imposibile manifestari[5], atitudini sau actiuni de tipul celor petrecute la Cluj-Napoca sau cele ce apartin acestui mare dusman al României – Lászlo Tökes. De asemenea, multi politicieni români vor fi descurajati în viitor sa colaboreze cu forte straine – din Est sau din Vest -, pentru a-si trada tara[6] si a-si pomova interesele lor personale[7] sau ale grupului politic din care fac parte.

O asemenea masura nu intra în contradictie nici cu legislatia europeana, nici cu cea a altor state democratice si civilizate. Ea ar reprezenta o masura sanatoasa de aparare a tarii, pe plan intern, împotriva detractorilor si dusmanilor ei. Un alt beneficiu enorm îl constituie faptul ca ar duce la reducerea – obiectiv urmarit frecvent si de partenerii nostri din U.E., dar si de alte cancelarii occidentale – coruptiei si aplicarea si respectarea legii de catre toti cetatenii acestei tari.
Cer, totodata, legiuitorilor ce vor lucra la modificarea Constitutiei României sa prevada interzicerea categorica a desfasurarii, pe teritorul nostru national, în interes extremist si revizionist, a oricarei manifestari, initiata de revizionistii de la Budapesta, de sarbatorire a zilei nationale a vreunui stat strain[8]. Iar cei surprinsi la astfel de actiuni dusmanoase si sfidatoare sa fie, în regim de maxima urgenta, retinuti si alungati peste granita, indiferent de demnitatile ce l-ar detine, interzicându-li-se revenirea, vreodata, în România. Doar în felul acesta se va da un semnal clar si ferm ca România este un stat suveran si independent si nu o colonie a vreunui stat strain, iar ca teritoriul nostru national trebuie respectat.
Daca vrem sa pastram aceasta tara întreaga, trebuie sa nu mai toleram batjocorirea ei de dusmanii din afara si de cozile lor de topor din tara.

NOTE.
(1) Prilejuita de asa zisa inaugurare a statuii lui Matei Corvin de pe al carei soclu, la presiunea UDMR, administratia locala a acceptat (tolerat) sa fie eliminata placuta cu citatul marelui istoric Nicolae Iorga. Si în felul acesta, avem dovada indeniabila ca actuala putere este complet straina de interesul national, închizând ochii la nerusinatele manifestari antinationale inspirate sau comandate de partenerul ei de guvernare!

(2) Din câte se vehiculeaza prin târg, acesta ar fi nepotul unei extremiste de la Budapesta, fosta ministra a Justitiei din Ungaria, care actineaza violent si neobosit împotriva României. Simpla sa prezenta si totala lipsa de reactie critica fata de demersurile si actele gruparilor revizioniste prezente la Cluj-Napoca sunt dovada certa ca UDMR si Kelemen Hunor încurajeaza pe fata politica revizionista si revansarda a Budapestei.

(3) Din acest motiv, pentru vadita neglijenta în serviciu, tolerarea unor maifestari de sorginte fascista, dar si pentru încurajarea infractorilor, s-ar cuveni ca întreaga conducere a Politiei, municipale, judetene si de la nivel national, sa-si prezinte demisia si sa fie deferita Justitiei. La rândul sau, Parchetul ar trebui sa se autosesizeze si sa demareze urgent urmarirea penala atât împotriva grupurilor revizionist-fasciste participante, cât si împotriva liderilor UDMR prezenti la acest moment de rusine nationala. Aceleasi demersuri se impun si împotriva reprezentantilor autoritatilor române care au fost prezenti la aceasta rusinoasa manifestare în care s-a adus o grava atingere demnitatii noastre nationale, trecutului poporului român. În plus, conform legislatiei în vigoare, Politia Justitia si administrati publica sunt obligate sa actioneze prompt împotriva oricaror act si manifestari promovate de grupari fasciste, extremiste si sovine.
(4) Sugeram ca, de regula surghiunul sa fie pe o insula pustie, la mii de kilometri distanta, în Oceanul Pacific sau Atlantic. Pentru cei exilati si surghiuniti se va proceda, de asemenea, la confiscarea integrala a averii, iar la revenirea din surghiun, la decaderea din drepturi pentru totdeauna. Cei ajunsi în astfel de situatii, vor trebui tratati ca niste paria ai societatii. Doar în felul acesta societatea va descuraja acte si fapte de coruptie, jaf sau tradare nationala. În cazul în care cei exilati sau surghiuniti nu vor respecta locul în care au fost condamnati sa-si ispaseasca pedeapsa se poate proceda inclusiv la retragerea definitiva a cetateniei române si interzicerea, pentru totdeauna, pentru ei si urmasii lor, a accesului în România. Încalcarea acestei prevederi va fi sanctionata cu detentia pe viata.

(5) O atitudine similara, imediata, ferma si hotarâta se impune si împotriva ipochimenului ungur ce si-a permis sa spânzure papusa ce-l simboliza pe Avram Iancu. Acest individ trebuie surghiunit nu la Câmpeni, ci în Pacific, interzicându-i-se lui si tuturor apartinatorilor lui sa mai calce vreodata pe pamântul românesc.

(6) A se vedea, în acest sens, si recentele dezvaluiri cu privire a intentiile grupului Iliescu de a chema fortele armate sovietice pentru a asigura succesul loviturii de stat din decembrie 1989. Oricând, dupa acest nefast model, lucrurile se pot repeta, punând în grav pericol tara si interesele poporului român.
(7) Mihai de Hohenzollern, fostul stipendiat, cu mii de dolari pe luna, al regimului comunist pe toata perioada exilului sau, pentru a nu sprijini grupurile ostile comunismului constituite în rândurile emigratiei românesti, a revenit în tara, dupa caderea comunismului. Dar revenirea sa în tara a urmarit nu sprijinirea României într-un moment grav al existentei sale, asa cum, mincinos, au sustinutel si partizanii lui, ci recuperarea unei averi uriase si obtinerea altor avantaje nemeritate pentru el si familia sa!
(8) Sa nu se uite niciodata ca atoritatile de stat unguresti s-au opus pâna si închirierii unor spatii închise unde ar fi urmat sa aiba loc manifestari dedicate sarbatoririi Zilei Nationale a României! Asta în vreme ce diversi trepadusi politici unguri ne otravesc, an de an, sufletul pentru a omagia diversi odiosi criminali unguri are au îndoliat, prin crimele lor, poporul român de-a lungul veacurilor.
(Dr. Dan BRUDASCU)