Fără reverențe și suplețe,
Valsul trist cu Soren K. ,
Viața ca discurs, feblețe,
Abstracțiunea e a ta. Continue reading “Vals trist”
Fără reverențe și suplețe,
Valsul trist cu Soren K. ,
Viața ca discurs, feblețe,
Abstracțiunea e a ta. Continue reading “Vals trist”
. [Boris Marian]
În întuneric, un câine negru,
Hoinar flămând trece pe lângă mine,
O umbră de diavol exilat,
Nopțile copilăriei mele au fost dominate
De lătrături neliniștitoare, Continue reading “Matur și foarte trist”
Turma ( ficțiune)Mergeam în turmă, liniștiți. Mai behăia o voce, o voce a viitorimii. În jur alerga dulăul Dvor, animal viclean și cu multe fețe. Ciobanul se ocupa de vinațurile lui, mai striga el ceva, mai scria un editorial. Dar îi trecea repede. Un timp am crezut că mi-e prieten, dar prietenia e ca și vinul, fie se acrește , fie îl îndoaie gospodarul cu apă, devine poșircă. Dulăul Dvor ba mușca o oaie, un berbecuț, ba se gudura pe lângă cioban. Cred că acest Dvor era fie transsexual, fie castrat că nu manifesta nici un interes pentru sexul opus. Fiind eu un berbecuț mai vioi, i-am propus să scoatem o gazetă. Că nu, că da, în fine am ales o mioară care a preluat frâiele de nu mai puteai scoate un cuvânt în fața ei. Într-o seară, s-au adunat dulăul Dvor, cu oi și berbecuți și au votat eliminarea mea. A doua zi totul părea rezolvat. Turma încă dormea. Am descoperit complotul și am găsit o Mioriță care și-a luat rolul de responsabilă. Gazeta a mers mai departe. Ciobanul dormea pe cojoacele lui. Dvor nu prea știa să scrie dar se autointitula scriitor. Continue reading “Boris Marian – Turma”
Vorbeau, surâdeau, se sărutau, dar nu precum libidinoşii pe stradă, care se clatină ameţiţi . O dragoste puternică, de zei, este un fetiş, eu nu de ea am nevoie, ea este trecătoare , nu ea este steaua, în mine trăieşte ideea de dragoste, precum o trăiesc adolescenţii, schizofrenia mea, pentru că eu cred că am o leacă de aşa ceva, se exprimă prin acest dor necontenit de ceva absolut, iar realitatea este alunecoasă, schimbătoare, ca norii, ca apele, în mine este acelaşi copac al vieţii ca în paradis. Odidă, cărămidă, nu am nevoie de tine. Pe mine, vorba lui Eminescu, mie redă-mă. Am o mostră de şopârlă în birou, de batracian, gata să înghită orice insectă zburătoare şi umblătoare. NU sunt eu acea insectă. Omul negru va veni şi va face dreptate. O va pune pe batraciană să şteargă praful, pe ţânţar să scrie articole, pe oameni să umble printre nori. Ce spui, Omule Negru? El tace, el este NIMENI. Până aici totul este o aiureală. Ceasul bate, ceasul bate solemn, lemn, lemn, cosciug, rug, cascadă de vocale, răsunet de cristale,Iubita cu ochii negri, căprui, sprincene frumoase, râs de căprioară, în cântecul greierilor nici un semn că vom muri în curând, iarba verii este tot ce a rămas din visele războinicilor ucişi . Ce contăm noi? Continue reading “Rondul de noapte( POEM?, DA!)”
Unii aveți chipuri trufașe, alții indiferente, puțini te privesc precum stelele iubitoare în nopțile adânci ale poeților. Să nu ucizi păsările cântătoare, să nu calci în picioare suflete îndrăgostite, pășind cu eleganță peste sentimente smintite. M-am temut mereu să ies din carapace, am cunoscut puterea indiferenței, a uitării, malefica noastră uitare, cine crede-n minuni are dreptul să se îmbete…
………………………………………..
Cu fiecare cuvânt murim câte puțin, ce-i pasă unei lumi întregi? Ești laureat? Ești pesimist? Ești cerșetor sau prinț? Tu scrie, mori încet, ca focul lăsat în mijlocul unui atol sau pe un vârf de munte. Nenumărate ziduri ale fricii, am încercat să fiu liber mereu. Continue reading “Poematikon”
M.Blecher (1909-1938)75 de ani de la despărțire
„In dimineaţa de 31 mai, a murit la Roman, în vârstă de 29 de ani, după o viaţă trăită în spitale şi sanatorii, cu amândouă picioarele îndoite şi anchilozate de la genunchi, cu şira spinării distrusă de tuberculoză… cu doi ochi mari, puţin sticloşi, dilataţi în lunga lor insomnie, scriitorul M. Blecher. El lasă în urma lui două cărţi tipărite care- nu am nici o îndoială- îi vor păstra pentru totdeauna dureroasa lui memorie”, nota Mihail Sebastian în revista VIAŢA ROMÂNEASCĂ din iulie 1938. Un Iov al istoriei literare a fost Blecher, care s-a născut la 8 septembrie 1909 , la Botoşani, în familia unui negustor de porţelanuri. Şi-a dat bacalaureatul la Paris, iar la vârsta de 19 ani se îmbolnăveşte de morbul lui Pott, boala de care vorbea Sebastian.
Soarta i-a rezervat zece ani de chin, dar şi de vise şi răgaz de creaţie, pentru că Max – Marcel Blecher avea talent, se entuziasmase de suprarealism, modernism în genere, era un precursor al oniricilor, la noi, avea ce spune. Continue reading “O moarte care n-a cântărit nici cât un fapt divers”
Cineva scrie istoria literaturii,
Cineva scrie pentru istorie,
Cineva nu scrie nimic,
Cămila ne poartă frumos armonia,
Dar mare-i pustiul și grea e mânia,
În leu se preface, distruge în cale
Muzee, palate și locuri natale,
Apare copilul, el pacea aduce
Cu jocul și focul ce-n ochi îi străluce,
Astfel a grăit Zarathustra-n vechime,
Ce cauți pe meleaguri abstracte, străine? Continue reading “Cineva scrie …”
.
Fericiți cei săraci cu duhul, dar bogați în subconștient, acesta este talentul
Lecție de modestie – ce importanță are dacă Homer sau Shakespeare au existat sau nu?
Dacă mieii, vițeii, purceii nu trezesc mila, de unde mila pentru om?
Ați privit ochii unui copil bătut?
Cuvântul poate fi pumnal, glonț, otravă, dar și panaceu.
Nu lăudați soarele, el există și fără noi.
Pe cel rău, binele îl înrăiește mai mult. O știu din experiență.
Cruzimea din texte face bine, dar nu acesta este adevărul căutat.
Adevărul este iubire.
Iubirile nu mor, se transformă.
Poți cunoaște un om în câteva minute sau niciodată. Continue reading “AFURISME”
Tatăl meu s-a născut într-o familie cu o stare materială bună, aveau bonă, mergeau la băi. Bunicul a murit în aceeași lună cu tovarășul Stalin, pe care îl detesta. Îi luase tot. Era un om firav ca fizic, dar înțelept. Când a murit nu mi-a venit să cred. Îl cunoșteam puțin, locuia la Rădăuți, dar l-am iubit pentru că mă lua pe genunchi și vorbea cu mine despre orice chestiune. Era religios, practicant fervent. Bunicul din partea mamei, un zdrahon, negustor cam prăpădit, a fost împușcat în 1942. Istorie. Tata a studiat la Viena și la Rouen, chimia, s-a atașat de comuniști, a luptat în Spania ca apărător al Republicii, a trăit puțin, s-a stins la vârsta de 50 de ani. Era un comunist moderat, dar principial. De la el am preluat credința în binele omenirii, o noțiune nebuloasă, nerealizată. Ce m-a îndepărtat de idealuri a fost propaganda amețitoare și ilogică, lichelismul aserviților regimului, de aceea m-am făcut inginer și m-am apucat de scris versuri. Continue reading “Farmecul discret al burgheziei”
Zapada de peste drum nu s-a topit,
Moartea lui Labis, ar fi avut 77 de ani,
Hoelderlin a stat în turn o viata, nebun,
Primesc o scrisoare din adolescenta mea
Sfâsiata,
Picuri de sânge pe hârtia virgina,
E ceasul trei spre dimineata,
liniste funebra învaluie orasul,
Dormi, orasul meu etern,
Am sa ma culc si eu, cine se va trezi
si unde?
Stam prea mult în afara noastra,
Singuri tragem obloanele, închidem usile,
Umblam bezmetici printre oameni,
Ne este teama sa intram
În interiorul nostru, preferam ocolul,
Cercul perfect,
Iar sufletul nostru, ca un biet animal domestic
Darâma, rupe totul
În interiorul nostru
Pâna în ziua când cineva deschide
Usile, ferestrele,
Bine ai venit, iubito.
Pamântul nu arde, e rece,
Numai fiintele vii ard
Ca niste faclii,
Unele ascund focul lor interior,
Altele ard precum Hus ori Giordano,
Tu, iubito, gasesti în mine un rug,
Eu aud cum soptesti,
Focul arde, el arde, va veni si tacerea
Pe-ntregul pamânt,
Noi vom arde în stele,
Alaturi, pe rând.