Crucea si învierea în poezia Golgotei românesti

Natiunea Daco-Româna, ca cea mai încercata si mai prigonita dintre Natii, si-a împletit logodna vesniciei, pecetluindu-si Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul heruvimic: în dor si suferinta, în crez si îndurare, în chin si sarbatoare, în frângeri si înaltari, în taceri si marturisiri, în asteptari si împliniri, în înfricosari si extazuri, în bocete si psalmi, în jale si hori, în apusuri si rasarituri, în lanturi si libertate, în îngenuncheri si slava, în catuse si har, în chemari si alegeri, în suspine si Liturghii, în defaimari si laude, în lepadari si jertfe, în vânzari si mucenicii, în tradari si binecuvântari, sub denia Crucii, dar si sub apoteoza Învierii.

Poetii Crucii, ca Marii Sacerdoti ai Cuvântului dumnezeiesc si co-liturghisitori ai Suferintei Neamului, au plamadit în sângele, în crezul, în nadejdea, în jertfa si în dragostea lor, toata vointa patimirii, întrupata în: vânzarea, tradarea, prigoana, persecutia, defaimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amaraciunea, întemnitarea, calvarul Rastignirii, dar si în harul Slavei si al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Maica Teodosia (Zorica) Latcu a fost fiorul si fascinatia “Miscarii gândiriste” si Petala de dor a Marelui Poem al Iubirii, binecuvântate de Marele Duhovnic Parintele Arsenie Boca. Coborâtoare dintr-o glorioasa obârsie a venit în taina ca un acatist al vointei, pe un valmasag de Doine. Te vindem iar cu sarutari viclene,/ prin nepasare oarba si prin lene./ Te biciuim cu vorbe de ocara,/ Te palmuim cu ura ca de fiara./ Te adapam cu suc de-amaraciune,/ din pofte rele si din stricaciune./ Te tintuim pe cruci de nedreptate,/ prin cuiele uciderii de frate./ Iar împletim blestemele de tata,/ sa-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerata./ Tu iarasi zici, în blânda rugaminte:/ ”Nu stiu ce fac. Îngaduie-i, Parinte”. (Golgota).

Gânguritul ca o toga de April s-a pus în luntrea rugii, veghiind în luminisuri de padure. Cerdacul surâsului a îmbratisat-o ca pe-o chemare si nestatornicul soare i s-a întiparit în vocalele curcubeului dorintei. Tresare si se înfioara în faldurile învârtosatului destin, care a pus soroace rascrucilor. Iuresul eternei goane a dorului s-a desprins semet în azurul cântarii.

Înspre tarâmul celalalt,/ E loc închis cu gard înalt;/ dar am vazut, printre uluci, Atâtea cruci, atâtea cruci…/ Parea tot locul tintirim,/ Pazit cu zbor de Heruvim,/ Cu cruci de piatra, albe, mari,/ Cu cruci de brad si de stejar./ Si cruci de-argint si de otel,/ Cerneau lumina peste el,/ Iar cruci de aur si de fier/ Sclipeau ca semnele pe cer./ Atâtea cruci mi s-au parut/ Ca toate una s-au facut./ O cruce mare stralucea./ Sub gruel ei un Om zacea./ -Tu cum de poti sa le mai duci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci?… (Crucile).

Sparturi de bezna s-au napustit peste marama sufletului lumii, punându-i bocetul în mars. Soaptele inimilor de Mame licaresc ca papadiile înrourate. Boldul mortii trece-n hlamida de flori. Aruncata-n noapte, vremelnicia cade peste irozi. Iudele se vântura în elegii tenebroase si luciferice. Scuiparile se prefac în lacrimi de ceara, iar biciul loviturilor, devine o adiere îndragostita de margaritar. Palmele care L-au lovit pe Iisus s-au înaripat în fluturi. Sutasii pazesc lumina podidita din Îngeri. Trâmbita Sarbatorii vesteste chindia Ospatului. Razele de soare se aseaza senin peste gatitii nuntasi. Atotfrumoasa Maria cumpaneste Taina Vinului si-a Vietii. La Dumnezeiasca privire, Apa s-a însufletit îmbatata de savoarea vinului. Pâinea s-a rumenit în bratele Crucii, îmbratisând lumea în aburul ei cald, ca obrazul de copil. Crucea s-a-ntrupat în Mireasma Vitei de vie, iar untdelemnul s-a împartasit pe sprânceana Mirului. Piroanele s-au prefacut în Potir de aur stralucitor. Buretele a absorbit zenitul din zâmbetul Fecioarei. Otetul s-a prelins în fagurele de miere al Neamului Daco-Român. Fierea s-a preschimbat în figure de albine, iar Trestia s-a frânt în unda unui nufar. Sulita s-a smerit incrustându-se în Sceptrul prea doritei paci. Tarina Olarului a rodit un camp de narcise. Infinitul a tras la sorti Viata. Mironositele tamâie cu dorul lor Slava Prea Frumosului Mire. În cumpana mortii clopotul bate a nemurire. Pentru Fiii Binelui nu exista moarte decât Trecere.

Un drum, ostasi, o cruce. Si sub dânsa,/ sfârsit de lovituri si de ocara,/ E Fiul Tau. Cu încoltiri de fiara /multimea-n jur-salbatic-valul strâns-a./ S-au revarsat talazuiri de ura,/ sa puna stavila iubirii sfinte,/ Si i-au stropit si fata si vesminte,/ cu vorbe grele, ca o lovitura./ Dar n-au stiut calaii taina lina,/ care-I dadea spre Golgota rabdare:/ caci scrisa este taina asta mare./ În Duhul Tau cu raze de lumina./ Ei n-au stiut ca orice lovitura/ si Tu o porti pe Trupul Tau Stapâna,/ de aceea doar putut-a sa ramâna/ Lumina neclintita-n val de ura./ Durerea toata se-mpartea în doua,/ si asta este tainica rabdare,/ de aceea poate-n muta închinare,/ un iconar Te arata astfel noua./ Strapunsa esti si Tu de rani. Pe frunte,/ si Tie spini-Ti împletesc cununa,/ multimea si asupra Ta, Prea Buna,/ arunca glodul greu, de vorbe crunte./ Cum stai între femei înlacrimata/ pe Tine Maica celui Rastignit,/ Te-a aratat ducând, abia simtit,/ spre Golgota, o Cruce luminata. (Spre Gogota).

Un amestec de arome s-a contopit pe chipul ei de Doina, învaluindu-i mirarea în bulgarii din zori (Zorica). Vibrarea a pus ramasag pe mirajul luminii, ca izvorul de viata zburat în cuib de cuci. Pe covorul rabdarii si-a mânat bidivii gândului în trap de chimvale. O dâra de zbor i-a adus un trecut de vapaie, trudit în rapsodiile de veacuri, framântându-i mireasma în pâine si cuvântul în potirul binecuvântarii. Safirul bucuriei, înmuiat în Ghiocelul Buneivestiri, i-a odraslit crucea în Mugurele-nvierii.

Va-ntreb pe cine plângeti, copile din Sion,/ Si pentru cine- aduceti în vasul vechi arome,/ De jalea cui vesmântul si l-a cernit Salome/ Si plânsul pentru cine rasuna în Chedron?/ Când miezul alb al zilei în umbre s-a-nvelit/ Si-n templul sfânt cu zgomot s-a rupt catapeteasma/ Sub Cruce, prohodirea de ce-si varsa mireasma,/ Din ochii arsi de lacrimi, din trupul istovit?/ De ce sa-I strangeti bratul cu patima la sân?/ Si giulgiul nou, copile, de ce-l rositi în jale?/ Si va raniti genunchii în pietrele din cale/ Si pentru cine-aprindeti faclii de dor pagân?/ Priviti spre cer, surioare. Cu trupul prea curat./ Mai alb ca pâinea jertfei din sfintele altare,/ Mai alb decât potirul cu binecuvântare,/ El sta în tronul slavei, de slava-nconjurat./ Din palma Lui nu curge siroi de sânge greu,/ Ci vinul bucuriei din vesnic sfânta Cina./ Din coasta Lui tâsneste izvorul de lumina,/ Menit pe veci sa faca din om un Dumnezeu./ Nu-L ungeti cu miresme pe Cel de-a pururi viu/ Si nu-L culcati, fecioare, în giulgiu, sub piatra rece, Caci iadul plin de flacari nu va putea sa sece/ Izvorul de viata ce curge prin pustiu./ Va-ntreb pe cine plângeti, copile din Sion,/ Si pentru cine-aduceti în vasul vechi arome,/ De jealea cui vesmântul si l-a cernit Salome,/ Si plânsul pentru cine rasuna în Chedron?/ Gatiti-va mai bine cu sfinte bucurii/ În alb vesmânt de raze si-n flori de fericire,/ Gatiti-va cu crinii ce-au dat Buna-Vestire/ Si-n aur de iubire topiti podoabe vii./ Pe harfe de lumina cântati cu vers de foc,/ În glas de alaute si-n sunet de chimvale./ Din suflete, faclie aprindeti-I în cale,/ Ca-n veci Lumina lumii scapa de sub obroc./ În imn de biruinta, copile din Sion, gatiti pentru-nviere în vasul vechi arome,/ Vesmânt de sarbatoare sa-mbrace azi Salome/ Si stih de bucurie rasune în Chedron. (Prohodire).

Radu Gyr, poate cel mai mare poet al Crucii, si-a purtat cu demnitate crucea Neamului întru Hristos, fiind condamnat initial la moarte, iar apoi la închisoare pe viata. Toata detentia sa a fost dominata de suferinta si dragoste, de asceza suferintei de Neam si mistica iubirii de Dumnezeu. Prinosul sufletului sau haituit de hatisuri si ceata a spart cerbicia din vidul dureros al celor ce ne-au vândut, se vând si se mai vând înca. Cu îndemnul iubirii în inima, el a înflorit pe cararile celor multi, florile de cais, iar cerul milos si deschis a coborât pâna la el si le-a-nmiresmat. De-atunci toata inima lui a fost izbavita de Iisus, purtând în sânul luminii raza eternului soare al Neamului, asa cum corola îsi poarta cu gingasie floarea sa cea mai nobila. Pe tarina soartei sale s-au afundat împovaratii ani, pregatindu-i jertfa curata pe Golgota româneasca. Sufletul i s-a îmbracat în dor de prea cucernic cer, iar zborul de heruvimi i-au scuturat peste vise, lumini. Din albul crezului margaritar, si-a nalbit pasii târâti prin celula si setea si jalea cu care-a stat împreuna, au suspinat pe mucedele paie. Dar crezul i s-a atâtat în prinosul îndurarii si-n rodul rastignirii. Creanga cerului tresare si pe bolta lui nuntita, o primavara plina se scutura de aur. Natura înmiresmata îsi prinde-n hora Florile, care surâd cu ochii-n roua, la clopotele care bat imnul Învierii. Toate sufletele se mângaie fara ragaz si pe Crucea neînfrânta si sfânta, dorinta Învierii cânta.

As`noapte Iisus mi-a intrat în celula. O, ce trist, ce înalt era Christ!/ Luna a intrat dupa El în celula/ si-L facea mai înalt si mai trist./ Mâinile Lui pareau crini pe morminte,/ ochii adânci ca niste paduri./ Luna-L spoia cu argint pe vesminte,/ argintându-L pe mâini vechi sparturi./ M-am ridicat de sub patura sura: -Doamne, de unde vii? Din ce veac?/ Iisus a dus lin un deget la gura/ si mi-a facut semn ca sa tac…/ A sta lânga mine pe rogojina: -Pune-Mi pe rani mâna Ta./ Pe glezne-avea urme de rani si rugina,/ parca purtase lanturi, cândva…/ Oftând, Si-a întins truditele oase /pe rogojina mea cu libarci./ Prin somn, lumina, iar zabrelele groase/ se lungeau pe zapada Lui vargi./ Parea celula munte, parea capatâna,/ si misunau paduchi si guzgani./ Simteam cum îmi cade tâmpla pe mâna, /si am dormit o mie de ani…/ Când m-am trezit din grozava genuna,/ miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celula si era luna,/ numai Iisus nu era nicairi…/ Am întins bratele. Nimeni, tacere./ Am întrebat zidul. Niciun raspuns./ Doar razele reci ascutite-n unghere,/ cu sulita lor m-au împuns./ -Unde esti, Doamne? – am urlar la zabrele./ Din luna veneau fum de catui./ M-am pipait, si pe mâinile mele/ am gasit urmele cuielor Lui… (As`noapte, Iisus…)

Tais de fulger scapara-n ochiul constiintei, la jalea tarii sfâsiate si viforâtele gânduri beau cupa amara oferita de hamesitelor haite. Neamul sângera, tara ofteaza, iar moartea hâda pândeste orice usa, orice portita. Foamea s-a cuibarit printre lanturi, iar setea s-a zabrelit în nesomn. Soaptele celulei par un cântec de mlastina, iar vazduhul se scutura autumnal peste temnita. Aiudul devine altarul tineretii României si ruga, Vecernie si Cântec de lupta. Pune metanie nadejdii pentru atâtia care se tot duc… Pe rabojul vietii scrie stihurile lor. Chipul tinerilor li se sterge din primavara si vara, caci se tot apleaca peste ei câte-o ramura de spini.

Daca-mi lipesc urechea de cimentul celulei,/ ascult, ascult/ cum sângele temnitei, ca un mare tumult,/ ca un geamat abrupt,/ curge pe dedesupt,/ curge torent de veninuri amare,/ tinut în pamânt sub zavoare./ Sângele temnitei, prizonier,/ gâlgâie`n crunta durere/ pe sub piatra si pe sub fier,/ pe sub osânda, pe sub zacere,/ prin subterane artere./ Lipesc urechea jos si-l aud:/ uneori fierbe cu muget fierbinte,/ plânge, plânge în fund de morminte…/ Alteori tipa, salbatec si crud./ ca o apriga pofta de viata,/ sau suiera-a ispita razleata./ cu brânciul ei atâtator/ la jaf, la omor…/ Sub marii amari bolovani,/ cineva urla de o mie de ani,/ cineva canta de-un veac,/ cineva n-are geamat, nici leac,/ altul cheama si cheama,/ altul blesteama,/ altul cu`ntreg cutitul/ ucide granitul…/ Sub marii, amari bolovani,/ sângele temnitei fierbe de-o mie de ani./ Aud, aud,/ cu urechea pe piatra plecata,/ gârla lui rasculata./ Îi simt, îi simt/ smoala aprinsa, fonta lichida,/ otrava torida./ Si carnea mea trosneste deodata,/ din zavoare dracesti,/ prin madulare sa se deschida/ ca niste usi, ca niste feresti:/-Intra, sânge al temnitei, intra./ vino din funduri nepamântesti,/ vino sa ma cotropesti…/ Îl chem., îl chem, iar si iar,/ si sângele temnitei vine,/ vine si urca în mine,/ clocotitor de pojar./ Sângele temnitei urca în mine/ cu neodihnitul lui zvon,/ din fier, din iad, din beton…/ Si sângele temnitei sparge belciuge,/ si urca în mine si muge,/ si fierbe si geme si plânge, -/ crâncetul temnitei sânge./ Si ard cu el, si vuiesc, si ma zbat,/ si urlu si sânger, cu fluxu-i turbat, -/ si cânta, pe urma, rosul torent/ se trage din mine, îndarat, în ciment,/ cu sângele temnitei greu /ma trag din mine si eu,/ si plec cu el, grozavu-i suvoi, /sub ciment, înapoi… (Sângele temnitei)

Doinele-n cârje colinda muntii plini de revolta. Nici Gheorghe, nici Ion nu se mai ridica. Salcâmul de lânga fântâna sufletului n-a mai înflorit. Umbrele mortii zidesc catafalcul plecarii… Patima urii devine colind al iertarii, iar Sângele temnitei, rod pârguit pentru cules îsi primeneste ofranda. Pamântul înrosit cu vieti nevinovate de miri, devine potir de cuminecare a cerului. Creanga de aur a inimii canta imnul celor ce s-au dus.

Morminte dragi, lumina vie,/ sporite-ntruna an de an,/ noi v-auzim curgând sub glie/ ca un suvoi subpamântean./ Ati luminat cu jertfe sfinte pamântul pâna-n temelii,/ ca tara arde de morminte/ cum arde cerul de faclii./ Ascunse-n lut ca o comoara,/ morminte vechi, morminte noi,/ de vi se pierde urma-n tara,/ v-o regasim mereu în noi./ De vi s-a smuls si flori si cruce,/ si daca locul nu vi-l stim,/ tot gândul nostrum-n el v-aduce/ îngenuncheri de heruvim./ Morti sfinti în temniti si prigoane,/ morti sfinti în temniti si furtuni,/ noi ne-am facut din voi icoane/ si va purtam pe frunti cununi./ Nu plângem lacrima de sânge,/ ci ne mândrim cu-atâti eroi./ Nu, Neamul nostru nu va plânge,/ ci se cumineca prin voi. (Imn mortilor).

Andrei Ciurunga, Voievodul liric al Basarabiei rastignite, ilustru poet al Crucii, a fost condamnat pentru poezia sa martirica. „Cântecele sale de dor si de razboi”, adunate într-un volum în Februarie 1950, la Chisinau, i-au adus 4 ani de condamnare politica si interdictia de a nu mai scrie un vers. Dar, cum Canalul Mortii, a devenit Golgota dobrogeana a zecilor de mii de osânditi, si imn al devenirii lor, Andrei Ciurunga nu s-a astâmparat si a transformat Canalul în Poemul patimirii, pentru care a mai primit 18 ani de temnita. Zidit din argila si foc si-a framântat zilele-n cântare si visele stropite cu soare s-au împletit din rasarituri mângâieri. Din zarile rotunde si-a împletit soaptele cuvintelor fermacate, ca o leganare de salcâm roz. Drumeata i-a fost rugaciunea, care i-a smaltuit sufletul cu lumina la chemarea trairii. Soapta de vioara, inima-i purcede ca jertfa sa-si suie peste Carul Mare. Din suvoiul regal al Danubiului si-a împletit lacrimile sale pentru Basarabia.

O, de-ar mai trece Dumnezeu prin tara/ sa ne citeasca sufletul afund,/ cel rastignit a nu stiu câta oara/ pentru îndrazneala de-a se vrea rotund,/ ar da de mari palate-mpestritate/ si de bordeie-ascunse sub pamânt,/ dar niciodata, Doamne, ferecate/ la-nfatisarea Oaspetului Sfânt./ O, de-ar veni Batrânul din poveste/ cu barba Lui de salcii si malini,/ ne-am ridica încrestinati pe creste/ spre Rasaritul hojma de straini./ Si zornaind catusele commune/ ce-au ruginit în temnitele lor/ ne-am lumina de-o dulce rugaciune/ cu care-abia ne-mbujoram de dor./ Dar Dumnezeu mai zaboveste înca/ la ceasurile-acestea prea târzii./ În lume poate s-a lasat vreo stânca /mai grea, pe pieptul altei semintii./ Ci noi, bolnavi de-adânca neputinta,/ privim zadarnic înaspritul drum./ Din cele ce ne-ar fi de trebuinta /ne sunt de lipsa scuturile-acum./ Sub cerul tarii, catranit sinistru,/ s-a rastignit Hristos ca la-nceput,/ cu palma stânga sângerând pe Nistru,/ cu palma dreapta înflorind pe Prut./ Privindu-Ti Fiul daruit pierzarii/ îti multumim de codri si de grâu, dar ne revolta, Doamne-al îndurarii, /ca nu ne-ai dat si fulgere la brâu… (Rastignire).

A asteptat cel mai mult inelul de logodna al zorilor de dimineata. Reminiscentele tineretii în marsul lor fortat s-au transfigurat în sihastri. Inima lui pururea flamânda de cuvânt a sângerat pentru tara, curgând ca lava fierbinte în nadejdea celorlalti, ca o ruga pentru biruinta. Trudnicele sale oseminte s-au întrupat în falnicii stejari, ce-au tamâiat în taina milenara, veacurile Doinelor sortite. Cu spada de foc a cuvantului înfipt în credinta a sfarâmat glodul existentei tenebros, înfiripând zenitul.Luminisul nadejdii s-a-ntrupat în liturghia Învierii.

Ai nostri dorm în suflet cu genuna,/ dar mana cui îi mângâie prin vis,/ ca-n locul fruntii lor de totdeauna /parca-nfloresc petale de cais?/ Un înger alb-sau linistea se-aude?/ Se-mbraca-n aur noaptea si-n mister./ Abia sunându-si lanturile crude/ se-nalta toata temnita la cer./ Sta trupul ghem, cu spaimele la pânda,/ ar învia, dar înca n-are semn-/ si crucea-ntinde brate de osânda/ cu umbre vechi, ce spânzura pe lemn. (Înviere).

Andrei Ciurunga a înmanunchiat în sine miile de trupuri schingiuite si le-a-ndurat veninul din mustul suferintei. Din catuse si zavoare si-a daltuit glasul de-arama sa-mplineasca vrerile divine. Cu fiecare lacrima de sânge a scrijelit pe inimile zdrobite Balada devenirii prin jertfa. Din pecetea îndurarilor si-a facut trâmbita si-n fiecare cuib de lumina a odraslit mugure al Învierii, în care s-a preamarit Hristos Mântuitorul.

Hristos a înviat prin temniti si galere/ precum peste carbuni învie para./ De-aici va creste marea Înviere/ ce va cuprinde-mâine toata tara./ Hristos a înviat peste lopeti/ abia miscând în mâini însângerate,/ a înviat ca în atâtea dati/ sa ne sarute fruntile plecate./ Hristos a înviat peste spinari/ înconvoiate aprig sub povara-/ acest Hristos care-n atâtea tari/ a fost batut pe cruce-a doua oara./ Hristos a înviat si pentru noi,/ sau poate numai pentru noi anume,/ sa ne deschida drumul înapoi/ spre câte-au fost- si vor mai fi în lume. Hristos a înviat biruitor,/ cum biruind vor învia martirii,/ când peste zidul închisorii lor/ va creste mâine muschiul amintirii./ Hristos a înviat, dumnezeiasca vrere/ sa-si daruie multimii trupul-Pâine,/ si sa vesteasca marea Înviere/ ce va cuprinde toata tara, mâine. (Hristos a înviat).

Demetrius Leonties, medicul fara de-arginti, a suit urcusul demnitatii Neamului, cu toiagul de aur al divinului Adevar. Cu fiecare frângere binecuvântata, poporul a pregatit în sânul sau un mugure de Voievod, pentru a pregati calea izbavirii. Codrul de la Dobrina a devenit Altarul juramântului de credinta al Elitei crestine abia înflorite ce avea sa rodeasca. Sub steagul celui mai falnic s-au daruit cu toata primavara lor, cu toata mireasma si cu deplina iubire. Peste Neam au înflorit toate nazuintele. S-au ars toate metehnele, toate prejudecatile, toate amagirile, toate orgoliile si s-a semanat samânta buna pentru a rodi înmiit. Dar iudele au semanat neghina, au învrajbit si-au atâtat pârjolul, pregatind otetul, fierea, spinii, piroanele, uciderea si defaimarea, nestiind ca la capatul lor sus pe cruce se aseaza slava Învierii.

În clipa când te-au pironit pe cruce/ S-a rupt istoria romana-n doua…/ Cu “omul nou” începe era nou,/ Iar jertfa ta, e-a Neamului Rascruce…/ Pe cei uitati în funduri de istorii/ -cohorte mândre de viteji strabuni-/ Sub flamura Legiunii tu-i aduni/ Si-I preamaresti, cu ale tale glorii…/ Trecutul a-nviat din nou prin tine./ Iar tot ce-o scrie “mare” viitorul/ În fapte de-adevar, frumos si bine,/ Va fi ca semnul vietii prins la sân./ Prin veacuri, te va adora poporul,/ De-acuma, pân-la ultimul Român!… (La rascrucea Neamului).

Vasile Blanaru-Flamura, turnat din cremene la temelii Neamul Daco-Român si-a tencuit cu sânge pe mistrii gemetele stravechi, devenind neputincios în scrâsnete si ura. Asa si-a crescut pe marii ei fiii. În Codrul înverzit a binecuvântare, a raspândit din panere de argint siruri de margaritare, apoi a rasfirat pentru fiecare menirea sa. Vasile Blanaru si-a pus peste trena paienjenisului celulei, popasul valmasag, ca un cântec de jale. Din epitaful unui rapsod si-a încrustat la Aiud, testamentul ca o romanta a iubirii. Ultima dorinta a zugravit-o într-o cântare mamei, printre luceferi si poeme. Briza nedumeririi, rascoleste nostalgia nocturna si în cosmarul neputintei o raza din soarele aprins si parfumul unui fir de liliac, zamislesc crini printre zabrele.

Ne târâm pasii printre maracini si-n ocara:/ e calea pe care o suim cu strabunii din veac./ Ne târâm anii osteniti-surghiun, si nici macara/ nu ne putem revolta la bucuria clipelor ce tac./ Ne târâm pasii peste rascruci magistrale,/ ca niste nevolnici îmbatati de himere fara orizont,/ Unde-s cnuturile noastre de spini? În ce lumi astrale?/ Si de ce ne-am lepadat de ele ca Pilat din Pont?/ A cazut pe lespedea vesniciei o lacrima, din miliarde,/ la capatul drumului de-atâtea ori înfrânt./ S-a despicat an doua împaratia iluziilor bastarde,/ iluziile, iluziile noastre si ale celor ce nu mai sunt./ S-a desprins din infinitul varstelor milenare/ o farâma din fiinta neamului ce trudeste aici,/ pe bolta înaltimilor dure s-au aprins felinare,/ iar sub catapiteasma spatiului mioritic ard licurici,/ sa stinga vapaia sperantelor noastre, descântec, cu zarile./ Nici bocet, nici ura, nici murmur, nici lacrimi nu vrem./ Ale noastre sunt potecile fara întoarceri, uitarile,/ si calea lactee si crucea Golgotei si tot ce-navem./ Ale noastre au fost vapaile mocnite-n elanuri gemene,/ ale noastre iubiri pentru tara s-au cimentat în amar;/ de-am sarutat obrajii Neamului cu buzele de cremene/ ale noastre au fost sângerarile si geamatul nostrum plenar./ Atunci, o tara mea-osânda! Ti-am facut din inimi drapele /în mii de falduri, cu sânge, cu lanuri bogate si cer înstelat, sa le poarte copiii copiilor nostri de azi si pentru ele/ sa nu mai moara nimeni tras pe roata si nici strangulat./ Nimeni pentru o bucata de pâine în lanturi sa nu mai fie,/ nici minciuna sa nu mai stea la masa cu fostii iloti,/ Pentru tine am cântat candva, împreuna, iubirea, Daco-Românie,/ Adevarata iubire de oameni si dreapta judecata pentru toti./ Am învatat sa ne iubim neamul osânditi fara vina,/ prin Iuda sa para vânzarea mai lesne, mai clar de-nteles,/ nici blidul de linte, nici argintii-n rugina,/ ci-n locul lor, o, tara mea! Doar prigonirile am ales./ Sa stinga vapaia sperantelor mocnite-n elanuri gemene,/ ale noastre iubiri pentru tara cimentate în veac/ si, sarutând obrajii Tai, Doamne, cu buzele cioplite din cremene,/ ne vom reîntoarc-n istorii la capatul suferintelor ce tac… (Golgota iluziilor).

Obsesia trecutului s-a revoltat odata cu primii fulgi care au cazut cu resemnare pe noua Golgota. Si-a luat ultimul dor din ruga îndurarilor devenind colindul încatusat. Memoria i-a devenit bocet în Zarca, fericindu-i dragostea în gândul trecut. Nostalgia de toamna i-a prefacut cuvintele într-o rapsodie eminesciana. Peste Cruciatii tristelor întoarceri cad consolari si stele. Crezul lor plânge în Golgota iluziilor. Primavara ca o aducere aminte raspândeste mireasma Reginei noptii. Pe cararea unei ierni ca o cronica rimata, suie Robii la cer în cadenta lirica. Fiecare satuc plânge în inima unui martir, pentru cei ce nu mai sunt. Iisus din Icoane s-a desprins din piroane si-a raspândit peste resemnarea îndurarilor lor de pe cruce o farâma din slava Sa.

Si la noi a intrat într-o zi în celula,/ în celula mortii, la Jilava Iisus,/ Iisus din Icoane;/ ne era frig si foame destula./ I-am sarutat mâinile batute-n piroane/ si plângând i-am spus: “Da-ne, Doamne o farâma din slava Ta,/ din resemnarea îndurarilor de pe cruce/ si în ispita disperarilor nu ne duce,/ ca orice hula/ s-a putem ierta”./ Ne-a privit, ne-a mângâiat si s-a dus,/ asa cum se duce un vis în mister,/ în nentelesuri pornite spre cer,/ si noi am plans, caci totul era plângere/ si înfrângere, Iisus./ Apoi ne-am rugat ca lanturile reci/ sa nun e mai doara/ a mia oara/ si ura cumplitelor zile-n tortura sa moara/ în veci de veci./ Si celula noastra, a mortii, în ziua aceea,/ a luminat ca un rug aprins,/ cu mintea de necuprins,/ ca scânteia,/ ca rugaciunea ce alonga, din inimi tot Raul/ si pâna noaptea târziu am asteptat,/ am asteptat nauci/ sa vina cât mai repede calaul/ cimitirelor fara cruci,/ sa plânga-n cântare de cetini Raraul/ si mamele noastre printre uluci. (Iisus în celula mortii).

Ion Golea provenea din buchetul de tarani înmiresmati de pe Târnava Mica. A crescut cu dragoste si cu credinta, stralucind în toate. Chemarea de sus la ales pentru rostuirile dreptatii Neamului. S-a daruit cu toata fiinta sa cerului divin si pamântului sau drag si sfânt. A platit cu viata, curajul, demnitatea, credinta si dragostea sa. Cioplit din voiosia cristalina a cerului, Ion Golea a înmugurit în padurea verde de la Fetea. În el nu s-a prohodit senzatia primejdiei, caci s-a durat haiduc al cruntelor bejenii, care s-au ridicat împotriva rânduielilor crestine. Si-a încropit din descatusari carari de lupta pentru a deschide zarile sperantelor. Si-a zavorât toate filele din albumul destinului cu pecetile credintei Zilele sale, cenuseresele, le-a mocnit în psalmi dreptatii, le-a tivit cu raze si le-a brodat primaverii sale. Din dorurile treze a împodobit mângâieri de zori, iar trilul sfânt de ciocârlie, i-a presarat voiosia cu o lunca de flori. Neastâmparul tineretii i-a adunat gândurile, l-a înmiresmat cu nadejdi de trandafir, risipindu-si visurile rupte. Ca un potir de cer si-a pregatit denia mare, cu fruntea lina si catifelata scaldata-n picuri de lumina.

Se lasa noaptea peste sat/ grea, un munte de basalt,/ si-n pas cu ea, din salt în salt,/ fluera vânt: s-a desprimavarat…/ Pe ulitele lungi se misca,/ umbre-ntrupate, fara glas,/ din deal coboara`n ritm de pas,/ dangate ce din tacere musca…/ E denie… si-s multe evanghelii/ la slujba, e Joia Mare;/ Iuda este gata de vânzare,/ Iar Petru azi e simbolu`ndoielii…/ Doar codrul înverzit suspina`n vânt/ de durerea proprie-i vieti,/ caci mugurii sunt singurii asceti/ cari stiu sa-si tina gruel legamânt. (Denie, Joia Mare 1947).

Pe sânul rozaliu al primaverii se aude un glas de heruvim si sus, Boltile de borangic ale cerului se scutura peste ciresul amarui al gradinii. Privirea sa ca o iie atintita pe liliacul înflorit se leagana-n cântarea privighetorii, iar din lanturile de taceri si-a nituit fulgere de-nvieri.

Din orga milioanelor de piepturi/ cresc psalmii biruintii asupra mortii;/ sunt Pastile: e soare, cânt si jocuri,/ Pe scene planetare de gând, se joaca însa tragedia sortii./ Doamne, mi-e inima padure de Golgothe,/ si buzele s`adapa cu foc si cu otet,/ si`n coasta lumii toate/ se`mplânta-al durerilor stilet./ De când din vesnicia fara tarmuri, /se nasc mereu puzderi de popoare,/ trec toate sub a suferintei flamuri,/ si glasul tuturor vueste de`ntrebare:/ De ce numai prin moarte se învinge moartea?/ Si greutatea pustie a mormântului?/ Si usa car duce în lumea cea/ plina de chinul luminii si-a duhului? /De ce martirul îsi rosteste ultimul discurs,/ prin gâlgâitul sangelui ce curge?/ De ce al vietii tragic curs,/ Din Niagara mortii apale îsi strange?/ Pentru tot ce-I pe pamânt exista o`nviere:/ În mugurul tineretii, în tineretea anilor,/ doar pentru zilele pline de fiere,/ Nu gasim floarea grea de înviere a primaverilor. (13 Aprilie 1947, Sfintele Pasti).

Virgil Maxim, luminator de neam si de tara si-a închinat toate nazuintele credintei, sculptându-le candela sufletului în care a aprins Aura Fecioarei din Icoana Iubirii Mirelui. Dintru început si-a plamadit cântarea, devenind un nuntas al cerului. Isihia vointei sale, ca un dangat de clopot împresoara patima telurica a visului, rasfrânt în flautul ploii. Nadejdea trezita în cântecul mierlei s-a cuibarit în ciutele zorilor vestind sarbatoarea Cosmosului. Din limpeziri de ape si-a zugravit gândurile, prinse-n hora luminii Cuvântului. Mireama pamântului s-a rostogolit pe urmele pasilor lui, într-o strigare de colind. Focul mâniei i-a pictat în suflet Icoana iertarii. Vigoarea sufletului vioara rasuna în ravasul anilor albi, imnul tineretii. Noptile albe ale crezului sau, trec pe lânga el în straie de nunta, urcând pe colinele codrului înverzit, împodobind turturelele cu cântecul privighetorilor, pregatind întâmpinarea Nuntii Ceresti.

Duh drept, Duh sfânt, Atotstapânitor, domneste peste mine,/ întru aceste Înalte si Sfinte si Tacute zile, în care corcodusii macesii, porumbarii,/ si-au pus pe frunte albul, parfumul, si dulceata,/ împodobind mormântul-comun în care viata/ s-a îngropat de vie ca Viata lui Iisus/ Strajerii facând paza în noapte minunata/ au asteptat ca ucenicii furându-L/ sa minta ca Iisus a înviat…/ Si nestiind ca moartea nu biruie Viata/ s-au prabusit cu-armura-romana la pamânt,/ când Învierea-Vietii daduse Moartea…mortilor!/ Marire lui Iisus si Învierii Lui!…/

În Dimineata-Înalta si Calda a Primaverii/ nici piatra, nici peceea, nici paznicii,/ nici Moartea n-au biruit Viata!/ Marturiseau tacute miresmele luminii/ împodobind mormântul… si îngerul de paza!…/ De-aceea corcodusii, macesii, porumbarii…,/ si-au pus pe frunte albul, parfumul si dulceata…/ Vestind ca-n moartea noastra este ascunsa Viata!/ Si florile… Nu Mint! (Pasti, Jilava-1950, Prietenilor mei care au murit dar…sînt vii…).

Petru Baciu, faimosul bacaoan s-a nascut într-o familie de luptatori, zavorându-si inima în spada Adevarului. Cu beteala rabdarii si-a stropit crezul în închinare Neamului. În fosnetul cumpatarii si-a cuibarit întelepciunea. În cei 15 ani de cumplita suferinta si-a pitrocit dragostea întru Domnul din care a tâsnit jertfa sa mareata pentru Neam.

Plâng clopote în inimi departe-n amintiri,/ cu funii grele trase, pastrate în iubiri;/ usor, pe nesimtite, an suflet navalesc,/ trezind uitate taine si gândul mi-l sfintesc./ Sub fulgerele vremii si crâncene blesteme/ m-au parasit si codrii si inima-mi greu geme./ Sunt tintirimul tragic,, cu morti ce n-au murit,/ ce-n cazne lungi si grele cu ei am zabovit./ sub apasarea mortii ce sta sa ne sugrume,/ în gropnite commune ascunsi de cer si lume,/ rasuna-n piepturi stinse cantarile de ieri,/ din stihurile sfinte, a Sfintei Învieri!/ Nadejdea neînvinsa supune gândul trist,/ ne-mbarbatam la crucea durerilor lui Christ!/ Te-mbratisezi cu mortii si ierti toti temnicerii…/ Si-n suflete se-aseaza lumina Învierii. (De Paste).

Alaiul împlinirilor sale a cazut prada conspiratiei raului, a celor schimonositi de ura. Din lacrimi de durere si-a poleit raze de soare. Din frângerea mâinii torturate si-a pus peste ponoarea sufletului mângâierea pentru cei din jur. Acasa si-a lasat mireasa tineretii, prigonita de legefii minciunii, dar inima sa primenita de ninsoare a primit hrisovul binecuvântarii. Stihul credintei i-a topit în psalmi biruintei, Liturghia Învierii.

Mi-i trista aceasta noapte, cu zornait de fiare,/ m-apasa ca o piatra trecutul izgonit;/ vin amintiri din vreme si calde ca un soare,/ vin sa-mi aduca linisti din Templu zavorât./ În „cusca”unei dube ce duce viata mea,/ Smeritu-mi trup se-nclina ca-n albe primaveri…/ puterile-mi sleite de asteptarea grea/ mi-adun, sa ma-nsoteasca în noaptea de-nvieri./ Strâmtoarea-nabusita ma tine pironit,/ stau nemiscat în ruga, tristetile-mi supun,/ desprins ca dintr-un cleste în drumul meu cernit,/ plutesc parca aievea cu cântecul strabun./ Ma leaga – oboseala, îmi da mereu târcol,/ launtric o lumina îmi curge ca un sopot,/ alearga trenu-n noapte cu suiere în gol,/ faramitând în aer fasii subtiri de clopot./ Când temnicerul misca vizeta, mohorât,/ o unda stravezie catusele-mi aprind,/ învaluit în umbra, în „cusca” surghiunit,/ eu chem. În preajma mortii si raze ma cuprind./ E noapte Învierii. Traiesc fara sa fiu…/ închis ca-ntr-un mormânt eu sânger strop cu strop./ Ard dincolo de mine lumini pâna târziu,/ când eu cobor în Zarca si-n bezne iar ma-ngrop. (Noaptea de Înviere).

Peste giulgiul de lumina, Dorul si-a pus Pecetea Iubirii. Bocetele devin Cântarea Cântarilor, lacrimând sublim în splendoarea Slavei Învierii. Maria si Fecioarele, Ucenicii si Îngerii, Mamele si Florile, Copiii si Arhanghelii, Tatii si Apele, Vinul si Eroii, Pasarile si Mucenitele, Cuviosii si Cucii, Pâinea si Crucea, Catapeteasma si Codrul, Vietuitoarele si Magii, Pastorii si Sibilele, Ciresii si Sfintii, Stelele si Ostasii, Albinele si Martirii, Rândunelele si Marturisitorii…, Totul în Toate rasuna de Imnul Luminii:
HRISTOS A ÎNVIAT ! –       ADEVARAT A ÎNVIAT !


Gheorghe Constantin NISTOROIU
Pasti 2011

Festivalul Basarabia

A inceput “Festivalul Basarabia” la Galati
 – iata programul:

24-31 martie – Expozitii foto pe tema “Basarabia în imagini” la Casa de Cultura a Sindicatelor Galati (et.1) si corpul F al Facultatii de stiinta si Ingineria Alimentelor;
27 martie – Ora 18.00, Foaierul Teatrului Dramatic “Fani Tardini”, “93 de ani de la Unirea
Basarabiei cu România” (interpretare de cântece si poezii românesti);
Ora 19.00, Sala Mare a Teatrului Dramatic “Fani Tardini”, Conu’ Leonida fata cu reactiunea de Ion Luca Caragiale;
28 martie – Ora 14.00, Dezbatere pe tema “Unirea Basarabiei la 93 de ani de la înfaptuire si consecintele ei” la Biblioteca “V.A. Urechia”.

Proiectul “Basarabia in imagini” este organizat de:
– Liga Studentilor Basarabeni din Galati
– Casa de Cultura a Sindicatelor Galati

Coordonatori proiect: Tcaci Tatiana, Aurelia Stratulat in colaborare cu d-na Angela Baciu – scriitor, consilier cultural.

Proiectul cuprinde o serie de fotografii realizate de studenti basarabeni si de persoane apropiate din Republica Moldova care au oferit pozele special pentru aceasta expozitie.
In imagini sunt redate locurile pitoresti, orase, monumente si rezervatii naturale din Basarabia – Cetatea Hotin Cernauti, Statuia lui Stefan cel Mare din Chisinau, Biserica de la Pirjota – raionul Riscani, Orheiul vechi, Cetatea Soroca, Nistru – satul Tipova, Manastirile Capriana,Japca, Curchi, Chitcani, Saharna, Monumentul Doina si Ion Aldea Teodorovici din Chisinau, Lumanarea Recunostintei, Soroca, Cetatea Tighina s.a.
Mai cuprinde si cateva poze si un mesaj care descrie ziua de 27 martie 1918 (93 de ani de la Unirea Basarabiei cu Romania)
Scopul expozitiei noastre este de a readuce aminte romanilor de pe ambele maluri ale Prutului importanta aceste zile(27 martie 1918) in istoria Romaniei. Sa trezim sentimentele care inca exista in sufletele noastre si a tuturor romanilor fata de fratii din Basarabia. Si nu in ultimul rand dorim sa redam prin imagini frumusetea Basarabiei.

OVIDIU CREANGA LA 90 DE ANI

ANIVERSARI MEMORABILE: SCRIITORI ROMANI DIN DIASPORA

Putini sunt cei care pot pasi pragul varstei de 90 de ani  pastrandu-si valorile care i-au definit de-a lungul vietii, in asa fel, incat sa poata spune la 90 de ani: „eu voi sari peste suta”, precum cu umor si optimism ne spune  prietenul nostru Ovidiu Creanga.
Multi l-am luat ca model de viata si toti ravnim sa ne pastram  starea lui de spirit, vioiciunea mintii capabila sa astearna scrieri si sa scanteieze in epigrame intr-o etapa de viata in care multi au trecut intr-un fel sau altul la odihna. Cati sunt la numar cei care, la 90 de ani s-au inscris la concurs de literatura si au primit Premiul Scriitorilor din Diaspora, asa cum a primit el recent,  premiul acordat de Liga Scriitorilor din Romania, Filiala Bucuresti? Nu-l cunosteau, dar membrii comisiei de evaluare a textelor, scriitori experimentati, au fost luati prin surprindere intalnind un fenomen atat de rar in literatura.

Cati sunt cei care s-au apucat de scris dupa trecerea pragului de 80 de ani, asa cum a facut el? Mintea sa scormonitoare l-a ajutat ca la aceasta varsta sa mai prinda un tren al vietii in care s-a urcat cu firescul cu care a trait pana acum. A fost aceeasi minte iscoditoare care i-a incununat studiile la facultate, cu Magna Cum Laudae, iar inventiile in specialitatea lui mult indragita – chimia – l-au ridicat pe cele mai inalte culmi ale cercetarii, cu cele mai mari premii si aprecieri, incat a starnit invidia „savantei de renume mondial” si a fost nevoit sa se refugieze in Canada. Desi securitatea si aici i-a facut mari greutati, le-a invins si  si-a urmat cariera in mod stralucit si cu succese care au facut cinste neamului nostru romanesc. Cand a venit vremea sa incheie munca pe acest taram, s-a apucat sa studieze medicina alternativa si hipnotismul cu rezultate incredibile.

Scrierile au fost ultima sa iubire. Ele cereau mai putina alergatura si de pe scaun, acum putea sa vada ceea ce tinerii nu pot vedea stand in picioare. Opt carti publicate in acesti ani si alte cateva volume care isi asteapta momentul trimiterii la tipar, vin sa intregeasca volumul studiilor de specialitate publicate in tara. La acestea  mai avem de adaugat prezenta sa in mai multe antologii, cu multa lauda mai ales in cele de epigrame. Mai punem la socoteala si cateva premii din Basarabia, dar si de la Observatorul,  prestigioasa publicatie din Toronto, Ovidiu Creanga numarandu-se printre fondatorii ei alaturi de directorul Dumitru Puiu Popescu si de regretatul sculptor  si scriitor Nicapetre. Si cartile si tot ce intreprinde, Ovidiu Creanga le face ca pe cel mai simplu si firesc gest. Intr-o zi, cand discutam despre bateriile cu care functioneaza ceasurile de mana,  imi spune: „Buni, stii tu cine a inventat aceste baterii in urma cu 50 de ani?” Tacerea mea si ridicatul din umeri au adus raspunsul lui scurt. „Eu!” Si a inceput sa imi povesteasca imprejurarea,  in timp ce eu inca nu dadeam semne ca intelegeam prea bine totul. E brevetat, a continuat el  si bine ca mi-ai starnit aceasta amintire, fiindca am sa cer din Romania brevetul de inventie. Si tot la fel de simplu, in cursul aceleiasi saptamani, datorita internetului, mi-a pus in fata brevetul lui de inventie care acum a luat locul langa multe altele pe peretele din elegantul lui birou de lucru.

Ovidiu Creanga poate sa se inscrie printre oamenii deosebiti chiar daca as pune punct aici, dar mai sunt multe de adaugat si, de buna seama, nu le voi putea cuprinde pe toate. A fost inzestrat cu o structura psihologica fericita si cu farmec personal, “lipici” cum se spune in popor. Nascut in ziua indragostitilor, 14 februarie,  ursitoarele au fost bucuroase sa-l inzestreze si cu acest dar. Carisma sa l-a facut sa fie mereu inconjurat de oameni care l-au indragit si apreciat. Conversatia cu el este o rara placere. Ironia, autoironia, persiflarea, alunecarea spre ludic, limbajul simplu, clar, direct, sfatos cu care se adreseaza interlocutorului face ca prezenta acestui “Mos Bodranga” cum ii place sa se prezinte, sa fie una dintre cele mai atragatoare persoane.

Pentru ca firul vietii sale s-a desfasurat pe drumul omului de omenie, i-a mai adus inca o recunoastere de valoare in ochii celor care-l cunosc. Dragostea netarmurita pentru Basarabia sa natala si oamenii ei pentru care nu de putine ori a fost gata sa sara in foc, i-au colorat viata si i-au dat satisfactia ca a putut sa-i ajute, chiar si material, din prea plinul inimii sale. Ovidiu Creanga este model stralucit si pentru fratii sai basarabeni care i-au acordat multe diplome si titluri onorifice, iar cateva scoli, camine culturale si strazi ii poarta numele.

Si ar mai fi de spus inca multe altele. Pentru ca am avut sansa si norocul sa ma numar printre cei apropiati lui si familiei lui, mi-a dat prilejul sa-l admir pentru cum si-a crescut copii si nepotii, pentru intreg devotamentul sau fata de familie, de prieteni si de toti cei care i-au stat aproape, dar si de fiintele necuvantatoare din preajma lui, in special cainii. Daca prinde o musca in casa, nu-l lasa inima s-o omoare, o da afara, sa traiasca si ea, fiindca si ea este o faptura creata de Cel de Sus. M-a uns la suflet dragostea lui  pentru frumos si pentru inalte valori morale. As mai adauga si un alt aspect si anume acela ca ii plac nu numai florile, ci si buruienile, de unde i se trage un anume aspect, este uneori “buruienos la gura” cum obisnuieste sa se “scuze”  pentru  limbajul lui uneori cu picanterii. N-as vrea sa inchei fara sa amintesc de pasiunea lui pentru pescuit, adevarat izvor de povestiri, asemenea oricarui pescar care se respecta. Respectul este si cuvantul cu care inchei aceste randuri si pe care il adaug celuilalt cuvant cel de inima, dragostea, dar si pretuirea, cuvinte care ii sunt adresate de toti cei care il cunosc si de colaboratorii “Obsevatorului”.

SA NE TRAIESTI, dragul nostru Ovidiu Creanga!
LA MULTI ANI!
Si sa ti se indeplineasca dorintele alaturi de cei dragi.

Elena BUICA
Pickering, Toronto, Canada
februarie 2011

UN SCRIITOR REALIST SI CARTEA LUI MEMORIALISTICA

CREANGA Ovidiu
CU SI FARA SECURISTI
(Prefata Paul Goma)
368 pagini
Editura Vicovia 
Bacau, 2009
 
Cu discernamant si responsabilitate, autorul, nascut in urma cu 90 de ani, in satul Varzaresti, plasa Nisporeni, judetul Lapusna, in apropiere de Chisinau, ne dezvaluie, in cartea de fata importante amanunte din culisele securitatii. Unele informatii, prea putin stiute de omul de rand, mai cu seama dupa cotitura din decembrie 1989 au ajuns de notorietate. Dar Ovidiu Creanga este posesorul unor informatii inedite, aflate si traite pe propria piele, in venerabila sa viata de aproape un secol. Nu e de mirare, asadar, ca s-a gandit sa le puna pe hartie si sa le ofere cititorilor, la 20 de ani dupa revolutie, cu gustul amar ca aproape nimic nu s-a schimbat in configuratia politica a tarii, decat formal, vechile structuri fiind inca la putere, peste care s-au calchiat structuri noi, coercitive, asupritoare, cu mult mai ingrozitoare si mai apasatoare pentru omul simplu, decat in perioada anterioara.

Cartea are asezate in fata, cateva pagini din jurnalul scriitorului dizident Paul Goma, datat 12-13 februarie 2008, text intitulat „Mos Bodranga si securistii” in care aflam parerea scriitorului despre aceste structuri coercitive ale Romaniei care isi exercita si in prezent atributele in tara si peste hotare. In paginile jurnalului sau, folosite de Ovidiu Creanga drept prefata, Paul Goma, cu o luciditate si discernamant meritorii, scoate in evidenta marturii ale unor participanti direct la actul rasturnarii regimului comunist, precum si modul bestial, barbar in care au fost torturati si asasinati fostii dictatori, cu o cruzime de nedescris, amanunte aflate din „Stenograma Procesului Ceausestilor” – publicata in „Ziua”, precum si declaratia numitei Cerasela Birjac, sefa Pazei personale a lui Gelu Voican Voiculescu, publicata si ea in „Ziua”, declaratie la fel de socanta ca si stenograma sus amintita.

Volumul „Cu si  fara securisti” – se constituie astfel, intr-un document important, o fresca veridica a societatii politice romanesti de la finele secolului trecut, care a culminat cu miscarea de revolta din decembrie 1989, bazat pe marturii, pe acte originale si relatari ale unor persoane care s-au situat in miezul evenimentelor. In Argumentul sau, autorul explica titlul lucrarii si motivul care a stat la baza inceperii unui asemenea demers memorialistic, folosind date si nume reale care pot fi probate si astazi, desi au trecut mai bine de doua decenii de la evenimentele cruciale din decembrie 1989.

Scrisa sub forma unei Autobiografii, cu nuante autoironice si autopersiflante – lucrarea este si o satira usturatoare la adresa aparatului conducator, al celui represiv, la adresa celor ce s-au imbogatit aproape peste noapte, a tuturor celor ce savarsesc nelegiuiri si supun neamul romanesc oprimarii si distrugerii sistematice. Desi plecat de aproape trei decenii din tara, autorul a pastrat legaturi cu oamenii si cu locurile pe unde a vietuit pana la virsta de 62 de ani. Lucrarea beneficiaza la sfirsit de numeroase pagini ilustrate de Note autobiografice in care-si relateaza povestea vietii si in chip deosebit, amintirile din copilarie, cu mult umor si oarecare unda de nostalgie, dupa anii trecuti, cum e si firesc.

Tot aici isi dezvaluie si pasiunea arzatoare a vietii sale: chimia. Valurile pe care a fost purtat in viata, nu s-au potolit nici in Canada, unde a muncit si a avut realizari remarcabile. Astazi, venerabilul domn Ovidiu Creanga se bucura alaturi de copii si nepoti de o viata prospera, tihnita, pe care o condimenteaza cu lecturi si scrieri personale, publicand la marile reviste canadiene si romanesti literatura  care e foarte apreciata atat de romanii din tara, cat si de cei din diaspora. Ovidiu Creanga nu se sfieste sa-si numeasca „eroii” – (si cei negativi sunt eroi, nu-i asa?) – cu numele lor reale. Si-a luat acest drept legitim si curajul raspunderii, fiindca oricand poate proba cu argumente forte si cu documentatie adevarul afirmatiilor sale. El relateaza despre persoane care erau puse  de regimul trecut sa informeze exact despre actiunile unor vecini, prieteni, colegi de serviciu. A fost si el „filat” si turnat in mai multe randuri. Avand o functie importanta si facand nenumarate deplasari in strainatate, era, prin forta imprejurarilor suspectat. Autorul descrie cu minutie experientele sale cu acei care erau numiti in sens peiorativ „baietii cu ochii albastri”, printre ei fiind si unii foarte buni prieteni care „l-au lucrat” in chip neasteptat.

Insa, afirma Ovidiu Creanga – „Si la securisti au fost unii fiare si au fost si unii mai omenosi. Asa ca tortionarii care spun ca nu au avut incotro si au comis atrocitati avand ordin de la  colonelul Nicolski sau Pantiusa mint cu nerusinare,  caci, daca ar fi refuzat sa faca aceste fapte de neimaginat, nu le-ar fi taiat nimeni capul. Toporul nu ar avea nici o putere daca nu ar avea o coada de topor. Securitatea romaneasca era organizata dupa modelul sovietic insa cei ce au suferit prin inchisori si lagare, dar mai ales cei supusi la ororile „reeducarii” de la Pitesti spun ca a depasit cu mult chiar si Gulag-urile rusesti in atrocitati.”

In relatarile sale, Ovidiu Creanga uziteaza un limbaj direct, frust, despodobit de metafore, floricele si alte figuri de stil care nu s-ar fi potrivit cu subiectul si mesajul lucrarii. Nici frivolitatile de limbaj nu ii sunt specifice si le foloseste doar arareori, cand textul cere acest lucru. Specifice sunt: ironia, satira, parodia, sarcasmul, autoironia, aspectate cu numeroase citate din proverbe si maxime romanesti si universale pentru a ilustra ideile proprii. Limbajul este viu, colorat, animat si da vioiciune si sustinere actiunii.

S-ar zice despre scriitorul Ovidiu Creanga ca este un autor hatru din spita stramosului Creanga (nu degeaba au acelasi nume!) prin umorul sanatos pe care-l practica si prin seninatatea – proprie romanului – cu care depaseste anumite situatii tragice. Dar umorul sarcastic are darul de a pune punctul pe „i”, adica de a  face sa usture. Din text nu se degaja tristete, deprimare, anxietate, resentimente, normale in cazul unei persoane care a suferit atatea nedreptati si a trecut prin focul iadului si furcile caudine ale tortionarilor securisti. S-ar putea chiar spune ca i-a iertat pe toti si nu le mai pastreaza resentimente. Umorul l-a ajutat sa treaca mai usor prin mijlocul suferintei.

Capitolul I, intitulat, firesc: „Inceputurile” – este cadrul de desfasurare al unor „Aspecte din Basarabia romaneasca” – asa cum isi subintituleaza capitolul Ovidiu Creanga. Monografic si autobiografic, autorul (re)creeaza cadrul nasterii sale si atmosfera de inceput de veac XX in Basarabia in care a vazut lumina zilei. Toate capitolele sunt ilustrate cu imagini de epoca, harti, documente. Amanunte despre starea social-economica si demografica a Basarabiei si in chip deosebit a Chisinaului, sunt prezentate cu multa generozitate si mai ales, bine documentate. Autorul face si portretul moral al basarabenilor, descriindu-i astfel: „Caracterul moldovenilor era foarte ingaduitor, ei fiind oameni primitori si buni la suflet”.

Traversand istoria secolului, Ovidiu Creanga puncteaza principalele momente care au marcat existenta, nu numai a lui, dar a tuturor romanilor de dincolo si de dincoace de Prut ce au fost sacrificati si azvarliti ca niste mingi, dintr-un loc in altul, dupa capriciile si meandrele politicii. Destine sfasiate, familii impartite, deportate, cand alipirea Basarabiei in 1920, cand  retrocedarea Basarabiei, in 1940,  un joc perfid care a schimbat soarta a mii si mii de romani. Autorul descrie in amanunt aspecte din viata basarabenilor, obiceiurile si traditiile lor, credinta lor, arta culinara in care basarabencile erau vestite. El face in primul capitol o minimonografie a meleagurilor unde a vazut lumina zilei si unde a copilarit pana la plecarea in Regat. Drama prin care a trecut familia autorului in 1940, la retrocedarea Basarabiei, l-a facut sa se refugieze, astfel ca adolescenta i-a fost mutilata salbatic, dupa spusele sale, de hoardele rosii.

Primele amintiri din copilarie continua si in capitolul 2 al cartii, intitulat: „Ghici cine mi-a pus mina in cap!” cu peripetii din mahalaua Vistiernicilor din Chisinau, targul copilariei scriitorului. Amintirile sunt foarte clare si se deruleaza ca pe o pelicula, cu o limpezime uimitoare de parca s-ar fi intamplat recent. Memorabila este in amintirea scriitorului vizita Reginei Mame, impreuna cu Marele Voievod de Alba Iulia, nimeni altul decat Regele Mihai, pe atunci de varsta autorului. O alta amintire incantatoare este cea legata de circul care a poposit in orasul Balti, care l-a cucerit din prima clipa si chiar a invatat unele numere de prestidigitatie, jonglerie si fachirism. Autorul nu se fereste de vocabularul in argou pentru a da un plus de naturalete  si parfum, amintirilor.

Ovidiu Creanga isi continua amintirile cu tulburarile iscate de ocupatia bolsevica din iunie 1940 si de ravagiile pe care le faceau acestia in teritorii. Apoi, in 1944, al doilea refugiu, cand soovieticii au pus stapanire pe  Basarabia, Bucovina si Tinutul Hertei. Autorul descrie bombardamentul care a avut loc in aprilie 1944 in Gara de Nord, cand au pierit mii de refugiati din garniturile de tren. Prigoana pe care au dezlantuit-o apoi comunistii impotriva basarabenilor care erau vanati si expediati inapoi in Basarabia ori in Siberia a fost fara precedent. Drama familiala, cu tatal ucis de catre bolsevici, avea sa-l urmareasca toata viata.

Realizarile pe plan profesional, premiile luate pentru inventiile aduse in domeniul chimiei, au atras din partea semenilor multe controverse, invidie si chiar ura si nu putine au fost datile cand s-a incercat inlaturarea autorului de la conducerea institutiei, functie de raspundere pe care a indeplinit-o ani la rand in Ministerul Comertului Exterior. Autorul declara lucrurile pe sleau, cu lux de amanunte, fara prejudecati sau inhibitii. El descrie si realizarile si esecurile avute in urma acordarii increderii unor oameni care l-au tradat. Structura psihologica fericita insa, il ajuta sa treaca usor peste multe greutati si obstacole si sa ajunga respectat si chiar temut in domeniul pe care-l iubea atat de mult: chimia.
         
Stilul  autorului e  antrenant si vioi, presarat cu umor si ironie, astfel incat scrierea e accesibila, se citeste usor si e foarte placuta, desi uneori e incarcata de date tehnice sau istorice. Memoria prodigioasa a autorului reda cu exactitate fiecare intamplare in amanunt. Cu mult umor sunt istorisite amanunte picante din vizita guvernamentala in Olanda, alaturi de ministrii de la Chimie si Comert. Autorul descrie modul de viata si civilizatia din tarile in care era trimis in delegatii ca specialist.

Ovidiul Creanga este un original. El intra in dialog direct cu cititorul, ii cere parerea, ii face confesiuni, se inteleg de minune. Se creeaza astfel o comuniune tacita intre scriitor si lector, o intelegere avand ca suport cuvantul scris si feed-back-ul nu se lasa asteptat. E un fluid care circula de la unul la celalalt, la fel ca in salile de teatru, intre actori si spectatori. De fapt, cartea aceasta este ea insasi un spectacol divers, caleidoscopic pe care scriitorul, cu arta, il propune publicului si-l face sa ia parte la el in mod direct, interactiv. Fraze care incep cu: „Intelegeti?… Va intreb… Ce parere aveti?” s.a. ilustreaza acest mod de scriere interactiv, in care vocea auctoriala este actorul principal, cea care da tonul colocviilor.

Cartea este, fara doar si poate, un pretext pentru o autobiografie amanuntita. Apar personaje varii, importante sau nu, care au jucat un rol in viata autorului si, din poveste-n poveste, se alcatuieste structural, corpusul scrierii memorialistice de fata. Un scriitor pragmatic, realist, fara efuziuni lirice ori metaforice. Un scriitor terre-a-terre.  Trasatura definitorie este cea sarcastico-umoristica. Spiritul aventurier ii este implinit si satisfacut, cand viziteaza Sumatra, Singapore, Australia, Scotia, Anglia si astfel, visele din copilarie  de a calatori spre tari necunoscute si exotice, prinde viata. In Singapore a ajuns de patru ori, pentru perioade mai lungi, asa incat visul s-a implinit. Ca orice bun jurnalist, o data ajuns intr-un loc, prima grija era de a se informa despre civilizatia respectiva, istoria, limba si caracteristicile poporului, cultura, traditiile lui si artele culinare. Nu e usor sa te adaptezi oricaror conditii de viata, total straine de ale tarii tale. Tari si orase ale contrastelor izbitoare, ale decalajelor sociale, cu oranduiri diferite de cea din care plecase autorul. El descrie cu talent toate aceste diferente de civilizatie prin antiteza, facand mereu comparatii  cu conditiile si mentalitatile din  tarile lagarului socialist. Pregatirile pentru deplasarile pe alte continente erau minutioase si presupuneau o cunoastere temeinica a tarii in care trebuia sa ajungi sau  cele prin care trebuia sa treci, fiind nevoit sa te adaptezi „din mers” conditiilor climaterice, diferentei de fus orar, alimentatiei si in general, tuturor diferentelor specifice fiecarei tari, indeosebi cele africane si asiatice. Autorul ofera cititorului inclusiv retete autentice de ciorba de peste gatita de lipovenii pescari in Delta Dunarii, in prezenta unei delegatii elvetiene.

Si pana la urma, jurnal de calatorie, documetar, reportaj, ciclu de articole, roman memorialistic, povestiri autobiografice – „Cu si fara securisti” nu se inscrie in nici unul din aceste genuri ori are cate putin din toate. Cert este ca devine destul de atractiv invitand la lectura si cunoastere a unor realitati din sfera politicului, economicului, administrativului, din sfera vietii publice a unui om care a avut o viata cat se poate de plina. Pe tot parcursul cartii, o data cu amintirile, se insinueaza si personaje stranii, ciudate, dubioase, care au ca unic scop, acela de a trage cu ochiul si a raporta mai tarziu cu de-amanuntul tot ce vazusera. Acestia sunt „baietii cu ochii albastri” de care vorbeste autorul.
         
Extrem de multe informatii din toate domeniile ne ofera Ovidiu Creanga, pe care le dezvolta in stilul sau documentaristic si le pune la dispozitia cititorului, astfel incat cartea se poate constitui si intr-un ghid pentru cei care vor sa calatoreasca in tari exotice. Informatiile, de cele mai multe ori sunt aduse la zi, prin comparatie cu datele de acum 30-40 de ani, dandu-ne posibilitatea sa remarcam si evolutia acestor tari in permanenta comparatie cu a noastra, asa cum ni le expune autorul. Sunt relatate in detaliu anumite tratative si relatii  comerciale facute cu diferiti parteneri straini, din industria chimica. Dar autorul ofera si amanunte picante de la  dineurile care se dadeau in cinstea aparatului politic rusesc, cu tot ce urma dupa incheierea tratativelor. Autorul descrie cu mult amuzament  si chiar ingaduinta intamplarile si obiceiurile rusilor la aceste dineuri oficiale, anumite slabiciuni si vicii intrand in firea acestui popor.

Dar in afara de amintirile care curg duium in pagini, insotite de imagini fotografice, autorul releva unele aspecte destul de dureroase pentru un roman: faptul ca in strainatate, romanii isi uita obarsia, neamul si limba si-si invata copiii doar limba de adoptie iar cei mai multi „uita” ca sunt romani, straduindu-se sa adopte obiceiurile, traditia si limba tarii in care au emigrat. Autorul isi incheie reflectiile cu citate biblice, drept pilde: „Cine are urechi de auzit, sa auda”. Reflectiile si observatiile autorului in acest sens, sunt amare si destul de obiective: „Stau si ma gandesc la romanii nostri autentici de aici din Toronto, la cum se chinuiesc si ei si chinuiesc si copiii sa vorbeasca numai englezeste. Am intalnit multe familii de evrei si aici care-si invata copiii romaneste pe cand romanii isi uita neamul, limba obarsia. Ma uit la chinezutii aia mici cum invata hieroglifele lor chinezesti in timp ce unii dintre ai nostri fug de limba parintilor, bunicilor si strabunicilor lor ca dracu de tamaie. Ei oricum vor invata engleza de la scoala de la alti copii dar limba lor materna se chinuie parintii lor sa o uite. O limba este un «asset», este un bun pe care-l castigi fara sa te coste ceva si fara nici un efort. Unii se rusineaza ca sunt romani si-si barfesc cat pot tara. Este adevarat ca avem multi hoti, incepand cu cei din guvern, si ca multe rele sunt inca in tara noastra. Dar, in timp ce stramosii nostri tineau piept hoardelor barbare, cei de mai langa Atlantic erau putin mai feriti.” In delegatii, totdeauna erau insotiti de catre un agent de securitate care-i urmarea pas cu pas, ce spun, ce fac, ce cumpara, cu cine intra in contact. Acesta nu-si dezvaluia identitatea si parea un delegat oarecare. De fapt, ceea ce era mai rau in relatiile dintre cei care plecau impreuna in delegatii e ca se fereau unul de altul si nu aveau incredere in nimeni. De aceea, vorbind despre Romania, ei ascundeau realitatea, o infrumusetau, declarand ca totul e perfect.  Autorul intervine de multe ori in povestiri, adresansu-se direct cititorului, luandu-l ca martor si interlocutor.

Flora, fauna, aspecte economice si demografice, istorice, sunt descrise cu minutie de autor despre tarile pe care le viziteaza. Un adevarat cercetator, spirit neobosit care cauta pretutindeni conexiuni, similitudini si chiar diferente intre culturi si civilizatii. Faptul ca autorul devoaleaza unele aspecte necunoscute de noi, din domeniul exportului interior si exterior de pe vremea totalitarismului, constituie ineditul acestei lucrari memorial-documentaristice. Despre masurile de securitate care se luau fata de delegati  autorul relateaza: „Rusii ca oameni erau cumsecade si te puteai intelege cu ei, dar politica lor, de care nici ei nu erau multumiti, era absurda si total ineficienta, din care cauza o tara cu cea mai mare suprafata si cu cele mai bogate resurse naturale era printre cele mai sarace din lume. Dar acesta a fost comunismul care a nenorocit atatea tari printre care si Romania. Trebuia sa fim cazati numai la anumite hoteluri pentru a  putea sa fim controlati in orice moment. Cand aveam sedinte la Soiuzchimexport, ne prezentam la protocol, de unde eram preluati de un tovaras «lucrator in Comertul Exterior» si eram condusi pe un anumit drum la sala de sedinte. Se proceda asa, ca nu cumva noi sa vorbim ceva cu salariatii lor sau mai stiu eu ce le trecea lor prin cap. Desigur, camerele erau prevazute cu microfoane ascunse. Hotelul nostru avea o forma patrata si la fiecare colt era cate un pupitru unde statea in permanenta o «regulerovca» ce nota orice miscare din sectorul ei. In fiecare moment aveai senzatia ca esti intr-o puscarie.. Nu am fost in puscarie dar asa trebuie sa fie, sa te simti controlat in fiecare clipa. De fapt aceeasi situatie era si la noi in tara, caci si noi aplicam sistemul lor, si, cred ca in unele privinte i-am si depasit.” De fapt, aceasta este si motivatia cartii, urmarirea permanenta a cetatenilor de catre aparatul represiv. Nu sunt ocolite de autor nici dificultatile intampinate in lunga cariera de director,  la Chimimport, privind calitatea marfurilor romanesti si reclamatiile carora trebuia sa le faca fata din partea firmelor straine. Toate acestea sunt relatate cu minutie in paginile cartii, informatiile fiind aduse la zi, comparativ cu anii ’80 cand el si-a inceput viata in Canada.

Autorul pune la dispozitie si hartile tarilor cu care a avut relatii comerciale, in calitatea sa. Iata ce relateaza in capitolul destinat „Thailandei”: „Una din sarcinile permanente pe care le aveam noi, organele de conducere din Comertul Eeterior, era sa gasim noi piete pentru plasarea produselor noastre de export si, eventual, sa gasim piete mai convenabile ca pret, calitate si valuta in care se face plata produsului precum si modalitatea de plata. Cu L/C (letter of Credit) garantat, trebuia sa ai valuta respectiva care era blocata in banca pana la plata marfii. Insa cel mai bine era sa gasesti exportatori care acceptau L/C negarantat. Plata, de regula, se facea la 30 de zile de la livrarea marfii. Eram la Singapore cu o echipa destul de mare, vreo 5 cu tot cu mine. Dupa cum am relatat si in alte capitole, echipa mea avea reprezentanti de la Romanoexport, ca sa plaseze textile, si de la Autotractorul ca sa plaseze tractoare fabricate la Tractorul Rosu din Brasov. Eu trebuia sa coordonez toate operatiunile si, cu toate ca eram director de import, aveam sarcini mari de export in compensatie cu marfurile romanesti greu vandabile, in special tractoare. Stiind ca ne vom duce in Thailanda, am inceput sa invatam notiuni elementare despre aceasta tara eminamente budista.”

Ovidiu Creanga ofera date despre religia budista si obiceiurile calugarilor care obisnuiesc sa faca penitenta, mancand foarte putin, doar din ce li se ofera de pomana si dormind uneori cu capul pe o piatra, ceea ce-i prilejuieste autorului reflectii comparative. Umarind peripetiile autorului prin  tarile africane, ai impresia ca urmaresti un film de aventuri, el avand o putere fascinatorie de descriere si de prindere a amanuntului esential, aventuri, peripetii si chiar mici „invarteli” care-l ajutau sa se descurce in acele tari. Unii dintre securisti sunt personalizati si chiar aflam istoria vietii lor: „Era ingerul nostru pazitor, tov. Colonel (toti erau colonei) Andrei Apetrei, fiu de taran sarac din Muntii Vrancei. Nici nu stiu numele lui conspirativ, cum il chema pe cel ce a venit dupa el si-l chema «Bogdan». Andrei era un baiat cu bun simt, nu facea pe nebunu’ si mi-a spus o multime de istorii de ale lor. Nu era «pe linie», ca a sfarsit-o urat cu Securitatea.” Cand stii cu cine ai de-a face, poti sa-ti iei masuri de precautie si sa te feresti ca sa nu dai de bucluc. Dar problema principala in Romania comunista era ca nu stiai de cine trebuie sa te feresti, caci peste tot misunau „baietii cu ochii albastri”, chiar in cele mai neasteptate locuri, asa cum mentioneaza si autorul: „Nici nu-ti trecea prin cap cine scria note infomative. Cateodata unii pe care-i credeai cei mai buni prieteni si oameni de incredere.”

Lucrand intr-un domeniu deosebit, de mare insemnatate pentru economia nationala a tarii, Ovidiu Creanga a intrat in contact cu fel de fel de persoane. Ei erau „prelucrati” si „vizati” in chip deosebit pentru ca aveau de-a face cu strainii, ceea ce pentru omul de rand, nu prea se punea problema. Fotografiile document care insotesc textele sunt foarte edificatoare. Aflam franturi din istoria Scotiei,  cu povestea Mariei Stuart, si chiar ni se ofera reteta fabricarii whisky-ului, istoria Angliei si a reginei sale aproape centenare, despre vizita lui Nicolae Ceausescu in Anglia, cand a fost plimbat de regina Elisabeta cu trasura regala si cinstit ca un rege la Palatul Buckingam, iar Elenei Ceausescu i s-a conferit un titlu echivalent cu „Doctor Honoris Causa”.
 
Ovidiu Creanga se intoarce insa cu povestirile lui picante, spumante, antrenante si in Piata Matache Macelaru ori in Piata Ferentari, unde puteai gasi pepenoaice dulci de Arad. Cu mult sarm ne povesteste peripetiile avute in urma unui accident auto cand a lovit un tigan numit Pandele, fapt ce l-a costat enorm ca sa dreaga lucrurile la spital pana ce acesta s-a vindecat.

O cotitura hotaratoare in viata autorului a fost aceea cand s-a hotarat sa emigreze in Canada, in anul 1982. Odiseea acestei „evadari” din spatiul concentrationar comunist ne-o relateaza in Capitolul III. „Canada. M-am hotarat, trebuie s-o iau din loc!” Nici in Canada autorul nu a scapat de securisti si a avut mult de furca din pricina unor note informative primite din partea unor romani, astfel ca a fost verificat ani in sir si a primit cetatenia abia dupa zece ani. Dezvaluirile pe care le face Ovidiu Creanga in legatura cu securitatea romaneasca sunt de-a dreptul socante.

In capitolul numit „Cautatorii de aur in Manitoba” aflam istoria foarte interesanta a comunitatii memonitilor, un fel de baptisti desprinsi din Biserica Romano-Catolica, oameni de o inalta tinuta morala crestina, „poate un pic cam habotnici” – cum ii descrie autorul. De asemenea, aflam istoria fratiei hutteriste, dupa numele conducatorului cogregatiei Jacob Hutter, tot ramura desprinsa din catolicism, oameni care au pus toate bunurile in comun si traiesc ca in comuna primitiva, precizeaza Ovidiu Creanga. Primii doi ani petrecuti in Canada s-au dovedit a fi mai dificili pentru autor pentru ca nu poseda inca „experienta canadiana”. Dar aici gaseste un om de isprava care garanteaza pentru el si astfel isi pune o afacere pe picioare. Autorul ne da si retete „Cum poti ajunge capitalist in Canada” .
         
Al IV-lea Capitol al cartii este dedicat „Portretelor” si se intinde pe aproape o suta de pagini. Autorul face portretul fizic si moral al unor persoane pe care le-a intalnit si cu care a colaborat in viata, in total 14 portrete.  Printre aceste portrete se afla si cel al lui Vasile Sasu, „Baiatul cu ochii albastri”. Nu o data, autorul afirma: „Tare ma tem ca de aceasta plaga numita Securitate inca nu am scapat” – ceea ce spune totul in legatura cu simtamintele sale. Portretele acestea sunt pretexte pentru intamplari hazlii si nu prea, petrecute sau aflate de la altii, in legatura cu aceste personaje. Printre ele se afla si portretul Elenei Ceausescu – „Savanta de renume mondial” – pe care autorul nu o prezinta in culori prea atragatoare. Dupa chibzuiala multa, el hotaraste sa astearna pe hartie unele intamplari legate de ea si de conducatorul tarii timp de 25 de ani: „M-am temut sa nu fiu acuzat ca acum dau si eu «lovitura magarului» unei fiinte ce nu mai este in viata si care nu se poate apara. Totusi, deoarece eu ma numar printre nu prea multele persoane care au cunoscut-o destul de bine pe cea care impreuna cu sotul ei, Nicolae Ceausescu ne-a condus un sfert de secol, m-am hotarat sa astern pe hartie cate ceva care sa o zugraveasca asa cum era aceasta fiinta ce a facut atata rau tarii noastre, in general, si mie personal, in particular.”

Cele relatate de Ovidiul Creanga se refera la un aspect mai putin cunoscut de marele public si anume de perioada in care ea a intrat in Institutul de Cercetari Chimice ICECHIM  „ca simpla laboranta, pentru ca, dupa o perioada, sa termine cu titlul de directoare a institutului, inventatoare celebra, doctor inginer, «Doctor Honoris Causa» etc, persoana care a dirijat dezvoltarea Industriei Chimice in Romania (impreuna cu Mihai Florescu ministrul „plin” al Industriei Chimice) si terminand cu, culmea impertinentei, atribuindu-si titlul de «Savant de renume Mondial». Dezvaluirile la acest nivel continua si in  paginile urmatoare sub titlul: „Cum isi lua „savanta” titlurile stiintifice”. Ovidiu Creanga, cu un pragmatism specific firilor prea putin inclinate spre  lirism relateaza in amanunt, faptele cum au fost si nu se preocupa sa le infrumuseteze cu nimic. El spune la un moment dat: „AM SPUS CE AVEAM PE INIMA SI M-AM RACORIT.”

A crede, insa ca volumul „Cu  si fara securisti” este alcatuit in spirit revansard fata de o societate care la un moment dat l-a marginalizat, si l-a determinat sa emigreze, este eronat. Autorul respecta adevarul si, dupa parerea noastra, nu inventeaza nimic si nici nu merge cu tribulatiile mai mult decat trebuie. Cartea se inscrie in categoria (daca o fi aceasta categorie!) memorialistica documentara si cititorul afla fel si fel de informatii care ii pot fi utile candva. Fie si despre istoria si geografia unor locuri exotice pe unde nici cu gandul nu va putea calatori.

Ovidiu Creanga face parte din spita scriitorilor humoristi care nu fantazeaza, dar duce mai departe umorul, sarcasmul, ironia muscatoare dar indreptatoare de moravuri, precum moralistii secolului al XIX-lea. El a realizat o lucrare bine structurata, cu amintiri si intamplari fascinante, romanesti si de „peste apa” – peripetiile proprii dar si ale altora, care starnesc rasul sanatos, ingaduitor, nostalgic, duios, dar si dezaprobator fata de unele situatii neplacute, luand pozitie, asa cum ii sta bine unei scrieri contemporane adevarate.
 
Cezarina ADAMESCU
26 ianuarie 2011

DE CE M-AM FACUT INGINER

Orice baiat crede ca taticul lui este cel mai grozav om din lume si desigur ca si eu credeam la fel. Mai ales cand vedeam ca taranii isi scot caciula si ii spun: „Sa traiti domnul Vasilica”. Eu eram mandru nevoie mare, ma infoiam ca un curcan, si-mi vinea sa strig in gura mare ce grozav e taticul meu. Taticul meu era nascut in comuna Stoilesti judetul Arges si ajunsese in Basarabia dupa alipirea Basarabiei la Patria Mama fiind trimis sa ocupe un post „la stat”, caci plecasera multi functionari rusi cand Basarabia a fost preluata de romani. El imediat dupa luptele de la Oituz si Marasesti a fost demobilizat, s-a intalnit cu mama in comuna Umbraresti, cred ca judetul Tecuci, unde familia mamei era refugiata din Muntenia care era ocupata de nemti. S-au casatorit la primaria din Umbraresti apoi au plecat in Basarabia, unde lui tata i s-a dat un post minor la Directia Generala de Poduri si Sosele a judetului Lapusna cu capitala Chisinau. Serviciul lui tata era legat de reparatia soselei nationale judetene din care motiv ne-am mutat in diferite localitati, adica unde trebuia reparata  soseaua.
 
In poza alaturata este taticul meu intr-o fotografie facuta la Nisporeni, cumuna vecina mai mare resedinta de plasa, pe data de 2 iulie 1921. Este in uniforma de lucru, functionarii la Stat aveau uniforme diferite in functie de Directia Generala de care apartineau.

Odata tata a trebuit sa se duca la Chisinau la Directia Generala si eu l-am rugat sa ma ia si pe mine ca vroiam sa vad si Chisinaul de care auzisem de la alti copii povesti nemaipomenite. Tata m-a luat si am plecat de acasa cu noaptea in cap. Pentru prima data mergem intr-o caruta cu doi cai care fugeau repede de mi se taia respiratia. Am ajuns si la use ne-a intampinat domnul Eftimie care era un fel „de om la toate” si locuia chiar in cladirea Directiei Generale ca sa o pazeasca si noaptea pesemne. Tata i-a spus „sa traiesti bade Eftimie” (era mai batran ca tata). Badea Eftimie i-a raspuns: „si matali Vasilica” si ne-a facut semn sa intram in cladirea impozanta care era „Directia Generala de Poduri si Sosele a Judetului Lapusna”.

Mi s-a facut inima cat un purice, mi-era frica dar eram atent la tot ce se intampla. Era o experienta noua extraordinara pentru mine care pana atunci nu aveam de-a face decat cu taranusi de seama mea cu care ne jucam de-a prinse-lea, si de-a mijoatca (cred ca era un cuvant stalcit rusesc care ar fi insemnat de-a v-ati ascunse-lea). Pe culoar ne-am intalnit cu mai multi domni care mergeau grabiti cu vrafuri de hartii in brate si intrau in diferite birouri. Taticul meu cel grozav le-a spus la toti „sa traiti”, fapt care m-a facut sa sufar, nici unu nu i-a zis si lui cum ii spun taranii „sa traiti domnul Vasilica”. In sfarsit am intrat intr-o camera in care era un birou mare in dosul caruia statea tolanit un tip gras cu chelie care bea ceai dintr-un pahar pus intr-un suport cu maner care stralucea, cred ca era de argint. Tipul sorbea zgomotos, probabil ceaiul era fierbinte. Tata a luat o pozitie de drepti a pocnit din calcaie si a spus tare: „Sa traiti domnule Conductor Tehnic”. Maldarul ala de slanina a mormait ceva intre doua sorbituri de ceai fierbinte: „De ce ai venit cu copilul? Noi avem treaba, du-te si lasa-l sa te astepte la Eftimie si apoi vino repede inapoi”. Imi venea sa plang, m-a umilit si pe mine si pe tata, aceasta creatura nesuferita. Si domnul Eftimie era ocupat asa ca m-a dus intr-o camera si m-a asezat pe un scaun cu speteaza. Dupa ce a plecat domnul Eftimie am izbucnit intr-un plans in hohote. Eram zdrobit, taticul meu spunea „sa traiti”  si lui nu-i spunea nimeni. Domnul din dosul biroului care bea ceai cu sorbituri sonore, domnul acela nesuferit a pus capac la toate.

Nu stiu cat am asteptat si in sfarsit a venit si taticu, care era si el tare suparat, de m-a luat si ne-am dus la caruta. Pe drum l-am intrebat o multime de lucruri ca sa ma lamuresc si eu. L-am intrebat cum se face ca se spune „sa traiti” numai la anumite persoane. El mi-a spus ca obiceiul asta e din armata, cei cu grade mai mici spun „sa traiti” la cei cu grade mai mari, deci toti cei pe care i-am intalnit in Chisinau aveau grade mai mari decat taticul meu. Asta m-a mahnit profund. Deci si eu eram mai mic, mai neinsemnat.
– Taticule spune-mi cine este mai mare ca tine la serviciul tau, l-am intrebat eu cu sfiala?
– Ei dragul tatii, mai intai este domnul pe care l-ai vazut, cel gras care bea ceai, el este cunductor tehnic, mai mare ca el este domnul subinginer, care era si el intr-o camera vecina, apoi este domnul inginer care sta in Bucuresti si vine pe aici de 3-4 ori pe an numai in inspectie, si daca cineva nu a lucrat bine sau a gresit il da afara imediat.
– Taticule eu nu am stiut ca tu esti cel mai mic, eu credeam ca tu esti cel mai mare. De ce esti cel mai mic si ceilalti sunt mai mari ca tine? am intrebat eu.
– Ovidica, eu am mai putina scoala, eu am numai patru clase de scoala primara, ei au scoli mai inalte, domnul care bea ceai are afara de scoala primara si scoala de conductori tehnici, domnul subinginer are scoala de subingineri si domnul inginer de la Bucuresti are diploma de inginer de la Politehnica, un fel de Universitate, unde ca sa inveti trebuie sa platesti bani multi care este taxa si trebuie sa fii foarte destept ca sa intelegi totul.
– Taticule, eu vreau sa ma fac inginer ca sa-mi zica  –  sa traiti – magarul care m-a dat afara din camera lui, si sa-mi zica si domnul subinginer, vreau ca toti sa-mi spuna „sa traiti” si eu sa nu spun la nimeni.
– Dragul tati, esti copil si nu intelegi, tu niciodata nu n-o sa ajungi inginer ca eu nu am atatia bani ca sa platesc taxele chiar daca tu ai sa fii destul de istet la minte.
– Taticule ai sa vezi, eu am sa te razbun, eu am sa ajung inginer ca magarul ala care bea ceai m-a facut sa plang si am vazut ca te-a suparat si pe tine.
– Sa te auda Dumnezeu ca as dori si eu dar nu prea cred in minuni!

***
Taticule, te-am razbunat! Am ajuns inginer dupa ce o banda de huligani bolsevici te-a omorat in bataie in Balti pe 28 iunie 1940, cand eu si cu mama am reusit sa fugim in Vechiul Regat. Pacat ca nu ai mai trait sa vezi si minunea asta! Nu stiu in ce groapa te-au aruncat nemernicii, dar acolo unde esti sa dormi linistit. Baiatul tau e inginer si nu mai spune sa traiti la toata lumea.

Semneaza,

Inginerul Ovidiu CREANGA
baiatul lui Vasile CREANGA care spunea „Sa traiti” la toata lumea!
ianuarie 2011
Toronto/Canada

INSTRAINAREA

de Mihai Stirbu     
      
I.Soarele amiezii, darnic in Basarabia anului 1936, lumina clar casele din piatra, gradinile oamenilor si viile dese din departare. Tanarul de statura potrivita, slabut dar bine facut, cu parul rar mai mult saten decat blond, trase-n piept aerul tare de acasa. De acasa! Inima-i batea grabita, fiindca lipsise vreo sapte ani, desi pe acele meleaguri se nascuse, intr-un sat mare din apropierea Nistrului, inaintea primului razboi mondial, in 1914.
Privi lung coasta blanda si padurea, cum ii spunea el palcului de copaci in care-i placea sa se piarda de dimineata pana seara, cand era mic. Viata-l rupsese de ai lui parca dintotdeauna si, dupa sapte ani adaugati la cei 14 petrecuti langa parinti in satul natal, anii copilariei parca n-ar fi existat. 
Privi imprejur, rascolit de sentimente confuze trezite de vederea satului, aparut nu prea departe.
Se revazu cu cateva ore mai inainte, cand plecase de la Iasi.
Tulburat, febril si surescitat, isi scosese din sifonier costumul cel bun de croiala nemteasca, primul si singurul costum de haine pe care-l avusese pana atunci, pantofii negri cu talpa groasa, camasa bleumarin cu gulerul bine scrobit si cravata eleganta cu dungi albastre. In geamantanul ieftin, cumparat cu o zi inainte de la unul dintre negustorii de pe Lapusneanu isi adunase tot avutul: o camasa, doua batiste, briciul, cateva caiete din timpul scolii, multe carti, un stilou, palaria  primita-n dar de ziua lui de la colegii de camera si diploma. Fusese clasat, dupa absolvirea Scolii Normale Vasile Lupu, al treilea dintre cei 94 de absolventi pe centru si primul pe scoala, cu media 8,37 la examenul de capacitate pentru invatatori.                               
Doamne, cum mai trecuse timpul! La varsta lui, multi inca nu zburasera de la cuib, el avusese un destin aparte, trecuse de la copilarie la maturitate deodata,  fara sa-si dea seama.
Se-ntreba ce-or  mai fi facand ai lui,  mama si  tata?
                                              
                                                ***                        
Pe drumul plin de praf, umbra i se proiecta ciudat din cauza borurilor late ale palariei. Visase de multe ori intoarcerea acasa. Cat fusese elev, mereu se inchipuise imbracat oraseneste ca acum, cu palarie, doar devenise cineva asemeni fostului sau dascal, salutat de toti, fiindca acum era si el domn.
Din fata, starnind colbul drumului uscat, aparu o caruta. Era badia Niculae, vecinul de peste drum.Vazandu-l, uita toate gandurile despre aparitia lui triumfala in postura de invatator in sat. Isi aminti: cu ani in urma, dupa ce sarea gardul in gradina vecinului, asemeni celorlalti copii, se-nfrupta din perele, intotdeauna, mai bune decit cele de acasa. Deodata incantat de revederea unui chip familiar, desi imbatranit cu ochii parca mai adanciti in orbite cu obrajii mai supti si parul carunt, cu duiosie si respect fata de varsta inaintata a carutasului, involuntar il saluta ca atunci cand era  mic:
– Saru’ mana, nene Niculae! Saru’ mana!
– Traiti!
– Ei, cum asa?!… Buna ziua! Nu ma mai cunosti, eu sunt Ionica a’ lui Gheorghe!
– Cum? Nu cred, baiatul lui este plecat printre straini. Tu esti, Ioane? Chiar tu? Te-ai facut domn, da’ sa stii, noi tot cu necazurile noastre… Stanjenit, ingaima:  oile nu-s ce au, da-s cam betege… si dadu bice cailor. Mai striga:
– Vezi ca tat-tu nu-i acasa.
Tanarul invatator se-ntoarse-n loc, urmarind cu privirea caruta hodorogita, plina cu canepa. Tresari. Dar mama, mama o sa-l recunoasca? Se linisti pe loc. Cum sa  nu, o mama nu-si uita niciodata copilul.
Ea cum o mai fi? Sanatoasa, sau spetita de muncile grele, fara ajutorul lui in gospodarie? Rasufla usurat, doar ii ramasesera surorile acasa si, era convins, o femeie este mai de folos decat un barbat.
Se apropie de biserica mare cu hramul la Sf. Mihail si Gavril, care-si ivea printre copaci turlele. In spate era cimitirul in care-si dormeau somnul vesnic inaintasii lui, Dumnezeu sa-i odihneasca in pace. De cate ori nu se gandise la dansii, cand haladuise prin Iasul devenit orasul lui, mai ales cand trecea pe langa Mitropolie si Trei Ierarhi!
In centrul satului, deoparte si de cealalta a drumului pavat cu piatra de rau, casele negustorilor evrei, oameni de treaba care dadeau pe datorie, erau varuite in alb, cu aceiasi clopotei deasupra usii.
Ritmul batailor inimii i se accelera fara voie. Se apropia de ulita care ducea la casa parinteasca. Salcamii si stejarii cu frunze dese, gardurile, unele din piatra, scanduri sau nuiele impletite, de mirare, erau la fel ca inainte, numai ca parca mai mici.

                                               ***
Firesc, primele lui amintiri erau legate de casa parinteasca. De fapt, in ograda erau doua cladiri. Intr-una locuia el cu mama, cu fratele si surorile mai mari, Marioara si Tudora, tata fiind prizonier intr-un lagar german. In cealalta casa, in care fusesera incartiruiti niste soldati rusi se ducea adeseori, fiindca-i ii dadeau zahar si-l aruncau in sus, spre marea lui satisfactie.
Rusii se purtau  frumos,  chiar cand facea pozne paguboase.
Avea vreo trei-patru ani cand, descult fiind, isi oprise fuga exact in covata in care ei isi plamadisera aluat pentru paine. Pedeapsa a fost simbolica, unul dintre ei il ridicase si-l lovise cu latul sabiei la fund, in gluma.
Se-ntreba daca mai erau copacii din livada. Da, se zareau pe deasupra casei coroanele celor doi meri care rodeau pe rand, unul intr-un an, celalalt in urmatorul. In acea livada, care era in dreapta casei si mai in spate, erau pruni si zarzari, printre care se aranjau straturi pentru ceapa si patrunjel.
Se apropie de poarta mare, pentru carute, facuta din scanduri lungi, batute-n cuie. Privind locurile familiare odata, caruta veche uitata in curte de ani de zile, casa, surase. 
Peste gard, era fantana. Se revazu cu ani in urma, aplecat peste ghizdul fantanii din piatra cu cumpana lunga, la capatul careia atarna ciutura grea din lemn, cu doagele napadite de muschi verde, fie vara fie iarna. Se oglindea in apa clara, tulburata de picaturile prelinse de pe ciutura, care desenau cercuri concentrice. Odata tipase privind in jos, adancul intunecat imitandu-l. Era tare incantat de ecou, credea ca nimeni nu mai stia ce fenomene ciudate se produceau acolo, in intuneric. Gandea ca-i va uimi pe toti cu descoperirea lui; ridicandu-se de deasupra fantanii, tresari deodata atent. Aparuse pe drum o fetita de vreo unsprezece ani, cu o basmaluta colorata. Purta o fusta lunga, creata si o bluza scurta de stamba cu maneci largi. Era una dintre putinele colege de la scoala, a carei prezenta o remarcase, dupa ce aflase despre tatal ei, ca fusese mosier. Fostul boier inca mai purta, ca semn al averilor de alta data, o manta din doc si o sapca alba.Tipic pentru acea categorie de oameni! Sotia lui purta, cand iesea prin sat, o fustita cadrilata din panza de casa, o camasa de in brodata cu cruciulite albe si negre. Isi infigea un pieptene din metal in par si era incaltata in ghete stramte, din piele de capra. Poate si situatia acelei familii scapatate, care-i aratase ca nimic nu se dovedea vesnic: nici bogatia, nici tineretea, nici frumusetea, il hotarase sa invete, singura modalitate de a-si asigura un trai bun.
Prin clasa a cincea primara, odata revenit de la scoala, se hotarase sa scrie la Rezina (resedinta de plasa) si la Orhei (resedinta judetului), sa intrebe ce-ar trebui sa faca pentru a putea invata mai departe.  Cu mintea de acum, se intreba cui ar fi trebuit sa expedieze scrisoarea si, cum ar fi explicat ce voia de fapt…
Nu scrisese, dar isi deschise odata sufletul in fata preotului satului, un om intelegator, adevarat pastor duhovnicesc. Hotaratoare pentru viitorul lui fusesera si vorbele unui invatator mai batran. Il vedea in fiecare dimineata pe terasa casei galbene, cu cerdac in stil brancovenesc, imbracat intotdeauna in costum national moldovenesc, asezat pe un scaun, mereu cu o carte in mana. Se obisnuise sa-l salute, fara a-l cunoaste. I se paruse firesc asa, omul inspira incredere, avea o figura  blanda si-l privea cu interes. Intr-o zi il observa la scoala, vorbind cu invatatorul lui rus, care cu respect pentru varsta mai inaintata, il informase ca Ionica avea tragere de inima pentru invatatura, era destept, insa pacat de el daca trebuia sa ramana acolo, in sat. In alta zi il vazuse la biserica, dar nu la slujba ca toti crestinii, il vazuse vorbind cu preotul.
Imediat dupa aceea, preotul il chema la dansul.
– Cum iti place cartea, mai baiete? il cercetase parintele, dupa ce-l invitase in odaia mare pentru oaspeti.
Baiatul era nedumerit si putin speriat.
– Pai cum sa-mi placa? Imi place sa citesc, lectiile sunt tare usoare si simt ca as putea face mai mult la scoala, numai ca…
– Nu stii cum, asa-i?
Era chiar in perioada in care se hotarase sa scrie la Rezina.
– Da.
La cateva zile dupa aceea, fu randul tatalui sau sa fie chemat de preot. De fata era si invatatorul. Ioan n-a stiut niciodata ce-or fi discutat ei acolo, insa seara auzise dinspre bucatarie franturi din dialogul parintilor. Tata iritat, o intreba pe mama si se intreba  si pe el insusi:
– Bine, sa zicem ca-l trimitem la Iasi. Bine! Dar eu, cu cine-o sa ma mai ajut la  treburi? Gradina,  cine-o s-o mai pazeasca ziua?
– Da’ las-o-ncolo de gradina, mai Gheorghe, ca nu ne-om imbogati noi de pe urma ei!  Altceva ma framanta. Daca pleaca la Iasi, va avea nevoie de bani multi. Dupa ce se gandi o clipa, rasufla greu: Da’ n-om fi  nici noi chiar asa calici!
– Nu Evdochio, insa eu ma gandesc la gospodaria noastra…
Mama ii pregati o legatura din panza de casa cu doua randuri de schimburi, mancare si ceva bani de cheltuiala. Cu noaptea-n cap, intr-o zi a lui septembrie 1928, insotit de mama merse la gara, cumpara biletul de tren Mateuti – Iasi. Ingrijorata in ultimul moment, gata sa cedeze impulsurilor greu de controlat ale inimii, mama l-ar fi oprit acasa, insa dorinta pentru binele lui se dovedi mai puternica.
 Il dadu in grija unei femei care mergea tot acolo, il saruta. O vazuse, dupa aceea, privind lung dupa trenul care gemea greu, luandu-si avant fara chef, parca. Privind prin geam casele, drumurile, padurile si oamenii, constata ca pareau altfel din  goana trenului. Altfel, dar baiatul isi invinse cu greu strangerea de inima pe care-o simtise cand lasase in urma gara mica, apoi trecand de satul vecin in care se ducea deseori. Doar cand trenul se puse din nou in miscare, realiza ce se intampla de fapt. Nu, nu putea cobori, locul lui nu mai avea sa fie pe acolo niciodata, pornise pe un drum fara intoarcere.
Odata ajuns la Iasi, privea lung peroanele lungi, forfota oamenilor grabiti            s-ajunga pe la casele lor, sau la cine-i astepta. Numai el se simtea mai singur decat oricine. Derutat, speriat chiar, se aseza pe o banca din fier forjat in fata garii, gandind intens, incercand sa-si domoleasca bataile grabite ale inimii. “Trebuie sa merg la Scoala Normala, trebuie sa aflu cum ajung acolo s-apoi, voi mai vedea!“ se incuraja, privind oamenii care treceau atat de nepasatori pe langa el. Cum, chiar nimeni nu vedea ca el nu era  decit un copil strain de acele locuri, si ca nu stia ce sa faca?! Cum, doar el traia intens clipele acelea, importante pentru viitorul sau?
 Intr-un tarziu, intreba cum se ajunge la scoala. Un tanar scund, dar binefacut, il masura din priviri din cap pana-n picioare si-l sfatui sa ia tramvaiul pe care scria Copou, s-apoi sa mai intrebe. Oarecum lamurit, o lua pe jos pe langa pe strada ingusta din fata garii tot inainte, o lua la dreapta urcand o panta abrupta, pana-n dreptul unei cladiri cu adevarat frumoase, pe fatada careia remarca inscrisul cu litere aurii: ,,Hotel Traian”. Doi barbati inalti, eleganti, discutau privind porumbeii care ciuguleau farmaturile de paine aruncate de copiii care-i fugareau, iar si iar. Auzi:
– Hotelul asta select este o bijuterie a arhitecturii;  stii de ce? Fiindca structura lui de rezistenta este realizata din metal de catre Effel, inginerul care a facut turnul din otel in capitala Frantei. Stiai?“ Celalalt barbat nu stia, dar Ionica era multumit ca aflase un fapt care, probabil, avea sa-l ridice in ochii viitorilor colegi.
Fara voie, entuziasmat de frumusetea cladirilor care-i apareau mereu in fata, lasa-n urma linia tramvaiului, apropiindu-se de o cladire imensa, cu turnuri si geamuri multe, dinspre care se auzea un cantec  de clopote, cunoscut lui de la scoala de acasa, “Hora Unirii“. Incantarea produsa de vederea ,,Palatului Culturii” ii fu sporita apoi de imaginea ,,Teatrului National” si-a multor altor cladiri. Insa, incet-incet, sentimentul de care era cuprins, lasa pe nesimtite locul ingrijorarii, odata cu lasarea intunericului.
Unde avea sa doarma la noapte? Crezuse ca se va culca la scoala, doar pentru asta ajunsese acolo; mereu isi inchipuise ca odata ajuns la Iasi, toate se vor aseza in matca fireasca, numai ca in realitate, Scoala Normala era departe. Dezamagit asa deodata, facu calea intoarsa spre gara. Acolo, asemeni altor calatori ocazionali se aseza pe un scaun, unde adormi, toropit de oboseala drumului, de noianul de noutati, de grija a ceea ce va fi a doua zi.
Dimineata, dupa ce manca din ce-i pregatise mama, urca-n tramvaiul despre care stia ca-l va duce la capatul calatoriei lui, care era de fapt inceputul unui destin, inceputul unei vieti ghidate de principii si reguli noi, cu totul straine de ceea ce traise pana atunci.
Era emotionat de prezenta in Iasi si, putin ingrijorat. Il astepta examenul de admitere la o institutie de invatamant de prestigiu din capitala Moldovei, iar el venea dintr-o zona tare vitregita, constient de pregatirea lui scolara precara fata de a iesenilor sau a celor din alte orase, care nu aveau acasa alta grija decat invatatul. Odata coborat din tramvai, intreba un baiat cam de varsta lui,  despre drumul spre Scoala Normala Vasile Lupu.
– Pai eu, tot acolo   merg si tot pentru examen!
Secretar al scolii era Jean Livescu, viitor rector al Universitatii Alexandru Ioan Cuza, care citi la poarta un anunt:
– Candidatii la concursul de admitere vor prezenta la secretariat cererea de inscriere, insotita de actele ce vor fi lasate secretarului. Dupa achitarea taxei de una suta lei, se vor intoarce la gazde sau acasa, urmand ca a doua zi, pe 16 septembrie, sa fie prezenti la scoala la orele 7,30 cu cele necesare pentru scris.“
Ioan simtea ca i se taiau picioarele. Cum adica ,,a doua zi”? Ce va face pana atunci? Pai, el crezuse ca va da examenul si, gata.
Fara a sti cum isi va petrece ziua, merse iar spre sala de asteptare a garii care, se pare, avea  sa-i fie domiciliul pentru un termen nedeterminat.
Urmand linia tramvaiului in sens invers, isi aminti ca dupa ce platise taxa ii mai ramasesera inca 50 de lei, si asta era o problema.
De la gara, linia tramvaiului trecea prin Piata Unirii, se ridica spre nord-est spre strada I. C. Bratianu, care trecea prin fata Spitalului Sf. Spiridon, apoi prin dreptul Palatului Tufli spre Copou, pana la Gradina Restaurant Vidrascu, de unde se intorcea. Nestiind de scurtatura pe la Rapa Galbena, merse pe linia tramvaiului.
In gangul dintre strada Lapusneanu si str. I. C. Bratianu era un santier. Un om asezat pe un scaun il masura din priviri si-l opri, il lamuri dupa aceea pentru ce. Dupa cizme, dedusese ca era basarabean, ca si dansul. Auzindu-l, ii veni inima la loc. Daca departe de casa, printre necunoscuti, m-a gasit un conational, inseamna ca lumea nu-i chiar asa mare, gandi.
Omul il iscodi voind sa afle din ce zona a Basarabiei se tragea, cum de ajunsese in Iasi, si evident unde mergea. Odata lamurit, auzind ca dupa ce platise taxa de inscriere la examen, nu-i ramasesera bani pentru o eventuala gazda, deveni sincer ingandurat. Avea in fata un baiat cuminte, si n-ar fi vrut sa-l stie dormind in gara, sau mai rau, pe strazi. Il invita sa ramana la el fiindca, fiind maistru pe santier, avea o camera locuibila in cladirea care tocmai se ridica. Practic, ii propuse sa manance ce mai avea el in bagaj, urmand ca dupa aceea sa termine, tot impreuna si rezervele lui. Intalnirea cu maistrul il facu pe baiat sa simta altfel prezenta sa in acel oras mare si strain, devenit pe neasteptate, ospitalier.
La examen, multime de copii, majoritatea mai mici decit el.Toti aveau emotii, insa, macar erau insotiti de parinti. El, neavand cu cine imparti grijile, fu calm. Linistit, scrise cateva pagini, raspunse intrebarilor  profesorilor din comisie si, pleca. Daca l-ar fi intrebat cineva de-i fusese greu, rezultatele urmand a fi anuntate prin posta pana pe intai octombrie, ar fi raspuns evaziv: “Mai mult asa, decit asa…“ 
Excluzand posibilitatea de a mai ramane in Iasi inca vreo doua saptamani pana la afisarea rezultatelor, se hotari sa plece acasa pe jos. Era o decizie importanta, voia s-o puna in practica, insa nu fara a-i multumi maistrului care-l gazduise. Strecurandu-se printre gramezi de moloz si caramizi imprastiate la tot pasul, trecu de niste schele metalice inalte. Lucratorii cu tichii din hartie de ziar, umpleau din caldari de tabla, mortarul.
– Unde-i nea’ Pascaru, maistrul?
Cand il vazu, maistrul cobori de undeva de la etaj. Se sterse cu o carpa, ii intinse mana si-l intreba:
– Cum a mers la examen? I-ai   dat gata  pe  ieseni?  Hai, nu te bosumfla, c-am glumit. Nu, serios, cum a decurs examenul, cand vei afla rezultatul?
– Stiu si eu… Cat m-am priceput, cat stiam de la scoala, am scris. Necazul e ca rezultatele vor fi afisate peste doua saptamani, eu trebuie sa plec acasa pe jos, fiindca banii nu-mi ajung pentru tren.
Omul il privi viclean-ironic, apoi dupa o clipa de gandire il sfatui:
– Bine, sa zicem c-o pornesti pe linia de cale ferata, sa zicem c-o sa te descurci cu mancarea, pentru dormit sunt padurile, dar ce-o sa faci de te-or opri jandarmii  pentru acte? Cred c-ar trebui sa mergi, mai intai la scoala, sa-ti ceri certificatul de nastere sau macar vreo  adeverinta.
– La scoala cui sa-i cer? Adica lasa, m-oi descurca eu.
– Bun. Noaptea asta dormi tot la mine, maine dimineata mergi la ,,Vasile Lupu’’.
Dimineata urmatoare urca tot pe jos dealul Copoului, efectiv infiorat la vederea zidurilor masive ale Universitatii. Privea  copacii gradinii Copou, in care poposise candva Eminescu, apoi casele boieresti de mana intai.
N-avea nici un zor si-si misca incet picioarele deprinse cu mersul pe jos; insa nu pe piatra cubica, ci mai mult pe pamantul gol sau pe iarba. In dreptul Gradinii Expozitiei, profita de desisul teilor boltiti peste strada lata, isi scoase cizmele dupa ce se asigurase ca nici un trecator nu-l vedea.
Apropiindu-se de scoala, strabatu aleea cunoscuta deja, marginita de-o parte si de cealalta de castani.
Cu o zi inainte fusese luat de valul celorlalti colegi spre clasa de examen, acum trebuia sa se descurce singur. In cabina portarului il lua in primire un baiat imbracat in uniforma maro, cu petlite aurii la guler, cu o banderola rosie pe mana stanga, pe care scria  “Elev de serviciu“.
– Buna ziua! Vreau sa vorbesc cu domnul director.
– Nu zau! Chiar cu directorul? Ce doresti, de fapt? Elevul de serviciu se simtea,  o persoana foarte insemnata si-l privea de sus.
– Care-i problema ta?
Ioan derutat, explica cu glasul tremurat:
– Am participat ieri la examen si, pentru a ma intoarce acasa imi sunt necesare actele, o adeverinta, ceva sa am pe drum.
– Asa da, numai ca domnul director nu-i in scoala. Poate te ajuta domnul subdirector. Hai sa te conduc.
In curtea mare a scolii se auzea o chitara. Intr-acolo mersera. Elevul de serviciu batu in usa o data, apoi inca o data. Sunetul strunelor se stinse, apoi in usa aparu silueta inalta a unui barbat intr-un costum elegant, cu camasa alba si papion.
–  Despre ce-i vorba, baiete?   
– Pai am dat ieri examen la  scoala dumneavoastra, n-am unde sta pana se anunta rezultatele si ca sa pot merge acasa pe jos, imi trebuie actele – spuse el dintr-o suflare.
Barbatul lasa ghitara deoparte si-l invita in holul mare de la intrare. Voia sa afle unde statuse pana atunci in Iasi, cum se descurcase cu masa si de unde se tragea. Auzind ca din judetul Orhei, il privi lung si, mai in gluma mai in serios ii zise:
– Da… Pai sa stii, pe jos vei ajunge, numai bine pe la Craciun!
Simtindu-se dezamagit, asta fiind realitatea, baiatul reactiona, neasteptat pentru subdirector, dar firesc pentru varsta si  situatia lui: izbucni  intr-un plans de nestapanit.
Profesorul Cortez, impresionat de lacrimile la care nu-si inchipuia ca se va ajunge, pe un ton deodata grav, incerca sa-l linisteasca:
– Stai, nu vezi c-am glumit? Cel mai bine ar fi sa-l astepti pe domnul director, sa vedem ce va spune dumnealui.
Fu luat din nou in primire de catre elevul de serviciu care-l conduse spre intrarea scolii. Inainte de a se aseza in hol, intreba timid:
– Cum se numeste domnul director, ce fel de om este?
Surprinzator, elevul devenise mai ingaduitor, dovedindu-se bine informat:
– Am auzit de la domnul subdirector ca d-l. Mitrea G. a ajuns in aceasta functie printr-un concurs de imprejurari, cel putin ciudat. Nimic de spus, este un cadru didactic de exceptie, a fost student la Facultatea de Stiinte a Universitatii din Iasi, si ce-i mai important, a facut studii de specialitate in Germania. Interesant este cum a fost numit aici ca director. Un pedagog – unul inalt, cu o fata de salahor, care dintr-un impuls de neexplicat s-a apucat cu de la sine putere sa-i tunda pe toti elevii din ultima clasa, chiar inaintea vacantei de iarna. Urmarea, elevii au facut un gest pe care nu stiu cum sa-l calific: l-au imobilizat pe pedagog si, la randul lor l-au tuns in fata intregului internat.
– Cum asa… Dar pedagogul nu-i tot un fel de profesor?
Adevarul este ca era putin ingrijorat. Vazuse uniforma impresionanta a elevului, cu petlite, si nu-si putea inchipui un altul asemeni lui in postura de frizer adhoc. Imaginea cea mai realista a prototipului de elev trebuia sa fie dupa mintea lui, a unui baiat stand disciplinat in banca, cu o carte sau un caiet in fata sau in sala de meditatii, facandu-si temele.
– Ce legatura are domnul director Mitrea  cu  acest fapt?
– Dupa incident Ministerul a intervenit, pentru ca nici pedagogul nici elevii nu fusesera pedepsiti, prin schimbarea directorului.
– Aha, deci atunci a fost numit d-l. Mitrea…
– Nu, atunci a fost numit un domn din Husi care n-a fost acceptat. Ministerul s-a oprit asupra d-lui Mitrea, care era  inspector  general  al invatamantului normal-primar.
Se apropiase subdirectorul care, dupa ce ascultase interesat un timp, interveni:
– A venit in scoala in martie 1925, numai ca, pe scurt, atmosfera nu-i era prielnica. Cu toate astea nu s-a sfiit nici un moment si, din prima zi il concedie pe pedagog si-i elimina pe elevii frizeri. A modernizat cantina, a construit anexele scolii, l-a numit secretar la biblioteca pe Jean Livescu.
– Cel care ne-a citit anuntul despre desfasurarea examenului de admitere!
Ioan ascultase atent, insa pe masura ce afla mai multe cu atat hotararea de a-i vorbi directorului scadea. Gandea: “Cum ii voi explica eu, ce vreau, unui om care a studiat in strainatate, care a fost inspector general – nu stia prea bine ce insemna aceasta functie care impunea prin sonoritate – eu, care am venit la scoala asta mare singur?“. Nu avu cand sa-si raspunda fiindca usa mare din lemn se deschise energic,  ivindu-se un om un om inalt, cu parul scurt, cu mustata neagra in furculita, impunatoare. Toti se ridicara in picioare si-l insotira la cabinet.
Din nou povesti cum de ajunsese acolo de peste Prut, dar si despre hotararea lui de a pleca pe jos spre casa. Directorul il privi lung, intorcandu-se apoi spre subdirector:
– Vezi, te rog, care-i situatia baiatului dar, fii discret.
Intelesese, va afla in curand daca a reusit sau nu. Numai ca dupa vreo zece minute cand reveni, subdirectorul cu o fata ca de gheata, de pe care nu se putea citi nimic, sopti ceva la ureche directorului.
Toate nelinistile, oboseala drumului dintr-un colt de tara pana acolo, noutatea orasului, a scolii, examenul insusi, cunostinta cu atatia oameni noi, se concentrasera, eliberandu-se dupa cateva clipe cand directorul se apropie si-l privi in ochi zambindu-i discret.
– Te felicit, baiete! Ai reusit la scoala noastra si fiind de-al nostru, de acum ai un regim special, vei fi bursier!
– Ce inseamna asta? reusi  sa  ingaime,  bucuros cum  nu-si amintea sa mai fi fost vreodata in viata lui de 14 ani.
– Asta inseamna ca vei locui in internat, vei manca la cantina scolii, iti vei face lectiile in salile noastre de meditatie si vei primi haine. Ma refer la uniforma, daca bineinteles, iti vei mentine bursa. Dar, cum vei fi invatator deci educator ai altor copii, stiind  efortul pe care l-ai facut pentru a reusi, nu cred sa ma dezamagesti si nici pe parintii tai. Urmarindu-i reactia, adauga:
– In noul context, nu-i obligatoriu sa mergi acasa, pana la inceperea cursurilor poti sta la Infirmerie. Acolo vei cunoaste alti elevi care prefera sa ramana, fiindca noi avem o livada cu mere si vie cu struguri care trebuie culesi. Daca vrei totusi sa te intorci, iti pot elibera o adeverinta…
– Nu, nu! Si acasa avem vie, avem livada. Numai ca… numai ca trebuie sa le comunic alor mei reusita.
Scrise acasa. Isi inchipuia bucuria mamei primind scrisoarea care-i anunta implinirea viselor comune, devenind elev al Scolii Normale din Iasi si-i banuia incantarea fireasca cu care-si va impartasi bucuria tuturor cunostintelor si neamurilor. Ce satisfactie vor trai invatatorul si preotul! Intr-un fel, lor le datora reusita. Surorile, desigur vor fi incantate iar tata, tata… va fi si el bucuros.    
                                                    
      ***
Primi un pat, cu toate cele necesare traiului acolo. Merse-n recunoastere prin cladirea mare a scolii, apoi prin curte si gradina, seara cazand istovit intr-un somn profund.
La infirmerie statea mai mult noaptea, fiindca munca la culesul merelor, la cositul si stransul strugurilor brumati din vie, il acapara. Traia intr-o stare de beatitudine continua, incercand sa-si inchipuie viitorul apropiat de elev si, mai indepartat, de invatator..
Dupa inceperea scolii, primi un pat in dormitorul celor de clasa a – I – a. Nu intampina greutati la asimilarea notiunilor si a cunostintelor noi, insa mereu la “Limba romana“ nu se simtea in largul lui, probabil din cauza ca ultimului sau invatator rus din Mateuti, nu i se putea cere prea mult la acest capitol. Cand timpul era urat – ploua fiind  septembrie – citea carti de la biblioteca. Clasicii francezi, rusi, marile romane ale secolului XIX  si contemporane ii devenira cunoscute, fiindca-i placea sa evadeze din realitate in acea lume mirifica a cartilor. Simtea ca pentru a face fata noii posturi trebuia sa se autoinstruiasca, sa citeasca.
Urmare a scrisorii trimise acasa in prima zi de scoala,  pe neasteptate tatal sau, ingandurat si plin de griji ca mai intotdeauna, il vizita. Numai ca acolo, intr-un loc in care nu era in largul lui, se simtea nesigur pe el, stanjenit, marcat de imensitatea cladirii in care fiul sau isi castigase un loc fara nici un ajutor din partea lui. Ii intinsese lucrurile pe care mama le considerase indispensabile unui elev intern: schimburi curate, cearsafuri, servete, ciorapi si mancare.
Auzind de bursa, barbatul oftase usurat. Incerca totusi, de mai multe, ori sa-i spuna ceva. Neindraznind pana la urma, mohorat de sfiiciunea care-l incurca, pleca la gara dupa ce vazu scoala si ferma. Ioan il insotise, ghicind ca tata l-ar fi vrut intors la Mateuti,  dar   n-o putuse spune fiindca  sclipirea din ochii lui pe cand  ii arata salile de clasa ii anulase, inainte de a-l incepe, discursul pregatit inca din tren.
In acea zi baiatul fu tulburat, nu era obisnuit cu tata in postura de om stanjenit,  nesigur pe el. Si  asta-l marca, chiar daca  recunostea,  nu avea o mare afectiune fata dansul, fapt explicabil fiindca lipsise mult din copilaria lui cat fusese prizonier.
Il privea pe cand urca in tren. Fara a fi batran la cei nici patruzeci de ani, ii starnea niste sentimente greu de definit. Si-l inchipuia in razboi in fata gloantelor, poate infricosat dar imbarbatat de comandanti, infrangandu-si teama atacand sau tinand piept inamicilor, manuind armele de foc si baioneta. Ii era tare greu sa alature acea imagine barbatului care ducea acasa esecul suferit in fata propriului copil.
Cand plecase de la Mateuti era sigur ca-l va readuce acasa, dar la Iasi nici nu indraznise sa pomeneasca despre intentia lui.
     
      ***
Primul an de scoala trecu relativ repede.
Atentia la ore, dupa amiezele petrecute cu incordarea sporita in salile de meditatii, lucrul intens in livada, contactul cu alt gen de discipline de invatamant, severitatea profesorilor, il acaparara total.
Carnetul de calatorie C. F. R. cu  50 % reducere ii usurase mult efortul banesc pentru deplasari. Cand, in vacanta mare se hotari sa ajunga acasa, merse la gradina   s-o pazeasca dupa vechiul obicei, dar  numai mama vazuse ca luase cu el teancuri de carti, imprumutate de la invatatorul si preotul  batran.
Fratele mai mare Anton fiind incorporat, tata ii amintea prea des ca el ramasese singurul sprijin pe care-l mai avea in gospodarie, ca probabil va trebui sa ramana acolo! Din cauza asta, Ioan nu dormea noaptea, se trezea la  gandul ca-n septembrie, cand profesorii vor striga catalogul la litera S, cineva va raspunde “absent“ o data, de doua, de trei ori… pana va fi exmatriculat.
Dar cu visurile lui cum ramanea? La o adica, putea pazi gradina si adapa caii, chiar dupa terminarea scolii… Nu?  Pai nu, in nici un caz!
Cam fara voia lui tata, mama ii pregatise bagajele si-l conduse iar la gara. Ioan simtise o bucurie imensa cand trenul se puse in miscare, dar si o strangere de inima cand il zarise in spatele mamei care-i facea semne cu mana, pe tata cu un chip impietrit, de pe care nu se putea citi nimic. Si el ii facea semne de drum bun.
Revederea Iasului, orasul care-l adoptase, il bucura. Cunostea bine drumul pana-n Copou, iar cladirea mare a scolii parea proaspat varuita, anume pentru el. Copacii de pe marginea aleii, cu frunzele stand sa rugineasca sub bruma toamnei, frematau odihnitor.
Isi lasa bagajele pe pat si fugi in livada. Nevazut de nimeni, mangaie cu privirea crengile nucilor tineri. Tacut se aseza sub pomul lui, copacul cu crengile torsionate la fel ca ale unui mar de acasa, sub care se refugia duminica c-o carte in mana, cand era cald afara si soarele il facea sa iasa din monotonia salii de meditatii.
In clasa a doua se simti atras mai mult de matematica si de fizica, mai ales datorita profesorului Vasile T., un dascal inzestrat cu har. Avea sa-i ramana in minte pentru totdeauna lectia despre ,,Propagarea caldurii prin metale”, pentru ca in final, la fixarea cunostintelor predate, profesorul intrebase:
– In viata de zi cu zi, aveti idee la ce v-ar putea fi de folos aceste notiuni?
Imediat isi aminti cum aprindea mama focul. Ridica mana:
– Asa, datorita faptului ca prin unele materiale caldura se propaga mai greu sau deloc in timp scurt, vom sti sa construim  si sa folosim instrumente sau obiecte casnice, de umblat in foc, cu manere din materiale rele conducatoare de caldura!
In acea zi, in catalogul clasei, in dreptul numelui sau, la rubrica pentru fizica fu trecut primul lui 10, datorita caruia il indragise pe profesorul T. Profesorul aflase ca provenea din Basarabia, unde limba romana avusese de suferit, il remarcase si-l urmarea in mod deosebit. Cand le aduse tezele corectate, tinu sa-l atentioneze:
– Mai baiete, sa stii ca tu, pe cat de bine raspunzi la oral, pe atat de prost te exprimi in scris.
Simti ca i se taiara picioarele:
– Te voi ajuta eu, daca doresti cu adevarat, sa te corectezi. La fiecare ora de fizica voi sublinia cate un pasaj din manual, pe care-l vei copia atent intr-un caiet. Te voi corecta si-ti voi atrage atentia asupra greselilor.
In fiecare zi dupa aceea, dupa ce-si termina temele, indiferent de oboseala, se retragea in sala de meditatii sa copie pasajele o data, de doua ori, pana cand considera ca se apropiase cel mai mult de forma originala.
Prin clasa a treia, tata ii scrise de cateva ori, cerandu-i obsedant sa revina acasa.
Raspunse, numai ca pentru el insusi:
– Trebuie sa-i fie intr-adevar greu, dar cale de intoarcere, eu n-am.  Sa las totul balta acum, cu trei ani inainte de absolvire? Nu, nu se poate!
 Deja stia ca erau multi elevi care ramaneau permanent acolo. Inaintea vacantei de Craciun se inscrise la elevul de serviciu pe lista internistilor pentru urmatorii ani. Isi motiva lui insusi decizia: ,,Mama ma va intelege cu siguranta, tata ma va ierta pentru ca in final va fi  mandru  de mine!”
Toti cei de pe lista fura chemati la director, pentru analizarea fiecarui caz in parte. Pe el, directorul Titus H. il opri in cabinet.
– Ce se intampla, de ce nu vrei sa mergi la ai tai?
Ii povesti cum ajunsese acolo, ca se simtea la scoala ca la el acasa, iar tata il voia inapoi in sat. Directorul il asculta cu atentie, si-i destainui cu o voce grava:
– Nu intentionam sa-ti spun, dar dupa ce te-am ascultat, m-am convis ca trebuie sa stii. Tocmai a sosit o telegrama de la el, imi cere actele  si retragerea ta din scoala.
Baiatul inlemnise de spaima.
– Si-i veti da ascultare? Va  rog sa intelegeti, nu plec dupa atatia ani de scoala, doar sa lucrez pamantul sau sa pazesc vacile, acum.  Sincer, cred ca  pot mai mult.
– Bine, ramai aici pe timpul vacantei si daca va sosi tatal tau, ii voi vorbi eu.
N-avea sa afle decit dupa multi ani, ca parintele sau sosise la Iasi, sa-i retraga personal actele. Profesorul remarcase de cum il vazuse pe barbatul chel cu cizme in picioare, ca avea in mana un geamantan gol, dupa cat de usor il purta. Aflandu-i numele de la elevul de serviciu, deduse ca era expeditorul telegramei de saptamana trecuta.
Ii stranse mana, ii arata un scaun apoi iesi din birou, nu pentru ca ar fi avut vreo treaba ci pentru a-l lasa sa se obisnuiasca cu acea incapere, speculand influenta pe care o exercitau asupra lui fotografiile promotiilor anterioare de absolventi.Dupa vreo zece minute reveni in birou, tacut cu un catalog in mana. Frunzari catalogul, oprindu-se la  ultimele pagini. Ca pentru el, vorbi incet:
– A scazut numarul candidatilor pentru ocuparea locurilor in scoala noastra, din cauza crizei economice. Dar la noi inca mai vin elevi buni, pentru ca  le putem asigura intretinerea completa, ca la liceele militare.
Musafirul nu-si gasea locul pe scaun, se foia intr-una, voind sa spuna ceva. Trebui sa astepte.
– Eu m-am nascut tot la tara, tatal meu era invatator si m-a trimis la studii in Germania. M-a prins acolo inceputul razboiului, am fost internat intr-un lagar de prizonieri.
Barbatul facu ochii mari:
– M-am nascut in acelasi an. Cativa ani mi i-am petrecut si eu intr-un lagar german!
Directorului ii sclipira ochii. Se ridica de la  birou  si-si trase un scaun aproape.
La vreo ora dupa aceea, directorul ii strangea mana musafirului si-l conducea pana la casuta portarului, unde elevul de serviciu se intreba nedumerit:
– Omul acesta pleaca cu valiza tot goala, fara sa-si fi vazut  fiul! Ciudat….

                                               ***
Timpul trecea repede la scoala. Sambata dupa amiaza, se plimba pe strazile batrane ale Iasului care pastrau memoria oamenilor de cultura trecatori sau adoptati de oras, incepand cu casa-castel a lui Sadoveanu, fosta a lui Kogalniceanu. Mai jos de Universitate stia de existenta Casei Pogor, leaganul “Junimistilor“ iar ceva mai sus, primul invatator roman, Gh. Asachi, isi facuse o casa mare. Toparceanu locuise in apropiere intr-o casuta care, ii placea sa creada, il inspirase cand scrisese “Balada chiriasului grabit“.
Uneori,  isi petrecea timpul doar cu gandurile proprii in biblioteca sau in sala de lectura. Odata, pe cand cauta prin vrafurile de carti un volum de Cosbuc, observase printre zecile de elevi o domnisoara insotita de director, care preocupata, frunzarea periodicele asezate  pe colectii, dupa anii aparitiei. El se cufunda in lectura fara a mai sti ce se intampla in jur. Dupa vreo doua ore de lectura intensa, voia sa lase cartea deoparte insa privind in stanga, o revazu pe domnisoara. In lumina care navalea prin ferestrele mari, conturul capului ei parea aureolat. Se-ntreba daca o mai vazuse vreodata. Parca da, insa nu era sigur. Isi lasa ochii pe carte dar, dupa cateva clipe iar privi pe geam. Fata era acolo si parea ca-l privea,  la randul ei deodata curioasa. El lasa ochii in jos. Da, isi amintea, o vazuse cu domnul director mai inainte! Printre gene, cu capul usor inclinat o privea din cand in cand, ca intr-un joc in care parea sa se fi prins si ea.
Era primavara. La 17 ani simtea imbolduri pe care nu si le putea explica. Sub soarele deodata binevoitor, privea lung prin livada crengile cu mugurii stand sa explodeze. Vazand coltul firav al ierbii, tot sufletul ii fremata de bucuria trezirii la viata a intregii firi. Ar fi vrut sa le strige tuturor ca, uite, a venit primavara e timpul sa se  schimbe ceva. O buburuza naucita de atata lumina, abia trezita la viata i se aseza pe mana. O ridica, sufla usor asupra ei apoi o lasa sa zboare, luata de o rafala de vant. Era frumoasa viata, iubea copacii, plantele si toate  gazele  primaverii!
Pe-nserat, cand revenea spre dormitor dupa plimbarea zilnica, pe aleea cu castani zari o fata.. Era frumoasa, intr-adevar frumoasa! Parul blond inchis ii era strans cu o panglica ingusta, avea ochi albastri adanci, si vadea distinctie in orice miscare! Era, cu siguranta, cea mai frumoasa fata pe care-o vazuse vreodata. Numai ca ea culegea din praf foile ravasite de vant ale unui ziar, “Timpul“, necajita de rafalele care le imprastiase pana departe. Fara a-si da seama cine era pagubasul din cauza  intunericului, prinse foile zburatoare si se-ntoarse spre fata. Surpriza-l facu sa nu spuna nimic in prima clipa.
Fata zambi si-i multumi, se-nclina  si-si spuse numele.
– Multumesc ! Eu ma numesc Iustinica H. si sunt eleva, in anul III la “Liceul Oltea Doamna“. Fiind ieseanca, locuiesc cu parintii chiar aici.
– Aa, erai ieri in biblioteca noastra, acum m-am lamurit. Eu… sunt de departe, tocmai din Basarabia si voi trece  in  anul IV.

                                               ***

A fost inceputul unei prietenii de bun augur pentru el. Pe parcursul vacantei mari preferase sa ramana la scoala, lucrand in campul de experiente, in livada si vie, iar seara se plimba pe aleea  cu  tei  intalnind-o, uneori. Ii povesti aventurile  de elev internist, dar starnindu-i curiozitatea pentru romanii de dincolo de Prut, care-si pastrasera identitatea nationala, in ciuda conditiilor istorice de care nimeni nu mai putea fi invinuit atunci. Ea asculta atenta. Fara intentia declarata de-a se lauda, ii spuse in treacat ca promovase prima din clasa. Atunci il strafulgera un gand:
– Oare eu  n-as putea fi premiant?
Urmarea, in clasa a IV-a, a promovat al doilea, fiind dupa aceea, mereu primul, cu exceptia clasei a saptea, cand fu al patrulea.
Ca o recunoastere a constiinciozitatii lui, fu numit sef al laboratorului de fizico-chimice, al campului de experiente si al muzeului de stiintele naturii.
In ultimul an de scoala, de ziua lui, colegii ii facura cadou o palarie de fetru, asortata costumului de croiala nemteasca, pe care si-l cumparase datorita economiilor pe care le putuse face, nefiind mofturos si multumindu-se cu ce primea de la cantina scolii. De altfel, un viitor invatator trebuia sa impuna in fata elevilor si prin tinuta, de aceea cheltuiala nu-i paruse inutila.
Sfarsitul vietii de elev il facu sa se gandeasca serios la viitor, fiindca  multi invatatori ramasesera fara posturi. Intoarcerea acasa era exclusa, nu invatase timp de opt ani doar pentru a prasi sau a lucra la vie, de asta era constient.
Dupa Examenul de  capacitate pentru invatatori, parca plutea. Pentru o clipa se revazu la acasa Mateuti, pe cand voia sa scrie la Orhei. Isi aminti interventia pe langa parinti a preotului batran si-a invatatorului, se revazu sosind la Iasi. N-avea cum uita primul 10 la fizica, ambitia de a se numara printre premianti. Directorul H., om de suflet, avea sa-i ramana in minte ca o figura luminoasa pentru ca-i  deschisese ochii spre lume. Realiza ca toate erau de domeniul trecutului, fusesera doar primele pagini intoarse ale vietii lui, in care lasase niste insemnari scrise cu majuscule. Personalitatea lui era adaptabila conditiilor de moment, structura lui sufleteasca, sau chiar insasi viata il instruise asa, de aceea colegii de scoala ii fusesera doar colegi, fara sa fi legat cu vreo unul dintre ei o prietenie stransa.
Izbanda o sarbatori singur, colindand incantat Iasul, zidirea de suflet, care nu mai avea taine pentru el. Strazile batrane ii pareau mai largi, oamenii mai binevoitori, tramvaiele electrice mai putin zgomotoase. A doua zi, dupa ce colinda din nou Iasul pe jos, cumpara de la un negustor din strada Lapusneanu un geamantan mare.

        II.

In curte, cineva trebaluia in fata bucatariei de vara, aproape de beci. Mama! Sub influenta primului imbold, vru s-o strige, dar renunta.  Deschise incetisor poarta, insa o inchise imediat. Un caine voinic, negru si stufos, spulbera surpriza pe care i-o pregatise mamei. Voia sa se strecoare neauzit si, din spate sa-i acopere ochii cu palmele. Savurand surpriza, avea s-o intrebe:
– Ghici, cine-i? incantat apoi de bucuria revederii. Dar cainele se ineca latrand furios, muscand in gol.
– Cutu-cutu, fii cuminte! Eu sunt de-al casei uratule! Adevarat, tu nici nu existai cand am plecat eu de aici.
Femeia se ridicase de deasupra covatelei in care spala rufe, isi sterse mainile de sortul din panza de casa, privind spre poarta.
– Mars, mancate-ar lupii! Nu-ti fie frica domnule, numai gura-i de el, ca nu musca!
– Mama, dar sunt eu, Ionica!
Femeia nu auzi. Legase cainele care se zbatea furios in lant, langa  cusca, si  privind  spre  poarta  se-ntreba: “Ce-o fi vrand domnul asta, doar noi ne-am platit toate  darile si,  a  postas  nu seamana“. Incet s-apropie; omul nu plecase. Pe cine cauta oare?
– Mama, nu ma mai cunosti? Sunt Ionica, mama draga!
Femeia-si duse mana la gura, apoi la ochi ca atunci cand soarele era prea puternic, privi peste poarta, o trase in laturi si se ridica pe varfuri sa-si imbratiseze baiatul. Avea obrajii ridati, umeziti de lacrimi. Il  saruta,  gasindu-si greu cuvintele:
– Mai baiete, mai Ionica! Zapacita de surpriza neasteptata baiguia, incurcandu-se si ducandu-si mereu mana la gura si la ochi. Cum de ne-ai lasat, cui ne-ai lasat?… Da, bine c-ai venit sanatos! Nu-ti este foame? Cum a fost la scoala, ai devenit invatator? N-ai fost bolnav acolo, printre straini? Ce-or sa se mai bucure surorile tale… si tata-tu cand te-o vedea! Hai sa-ti dau sa mananci ceva !

      ***
Isi amintea, cu sapte ani inainte isi ajutase baiatul, sfatuita de preot si de unul dintre invatatorii din sat, sa ia drumul Iasului, la Scoala Normala. Numai ea stia ca-si reprosase,  poate de sute de ori ca-si incurajase copilul sa plece singur in necunoscut, sa faca ceea ce ei ii era strain si ascuns. Se intrebase mereu: Ce avea sa invete la scoala, avea sa retina tot ce scria in miile de pagini ale cartilor din biblioteci, cum avea sa inteleaga ce scria acolo?
Dar baiatul reusise si acum ii crestea inima. Ea nu-si dorise niciodata sa invete, poate ca fratele ei, fost ofiter in armata rusa, dar baiatul izbandise cu adevarat! Cu ce sacrificii!
Numai ca stia, baiatul ei se rupsese definitiv de dansa, de ai ei, de ai lui.

          ***
Parca-l vedea imediat dupa ce-l nascuse, mic cu pumnisorii stransi si ochii inchisi, purtand semnul celor din neamul sotului ei: alunita de la baza nasului. Cand soarta hotarase ca barbatul sa-i plece la razboi, il insotise pana la Odesa, purtandu-si copilul mai mult in brate si acolo il scaldase in mare.
Fusese un copil nici mai cuminte, nici mai poznas decat altii insa n-avea cum sa uite ca de multe ori il surprinsese cazut pe ganduri, asezat pe prispa cu coatele pe genunchi si capul intre palme. Il intreba, sigura fiind ca va avea timp in tot restul vietii sa-si rezolve singur situatiile in care soarta-l va arunca:
– La ce te gandesti Ionica?
– La nimic, mama.
De fapt el nu stia cum sa explice ca nu intelegea de ce zburau doar pasarile, de ce era atat de frumos vara, de ce-i placea atat de mult padurea, de ce joaca-l atragea ca si pe ceilalti copii.
Ii placuse sa mearga la scoala sa-nvete. In primele clase avusese ca invatatoare o domnisoara, proaspat absolventa a Scolii Normale, datorita careia invatase usor. In clasele mai mari ii luase locul un invatator rus, preocupat mai mult de gospodarie. Nu-i prea era gandul la a face scoala serioasa, stia toata lumea. Pe el il striga “Mai Ione!“. Vorbea ruseste cu preotul din sat. Asta fusese un alt mister pentru el: de ce unii oameni din sat vorbeau ruseste, desi traiau in Romania si, de ce  Basarabia, nu  doar  Moldova s-atat?!
Se lamurise oarecum, abia la Scoala Normala.
In anul 1812, cand Napoleon incepuse campania impotriva Rusiei, guvernul tarist incheiase la 28 mai pacea de la Bucuresti, prin care ii revenea partea de est a Moldovei dintre Nistru si Prut,  pe  care-a anexat-o sub denumirea de Basarabia. Mai inainte, ,,Basarabia” se numea doar o mica parte din sudul Moldovei, la nord de Delta Dunarii, intre Nistru si Marea Neagra, cu cetatile Chilia si Cetatea Alba – tinutul Bugeacului.    In mai 1812 Poarta Otomana smulgea Moldovei jumatate din teritoriul sau, oferindu-l Rusiei ca recompensa pentru acceptarea conditiilor de pace. Dupa 1812, tranzactiile intre Poarta Otomana, Rusia tarista si Imperiul Habsburgic, au continuat. Prin pacea de la Adrianopol din 14 septembrie  1829,   incheiata  in  urma  razboiului ruso-turc, Rusia a anexat si Delta Dunarii, cu Insula Serpilor, frontiera fiind stabilita pe bratul Sfantu’ Gheorghe. Aceasta situatie s-a mentinut pana in 1856 cand, dupa razboiul Chinei, prin  tratatul de la  Paris  s-au restituit Principatului Moldovei atat Delta Dunarii cat si cele trei judete din sudul Basarabiei: Ismail, Cahul, Bolgrad, insa prin tratatul de la Berlin, incheiat in urma razboiului din 1877-1878, cele trei judete din sudul Basarabiei sunt din nou incorporate la Rusia, situatie mentinuta pana in anul 1918, cand el avea doar patru ani. Prin acelasi tratat Dobrogea, stravechi teritoriu romanesc cotropit de turci in 1417, revenise la patria mama.           
Sederea in casa parintilor, dupa ce colindase locurile familiare pe cand fusese copil, discutiile prelungite cu preotul, cu invatatorul rus, cu toti cunoscutii, nu o spunea, dar nu-i priisera. Era obisnuit din scoala sa faca mereu ceva, si tata, lucru de mirare, parca se sfiia sa-i mai ceara ajutorul la treburile gospodariei.
Simtea ca nu-i mai era locul acolo.

Iar a naparlit Lupu!

Dupa alegeri, la est de Prut, in jumatatea de Moldova rapita si siluita de sovietici (nu putem s-o numim Republica Moldova caci ar insemna sa sustinem un fals istoric), se-ntampla lucruri ciudate!
Asa zisul „democrat” Marian Lupu(sor), martor ocular si participant cu gandul si sufletul la crimele comise de regimul Voronin, cu „studii politice” la Moscova, joaca ping-pong cu soarta unor oameni chinuiti de saracie si nevoi. Va mai amintiti de eroul din Decembrie 1989 – Ion Iliescu? Dar de revolutionarul Iurie Rosca? S-ar parea ca Moscova are o duzina de asemenea specimene pregatite, a fi activate, cand situatia o cere. Unul dintre acestia este Maria Sa – Marean Lupusor, un individ ce vorbeste doua limbi – intr-una. Cum asa? Ei bine, Maria Sa – Lupu Voda vorgheste politic moldovienieste si stiintific Limba Romana! Sunt, si, situatii cand ambele limbi nu-l ajuta! Intr-un delir de patriotism si dragoste sublima pentru poporul maldavinesc, prezent la bustul lui Eminescu, Maria Sa – Lupu Voda, intimidat de o reportera, si-a uitat cele doua limbi acasa neputand sa scoata pe gura nici macar doua versuri din opera marelui nostru poet national. Atat de sec este acest personaj si lipsit de bun simt incat astazi provoaca sila. Cu glas mieros de oaie, sustine parinteste ca functiile in stat nu-l atrag, insa in realitate joaca poker cu destinul a milioane de oameni, „negociind” fiecare scaunel. Inconjurat de o haita de talhari „de afaceri”, s-ar parea ca lupusor are in mana, pentru cel putin un an, haturile subrede ale Basarabiei.
De partea cealalta, liberalii, baieti cumsecade si cu nevoi, au uitat vorbele lui mos Ion Roata, cazand in capcana intinsa de bratul nevazut al Moscovei. In loc sa conditioneze negocierile si formarea aliantei prin refuzul „democratilor” de a participa la intruniri cu trupa de circari ai lui Voronin, ei se milogesc ca Lupusor sa accepte functia de presedinte.
Fratilor!! Lasati-l pe Voda Lupu in bratele lui Voronin, caci ei au aceeasi muma. Vrea, nu vrea, el tot acolo merge, caci ordinele se respecta – nu se „negociaza”. Nu mai fiti naivi! Lupu Voda nu este moldovean! si nici democrat! El este maldavan si va ramane comunist pana la adanci batraneti! Doar parul si-l schimba in functie de viforul Moscovei. Abandonati o data pentru totdeauna aroganta si ascultati vocea celor ce v-au ales. Uniti-va pentru a salva demnitatea Basarabiei.
http://balabanesti.wordpress.com/

Rauri, voi, ce despartiti

Am aripi de vant uscate
Si priviri inlacrimate,
Am tacerea inlemnita
Si suflarea amortita.
Am in piept un dor prelung,
Pan’ la tine sa ajung
Si la apa ta de sange
Cu tot dorul sa pot plange
Pe cei ce i-ai dus cu tine
Inecati de cazacime,
Pe care-i mai tii in viata
Fara dreptul la speranta.
Nistrule, de ce ai fi?
Bine-ar fi de nu te-am sti
Decat apa curgatoare
Si nu rau ce faci hotare.
Nistrule, de ce esti frate
Cu Prutul care desparte
Doi copii de-acelasi neam,
Doua frunze de pe-un ram?
Sprijini harta hacuita
Si de dusmani stapanita,
Care nu vor sa-ntregeasca
Limba noastra romaneasca.
Nistrule, apa ta dulce,
Soarta unde ne-o va duce?
Si ce limba vor vorbi
Cei ce peste ani vor fi
Pe pamantu-nsangerat
Si atat de-nveninat,
Ca n-ai unde sa te misti
De atatia comunisti.
Nistrule, e vina ta
Ca ne-nghite secera,
Iar ciocanul ne tot bate
Si din fata, si din spate.
Rauri, de v-ati revarsa
Ca sa stergeti lacrima
Copilasilor ce vor
Sa invete limba lor.
Limba de care n-au parte,
Nu au scoala, nu au carte,
Insa au vami si hotare,
Sefi de stat si zile-amare.
Rauri, voi, ce despartiti
Si-napoi nu mai uniti,
Faca-vi-se apa vad,
Ca amarul sa mi-l scald.

Tatiana Scurtu-Munteanu

Schita de portret: Poeta din Basarabia

In toamna anului 2000, Tatiana Scurtu trecea podul de peste Prut, alaturi de grupul venit la studii in Romania, in clasa de la Colegiul National “Mihai Viteazul”din Sfantu-Gheorghe.
Tanara de atunci aducea cu sine mireasma florilor crescute intre cele doua maluri, prinse simbolic intr-o cununa ce-i aureola chipul fraged, plin de lumina unei inimi iubitoare.
Desi rezervata, era usor de remarcat. Atrageau atentia ochii adanci si visatori, fruntea inalta, incadrata de parul bogat, privirea atenta si patrunzatoare, vocea calda, cu inflexiuni ferme, miscarile gratioase ale trupului adolescentin.
In scurt timp, s-a facut cunoscuta, devenind un nume familiar pentru publicatiile din zona si din tara. Tania Scurtu era nu doar o eleva exceptionala, asemenea multor colegi din promotia ei, ci si o poeta foarte sensibila, care purta cu ea lacrima si visul Basarabiei, intr-un mesaj de iubire adus ofranda fratilor ei de limba romana.
Poeziile Taniei Scurtu, publicate in revista ”Ecou”, a scolii, ori in presa locala si nationala, s-au impus usor publicului iubitor de literatura. Vocatia lirica pe deplin formata, patosul autoarei, mereu atenta la lumea care reverbera in sufletul ei, luciditatea observatiei poetice, limbajul cu accente de balada, erau doar cateva aspecte care individualizau creatiile sale in contextul poeziei scrise de tanara generatie.
Volumul de poezii pe care Tania Scurtu il publica acum la Editura Eurocarpatica din Sfantu Gheorghe reuneste creatiile scrise in ultima vreme, reconstituind un traiect existential marcat de momentele care i-au definit individualitatea artistica. Parcurgandu-l, regasim aici dimensiunile care fundamenteaza constante ale eului sau liric, conferindu-i atributul unicitatii.
Poemele Taniei Scurtu, scrise in graiul limpede al marilor rapsozi, oscileaza statornic intre doi poli ai trairii care figureaza o arta poetica guvernata de sentimente profunde. Cel dintai este iubirea, apanaj al varstei de tinerete, dar si reflex al unui mod perpetuu de a media relatia sa cu lumea, iar celalalt este sentimentul patriotic, expresie a unui mod de a trai, in deplina simbioza cu patria-mama.
Arta poetica a autoarei se construieste pe aceste doua coordonate ale trairii care dimensioneaza perceptia lirica.
Sentimentul inefabil al iubirii autoarea ni-l descrie in poeme precum ”Regasire”, ”Cununia florilor de tei”, ”Trecere”, ”Paralelismul singuratatii”, ”Scrumul sufletului tau”, ”Peisaj muzical”etc. Ele fixeaza toposul unor trairi bogate, in versuri cu reverberatii cristaline:
“Pian si candela de ceara
Acorduri vii de primavera
Si note umede din noi
Vibreaza peste amandoi” (Poemul 32).
Sufletul indragostit rezoneaza cu natura invesmantata de sarbatoare, in acordurile fastuoase ale nuntii florilor de tei:
“La cununia florilor de tei
Am invatat sa prind mireasma lor
Sa ma imbib cu-al pasiunii dor
Sa zbor in larg, avand desavarsirea ei” (Poemul 7).
Sentimentul trecerii inexorabile a timpului care niveleaza trairile este, pentru poeta, un prilej de a decanta noi sensuri ale vietii, care fac posibila apropierea de spatiul misterelor, al sacralitatii:
“S-au uscat trandafirii inocentei
S-au topit petalele iluziei
S-au dezradacinat amintirile (…)
(…) A ramas misterul lor” (Poemul 11)
Muzicalitatea versului cu inflexiuni elegiace capata, uneori, tonalitatea cantecului popular ori a romantei, prin care poeta mladiaza ganduri, trairi, sentimente:
“Acest vers leganand
Intre cer si pamant
E cuprins de dor si de speranta
Intr-un veac ce-a trecut
Si un gand ce-a durut:
N-a ramas decat o romanta” (Poemul 31)
Iubirea este punctul de plecare al meditatiei poetice care duce, inevitabil, la introspectie si autoananliza, febrila cautare de sine:
“Verde-i in tine si glasu-ti carunt
M-a adunat dintre sunt si nu sunt
Streasina ta m-a dosit in cuvant
Unde ma-ntreb daca sunt sau nu sunt” (Poemul 36)
Meditatia poetica grava, cu accente imprimate de seriozitatea temei abordate, o intalnim in poeziile de inspiratie patriotica: De tara, Doina, Tepese, Maria Ta, Ruga mamei-tara.
Limbajul poetic simplu, rostit in graiul molcom si dulce al spatiului moldovenesc, topeste in retortele sale toate comorile pastrate in pamantul framantat al Basarabiei. Rostirea solemna din letopisetele cronicarilor se impleteste cu verbul infiorat al Doinei eminesciene, reverberand in invectiva si imprecatie, ori transmitand patosul poeziei lui Alexe Mateevici si Grigore Vieru:
“Nistrule, de ce esti frate
Cu Prutul care desparte
Doi copii de-acelasi neam,
Doua frunze de pe-un ram?
(…)
Rauri, voi, ce despartiti
Si-napoi nu mai uniti,
Faca-vi-se apa vad,
Ca amarul sa mi-l scald”
(Poemul 18)
Tatiana Scurtu este, neindoielnic, tributara istoriei care a separat dureros cele doua maluri ale Prutului; lacrima ei devine strigat de lupta si arma care cheama la unitate, reclamand un drept consfintit de voievozii ce vegheaza din umbra manastirilor ctitorite de ei pe vremea cand aparau valorile crestinatatii, avand drept prieten “raul si ramul”din spatiul romanesc.
Invectiva adresata de poeta nu este simpla retorica, ci o emotionanta ruga, menita a izbavi tara de o istorie nedreapta:
“Ma rog de tine, Doamne, Tepes, Mariei Tale
Ii e ingaduit miseii de-a starpi
Si toata romanimea-ntr-un glas ti-o multumi
Covor de mare slava ti-o cade la picioare!”
(Poemul 19)
Precum odinioara Eminescu, tanara poeta evoca figura legendarului Vlad Tepes, singurul capabil sa redea tarii demnitatea pe care-au intinat-o nedemnii urmasi, resposabili cu destinul unui neam:
“Nu pot vedea destinul nepotilor ce trece
In lumea abisala si fara viitor
In care toti tiranii pentru avere mor
De-aceea-n teapa ta belsugul lor sa sece!”
(ibidem)
Privirea sensibila a poetei surprinde cu acuitate prezentul decadent, infatisand imagini de apocalipsa. Viziunii cutremuratoare din poemul “Se surpa temeliile”, ii contrapune atitudinea critica, condamnare a prezentului inacceptabil. Refuzand compromisul cu o epoca a dominatiei absurdului, Tatiana Scurtu identifica o logica a istoriei desfasurate dupa sistemul ciclicitatii. Adevarul lui ”nihil novi sub sole” il denunta cu patos in poemul ”Realitati”. Concluzia poemului are valentele unei sentinte implacabile: ”Sensuri absurde isi pun mastile vechi.”
Portretul artistei, din tineretea care irumpe bogat, este figurat in poemele care fixeaza coordonatele majore ale volumului, sublimand fiorul erotic si vibratia sentimentului patriotic. Toposul acestor trairi il alcatuiesc termeni care emotioneaza si rascolesc. Sunt cuvinte cu valoare de simbol, care strabat, ca un laitmotiv, paginile volumului: ”candela”, ”rugaciune”, ”Dumnezeu”, ”tara-mama”, ”masa”, ”paine”, ”vin”.
Elementul de coeziune este iubirea, care da poetei forta de a-si traduce gandurile, devenite poeme vibrante:
“Sa picure doar
Dragostea intr-un pahar
Si ce vin as face din ea!
L-as bea de sarbatori
Pe seara si in zori,
Si musafirilor l-as da.
Rabdarea s-o coc,
Cu lemne pe foc
Si paine din ea as dospi.
Cu miros romanesc
Sa ma impartasesc
Din ea, mi-as dori, zi de zi”
(Poemul 23, ”De sarbatori”)

Prof. Maria Stoica

LA CHISINAU A FOST PREZENTAT FILMUL «GOLGOTA BASARABIEI»

PRIMARIA MUNICIPIULUI CHISINAU

COMUNICAT DE PRESA

LA CHISINAU A FOST PREZENTAT FILMUL «GOLGOTA BASARABIEI»

17 noiembrie 2010
 
Primarul general al capitalei, Dorin Chirtoaca, a participat in seara zilei de ieri, 16 noiembrie a.c., la premiera filmului documentar „Golgota Basarabiei”, proiectat la Cinematograful „Odeon” din Chisinau. Filmul este realizat la Studioul „Moldova-film”, avandu-i ca scenaristi pe Victor Vasilache si Ion Chistruga, iar regia este a lui Ion Chistruga si Alina Ciutac si reprezinta drama neamului nostru in timpul regimului totalitar stalinist. Documentarul prezinta viata poporului basarabean de la 1940 incoace – popor care a trecut prin deportari, foame, lagare de concentrare, colectivizare etc.
 
In sala a fost prezenta si Ecaterina Garmandir, eroina a filmului si martora a deportarilor. „Eu azi sunt, maine nu-s. Dar cu ceilalti ce facem? Cine era vinovat in Moldova?”, a intrebat retoric doamna Garmandir. Batrana de 76 ani si acum, dupa decenii de la deportarile la care a fost supusa isi doreste ca oamenii sa cunoasca adevarul despre cele intamplate, iar conationalii nostri sa se simta liber pe pamantul stramosesc.
 
La randul sau, primarul general Dorin Chirtoaca a propus ca acest film sa fie vazut de cat mai multi oameni. In acest sens, la Primaria Chisinau se vor gasi copii ale acestui film, atatea cate vor fi necesare, pentru ca sa ajunga in casele oamenilor. „Imi doresc sa traim clipa cand spusele doamnei Garmandir sa devina realitate, sa ne simtim si noi liberi, cei care locuim pe acest pamant si avem si noi demnitatea noastra de oameni”, a declarat primarul Chisinaului. „Unde au fost aceste informatii si ce crime au comis acesti oameni, daca erau judecati de 3 militari in uniforma, cu stea rosie in frunte, fara nici un fel de avocat, procuror, dosar? Si pentru ce? Ca erau oameni la casa lor?”, a mai mentionat seful adiministratiei municipale. 
 
Pelicula aduce argumente suplimentare la informatiile pe care le cunoastem despre rusificarea si anexarea Basarabiei, de data aceasta prin imagini autentice, filmate la Chisinau si in sate. De asemenea, publicul descopera un adevar necunoscut pana acum, ca in secolul al XX-lea, in URSS, se aplica spanzurarea in public sau ca cei condamnati erau impusi sa-si sape singuri groapa si apoi erau impuscati in cap de KGB-isti sau NKVD-isti si li se mai dadea si cate un picior, daca nu nimereau groapa din prima.
 
Filmul documentar „Golgota Basarabiei” se bazeaza pe datele din dosarele secrete ale KGB-ului si pe argumentele martorilor oculari. Pelicula va fi proiectata zilnic pe parcursul lunii noiembrie, la ora 16.00, la cinematograful ODEON, astfel ca cat mai multi oameni sa-l poata vedea. Intrarea este libera.
 
17.11.2010
 
Directia Relatii Publice
Primaria mun. Chisinau
bd. Stefan cel Mare si Sfant, nr. 83
MD 2012, Chisinau, Republica Moldova
Tel.: + 373 22 201 707; Fax: + 373 22 201 708
e-mail: drp@pmc.md; web: www.chisinau.md

"Mamelor noastre le datoram in cea mai mare masura, faptul ca astazi, Basarabia mai simte romaneste." Interviu cu Eugenia Guzun, redactor la Radio Romania Actualitati

eugenia guzunCand stai de vorba cu Eugenia Guzun, redactor la Radio Romania Actualitati, iti dai seama ca inaintea ta se afla un intelectual, un om bogat sufleteste, un patriot. Apartinand generatiei venita pe lume dupa foametea din 1947, precum si datorita originii sale basarabene, aceasta a avut ocazia sa vada scriindu-se istoria. Eugenia Guzun s-a nascut pe malurile Nistrului, in localitatea Criuleni, din centrul Basarabiei. A prins vremuri complicate, dar s-a bucurat si de sansa de a fi intalnit oameni interesanti si de a studia cu profesori eruditi. Despre zile frumoase si senine, dar si despre lipsuri, despre teama de a nu scapa cumva o vorba ca ai rude deportate in Siberia ori refugiate in Romania sau despre raziile facute in caminul studentesc de activistii de comsomol, Eugenia Guzun ne-a povestit cu har, cu modestie si cu un autentic simtamant al datoriei. Continue reading “"Mamelor noastre le datoram in cea mai mare masura, faptul ca astazi, Basarabia mai simte romaneste." Interviu cu Eugenia Guzun, redactor la Radio Romania Actualitati”