Un român erudit – avocat de succes în Germania

ConstSperneac1 Octavian D. Curpaș

Constantin Sperneac-Wolfer s-a născut în “vestul civilizat” de pe malul Begeului, în Timişoara, iar destinul său actual – acela de bănăţean, cetăţean român şi german, membru al comunităţii europene – începuse să se contureze încă din copilărie. Pe atunci, prin anii 60´, Banatul mai păstra ceva din diversitatea monarhiei austro-ungare, aşa că el a avut şansa să crească într-un mediu absolut multicultural şi să vină în contact cu limbi şi culturi diferite – maghiara, sârba, ceha, germana, idiş, etc.

De când se ştie, pe Sperneac-Wolfer l-au fascinat depărtările, necunoscutul, noul, de aceea de la bun început, dar şi în plină perioadă ceauşistă – cu toate că nu trecuse niciodată graniţa înainte de anii ‘90 – s-a simţit ca un european avant-la-lettre, convins fiind că va găsi până la urmă, “lumea largă” pe care o descoperise în lecturile sale filosofice şi la care visa. Totuşi, odată ajuns în Germania, dupa revoluţia din România – la care a luat parte direct – nu a aflat acelaşi spirit larg european, cultivat în Timişoara sa natală. Continue reading “Un român erudit – avocat de succes în Germania”

Advertisements

Liliana BOTEZ – REPERE SOCIALE ALE EMIGRĂRII FORŢATE PRIN OCHII UNUI PERSONAJ „UNIC, INCONFUNDABIL”

BOTEZ-Liliana-X-wbExilul românesc la mijloc de secol XX – Paşoptişti romani în Franţa, Canada şi Statele Unite (carte scrisă de Octavian D. Curpas) reprezintă surprinderea unui fenomen cu efecte complexe atât la nivel de comunitate umană, cât mai ales la nivel de individ, şi anume – exilul, ca formă de evadare dintr-o Românie în care “protagoniştii” nu se mai regăseau.

Cartea este atât o prezentare desăvârşită a fenomenului de „emigrare”, cu tot ce implică el, mai ales la nivel sufletesc, cât şi o sinteză a unor întâmplări, istorisiri despre oameni care au avut curajul de a se dezrădăcina, de a lua drumul străinătăţii. Dumitru Sinu – personajul cheie, fără de care nu ar fi existat savoarea acestei cărţi – ne invită, prin intermediul scriitorului, să îi cunoaştem colegii şi prietenii de-o viaţă, părtaşi la exil.

Români din Banat, Ardeal, Bucovina, Oltenia, Muntenia ori Dobrogea, cu profesii dintre cele mai diverse – ingineri, medici, sportivi şi altele asemenea – construiesc reperele geografice, economice, politice, poate, dar mai ales, reperele umane, sociale, emigrând în ţări precum Franţa, Iugoslavia, Spania, Italia, Maroc, Canada sau SUA, unde îşi iau viaţa de la capăt. Continue reading “Liliana BOTEZ – REPERE SOCIALE ALE EMIGRĂRII FORŢATE PRIN OCHII UNUI PERSONAJ „UNIC, INCONFUNDABIL””

INTERVIU CU NICU COVACI

Gabriela CALUTIU-SONNENBERG

 

Interviu cu NICU COVACI

 

Nicolae (Nicu) Covaci pictor, grafician si muzician român, absolvent al Academiei de Arte Plastice din Timisoara este cunoscut ca fondator si lider al celei mai bune formatii de muzica rock din România, trupa Phoenix. Dupa interdictia de a mai performa cu Phoenix pe orice scena din România socialista, a parasit tara în anul 1976, revenind incognito, pentru a duce la bun sfârsit evadarea spectaculoasa a colegilor din formatie.

Considerat ca fiind unul dintre cei mai buni chitaristi rock din România generatiei sale, a activat timp de aproape doua decenii în Gemania de Vest ca artist, profesor si docent universitar. Fidel motto-ului pasarii Phoenix, menite sa renasca în repetate rânduri din propria cenusa, Nicu Covaci a mentinut în viata legendara formatie rock, continuând sa sustina concerte, în componente diferite, pe scene din tara si din strainatate. Un detaliu cunoscut doar de publicul avizat: citita în ordine cronologica, lista realizarilor trupei Phoenix poseda mai multe repere si aparitii dupa, si nu înainte de plecarea baietilor din tara. Nicu Covaci a compus peste 300 de piese originale. Locuieste de aproape 20 de ani pe litoralul spaniol al Mediteranei, în Moraira (Costa Blanca).

 

Gabriela Calutiu Sonnenberg: Buna ziua, Nicu Covaci. Îti multumesc ca ai acceptat sa gazduiesti acest interviu si ma bucur sa te regasesc plin de energie, deschis, cu vitalitatea caracteristica, cea prin care reusesti mereu sa-i electrizezi pe toti cei care te înconjoara. Esti unul din cei mai renumiti români stabiliti în Spania. Spune-mi, pentru început, ce anume te-a determinat sa te stabilesti aici?

Nicu Covaci: Sunt mai bine de treizeci de ani de când am vizitat pentru întâia oara Spania, dar dorinta de a ajunge aici a fost generata înca de pe vremea când traiam în România si ne vizitau formatii de muzica spaniola ca „Los Paraguayos“ sau „Los Plateados de Mejico“. Când am început sa cânt la chitara, imitam cântecele lor. Cânt si astazi „Malagueña“. Absolvind mai târziu Artele Plastice, am aprofundat cunostintele despre cultura spaniola. M-a fascinat aceasta sinteza arhaica arabo-latina, care a generat o cultura deosebit de interesanta.

GCS: Din câte observ, ti-ai amenajat în Spania un studiou de sunet foarte bine pus la punct. Ce intentii ai cu el?

NC: Draga mea, intentia e una, ce se materializeaza e altceva. Totusi sper sa reusesc, asa cum, în general, am reusit sa realizez tot ce mi-am propus pâna acum în viata. Ce-i drept, cu mari sacrificii. Intentia mea este sa sprijin trupele tinere, care vor sa faca arta pentru arta si care nu neaparat sunt interesate sa câstige bani. Sunt foarte multi care au ceva de spus, care au personalitate. Am gasit câteva formatii de genul acesta si i-am sprijinit cât am putut, dar casele de discuri îi nenorocesc, îi silesc sa faca ce se cere pe piata, sa fie vandabili. Rostul studioului este sa-i produc si sa-i pun pe piata. Motto-ul meu este: nu bussines, ci arta! Eu vreau sa ajut formatii tinere sa nu pateasca ce am patit eu.

GCS: Înteleg ca valorifici si transmiti mai departe experienta ta personala.

NC: Întocmai, pentru ca eu am fost mereu un om liber. N-a reusit nici comunismul sa ma îndoaie. De asta are nevoie un artist. În momentul în care începe sa gândeasca prin prisma banilor, nu mai este artist, ci comerciant. Nu mai e sincer, nu mai transmite. Rolul unui artist este sa dea. Numai daca esti bun, poti asta. Când cânta Gheorghe Zamfir, plânge sala, dar si lui îi curg lacrimile.

GCS: Din pacate, studioul e în Spania…

NC: Asa este. Sunt necesare investitii care lipsesc. As vrea sa leg aparitiile românilor pe plan cultural în Europa. Sa nu mai existe mici „tiganeli” amarâte, ci arta. Noi cântam Rapsodiile lui Enescu cu 150 de oameni pe scena! Exista deja un disc minunat cu fundal orchestrat, Symphoenix.

 

GCS: Pomenesti de aventuri nefaste. Ai avut experiente descurajante?

NC: Bineînteles. Îngrozitoare. Ceea ce înseamna Phoenix nu este doar legenda, ci si o suita de nenorociri, de riscuri asumate, de sacrificii gigantice. Lumea nu stie si nici nu trebuie sa stie totul. De aceea s-au si pierdut atâtia membri pe parcurs. Au trecut peste 40 de artisti prin componenta grupului. Patruzeci de oameni în cincizeci de ani! Uite, anul viitor Phoenix împlineste cincizeci de ani. Unii au rezistat o jumatate de an, altii un an sau cinci. Uzura e imensa.

GCS: Înteleg ca plecarea din tara a fost o încercare grea, dar nu ma îndoiesc ca ati avut de luptat si înainte, sub traumatica orânduire comunista. De ce natura au fost dificultatile pe care le-au întâmpinat membrii cooptati pe parcurs?

NC: N-as numi-o neaparat o trauma, dar sa nu uitam ca, de la un moment dat, noi si muzica noastra am fost complet interzisi. Cu toate acestea, am continuat sa cântam, urmariti de politie si de securitate.

 

GCS: Cu permisiunea ta, as vrea sa fac o mica paranteza, legat de experientele incredibile avute de voi în primii ani dupa înfiintare. Am avut placerea sa rasfoiesc cartea ta „Phoenix însa eu”, aparuta la editura Nemira într-un tiraj care s-a epuizat rapid. M-a captivat asa de tare încât n-am mai lasat-o din mâna. Amintirea acelor vremuri e palpabila, plina de amanunte remarcabile, unele familiare, altele cu caracter de revelatie. E o carte demna de toata lauda. Nu pot decât s-o recomand cititorilor, sau acelor privilegiati care mai apuca sa dea de ea.

NC: Ma bucur ca-ti place. Nu e doar o carte, ci primul volum dintr-o trilogie în lucru. La ora actuala lucrez la volumul secund. Fireste, nu pot sa scriu totul, dar e bine ca tineretul sa stie. Telul meu este sa încurajez tânara generatie sa aiba curajul de a avea o sira a spinarii. Sa nu se lase „mânariti”, turtiti si striviti de niste hahalere care nu stiu sa se gândeasca decât la bani, bani si iar bani. Arta înseamna altceva. Cine face arta cu adevarat, o face din necesitatea de a comunica. Daca o faci bine si dai randament, daca se transmite oamenilor si le place, izvoraste un feedback. Boomerangul se întoarce si atunci vin si banii. Dar fa-o mai întâi! Fa-o din convingere! Noi am cântat numai pentru a cânta. Abia mai târziu au venit si banii.

GCS: Crezi ca astazi se mai poate câstiga prin muzica asa de bine? La început, rockul era un curent protestatar. Astazi starurile sunt la a doua tinerete, valori recunoscute. În Anglia sunt ridicate le rang de nobil, precum Sir Paul McCartney, Sir Bob Geldorf sau Sir Elton John. Oare în România exista o viziune similara? Ce viitor prevezi rockului?

NC: Am avut si eu placerea sa primesc o distinctie onoranta, Insigna de Cavaler din partea Presedintelui României, Traian Basescu. Desi nu pun pret pe premii, apreciez acest gest din partea unui presedinte de stat, care oricum are timpul dramuit. Si-a luat ragazul de a învata pe derost „Nebunul cu ochii închisi” si l-a recitat perfect, fara greseala. Dealtfel am facut cunostinta personal cu toti presedintii României de dupa 1989. Însa la politica ma pricep mai putin si prefer sa nu vreau sa dau niciun fel de verdict. În general, pe mine politica ma îngretoseaza. Trebuie sa ai, sau mai bine zis sa nu ai un anumit caracter pentru a o suporta.

Sigur ca exita viitor pentru muzica rock, mai ales în România. Daca te uiti mai atent, în muzica româneasca abunda exemplele. Folclorul este rock! De ce? Pentru ca este o muzica energica si ritmica. Asta înseamna muzica rock. O expresie dura, clara, directa. Numai oamenii care simt asa se pot exprima credibil. Deci, un om cu sira spinarii trebuie sa faca rock. De aceea am început sa sintetizez muzica româneasca si curentul balcanic. Rar întâlnesti în alta muzica atâta putere de comunicare si de transmitere a sentimentelor.

GCS: În ciuda intentiilor pacifiste si pasiunii pentru frumos, înteleg ca nu doar odata ati fost respinsi si defaimati de unele capetenii religioase, pe motiv ca ati fi pagâni. Cine are interes sa vada o provocare în textele simple, cu fluiere care înmuguresc sau fete verzi, cu parul padure?

NC: Hai sa-ti dau un exemplu concret. Am trecut prin Castellon, unde la ora aceea traiau vreo 36 de mii de români, raportat la 70 de mii de spanioli. La ora actuala sunt 200 de mii de români acolo. Ne-am gândit sa facem un concert în sala de sport, mizând cu pesimim pe prezenta a circa 30 % din ai nostri. Am adus doua autocare cu dubasii din Branesti, din Banat, instalatii, scena, lumini, tot ce e nevoie pentru un spectacol colosal. Am facut investitii gigantice, m-a sprijinit si o banca. În sala am avut doar 300 de fani si prieteni, multi straini. Afara se bulucisera cinci mii de oameni, care nu îndrazneau sa intre în sala, pentru ca biserica le „recomandase” sa se tina departe de noi, „pagânii”. Ce sa spun? Noi cântam paparude. Din pacate, ele sunt precrestine.

GCS: Pacat, mare pacat. Stiu ca voi sunteti inegalabili, iar tobosarii fageteni sunt practic un cadou ceresc. Cred totusi ca e o neîntelegere la mijloc.

NC: Da. Nu e vorba de religie si de crez, ci de mentalitate. Iar neîntelgerile vin de la bani. Phoenix este o trupa care nu unge, nu da spaga, nu se târguieste si nici nu jecmaneste. Din pacate, mentalitatea moderna româneasca este foarte alunecoasa si mie personal îmi provoaca greata. Am un respect enorm pentru tiganii care pot face muzica dumnezeiasca, pentru ca sunt talentati, chiar geniali. Dar apucaturile „de afaceri” ale unora dintre ei dauneaza enorm poporului nostru. Sunt decis sa combat cu toate puterile confuzia care se face mai nou în strainatate între poporul români si conlocuitorii nostri incorect asimilati. Mi-e sila. Sinti si rroma sunt popoare migratoare, care au trecut si pe la noi. Radacinile noastre nu sunt la sinti si rroma!

GCS: Dar înteleg de la tine ca bate totusi un vânt prielnic din partea altor institutii românesti?

NC: Adevarat, am gasit câteva adrese si persoane bine intentionate: Institutul de Cultura Românesc, Ministerul Culturii. Pentru prima oara în cincizeci de ani, Ministrul Culturii mi-a oferit sprijin pentru proiectul la care lucrez acum. La fel, Ministrul Mediului sustine initiativa bazata pe ideea legaturii noastre vitale cu natura. Ei bine, acesti doi Domni sunt unguri! Nu e un comentariu, ci doar o constatare. În orice caz, proiectul este în faza de finalizare. Pornim de la conceptul de radacini, cu scopul de a reda tineretului român imaginea reala despre trecutul sau, pentru ca momentan si-a pierdut radacinile. Va fi un ciclu existential, care începe cu înmormântarea, îngropatul anului care a trecut, apoi primavara, toamna, iarna, fiecare din aceste sase mari perioade fiind însotita de muzica, datinile, colindele si ritmurile specifice etapei respective. Punctul culminant, firesc, va fi nunta, cu tot ce tine de sarbatoarea apogeului. Vom face o sinteza, vom vorbi pe limba tinerilor de azi, pentru a patrunde prin ceata si confuzia generata de bombardamentul actual din mass media. Si vom convinge.

GCS: Pomenind de ciclicitate, recunosc aici asemanari cu minunatul vostru album „Cei ce ne-au dat nume”. E posibil ca acest proiect sa reprezinte si pentru tine o întoarcere ciclica?

NC: Sigur. De fapt asta-i toata viata noastra. Revenim în spirala vietii pe o treapta mai înalta, undeva în dreptul aceluiasi punct, dar pe un nivel superior. Sau, ma rog, altii la un nivel inferior.

GCS: Ai deja planuri concrete? Stii cu cine vei lucra? Cum vor decurge operatiunile, concret?

NC: Primul cu care am luat contact si care ma va sustine cu trup si suflet este Grigore Lese. Bineînteles si Gheorghe Zamfir, poate si Mircea Florian, care s-a specializat pe linia electronica. Toti nume mari, talente de exceptie, capacitati. Vom sintetiza mijloace de expresie. Ne întrebam cum sa ne exprimam pentru a putea comunica. Pentru ca exista atâtia oameni foarte întelepti, care nu stiu sa comunice. Termenul de finalizare a acestui proiect este 10 decembrie, anul acesta. Sper sa se tina de cuvânt si Domnii din Minister.

GCS: Mai ai si alte proiecte în pregatire?

NC: Desigur. Ma preocupa mult istoria poporului nostru. Învatând istoria artelor, vrând-nevrând începi sa-ti pui întrebarea, de ce toti zeii greci veneau din nordul Balcanilor? Nu cumva Olimpul era în Carpati? Cea mai veche cultura de pe planeta nu este Babilonul, ci Dacia. Stiu asta din ceea ce am studiat. Acum 6500 de ani, Dacia se întindea de pe la Stockholm pâna la Atena, de la Marea Caspica pâna în Elvetia. Sa încercam sa revenim ca popor la pozitia de demnitate a dacilor reprezentati prin sculpturile din Antichitate! Se poate asta! Pornind de la legenda Mioritei si, implicit, de la filozofia ei de resemnare împacata, am întreprins cercetari. Povestea aceasta pastorala este legata de niste rituri de pastorit care, de fapt, se întâlnesc în toate civilizatiile. Ce nu-mi place mie la varianta româneasca este ca oaia îi spune degeaba ciobanului ca-l paste nenorocirea, pentru ca el nu se apara. Nu poate fi voia Domnului asa! Nimeni n-are interes sa vrea raul. Varianta baladei de la granita României cu Serbia este cu totul alta. Divulg doar doua elemente cheie: apare pentru prima oara personajul prietenului de nadejde, câinele, caruia baciul îi spune: „No, desara ne-om bate!” În Babilon, la greci, la egipteni si la romani, finalul este mereu cel tragic. Dar au venit peste noi celtii si ne-au dat varianta barbateasca, de a ne lua soarta în propriile mâini. Aceasta este varianta româno-sârba, cea pe care o vom prelucra muzical.

GCS: Mesajul mi se pare foarte potrivit pentru etapa actuala de grele încercari. Va functiona trezirea?

NC: Nu se poate altfel. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Dar ma tem ca pierdem firul. Vor fi scene: începe cu Babilonul, grecii, romanii, egiptenii si finalizam cu celtii. Va fi un spectacol impresionant si cutremurator, cu titlul firesc de „Ante-Miorita”, adica axat pe ce-a fost înainte, nu „anti”, cu sens de opus, contrar. „Radacinile” este proiectul de finalizat pe anul acesta, iar dupa aceea, începând de anul viitor, voi lucra la „Antemiorita”, cu ocazia împlinirii celor 50 de ani de Phoenix.

GCS: Sunt convinsa ca nu e usor sa-ti gasesti timp pentru toate. Stiu ca te dedici cu trup si suflet sprijinirii tinerilor muzicieni talentati, chiar daca mijloacele materiale sunt extrem de zgârcite. Vad ca ai creat în Spania galeria ta personala de arta, lucrezi în continuare la tablouri. Dealtfel ti-ai creat un renume de artist foarte bun si în Germania, în special pentru acuratetea cu care surprinzi dinamica si miscarea. Tablourile cu peisaje de pe coasta stâncoasa a Mediteranei imortalizeaza incredibila lumina solara, atât de puternica, pe care numai aici am întâlnit-o. Dar esti greu de fixat, mereu într-o continua pendulare între România si Spania.

NC: În Spania îmi încarc bateriile. Sigur ca ma misc, pentru ca e nevoie sa organizez eu totul la fata locului. Din pacate, în România nu exista spirit organizatoric. Românii înca se mai ghideaza dupa cum bate vântul, ca iarba unduitoare, se apleaca si nu patesc nimic, fire-ar sa fie! Filozofia mioritei, fatalitatea.

GCS: Concret, daca cineva din Statele Unite, Spania sau alta tara ar invita trupa Phoenix sa vina sa cânte, cum s-ar desfasura procesul? Ar avea loc concertul cu adevarat?

NC: Sigur ca da! Ma suna, fixeaza data, spune unde si eu ma ocup de toata organizarea, de transport, de tehnica de tot. Pentru ca nu pot sa dau nimic pe mâna nimanui. Am încercat o vreme si am avut mari dezamagiri. Putem sa ajutam formatii tinere, dar trebuie sustinute material, pentru ca interesul tarii este sa ne aratam cu fruntea sus peste tot. Nu mai suntem golani. Lucrez cu profesionisti desavârsiti, care lupta pentru a-si întretine familiile si sunt nevoiti sa accepte compromisuri sub demnitatea lor. Sa aratam lumii ce stim, sa stam drepti si sa ne uitam în ochii lor. Putem spune: „suntem cel putin la fel de buni!” Eu nu joc hora nimanui; eu am hora mea!

GCS: Pentru final, care ar fi ideile si concluziile pe care vrei sa le transmiti?

NC: Ideea de baza este ca suntem un popor care a trecut prin foarte multe si a reusit sa tina steagul sus. Românii sa nu se lase umiliti, sa fim mândri, pentru ca avem de ce. Sa nu se lase calcati în picioare. Lozinca mea – imprimata pâna si pe maieurile mele – este „Gaseste-ti sira spinarii si-nvata sa spui NU!” Toti suntem oameni. Popoarele se amesteca. Vom sfârsi în viitorul îndepartat prin a deveni un popor unic, la nivel planetar. În ultima instanta e absurd sa pretinzi ca un popor ar fi mai breaz decât altul. N-avem decât de câstigat, învatând unii de la altii. Si daca facem o sinteza, s-ar putea sa iasa ceva foarte bun. Fiecare om sa porneasca de la el. Sa fie corect, sa fie bun, sa se poata uita în oglinda si sa spuna: Bravo! Si sa faca bine. În acel moment, paradisul va fi aici, pe planeta aceasta. Gratie educatiei mele germane din Banat stiu ca putem sa ne îndreptam. Nemtii au câteva proverbe care m-au zguduit. Pe ele mi-am axat filozofia si toata existenta. Unul dintre ele este: „o bucurie împartasita este o bucurie dubla”. Imagineaza-ti ca toata omerirea ar practica acest motto! Paradisul nu e în ceruri. Aici pe Pamânt îl avem deja! Noi suntem orbi, nu-l vedem. Fiecare face rau cât poate si asteapta sa fie bine. Calitatea umana se impune. Prin satele din România, înca se mai gaseste.

 

Muzica este arta primordiala. Este un fenomen fizic prin care se pot trezi cele mai teribile emotii, chiar si fara text. Daca reusesti sa încarci emotional piesa, te apuci sa-i dai nume, creând cuvintele. Eu, prin piesele mele ma exprim. Am la ora actuala un text de cântec, care spune ce doresc sa transmit fanilor mei, exprimat în maniera mea. Iata-l! Vi-l dedic: FANILOR MEI; „Cei ce poarta un nume”


Sa nu va fie frica!


Sa nu va fie frica

Când soarele apune!

Caci rasari-va iarasi

Si fara rugaciune.

Sa nu va fie frica

Când nori au sa se adune,

Când potopi-va ploaia

Si bezne au sa tune!


Sa nu va fie frica

Sa spuneti la prost: prost!

Face-l sa-si dea seama

Ca pâna aici i-a fost

Caci nu ajuti natângul

Lasându-l sa se plimbe;

Doar când prostia doare-i

probabil sa se schimbe.


Sa nu va fie frica

Sa ziceti la hoti: hoti!

Sa îi cunoasca lumea

Si sa-i urasca toti!

Caci multi îsi fac azi veacul

În lumea asta mica-i

va parasi norocul

Sa nu va fie frica!


„Sa nu va fie frica

Sa va pretindeti Dreptul!“

Cu glas de vis si-ambrozie

Vorbeste înteleptul.

Dar asta nu se face

În colt batând matanii;

Ci alungând cu bâta

Hidoasele dihanii.


Si nu lega cu dracul

În veci nicio fratie!

Caci de vei trece puntea

Nu-i nimeni sa te tie.

Iar capul cel plecat

Ce iute taie spada,

Priviti-i drept în ochi,

Sa nu le placa prada!


Cine râde la urma

E ultimul ce râde…

Se bucura românul

De adevaruri crude.

Întelepciunea noastra

Ne-o tragem de la oi,

Ce-ar fi sa-ntoarcem placa

Si sa fim lupi si noi?


Sa nu va fie frica

De cei cu banii gârla,

Ca sunt putini la numar

Si sunt crescuti la târla!

Caci n-au facut avere

Fara vreo silnicie

În câtiva ani politici

Numiti democratie.


Sa nu va fie frica

De cei postati pe sus,

Ce-atârna azi de grinda

Si mâine vezi ca nu-s,

Ca e subtire sfoara

Si mintea lor e mica.

Se scutura iar tara

Sa nu va fie frica!

———————————————–

Gabriela CALUTIU-SONNENBERG

Moraira, Spania

11 mai, 2011

 

SUB EGIDA LIGII SCRIITORILOR S-A INFIINTAT PRIMA BIBLIOTECA PRIVATA DIN BANAT

La initiativa Societatii literar-artistice „Sorin Titel” din Banat, condusa de scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu, membru al Ligi Scriitorilor, filiala Banat, in colaborare cu scriitorul Al. Florin Tene, presedintele Ligi Scriitorilor Romani, a luat fiinta prima biblioteca privata din Banat, sub genericul „CASA CARTI – CASA DARIA”, in localitatea Mehadia, strada Padurii nr. 389, jud. Caras-Severin, unde se afla castrul Praetorium, la 29 km distanta de Orsova si 80 de km. de Caransebes.

La inaugurarea bibliotecii au participat: primarul localitati Iancu Panduru si un numar important invitati din Timisoara, Cluj-Napoca, Resita,  participanti din Mehadia si  localitatile limitrofe, inclusiv dr. Alexandru Nemoianu, din Jackson, Michigan, USA, care a spus: „Acesti copii prezenti aici vor putea povesti copiilor lor despre inaugurarea Bibliotecii si astfel va intra in memoria colectiva a comunitatii si prin aceasta in vesnicie”.

Biblioteca isi propune sa deserveasca in mod gratuit cititorii, de orice varsta, cu osebire copii din familiile nevoiase. Pana in prezent la constituirea fondului de carte au contribuit numeroase personalitati din domeniul culturii si artei, membri Ligi Scriitorilor si ai Uniuni Scriitorilor, enumeram cativa dintre acestia: Lica Vostinaru, din Timisoara, scriitorul Ion Marin Almajan, din Timisoara, scriitorul Dumitru Velea, din Petrosani, prof. Ion Ciorobara din Lugoj, ziaristul Doru Dinu Glavan, redactor sef al Radioului din Resita, Ion Velica, din Petrosani, doctor Carmen Nemoianu din Timisoara, prof. Eva Gavrilescu, scriitorul Al. Florin Tene, Petre Birou, din Hunedoara, dr. Ionut Tene, Petre Petria din Rm. Valcea, Constantin Toni Dartu din Iasi, etc. Actiunea de strangere de carti continua prin filialele Ligi Scriitorilor.

Noi initiative a Ligii Scriitorilor Romani

In programul de perspectiva a Ligii Scriitorilor este prevazut ca in anul 2011 sa se infiinteze un lant de astfel de biblioteci in localitatile mai izolate de pe teritoriul tarii si in comunitatile romanesti mai numeroase de pe mapamond. La aceasta actiune vor contribui membri filialelor noastre. Tot in acest context, la propunerea medicilor-scriitori, membri ai Ligi Scriitorilor, care au cabinete particulare incepand din acest an, membri organizatiei noastre vor beneficia de consultatii gratuite.

Trebuie mentionat ca scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu editeaza periodicul social-cultural „Vestea” in care se promoveaza creatiile literare ale membrilor Ligii Scriitorilor.  Prin acest mod scriitorii clujeni sunt cunoscuti si in acea zona de tara. In trimestrul unu din acest an va apare o noua revista, sub egida Ligi Scriitorilor Romani, coordonata de Nicolae Danciu Petniceanu si Al. Florin Tene, care se doreste sa fie, in conditiile fenomenului de globalizare, un tezaur sau „lada de zestre” a spiritualitati romanesti din toate timpurile.

Al. Florin TENE
Presedintele Ligi Scriitorilor Romani
Ianuarie 2011