DRUMUL REGASIRII SPERANTEI, RENASTERII SI AL UNUI NOU ÎNCEPUT

 

de Octavian LUPU

 

Îmi plac zilele în care vremea este ploioasa, când stropii de apa veniti din înaltul cerului îti izbesc fata cu putere în timp ce mergi pe strada, de multe ori grabit, în cautarea unui adapost. În astfel de ocazii traiesc o senzatie de primordialitate, un fel de întoarcere catre începuturile fiintei mele si ale întregului univers. Este ca si cum m-as contopi într-o esenta unica cu tot ce exista, iar gândurile mi s-ar uni cu materia într-o tesatura tainica, dar plina de lumina.

De fapt, imaginea ploii si a norilor încarcati de apa, plutind într-un vazduh întunecat, a fost des folosita în cinematografie pentru a sublinia o anumita nuanta de mister ce învaluie expunerea unei anumite povestiri dramatizate. Iar alteori, forta ploii este combinata cu motivul teluric al apelor învolburate ce tind sa iasa din matca sau al valurilor marii, ce izbesc cu putere tarmul. Rezultatul este de fiecare data garantat, mai ales daca se adauga si o coloana sonora corespunzatoare.

De asemenea, îmi place sa ascult ploaia, sa disting acele sunete pline de tonalitati nebanuite generate de picaturile de apa ce ating pamântul. As sta ore întregi numai pentru a privi si auzi spectacolul naturii într-o astfel de ocazie, sa ma minuneze de frumusetea marii creatii ce ma înconjoara. În astfel de clipe simt cum toate întrebarile launtrice se topesc în armonia sunetelor ce rezulta din unirea cerului cu pamântul în gestul daruirii fragmentelor de apa ca picuri de ploaie. În astfel de momente îmi doresc sa transcend realitatea, sa ma unesc cu eternitatea existentei, sa depasesc orizontul imediat si limitat a ce zaresc în jurul meu.

Uneori, când eram adolescent, îmi placea sa stau noaptea în fata ferestrei deschise si sa simt adierea plina de umezeala a ploii lovindu-ma peste fata asemenea unei pânze realizate dintr-o textura fina. Privirea mi se adâncea în albastrul dens al cerului întunecat de prezenta norilor. Cu cât era furtuna mai mare, cu atât traiam o bucurie extatica tot mai mare închipuindu-mi ca ma aflu pe puntea unei corabii în mijlocul oceanului. Frigul patrunzator al noptii ma înfiora de fiecare data în chip respingator si atragator deopotriva. Daca te-ai nascut si ai crescut la munte, cu siguranta ca ai trait ceva similar pe vremea când erai copil sau tânar.

Îmi mai aduc aminte de furtunile vijeliose ce faceau sa se clatine si chiar sa se rupa copacii falnici. Într-o anumita împrejurare, am stat singur într-o noapte când eram mic si am simtit cum casa în care locuiam se clatina din temelii în rasunetul tunetelor ploii dezlantuite. În astfel de momente de teama, dar si de venerare a puterii naturii, am început sa am tot mai clar simtamântul transcendentului, al existentei lui Dumnezeu, depasind impresiile cotidianului ateu si al educatiei nihilist comuniste.

 

Ploaia, furtuna, fulgerele si tunetele aveau o capacitate de a predica mai elocventa decât a celui mai stralucit vorbitor. Era o putere a exprimarii ce decurgea nu din multimea informatiilor transmise, ci din elementaritatea simtamintele comunicate prin sunete si imagini, ce se imprimau definitiv în memoria clipei.

La acea data nu citisem Biblia si nu eram influentat de vreo ideologie religioasa. Din acest punct de vedere, ateismul mi-a facut un bine nesperat, prin faptul ca impresiile mele despre Dumnezeu s-au format în mod natural prin contactul direct cu o realitate în genere capricioasa si lipsita de sentimente.

Teama o experimentam prin nesiguranta generata în perioadelor obisnuite ale vietii prin dispozitia schimbatoare a oamenilor de care sub o forma sau alta depindeam. Dar atunci când izbucnea furtuna, îmi trecea orice fel de temere si aveam ocazia sa vad cum curajosii zilei dadeau bir cu fugitii în fata dezlantuirii naturii. Tot orgoliul lor si toata înfumurarea dispareau într-o clipa.

Pentru mine furtuna si stihia aveau ceva eliberator si purificator. În alte ocazii, când eram elev în diferite internate militare, dezlantuirea naturii îmi aducea satisfactia de a vedea pe cei ce ne asupreau comportându-se bezmetic, asemenea unor copii, mai ales când primejdia era iminenta. Simteam ca în furia naturii gaseam un aliat de neînvins, si astfel în spatele chipului ei am început sa intuiesc un Chip inteligent, dobândind în cele din urma constiinta despre prezenta Marelui Autor.

Abia dupa aceea am avut ocazia, la o vârsta matura, sa citesc Biblia, recunoscând imediat amprenta Marelui Autor sub forma Creatorului cerului si al pamântului. Atunci cele doua s-au unit zamislind în mine dorinta de a trai, suferi si muri pentru El.

De fapt, în fiecare picatura de ploaie si în fiecare strop de roua se ascundea un mesaj pentru mine, o dorinta de comunicare cu ceea ce nu se putea vedea în mod direct, însa totusi Exista. De aceea, când am venit în Bucuresti în acei ani când chipul sau era desfigurat de buldozerele ce îi stergeau identitatea si trecutul, am reusit sa îmi mentin constiinta prezentei Marelui Autor privind la elementaritatea lucrurilor, mai precis la picaturile de ploaie, la firele de praf si la albastrul de nesters al cerului îmbracat de fiecare data altfel în mantia norilor, dar mai ales a noptii. Iar mesajul era acelasi ca atunci când îndragostit de imaginea de nesters a muntilor admiram profunzimea boltii pline de stele si simteam marama fina a ploii mângâindu-mi fata.

Si chiar acum, când prizonier sunt prin forta împrejurarilor în acest mare oras, pot distinge înca natura vorbindu-mi prin ploaie, prin firele de praf si prin cerul înstelat, amintindu-mi de fiecare data ca nu sunt decât un simplu calator pe pamânt aflat pe drumul care duce în vesnicie la Marele Autor al tuturor lucrurilor. Chiar daca mi-as retrai de mii de ori aceasta viata, cred ca mesajul ploii din cer mi-ar aduce aminte de fiecare data acelasi lucru despre existenta Marelui Autor. Iar în aceste clipe ce atârna greu sub fatada unei false modernitati, amintirea chipului Creatorului vesnic pe fata naturii nu face altceva decât sa îmi dea de fiecare data speranta regasirii, renasterii si a unui nou început.

 

„Un val cheama un alt val, la vuietul caderii apelor Tale; toate talazurile si valurile Tale trec peste mine. Ziua, Domnul îmi dadea îndurarea Lui, iar noaptea, cântam laudele Lui si înaltam o rugaciune Dumnezeului vietii mele. Pentru ce te mâhnesti, suflete, si gemi înauntrul meu? Nadajduieste în Dumnezeu, caci iarasi Îl voi lauda; El este mântuirea mea si Dumnezeul meu.”

 

Bucuresti,

11 iunie 2011