„MUNCA ESTE LEGEA LUMII MODERNE…”

Munca in constructiiMunca este definită ca o activitate fizică sau intelectuală, făcută pentru a crea bunuri materiale și spirituale.

Dintre toate tipurile de activități, munca ocupă locul cel mai important în viața omului. Ea trebuie exersată din copilărie și mai departe pentru formarea personalității și a identității adultului.

Munca este o condiție a existenței, dar și o dovadă a sănătății noastre fizice și sufletești. Rostim rugăciuni pentru sănătate, ne dorim sănătate pentru a putea munci. Omul harnic este pregătit în orice moment pentru muncă. Astfel el ajunge să fie mulțumit și să se bucure de ceea ce a realizat, iar momentul cel mai fericit este tocmai cel al muncii împlinite. „Plăcerea serviciului aduce perfecțiune muncii”, spunea Aristotel, după cum, invers, perfecțiunea muncii aduce mulțumire și plăcere. Continue reading “„MUNCA ESTE LEGEA LUMII MODERNE…””

Seminar despre Dumnezeu (1)

Albert Einstein“Dumnezeu

este

 iubire.”

Apostolul Ioan

.

  1. 1.La început a fost Dumnezeu. Înainte de tot ce-a existat vreodată a fost Dumnezeu.  (Biblia)
  2. 2.Dumnezeu a creat cerurile și pământul, și lumina. El a creat întreg universul, din nimic l-a creat. (Geneza, 1; Evrei 11)
  3. Dacă Dumnezeu nu ar exista, ar fi necesar ssă-L inventăm. (Voltaire)
  4. Vreau să cunosc gândurile lui Dumnezeu, restul sunt detalii. (Albert Einstein)
  5. Adevărul este etern. El nu poate fi schimbat nici de Dumnezeu. (Richard Wurmbrand)
  6. Dumnezeu este Același, ieri și azi și în veci. (Apostolul Pavel)
  7. Talentul tău este darul lui Dumnezeu pentru tine. Ceea ce faci cu el este darul tău pentru Dumnezeu. (Leo Buscaglia)
  8. Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri. (Petre Țuțea)
  9. În fața lui Dumnezeu nu există genii, Dumnezeu lucrând nu cu genii, ci cu oameni. (Petre Țuțea)
  10. În fața lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul. (Petre Țuțea) Continue reading “Seminar despre Dumnezeu (1)”

Schengenul şi doza zilnică de pesticide

  MDP - Editorial poza nouaMaria Diana Popescu, Agero

.

De ce n-ar fi mai multe farmacii decît grădiniţe şi şcoli, dacă primim gratuit picătura zilnică de otravă în hrana cea de toate zilele? O chestiune de concurenţă, altfel, autorităţile sanitare n-ar fi descoperit aflatoxina în laptele importat din Ungaria şi pesticide, în tonele de fructe şi legume din Turcia. Importurile de produse alimentare ne asigură doza necesară de contaminare, pentru a da fuga după doftorii. Cum şi-ar mai permite farmaciile reclame agresive şi concursuri cu premii, dacă nu ar fi o industrie de vîndut în serie? Cu cît cumperi mai multe pilule şi leacuri noi, care ne lecuiesc pe veci, cu atît ai şansa să cîştigi la tombolă excursii gratuite la munte sau, după noroc, în ceruri. Un al parazit a fost descoperit în macroul congelat, importat din Malaiezia pentru marcheturile româneşti. Să fie vorba de parazitul din specia celor care refuză aderarea ţării noastre la Schengen? Nu  ştiu cum va fi taxat viitorul politic al premierul nostru, avînd în vedere opinarea tranşantă şi realistă faţă de aroganţa preopinenţilor europeni, care joacă şi ei precum li se cîntă. Englezii nu se mai dau în vînt după Huxley, nici francezii după Celine şi Bergson, iar olandezii funcţionează pe „doza” zilnică de cinism. Ce să facă şi ei, joacă la concurenţă. N-au încotro în aceste timpuri de restrişte şi jale. O obsesie şi cu şenghenul ăsta! Şi nu-i mai important decît eradicarea sărăciei, închiderea băncilor cămătăreşti şi reconstrucţia Ţării din temelii. Continue reading “Schengenul şi doza zilnică de pesticide”

Seminar despre boală (2)

“El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.”

1Petru, 2.24

  1. Boala face plăcută sănătatea. (Johannes Stobaios)
  2. Cel mai bun doctor ofera intotdeauna cât mai putine medicamente (Benjamin Franklin)
  3. Devreme la culcare, devreme la trezit fac ca un om sa fie sanatos si intelept (Benjamin Franklin)
  4. Sănătatea nu este pur şi simplu lipsa de boală. (Hannah Green)
  5. Puterea necredinței înrobește omul în lanțurile ei. (George Danciu)
  6. Necredința este o boală molipsitoare. (George Danciu)
  7. Sănătatea este pusă în lumină și își arată valoarea prin apariția bolii Continue reading “Seminar despre boală (2)”

DECENTA SAU VULGARITATE?

Exista o decenta care trebuie pastrata în cuvinte ca si în tinuta.”
Francois Fénelon

 

……Dictionarul explicativ al limbii romane defineste DECENTA: respect al bunelor moravuri, buna-cuviinta; pudoare. Ca atare, omul decent respecta regulile de buna purtare, convenientele si morala. Un om cu un suflet sensibil este imun la vulgaritate, fiindca vulgaritatea jigneste, umileste. Vulgar este omul neslefuit, precum o piatra care zgârie, raneste, fiindca este colturoasa.
……Nu avem cum sa cerem tuturor sa se încadreze în niste norme sau linii trasate de societate, deoarece exista printre noi unii care vor sa iasa din tipare, sa epateze într-un fel, fie din cauza unui dezechilibru mintal, fie din lipsa bunei cresteri, fie din cauza unor trasaturi vicioase de caracter, iar pentru acest comportament sunt priviti si catalogati, în cel mai blând caz, ca fiind niste oameni ciudati. Daca nu ar face rau societatii, sigur ca nu ne-am alarma, dar se întâmpla tocmai contrariul – umilesc conduita normala de bun simt a majoritatii oamenilor. Si poate ca ei nu ar exista sau ar fi în numar foarte mic printre noi, daca societatea în ansamblu ar fi una normala; dar se pare ca ei se înmultesc în conditiile unei societati anormale, dupa cum societatea devine din ce în ce mai putin normala din cauza înmultirii numarului lor.
……Metoda brutala cu care actioneaza acesti oameni, stilul pe care-l adopta, este o sfidare la adresa bunului simt, a bunei cuviinte. Iata ca râsul lor sfidator, vorbele de amenintare, limbajul de cea mai joasa speta – limbaj de mahala -, tonul vorbirii – urlet uneori -, sau îmbracamintea, obiectele preferate, pozitia corpului, gesturile în intimitate, dar si în societate – vadesc vulgaritate.
……Bine ar fi ca în folosirea cuvintelor, dar si în toate manifestarile noastre, sa ne comportam cu decenta si responsabilitate. Sa dezaprobam aspectul, atitudinea si limbajul agresiv. Decenta se învata! Nu ne nastem nici decenti, nici cu caracterul frumos format! Socrate spunea ca „oamenii nu sunt virtuosi de la natura”, iar Aristotel adaugase la faptul ca virtutile noastre nu ne sunt date de catre natura, constatarea ca din contra „ele sunt date contra naturii, dar avem dispozitia naturala sa le primim în noi”. Adica o deprindere „un stil al actiunilor pe care-l capatam prin exercitarea lor, prin modul în care-l realizam”, cu care sa cautam sa fim altfel si în felul acesta se poate întâlni „mijlocia” pe axa pe care se misca vointa sufletului nostru; macar aici, daca nu putem ajunge în cealalta parte – opusa! Tot Aristotel arata ca trebuie evitate trei lucruri în viata: „rautatea, lipsa de retinere si primitivitatea animala”.
……În zilele noastre ramân valabile aceste percepte filozofice. Omul nu este ad litteram trup si spirit, ci dupa cum trupul întra în actiune – sa-i spunem într-un proces trupesc – si spiritul are întregul sau proces spiritual, ca atare omul nu este ceva împlinit, ci este în continua lucrare. Filozoful Giovanni Gentile spunea: „Omul este om întrucât se face om.” A fi oameni înseamna a ne crea pe noi însine, a ne crea viata, beneficiind de libertatea daruita de Divinitate.
……Se coboara atât de jos, încât putem auzi înjuraturi din gura unor oameni de la care ne-am fi asteptat sa fie exemple de comportament civilizat, cuviincios si unde? – într-un mediu unde s-ar fi cerut decenta… Cum de ies din gura lor înjuraturi, dracuieli, uneori chiar blesteme? Cum se naste aceasta placere diavoleasca, înscrisa în sentimentul unei vieti neîmplinite sau râvnite? Scriam cândva – si nu ma dezmint – ca oamenii devin din ce în ce mai rai, capabili sa loveasca si sa ucida pe cel de lânga el, cu cuvinte – scrise sau graite -, cu propriul corp, cu arme, în special atunci când interese de ordin material sunt în joc. A disparut toleranta, sentimentele nobile, decenta, a disparut morala dupa care s-au ghidat strabunii nostri atâtea veacuri! Cuvintele, gesturile nu mai sunt spiritualizate, în asa fel ca sa-l faca pe cel de lânga noi sa înteleaga, sa-l mângâie, sa-l alinte… Nu ne mai apropiem unii de altii prin acel sentiment de iubire, nu mai suntem înamorati de bine, de înalt…
……Am avut o colega de facultate care înjura printre dinti când nu-i convenea ceva si multe nu-i conveneau si am întrebat-o într-o zi: „De ce înjuri?” „Sa-mi vars focul, sa-mi treaca nervii!” „Dar de unde ai învatat sa înjuri?” „La mine în casa nu era zi fara înjuraturi! Mama-l înjura pe taica-meu ca se misca încet si n-o facea fericita, tata o – înjura pe mama ca n-are minte sa-nteleaga!” Si-am înteles cum în acea familie lipsea iubirea si respectul, si cum s-au imprimat cuvintele în mintea ei. Când am lucrat în fabrica, am întâlnit un coleg, inginer, fiu de preot, care înjura. Si erau unii care îl priveau admirativ pentru curajul de a sfida educatia pe care o primise de la parinti, aceea a bunei cuviinte si a credintei. Era pe vremea comunismului! L-am întrebat odata: „De ce înjuri?” „Fiindca sunt un om sincer! Eu sunt prieten cu muncitorii din sectie: ei înjura, eu înjur…” Cunosteam atmosfera si am realizat învoirea sufletului sau cu gândul rau. Am cunoscut un intelectual, profesor la un liceu care la cinci minute trebuia sa-l pomeneasca pe „cel rau”. Si l-am întrebat si pe acesta: „De ce dracuiti tot timpul?” „Da, asa fac? Nu-mi dau seama, dar, oricum, cei din familia mea nu se sfiau sa mai si dracuiasca! Probabil ca ma «racoresc»!” Si-atunci am realizat evolutia pacatului, de la atacul gândului rau, pâna la obisnuinta cu el. Am avut o vecina care înjura, dracuia si am întrebat-o pe un ton glumet: „De unde ati învatat atâtea înjuraturi «frumoase»?” „Din piata, draga doamna! Du-te si dumneata de vezi ce se bate la gura alora de acolo!”
……Si m-am tot întrebat, de ce oare oamenii un pot gasi un mijloc decent de defulare? De ce au ajuns sa considere normala o astfel de atitudine, încât nu-i deranjeaza? De ce toate aceste emotii nu le transfera în cuvinte frumoase, într-un strigat catre Dumnezeu, într-o rugaciune? Si daca gresim – fiindca nu este om sa nu greseasca -, de ce nu folosim scuzele sau acel atât de frumos cuvânt: „Iarta-ma!”? Fara educatie, important fiind acceptul ei (spun aceasta întrucât de multe ori auzim câte un parinte plângându-se de copilul sau: „Îi intra pe-o ureche si-i iese pe cealalta!”), omul ramâne prada fanteziei sale, iar fara credinta în Dumnezeu fantezia poate lua caile cele mai urâte, ale pacatului, ale vulgaritatii, iar pacatul este lucrarea diavolului, a întunericului. În Romani 13:12 scrie: „Sa ne dezbracam dar de faptele întunericului si sa ne îmbracam cu armele luminii”.
……Cauzele pacatului se spune ca sunt mai multe: natura noastra animalica, anxietatea, înstrainarea existentiala, lupta economica, individualismul, ispitirea de catre Diavol. Oare nu ne putem da seama ca toate aceste cuvinte si manifestari vulgare, indecente, sunt curse ale Raului? Ca prin ele ne înstrainam de aproapele  nostru si de Dumnezeu? Apostol Pavel spunea: „Duhul vorbeste lamurit ca în vremile cele de apoi, unii se vor departa de la credinta, luând aminte la duhurile cele înselatoare si la învataturile demonilor ”(I Timotei 4, 1).
Un om decent este un om curat sufleteste si trupeste; el nu se murdareste, nu se încredinteaza vulgaritatii pentru a soca, a se refula, a pacatui.
Parerea mea este ca ne lipseste evlavia, acea atitudine de respect si duiosie fata de cineva sau de ceva, despre care pomeneste Thomas Mann în cartea sa  „Doctor Faustus”: „Libertatea pe care o avem înseamna si libertatea de a pacatui, iar evlavia înseamna a nu face uz de aceasta libertate, din dragoste pentru Dumnezeu, care a trebuit sa ne-o dea”.

Vavila Popovici, Raleigh, Carolina de Nord

Seminar despre boală (1)

 “Voi să slujiţi Domnului Dumnezeului vostru, şi El vă va binecuvânta pâinea şi apele, şi va îndepărta boala din mijlocul tău.”

Exod, 23.25

Duhul omului îl sprijină la boală; dar duhul doborât de întristare, cine-l va ridica?

Proverbe, 18.14

  1. Nu există boală de care nu ne-ar vindeca o lacrimă ce-ar începe să cânte. – Emil Cioran
  2. Necredința poate fi numită boala secolului. – George Danciu
  3. Boala este modul în care moartea iubeste viața, iar individul e teatrul acestei slăbiciuni. – Emil Cioran Continue reading “Seminar despre boală (1)”

Seminar despre putere (1)

“Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este  puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede (…) deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă…” 

        Epistola către Romani, 1.16-17

  1. Începem să murim când nu mai avem puterea de a opta. – Octavian Paler
  2. Când sunt bine alese, cuvintele au o putere atât de mare în ele, încât o descriere îți trezește adesea imagini mai însuflețite decât însăși vederea lucrului zugrăvit. – Joseph Addison
  3. Să avem convingerea că dreptatea face puterea și cu această credință să îndrăznim să ne facem datoria până la capăt, așa cum o înțelegem. – Abraham Lincoln Continue reading “Seminar despre putere (1)”

Cum Elena Ceausescu a lasat-o pe Vavila Popovici fara dreptul de a-si tipari propriul volum de versuri

by Octavian Curpas

 

Poetei si prozatoarei Vavila Popovici stiinta i-a dat multe cunostinte, însa literatura a încercat sa o învete cum sa le foloseasca.

Stiinta i-a exersat si i-a ordonat mintea, iar preocuparile artistice si literare i-au slefuit-o, atât cât s-a putut. Nascuta la Sulita, în judetul Hotin, în nordica Bucovina (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru ca a copilarit în diferite orase, a schimbat mereu scolile, a pierdut si a câstigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasa amintire din vremea începutului este alegata de natura, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga dupa orele de scoala, pe lânga Poarta Sarutului si Masa Tacerii. În adolescenta scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian si balet la Conservatorul din Tg. Mures, iar în vacante facea sport, vara tenis si înot, iarna – patinaj.  Cu toate ca visa sa îmbratiseze o cariera artistica, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de  sanatate, lipsa unui dosar bun, dezacordul parintilor ca fiica lor sa se orienteze spre un asemenea domeniu, precum si pledoaria profesoarei de fizica si chimie, care a convins-o sa mearga pe drumul stiintei, au facut ca destinul sa o poarte la doar saptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iasiul lui Eminescu, unde sustine si promoveaza examenul de admitere la Facultatea de Chimie, Institutul Politehnic. Diploma de inginer o dobândeste la Institutul Politehnic din Gala?i.
I-a placut sa lucreze în fabrica si muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar credea în profesia pe care o facea, pâna acolo încât viata de familie si cariera au avut prioritate în fata scrisului si aceasta din dragoste si simt al datoriei. Si-a iubit sotul si pe cele doua fiice, pentru care si-a dorit dintotdeauna sa fie sanatoase si destepte, si la fel de mult îsi iubeste si nepoata pe care a crescut-o pâna la vârsta de doisprezece ani si pe care o considera ca fiind al treilea copil al ei. Ea însasi afirma ca nu a avut o viata usoara, mai ales ca adesea tânjea dupa clipe de liniste, în care sa poata scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învatatura crestina care spune ca esential este ca timpul sa nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel si sârguinta, cu harnicie, într-o directie în care te dirijeaza inima. Asa a si facut, astfel ca din acelasi preaplin de dragoste au aparut în timp, douasprezece volume de versuri si alte treisprezece de proza. Vavila Popovici este în prezent, pensionara si locuieste în Statele Unite ale Americii.

O.C.„Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântata/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea si lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmura de Carara/ daltuita de Michelangelo./ E o pirueta a Anei Pavlova.” Citind aceasta definitie pe care ati dat-o poeziei, am înteles ca sunteti un om pentru care arta reprezinta un alter ego, o a doua natura.  Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din Ana Pavlova se regaseste în poezia dvs.?

– Da, poezia este prietenul meu nedespartit! Împreuna cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost si ramâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindca Jung si alti psihologi se grabesc sa afirme ca în domeniul creatiilor si al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego si super ego. Poate ca exista si aceste dezechilibre, dar atunci când te nasti cu acest har, el nu poate fi decât, asa cum spuneti, un alter ego.
Cred ca poezia trebuie sa aiba din toate acestea, adica din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din taria si puritatea marmorei cautata si slefuita de Michelangelo, din gratia unei piruete… Ne  straduim noi, poetii, dar asta nu înseamna ca si reusim.

O.C. – Ati debutat în revista „Chimistul” din Onesti, în anul 1965, pe vremea când lucrati ca inginera la Combinatul Chimic din Borzesti, însa debutul absolut a fost în revista „Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi pastrati lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

– La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le pastrez o amintire frumoasa. Combinatul Chimic, pe atunci, era cea mai mare întreprindere din tara. M-au descoperit ca scriu versuri, desi ascundeam pe cât posibil aceasta preocupare si mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, dar nu l-am cunoscut personal. I-am trimis doua poezii si mi le-a publicat. Înseamna ca a citit si i-a placut ce am scris.

O.C. De ce „13 poeti” si nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales ca erati câstigatoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalti doisprezece?

– Editura era în cladirea „Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oara sa întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisa pe adresa mea, mi s-a comunicat ca din motive de economie de hârtie, Elena Ceausescu a dispus sa se editeze un volum colectiv. Ceilalti 12 erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinica, Petru Dunca, Liliana Gradinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Ruset. În 1990, cei care s-au perindat la directia editurii, toti, pe rând, mi-au promis ca-mi vor publica volumul de versuri si au plecat tot pe rând, foarte curând de la editura: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi facuse referat pentru volumul „Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat ca volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut sa-l recuperez, s-a pierdut. Acelasi lucru mi s-a întâmplat si cu primul roman, predat unei edituri din Bucuresti. Cu mari insistente l-am recuperat, dupa ce a fost refuzat spre editare.

Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scarile editurii, spre iesire si m-a întrebat: „De ce nu mi-ati spus ca sotul a fost condamnat politic?” Am ramas stupefiata, nu i-am raspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna si am plecat.

Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu: nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cartile mele; nu puteai marturisi gândurile si întâmplarile în acea perioada a comunismului; sinceritatea nu putea fi pretuita, ci speculata si pedepsita, tristetea era un pacat. ?i oricum, pâna la acea data, sa poti edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relatii, ori faceai compromisuri. Sa nu-mi spuna cineva ca mai exista o alta cale! Mare talent nu eram, relatii nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat sa fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea si caruia m-am plâns, mi-a spus, mai în gluma, mai în serios: „Astazi la putere este  banul, politica si femeia.” Ma gândesc acum, ce radacini adânci avem…

O.C. Ce a urmat dupa 1989, atât în versuri, cât si în proza?

– Imediat dupa acele întâmplari am hotarât sa-mi public volumele pe cont propriu si le-am publicat pe rând, cu greutate, fiindca între timp aparuse „cenzura economica”. Au fost si oameni buni care m-au sponsorizat.

O.C.„Te-ai aratat în ceasca de cafea / dimineata, în balconul plin cu flori. / Soarele stralucea pe marginea cestii / si tu erai piticul negru / din ceasca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinava, dar si la literatura fantastica a evului mediu. În ce masura se regasesc aceste accente în volumul „Piticul din ceasca de cafea”, ca un „semn ca sufletul nu cere odihna”?

– Un critic literar din Iasi a scris despre aceasta poezie: „Cine poate fi acest pitic din ceasca de cafea? Decât daimonul creatiei, care staruie în mintea si sufletul creatorului….” Alt critic a scris: „Poemul «Piticul din ceasca de cafea» care da titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinta de reînviere te duce la mitul lui Horus si totusi cea mai puternica realitate este cea din puterea visului, pentru ca aceasta dezvolta, transforma, educa transcendenta traita, este adevar, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate desparti.”
Dumneavoastra v-ati gândit probabil, la cosmogonia scandinava, despre care se spune ca da frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viata cu toate bucuriile si suferintele ei, nu este decât amânarea unui sfârsit… V-ati gândit la „Frasinul cosmic”, din mitologia europeana: Frasinul si Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului si iarna venind si vântul scuturând frunzele si ramânând doar sufletul fara haina… Da, el, sufletul care nu cere niciodata „odihna”!

O.C. „În zilele de vara / când caldura / îmi învaluia trupul, / închideam ochii / si ma rugam soarelui. / Din prea multa iubire / ma rugam” („Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodata ca o paralela între aceste versuri ale Vavilei Popovici si cele ale lui Ion Barbu din „Riga Crypto si lapona Enigel” (Ma-închin la soarele-ntelept,/ Ca sufletu-i fântâna-n piept/ ?i roata alba mi-e stapâna/ Ce zace-n sufletul fântâna./ La soare, roata se mareste,/ La umbra, numai carnea creste/ ?i somn e carnea, se dezumfla,/ Dar vânt si umbra iar o umfla…”) este absolut normala? Cum se autodefineste lumea spirituala a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adepta al carui tip de cunoastere filosofica sunteti?

– Nu m-am gândit pâna acum la aceasta paralela si comparatia ma onoreaza; acolo este o drama lirica puternica, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii sai, o dragoste fulgeratoare fata de Enigel care iubea soarele: „Eu de umbra mult ma tem/ Ca daca-n iarna sunt facuta/ ?i ursul alb mi-e varul drept,/ Din umbra deasa desfacuta,/ Ma-nchin la soarele-ntelept…” Este reluata oarecum tema din Luceafarul lui Eminescu, tot atât de liric redata imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri…

Referitor la a doua întrebare, legata oarecum de prima, nu pot sa afirm ca ma încadrez strict într-o cunoastere filosofica. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru ca m-au obsedat multa vreme: „Daca iubiti poezia sau muzica, pierderile, cresterile, curgerile, daca va plac geometria si rigoarea fara sa vi se împietreasca inima, daca sunteti în stare de un dram de nebunie si un munte de masura, veti întâlni filosofia.” ?i cred ca am întâlnit-o si nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica nascuta din mirare în fata rânduirii acestei lumi… Asa se întâmpla, cu cât omul dobândeste mai multe cunostinte, cu atât are mai  multe lucruri nelamurite, îsi pune mai multe întrebari. Mirarea aceasta filosofica rezulta si din perceperea intensa a durerii, în urma careia vin întrebarile. M-am convins cu timpul ca prin acumulare de cunostinte, de experiente mai placute sau mai triste, vine momentul când începi sa ordonezi raspunsurile si îti construiesti o filozofie asupra vietii care este numai a ta si pe care o poti pastra în tine sau poti s-o faci cunoscuta semenilor, prin una din formele artei. În ce cred? Cred în Dumnezeu si în Împaratia Lui, cred în dreptate, adevar, iubire; în libertate, în fericire,  în lumina – spirit viu care coboara din soare si intra în contact cu spiritul nostru, cred!

Aristotel spunea la vremea sa ca oamenii au început sa filosofeze mânati fiind de „mirare”. ?i asa este! Daca ai ochi sa privesti cu atentie aceasta lume, începi sa te miri. ?i te miri si te miri si te întrebi si raspunsurile vin, alteori  nu vin… Dar în tot ce facem si gândim trebuie sa-l avem pe Dumnezeu în viata noastra. Libertatea si fericirea spre care tindem nu se pot obtine decât prin iubire si daruire; iubire fata de aproapele nostru; iubirea care ne este însamântata în suflet si pe care trebuie s-o îngrijim, ca aceasta samânta sa ajunga sa rodeasca. Cred ca trebuie sa ne straduim pentru a înlatura animalitatea, egoismul si barbaria din noi, ceea ce ar duce la o convietuire normala de care avem atâta nevoie, iata în ce cred! Mai cred ca trebuie sa ne debarasam de teama care ne-a însotit si ne însoteste înca. Sa devenim încrezatori în fortele binelui, sa fim curajosi, cu compasiune fata de aproapele nostru, dar si fata de departe-le nostru, de ce nu? si cu spirit de sacrificiu, asa cum ne învata Hristos, iar sacrificiul înseamna renuntare în favoarea semenului tau, izvorâta din preaplinul dragostei.

O.C. “Sus – un cer îndepartat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicati aceasta înclinatie specifica simbolismului, spre nostalgie si spre valentele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutica ce va caracterizeaza?  

– Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimarii lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. Dupa mine este un mare poet! Am gasit într-o revista un articol în care se spune despre Bacovia ca este „un ins epuizat prematur, ca percepe timpul ca un batrân, îmbatrânit de esecuri si celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu clima aspra… pentru batrâni, provinciali, « nordici » timpul trece greu, monoton si chinuit”. M-a durut si m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi si a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însa, cu caracterizarea lui Ion Caraion: „Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obtine arta.” Cred ca m-a influentat în scrierea unor poezii. Am scris cândva o poezie intitulata „Dragoste de Bacovia” care se termina cam asa: „Privea în sus si-mi arata/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zari argintii”./ Râdea emotionat, vibrau în el “scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am cazut în genunchi si-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-ma cu pana ta!”

Cât priveste nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteti a cita cuvintele lui Constantin Noica: „Melancolia este fericirea ce se hraneste din absente.” ?i aceasta absenta a persoanei iubite, pierduta pentru totdeauna, face loc momentelor de inspiratie, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensatie a absentei, cu iluzia transformarii ei în prezenta. Andrei Plesu spune ca melancolia este un moment de înstrainare, de izolare: „Privesti ceva, ai vrea sa-l iubesti, dar nu poti, simti ca între tine si el este o distanta pe care n-o poti diminua.” Câta dreptate are!

O.C. A aparut cu ceva timp în urma, „Jurnalul unei fete greu de multumit”, o carte scrisa de Jeni Acterian. În literatura româna, jurnalul se întâlneste la Mircea Eliade („Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt („Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune „File de jurnal”, „Jurnalul unei veri”, dar si „Jurnal american”. Va considerati o continuatoare a scriitorilor anterior mentionati, în ceea ce priveste marturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalitati reflectate ca o confesiune generata de anumite împrejurari de viata?

– Unii si-au pus întrebarea daca un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred ca da! Îmi place sa scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectura, etc. Contemplu, gândesc si reflectez. Reflectia deci, însoteste contemplatia. Îti exprimi propriile gânduri si pareri si stârnesti gândurile cititorului care intra într-un dialog al undelor cu scriitorul. Parerea lui Mircea Eliade era ca cel ce scrie un jurnal, în masura în care el încearca sa capteze macar o parte din ceea ce vede si simte, trebuie sa accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. ?i totusi, a scris jurnale. Tolstoi spunea ca jurnalul este o redare a realitatii. Eu accept ideea de a fi o redare a realitatii, dar ca sa fie si literatura, cred ca trebuie depasita într-un mod aceasta realitate, trebuie transcendentalizata, daca se reuseste, bineînteles…
Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destainuire, de sinceritate. Exista poate si o sete de comunicare pe care o are orice om, unii o fac verbal, altii în scris. Calinescu spunea ca este o prostie sa scrii un jurnal, actualul critic Ion Simut spune (am gasit un articol în „România literara”) ca jurnalele ar trebui sa stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt pareri si pareri, dar jurnalele se vând si se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea ca Jurnalul poate avea capricii, lejeritati, copilarii, confesiuni si chiar indiscretii. Asa si este! Jurnale s-au scris si se scriu si rezista si chiar au mare succes în comparatie cu literatura de fictiune. Consimt spuselor lui Marquez: „Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului taria si întelepciunea pentru a le exprima”.

O.C.Suntem la capitolul memorialistica, „Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizarii acestei cercetari a societatii românesti? Cât si cum v-ati documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentati viata în complexitatea ei sociala si psihologica?

– „Albumul cu fotografii” este o carte editata în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie si este o lucrare memorialistica alcatuita din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea si inima mea. Singura fictiune este cel de al treilea copil (baiatul), spre a scoate în evidenta mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redata în romanul „Binele si Raul”). Scriind toate cartile la persoana întâia, am fost întrebata dupa citirea fiecarei carti daca este viata mea si am subliniat ca m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate actiunii. Aceasta carte însa, nu este fictiune, ci realitatea vietii pe care am trait-o.

O.C. De unde provine dramatismul scrierii de fata? Daca ar fi sa ne întoarcem în timp, care este fotografia ce va este cea mai draga din acest album?

– De unde provine dramatismul? Din viata pe care am trait-o. Fotografia cea mai draga este a sotului pe care l-am pierdut.

O.C. La ce lucrati în prezent ?  

– Acum definitivez un nou volum de versuri, fiindca a tâsnit ca un izvor din sufletul meu. Am baut repede din apa lui, sa nu sece cumva. Dupa ce îl termin, voi lucra la un volum bilingv – englez-român – pentru care am si pregatit o selec?ie de poeme din volumele publicate pâna acum.

O.C.Cum arata viitorul?

– Hm! Mult a fost, putin a ramas! Pentru mine vorbind. Timpul vietii nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleaca… Îmi pare rau, fiindca va fi plin de evenimente. Cred ca nu trebuie sa ne speriem, fiecare generatie a avut probleme noi, mai grele, mai usoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie sa poarte în suflet credinta în Dumnezeu. Cu ea va depasi mai usor greutatile.

O.C. Ce recomandare ati dori sa le faceti celor care abia acum încep sa scrie?

– Sa iubeasca mult si sa viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Sa citeasca mult si sistematic. Sa caute valoarea în viata. Sa-si faca biblioteca si fise pentru cartile citite. Sa scrie, dar sa nu se grabeasca sa publice. Eu m-am grabit, fiindca am pierdut din timpul scrierii si acum îmi dau seama ca ar fi trebuit sa revizuiesc cu atentie textele si sa fiu mai exigenta cu editarea lor.

O.C.Ce hobby-uri aveti?

– Am avut destul de multe în viata. Acum mi-a ramas doar muzica.

O.C. Cât de multa poezie exista într-o reactie chimica?

– O reactie chimica se prezinta ca un fenomen în urma caruia doua sau mai multe substante puse în contact în anumite conditii, formeaza substante diferite, altele decât cele initiale. Te minunezi când vezi ca una pui si alta iese. În poezie, folosim cuvinte din bogatia limbii, dupa gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alaturam într-un mod, ele se atrag, se amesteca, explodeaza, uneori (ce mult asteptata este explozia cuvintelor!), formând idei si imagini pe care cititorul le gusta… Ne minunam, uneori, pentru ce a iesit. Se întâmpla sa nu-ti mai recunosti gândurile care te-au însotit. Poezia este, da, o alchimie, o modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reactie chimica, ne tulbura, ne misca, ne fascineaza.

Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona

*     *     *     *     *     *     *     *     *     *     *      *     *     *     *

           OFERTA DE CARTE A SCRIITOAREI VAVILA POPOVICI

CARTI TIPARITE :

 Noapte de iarna (versuri) Pitesti 1993;

– Nopti albe (versuri) Pitesti 1995);

 Binele si Raul (proza) Pitesti 1998);

– Dragostea mea cea mare (versuri) Pitesti 1998;

– Albumul cu fotografii (proza) Pitesti 1999;

 Dincolo de noapte (versuri) Bucuresti 2000; postfata – Ion Papuc.

– Piticul din ceasca de cafea (versuri) Bucuresti 2000;

– Mai sunt barbati buni (proza) Bucuresti 2001;

– File de jurnal (proza) Bucuresti 2002;

– Insomniile unei veri (versuri) Bucuresti 2002;

– Ultima pirueta (proza) Pitesti 2003;

– Îngerul scrie poemul (versuri) Pitesti 2003;   (prefata – prof. dr. Simion Barbulescu)

 Între spaima si vis (versuri) Pitesti 2004; prefata – S. Barbulescu.

– Jurnalul unei veri (proza) Bucuresti 2005;

 Suspine strigate (versuri) Pitesti 2005; prefata – Simion Barbulescu.

– Cartea mamei (proza) Pitesti 2006;

 Jurnal American (proza) Pitesti 2007;

 Singuratatea clipelor târzii (versuri) Iasi 2008;

– Gânduri (proza) Iasi 2009; prefata – Vasile Filip.

– Scrisori de departe (versuri) SUA 2010;

– Articole, eseuri, vol. I (proza) SUA 2010;

 Preaplinul tacerilor (proza) SUA 2010;

 Poemele iubirii (versuri) SUA 2011;

– Articole, eseuri, vol. II (proz?) SUA 2012;

 Fulguratii (proza) SUA 2012

Detaliile pentru cei care doresc sa comande cartile:

Adresele de la care se pot comanda ultimele carti (faceti click pe link-uri):

„Fulguratii” (https://www.createspace.com/3958608)

„Articole, Eseuri (vol. II)” (https://www.createspace.com/3801524)

Scrisori de departe” (https://www.createspace.com/3456668)

„Articole, Eseuri” (https://www.createspace.com/3479381)

„Preaplinul Tacerilor” (https://www.createspace.com/3513737)

„Poemele iubirii” (https://www.createspace.com/3698730)

Daca este pentru prima data când comandati de la Amazon CreateSpace, va trebui mai întâi sa va creati un cont (desi CreateSpace face parte din grupul Amazon, conturile sunt separate, deci chiar daca aveti deja un cont deschis la Amazon, pentru CreateSpace trebuie sa va creati unul nou, separat). Veti stabili un nume de identificare si o parola. Apoi vi se va cere sa va introduceti câteva date personale (adresa de email, numele personal, adresa unde locuiti, etc.) si datele unei carti de credit (Visa, MasterCard, etc.). Fara carte de credit nu se poate comanda. Tot acest proces trebuie facut numai la prima vizita, la vizitele ulterioare doar faceti sign-in cu numele de identificare si parola.
Odata încheiata deschiderea contului, precizati numarul de exemplare dorite si plata se va face automat de pe cardul înscris anterior, iar expedierea se va face la domiciliul personal (la adresa pe care ati introdus-o deja la deschiderea contului).

 

DESPRE OBRAZNICIE SI CINISM

     „Multi oameni prefacuti îsi pun prostia la adapost prin obraznicie; repede-i si tu, si o sa se întâmple cu ei ceea ce se întâmpla balonului împuns cu acul.

                                                                            Honoré de  Balzac

În societatile ravasite de comunism, nu se putea vorbi de buna-cuviinta, copiii erau educati exact opus acestui comportament, adica în cel al lipsei bunei cuviinte, al obrazniciei. Astazi se culege ceea ce s-a semanat. Mostenitorii comunismului nu se lasa învinsi! Li s-a transmis lozinca: „Tot înainte, tovarasi”, si cu o viteza furibunda preiau acum controlul asupra tuturor institutiilor, activitatilor si practicilor din societatea româneasca, facând sa dispara valorile liberale, si asa fragile, ale noii societati.

Obraznicii au diferite profesii si diferite vârste. Când vorbesc, ei îsi umfla pieptul cu „aerul obrazniciei”. Obraznicul este omul lipsit de respect, de scrupule, fata de cei din jurul sau, dar care nu uita uneori sa se aplece în fata unei persoane de la care vrea sa obtina un profit, la un moment dat. Este, deci, cameleonic. Este nesimtit fiindca nu-i pasa de lovitura pe care i-o da celui de lânga el si nici de reactia acestuia. De cele mai multe ori obraznicia este rezultatul unei educatii gresite din familie. În general copiii rasfatati devin obraznici. Si au fost destui copii rasfatati înainte de 1989,  copiii protipendadei comuniste. Au fost si mai sunt parinti care încurajeaza obraznicia, considerând ca în viata trebuie sa înveti sa te descurci cum poti mai bine, lovind în dreapta si-n stânga ta, calcând chiar peste cadavre!, ne sesizând granita între îndrazneala si obraznicie. În acest mod copiii ajung sa devina oameni aroganti în societate, atitudine pe care elvetianul Carl Gustav Jung  a caracterizat-o ca fiind „inflatie psihica”. Faptul ca individul nu constientizeaza acest defect de caracter, denota lipsa de inteligenta, compensata, de cele mai multe ori, de prostie. Iata cum proverbul „Obraznicul manânca praznicul”, în trei cuvinte exprima plastic, situatia în care o persoana impertinenta obtine ceea ce doreste, desi nu merita, de multe ori prin minciuna, dar lui nu-i pasa de ce spun altii! Amintesc ca, mult mai târziu, proverbului, Nicolae Iorga adaugase:  „...dar plateste cu obrazul”. Care obraz? Obraznicia a ajuns la cote alarmante. Vedem insolenta, necuviinta, aroganta, nerusinare, tupeu, atitudini opuse bunei cuviinte.

Obraznicia, da, am vazut ca poate fi un mod de a-ti trai zilele vietii! „Fat frumos” a batut din picior si a grait: Vreau! Exact asta vreau! Ce nu se poate si la noi? Vreau democratie, asta înseamna democratie! Ca tu vorbesti la telefon? Foarte bine, am sa vorbesc si eu! Adica, noi nu suntem voi! Da, dar suntem totusi într-o familie! A fost dorinta si acceptiunea noastra. Cum ne permitem sa ne exprimam în acest mod?

Obraznicul este si cinic! Cinismul, conform dictionarului, este atitudinea de ignorare ostentativa a moralei si a convenientelor sociale general acceptate, marturisire obraznica si sfidatoare a unor fapte sau gânduri condamnabile, atitudine care sfideaza regulile morale ale societatii, nerusinare, meschinarie, sfruntare. Este denumita în acest mod si conceptia filozofica – doctrina filozofilor cinici – care a existat, la baza având o atitudine cinica fata de societate. Cinicii  acelor vremi au fost adeptii scolii filozofice antice întemeiata de un elev al lui Socrate, pe principiul: „Sa traim conform naturii”, cu alte cuvinte – restrângere la nivelul animalitatii, cu dispret fata de principiile elementare ale moralei. A fi cinic astazi, înseamna a judeca cu un pragmatism exagerat problemele si a vedea doar beneficiul material pe care-l poti obtine, uzând de orice mijloace. Cinismul este un rau care prinde radacini în sufletul omului, alungând în totalitate sentimentul dragostei, al corectitudinii, se dezvolta cu rapiditate si creeaza o distanta între individ si cei din jurul lui. Exprimat în alte cuvinte, cinismul este ca plesnitul peste obraz cu dosul palmei, cinicul crezând ca îsi poate spala, în acest mod, sufletul, de mizeriile adunate în el. Vazut din punct de vedere teologic, cinismul este incompatibil cu credinta în Dumnezeu.

Carl Gustav Jung, în calitatea sa de psiholog si psihiatru, în cartea sa „Tipuri psihologice” scria: „Noi suntem atât de needucati, încât avem nevoie de legi exterioare si de un temnicer, respectiv de un parinte, ca sa stim ceea ce este bine si sa savârsim ceea ce este drept.” Dar ne-a lipsit si ne lipseste!

Poetul englez William Blake afirma: „Exista doua clase de oameni: fecunzii si devoratorii.” Poate fi cinicul un om fecund? Nu! El devine cu adevarat un devorator!

Filozoful si eseistul nostru, Emil Cioran, spunea: „Cinicul e mânat de o pofta aproape vicioasa a negarii, de vointa de a demasca. Exista în el ceva diabolic, un joc pervers al spiritului.” Cu adevarat, exista în sufletele oamenilor cinici graunte de rautate, de multe ori bine mascate, bine fardate.  Tot el mai spunea: „Cinicii au fost maestri în irezolvabil, caci lipsa lor de sfiala în fata cunoasterii îti trezeste imaginea unor setosi de boli incurabile.”

Cinismul este, fireste, o manifestare a cruzimii, dupa afirmatiile lui Nietzsche – „una dintre cele mai vechi desfatari ale umanitatii, pentru ca procura cea mai înalta voluptate a sentimentului puterii.” Cu alte cuvinte este similara barbarismului, animalitatii.

Poate ca viziunea lui Salvador Dali, de la sfârsitul secolului XX, se potriveste si zilelor noastre: „Nu eu sunt clovnul, ci aceasta societate, monstruos de cinica si inconstient de naiva, care joaca jocul seriozitatii pentru a-si ascunde mai bine nebunia”? Naivi am fost? Inconstienti am fost? Naivi vom fi? Orbi vom fi, inconstienti vom fi? Cum este posibil ca într-o zi sa spui: „Daca se va dovedi ca am plagiat voi demisiona” si peste câteva zile sa afirmi cu nonsalanta ca nici nu te gândesti la demisie. Unde este corectitudinea, onoarea, respectul fata de societate? Si iarasi zi-sa Fat Frumos: Am copiat? N-am copiat! Ei si ce daca am copiat? N-ai copiat si tu? De la Aristotel si Platon toti copiaza! O comisie acreditata sa judece confirma plagiatul si e imediat desfiintata. „Fat frumos” pleaca în strainatate sa reprezinte tara, fara mandat, calcând decizia Curtii Constitutionale si în consecinta, acesteia i se restrâng  atributiile. Se emit ordonante de urgenta  în serie, se fac schimbari fara respectarea procedurilor legale – nici nu mai stiu toate schimbarile fiindca ele s-au produs si se produc zilnic, în lant, un adevarat atac împotriva institutiilor statului, împotriva regulilor democratice, împotriva justitiei independente.
Tavalugul trebuie oprit! Tara are nevoile ei de care nu se mai tine seama.
   
Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

Focul pacatului si apa curata a virtutii

 Sa fii abil e ceva, dar sa fii cinstit, asta merita osteneala.”

Constantin Brâncusi

.

Citim în ziarele acestei saptamâni: „Cel mai cautat infractor al momentului”. „Magistratii Înaltei Curti de Casatie si Justitie au emis, joi 22 martie a.c. un mandat de arestare în lipsa a unui deputat acuzat de mai multe înselaciuni imobiliare…” Iata o noua tema de reflectie care m-a determinat sa astern gânduri despre virtute, cuvânt ce provine din latinescul „virtus”, însemnând integritate morala, existenta ei nefiind posibila fara libera alegere, a spus-o chiar unul din cei mai reputati Sfinti Parinti ai Bisericii – Origene (185-254).

Se poate vorbi de mai multe virtuti, despre virtuti religioase si virtuti morale.

Virtutile religioase sunt considerate a fi suprafiresti sau insuflate – daruri puse de Dumnezeu în inima omului – care îi orienteaza viata spre fapte bune. Aceste virtuti sunt: dragostea, credinta si speranta. Opusul lor: ura, lipsa de credinta si disperarea.

Dragostea este puterea, energia trairii spirituale manifestata prin sentiment, ratiune si vointa fata de sine, de lume si fata de Dumnezeu, fiindca Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16) ; credinta este un dar de la Dumnezeu, prin care primim si pastram ca adevaruri, toate cele scrise în Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie: „Cel ce crede în Mine chiar de va fi si muri, viu va fi”; speranta este asteptarea cu încredere a împlinirii tuturor binefacerilor,„Hristos în voi, nadejdea slavei” (Col. 1:26-27).

Virtutile morale sunt deprinderi dobândite în practica vietii. Ele exprima esenta si perfectiunea morala; controleaza toate actele, faptele si atitudinile noastre, modeleaza si structureaza întreaga noastra viata. Ele sunt: întelepciunea, dreptatea, cumpatarea si taria. Aceste virtuti se mai numesc si cardinale, fiindca ele stau la temelia celorlalte virtuti si pe ele se reazema viata cinstita. Opusul lor: prostia, nedreptatea, neînfrânarea, slabiciunea.

Întelepciunea este cea care ajuta echilibrului vietii noastre, înfaptuirii de lucruri cinstite, prin prudenta, prevedere; dreptatea presupune raportarea activitatilor noastre la respectarea normelor divine (Cuvântul lui Dumnezeu) si a normelor de drept juridic (stabilite de conducatorii tarilor); cumpatarea presupune stapânirea poftelor, masura în toate actele si faptele vietii (în mâncare, bautura, îmbracaminte, în vorbe, avutie si în tot comportamentul); taria este virtutea morala care întareste sufletul si cugetul în urmarirea binelui; ne face capabili sa depasim toate greutatile vietii.

Sf. Macarie cel Mare spunea ca toate virtutile sunt legate între ele, formând un lant duhovnicesc, una atârnând de cealalta.Fiinta tuturor virtutilor este însusi Iisus Hristos si El trebuie sa fie etalonul comportamentului nostru.

În alt eseu afirmam ca cinstea nu este o vocatie (atractie înnascuta), dar este o optiune dobândita prin educatie sau autoeducatie si prin vointa. Cinstea ca atare este o virtute, una dintre cele mai complexe, pentru ca în ea se aduna si se sintetizeaza multe alte virtuti, este o calitate morala care include: întelepciunea, dreptatea, cumpatarea, sentimentul demnitatii, corectitudinii si serveste drept calauza în conduita omului. Opusul cinstei este coruptia. Un om cinstit lupta în viata pentru biruinta binelui, pentru fericire. Orice comunitate omeneasca este echilibrata, sanatoasa si prospera, atunci când se afla în ea o majoritate de oameni cinstiti. Nu exista mostenire mai pretioasa decât cinstea” scria William Shakespeare.

Coruptia, acest mare pacat omenesc, este definita ca fiind: decadere, depravare, desfrânare, destrabalare, dezmat, imoralitate, perversitate, pierzanie, stricaciune, viciu, desantare, descompunere, putreziciune, seducere… Sf. Ioan Gura de Aur (347-407) spunea ca focul pacatului se stinge doar prin apa curata a virtutii. Se pare ca în zilele noastre izvorul acestei ape a cam secat… focul se extinde, pompierii nu mai prididesc a-l stinge.

Politicienii definesc coruptia ca fiind „abuz de putere savârsit în scopul obtinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat”.

Majoritatea oamenilor privesc coruptia ca fiind determinata de legi prost facute si încalcate în mod sistematic de chiar cei care ar trebui sa vegheze la aplicarea lor; clientelism si clici în competitie pe resurse. Sunt destui oameni abili în a eluda legile, netinând seama de moralitatea necesara unui om care intra în afaceri si trag probabil dupa ei în mocirla si pe alti oameni, profitând de lacomia sau de naivitatea lor. Ma tot întreb, când si cum au dobândit acesti oameni o atât de bogata cultura infractionala? Cum de s-au putut perfectiona într-un timp atât de scurt? Baieti destepti, nu gluma! Bine sesiza cineva ca astazi „bisericile si manastirile sunt aproape goale, în timp ce salile tribunalelor, puscariile, tripourile, bordelurile, discotecile sunt mereu pline.” Chiar ma întreb unde or încapea atâtia nemernici? Dar au grija judecatorii sa le dea condamnari cu suspendari! Platesc, fiindca au de unde si stau bine-mersi acasa. Cam asta înseamna, nu? Câte ore de munca ar putea presta toti acesti inculpati în schimbul acestor procese tergiversate, plimbari prin tribunale? Câta energie pierd toti acesti tineri în discoteci si bordeluri, în loc sa practice diverse sporturi, sa viziteze muzee, sa caute sali de concerte, biserici pentru a se cultiva, sau sa creeze ceva folositor prin munca lor?

Filozofii vremurilor au fost preocupati de integritatea morala a oamenilor, pentru binele societatii în care traiau. Socrate (470 î.Hr.-399 î.Hr.) afirma la vremea sa ca oamenii nu sunt virtuosi de la natura, virtutea nu e chibzuinta, adica judecata cumpanita, logica, ea nu se poate învata, ci e data oarecum prin har divin celor care o au; ceea ce îi calauzeste însa spre virtute este parerea adevarata.

Filozoful grec Aristotel (384 î.Hr.-322 î.Hr.), considera virtutea de doua feluri: o virtute a ratiunii si o virtute morala; prima se dezvolta prin învatatura si are nevoie de experienta si de timp, virtutea morala însa, se capata prin obisnuinta. Astfel trage concluzia ca nici una din virtutile etice nu este data de natura, caci nimic din ce apartine naturii nu poate fi schimbat prin obisnuinta. Avem doar o dispozitie naturala sa le primim în noi. Aceasta dispozitie nu poate deveni realitate decât prin obisnuinta: „construind, devii un constructor, cântând la chitara devii un chitarist, tot asa prin actiunea dreapta devenim drepti, prin observarea masurii devenim masurati, prin actiuni de curaj – curajosi.”

Virtutea morala a caracterului este însa un habitus, adica o deprindere care ramâne sub forma de dispozitie activa. „Ea nu se învata!”, este raspunsul lui Aristotel la problema care, de la Socrate a preocupat toata filozofia greaca, anume de a sti daca virtutea se poate învata, capata prin stiinta. „Cunoaste-te pe tine însuti” spusese Socrate, fiindca raul este facut când nu cunosti binele; nu este o cunostinta capatata, cât o deprindere, un stil al actiunilor noastre obtinut prin exercitiu.

Pentru a face bine, a fi cinstit, mai întâi trebuie sa te departezi de rau, de ispite. Cineva sfatuia: „Acolo tine-ti caruta, departe de apa care clocoteste si de vârtej”. Mai clar, din tabloul virtutilor, cinstea s-ar putea cuprinde în cele doua: justitie si prudenta, iar necinstea: profit bazat pe înselaciune. Ratiunea omului îi serveste pentru a distinge si a alege ceea ce este bun. Pentru Aristotel viata trebuie condusa de ratiune, întrucât ratiunea apartine numai omului si cu ajutorul ei viata poate fi fericita pentru el.

Teologul, filozoful crestin, Fericitul Augustin (354-430) considera ca sufletul care este de esenta spirituala si nemuritor, poate contempla în el ideile eterne, aceasta contemplare formând întelepciunea, dar el poate contempla în el si adevarurile morale, aceasta însemnând ca si adevarurile morale au o origine transcendenta; de origine divina fiind, ele sunt eterne, exprima iubirea si calitatea lui Dumnezeu. Aceasta se traduce prin iubire în relatiile dintre oameni. Raul nu poate fiinta definitiv, el fiind numai „o lipsa”, „o neîmplinire”, asa cum mai târziu avea sa spuna si Einstein.

Filozoful englez Francis Bacon (1561-1626) este intransigent si ne avertizeaza în scrierile lui: „Nu aripi trebuie sa se puna spiritului omenesc, ci plumb, caci cu prea mare usurinta se avânta în cele mai înalte abstractiuni, pierzând orice contact cu experienta.”

René Descartes, filozof si matematician francez (1596-1650), sustinea ca nu este necesar ca ratiunea noastra sa nu se însele; este de ajuns constiinta noastra sa ne arate ca nu ne-au lipsit niciodata hotarârea, vointa si virtutea de a executa toate lucrurile pe care am judecat a fi cele mai bune si în acest fel virtutea singura este suficienta pentru a ne face fericiti în viata aceasta, fiindca virtutea când nu este luminata îndeajuns de intelect, poate fi falsa, poate sa ne duca pe drumul raului, ori tocmai ratiunea împiedica falsitatea ratiunii, considerând totodata ca Seneca – considerat un mare moralist – nu a dat toate principalele adevaruri pentru cunoasterea mai usoara a virtutii, pentru reglementarea dorintelor si pasiunilor noastre. Fac o paranteza amintind o îndrumare pretioasa a lui Seneca: „Sa exprimam ceea ce simtim, sa simtim ceea ce exprimam; vorba sa semene cu fapta”.

Pe de alta parte, matematicianul, fizicianul si filozoful Blaise Pascal (1623-1662) ne spune sa nu cautam siguranta si certitudine în ratiunea noastra; ea va fi totdeauna înselata de inconstanta aparentelor. Suntem plini de lucruri care ne arunca în afara: pasiunile ne împing în afara, obiectele din afara ne tenteaza si ne cheama si astfel filozofii ar propovadui în zadar „Intrati în voi însiva!” Singurul lucru care ne mângâie în mizeria noastra este divertismentul si el este tocmai cea mai mare dintre mizeriile noastre, caci el ne împiedica sa ne gândim la noi si ne duce spre pierzanie. A avut oscilatii între rationalism si scepticism (era si foarte tânar pe atunci; moare la numai 39 de ani), spre finalul vietii alegând credinta. Din punctul lui de vedere, gândirea determina maretia omului: „Omul nu este decât o trestie, cea mai slaba din natura, dar este o trestie care gândeste.” Concluzia lui este sa evitam excesele – atât excluderea ratiunii cât si neadmiterea ei. Despre inima, Pascal spunea ca „Inima are ratiunile ei, pe care ratiunea nu le cunoaste”. Tot el amintea ca în lumea noastra „Iisus a venit cu stralucirea ordinei sale.”

Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) afirma clar ca virtutea – întelegându-se acel ansamblu de calitati umane printre care si cinstea – poate fi dobândita, ea nu e nascuta, acest fapt ar reiesi chiar din notiunea ei fara a fi nevoie sa ne raportam la cunostinte antropologice din experienta, caci facultatea morala a omului nu ar fi virtute daca nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu puternicele înclinari contrare. Vorbind despre virtute, Kant concluziona: „Ea este produsul ratiunii practice pure, întrucât aceasta în cunostinta superioritatii sale, din libertate câstiga predominanta asupra înclinarilor.”

Kant, cel caruia doua lucruri îi umpleau mintea cu o vesnic înnoita si sporita admiratie si veneratie: „Cerul înstelat deasupra mea si legea morala din mine” al carei scop, spunea, nu se opreste la hotarele acestei vieti, ci se întinde spre infinit (Critica ratiunii practice).

Vavila Popovici – Raleigh, NC

 

UMORISTUL DOREL SCHOR, ÎN INTERVIU

Raquel WEIZMAN


                                                                                     Umor de calitate

                                                             fara inteligenta nu exista!


Dorel Schor (n. 30 iulie 1939, Iasi) este scriitor umorist, gazetar si cronicar plastic israelian de limba româna, membru al Asociatiei Scriitorilor Israelieni de Limba Româna (A.S.I.L.R.). Colaboreaza la numeroase reviste de limba româna din Israel (Orient Expres, Ultima Ora, Expres Magazin si Minimum), din Statele Unite, Spania, România etc. A publicat sase volume individuale si este prezent în numeroase antologii, printre care „5000 de ani de umor evreiesc” (O antologie subiectiva de Tesu Solomovici, Editura Tesu, Bucuresti 2002), sau „The Challenged Generation/ Solo Har-Herescu” (Editura Hasefer, Bucuresti, 1997, editie bilingva româno-engleza).

***

Raquel Weizman:Stimate domnule Schor, sînteti autorul mai multor carti de aforisme umoristice, iar anul acesta va aparea si versiunea spaniola a cartii „Înger cu Coarne”, o editie îmbunatatita si largita cu mai multe aforisme, sub numele „Costumul lui Adam – Ascuns dupa cuvinte”, la Editura Niram Art. În primul rînd, as dori sa îmi dati o scurta definitie a cuvîntului „aforism“, una mai putin ortodoxa si mai personala.

Dorel Schor: Aforismul este exprimarea lapidara a unui gînd, o constatare inteligenta, o cugetare care sugereaza un adevar. Daca are si un strop de umor, place si se retine. Iata un exemplu de aforism-definitie: „un aforism este un roman de un rînd“… Exista culegeri de citate celebre, de cugetari si maxime, cuvinte de duh si cuvinte potrivite, dar eu prefer sclipirile inteligente care te obliga sa le citesti de doua ori pentru ca merita.

Raquel Weizman: Ce v-a facut sa va îndreptati spre acest gen destul de rar întîlnit?

Dorel Schor: Daca aveam rasuflarea lunga a romancierului, nu as fi scris schite scurte, umoristice. Probabil ca mi se potriveste genul scurt, replica imediata. Cunoasteti cazul scriitorului care se scuza: „sînt foarte grabit, asa ca nu am timp sa scriu pe scurt“. Nici eu nu am niciodata timp, pur si simplu nu stiu sa scriu lung. Aforismul mi se potriveste… Cred ca locul aforismului spiritual este în literatura umoristica, iar aceasta poate fi satirica, ironica, cinica… Poate fi rea pîna la durere. Mai ales în cazul autorilor de umor, se potriveste de minune aforismul lui Buffon „stilul e omul“. Vom admite, asadar, ca si omul e stilul!

Raquel Weizman: Cum vedeti universalitatea acestor aforisme?

Dorel Schor: Stiti cine a formulat primele aforisme? Un medic mult mai cunoscut decât mine, „colegul“ Hipocrate. Cugetari care au strabatut veacurile ne-au ramas de la regele Solomon, de la Euripide, Democrit, Platon si Aristotel, de la Cicero si Seneca, Omar Khayam si Confucius, Shakespeare si Rouchefoucauld, Cervantes si Voltaire, Goethe, Napoleon si Tagore. Aforismul se adreseaza oamenilor inteligenti care se afla peste tot… într-o anumita masura.

Raquel Weizman: Sa reluam firul istoriei dvs. personale. Ati început sa scrieti si sa publicati de la vîrsta de 9 ani, începînd cu diverse reviste pentru copii si tineret. Ati putea sa îmi povestiti mai multe despre atmosfera familiala care a facut posibila aceasta activitate precoce? Ati mostenit de la parinti dragostea pentru carti si scris?

Dorel Schor: Raspunsul se afla în întrebarea dvs. De la bunicul dinspre mama, am mostenit numele si un dictionar Saineanu, din anul 1908. Un dictionar român-român la un evreu din Stefanesti, tîrg faimos pentru curtea unui mare rabin, nu era ceva foarte obisnuit, dar David Schor avea biblioteca pe româneste si pe idis, în care se întîlneau mari scriitori si filosofi. Tatal meu facuse liceul în Rusia tarista, a ajuns în România din

cauza pogromurilor ce însoteau anii de dupa revolutie, era un autodidact pe româneste. De notat ca eu sînt Schor si maternal si paternal, familii din tari diferite. Explicatia sta în literele shin, vaf, reish, care în ebraica semnifica shofet ve rabi, adica judecator si rabin. Dar acesti schori nu erau formal nici una nici alta, ci doar oameni pe care colectivitatea îi considera scoliti si corecti, în masura sa judece pricinile dintre evrei, fara sa recurga la autoritati.

Raquel Weizman: Paralel cu scrierile umoristice, ati alcatuit, de-a lungul timpului, o adevarata colectie de prezentari si cronici de arta despre artisti plastici israelieni si, în special, despre panorama artistica a evreilor români din Israel. Stiu ca sînteti si un colectionar de arta. Cum ati ajuns de la ipostaza de iubitor de arta la cea de cronicar?

Dorel Schor: Colectionar de arta, mai modest desigur, am fost si în România. Desi tînar medic, am fost solicitat sa fiu secretar literar interimar, pentru un an, la teatrul din Botosani. Prilej norocos de a cunoaste nu numai actrite, ci si dramaturgi, regizori, scenografi. Printre acestia din urma, Constantin Piliuta, Ion Muraru, Vasile Jurje… Printre colaboratorii ziarului la care scriam, pictorii Mocanu si Vigh. Prin ei si alaturi de ei, am descoperit pictura moderna, am început sa colectionez, dar ce era mai mare ca dimensiuni nu am putut lua cu noi cînd am emigrat. În Israel, am initiat o rubrica plastica în revista Orient Expres, însotita de o mini-expozitie pe paginile cromate. Ideea a avut succes la cititori, redactia m-a încurajat… Am scris despre Silvia Ghinsberg, Miriam Cojocaru, Edwin Solomon, Tuvia Juster, Baruch Elron, Liana Saxone-Horodi, Zahava Lupu, Moni Leibovici, Avi Schwartz, Eduard Mattes, Eduard Grossman, Vladimir Strihan, Zina Bercovici, Moris Manes, Lipa Natanson. Dar numarul este mult mai mare, incluzînd artisti plastici evrei si români de avangarda din România, pictori israelieni formati în tara sau veniti din fostele republici sovietice, din Franta, Statele Unite, Germania, Argentina, Croatia, Polonia, Ungaria, Maroc, Olanda, Africa de Sud, Yemen, Australia…

Raquel Weizman: în interviul dvs. acordat domnului Razvan Niculescu pentru revista Orient-Expres din Israel, citesc o afirmatie interesanta: „cît despre umor, nu exista umor mai de calitate decît cel involuntar. Trebuie numai sa-l culegi discret, sa-l cureti de impuritati si sa-l servesti înainte de a se evapora vitaminele.” în volumul în curs de aparitie în Spania, descopar o alta definitie a umorului: „Sîngele este sarat. Lacrimile sînt sarate. De aceea, dintre toate genurile literare, umorul este cel mai organic“. Cît este de necesar umorul pentru fiinta umana si care sînt beneficiile „uzului“ zilnic?

Dorel Schor: As putea, ca medic, sa raspund cu un truism: rîsul e sanatos. Ati auzit, probabil, de clinicile care practica „sedinte colective de rîs“. Merita sa vedeti spectacolul… Va marturisesc ca rîsul e molipsitor, la un moment dat râzi si te întrebi de ce, dar, dupa aceea, te simti reconfortat si optimist. Ziua în care nu ai râs e o zi derizorie, am scris nu de mult… Dar, în pivnita aforismelor mele, am mizat întotdeauna nu pe rîsul gros, ci pe zîmbetul subtire. Va dau un exemplu de umor involuntar. La ceremonia acordarii unor premii literare, o doamna m-a felicitat. Am întrebat-o daca ma cunoaste din scris. Oh, nu, mi-a raspuns ea cocheta, va cunosc numai din citit…

Raquel Weizman: Volumul „Costumul lui Adam” este însotit de 50 de caricaturi ale domnului Constantin Ciosu, un caricaturist de renume, într-o armonie completa scris-imagine. Cum vedeti aceasta legatura între artele plastice si literatura?

Dorel Schor: Constantin Ciosu e mai mult decît un caricaturist. El face parte din familia restrînsa a cartoon-istilor formatori de opinie, ca Saul Steinberg, Devis Grebu, Raanan Lurie… Am scris despre el si arta lui în urma cu ceva timp. Cînd s-a pus problema ilustrarii volumului „Costumul lui Adam”, m-am gîndit la dumnealui, la modul cel mai firesc. Îi multumesc si pe aceasta cale pentru buna colaborare, as spune intrinseca. Tot

asa cum precedentul volum de aforisme, editat în România, a fost ilustrat cu desene ale lui Baruch Elron, din pacate plecat dintre noi la acea data. Exista grafica de carte ca specie plastica, ilustrînd personaje sau situatii literare. Eu am preferat o autonomie a desenului, nu dublînd aforismele, ci completînd tematic, conceptual, dar independent „starea de umor“.

Raquel Weizman: Credeti ca daca exista fiinte extraterestre, cu o forma de organizare avansata, acestea ar fi posibil sa aibe si simtul umorului?

Dorel Schor: Daca exista, aceste fiinte se afla într-o etapa de dezvoltare mai avansata decît noi. Si daca sînt mai inteligente decît noi, atunci au un umor de si mai buna calitate. Probabil, subtil si cerebral.

Raquel Weizman: Daca sîntem facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, atunci si Dumnezeu are simtul umorului. Marturisiti chiar dvs. Aceasta opinie, în aforismele dvs. Dati-mi macar un exemplu de umor divin.

Dorel Schor: Cîta vreme exemplele îmi apartin, umorul nu e divin, ci profan. Sa luam la întîmplare: „îti multumesc, Doamne, ca m-ai facut ateu“. Sau: „Blestemat în numele Domnului“… Cum dracu’? Sau: „Doamne, ajuta-ne aproape pe toti…“ „Ce nu poti pricepe, explica-le altora…“ „Daca ajungi la o concluzie, nu e obligatoriu sa ramîi acolo…“ „Dracul a aparut odata cu religia…“ „La început a fost Cuvîntul, apoi l-au acoperit cuvintele…“ „Dumnezeu lucreaza prin oameni. Si dracul la fel…“ în carte, gasiti mult mai multe exemple.

Raquel Weizman: Ramînînd tot pe planul religios, nu pot sa nu observ ca însusi titlul cartii dvs. are referinte biblice. Adam, în costum sau fara, ascuns sau neascuns, traieste înca în fiecare dintre noi. Daca dvs. ati fi acel Adam primordial si pomul cunoasterii binelui si al raului ar fi de fapt pomul simtului umorului, ati musca din fructul oprit?

Dorel Schor: Pomul simtului umorului? Conform legendei biblice, s-ar presupune ca nu as sti ce fel de pom este, altfel zis nu ar depinde de vointa mea sau de interesul primordial, ci de sotia mea si de calitatea fructelor… Cred ca ar merita riscul… Oricum, vorba lui Mark Twain, în gradina raiului e destul de plictisitor.

Raquel Weizman: Multe aforisme umoristice de mare savoare apartin marelui fizician Albert Einstein. Care este legatura dintre inteligenta si umor?

Dorel Schor: Ne întoarcem la sorgintea evreiasca a savantului. Umor de calitate fara inteligenta nu exista. în principiu, nici inteligenta fara umor nu ar trebui sa existe… Cît despre Albert Einstein, era el foarte destept, dar bogat nu a ajuns. Treaba asta ma cam îngrijoreaza…

Raquel Weizman: Care este aforismul dvs. preferat?

Dorel Schor: Aforismul preferat e… mai multe. Socrate: „cunoaste-te pe tine însuti.“ Buffon: „stilul e omul.“ Lec: „si pe tron se rod pantalonii…“

Raquel Weizman: Umor, literatura, religie, stiinta, toate acestea se regasesc în opera pictorului israelian nascut în România, Baruch Elron, pe care ati prezentat-o în nenumarate rînduri, în paginile mai multor reviste. Ati fost si un bun prieten al pictorului. Nu este o coincidenta ca volumul dvs. va aparea în Spania în acelasi timp cu volumul Baruch Elron al criticului de arta Hector Martinez Sanz, la editura Niram Art. Ce povesti sau situatii umoristice ne puteti dezvalui în legatura cu personalitatea marelui pictor si care credeti ca era importanta acordata de el umorului, atît în arta sa cît si în viata?

Dorel Schor: în cartea „5000 de ani de umor evreiesc” (Editura Tesu, Bucuresti, 2002), sînt si multe ilustratii semnate de Baruch Elron. Evident, cu umor subtil si de calitate, asa cum e conceput tot volumul. „Amintirile mele legate de Bik”, cum îi spuneau prietenii, se centreaza mai mult pe perioada cînd sanatatea sa era foarte precara. El continua sa picteze cu îndaratnicie, cred ca pictura i-a mai daruit niste ani, asa cum, mai înainte, el daruise picturii anii lui frumosi. Prin firea lucrurilor, situatia nu abunda în umor, am notat totusi niste vorbe amuzante ale lui, pe care le-am publicat în rubrica mea saptamînala de aforisme din revistele românesti din Tel Aviv, mentionînd autorul, ca de exemplu: „Nemurirea consta în neuitare.“

Raquel Weizman: Lasîndu-va dreptul de a ascunde dupa cuvinte orice considerati necesar, va multumesc pentru rabdarea dvs. de a raspunde la atîtea întrebari.

Dorel Schor: Eu va multumesc si va doresc sanatate. E o urare sincera, cu toate ca vine de la un medic!

Raquel WEIZMAN,

http://timpul.ro

 

 

BUCURIE SI INVIDIE

„Invidia este un fel de întristare pentru fericirea de care ni se pare ca se bucura egalii nostri.” Aristotel


Viata noastra este un amestec de frumos si urât, iar noi suntem înzestrati cu calitati si defecte. Daca am putea privi sufletul nostru asa cum ne privim trupul, am putea vedea toate acestea, dar fiindca suntem privati de acest drept, obligatia noastra este de a le descoperi si a lucra pentru dezvoltarea calitatilor si diminuarea defectelor. Nu în zadar au strigat de-a lungul timpurilor filosofi si teologi : „Cunoaste-te pe tine însuti !”. Numai prin autocunoastere ne putem modela viata spre bine. Nu este un lucru usor de a te cunoaste pe tine însuti, fiindca multe sunt ascunse în sufletul nostru si multe tindem sa le ascundem, dar trebuie încercat. Unii dintre semeni se supraapreciaza, altii se subapreciaza. Trebuie sa stim cum suntem în realitate, sa cautam cântarul din sufletul nostru, sa vedem ce avem de pus în balanta si pe baza unor reale capacitati sau defecte, sa putem a ne schimba, a adopta în final un comportament placut noua, placut celor din jurul nostru, placut lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, un mod mai profund al întelegerii, poate duce la ascensiunea sufletului, aici, pe pamânt. Mi-au placut afirmatiile unui Sfânt într-una din cartile sale: „Daca vrei sa ajungi la libertate prin revolutie, fa mai întâi revolutie în tine însuti; si te vei încredin­ta apoi ca toate celelalte revolutii sunt de prisos. Daca vrei sa ajungi la libertate prin razboi, porneste mai întâi razboi împotriva ta însuti; si daca vei duce acest razboi la bun sfârsit, atunci te vei convinge ca toate celelalte razboaie sunt de prisos.”
A vedea ceva frumos si a dori sa distrugi doar pentru ca nu poti obtine acel frumos, nu e o atitudine pe care s-o putem accepta. Sa vezi ca celalalt are si este mai presus de tine, sa abandonezi lupta cu tine însuti, sa nu vrei sa-ti cunosti calitatile si sa te bucuri de ele, sa nu le fructifici, si sa începi a-ti transforma frustrarile în invidie, nu este o solutie rezonabila. Esti „mic” de statura, de exemplu, si nu te împaci cu ideea ca nu mai poti creste. În loc sa te opresti la admiratie pentru cel înalt, parca îti vine sa-i retezi capul ! Uiti ca de multe ori „esentele tari se tin în sticlute mici”, îti neglijezi calitatile, uitând ca Dumnezeu a dat talanti fiecarui om, important fiind sa le constientizezi, sa le poti dezvolta si sa nu le „îngropi”.
Daca stam si ne gândim bine, invidia începe cu dorinta de a avea ceea ce de fapt nu poti sa ai, nu poti sa fii sau sa devii. Nu vrei sa vezi ca ai alte calitati (însusiri) si nici sa accepti ca ai defecte pe care trebuie sa le corijezi pentru a te înalta; o teama, o nesiguranta apare în sufletul tau, ca nu vei reusi sa atingi acel ideal, nu sti sa alegi drumul, te încapatânezi, te înciudezi, te înveninezi si încerci sa-l distrugi pe cel pe care începusesi, poate, prin a-l admira; demolezi singur sau îi antrenezi si pe altii în actiunea distrugatoare; alteori din lasitate transferi cu abilitate actiunea altora, dupa ce i-ai înveninat, si „ scoti castanele din foc cu mâna altuia”, cum s-ar zice. Biserica noastra exemplifica viata Sfântului Stefan, întâiul mucenic al Domnului Iisus, invidiat de farisei pentru întelepciunea sa si harul vorbirii, condamnat la moarte prin lapidare (ucidere cu pietre). Invidiat a fost si Iisus Hristos, dat pe mana lui Pilat si în final rastignit pe cruce. Asa procedeaza si astazi multi si arunca cu „pietre” în semeni, pietre fiind si vorbele urâte sau strigatele disonante, bârfa, clevetirea, defaimarea, dispretul, privirea dusmanoasa, lovirea fizica.
Invidia este o boala de care sufera multi, dar ca orice boala, nefiind genetica, ea poate fi lecuita. Este o problema de mentalitate, de stilul în care vrei sa-ti traiesti viata în urma autocunoasterii, a educatiei pe care ti-ai format-o sau ai primit-o, a experientei pe care ai dobândit-o. Nu poti trai toata viata ghidându-te dupa proverbul: „Sa moara capra vecinului !” Oamenilor din jurul tau le poti expune frustrarile; se poate gasi o solutie pentru a te debarasa de acea frustrare, înainte de a ajunge la invidie.
Amintesc noua viziune asupra alegerii conducatorilor: Sunt exclusi cei duri, egoisti, invidiosi si acceptati oamenii generosi, energici care stiu sa-si modereze energia, fapt care s-ar datora educatiei, oameni cu comportament modest, nobil, oameni care sa asculte ideile celorlalti si împreuna cu ei sa ia decizii. Stim foarte bine ce s-a ales cu omenirea atunci când a fost condusa de oameni orgoliosi, invidiosi care si-au impus punctul de vedere prin forta. Astazi se vorbeste despre o calitate necesara conducatorilor, cea a Inteligentei emotionale, adica a întelegerii si gestionarii propriile emotii, a întelegerii celor din jur, a crearii de relatii armonioase la toate nivelele, a putea face fata stresului si frustrarii, a fi flexibil si adaptabil la schimbare. Aceasta competenta emotionala se spune ca este mai importanta decât abilitatile tehnice sau intelectuale. Cum s-o numim altfel decât stapânire de sine, putere de reflectie, dorinta de armonie si bucurie?
În data de 29 aprilie a avut loc un eveniment deosebit, plin de stralucire, nunta Printului William cu fata din popor Catherine Middleton, o nunta de poveste, cu printi, printese, regi, regine, cavalerie si haine de parada stralucitoare. Acest eveniment a facut din Londra centrul atentiei lumii întregi. Am urmarit cu sufletul la gura întregul eveniment. Mesaje de sustinere si de felicitare au fost adresate cuplului princiar din momentul anuntarii acestei casatorii, dovezi ale iubirii, admiratiei, respectului din partea poporului. Uralele si aplauzele care au însotit traseul cuplului au fost de asemenea dovezi ale bucuriei. Cerul a fost limpede, albastru, soarele a luminat hainele divers colorate ale invitatiilor, binecuvântând parca acest eveniment, oamenii au fost senini, rabdatori, iar sarutul mirelui si al miresei în balconul reginei a fost un gest spontan de iubire, facut cu modestie, eleganta, un simbol al unirii, daruit unul altuia dar si lumii întregi. Iar în momentul în care Printul i-a pus inelul în deget, cred ca fiecare dintre ei au purtat în gând visul de dragoste, dorind ca el sa nu se stinga niciodata, fiindca acest vis este esenta vietii de familie, fara de care viata nu ar avea nici un farmec. Si a luat-o de mâna si parca-i citeam gândurile frumoase: „Te voi duce în lumea mea, vom calatori în lumina soarelui si-i vom adauga noi raze; te voi duce acolo unde nu ai mai fost, unde nici nu ai visat sa ajungi vreodata si îti voi spune cuvinte pe care nu le-ai mai auzit; te voi învata sa mergi alaturi de mine, sa fim amândoi la bine si la rau…” Dumnezeu sa le calauzeasca pasii si sa ramâna vesnic la fel de îndragostiti! Sunt convinsa ca multi tineri care au vazut acel sarut, vor încerca sa-l imite! Multor tineri, în acele momente, li s-a transmis acest vis frumos al casatoriei! Totul a fost înaltator ! Nespus de frumos ! Regina Elisabeta a II-a a avut parte de aceste binemeritate momente de bucurie la onorabila sa vârsta.
Imediat au aparut diverse articole si comentarii, unele elogioase, altele în care oamenii, uneori sub anonimat si-au exprimat invidia. Ei nu au înteles ca doar din punct de vedere spiritual suntem toti egali, ca toti meritam iubire si toti trebuie sa învatam sa o daruim si sa o primim fara conditii; ca trebuie sa acceptam în sufletele noastre aceasta stare materiala diferentiata; ca putem crea egalitatea pornind de la gândul ca eu si celalalt suntem la fel de importanti si demni, fiecare cu pozitia si rostul sau în aceasta viata. Deosebirea nu trebuie sa alimenteze neîntelegerea, ci sa sustina pacea si toleranta. „Talantii” nu ne sunt distribuiti în mod egal.. Dumnezeu ne explica ratiunea împartirii acestor daruri : „Eu împart virtutile atât de diferit încât nu dau totul fiecaruia, ci unuia una, altuia alta. (…) Unuia îi dau mai ales iubirea, altuia dreptatea, altuia smerenia, altuia credinta vie. (…)  Si asa am dat multe daruri si haruri de virtute, spirituale si vremelnice, într-o diversitate atât de mare încât nu am împartasit totul nici unei persoane, pentru ca voi sa fiti obligati astfel la caritate unii fata de altii. (…) Am voit ca oamenii sa aiba nevoie unii de altii si sa fie slujitorii mei în împartirea harurilor si darurilor primite de la mine”. Daca nu ar fi asa, ar mai avea viata farmecul diversitatii? Sa ne bucuram deci pentru tineretea lor celor casatoriti, pentru frumusetea lor, pentru buna organizare si transmitere a evenimentului, pentru evlavia lor în fata Altarului Bisericii, sa dorim o viata fericita cuplului princiar si sa speram în acea fericire!
Închei spunând ca invidia este un pacat de care trebuie sa ne pazim, sa nu-i deschidem usa, stiind ca raul îsi cauta cu siretenie usi de intrare. Biblia ne vorbeste despre cele sapte Pacate de Moarte: Mândria, invidia, iubirea de arginti, desfrânarea, lacomia pântecului, trândavia si mânia: „Invidia este prietenul Satanei ; invidiosul se hraneste cu nefericirea aproapelui sau.”

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

CUVANTUL LUI DUMNEZEU E ADEVARUL

Cotidianul  Gardianul de joi 22.Oct. 2009 publica articolul:

Un milion de newyorkezi sunt buni si fara Dumnezeu. Tu esti?

king_james_bibleSuccint, articolul prezinta clar trista doctrina atee, imbratisata si promovata pe cheltuiala unui “necunoscut”: The Big Apple Coalition of Reason, o coalitie alcatuita din mai multe organizatii americane atee, a inceput o campanie publicitara prin statiile de metrou New York, sub genericul secularizant “Un milion de newyorkezi sunt buni si fara Dumnezeu. Tu esti?”.

“The New York Times” precizeaza ca un donator anonim a oferit 25.000 de dolari pentru campania care va dura o luna.

[pullquote]Isus a zis (…)  Sfinteste-i prin adevarul Tau: Cuvântul Tau este adevarul.

Evanghelia dupa Ioan, 17:17[/pullquote]

Manifestarea a fost precedata de o alta campanie ce a avut loc cu cateva luni in urma, cand s-au lipit lozinci asemanatoare pe autobuzele din New York. Pe 27 octombrie se va lansa cartea “Good Without God” (“Binele fara Dumnezeu”) de Greg Epstein, “capelanul umanist” al Universitatii Harvard.

Mesaje similare s-au raspandit prin toata metropola: “Poti sa fii bun si fara Dumnezeu!” sau “Nu crezi in Dumnezeu? Nu esti singurul!” Campanii la fel de spurcate au avut loc si in Marea Britanie, unde 800 de autobuze purtau lozinca “Probabil ca nu exista Dumnezeu. Nu-ti mai face griji si bucura-te de viata!”

Dar daca exista?Primul amendament permite acestor grupari sa-si predice convingerile religioase. Sper ca drepturile altor grupari religioase sa fie si ele respectate cand vor dori sa-si promoveze convingerile”, a spus Joseph Zwilling, purtatorul de cuvant al Arhidiecezei Romano-Catolice din New York.

In realitate, acestea nu sunt “grupari religioase” fiindca nu au asemenea credinte. Poate nu intamplator, loviti de criza, risipind bani grei in razboiul din Irak, majoritatea americanilor ar accepta acum si invadarea Iranului. CNN arata ca 54% din americani sustin ca o ofensiva militara ar fi calea prin care programul nuclear al Iranului poate fi oprit.

Referitor la faptul ca, pe 27 Oct. 2009 se va lansa cartea “Good Without God” (“Binele fara Dumnezeu”) de Greg Epstein, “capelanul umanist” al Universitatii Harvard si doctrinei ateiste promovate asiduu, cu mare efort si cheltuiala, din partea unora, ca reclama pentru o falsa doctrina, pentru ca apoi autorul sa vanda o carte “banoasa”, plina de otravuri pentru suflet, mai jos enuntam:

Cateva consideratii:
1.) Giodano Bruno, Galileo Galilei, Isaac Newton, Nicolaus Copernic, si alti mari savanti, ca Albert Einstein, au demonstat stiintific legile universale care guverneaza miscarea planetelor, dar si, implicit, existenta lui Dumnezeu, Creatorul.

2.) Filosofi celebri au fost atinsi tocmai de bunatatea lui Dumnezeu, recunoscandu-L ca realitate absoluta, unica.

Se stie ca celebrul filosof Platon, in “Dialogurile de maturitate- Banchetul”, a spus ca “Numai imuabilul este real”.  Insa, neschimbator, mereu acelasi, egal cu El Insusi, e numai Dumnezeu, ca de altfel, si Isus Cristos (Epistola catre Evrei, 13.8). Platon a fost student al lui Socrate si invatator al lui Aristotel. Impreuna cu acestia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a fost de asemenea matematician, scriitor al dialogurilor filozofice si fondatorul Academiei din Atena, prima institutie de invatamant superior din lumea occidentala.

3.) A spune de cineva ca este bun, contrazice tocmai invatatura lasata de Domnul Isus Cristos, care a spus ca BUN E NUMAI DUMNEZEU.

Ori, doar Diavolul-Satana, a incercat dintotdeauna, imediat dupa caderea sa din pozitia de Lucifer-inger de lumina, in aceea de demon-inger al intunerecului,  sa ia atributele lui Dumnezeu pe orice cale si in orice vreme.

Isus Cristos, in Evanghelia lui Marcu, cap. 10. vers 17-18, are El insusi o conversatie pe aceasta tema cu un bogat al vremii:

Tocmai cand era gata sa porneasca la drum, a alergat la El un om, care a ingenuncheat inaintea Lui, si L-a întrebat: Bunule Invatator, ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica? Pentru ce Ma numesti bun i-a zis Isus. Nimeni nu este bun decat Unul singur: Dumnezeu.

Putem intelege si noi:

1. Numai Dumnezeu poate sa schimbe omul, care practic e rau, micinos si pacatos. Prin credinta in Isus Cristos, in jertfa de pe crucea calvarului. De aceea Cristos i-a spus lui Nicodim TREBUIE SA VA NASTETI DIN NOU, nastere pe care o face Dumnezeu, prin Cuvantul Sau si Duhul Sfant (Ioan 3.7). Prin credinta care vine de la El si prin pocainta data tot de Dumnezeu omului pacatos.

2. Cuvantul lui Dumnezeu spune ca “Nu este nici un om neprihanit, nici unul macar.”-Romani 3.10 si ca “Caci toti au pacatuit, si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu. si sunt socotiti neprihaniti, fara plata, prin harul Sau, prin rascumpararea, care este in Cristos Isus.”-Romani 3.23-24. Schimbarea omului o face numai Dumnezeu, singurul care este bun.