BOLGRAD

Lacul Ialpug
images[6]Lacul Ialpug se întinde pe teritoriul a trei raioane din regiunea Odesa: Bolgrad (partea de nord), Ismail (partea de sud-est) şi Reni (partea de sud-vest). Cea mai mare localitate aflată pe malul lacului este oraşul Bolgrad (aflat la extremitatea nordică).

.    Cahul, Bolgrad și Ismail este fâșia de pământ din sud-vestul Basarabiei a cărei limită sudică este Dunărea, cea vestică – râul Prut și cea estică – Marea Neagră. Orașul Bolgrad este un mic oraș situat la 40 km distanță de orașul Ismail, la mai mare distanță de Odesa – 176 km, la 7 km de frontiera actuală română. Orașul făcea parte din sudul Basarabiei, acum al Ucrainei. Continue reading “BOLGRAD”

Liliana BOTEZ – REPERE SOCIALE ALE EMIGRĂRII FORŢATE PRIN OCHII UNUI PERSONAJ „UNIC, INCONFUNDABIL”

BOTEZ-Liliana-X-wbExilul românesc la mijloc de secol XX – Paşoptişti romani în Franţa, Canada şi Statele Unite (carte scrisă de Octavian D. Curpas) reprezintă surprinderea unui fenomen cu efecte complexe atât la nivel de comunitate umană, cât mai ales la nivel de individ, şi anume – exilul, ca formă de evadare dintr-o Românie în care “protagoniştii” nu se mai regăseau.

Cartea este atât o prezentare desăvârşită a fenomenului de „emigrare”, cu tot ce implică el, mai ales la nivel sufletesc, cât şi o sinteză a unor întâmplări, istorisiri despre oameni care au avut curajul de a se dezrădăcina, de a lua drumul străinătăţii. Dumitru Sinu – personajul cheie, fără de care nu ar fi existat savoarea acestei cărţi – ne invită, prin intermediul scriitorului, să îi cunoaştem colegii şi prietenii de-o viaţă, părtaşi la exil.

Români din Banat, Ardeal, Bucovina, Oltenia, Muntenia ori Dobrogea, cu profesii dintre cele mai diverse – ingineri, medici, sportivi şi altele asemenea – construiesc reperele geografice, economice, politice, poate, dar mai ales, reperele umane, sociale, emigrând în ţări precum Franţa, Iugoslavia, Spania, Italia, Maroc, Canada sau SUA, unde îşi iau viaţa de la capăt. Continue reading “Liliana BOTEZ – REPERE SOCIALE ALE EMIGRĂRII FORŢATE PRIN OCHII UNUI PERSONAJ „UNIC, INCONFUNDABIL””

Amintiri – Mariana Cârdei

Bucovina

VIAŢA NOASTRĂ

– aşa cum a fost
 
Amintiri

Vasile – bucovinean, din Vicovul de Sus, tânăr ofiţer; Fany – dobrogeancă, din Coslugea – fiică de ţărani, proprietara unei micuţe prăvălii. El cumpara ţigări şi încerca să intre în vorbă cu Ea. S-au îndrăgostit la un bal al ofiţerilor, când Fany fusese aleasă regina balului. Vasile a reuşit să-şi înfrângă timiditatea şi s-o ceară de soţie, chiar a doua zi. S-au logodit pe 21 mai – de ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, timp în care părinţii i-au completat foaia de dotă şi în scurt timp, au făcut o nuntă frumoasă în sat. Continue reading “Amintiri – Mariana Cârdei”

DISPARITIA ROMÂNIEI…???!!!

de prof. dr. Adrian BOTEZ

 

…De „Ziua Europei” (în loc de ZIUA INDEPENDENTEI DE STAT A ROMÂNIEI, platita cu sângele a zeci de mii de dorobanti si calarasi si rosiori români, în „Razboiul nostru pentru Neatârnare”, 1877-1878!!!), oamenii se bat, în plin Bucuresti, pentru trei sarmale – si plâng, când nu ajung la cele…trei sarmale, „donate” de Primaria Capitalei – iar, când n-au mai fost sarmale, si-a ramas doar…”varza fara de sarmale”, a izbucnit… „razboi civil” pe… varza! – …de fapt, un fel de mârâiala si învârtejire generala a zdrentelor, de parca se bateau câinii vagabonzi/”comunitari”…

…Femei si copii mor de foame, dimpreuna, în colibele/blocuri ale „Capitalei” României – …în indiferenta „suverana” a vecinilor (cât despre politicieni, ei se amuza, pe seama acestei situatii demne de statul african Ciad – …ca tot îi purtam steagul, din pricina prostiei de la casa popii Tökes, din 1989! – …se amuza, pentru ca, iata, în felul acesta „bantustanesc” au mai… „iesit din sistem” niste…”nedoriti” – …decât ca votanti!) – …vecini insensibili, care…ÎNCA n-au murit de foame!

…Cadavrele (din Bucuresti) ale celor asasinati de inanitie si de tradarea conducatorilor României au fost descoperite abia la DOUA SAPTAMÂNI DE LA DECES…fireste, într-o stare de descompunere…foarte avansat-„putitoare”…!!!

…În spitale, miroase a pustiu si a mucegai: medicii si asistentele se raresc, medicamentele dispar complet, banii de medicamente, cel putin pentru batrânii pensionari, nu sunt DELOC!!! Zeci de mii, sute de mii de oameni bolnavi de cancer, SIDA, diabet, inima etc. etc. – SUNT CONDAMNATI LA MOARTE, prin „disparitia” medicamentelor pentru tratarea, sau ameliorarea, sau „stabilizarea” bolii lor!!!

Pentru ca, evident, acesti bolnavi n-au bani sa se duca la Viena, sa se trateze, precum besnitele politico-mafioto-banditesti, din „fruntea” (stigmatizata!) a României!

…Trei mii de scoli au fost, deja, „comasate” – adica, DESFIINTATE! Bate, la poarta României, din nou, analfabetismul începutului de veac XX…

…Spitalele, la fel, desfiintate „pe capete” (daca managerii n-au…”capete portocalii”!!!) – …deci, curând foarte, în România se va dezvolta („în draci”!)…”SAMANISMUL”!!!

…Ne mor, zilnic, tineri în razboaiele altora (ale Zarafilor Lumii! – razboaie în care doar România a mai ramas, de parca EA ar avea vreun interes ori folos, iar nu escrocii din NATO/SUA/ISRAEL!) – …tineri ne-vinovati decât ca-s orbi, hipnotizati de Cobrele Lumii… deci, fara minte…!!!

…”Privatizarile”, adica TRADAREA, JAFUL ORGANIZAT SI ASASINAREA ROMÂNIEI INTEGRALE, continua (de 21 de ani!), în ritm de mars funebru-infernal – îmbogatind sute de politicieni români…de toate culorile si, totusi, în materie de hotii, DECOLORATI COMPLET!!! – si care, apoi, îsi borasc tradarea catre Zarafii Lumii, cu care împart, în raport de 1 la 1000, ce-au fost lasati si îndemnati si ajutati, de catre Aspidele Terrei, sa jefuiasca si sa sufoce si sa prapadeasca DEPLIN: pamânt, subpamânt, minti, suflete, valori de Duh Dumnezeiesc…poate si Cer, prin prostitutia „morala” si ateismul golanesco-imbecil, care bântuie, azi, mai rau decât în comunism!

Elevii de la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonita”, din Bucuresti (cel mai stralucit si important liceu, de acest profil, din tara!), sunt siliti sa intre în PDL, CU CARNET DE PEDELISTI!!! – …ADICA SA SE PROSTITUEZE (…si sa prostitueze însasi notiunea de Arta!), în cel mai jalnic mod, daca vor sa-si vânda vreo pânza…sau sa-si organizeze vreo expozitie: NUMAI ÎN SEDIUL PDL-BUCURESTI!!!

UNDE ESTE JUSTITIA, CA SA SE AUTOSESIZEZE, PENTRU ÎNCALCAREA FLAGRANTA, UNEI LEGI PE CARE A CLOCIT-O ÎNSUSI LIMBRICUL DE FUNERIU, SI SI-A ASUMAT-O ÎNSUSI BOCUL VALAHILOR???!!! Vezi sa nu existe, azi, Justitie independenta politic (cu câteva exceptii…exceptionale, pe care PDL-ul le persecuta si carora le doreste, „cordial”, moartea!)!!!

 

…Asa ca, anunturile de azi, 10 mai (când ar fi trebuit sa fie Ziua Monarhiei Românesti…), conform carora banditii de la FMI, care conlucreaza exemplar, mâna-n mâna, cu…banditii nostri, din toate partidele (PDL, PSD, PNL etc.) – preconizeaza, pentru perioada 2010- 2013, masuri draconice:

a- sectorul sanitar va fi „binecuvântat” cu înca o plaga: reducerea subventiilor de stat cu 10%…,

b-…la CFR, 1.000 de km nu vor mai fi întretinuti de stat, DE NIMENI (vom merge, curând, de la Flamânzi/Botosani, si pâna la Bucuresti, pe jos, ca Badea Cârtan, sau cu carutele…pe care nu le mai avem, precum Ilie Moromete, la 1936, avea!)…,

c-…la Metrou, se vor taia subventiile pentru întretinere/”mentenanta”, pe vreo 50 de km… – …si înca, probabil, sute de alte catastrofe, devenite…”cancan” cotidian, pentru românul anesteziat la Duh… – de exemplu:

d-reducerea PIB-ului României, cu 0,8 %

e-privatizarea (adica, înstrainarea, poate chiar distrugerea, cinica si premeditata!) a TAROM;

f-Guvernul a convenit cu FMI eliminarea subventiei la încalzire, facturile pot creste cu pâna la 60%;

g-FMI cere directori straini în companiile de stat – etc. etc. etc. –

nu ne mai mira deloc (ba, ne asteptam la MULT MAI RAU!!!), când avem, în fata, un cadavru în plina putrefactie, numit…România!

 

…În fata atacurilor repetate sistematic, ale zarafilor de la FMI, prin pitt-bull-ul „cu gaura” româneasca (în suflet si-n pantof!), Jeffrey Franks – si în fata tradarilor tot mai cinice si mai plictisite ale asa-zisilor nostri „politicieni”, de fapt, slugoi nemernici si preaplecati ai Asasinilor nostri, Zarafii Europeni si Mondiali – ne punem, cu toata seriozitatea, tot mai grav, întrebarea: se pregateste („se pune de”), oare, doamnelor si doamnelor, DISPARITIA (fizica si de Duh) a ROMÂNIEI?!

Daca da, si noi nu putem face nimic, pentru ca ne-ati legat mintile, prin MAGIE NEAGRA (pentru ca, în mod normal, de mult trebuia sa izbucneasca Sfânta Furie a Poporului, care sa le zdrobeasca, cu pietre, capetele acestor serpi si napârci!), macar anuntati-ne din vreme…macar lasati-ne un ultim drept: acela de a muri crestineste, cu mâinile pe piept, în cruce, si culcati în copârseu, iar nu azvârliti, de-un picior, precum „câinii comunitari”, la râpa…!!!

 

…Va iertam pentru miile de „talmaceni”, „tinei”, „boureni”, „blageni” si „videni”, care ne fura si ne strâng de gât, „ziua, în amiaza mare”!… – va iertam si pentru EBELE trimise la Zarafii Mondiali (cu salarii astronomice, DIN P.I.B.-ul ROMÂNIEI!!!), sau pentru Anastasele-Mincinoasele (si Tragic-Hoatele de pensii si, deci, DE VIETI OMENESTI!!!) , duse la coaforii autohtoni, cu câte SASE bodigarzi… va iertam pentru miile de hidre si gorgone, monstruos de lacome si…”întelepte”, tip „placintele”…- si va iertam pentru toate miile de „eleneudre” („Belles-de-Jours”…), pe care le întretineti cu miliardele din COLIVA noastra…si care cheltuiesc, numai ca sa se-ncalte, pensia unui judet întreg!!! – …dar va blestemam ca hoitul vostru sa nu putrezeasca si sufletul vostru sa arda în fundul-fundului iadului, mai jos decât chiar…TALPA! – daca nu ne îngaduiti sa ne prezentam cuviincios, macar o data în viata, în fata Lui Hristos-Mântuitorul Lumii!!!

…Cioclilor blestemati, aveti, macar, curajul (când le vorbiti) de a va uita la cadavrele vii, pe care le aveti, înca, în fata, si vestiti-le, sub absolut ce forma vreti, Apocalipsa!

…Macar o data în viata voastra de PARAZITI LETALI (carora n-am stiut, la vreme, sa le strivim capetele, cu toata vlaga, între degetele noastre muncite de pamânt si arse de soarele cerului) – spuneti, SPUNETI!!! -…chiar si cu hahaieli si cu gura dusa la urechi!!! – ADEVARUL ÎN FATA!!!

 

…Nemernicilor…România asta, mai bogata decât o planeta întreaga, mai sfânta decât orice parte a Terrei si a Cosmosului/Creatiei Orânduite al/a Lui Dumnezeu – ne va primi, speram, hoiturile…desi am tradat-o, nestârpindu-i, fara nicio mila, pe calaii ei – …dar nu stim daca Dumnezeu, la Judetul Cel de Spaima si Ultim, ne va ierta, pentru ca ne-a dat Sfânta Noima/ROST si Misiune, în lume, fiecaruia în parte si poporului, întru deplinatatea lui… – iar noi l-am lepadat de la noi, pe Cel Ce S-a Rastignit pentru Mântuirea noastra… – Mântuire dement refuzata, de ticalosia noastra atât de putin credincioasa si lasa!

Din pacate si spre exasperarea noastra, inclusiv înalti ierahi ai B.O.R., L-au tradat pe Mântuitorul-Hristos!!!

…Pentru cei care (frati si surori dintre noi), totusi, mai au vlaga sa spere – facem, cunoscuta o deosebit de importanta PROCLAMATIE, ca fisa a bolii Duhului nostru – si vestindu-ne despre înfiintarea MIREM – Miscarea Ortodoxa de Reînviere Monahala :

PROCLAMATIE
a monahilor ortodocsi români,
catre binecredinciosul popor ortodox român,
Sfîntului Sinod si întregii Biserici Ortodoxe de pretutindeni

Ai nostri Arhipastori si preaiubiti frati întru Hristos,

Semnatarii, parinti ai manastirilor din România, stareti, ieromonahi, monahi si monahii, ridica glas de chemare la unitate si marturisire catre toata suflarea ce-si marturiseste ortodox crezul si vietuirea. Cu totii mostenim rînduiala – încredintati fiind de Sfintii Parinti – ca orice hotarîre în Biserica Ortodoxa sa se faca canonic, unanim si conform predaniei patristice. Noi, monahii, ca unii ce întreit ne-am fagaduit lui Dumnezeu si ni s-a încredintat Adevarul ortodox spre marturisire, nu putem încalca si nici trece peste ceea ce Proorocii au profetit, Sfintii Apostoli au propovaduit si De-Dumnezeu-Purtatorii Parinti au hotarnicit la cele Sapte Soboare Ecumenice si Locale. Astfel, Canonul 15 întocmit la al Noualea Sinod (I-II) din Constantinopol de la anul 861, spune, despre cei ce propovaduiesc public eresul, sau îl învata în Biserici – sa fie îndepartati de comuniunea cu credinciosii si afurisiti, ca unii ce fac schisma si sfarîma unitatea Bisericii. În acest fel, toti devenim strajuitorii adevarului în Biserica si purtatori de grija ai Sfintei Traditii calauzitoare catre mîntuire.

Ramînem înmarmuriti privind la hotarîrile ce reprezentantii Bisericii Ortodoxe le iau privind viata Bisericii ce o pastoresc. Am tot nadajduit ca toate aceste neîmpliniri se vor opri, dar ne-am înselat. Am început sa credem ca de la înaltimile la care sunt, nu se mai vede calea de întoarcere, ca deja este prea tîrziu. Asadar, actele si declaratiile prelatilor Bisericii Ortodoxe referitor la celelalte culte, ne-au pricinuit o adînca mîhnire si ne supun la o grea încercare duhovniceasca, pentru ca sunt lucruri nemaiauzite si total contrare credintei Sfintilor Parinti (s.n.).

Din aceasta pricina, atitudinea noastra fata de noile erezii si schisme trebuie sa se faca auzita de catre toata suflarea ce-si lucreaza în chip ortodox mîntuirea. Asadar, întemeiati fiind pe cuvintele Sfintilor Parinti, declaram ferm si categoric:

* Nu este posibila unirea cu catolicii, atîta timp cît acestia nu renunta la toate ereziile lor (Filioque, infailibilitate, primat papal, harul creat, purgatoriul, imaculata conceptiune, slujirea cu azima, botezul prin stropire sau turnare, s.a.), la neo-rînduielile scolastice si nu primesc botezul ortodox prin afundare. Nu putem uita istoria înca sîngerînda a uniatiei catolice din Ardeal si nu putem fi ignoranti la planul demonic de în-globalizare a Ortodoxiei de Marele Apus. Planul masonic în cauza consta în a pecetlui unirea religioasa fara a se tine cont de divergente, printr-o recunoastere reciproca a tainelor si a mostenirii apostolice, fiecare recunoscînd pe ceilalti drept Biserica, apoi realizarea unirii neortodoxe (intercomuniune), la început limitata, apoi largita (s.n.). Dupa care va ramîne sa fie pusa problema diferentelor dogmatice, considerate depasite si dezbinatoare. Pentru aceasta ne ridicam împotriva oricaror rugaciuni în comun cu catolicii si protestantii, mai ales asupra unitatii si reconcilierii ecumeniste ce defaimeaza Sfintele Taine. Toti cuviosii si marturisitorii Parinti de dupa Schisma din 1054 au luptat împotriva eresurilor latinesti, dogmelor mincinoase, expansiunii politice, si s-au sfintit, împotrivindu-se pîna la sînge. Cuvintele lor au pîna azi puterea si lucrarea Duhului Sfînt si ne îndreptatesc a crede ca: „Exista doar o singura Biserica a lui Hristos, cea Ortodoxa, apostoleasca si soborniceasca, nu mai multe,” (Sf. Fotie), iar „pe papa Sfînta Biserica îl afuriseste si eu, împreuna cu Biserica, fiul ei fiind, îl afurisesc.” (Sf. Paisie de la Neamt) (s.n.).

* Ramînerea Bisericii Ortodoxe Române în Consiliul Ecumenic al Bisericilor este un act de apostazie, de tradare a adevaratei credinte, prin acceptarea hotarîrilor ce contrazic fatis dogmele Ortodoxiei si canoanele Sinoadelor Ecumenice.
Neamul ortodox este radacina, trunchiul, frunza si rodul Bisericii al carei cap e Iisus Hristos Dumnezeu-Omul. Nu putem negocia „democratic” dogmele Bisericii si nu putem sta pe picior de egalitate cu catolicii, protestantii, evreii, budistii sau musulmanii, atît timp cît doar în potirele noastre se întrupeaza Adevaratul Hristos Cel nascut din Preasfînta Fecioara Maria. Noi ortodocsii nu avem nimic de adaugat sau de scos din crez sau slujbe, iar Sfîntul Marcu al Efesului pecetluieste cele de mai sus spunînd ca: „În materie de credinta nu exista concesie iar chestiunile credintei nu îngaduie iconomia” (s.n.).

*
Demascarea politicii globaliste de integrare religioasa în UE ca fiind demonica si fundamentata pe principii anticrestine, luarea de masuri împotriva noilor buletine cu cip si a card-urilor ce înainte-merg pecetluirii apocaliptice. Vadirea manifestarilor new-agiste ce îndracesc pe tineri, rescrierea adevaratei istorii bisericesti-nationale si revigorarea valorilor traditionale (s.n.). Nu avem pricina de a supune Biserica presiunilor politice si de a da Cezarului mai mult decît i se cuvine. Împaratia noastra e în ceruri, dar trebuie sa o dobîndim înca din viata, fara a ne vinde ortodoxia si românismul.

Facem un ultim apel catre Sfîntul Sinod, pentru numele lui Dumnezeu opriti-va cît nu e prea tîrziu! Hotarîti iesirea Bisericii Ortodoxe Române din Consiliul Ecumenic, nu mai pîngariti altarele cu rugaciuni împreuna cu ereticii, nu mai primiti pe cei nebotezati ca fii ai Bisericii, nu va plecati compromisurilor politice si nu ne siluiti libertatea si constiinta cu legitimatii comuniste. Nu mai putem rabda privind noile rînduieli ce desconsidera Sfintele Canoane, cenzureaza Sfintii Parinti, ignora dogmele si hotarîrile Sfintelor Soboare si rastalmacesc Sfintele Scripturi. Nu introduceti schisme si dezbinari în Biserica, nu încercati sa uniti ce e despartit, caci singurul lucru care-l veti reusi e sa distrugeti unitatea Ortodoxiei, sa fisurati adînc temelia Bisericii si sa ridicati cea de-a doua Mare Schisma. În acest ecumenism bolnav, B.O.R. actioneaza individual, fara încredintarea celorlalte biserici ortodoxe surori, fara a fi împuternicita printr-o hotarîre a vreunui sinod inter-ortodox, putînd fi declarata oricînd ca fiind schismatica si eretica de catre celelalte Patriarhii ortodoxe. Veniti-va în fire si treziti-va! Atît timp cît veti ramîne cu Hristos, va vom urma, iar de va veti pune interesele personale mai presus de cele ale Bisericii, va vom socoti apostati. Lepadati toate aceste înselari, pentru ca nu cumva poporul urmîndu-va, sa se lepede de Biserica lui Hristos (s.n.).

Toate aceste lacrimi de sînge voim a le sterge de pe chipul Bisericii, altminteri vom trece peste ascultarea de pacat si vom înainta proteste oficiale, vom iesi în strada si vom alcatui sinod de rezistenta. Nimanui, nicaieri si niciodata nu i se va îngadui a sacrifica pentru binele sau, cea mai mica particica din Credinta Ortodoxa. Cu noi este Dumnezeu si pentru Hristos voim a merge pîna la capat, CHIAR SA NE VARSAM SÎNGELE , daca situatia o cere, pentru ca nici o litera din sfintele cuvinte sa nu sufere vreo vatamare, pentru ca toti cu urechi de auzit sa priceapa si cu ochii ce vad sa-nteleaga (s.n.).

Iertare tuturor pentru toate si primiti, rugamu-va, acestea – ca o cununa, ca o sulita, ori ca o Cruce (s.n.).
Semneaza,
Tot Soborul de monahi si monahii
, înca vii (s.n.),

ai României Ortodoxe” – – cf. ortodoxliber.wordpress.com

Iata si un articol, despre actiunea în forta, asupra mânastirii Negru Voda…ducând cu gândul la prigoana mânastirii Esfigmenu, de la Muntele Athos, de acum câtiva ani (2007), dar si de anul acesta (cf. Traditia ortodoxa, art. Din nou despre prigonirea de la Esfigmenu, 20 martie 2011), sau a episcopului Artemie:

ORTODOXIA ROMÂNEASCA, SUB ASEDIUL MASONERIEI

În primavara anului 2003, un grup de comando al trupelor antiteroriste a descins la manastirea Negru Voda din Câmpulung Muscel. 12 calugari au disparut peste noapte si nimeni nu a dat o explicatie coerenta (s.n.). Un singur ziar local din Arges a avut curajul sa relateze faptele si sa înceapa o ancheta. Dupa mai bine de patru ani, acest caz este tot învaluit în mister.

Evenimentele s-au petrecut la scurt timp dupa lansarea „PROCLAMATIEI MISCARII ORTODOXE DE REÎNVIERE MONAHALA”. Aceasta misterioasa miscare alcatuita, dupa declaratiile care circula pe Internet, din 500 de calugari, calugarite, stareti, preoti ortodocsi si având sustinerea unor calugari de la muntele Athos, protesteaza împotriva unor hotarâri ale celor care conduc acum Biserica Ortodoxa Româna. Ecumenismul este demascat ca erezie de Proclamatia care ataca, de asemenea, prezenta masonilor în fruntea Bisericii.

COMANDO LA MANASTIRE. FENOMENE PARANORMALE SAU CONSPIRATIE?

Manastirea Negru Voda din Câmpulung Muscel a fost ctitorita în 1215 de domnitorul Radu Voda. În 2003 aici îsi duceau viata 12 calugari, condusi de staretul Vichentie Punguta.

Într-o noapte din Saptamâna Luminata (saptamâna de dupa Sarbatoarea Pastelui), trupele Departamentului de Interventii Antiteroriste (DIA) iau cu asalt manastirea. Toti calugarii sunt îmbarcati în forta, fara nici o explicatie, în dubele parcate în fata portii. Destinatia? Necunoscuta. În ziua urmatoare este adus în manastire un grup de maicute, care sustin cu tarie ca ele sunt acolo de la întemeierea manastirii. Acest lucru este infirmat chiar de prezentarea facuta pe Internet a manastirii Negru Voda, în care se afirma ca aceasta este o manastire de calugari.

Dupa o saptamâna, câtiva dintre cei luati pe sus de mascati în plina noapte apar la manastirea Curtea de Arges, însa au „interdictie de a vorbi”. Despre parintele Vichentie se spune ca a plecat în America „în pelerinaj”. Dar calugarii ortodocsi nu merg în America în pelerinaj, deoarece nu exista locuri sacre pentru ortodocsi acolo.

Minciuna maicutelor, cum ca ar locui dintotdeauna la Manastirea Negru Voda, era totusi prea gogonata. Mult mai târziu, reprezentantii Arhiepiscopiei Argesului au dat câteva declaratii oficiale, dar nici versiunea lor nu lamureste ce s-a petrecut. Explicatiile lor, date în 2006 unicului ziar care a avut curajul sa investigheze subiectul, sunt însa cusute cu ata alba si pline de contradictii. Pozitia oficiala a Bisericii, care ar fi trebuit sa protejeze calugarii de abuzurile autoritatilor statului, dovedeste din contra implicarea acesteia în evenimente.

Fostul staret de la Manastirea Negru Voda, expediat sau autoexilat în strainatate, reuseste sa trimita de acolo un material cutremurator despre descinderea din 2003. Acest material a circulat din mâna în mâna si poate fi citit acum pe Internet.

Versiunea oficiala: la manastirea Negru Voda s-au facut… reparatii?! curatenie?!

Purtatorii de cuvânt ai Episcopiei Argesului si ai Episcopiei Muscelului, ca si episcopul Calinic Argeseanul admit, în cele din urma, trei ani mai târziu, ca a avut loc o mutare a comunitatii de calugari. Însa una temporara, se dezvinovatesc ei. „În urma cu trei ani, la Manastirea Negru Voda din Câmpulung au fost executate niste lucrari de reparatie. Cu acea ocazie au fost mutati calugarii la alte lacasuri de cult din judet,” declara în 2006, pentru un ziar electronic argesean, consilierul episcopal Ovidiu Vlasceanu.

Protopopul de Muscel, Eugeniu Matei, vrea sa îi tina isonul, dar vorbeste despre o actiune de curatare a manastirii: „În perioada ianuarie-septembrie 2003, calugarii de la Manastirea Negru Voda au fost repartizati la alte lacasuri de cult din judet, deoarece în cadrul complexului monahal s-a facut curatenie. În toata aceasta perioada, la Negru Voda au fost aduse maicute pentru a pregati masa muncitorilor si a face rânduiala asa cum se cuvine într-un sfânt lacas.” De ce nu puteau face calugarii de mâncare muncitorilor si a fost necesar sa fie aduse maicute, practica nemaiîntâlnita în nici un alt caz de renovare a unei manastiri, ramâne un mister. La fel cum, vorbind de o perioada de câteva luni în care s-a facut mutarea, Eugeniu Matei abate atentia de la faptul ca toti cei 12 calugari au fost mutati într-o singura noapte si nu s-au mai întors apoi la manastire.

MIREM, MISCAREA ORTODOXA DE REÎNVIERE MONAHALA

Curatenia” de care vorbesc reprezentantii episcopiei este însa una simbolica. Mascatii au intervenit în forta întrucât se credea ca la Negru Voda se afla un nucleu al Miscarii Ortodoxe de Reînviere Monahala (MIREM). Aceasta este, conform propriului statut: „una din reactiile nascute la ultimele evolutii din interiorul Bisericii Ortodoxe Române, si la hotarârile luate de capii acesteia care sunt total contrare învataturilor lasate de Sfintii Parinti ai Bisericii.”

Proclamatia lansata în primavara anului 2003 de Miscarea Ortodoxa de Reînviere Monahala probabil ca a venit ca o lovitura pentru Biserica Ortodoxa Româna (BOR). Aceasta proclamatie afirma ca peste 500 de calugari, calugarite, preoti, stareti sunt „înmarmuriti” de hotarârile capilor Bisericii, care vin în contradictie cu credinta seculara ortodoxa si sunt, de altfel, veritabile erezii. Proclamatia cere Patriarhiei retragerea B.O.R. din Consiliul Ecumenic si cere ca Biserica sa ia pozitie împotriva politicilor de globalizare, precum si împotriva intrarii României în UE.

Este foarte posibil ca evenimentele de la Manastirea Negru Voda din primavara anului 2003, evenimente care au survenit la o saptamâna de la lansarea Proclamatiei, sa nu fie deloc singulare. Este de asemenea foarte posibil ca Patriarhia sa fi cerut sprijinul serviciilor secrete pentru a depista componenta MIREM si a extermina aceasta Miscare. Cert este ca nu s-a reusit anihilarea ei. Dupa trei ani si jumatate, aceasta continua sa existe si întelegem discretia care o înconjoara pe de o parte ca prudenta a celor care fac parte din MIREM si ca musamalizare, din partea oficialitatilor.

Actiunile MIREM sunt cu precadere orientate împotriva masonizarii si ecumenizarii Bisericii Ortodoxe Române. Printre altele, a luat pozitie împotriva introducerii în România a noilor carti de identitate cu microchipuri. L-a demascat, înainte de alegerea noului patriarh, pe mitropolitul Daniel al Moldovei ca fiind francmason. A organizat proteste publice la Patriarhie în acest sens si a postat afise în principalele orase (s.n.). Presa a relatat destul de putin despre aceste actiuni, ridiculizând si minimalizând importanta acestei miscari alcatuita din 500 de calugari, asa cum face de fiecare data când are de-a face cu cei ce nu sunt recunoscuti de masonerie.

Biserica trebuie totusi sa dea explicatii pentru cazul Negru Voda

Revenind la cazul de la manastirea Negru Voda, s-au cerut, dar nu s-au oferit, explicatii. Citam câteva fragmente din materialul care a circulat pe Internet: „La cererea noastra de a face cunoscuta parerea avizata a oficialilor episcopali în legatura cu disparitia nocturna a obstii de la Negru Voda, am fost respinsi cu cuvintele: «Nu avem nimic de declarat». Asemenea fapte sunt de netolerat, de neînchipuit, de netrecut sub tacere! Este clar un abuz, o încalcare flagranta a drepturilor de vietuire într-o tara ortodoxa, dar de cine îngaduita? De cine pusa la cale? Cine sade în spatele întregii regii, caci actorii îi cunoastem? Sa fi fost acolo salasul vreunui cuib terorist ce pregatea atentate la adresa Ortodoxiei si care doar cu trupe super-specializate a putut fi anihilat? Greu de închipuit! Nu vrem sa ne lansam în afirmatii neîntemeiate, dar ca o coincidenta, descinderea a avut loc cam la o saptamâna dupa lansarea Proclamatiei Miscarii Ortodoxe de Reînviere Monahala. Daca mercenarii au crezut ca în Negru Voda este centrul Miscarii s-au înselat amarnic. Ceea ce ne stârneste pricini de neliniste este tocmai modul comunisto-securist de operare ce aminteste întrucâtva de sinistrul an ‘59, când calugarii si monahiile au fost evacuati „legal“ din manastiri prin decretul 410 (ce luati aminte, nu a fost înca abrogat!) semnat de liftele rosii în acordul si sprijinul cât disimulat, cât manipulat al prelatilor vremii.

Problema ce o ridicam este însa de constiinta:

• Ce-ati face dumneavoastra, da, chiar oricare dintre cititorii acestor rânduri – monahi sau nemonahi – de ati fi pusi în situatia de a fi declarati de oficiali pur si simplu disparuti sau chiar nenascuti, si sa va treziti înghititi de beciurile Securitatii pentru oarece banuieli de propaganda ortodoxa antiecumenista? Sa fiti condamnati pentru aceasta, conform decretului x, la temnita sau internati în vreun ospiciu pentru „actiuni teroriste de destabilizare a României“!

• Ce-ati face de veti afla apoi ca toti v-au uitat, ca nimanui nu-i pasa, ca tuturor le e frica de represalii si tac mâlc, ca cei responsabili nu vor sa bage de seama.

• Ce-ati face daca v-ar disparea peste noapte duhovnicul – cica ar fi plecat sa-i încrestineze pe eschimosi?

Cât despre cele ale credintei, ortodocsii si Ortodoxia din România se manifesta în plin spatiu totalitar. La orice cuvânt anti-eres de-al nostru, Big Brothers au pregatit mii de contre, unele chiar în forma de bâta. Dar cui îi e frica de beci, de lanturi, de marturisire? Batrânii cercati au sfatuit cam asa: „Vremea noastra a cam trecut, voi sunteti cei ce trebuie sa duceti pâna la capat nestinsa flacara Ortodoxiei. Noi am înfundat temnitele comuniste, tocmai ca voi, cei ce ne urmati, sa nu mai treceti prin iadul acela. Nu va siliti spre eroisme gratuite. Nu denigrati arhiereii apostati. Înca nu a venit timpul.“ Dar când plinirea vremii va sosi, vom cunoaste lamurit aceasta, caci atunci „urâciunea se va trufi pe fata în locasurile sfinte“. Pentru monah este o normalitate a afirma adevarul fara sa se bata cu pumnul în piept; poti ajuta poporul fara a crea dizidenta, panica si razvratire si fara „a arunca cu pietre“ în ierarhie. Pentru monahismul contemporan, anihilarea obstii Manastirii Negru Voda este doar un nor ce prevesteste furtuna ce va sa vina. Asadar, oare cine urmeaza?”

OARE CINE VA URMA?

Asa se încheie, în mod aproape profetic, materialul care dezvaluie abuzurile din 2003. În mediile ortodoxe se cunosc astazi mai multe cazuri „care au urmat”. Cel mai recent este cel de la manastirea Petru Voda din Bucovina, unde staretul Iustin Pârvu a fost înlocuit cu un mason ( N.R. – ???? – ramane de verificat asta). Acest lucru a dat nastere unor ample proteste din partea calugarilor si credinciosilor, care au fost înabusite cu ajutorul politiei. Se urmareste chiar eliminarea din rândul monahilor „recunoscuti” a celor care nu sunt de acord cu masonizarea si ecumenizarea Bisericii Ortodoxe.

Un alt caz este cel al parintelui Calistrat de la manastirea Bârnova, care a îndraznit sa îl „mustre” în public pe Daniel, mitropolitul Moldovei (pe vremea când acesta înca nu era Patriarh), tragându-l chiar în gluma de barba, fapt care a facut sa fie interzis de la cele sfinte, pe termen nelimitat.

Parintele Amfilohie Brânza de la schitul Diaconesti din Bacau, discipol al lui Cleopa, este si el amenintat cu caterisirea (raspopirea) deoarece i-a spus în public unui episcop ca trebuie „sa ascultam mai mult de Dumnezeu decât de conducatorii de tot felul”. Si cum acesta nu a fost de acord cu aceasta afirmatie, Amfilohie l-a întrebat în mod inevitabil: „Prea-sfintia voastra sunteti mason?”. Iar episcopul, lasând la o parte orice menajamente i-a raspuns: „Bai baiatule, tu nu stii ce e asta, ia cel mai mare mason si îmbraca-l în vesmintele arhieresti si se topeste tot raul din el”. Parintele Amfilohie nu s-a lasat: „Daca sunteti mason, Prea-sfintite nu va mai pomenesc la sfintele slujbe, ca multi sfinti si sinoade au condamnat masoneria!”

În timp ce astfel de preoti si calugari, care iau pozitie împotriva masoneriei, sunt marginalizati, persecutati sau pusi sub interdictii de tot felul, vedem cum tot mai multi reprezentanti ai Bisericii Ortodoxe nu se dau în laturi sa participe fatis la ritualuri masonice. Recent am putut vedea cum la înmormântarea lui Florian Pittis ritualul masonic a primit binecuvântarea unui preot ortodox. O ceremonie de numire a unor cavaleri de Malta s-a desfasurat la Arad într-o catedrala ortodoxa si o alta a fost oficiata la Suceava cu participarea unui preot ortodox” – cf. ziaraxa.wordpress.com.

…Cine stie? Dincolo de neputintele noastre tot mai jalnic înmultite, va lucra (cum a tot facut-o – si noi nici n-am bagat în seama!), prin Calvarul Asumat si prin Moartea Sa pe Cruce si, mai ales, prin Învierea Sa! – TOT MÂNTUITORUL-HRISTOS – …lucrator la Duhul nostru, acum, prin mediul monahal, adica singurul mediu în care se mai practica MARTIRIUL, PENTRU ADEVARUL-HRISTOS SI PENTRU SFÂNTA PATRIE SI PENTRU SFÂNTUL NEAM ROMÂNESC! – MARTIRIUL ÎN NUMELE MÂNTUITORULUI OMENIRII SI LUMINA A LUMII!!!

 

…Tot El sa se rastigneasca, oare – tot numai El sa suporte Calvarul Regasirii Luminii Duhului Dumnezeiesc din Om (pentru NOI, caci EL ESTE LUMINA!!!) – iar noi, care ar trebui, macar de 2000 de ani încoace, sa avem grija fie si numai de sufletul nostru, daca nu, cum zice Dostoievschi, sa gemem de pacatele si vinile si durerile lumii întregi… – iar noi…DELOC…???!!!

…Luati aminte, zarile se întuneca a Amurg al Lumii!!! Daca mai vreti sa va salvati – ACUM ESTE ULTIMA VREME A SALVARII!!!

***

 

MIHAELA C. CONDRAT

1. Sumare date personale

Mihaela C. Condrat (stabilita în Germania, Tübingen) s-a nascut în localitatea Bilbor, judetul Harghita, loc mirific, de-o puritate careia i s-a dus vestea. In mijlocul padurilor nesfarsite dintre Harghita si Suceava, pe Valea Bistricioarei, natura ocroteste o asezare umana cum rar ti-e dat sa vezi in Romania: Bilbor. Aici, intre Bucovina si Ardeal, padurea bogata de conifere de la poalele Muntilor Calimani adaposteste cea mai pura si nepoluata zona din tara. Naturaletea simpla a mediului inconjurator nealterat e cea mai importanta avere a Bilborului, localitate ramasa parca intr-un basm rural neatins de problemele de mediu resimtite in Romania secolului XXI. Numele Bilbor provine de la Bielbar, care in limba slavona inseamna locul bradului alb. La puritatea acestei zone trimite insasi denumirea satului. Aici peisajul mioritic de o frumusete rara ofera pasuni intinse, dealuri bogate, arbori stufosi, izvoare de apa dulce si minerala, brazi inalti, turme de oi, capite de fan inmiresmate si aer curat.

– licentiata în Teologie-Litere, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, 2003;

– doctoranda a Universitatii „1 Decembrie 1918”, Alba-Iulia sub îndrumarea prof. dr. Mircea Braga, Gastdoktorandin la Universitatea Eberhard-Karls din Tübingen; promotor cultural; pasionata de poezie, muzica si film;

– aparitii în reviste de cultura din tara si strainatate si într-o antologie de poeti români contemporani.

2. Din lirica Mihaelei C. Condrat

cred

if others had not been foolish

we should be so

Lucia Daramus, I see

a fi sau a fiinta

într-un timp…

numai într-unul, sau în mai multe?

de fapt, câte vieti avem?

cu câte ne luptam?

cine traieste astazi, de ce si din vina cui?

nu stim cine a fost vinovat

generatia mea, sau a ta?

vad das Leben der Anderen

câteodata traiesc nu ca si cum as fi eu,

traiesc ca un tu,

înstrainat de mine

altcineva traieste în mine, cu mine, lânga!

nu vad, nu mai vreau sa vad

caci acest lucru ma face sa înnebunesc

si sângereaza în mine

aceasta vedere

ca un tipat care sparge linistea generatiei mele

ca mâinile tale vinovate

care omoara o floare însângerata!

 

you see your generation dying

I don´t…

I believe!

I still believe

that´s why I´m still alive

that´s why I can smile

to the moon, to the sky

if other weren´t foolish,

we should be, we must be

more that they can take

more that we can support

 

astazi nu mai este ziua privrii

astazi este ziua întâmplarii,

a încrederii oarbe

astazi generatia mea striga si crede

în acelasi timp, pentru totdeauna:

daca ceilalti nu ar fi fost nebuni,

nu am mai fi trait astazi!

Nota: aceasta poezie am scris-o prima data în germana, apoi am scris-o si în româna. Ofer mai jos si varianta originala.


Ich glaube. I believe

if others had not been foolish

we should be so”

Lucia Daramus, I see

Sein oder dasein

in der Zeit sein,

nur in einer, oder in mehreren?

Wie viele Leben haben wir eigentlich,

mit wie vielen kämpfen wir?

wer lebt heute, weswegen und warum?

wir wissen nocht nicht, wer schuldig war:

meine Generation, deine?

ich sehe

das Leben der Anderen

manchmal lebe ich als du, nicht als ich

jemand ander`s lebt in mir, mit mir, neben mir!

ich sehe nicht, ich möchte nicht mehr sehen

das macht mich verrückt

und das blutet in mir

wie ein Schrei, der die Stille meiner Generation zerriss

wie deine schuldigen Hände, die eine rote Blume töten!

 

you see your generation dying

I don´t…

I believe!

I still believe

that´s why I´m still alive

that´s why I can smile

to the moon, to the sky

if other weren´t foolish,

we should be, we must be

more that they can take

more that we can support

 

heute ist nicht mehr

der Tag des Ansehens

sondern des Geschehens,

des blinden Vertrauens

heute schreit und glaubt meine Generation

gleichzeitig, immer für immer:

wenn die Anderen nicht verrückt gewesen wären,

dann lebten wir heute nicht mehr!

 

dumnezeii anonimilor

Si în zilele acelea vor cauta oamenii

moartea si nu o vor afla si vor dori

sa moara; moartea însa va fugi de ei!

Apocalipsa 9,6

am venit sa va dau viata

numai asa veti reusi – cu mine…

fara mine, nu sunteti în stare

sa gânditi!

v-am amanetat,

dintr-o mefistotelica pornire-

ca stapân al vostru, tot!

pâna si sufletul…

nu ma intereseaza,

se întelege, ce veti alege.

mi-am lasat mici cipuri în creierul vostru

care sa va spuna ce si cum,

asa ca v-am scutit de un act în plus de gândire!

v-am facut sclavii mei,

voi mi-ati cerut-o-

cu pretetiile vostre de a vrea mai mult, mai bine,

tot mai muuuult!

 

sclavii butoanelor…

 

daca vreti sa muriti,

sa va planificati din timp odiseea,

sunt atâtia care asteapta!!!

si nu am timp de toti,

în loc sa-si puna viata în ordine

înainte de a-si trage glontul,

au lasat-o si pe aceasta în sarcina mea!!!

cât o sa va mai îndur atitudinea insolenta

prin care îmi cereti mereu aceleasi lucruri?!

v-am tot repetat: un singur buton apasati

pentru cazurile de urgenta,

nu trebuie sa stiti mai mult,

si voi… ma tot puneti sa mint,

si sa scuip, si sa lovesc…brutele din voi!

v-am trasat un singur drum

când v-am creat,

o singura credinta:

câteva necesitati consumiste,

voi sunteti recycle bin-ul si mouse-ul

mintii mele, fac ce vreau,

dau când vreau delete, pause sau play!

de fapt, nu mai sunteti fiinte,

doar avatariile unei brute clonate la nesfârsit

care nu are decât notiunea realului pleibecuit

familia mea – un muzeu bun de vizitat

când sunt deprimat…

nu am nevoie de nimeni

mandatul meu nu are data de expirare

atâta timp cât nu am nicio constiinta vie,

alte machiavelice legi ma conduc:

divide et impera, castreaza minti,

si pe urma nu te mai obosi, se vor mutila singure!

în loc de oameni, vad goluri pe care trebuie

în mod repetat sa le umplu pe harta timpului,

sunteti atât de însingurati

încât nu va mai stiti cum sa va strigati durerea pe nume,

nu va mai recunoasteti parintii-

ieri le-ati ars niste palme

ca sa-i crutati de banalitatea cotidiana!

ati jefuit un batrân

ca sa-i demonstrati ca-l mai baga cineva în seama.

din uitare si comoditate va ucideti copiii,

v-ati tradat slabiciunile prietenilor

pentru o bucata de pâine.

ati mâncat de la masa lor,

ca mâine sa-i scuipati cu aceeasi gura

cu care ieri îi sarutati!

nu trebuie sa va mai învat alte trucuri

le stiti pe toate:

legea supravietuirii va învata,

în fiecare din voi am semanat

un cain, un iuda si un baraba!

purtati greul blestem al nefiindului,

al neiubitului, al nealesului, al nejertfei!

va cautati degeaba descendentii:

va clonati prostia în fiecare zi,

ba mai mult, mâncati din ea

ca salbaticii din propria carne

va mutilati trupul!

 

nu va mai apartineti, v-am confiscat istoria, lumea,

am pus sateliti care sa va observe fiecare miscare…

sunt stapân peste ieri, peste azi, peste mâine

nimeni nu ma judeca-

ar însemna sa-si însceneze propria moarte,

sa-si condamne constiinta în care doar eu locuiesc!

 

numai daca alegeti sa traiti în getou-

uniti, dar lipsiti de putere

si de orice mijloc de exprimare-

asa veti putea scapa de însemnele mele,

de balaurii mei cei cu 7 capete,

care mereu sunt flamânzi si setosi de sânge.

gata!

s-a terminat cu lumea aceasta

judecata s-a mutat pe tarâmul celalalt,

voi toti sunteti deja amanetati celeilalte lumi

cu nume, cu amintiri, cu casele voastre, cu tot!

va mai ramân câteva clipe

sa va dati seama

ca doar un singur buton aveti la dispozitie

în caz de urgenta…

veti fi atât de preocupati însa de mutilarea voastra

încât sunt mai mult decât sigur

ca îl veti ignora!

 

vremea mea de-abia a iesit la lumina

ziua umbrelor nu s-a încheiat!

pamântenilor!

va plângeti mai departe soarta

cersind moarte vietii!…

care moarte a fost confiscata, cu coasa cu tot!

 

Tetrada

lui Constantin Brâncusi

 

nu iesim din noi însine

am învatat,

decât prin niste gauri ciclice,

sparte de timp.

din când spre un cândva

nu iesim.

întâi ne împietrim

ca în basme,

cu suflarea Mumei Padurii

ne prefacem în stane de piatra,

muncim,

traim,

dar nu mai miscam!

avem viata în interior:

iubim…

 

Sarutul brâncusian

sarutul a-mpietrit timpul

cumva lumea se va salva de gol

oamenii se vor lega unii de altii

pentru a muri mult mai usor

 

doua iubiri, o singura privire

tainic lumineaza marginirea

trupurile, strâns unite-ntr-o uimire

par sa-nvinga timp, sa-nvinga firea

 

moartea nu ne-nvinge în tarie

nu-nviem când vrem

ca Lazar din mormânt

dar ne prindem cu Iubirea legamânt

ca Odata vom fi izgoniti în vesnicie!

 

duminica lui Toma

Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! Luca 20, 28

 

drama Învierii se consuma aprins

în sufletul lui Toma…

unul cauta avid cu întrebarile

altul se daruie smerit cu ranile

cine suntem din cine

a câta parte?

 

dintre cei care cauta,

dintre cei care au gasit deja,

dintre cei care se daruie

 

Toma privea, Toma atingea, Toma credea.

 

credo quia absurdum

murmurul Tomei, murmurul nostru

drumul facut întotdeauna invers

de la experienta la credinta

e logica drumului de la privire la inima…

înainte de ratiunea umana existase însa Adevarul,

Toma a vrut sa-l rapuna prin privire evidentei,

dar l-a învins inima…

 

ochiul întors spre interior crede întotdeauna

rana ce exista în afara

ORADEA LUI IOSIF VULCAN

Restructurarea Imperiului Austriac, impusa de pierderile militare de dupa Revolutia din 1848-49 (cu precaderea a pierderii Razboiului de 7 saptamâni cu Prusia, 14 iunie – 23 august 1866), e realizata de împaratul Franz Josef sub forma unui compromis cu ungurii, în 1867. Acestora, în ciuda razboiului antiaustriac din 1848-49, li se permite practic realizarea unui stat în stat, în speranta pastrarii unitatii imperiului. Monarhia absolutista de pâna atunci, se transforma în statul dualist Austro-Ungaria („Imperiul Cezaro-Craiesc“), Oradea reintrând în posesia Ungariei, împreuna cu Transilvania. Împaratul Franz Josef îsi va guverna imperiul având doua guverne si doua capitale (Viena si Budapesta), încurajat fiind probabil de reusita experientei contemporanului sau român Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) – domnitor unic al Principatelor Unite ale Moldovei si Valahiei (stat care a functionat în primii trei ani cu doua guverne si doua capitale, Bucuresti si Iasi). Popoarele ramase în cadrul Ungariei (croatii, sârbii, cehii, slovacii, ucrainienii, românii) se vor considera tradate de Viena, dezvoltând o mare antipatie pe seama ungurilor si a politicii lor de maghiarizare.

1867 este, din punct de vedere al tehnologiei mondiale, anul în care gradinarul francez Joseph Monier obtine primul patent pentru o inventie capitala în istoria constructiilor: betonul armat. Inventat din necesitatea de a obtine ghivece mai rezistente pentru plante, betonul armat cu fire de fier va fi expus apoi la Expozitia Universala de la Paris, din acelasi an. Alfred Nobel îsi patenteaza si el acum ceea ce va deveni principalul dusman al betonului armat: dinamita. Si, venind în întâmpinarea problemelor create de dinamita asupra corpului uman, medicul britanic Joseph Lister publica, tot în 1867, „Antiseptic Principle of the Practice of Surgery” („Principiul antiseptic al practicii chirurgicale“ – în engleza), el fiind cel care introduce dezinfectarea cu fenol a ranilor si instrumentarului medical, dar si cel care, în acelasi an, foloseste o noua ata chirurgicala, realizata din intestine si numita „Catgut“, în locul firului de matase. 1867 este si anul unui vals de popularitate mondiala: „An der schönen blauen Donau” („Pe frumoasa Dunare albastra“ – în germana) a austriacului Johann Strauss fiul.

Elanul national maghiar, revitalizat acum dupa esecul initial din 1848-49 si tinzând în continuare spre separarea totala a Ungariei de Austria, duce la o reedificare a localitatilor si la un avânt economic considerabil în cadrul vechilor granite ale lui Matia Corvin. Oradea-Mare beneficiaza din plin de acest fapt, pâna când Austro-Ungaria va declansa Primul Razboi Mondial, în 1914. Splendoarea orasului vechi apartine, în mare masura, acelei perioade. O seama de cladiri deosebite si monumente ale istoriei ungare dau o înfatisare noua orasului.

Alexandru Roman

În comitatul Bihor, elanul revolutionar din 1848 constituise o buna supapa de afirmare a limbii române la nivel scolar. Initial, austriecii reimpun, din 1850, limba de predare germana la Academia de Drept, aspect ce va dura pâna în 1861, când se reintroduce limba maghiara. Iata însa ca între 1850-1857 functioneaza la Oradea si o catedra de limba româna, al carei titular este, la Gimnaziul Premonstratens, bihoreanul Alexandru Roman[1] (1826-1897). Îi va fi profesor tânarului Iosif Vulcan, care se înscrie la acest liceu în 1951.

Dupa ce îsi facuse studiile la Beius si Oradea, continuate apoi la Viena, bihoreanul Alexandru Roman se întoarce la Beius, în 1848. Aici introduce în acelasi an, pentru prima data, limba româna în scoala. La Oradea, apoi, în 25 iunie 1852, înfiinteaza Societatea de leptura a Junimei Române studioase la Academia de Drepturi si Arhigimnaziul din Oradea-Mare, apreciata de profesorul Vasile Vartolomei „cea dintâi societate culturala si literara întemeiata la Românii din Transilvania“ (dizolvata mai apoi prin ordin guvernamental, în 1875). Interesul pentru „curatirea limbii“, „spre o scriere înteleasa de masele populare“ si cu litere latine era un obiectiv principal al membrilor acestei societati, sustinute financiar de crezul unor inimosi patrioti precum Emanuil Gojdu si Nicolae Jiga. Aceasta societate literara, condusa de Al. Roman, are un mesaj catre românii de dincolo de Carpati, ce înca se foloseau de literele chirilice. E vorba de propunerea lui Giorgiu Delianu, din 24 aprilie 1853: „Dupa ce în Moldova s-a înfiintat o societate literara editoare de carti pentru ramurile de stiinte, ar fi cu scop sa i se transmita din partea societatii (oradene – n.n.) una adresa, prin care sa se provoace, ca sa eviteze, sa lapede din editiunile sale ruginitele si zdrentoasele buchii de care e atât de înstrainat tot sufletul român“[2].

Dupa continuarea studiilor la Viena si Budapesta, din 1862, Roman devine profesorul primei catedre de limba si literatura româna de la Universitatea din Budapesta, al carei titular va fi pâna în 1897. Iosif Vulcan va scrie despre Roman, în Familia (nr. 11 din 15/27 aprilie 1866) ca, datorita îndelungatelor sale „studii limbistice, ocupa cu dreptul locul între cei mai luminati filologi români“. Din 1867 devine membru fondator al Academiei Române, de la Bucuresti. Ca jurnalist, editor si fruntas al miscarii nationale românesti din Austro-Ungaria (deputat 1865-1887), el se pronunta pentru autonomia Transilvaniei, în 1868, fiind condamnat de Budapesta la un an de închisoare. Dupa cum el însusi spunea într-o sedinta a Academiei, devenise „cel dintâi dintre români cari avu, sub era dualista, onoarea sa intre în puscariile de la Vat (18 ian. 1870 – 18 ian. 1871 – n.n.), pentru crima de a fi sustinut si aparat revendicarile neamului sau“. Alexandru Roman a fost si omul ce a reprezentat o punte de legatura între Academia Româna si Academia Maghiara. El cere sa se trimita Academiei de Stiinte din Budapesta publicatiile Academiei Române. Totodata, el se numara printre oamenii de încredere prin care se transfera, în secret, o parte a ajutorului pecuniar oferit de statul român, ajutor ce ajungea la scolile sau asociatiile culturale românesti din Transilvania si Ungaria. În septembrie 1869, Al. Roman obtine de la Mihail Kogalniceanu 30 de exemplare din toate cartile scolare si din toate legile tiparite în tara, pentru a le împarti în Transilvania. Dupa cum îi spunea lui Kogalniceanu (pe atunci ministru al Afacerilor Interne), ele erau degraba necesare pentru „a ne unifica terminologia scolastica, apoi cea administrativa si judecatoreasca“[3].

Românii – principala problema etnica a Oradiei

Exceptând orasul, populatia cea mai numeroasa în Bihor era cea româneasca, motiv de îngrijorare în Oradea. La asta se adauga, în plan extern, succesul politic al românilor din exteriorul arcului carpatic ce au reusit sa uneasca Moldova si ?ara Româneasca într-un singur stat, care se va numi România. Speriate de perspectiva alipirii Transilvaniei la România, autoritatile maghiare supun cenzurii si interdictiei cartile si publicatiile provenite din acest tânar stat (în România lui Cuza se introdusese alfabetul latin din 186312, textele fiind acum mai accesibile si românilor ardeleni). Boierimea si intelectualitatea „regatene“, puternic francofile, puteau afla, în 1863, de un nou si original scriitor francez, pe nume Jules Verne, care tocmai publicase „Cinci saptamâni în balon“ – un roman de mare succes. În 1874, îi aparea „Insula misterioasa“, o denumire potrivita cu intentiile Budapestei fata de tânara Românie Mica…

Un mare serviciu pe care îl face românilor împaratul Franz Josef, înainte de compromisul dualist, este reînfiintarea mitropoliei ortodoxe române din Transilvania, care s-a facut la 24 decembrie 1864, când „printr-o nota scurta si precisa, Franz Josef – referindu-se la declaratiile sale anterioare din 27 septembrie 1860 si 25 iunie 1863 – l-a informat pe Saguna ca aproba întemeierea unei mitropolii ortodoxe române autonome si l-a numit pe el ca cel dintâi mitropolit“. Aromânul Andrei Saguna fusese cel care-si pusese speranta în împaratul austriac dinainte de Revolutia din 1848/49, câstigând-si astfel dusmania lui Kossuth, care l-ar fi dorit mort. Acum, biserca sa ortodoxa româneasca devenea egala cu cea greco-catolica româneasca, moment ce va obliga la o cooperare a clerului celor doua biserici rivale pentru obtinerea mult-doritelor drepturi nationale ale românilor din Ardeal si Ungaria.

Dualismul va da însa mai multe drepturi ungurilor, acceptati de Franz Josef ca popor dominant în granitele vechiului regat al Ungariei. În 1875 apareau, de pilda, primele liste cu cartile de scoala tiparite în România si interzise în Bihor. Dintre autorii români de manuale de istorie, de geografie si de abecedare interzisi, îi amintim pe August Treboniu Laurian (autorul hartii „Charta Daciei Moderne“, Bucuresci, 1868), Aron Pumnul, Ioan Tuducescu, D. Varna, G. Vladescu, M. Mihaescu, S. Salageanu, M. Draghici, V. Roman, St. Pop. Un mare ecou l-a avut raspândirea, în 1877, a unei harti tiparite la Bucuresti în 1876 si întocmite de învatatorul G.A. Zamfiroiu, intitulate „?arile Române sau Dacia moderna“. O astfel de harta s-a confiscat si de la Oradea, ea iritându-l la culme pe premierul maghiar Tisza Kálmán. Harta includea Muntenia, Moldova, o parte din Basarabia si întreaga Transilvanie pâna spre Ungvár, plus Bucovina. Detinerea unei astfel de harti a ajuns sa fie sanctionata cu multe luni de puscarie. Nici publicarea vechilor granite ale Transilvaniei, pe hartile noi ce reprezentau Austro-Ungaria, nu mai era admisa de Budapesta, spre necazul sasilor ardeleni.

Cu prilejul Razboiului de Independenta (1877-1878) pe care România îl ducea, alaturi de Rusia, împotriva Turciei, s-au înregistrat violente împotriva românilor din Oradea, caracteristica fiind spargerea geamurilor acestora cu bolovani. Motivul: respectivii nu s-au raliat sustinerii turcilor de catre ungurimea oradeana… Ca o ironie, desi turcii cotropisera Ungaria de nenumarate ori si-o desfiintasera ca stat, rusii – care spulberasera revolutia în 1849, la cererea Vienei – preluasera întreaga antipatie a ungurilor. Victoria ruso-româna din 1878 va însemna nu numai cucerirea independentei tânarului regat al României, ci si restrângerea granitelor otomane din Europa la nivelul celor din secolul al XIV-lea. Ironia face ca fotograful oficial al României din acel razboi sa fi fost ungurul clujean Carol Pap de Szathmári, apreciat ca primul foto-jurnalist de razboi (1853-54, în Razboiul Crimeii), fotograful, gravorul si pictorul oficial al domnitorului Alexandru Ioan Cuza si apoi al regelui Carol I… De asemenea, tânarul ofiter Lakos Lajos (1851-1917), ce va deveni arhivarul sef al Oradiei (din 1 ianuarie 1903), scrie o carte despre experienta sa de lupta din razboiul amintit. Familia (nr. 17/1895) îi anunta lansarea, la rubrica Literatura si Arte – anunt pe care vi-l redam cu ortografia specifica epocii: „O carte ungurésca. In primavéra acésta a aparut in Oradea-mare o carte ungurésca, intitulata Amintiri din Turcia, in care autorul dl Lakos Lajos, facênd istoricul resboiului ruso-româno-turcesc, scrie cu cea mai calda simpatie despre eroismul armatei române si are un articol ce pórta chiar titlul România ca salvatórea armatei rusesci. Dl Lakos a trait mai multi ani in România, a facut parte din legiunea polóna, care a luptat alaturea cu turcii, deci are tóta competenta“. Precizam ca volumul se numeste, în originalul maghiar „Visszaemlékezés Törökországra”. (1875, 1876, 1877.) si-a fost tiparit la Oradea în 1895, la tipografia lui Lászky Ármin.

Alaturi de alte orase cu majoritate maghiara, Oradea devine municipiu în 1870, an în care apare si primul cotidian oradean, în 3 iulie, Nagyvárad, de limba maghiara, fiind practic si primul cotidian din Transilvania! Industria tipografica se dezvolta si ea impetuos, oferind ziare, carti, cataloage, vederi, etichete si altele. Tipografiile perioadei au fost „Tichy“ (1808-1874), „Simon Sonnenfeld“ (1856-1948), „Ottó Hügel“ (1868-1890), „Lászky Ármin“ (1874-1919), „József Láng“ (1890-1919) si „Szent László“ (1894-1944). Pe 4 mai 1874, Academia din Oradea a fost echivalata ca statut cu facultatile de drept de la cele doua universitati din Ungaria, durata studiilor fiind stabilita la 4 ani.

Un alt aspect neplacut românilor era politica de maghiarizare, care se folosea de orice ocazie ca sa-si îndeplineasca misiunea, inclusiv de Seminarul Greco-Catolic din Oradea. Pregatind viitoarele sale cadre din Transilvania, seminarul oradean nu mai era cel de la începutul secolului, atribuindu-i-se acum pe nemeritate eticheta de „românizator“ al elevilor sai, dupa cum ne asigura, cu argumente clare, avocatul oradean reformat Kereki Nagy Sándor în cartea ?ara Bihorului, vol.2, editia 1885. Facând o vizita pe la seminarul amintit, carturarul maghiar anunta ca nu se poate vorbi de românizare „deoarece toti copiii care se jucau (în curte – n.n.) vorbeau ungureste, fara nici o exceptie si nu am auzit nici un cuvânt românesc“. El demonstreaza ca „aceasta institutie nu este una românizatoare, ci mai degraba condusa de spiritul maghiarizarii“, prin faptul ca ea are „trei profesori si un pedagog maghiari, care nu stiu româneste nici un cuvânt“. Prin urmare, „este pe nedrept acuzata de dezmaghiarizare“. K. Nagy Sándor mai scrie si ca românii care veneau din interiorul Transilvaniei, la seminar, la scoala de pedagogi, chiar daca nu stiau o boaba ungureste când soseau la Oradea, ne asigura ca „vor deveni maghiari“ pâna la terminarea studiilor… Ce nu spune cronicarul maghiar oradean este ca la acest aspect servil al bisericii greco-catolice locale se ajunsese prin directa si nefireasca interventie a Budapestei. Raspunsul îl aflam din Istoria României. Transilvania, vol II, Cluj-Napoca, 1997: „În cazul episcopiilor unite, ministrii unguri propuneau Împaratului-Rege, ce avea drept sa numeasca direct episcopii de Gherla, Lugoj si Oradea, candidati cu sentimente filomaghiare, cozi de topor ale guvernului, ca de pilda Ioan Szabó sau Ioan Olteanul (episcop de Oradea 1874-1877 – n.n.) si Ioan Pop Szilagyi (episcop de Oradea 1863-1873 – n.n.)“. Mai mult, „amestecul primatului bisericii catolice în afacerile bisericii românesti greco-catolice a devenit atât de suparatoare încât, în toamna anului 1870, o delegatie a diecezei Oradea, din care facea parte si Iosif Vulcan, pleaca la Budapesta pentru a protesta «odata pentru totdeauna» împotriva acestui amestec“. Dupa cum rezulta însa din relatarea din ?ara Bihorului, protestele au fost zadarnice. Referindu-se la anul 1870, un text din Familia (nr.38/1906) afirma ca pe atunci „sovinismul de azi (din 1906 – n.n.) era numai în fasie. De atunci încoace a devenit hidra batrâna si blastamata, care daca ar fi în stare, ar ridica muri chinezi (ziduri chinezesti – n.n.) între noi si România“.

Interesant este ca lui Mihai Pavel, episcopul greco-catolic de Oradea (1879-1902) contemporan cu Kereki, în ciuda celor relatate, i se va reprosa ca nu este „destul de patriotic“ si, dupa tiparirea la Arad a unei brosuri denigratoare, scrisa de renegatul Pituk Béla (1855-1897) – un preot greco-catolic destituit – va avea de-a face, în 1893, cu un val de sovinism maghiar care-l acuza de „daco-românism“. Având titlul bombastic „Hazaárulók“ (Tradatori de tara, în maghiara) si subtitlul „Országunk kell?s közepén a jelen korunkban eloláhositott 24.000 t?sgyökeres magyarjainkról“ (Despre cei 24.000 de unguri neaosi, romanizati în timpurile prezente, în mijlocul tarii noastre), fostul preot maghiarofon oferea asa-zise „demascari“ despre atitudinea antimaghiara a episcopului Pavel, învinuit de „daco-românism“, acuze de mare pret pentru presa locala si budapestana, chiar daca autorul era „un nevropat incurabil“, ce fusese „internat în spitalul de alienati în Arad“. Acuzele de românizare veneau tocmai în explicitarea teoriei roesleriene cum ca valahii au ajuns sa domine Transilvania printr-o înmultire prolifica si agresiva… În plus, liderii lor ardeleni tocmai avusera si neobrazarea de a cere, din nou, drepturi egale cu maghiarii, într-o petitie foarte bine argumentata si intitulata Memorandum, transmisa direct împaratului la Viena, în 1892.

Cum sentimentul patriotic maghiar era si el la cote înalte la Oradea, în 1892 – anul celebrarii a 700 de ani de la sanctificarea regelui Ladislau si a 200 de ani de la eliberarea de sub turci – sovinii maghiari au pus în scena o varianta locala a Noptii Sfântului Bartolomeu (Franta, 23/24 august 1572). Prin urmare, în noaptea de 28 iulie/9 august 1893, o multime de factura medievala, înarmata cu pari, lanturi si bolovani a trecut la atacarea si devastarea resedintei episcopale greco-catolice, din centrul orasului. Ea se adunase pe la ora 21 în Piata Sfântul Ladislau, întonând cântecele patriotice maghiare „Szózat“ si „Kossuth nótája“. Lumea buna a orasului a preferat o alta abordare a situatiei, dupa cum scrie cotidianul Nagyvárad: „În cofetaria de lânga episcopia româna unita se îngramadise o lume de doamne si domni eleganti, ca sa priveasca din loje interesantul spectacol“…

Conform publicatiei Vestitorul, nr.24/1927 – „organ al Eparhiei Române Unite de Oradea si revista de cultura religioasa“ – „o mare multime de oameni, ca la 1000 de insi, s’au strâns pe piata din fata episcopiei, cântând imnul lui Kossuth, apoi urlând, fluerând, vociferând la adresa episcopului Pavel: Jos cu mizerabilul! valah puturos, opincar, tradator de patrie, belciug de nasul lui! si altele. Nemultumiti cu aceste expresiuni prea delicate, stiindu-se la adapostul oricarei interventii politienesti, au început sa bombardeze resedinta episcopala cu bolovani de câte 3-4 kg fiecare, încât, în scurt timp n’a mai ramas nici un giam, dar nici cercevele, obloane si usi nestricate la aceasta resedinta“. Teodor Nes este cel care precizeaza corect anul evenimentului, 1893, redându-l detaliat, cu statistica distrugerilor. Astfel, dupa devastarea resedintei episcopale, sunt luate la rând casele fruntasilor români, ajungându-se la Scoala Normala Greco-Catolica. Strigând «Aici se fabrica tradatorii!», scoala ajunge tinta multimii înfierbântate, care se dotase cu caramizile descoperite la un santier. Urmeaza apoi Seminarul, iar lucrurile nu aveau sa se opreasca aici. Revenind în centru si întarita cu cei care iesisera de la teatru, gloata a reluat campania, devastând iarasi resedinta episcopala greco-catolica. Urmeaza un scurt moment de respiro, vacarmul si tipetele fiind înlocuite, la ora 22,30, de cântece patriotice maghiare, intonate în Piata Sfântul Ladislau. Dupa aceasta îmbarbatare colectiva nocturna, se porneste din nou la devastarea de locuinte românesti, ajungând prada distrugerilor si cladirile Consistoriului Ortodox. Gloata furibunda este oprita de husari în momentul în care dorea sa distruga biserica ortodoxa din Velenta.”

Însusi împaratul Franz Josef va lua partea episcopului, „considerând insulta prea mare, a calificat, într-o audienta, cele întâmplate la Oradea, drept demonstratiuni condamnabile, iar lozincile strigate împotriva episcopului român drept fraze goale ale unui sovinism exagerat“ (Istoria României. Transilvania, vol II). Cele câteva sute de geamuri sparte – si pe atunci sticla de geam era foarte scumpa! – la care se adaugau distrugerile materiale ale cladirilor, plus teroarea la care au fost supusi românii în acea noapte a groazei s-au lasat cu o grea amintire pentru români.

Iosif Vulcan reuseste sa insereze o nota sarcastica, probabil la închiderea editiei, în Familia, nr. 31 (1/13 august 1893): „Bursa oradana. Pretul sticlei în Oradea-mare s’a urcat cu 50%; iar buna întelegere a scadut cu 100%.“ Din numarul urmator al Familiei (nr. 32, 8/20 august), pe antepenultima pagina, la nota Turburarile din Oradea-mare, Vulcan precizeaza ca zilele tensionate s-au prelungit, casele românilor ajungând a fi pazite cu patrule militare. „Asa petrecuram aproape o saptamâna – sub sabia lui Damocle“ spune Iosif Vulcan în încheiere.

Ziarele budapestane, cu exceptia lui Pesti Hirlap, nu s-au mai grabit sa aprobe actiunea de la Oradea, devenind îngrijorate cu privire la ecoul extern al acestui eveniment, care putea fi mai mare decât cel al Memorandumului si Replicii – document redactat în 1891 de Aurel C. Popovici si studentii români din Austria, printre care Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu si Nicolae Comsa. Dupa cum precizeaza Teodor Nes, evenimentele de la Oradea s-au soldat doar cu pedepsirea unor „tapi ispasitori obscuri“, în numar de trei (abia în 1897), iar cei cinci ziaristi care incitasera multimea au fost achitati.

Asemenea izbucniri de ura etnica nu faceau decât sa întareasca sentimentul apartenentei la românitate al românilor din Oradea si la croirea unei unitati nationale, în ciuda unor diferente concurentiale de natura confesionala dintre greco-catolici si greco-ortodocsi. Dupa condamnarea la închisoare de catre autoritatile maghiare a fruntasilor Memorandumului, studentii oradeni le vor face acestora o primire entuziasta la gara, în 1894, când mergeau spre locul de detentie.

Baimareanul Mihai Pavel ramâne în istoria locala si ca un foarte bun gospodar, de el legându-se multe edificari si renovari în dieceza de Oradea; el fiind si cel care „a descoperit si aranjat Stâna de Vale (unde se afla în momentul devastarilor sovine de la Oradea – n.n.), ca loc de odihna peste vara si minunata statiune climaterica de munte“ (Monografia-almanah a Crisanei, p.342), devenita mai apoi principala statiune montana a Bihorului. Iosif Vulcan face o ampla descriere a statiunii, în Familia, nr. 31/1888 (pag. 357-358), considerând-o cu „un cuib de raiu“. „În doua rânduri a fost la Roma, la Sf. Parinte, care i-a conferit titlul de conte roman, asistent la tronul pontifical si prelat papal. Împaratul, pentru meritele sale, l-a distins cu ordinul coroana de fier clasa I, dupa ce înainte fusese numit consilier intim“ – se mai scrie în Monografia-almanah despre episcopul Pavel. Strada denumita „Episcop Mihai Pavel“ trece azi, ca si în trecut, printre cladirile Episcopiei si Liceului Greco-Catolic.

Perioada episcopului Mihai Pavel este, pentru miscarea nationala româneasca din zona, „perioada atoniei politice (1881-1905)“ – cum o numeste Teodor Nes – fiind caracterizata de o letargie a combativitatii românesti. „Bihorul e reprezentat în parlamentul de la Budapesta prin figuranti marunti, fara relief social; o seama de oameni, cu structura psihica în tranzitie spre desfiintare, spre topirea desavârsita în masa maghiara“ – Monografia-almanah a Crisanei, p.12.

În ianuarie 1893, venind din Germania, via Viena, proaspat realizatul cuplu mostenitor al tronului României, Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen si Marie de Edinburgh, trece prin Oradea, cu trenul, în drumul lui catre România. Calatoria transilvana a celor doi s-a efectuat sub semnul clandestinitatii, autoritatile nedorindu-si manifestari de efuziune sentimentala din partea populatiei românesti, atât de interesate de realizarile politice a fratilor de peste munti. În 1895, la mai bine de doi ani de la trecerea principesei Maria prin Oradea, Iosif Vulcan publica imaginea tinerei, îmbracata în costum popular românesc, pe prima pagina din Familia (nr. 35/1895). La explicatia pozei, Vulcan observa ca România, prin familia domnitoare, se înrudeste acum cu Anglia, Germania si Rusia, adaugând niste cuvinte profetice: „Tânara principesa Maria, ca viitoare regina a tarii, are un rol de mare însemnatate în istoria tarii noastre. Din cauza aceasta, înca de acuma atrage luarea aminte a tuturor patriotilor“. Cuplul Maria-Ferdinand se va întoarce la Oradea, aureolat de glorie, 26 de ani mai târziu, ca regele si regina tuturor românilor!

Între Iosif Vulcan si Ady Endre

Cu toate acestea, Oradea reuseste sa ramâna un loc important al românismului în aceasta perioada. Saptamânalul Familia (1865-1906), a oradeanului Iosif Vulcan, tiparit initial la Pesta, apoi Buda-Pesta – nr. 0 în 1/13 mai, apoi nr. 1 în 5/17 iunie 1865 – pâna în 20 aprilie/2 mai 1880 (nr. 31), s-a declarat „foaie enciclopedica si beletristica cu ilustratiuni“, devenind una dintre cele mai importante publicatii de limba româna din Transilvania, în paginile ei fiind lansat si cel mai mare poet român. Astfel, în nr. 6 din 25 febr./9 martie 1866, apare poezia „De-asiu avé“ (De-as avea…), semnata „Mihaiu Eminescu“, editorul rebotezându-l astfel pe vecie20 pe moldoveanul Mihail Eminovici, din România.

Începând din 27 aprilie/ 9 mai 1880 (nr. 32) si pâna la 31 decembrie 1906 (nr. 41), revista este tiparita la Oradea, unde si-a mutat sediul. Desi avocat de profesie, cu licenta obtinuta la Budapesta, Iosif Vulcan a pledat doar pentru o singura cauza toata viata sa: promovarea limbii române si culturii nationale; chiar el demonstrând ca poate fi publicist, poet, dramaturg si traducator într-o tara care oprima limba româna. „Prezenta scriitorilor români din toate regiunile tarii a devenit o permanenta si o traditie la Familia, reprezentând astfel o scoala literara, o furnizare de modele de imitat si urmat“21. George Cosbuc, St. O. Iosif si Octavian Goga, cei mai mari poeti ardeleni, pot fi descoperiti în paginile Familiei, la care Vulcan era „proprietar, redactor respundator si editor“.

Se cuvine sa precizam ca preocuparile jurnalistice ale lui Iosif Vulcan începusera chiar din adolescenta, când era elevul lui Alexandru Roman la Gimnaziul Premonstratens din Oradea (1851-1859). Împreuna cu George Ardelean, el scoate în 1853 revista Umoristul, care va aparea pâna în 1870*22. Dupa cum observa Teodor Nes, „în 1867 face o calatorie în Franta, ceea ce însemna o îndrazneata derogare de la tipicul educatiei si instructiei germane din fosta Monarhie“ – calatorie completata în 1868 cu o vizita în România, de „unde culege vii si hotarâtoare impresii din care se vor plamadi directivele sale de actiune“. Dupa aceste pelerinaje în inima culturii europene si a celei nationale, Iosif Vulcan începe o campanie de presa în sprijinul înfiintarii teatrului national, campanie deschisa cu articolul „Sa fondam teatru national!”, publicat în Familia, nr. 29 din 20 iulie 1869, actiune ce-l va propulsa în memoria publica locala ca parintele teatrului românesc oradean. Considerând Teatrul ca „un templu al moralitatii, al luminii si al stiintei“, care poate „conduce poporul la glorie si marire“, Vulcan îi atribuie rolul de „cea mai mare scoala de educatiune“, alaturi de Biserica si Scoala. Credem ca definitia teatrului national, Vulcan a dat-o prin aceste cuvinte: „un templu al Thaliei române, care sa nu fie numai un loc de petrecere si distractie, ci un institut pentru cultivarea limbei noastre si pentru înaltarea ei, un institut pentru desteptarea, dezvoltarea si cultivarea simtului si spiritului national“.

Din iulie 1879, Vulcan devine membru corespondent al Academiei Române, iar din 1891 membru deplin. Din aprilie 1897, Iosif Vulcan si redactia revistei sale se muta în actuala casa memoriala, cumparata atunci de la arhitectul-sef al orasului, David Brush. Investitia a fost posibila gratie mostenirii sotiei sale, Aurelia Vulcan, de la bunul prieten de familie, fostul deputat Bölönyi Sándor. Iosif Vulcan cunoaste un moment de triumf cu ocazia primului spectacol la Oradea al unei trupe românesti din România. Astfel, joi, 13 iulie 1871, trecând peste conditia descurajanta a Societatii teatrale maghiare de teatru din Oradea, aceea de a ceda jumatate din încasari pentru utilizarea salii si decorurilor, trupa vestitului Mihail Pascali de la Bucuresti (în care tânarul Eminescu tocmai fusese sufleur) sustine doua reprezentatii a câte doua piese fiecare. Se cuvine sa precizam ca trupa româneasca a ales Oradea dupa ce, la Cluj, ungurii n-au vrut sa-i închirieze teatrul, „gelosi pe succesele lui Millo din 1870“ si speriati ca „se va româniza tot Clujul“ (Familia, nr.39/1906, pag. 460).

Mihail Pascali (1830-1882) era primul actor român care l-a întruchipat pe Hamlet, la Teatrul cel Mare din Bucuresti, în 21 iulie 1861, teatru al carui director a devenit în anul reprezentatiilor de la Oradea. Succesul fulminant înregistrat la Oradea s-a legat însa de piesele „Pacatele barbatilor“ si „Nevasta trebuie sa-si urmeze barbatul“, suficient de bine alese ca sa se joace cu casa plina la ambele reprezentatii. Spectatorii români, de diverse categorii sociale, au venit inclusiv din afara orasului, iar printre curiosi s-au numarat si spectatori unguri. Reprezentatiile lui Pascali s-au bucurat de o cronica elogioasa chiar în presa maghiara (ziarul Szabadság). În cadrul primeia dintre ele, între cele doua piese, Matilda Pascali, îmbracata în costum national, a recitat poezia „Copila româna“ de Iosif Vulcan, autorul fiind în sala23. Aplauzele furtunoase care au urmat trebuie sa-l fi încurajat pe Vulcan în eforturile sale privind teatrul românesc. Tatal sau, protopopul greco-catolic Nicolae Vulcan, se muta la Oradea, la începutul anului 1880. Aici va si deceda, în ziua de 20 aprilie 1884, fiul publicându-i un elegant necrolog în Familia.

La Familia este publicata si oradeanca Maria Bosco (Suciu, dupa casatorie). „Ea este cea dintâi femee care a publicat versuri românesti si întrece pe toti barbatii scriitori din Nordul României în adâncimea si gingasia simtirii precum si în stapânirea limbii (la ea, cea dintâi, fara latinisme) si a versului“ spune scriitorul si ziaristul german Dr. Wilhelm Rudow, ginerele ei, în „Geschichte des Rumänischen Schrifttums bis zur Gegenwart: Ausgearbeitet mit Unterstützung der angesehensten Schriftsteller“ (Istoria literaturii românesti pâna astazi: elaborata cu sprijinul celor mai apreciati scriitori – în germana), Wernigerode, 1892. Maria Bosco-Suciu (1841-1891) debuteaza în Familia la vârsta de 23 de ani cu poezia „Ruga unei june”. Fata ei, Lucretia Suciu, îi va cunoaste personal, gratie cenaclului literar întretinut de mama, pe George Cosbuc, Septimiu Albini, Gheorghe Bogdan-Druica si alti animatori ai cuvântului românesc. Nascuta la Oradea în 1859, absolventa a Institutului Ursulinelor si având o aplecare catre limba si cultura germana (mostenita de la mama), Lucretia Suciu va deveni o poeta demna de cartile de istorie literara. În casa ei se vor continua acele sedinte de cenaclu cu personalitati românesti, pe care le tinuse si mama sa. Desi a debutat în Familia, în 1884 (nr.28, 8/20 iulie), cu sonetul „Suvenir”, Lucretia Suciu (casatorita Rudow, din 1891), îl va obliga pe Vulcan sa scada costul abonamentelor la Familia, pentru a preîntâmpina concurenta provocata de aparitia revistei „Foaia literara”, scoasa la Oradea, în 1897, de ea si sotul sau. Nu de alta dar, în „Cuvântul redactional“ al primului numar, Lucretia promitea o revista ieftina, care sa „poata strabate si în paturile care pâna acum nu pot fi partase la miscarea literara a poporului român“, fiind în plus si bisaptamânala. Din pacate, noua revista a aparut numai un an, parte din pricina sanatatii precare a editorilor, parte din cauza atacurilor confratilor de la revista umoristica „Vulturul”. Saptamânalul „Foaia literara” ramâne în istoria locului ca prima publicatie literara româneasca fondata si aparuta la Oradea; „Familia” lui Vulcan aparând initial la Pesta, dupa cum spuneam. Wilhelm se stinge la Oradea în 16 aprilie 1899, urmat, la 5 martie 1900, de sotia sa Lucretia. „Prin ea si Iosif Vulcan, Bihorul a intrat în literatura româna“, considera Teodor Nes.

Dupa aproape 42 de ani de aparitie neîntrerupta, un record printre publicatiile românesti, revista Familia (Seria I, cum se numeste acea perioada) îsi sisteaza aparitia în 1906. Iosif Vulcan moare în 8 septembrie 1907, la Oradea, fiind înmormântat în Cimitirul Rulikowski.

Iosif Vulcan este primul scriitor român care încearca si o abordare psihologica a fenomenului maghiarizarii. El ofera astfel si alte raspunsuri decât evidenta agresiune institutionala a statului maghiar din imperiul dualist. În romanul „Ranele natiunii”, aparut în trei volume, la Buda-Pesta, în 1876, Vulcan ofera un tablou de la A la Z al românului din aceasta parte a Ungariei. Mai precis, de la Albinescu Aron, „de un caracter românesc, verde si pronuntat“, la Zimbran Stefan, un tânar si promitator avocat, cu „un caracter acomodabil“, ajuns în cele din urma renegatul Zimbrai Pista, cu nevasta unguroaica, serviciu comod în slujba statului si oprimator al propriului neam… Daca cei doi sunt gata sa realizeze initial un cuplu politic nationalist românesc, socru-ginere, prin cumpararea machiavelica a tânarului român de catre comitele ungur, unitatea se destrama, rezultând o serie de tragedii individuale, printre care si sinuciderea lui Zimbran.

Va transmitem câteva dintre parerile lui Vulcan, în selectia lui Teodor Nes. Casatoriile mixte: „Pâna acum mai fiecare Român care si-a luat de sotie o unguroaica, s-a facut si el Ungur“ – vol.II, p.144, observatie verificabila si astazi! Aron Albinescu: „Ne lipsesc barbatii cu caracter. Fara conducatorii onesti, lipsiti de orice vanitate si interese materiale, nici o natiune nu poate sa înfloreasca“ – vol II, p.30. Alta rana: „La noi fiecare om cu gura mare e conducator“ – vol. II, p.185. Tinerimea maghiara: „O parte în veci nu ceteste si nu învata nimic, nu numara bancnotele când le azvârle muzicantilor tigani si exceleaza numai prin înjuraturi bicheresti“ – vol. I, p.127. Persecutii: „Românul care ceteste ziare românesti, nu se poate bucura de încrederea unui Ungur“ – vol. II, p.180. Renegatii la slujbe: „Mai toti dregatorii români de la comitat, dimpreuna cu notariu de la sate, nu numai desertara din tabara nationalista, dar înca detera mâna de ajutor contrarilor“ – vol. II, p.203. Intelectualii români, „ca sa nu moara de foame, unii sunt gata a primi orice rol rusinos“ – vol. I, p.103. Românul de doi bani: Liezanu, un personajiu maleabil, „subscria sume mari pentru întreprinderile românesti, pe cari însa nu le platea, dar era cunoscut ca un brav Român“ – vol III, p.14.

Printr-un efort colectiv remarcabil si o admirabila constiinta nationala, românii din Oradea si Bihor reusesc sa-si înfiinteze, în 12 mai 1898, propria banca: Institutul de credit si economii „Bihoreana“. Printre initiatorii subscriptiei publice, dar si membrii în conducerea bancii, se numara Iosif Vulcan si Aurel Lazar. „Banca Bihoreana a luat fiinta ca institut de credit si economii în urma tristului fapt ca poporul nostru era tratat cum nu se poate mai rau de bancile streine, îndeosebi maghiare. În zadar cerea Românul bani pe credit, nu primea sau chiar daca se întâmpla sa primeasca, pentru datorii neînsemnate, mosioara românului era vânduta fara crutare“ (Monografia-almanah p.309). „Bihoreana“ va fi un real sprijin pentru micile gospodarii taranesti, pentru scoala si biserica, dar si pentru mica industrie. Ea reuseste sa sustina financiar si pe unii studenti de la Academia de Drept din Oradea. Renumele si actiunile acestei banci românesti ajunsesera destul de puternice pentru a deranja pe reprezentantii maghiarimii. Astfel, dupa cum observa Teodor Nes, publicatia economica Erdélyi Gazda tragea un semnal de alarma în coloanele sale: „Sa luam aminte cum valahii îsi însusesc proprietatile de pamânt ale maghiarilor care dau faliment“.

Lovitura data de împarateasa Maria Tereza vietii muzicale oradene a fost spalata abia în 1888. Acum se sustine, pe 5 ianuarie, primul „concert filarmonic“, sub bagheta dirijorului Schnitzel J10.
Primul 1 Mai muncitoresc s-a sarbatorit în 1890, prilej cu care s-a cerut ziua de munca de 8 ore si cea de repaus duminical.

Ca un fapt divers al lumii stiintifice, medicii europeni ai acestei perioade erau adeptii unei explicatii interesante în ceea ce privea nasterea de copii debili mintal. Astfel, femeile din rasa alba (considerata net superioara) daca dadeau nastere unor astfel de copii însemna ca una dintre stramoasele lor fusese violata de razboinicii mongoli. Ca argument principal se aducea asemanarea trasaturilor faciale (numite mongoloide) ale unor copii retardati, cu cele ale rasei invadatorilor…25 Era practic un ecou târziu al grozaviilor din urma cu peste 6 secole, cu care ramasesera mongolii în constiinta europeana.

Din 1900 se stabileste la Oradea tânarul jurnalist Ady Endre (1877-1919), care va deveni unul dintre cei mai importanti si progresisti poeti maghiari si prieten cu Iosif Vulcan. În acelasi an, în 7 octombrie, apare la Oradea primul automobil. Cu el s-au plimbat pe strazile orasului, dând o fuga si pâna la Baile Felix, trei ziaristi locali, printre care si Ady. Atras de efervescenta viata culturala maghiara (existau aici deja 5 cotidiane!) si de cosmopolitismul orasului aflat în plina dezvoltare, el o va cunoaste aici pe cea care-i va deveni muza: oradeanca Brüll Adél (Léda). Gratie ei va pleca la Paris. Pentru Ady, Oradea era un „oras inteligent, miraculos si modern“. Criticii apreciaza ca „Oradea a fost primul oras care a avut un impact major asupra formarii sale“ – Muzeul memorial „Ady Endre“, din Oradea. Pâna la sfârsitul anului 1903, când se muta de la Oradea, Ady a publicat volumul de versuri „Még egyszer” („Înca o data“, Oradea, 1903). Unul dintre admiratorii, prietenii si traducatorii sai va fi poetul român ardelean Octavian Goga, viitor prim-ministru al României Mari. Domeniul de la Ciucea va fi cumparat de Goga, la propunerea vaduvei lui Ady, în 1919. „O vaduva nu se refuza, iar când acea vaduva este vaduva lui Ady Endre, cumpar proprietatea chiar daca ar fi sa o fac cadou cuiva“, a argumentat Octavian Goga amantei sale Veturia, viitoare sotie.

Tot în perioada lui Ady la Oradea, se desfasoara primul meci de fotbal cu participare internationala, pe 1 iunie 1902, în gradina Rhéday. A fost un meci demonstrativ cu acest nou sport de echipa, oferit oradenilor de catre englezii din Bishop Auckland. Imediat dupa acest episod, ziarul Nagyvárad, din 20 august 1902, se facea ecoul unui demers nationalist specific perioadei. Ca urmare a faptului ca aparusera niste ilustrate cu Piata Mica (St. László, a Primariei) pe care era scris mai mare în germana „Gruss aus Grosswardein” (Salutari de la Oradea Mare) decât similarul maghiar „Üdvözlet Nagyváradról”, ziarul facea un apel împotriva „comerciantilor lipsiti de patriotism“, cerând ca posta sa nu primeasca spre expediere astfel de ilustrate. Si asa se face ca, daca înca de pe primele ilustrate cu Oradea Mare, publicate la finele anilor 1890, aparuse text bilingv maghiaro-german, de acum înainte, cu un „patriotism“ greu de înteles în zilele noastre, editorii nu vor mai publica textul ilustratelor decât în maghiara. Textele bilingve maghiaro-germane vor reaparea abia în ultimii ani ai Primului Razboi Mondial, când situatia devenise disperata.

Doru SICOE

BREBAN – COLABORATOR AL SECURITATII?

„Alte popoare au sfinti, grecii au întelepti.
S-a spus, pe drept cuvânt, ca un popor
nu se caracterizeaza atât prin oamenii mari
pe care îi are, ci mai mult prin felul în care
îi recunoaste si îi stimeaza pe acestia.”
Friedrich Nietzsche

Autorul „Buneivestiri”, Nicolae Breban, nascut la Baia Mare, în data de 1 februarie 1934, este fiul preotului greco-catolic, Vasile Breban, închis sub unguri. Bunicul sau, Nicolae Breban, protopop în comuna Cicârlau, a înaltat o catedrala, gratie eforturilor d-sale luând fiinta, dupa cum se stie, câteva scoli în Ardeal. Breban debuteaza târziu, purtând mai bine de un deceniu, stigmatul de „dusman al poporului”, purtând „steaua galbena” a individului – în perceptia cerberilor regimului comunist – cu o provenienta „suspecta”. Aceeasi problema, legata de „originile nesanatoase”, o au, de altfel, si alti colegi de generatie ai d-sale – generatie numita de criticii literari, saizecista, una dintre cele mai stralucite, date culturii române în perioada postbelica – Nichita Stanescu, nepot de general alb-gardist: Cereaciukin, Matei Calinescu, fiu de burghezi si intelectuali din perioada interbelica, Cezar Baltag, fiu de preot basarabean.

Breban debuteaza târziu, la 31 de ani, stralucit, în 1965, cu romanul „Francisca”, prezentat de Matei Calinescu. Publica, apoi, imediat, „În absenta stapânilor” (1966), având o incredibila ascensiune, un urcus destinal fulminant, dupa ce dictatorul se opune fatis invadarii Cehoslovaciei lui Alexander Dub?ek – Uniunea Sovietica si aliatii din Pactul de la Varsovia, cu exceptia României, dupa cum se stie, invadeaza Cehoslovacia – moment istoric crucial care da fiinta fenomenului de eliberare politica numit „Primavara de la Praga”. Anul 1968, de buna seama, a schimbat, apropo, lumea, „chiar daca va convine sau nu”, sustine deputatul european Daniel Cohn-Bendit. 1968 a schimbat în esente inclusiv România, dupa marasmul proletcultist iscându-se o boare de liberalizare, care a stârnit simpatia, ba chiar admiratia a nu putini intelectuali români fata de Ceausescu. În acel context, Breban cunoaste – cu vorbele marelui critic Eugen Negrici – „o glorie de neegalat”. Astfel, dupa primele doua romane, în 1968 – an declarat de critica de specialitate drept an al romanului! – vede lumina tiparului „Animale bolnave”. În acel context istoric de liberalizare, la Congresul al X-lea al PCR, din 6-12 august 1969, tânarul Breban este ales membru supleant al Comitetului Central. În 1971, are loc premiera filmului artistic „Printre colinele verzi” (scenariul si regia de Nicolae Breban), o ecranizare a romanului „Animale bolnave”.

„Filmul nu este agreat de catre oficialitatile comuniste – noteaza Laura Pavel în nota biobliografica inserata la începutul volumului Breban 70 (Editura Ideea Europeana, 2004) – fiind inclus însa în selectia oficiala a Festivalului International de la Cannes. Prezent la Paris, cu acest prilej, Nicolae Breban este socat de Tezele din Iulie, prin care Ceausescu va declansa, dupa model maoist, revolutia culturala. Dezavuând public politica regimului din România, prin interviuri acordate presei occidentale, scriitorul îsi anunta, în semn de protest, demisia din functia de redactor-sef al României literare”. În jurnalul sau, intitulat „Un român la Paris”, Dumitru Tepeneag – singurul cetatean român (dupa Regele Mihai I), caruia i s-a retras cetatenia prin decret prezidential – nota, referitor la acea radicala ruptura brebaniana cu sistemul ceausist, urmatoarele: „22 septembrie 1971. În sfârsit, Le Monde a publicat si articolul despre Breban: «Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue La Roumanie littéraire donne sa démission» (…) 23 septembrie 1971. Stirea despre demisia lui Breban a fost reluata de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mândru”.

În data de 16 februarie 1971, în România, „are loc sedinta comuna a comitetului organizatiei de partid si a biroului Uniunii Scriitorilor, în care este incriminat faptul ca Breban „si-a prelungit sederea în strainatate, fara sa aiba dezlegare la plecarea din tara decât pentru o perioada limitata” si, cititi cu atentie! „se propune excluderea lui Nicolae Breban din biroul Uniunii, precum si excluderea sa din rândurile membrilor supleanti ai CC al PCR si din rândurile membrilor PCR. În aceeasi zi, în sedinta de lucru a CC al PCR, propunerile confratilor sunt însusite si supuse spre aprobarea plenarei Comitetului Central.” (s.n.) Întors în tara în luna aprilie, dupa o calatorie prelungita în Franta si R.F. Germania, refuzând însa sa se autoexileze, scriitorul devenise indezirabil pentru autoritatile comuniste. (s.n.) Este marginalizat, supravegheat si împiedicat sa mai calatoreasca în strainatate pâna în 1975, desi obtinuse deja si cetatenia germana. Înfruntând aceste conditii potrivnice, el se consacra, în exclusivitate, scrisului, fiind, dupa marturisirea sa, «singurul meu raspuns posibil, firesc, desi paradoxal pentru unii»”.

Breban intra, asadar, în marginalitate sociala. Publica o data la câtiva ani câte un roman, luptând cu organismele cenzurii comuniste. Una dintre cele mai acerbe lupte cu cenzura romancierul o duce pentru publicarea uneia dintre capodoperele sale, „Bunavestire”, refuzate de editurile „Cartea Românesca” si „Eminescu”. Este anchetat de securitate. În acel context, al anchetelor la securitate, îl cunoaste si pe generalul de securitate Nicolae Plesita. Romanul „Bunavestire” vede, totusi, lumina tiparului în 1977 la Editura Junimea din Iasi si este atacat virulent în plenara C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie 1977, atac preluat fara crâcnire de întreaga presa de partid si cea literara din tara.

Având cetatenie germana si, respectiv, pasaport german – Mama romancierului, Olga Constanta Esthera Böhmler-Breban, vine dintr-o familie de nemti emigrati din Alsacia – Breban calatoreste în strainatate, stabilindu-se, într-un târziu, la Paris, si continuând, maniacal, sa scrie si sa publice în tara, la prestigioase Case de Edituri din strainatate, inclusiv trei romane la prestigioasa editura pariziana Flammarion. Revolutia din 1989 îl readuce din exil acasa, în România, unde domnul Andrei Plesu, în primavara anului 1990, îl invita sa preia revista „Contemporanul”, înfiintata la 1881 si editata, la ora actuala, de Trustul Contemporanul. Da. Autorul „Buneivestiri” se întoarce definitiv în România, tara în care Nicolae Breban s-a nascut si a creat o opera romanesca de prim rang, devenind unul dintre cei mai mari scriitori români. Unul dintre cei mai atacati scriitori români. Unul dintre cei mai izolati scriitori români. Unul dintre cei mai calomniati scriitori români.

Breban scrie si publica ritmic: romane, eseu, poezie, traduceri, teatru. Este iubit si denigrat în egala masura. Este aplaudat, calomniat… Este invidiat si adulat în egala masura pentru uriasa-i forta creatoare de nestavilit, pentru forta de a fi el însusi, de a fi liber, unic, vulcanic, intempestiv, covârsitor de viu, pentru forta-i de a fi un soi de pegas nabadaios si genial, un cal de cursa lunga, imposibil de îmblânzit de nici una dintre dictaturi, inclusiv de cea postdecembrista, „de catifea”, dupa cum i s-a spus nu o data. Vocatia lui nu este, n-a fost niciodata, vorbind în limbajul lui Napoleon, politica; Vocatia d-sale este, previzibil pâna la monotonie, Romanul. Romanul polifonic, clasic, romanul ca o constructie enorma, asa cum l-au vazut, l-au visat uriasii: Dostoievski, Tolstoi, Proust, Musil.

…La circa o luna dupa ce romancierul împlineste 77 ani, la circa 35 de ani scursi de la publicarea, în 1977, a romanului „Bunavestire”, în anul de gratie 2011, în Postul Sfintelor Sarbatori Pascale, aflam, cu surprindere, ca, brrrr, surse din Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) sustin faptul ca „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securitati”. Aflam din aceeasi sursa (ca si când ai citi un raport al securitatii, si nu rezultatele unei investigatii, nu-i asa?) ca „Directia de investigatie a constatat ca Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securitati, au declarat, miercuri, surse din CNSAS” si ca „Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) a cerut Curtii de Apel Bucuresti sa constate calitatea de colaborator al fostei Securitati a scriitorului Nicolae Breban”. Nu exista, asadar, o decizie a Curtii de Apel. Exista o constatare a Directiei de investigatie, conform careia „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securitati”. Constatarea abuziva, grosolana, calomnioasa este preluata de întreaga presa nationala; si nu numai de cea nationala. Curios, lucrurile – în conditiile dictaturii cu papion instaurate de câtiva ani în tara – se întâmpla întrucâtva ca în 1977, când romanul „Bunavestire” a fost, spuneam, atacat virulent în plenara CC al PCR din 28-29 iunie 1977. (Vezi, în aceasta ordine de idei, un dosar ce contine un fragment din atacul brutal la adresa romanului si a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de catre Titus Popovici, în „Bunavestire”, Editia a IV-a, cu un argument al autorului, prefata, tabel cronologic si note de Laura Pavel, Editura Paralela 45, 2002). Iar acel atac virulent a fost preluat – într-un salbatic regim dictatorial – de întreaga presa de partid din tara. „Alte masti, aceeasi piesa,/ Alte guri, aceeasi gama,/ Amagit atât de-adese/ Nu spera si nu ai teama.”

Breban – colaborator al securitatii?

Da, am pus un semn de întrebare, absolut firesc în acest caz, desi cunosc, de buna seama raspunsul. Îl cunosc, de altfel, si nu putini jurnalisti, scriitori (de pilda, Cristian Teodorescu si Emil Hurezeanu, zelosii calomniatori ai romancierului, nu-i asa?), colegi ai domnului acad. Nicolae Breban. Cu toate acestea… majoritatea a preluat stirea abuziva, grosolana. Stirea calomnioasa a fost multiplicata cu o viteza, hélas, abracadabranta, cu o iuteala de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastra, sarmana noastra, primitiva noastra România; ma gândesc… asa, visator, ca în cazul în care acea viteza, acea miraculoasa energie, graba de a macula cu orice pret un mare romancier, acea harnicie de a raspândi o calomnie incredibila ar fi fost folosite în sens constructiv, sa zicem, la constructia autostrazilor în România, tara noastra s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o retea de autostrazi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi batut soselele germane, zau! Nu putine dintre ziare, asadar, cotidiane, editii on line, agentii de stiri, au preluat, ca material „ilustrativ”, cum ar veni, stenograma unor convorbiri purtate de romancierul Breban cu generalul de securitate Plesita, convorbiri reproduse trunchiat. Asa „se cuvine”: sa reproduci informatiile trunchiat – inclusiv, culmea!, succinta bio-bibliografie; când nu-ti convine, se bricoleaza, se ajusteaza, iar la nevoie: se da cu toporul, se da cu barda, amputându-se o buna parte din biografia unui individ incomod, nu conteaza cine este el, ce anume a facut în viata, nu conteaza ca îi faci rau; în conditiile enormei crize morale care clatina la radacini societatea româneasca, nu mai conteaza absolut nimic: poti sa spui ce vrei, cui vrei, despre oricine vrei, oriunde, oricând, oricum!!! – important e sa omiti tot ceea ce este strident într-un cadru dat, prestabilit, tot ce nu este „pe linie” GDS-sista, „pe linie” CNSAS-isita, sa smulgi din context, dupa cum îti convine, imprimând, nu-i asa?, unghiul din care „trebuie” citit un text, interpretata o stire conform „ultimelor indicatii de partid”, da? Si din ce motive, ma rog frumos?

Eugen Simion: „Niciodata nu se spune, nu s-a vorbit, de pilda, ce reprezinta grupul GDS în lumea literara de astazi. Este pentru prima data când vad si eu un scriitor ca vorbeste, scrie cinstit despre toate aceste lucruri: ce este cu emigratia româneasca, cu exilul românesc si asa mai departe. Toata lumea are un fel de complex: sa nu zica asta, sa nu se supere – daca se supara cineva care e foarte puternic, îl taie de pe toate listele – si asa mai departe. Ceea ce se întâmpla, s-a întâmplat.”

Aura Christi: „De 20 de ani, domnule profesor, suntem taiati de pe toate listele… E o informatie aceasta si nimic altceva.”

Eugen Simion: Va mirati ca nu am fost de douazeci de ani în aceasta lume? Nu am fost, pentru ca am fost marginalizati! Foarte dur si fara prea multe comentarii…”

Am reprodus adineaori un fragment din conferinta organizata de revista „Contemporanul” în noiembrie 2009 pe marginea volumului-eveniment „Tradarea criticii”, scris de Nicolae Breban si aparut la Editura Ideea Europeana. „Tradarea criticii” – o carte incomoda, scortoasa, în care Breban aseaza fata în fata doua realitati: cea dejisto-stalinista si cea postdecembrista, asemanatoare si în urmatorul punct: modul în care sunt tratate personalitatile majore ale culturii române, acestea fiind marginalizate, dupa cum sustineam si alte dati, denigrate, un rol important în aceasta ordine de idei revenindu-le Grupului de Dialog Social – un grup transformat în secta culturala ultraexclusivista – si CNSAS-ului.

Tradarea… este, asadar, repet, o carte incomoda, crispanta, provocatoare; un opus socant pentru unele spirite, un volum polemic, care va deranja, în continuare, nu putine spirite. (Ca si „Aventurierii politicii românesti”. „O istorie dramatica a prezentului” – un opus brebanian incendiar, publicat de curând în format digital de Editura CorectBooks, apoi, în format clasic, de Editura Muzeului National al Literaturii Române.) deranjeaza si va deranja cu atât mai mult, cu cât patetismul brebanian, de sorginte elina, este de o luciditate greu de contestat, atentie, daca spiritul nu-ti este corupt. Tradarea criticii este o carte scrisa de un romancier important, care în trecut a fost membru supleant în CC, dar dupa Tezele din Iulie ’71, spuneam, Breban si-a dat demisia, la Paris, în Le Monde, si s-a întors în tara, devenind unul dintre cei mai importanti disidenti din Estul Europei.

O parte din ilustrii domniei sale colegi – e vorba, nota bene, de nume greu de trecut cu vederea: Manolescu, Adamesteanu, Doina Uricaru, bunaoara; dar exista si altele, din pacate pentru ei – se opresc, referindu-se la acest segment din cariera brebaniana pâna la acest dar, calomniindu-l astfel pe unul dintre cei mai mari romancieri români; o jumatate de adevar este egal calomnie.

Marginalitatea în care a trait si a scris – fara a avea vreun venit – autorul „Buneivestiri” sub Ceausescu, calomnia, zvonistica denigratoare – o industrie inventata, pusa la punct, perfectata si folosita ca instrument de propaganda atât de organele represive de sub dictatura, cât si de actualul GDS, pardon, CNSAS, nu-i asa? – iata, în chip extrem de straniu, explicabil însa, continua si dupa ’89. O alta carte careia i-am dedicat – în „Contemporanul” – o dezbatere în toamna anului 2008 este Iluziile literaturii române, semnata de domnul profesor Eugen Negrici, si aceasta incomoda, scortoasa, stralucita. Cred cu fermitate ca aceste doua carti, spuneam la acea conferinta de acum circa doi ani, vor da o directie în literatura româna; sunt, ambele, o provocare pentru spiritul critic, si nu numai. Reprezinta un dus rece pentru critica româna, dar nu mai putin pentru societatea de azi, cu conditia sa aiba parte de o receptare adecvata, de o analiza critica lucida, pertinenta – ceea ce, sa recunoastem înca o data, ne lipseste. Si e un lucru de o gravitate extrema acesta.

Nu exista, de buna seama, spuneam, o decizie a Curtii de Apel în acest caz. Spun de buna seama, fiindca CNSAS a devenit, da, previzibil. Scenariul este, da, ras-cunoscut. La fel, au fost „linsati” public, la fel au fost supusi oprobriului general Stefan Augustin Doinas, Nicolae Balota, Cezar Ivanescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru si alti scriitori, opera carora face parte din patrimoniul spiritual al României. Nicolae Breban nu a fost invitat la CNSAS, pentru a i se comunica decizia, pentru a i se solicita opinia, pentru a-i oferi, Doamne fereste, prilejul sa-si sustina nevinovatia; la ce bun? Prezumtia nevinovatiei sa mai existe oare în România? La ce bun? De vreme ce decizia este luata, verdictul este dat din start, iar stirea este preluata din surse – fara nici un fel de semn întrebare – de întreaga presa; preluata, multiplicata fara drept de apel decât cu câteva exceptii, nu rareori, timide… La mijloc este, dupa cum se vorbeste, decizia atotputernicului „partid” GDS, CNSAS – scuzati, pardon, era sa le confund, nu-i asa?

CNSAS nu avea nici un motiv sa faca publice dosarele securistilor imediat dupa 1989, cum s-a procedat în nu putine tari vecine abia iesite din culoarul atroce al dictaturii, nu-i asa? În consecinta, sunt linsate victimele, în vreme ce calaii triumfa. Din ce motive sa faci publice dosarele angajatilor securitatii imediat dupa Revolutia din 89, când poti sa scoti de la dosar câte o fila atunci când cineva devine „prea curios” sau din cale afara de curajos sau, mai stii?, începe abrupt sa creasca în sondaje, ca Mona Musca, de pilda, ori are un prestigiu si o Opera, ca Breban, care încurca nu putina lume prin spiritu-i radical si care, fereasca-te Bunul Dumnezeu, se atinge de „sfânta sfintelor”: Grupul de Dialog Social, nu-i asa? Nu sunt acestea decât niste întrebari; nimic mai mult, dar, nota bene, nici mai putin. O întrebare bine formulata, nu rareori, însa, îsi contine raspunsul; sau… gresesc?

În seara zilei de 6 aprilie 2011, când internetul, ziarele, agentiile de stiri au fost invadate de acest bine regizat „linsaj public” al unuia dintre cei mai importanti romancieri români, l-am sunat pe Mircea Dinescu, ex-poetul erijat, spre ghinionul lui sarmanul, în „procuror al natiunii”. Volubilul Mircea Dinescu a fost cam… monosilabic, da, cu subsemnata la telefon, ba mai mult decât atât: s-a cam bâlbâit de câteva ori, principalul argument adus în favoarea colaborarii cu securitatea a autorului „Animalelor bolnave” fiind, tineti-va bine… „Ce sa fac, daca Nicolae a stat la taclale cu Plesita?”.

Am mai aflat de la Mircea Dinescu ca nu e obligatoriu sa ai un angajament semnat cu securitatea, ca sa fii acuzat de colaborare cu organele securitatii. Sa înteleg ca, în limbajul dâmbovitean vorbind, merge si asa, va trece si asa acuza de colaborator al securitatii în „cazul Breban”, da? Tot atunci, în timpul aceleiasi convorbiri, ex-poetul Dinescu mi-a adus la cunostinta ca Breban poate – ca sa vezi!, i se da, totusi, o sansa nesperata – sa… se apere, ca si când ar fi uitat cine este Breban, ca si când n-ar fi stiut cine este Breban sau ca si când n-ar fi avut chef sa-si aduca aminte cine anume este Nicolae Breban.

Breban nu se va apara, de buna seama. Maramuresanul Breban va lovi în plin, atacând…, nu, nu CNSAS-ul – un organism cel putin straniu, care bântuie societatea româneasca postdecembrista ca o fantoma, nu-i asa? Breban va ataca „fabricatorii”, „facatorii de dosare”, membrii de vârf ai CNSAS, între care, pare-se, figureaza inclusiv dl Dinescu. (Apropo, ma întreb ce surprize am putea avea daca am consulta stenogramele netrunchiate ale modului dlui Dinescu de „a sta la taclale” cu generali de securitate, cu dictatorul sau cu securistii implantati la USR, pe vremuri… Cine urmeaza pe listele CNSAS dintre cei care au „stat la taclale” cu agenti trimisi de securitatea ceausista, cu generali, colonei, grabiti sa ancheteze fiecare scriitor, medic, inginer, fiecare intellectual de vârf, revenit din strainatate în România socialista, pe vremuri, sub dictatura? Cine urmeaza, asadar? Liiceanu? Dinescu? Plesu? Patapievici? Sau, poate, subsemnata? Si eu, apropo, am fost anchetata de securitate.)

Breban va apara cei câtiva mari scriitori, denigrati, calomniati ignobil de acest tot mai dubios CNSAS, care s-a discreditat complet, devenind tot mai penibil, tot mai fara… Dumnezeu. E limpede ca CNSAS duce o politica antinationala, atacând valorile care fac parte din patrimoniul spiritual al acestei tari. E suficient sa ne referim, iar si iar, la nume ca Stefan Augustin Doinas, Nicolae Balota, Cezar Ivanescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Ion Caraion.

CNSAS-ului nu-i va ramâne – prin „junii” sai calomniatori, prin recentii denigratori ai romancierului Breban, prin functionarii bine platiti din bani publici de altfel, prin „junii facatori” de dosare, care vor fi atacati în instanta, de asta data, nominal pentru calomnie si pentru un grosolan abuz în serviciu – decât un lucru „de nimic”: sa-l linseze la propriu pe Breban în Piata Universitatii, sa-i împroaste la propriu cu noroi statuia sau, de ce nu?, sa-l arda pe rug – ca în Evul Mediu, sau ca în alte vremuri, da – odata cu cartile Mariei Sale, Autorul, adunate din bibliotecile lumii, nu-i asa?

Breban nu are de pierdut nimic. Absolut nimic. Domnia Sa si-a facut datoria: s-a exprimat, urmându-si orbeste, maniacal, Vocatia. Teama mi-e însa ca daca va reusi CNSAS-ul, spuneam, sa-l arda pe autor, laolalta cu toate cartile scrise de d-sa, tomuri lânga alte tomuri, peste treizeci si cinci de titluri, pastrate în bibliotecile lumii, va ramâne un gol în literatura româna, gresesc? Un gol greu de neglijat pentru biata literatura româna majora, cu modernitatea-i amputata, schilodita, trunchiata.

Aura CHRISTI
ideeaeuropeana.blogspot.com
7 aprilie 2011

EVADARE DIN SPATIUL VIRTUAL

by Eugen DORCESCU
1 ianuarie 2010
Timisoara

Volumul de versuri al lui George Roca – bine cunoscut ziarist român ce vietuieste în Australia – , volum ce da titlul acestui modest comentariu, aparut la Editura Anamarol, Bucuresti, în toamna anului trecut, aduce o experienta literar-existentiala foarte interesanta, din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, în ce priveste relatia scriitura virtuala – scriitura de factura traditionala. Cele doua versiuni se afla într-o relatie deopotriva de alternanta si de concomitenta, ba chiar de necesara complementaritate, una sprijinind-o si declansând mecanismul celeilalte, atunci când rolul aceleia sau al celeilalte, în reconfigurarea si revigorarea eului, s-a încheiat (pentru moment). Apoi, sub raportul tematic. Doua par a fi motivele majore ce genereaza discursul – nostalgia (forma atenuata a dorului si a melancoliei; sa se vada Nostalgie, Transilvania, Ardeal etc.) si reveria (modalitate imaginara de acces imediat la un loc si într-un spatiu îndepartate, greu tangibile): „Încercam cu totii sa supravietuim/ în secolul acesta al turbulentei/ creându-ne în imaginatie/ mici insule/ unde evadam atunci când/ nu mai putem face fata/ uraganelor si cutremurelor/ care ne înconjoara…”(Insula fericirii).

În fine, ceea ce defineste, as zice esential, acest text este atitudinea, perspectiva poetului asupra propriei vieti, asupra semenilor, asupra mediului natural si social, asupra existentei în genere. Într-o vreme a enunturilor sumbre si dezamagite, a disperarilor postromantice, post expresioniste, post existentialiste, George Roca are curajul de a fi optimist. El priveste în jur si în sine cu încredere, cu seninatate, aratând ca ar putea exista, totusi, lirism si în afara tristetii (reale sau mimate), precum si în afara încrâncenarii: „În fiecare dimineata/ când ma trezesc, ma bucur/ ma bucur ca e soare/ ma bucur ca e înnorat/ ma bucur ca traiesc…” (Ma bucur). Pe de alta parte, într-un timp al experimentelor prozastico-poetice, autorul are temeritatea de a ramâne limpede, inteligibil, colocvial. Are îndrazneala de a fi, pe cât de modern (ca un expert al deplasarilor în spatiul virtual), pe atât de cald si de reverentios în raport cu traditia: „Un fulg e Eminescu,/ altul Alecsandri,/ Cosbuc, Blaga si Labis/ si câti oare-or mai fi/” (Poezia iernii).

Ragazul, îndeletnicirea scrisului cu condeiul pe hârtie (poezia ca «evadare», cum însusi o numeste) îl vindeca, pare-se, de excesul plutirii în virtual, dupa cum, invers, dupa un rastimp de lentoare a gândului si a cuvântului, adâncite în ele însele si autoreflectate cu migala, este reintegrata, decis, conditia de internaut, asa cum sugereaza, pare-se, chiar un «dialog poetic» la mare distanta: „(MrG)/ Ce mai faci,/ ce mai zici ?// (Lady Di)/ Nu mai zic,/ nu mai fac nimic de la o vreme…/ mut lumina de la soare la umbra/ sa nu se ofileasca…” (Dialog cu Lady Di). Sau o sagalnic-ironica (auto)ironie cu iz parodic: „Iubito, ti-as trimite-n dar/ Toti ghioceii care-apar/ ?i florile de pe câmpii/ Dar unde esti, de ce nu vii?” (Ghiocei de’ntâi april – Unei poete pierdute în spatiul virtual al internetului).

Dar visul, visarea, amintirea, dorul dainuie, calme si rabdatoare, cerându-si, din când în când, dreptul la expresie. ?i, o data cu ele, dainuie, rezista diverselor ispite ale modelor, aspiratia spre valorile perene ale poeziei, ale acelui tip de poezie ce-si propune, în primul rând, daca nu exclusiv, sa cânte, sa descrie, sa încânte. Un text frumos, unul din cele emblematice pentru acest volum, ni se pare a fi Îmbratisare: „daca te-as întâlni/ ti-as spune/ sa te prefaci într-un avion// tu,/ pentru a-mi face pe plac,/ ti-ai desface bratele/ si-ai plana lin spre mine// eu/ m-as preface în pasare/si apropiindu-ma de tine/ ne-am împleti aripile/ într-o îmbratisare de suflet si trup/ mângâindu-ne tandru/ pâna când am simti/ simbioza iubirii noastre…”

Este de-a dreptul frapanta aceasta irumpere în modernitate a unui tipar mult frecventat cândva, cvasi-vetust, este surprinzatoare si demna de interes orientarea unui temperament, racordat la sistemele de comunicare de ultima ora, spre linistea, spre contemplativitatea si rostirea melodios cumpanite ale poeticitatii clasicizante.

Volumul este prefatat, cu caldura si competenta, de doamna Maria Diana Popescu si postfatat, în acelasi fel, de Constantin Malinas. Conceptia si realizarea copertei apartin autorului.