Traind o viata trepidanta, neobisnuita – as putea spune – cu furtuni de vise, cu împliniri sau nereusite, cu prietenii de cele mai multe ori trainice, Dumitru Sinu a învatat în permanenta din experienta lui si a celor din jur, cu atât mai mult cu cât, el a avut abilitatea sa-si adune în preajma o multime de oameni valorosi. Unul dintre acestia este Costica Vâlceanu, caruia îi pastreaza vie amintirea si despre care-mi vorbeste la superlativ. Un erudit rasat, modest si rezervat, care a daruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interactionat si tinându-si doar adevaratii prieteni aproape, Costica Vâlceanu îl întâlneste pe nea Mitica în Canada, la Montreal.
     Neamurile ti le da Dumnezeu, prietenii ti-i alegi
    Mitica Sinu nu s-a asociat niciodata cu oricine. Toata viata l-a urmarit sfatul bunicului sau, nea Niculita, un  ardelean cinstit, cu mult discernamânt, care i-a spus: Sa stai în preajma unui om, doar daca vezi ca are sâmbure în ceea ce spune. Daca nu are aceasta virtute, lasa-l acolo unde l-ai gasit! Si bine-a grait, cu întelepciunea-i neaosa, româneasca, bunicul din împrejurimile Sibiului, de învatamintelele caruia si-acum, la vârsta senectutii, îsi mai aduce aminte!
    Viata l-a calit, l-a încercat mult si nea Mitica a trebuit sa-si selecteze cu mare atentie prietenii, pentru ca societatea în care traia (de fapt, perfect valabil si pentru ziua de astazi) predispunea la tot felul de surprize neplacute, care, de cele mai multe ori, proveneau din cercurile de prieteni. Cunoscându-i pretentiile si înclinatia spre oamenii cu scânteie, în prezenta carora se simtea confortabil, pe când era la Montreal, unul dintre prietenii sai – profesorul Sultana – i-a spus într-o zi: Vino sa-ti prezint un om cult! Si i-a facut cunostinta cu Costica Vâlceanu, un adevarat erudit, cu care ulterior s-a împrietenit.
       „Pai ce eram noi fara greci?”
    „Era într-adevar un om citit – îmi povesteste nea Mitica si pe fata lui se vedea clar admiratia pentru cel despre care-mi povestea -. Îti vorbea ore în sir despre un singur om. Cunostea istorie, filozofie si literatura din întreaga lume. Era expert în tot ce este legat de Grecia. Când îti povestea despre alte natii, si era întrebat ce poate spune despre greci, sarea în picioare si striga: Pai ce eram noi fara greci? Începea apoi sa vorbeasca despre greci cu o pasiune iesita din comun…” Nea Mitica îmi povestea despre un om, care toata viata lui studiase tot ce tinea de Grecia: date istorice, geografice, politice, economice, demografice, culturale. Costica Vâlceanu vorbea cu o usurinta de nedescris despre toti corifeii spiritualitatii grecesti, despre învatatii care au amprentat puternic cultura si stiinta întregii lumi: „Îi stia pe toti – zâmbea nea Mitica povestindu-mi – Aristotel, Socrate, Pitagora, Pericle…Valsa prin cartea meritelor acestora, dovedindu-si statutul de stralucit erudit”.
    Ascultându-l, ajunsesem sa ma întreb si eu, precum eroul povestirii sale: Pai ce eram noi fara greci?!
Ce faci când se trage în obrazul lui Hristos?
    Spre deosebire de majoritatea refugiatilor din vremea aceea, care în general erau legionari, Costica Vâlceanu se diferentia net, nu numai prin imensul bagaj de cunostinte pe care-l detinea, ci si printr-un lucru care, contextual, parea bizar: era comunist! Acesta era motivul pentru care românii din Montreal nu-l prea agreau. Înainte sa vina în Canada fusese în Spania si în Franta. Se dusese sa lupte împotriva lui Franco; în Spania erau chemati sustinatorii din întreaga lume, ca sa apere comunismul. „Ioan I. Mo?a, om politic român, fondator al Legiunii Arhanghelul Mihail si Vasile Marin luptau în Spania contra comunismului – a continuat prietenul meu relatarea, fara sa clipeasca -. Cum poti sa stai linistit când vezi ca se trage în obrazul lui Hristos? – era deviza înfocatilor luptatori împotriva flagelului comunist.” 
      „Cum ai devenit dumneata comunist”
    Într-una din zile, sotia lui nea Mitica, simpatica si distinsa doamna Nicole, încercând sa gaseasca o explicatie a aplecarii lui Vâlceanu pentru comunism, l-a întrebat, cu toata sinceritatea: Cum ai devenit dumneata comunist? Fara ezitari, fara complexe de niciun fel, el i-a raspuns calm: M-am saturat sa o vad pe mama lucrând la boieroi. Mama sapa pamântul boierilor… Când am ajuns însa la liceu, deja dadeam ore în particular la copiii acestora, si de atunci, mama nu a mai sapat niciodata decât gradina noastra.
    Ajungând în Canada, Costica Vâlceanu a continuat sa dea meditatii, printre elevii sai numarându-se si copiii lui Nichita Tomescu, un renumit avocat român, foarte cunoscut în bransa pentru profesionalismul sau, în Montreal. 
     „ Nea Costica, îmi ceri prea mult!”
    Cine era Nichita Tomescu? În luna noiembrie 1952, în sala parohiei Saint Vincent-Ferrier se desfasura prima adunare generala a Asociatiei Române din Canada (ARC), creata în scopuri cu precadere culturale si de conservare a identitatii etnice a românilor emigranti din acea parte a lumii; printre membri fondatori ai acestei asociatii se numara si Nichita Tomescu, alaturi de nume de marca ale diasporei românesti din Canada: Alexandru Fonta, Miron Georgescu, George Stanciu, Petre Sultana (prietenul care i l-a prezentat pe Vâlceanu lui nea Mitica), Nick Florescu, Ion Taranu si altii. Tomescu, facea si el parte din staff-ul diasporei române din Montreal.
    Relatându-mi episodul acesta, nea Mitica si-a amintit un pasaj din istoria lui nea Costica: într-una din zilele în care Vâlceanu se afla la Nichita Tomescu acasa pentru a-i medita copiii, acesta l-a întrebat: Dar nea Costica, de ce îmi ceri asa mult? Din cauza convingerilor sale pro-comuniste si, probabil, si datorita eruditiei lui de invidiat, Vâlceanu nu era agreat în cercurile înalte ale diasporei, desi era o valoare, prin excelenta, dar sub nici o forma, nici el nu-si vindea ieftin vastele-i cunostinte!  La fel se întâmpla si în cazul lui Tomescu, îsi oferea serviciile, dar trebuiau platite asa cum el considera, nu facea concesii de niciun fel, acolo unde nu era cazul.
     Scriitor de cancelarie
    „Ocupatia de baza a lui Costica Vâlceanu, principala lui sursa din care îsi câstiga existenta la Montreal, nu era aceea de preparator particular, era cu totul alta: nea Costica scria articole pentru guvernatorul provinciei Quebec”. Am aflat de la nea Mitica un lucru interesant: cele mai reusite articole semnate de omul cu functia cea mai înalta din administratia provinciei canadiene, le scria Costica Vâlceanu. Vorbea si scria într-o franceza impecabila, era un desavârsit mânuitor al condeiului si alaturi de inteligenta-i stralucitoare, talentul în ale scrisului l-a facut celebru în toate cercurile intelectualitatii canadiene. 
      „Cum sa te las acum sa mergi singur  acasa?”
    Mitica si Nicole Sinu erau printre putinii prieteni adevarati ai lui Costica Vâlceanu; îi vizita mereu, aveau subiecte comune de discutie si se simtea bine la ei în familie; de fiecare data se juca împreuna cu fiica celor doi, Sandra,  pentru ca iubea foarte mult copiii.
    Nici nu simteau cum se scurgeau orele atunci când erau împreuna; povesteau vrute si nevrute si depanau amintiri la nesfârsit.
    Nea Mitica îl însotea pe Vâlceanu, în drum spre casa si continuau sa povesteasca… Amândoi adorau plimbarile pe jos, iar discutiile care se desfasurau liber, îi captivau. Pentru amândoi, fiecare întâlnire constituia o adevarata delectare. Când ajungeau în fata casei lui Costica, acesta îi spunea: Cum sa te las, acum, sa mergi singur acasa? Hai ca vin si te conduc! Si asa se conduceau unul pe altul, pâna terminau de discutat toate subiectele pe care le abordau…
    În lumea noua, unde viata este atât de trepidanta si unde primeaza aspectul material al existentei, nu multi erau cei care agreau si savurau eruditia si prezenta de spirit a lui nea Costica Vâlceanu. Cu toate ca fiecare cuvânt al lui era plin de miez…

Octavian Curpas