Tag: Albert Einstein

BINELE SI RAUL

On By nelursIn Bible, Christian PerspectiveLeave a comment

 ”Eu cred ca omul e facut de Dumnezeu si cred ca Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el.”

Petre Tutea

.

La vremea când am scris primul meu roman intitulat Binele si Raul, începeam cartea cu cuvintele lui Tagore: „Unul dintre cele mai grele lucruri este sa pui în armonie raul cu binele… si totusi, în lumea asta ele se gasesc laolalta… si aceasta îmbinare produce durere si fericire”, cunoscând ca binele si raul sunt categoriile fundamentale ale normelor de comportament si convinsa fiind, din experienta vietii de pâna atunci, ca binele care aduce folos si raul – opus binelui – exista în viata noastra ca principii antagonice. Mai târziu mi-am dat seama ca ele coexistând, nu ar trebui sa fie într-un permanent conflict deoarece principiul bun n-ar mai fi perfect bun daca s-ar preta la o continua lupta, iar un principiu rau care sa lupte si unul bun care sa nu lupte ar duce la distrugerea binelui. Problema grea ar fi punerea lor în armonie, pentru a nu fi percepute ca un sunet strident pentru urechea noastra.

Din povestea cu Adam si Eva în Gradina Edenului stim ca Dumnezeu a poruncit omului: „Poti sa manânci dupa placere din orice pom din gradina, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânci, caci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negresit” (Geneza 2:16). Am citit mai multe interpretari despre pomii raiului si am facut cunostinta cu concluziile logice ale Sfântului Maxim. Cei doi pomi reprezinta doua cai diferite ale dezvoltarii umane, amândoua caile fiind destinate omului. Dumnezeu, inter­zicând omului sa manânce din pomul cunoasterii, ar fi dorit sa amâne contemplarea lumii create si vazute, punând înaintea omului alternati­va: cunoasterea Lui – Cauza omului fiind – prin reflectie intelectuala si practica asupra lui însusi (probabil ca purtator al chipului lui Dumnezeu), cale care ar fi dus „la nepatimire si neschimbabilitate, întarita în nemurire prin har, si în final la îndumnezeire.”Atunci, omul asemanator si unit cu Dumnezeu ar fi fost pregatit sa contemple lumea vazuta. Dar omul a fost ispitit (îndemnat la pacat), a gresit, nu a ascultat porunca si „a cazut în labirintul simturilor. Pomul vietii, care tre­buia sa ocroteasca nemurirea omului prin har, a fost respins în favoarea po­mului cunoasterii, devenit atunci pom datator de bine si de rau.” Dar de ce exista astazi în lume atât de mult rau?

Când aflam din ziare ca o mama, un tata si-au ucis copiii, iar în data de 5 martie a acestui an, un politist a intrat înarmat într-un coafor din centrul capitalei împuscându-si sotia din gelozie, (victimele fiind 8 persoane, doua ucise si alte sase ranite), ne cutremuram! Cât de mult s-a dezechilibrat lumea! Pacatul uciderii este identificat cu Raul moral, înfatisându-se ca o rasturnare de valori ce au fost încadrate într-o ordine ierarhica de însusi Dumnezeu. „Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu”, spunea si Albert Einstein. Si mai sustin unii oameni ca fiecare individ are dreptul sa defineasca binele pentru sine… Iata unde se poate ajunge cu aceasta judecata! Biblia ne spune ca omul este creat de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa si e dependent de Creator atât în ceea ce priveste fiinta sa, cât si în ceea ce priveste activitatile sale. În acest fel, omul nu-si poate fi propriul sau legiuitor moral si nici creatorul orânduirii morale. Altii nu-si bat capul sa defineasca binele, sustinând ca ei stiu ce este raul si le este de ajuns. Oamenii nu vor, în general, sa accepte ca nu noi am definit binele, ci Altcineva a definit binele pentru noi, ca nimeni nu poate cunoaste binele cu adevarat, daca nu-L cunoaste pe Dumnezeu, daca nu cunoaste legile Sale! Relatia corecta cu binele, implica relatia corecta cu Dumnezeu! O mai avem?

Legea morala este tocmai expresia vointei lui Dumnezeu – Creatorul, pentru realizarea binelui; ea este data omului din fire, deci firescul omului este calea de a urma binele. Pacatul se savârseste prin voia libera a omului. Însusi Jean Jacques Rousseau afirma ca omul se naste bun punând toata responsabilitatea înrautatirii starii omului pe mediu, societate, educatie precara. Omul cât traieste învata si este învatat. Lui i s-a daruit si constiinta morala – glasul lui Dumnezeu în sufletul omului – glas care-l îndeamna la împlinirea legii morale. Sfântul Ioan Gura de Aur spunea: „Când Dumnezeu l-a facut pe om, a sadit în fiecare judecata nemincinoasa a binelui si raului, adica regula constiintei“, ea fiind judecatorul vesnic treaz si aspru. Constiinta morala poate fi adormita prin nepasarea omului, întunecata prin pacat, dar nu poate fi nimicita niciodata, fiindca ea este de la Dumnezeu. Dar omul poate hotarî pentru o fapta buna sau una rea, aceasta fiindca are voia libera (liberul arbitru), acea putere sufleteasca chiar de la creare, si care poate influenta comportamentul. Libertatea aceasta este si ea un dar cu care este înzestrat omul, el putând deveni stapânul faptelor sale, apelând la cunoastere, judecata si discernamânt. Faptele bune sau morale sunt faptele savârsite în cunostinta de cauza si voie libera si care sunt dupa facute dupa voia lui Dumnezeu, aratata prin legile Sale, iar cele rele, imorale sau pacate, sunt acelea care nu sunt savârsite dupa voia Lui. Oare, voia libera, aceasta libertate oferita omului, nu poate fi o modalitate de perfectionare morala? Nu învatam de atâtea ori din greseli? De ce ni se cere a nu repeta greselile? Sfântul Antonie cel Mare spunea: „Sa nu zica cineva ca este cu neputinta omului sa ajunga la viata cea virtuoasa, ci numai ca aceasta nu este usor…”(Învataturi 7). Uneori, însa, este prea târziu, omul distrugându-si viata prin savârsirea raului.

Binele poate fi definit ca suma a iubirii, puterii, inteligentei, frumusetii, bunatatii, gentiletii. Omul trebuie sa respinga raul, sa se curete de patimi, sa capete deprindere în savârsirea faptelor bune, sa fuga de ispite. Iisus ne-a învatat cum sa ne rugam Dumnezeului nostru: „…si nu ne duce pe noi în ispita, ci ne izbaveste de cel rau”. A actionat discernamântul în cazul acestor crime?

De la primii filozofi greci etica n-a însemnat decât unul si acelasi lucru: „studiul reflexiv a ceea ce este bun sau rau în aceasta parte a conduitei umane de care omul este, mai mult sau mai putin, responsabil în mod personal”. Filozofii antici aveau opere care constituiau adevarate izvoare de întelepciune. Socrate spunea ca „Suprema întelepciune este a distinge binele de rau”. Cunoasterea cailor virtutii la Socrate si la alti filozofi antici a fost posibila prin iubirea de întelepciune (philein – a iubi, sophia – întelepciune) si lumina avuta în sufletele lor. Toti au avut ceva „extraordinar, romantic, quijotesc, nebunesc…”, toti au fost preocupati de soarta omenirii, fiindca nelinistea majora a spiritului îl scoate pe om din mediocritate si îl înalta.

Morala crestina are câteva puncte de convergenta cu etica filozofica. Ambele au în comun faptul ca în preocuparile si observatiile lor se afla omul si manifestarile sale morale. Etica filozofica propune ca scop al vietii omului fericirea pe care o obtine aici pe pamânt, firea decazuta a omului refacându-se numai prin mijloace umane. Morala crestina are tot fericirea ca scop al vietii omului, desavârsirea însa, sfintenia, dobândirea mântuirii în sensul adevarat al cuvântului începe aici pe pamânt, este un proces îndelungat si se continua în viata de dincolo. Atât morala crestina cât si etica filozofica cer savârsirea binelui si evitarea raului. Binele este de foarte multe ori în legatura cu adevarul si frumosul. Platon spunea ca principiul existentei, al adevarului si al frumosului este însusi „binele”. Frumosul devenise idealul de prim ordin al elinilor; frumusetea si în aceeasi masura bunatatea – virtuti majore – au fost si ramân pe mai departe atributele fiintelor superioare. Filozofii antici au cautat si au cunoscut caile virtutii, dar le-a lipsit cea mai mare virtute: iubirea. Morala crestina însa, pune accent pe sufletul omului, de aceea virtutile culmineaza în iubire. Fericitul Augustin considera ca Dumnezeu este frumusetea suprema si creatorul de frumuseti. Daca privim icoanele, lucrarile marilor pictori executate de-a lungul secolelor, din chipul lui Dumnezeu si al tuturor sfintilor iradiaza o lumina deosebita, fiindca: „Dumnezeu este Iubire!” Iubirea este izvorul existentei noastre, este fluidul de care nu ne putem dispensa. Mircea Eliade scria în „Încercarea labirintului” ca numai prin iubire putem suporta raul din jurul nostru.

Binele si raul, Sacrul si profanul, viata religioasa si cea laica se opun si coexista în cadrul culturii si spiritualitatii umane. Omul religios este acela care crede în originea sacra a lumii si a vietii, nu doreste distrugerea vietii ci evolutia ei, cu ajutorul Binelui. Renuntând la sacru, la religie, omul modern îsi asuma, voit sau inconstient, o existenta tragica.

Filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) considera ca triumful binelui moral se afla totusi în mâinile noastre.

Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina


SEMINAR DESPRE CALE

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, TheologyLeave a comment

George Danciu

Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decât prin Mine.  

                                                          Evanghelia lui Ioan, 14.6

.

Motivatie– Învatatura data de Isus ucenicilor


Biblia consemneaza ca în Saptamâna patimilor Domnul Isus are cuvinte de mare încarcatura istorica si spirituala pentru omenire.

Cronicarul, martor al acelor evenimente, evanghelistul Ioan, înregistreaza si aceasta afirmatie a Mântuitorului Isus: „Stiti unde Ma duc si stiti si calea într-acolo.” (Ioan, 14.4)

„Doamne”, I-a zis Toma, „nu stim unde Te duci; cum putem sa stim calea într-acolo?” Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decât prin Mine.”

Însa, sa observam ca Isus ne spune tuturor: „Stiti unde Ma duc si stiti si calea într-acolo.”. El ne-a deschis drumul pe care trebuie sa mergem. El e calea, nu este alta. Calea e tocmai Crucea Sa, cruce pe unde trebuie sa trecem si noi, identificându-ne cu acel tâlhar aflat pe o alta cruce, lânga Isus, si care L-a recunoscut pe El, ca neprihanit si Dumnezeu, si pe sine ca pacatos:

?i a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ti aminte de mine, când vei veni în Împaratia Ta!”

Isus a raspuns: „Adevarat îti spun ca astazi vei fi cu Mine în rai.” (Luca, 23.42-43)

Noi nu trebuie sa mai suferim rastignirea si suferinta fizica, deoarece El ne-a înlocuit în moarte (caci plata pacatului e moartea si, fara varsare de sânge nevinovat nu este iertare), ci noi trebuie sa urmam calea pocaintei si a credintei, a rastignirii firii noastre rebele si mândre, pentru ca El sa ne poata apoi ridica la El, la cer.

Apostolul Pavel a scris 13 sau 14 carti canonice ale Bibliei, explicând cum el se identifica cu Calea, deoarece Pavel zice:”Calcati pe urmele mele, întrucât si eu calc pe urmele lui Hristos” si: „În ce ma priveste, departe de mine gândul sa ma laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este rastignita fata de mine, si eu fata de lume!” (Galateni, 6.14).

***

SEMINAR DESPRE DRUM –

Iata calea cea buna, umblati pe ea!

Odata trasat drumul, nu se poate sa nu mergi înainte. (Antoine de Saint-Exupery)

M-am întrebat daca nu cumva e nevoie sa suferim ca sa discutam serios despre fericire. Daca nu cumva drumul spre Paradis trece obligatoriu prin Infern. Numai cel ce a cunoscut deznadejdea poate întelege violenta luminii din pictura lui Van Gogh. (O.Paler)

Arta, s-a zis, este cel mai scurt drum de la un om la altul. Probabil, tot ea este si cel mai scurt drum de la om la el însusi. (Octavian Paler)

Pâna acum oamenii nu au gasit un alt drum mai bun spre adevar decât greseala. (Nicolae Iorga)

Pentru fiecare om e un drum catre fericire: acela pe care e chemat sa mearga. Cei mai multi nu-l gasesc niciodata. Cei cuminti încearca pâna la moarte. Cei mai prosti se trântesc la pamânt si plâng ca sunt nenorociti. (Nicolae Iorga)

„Omul – cel mai scurt drum de la viata la moarte” (Emil Cioran)

Nu striga nimanui „ratacitule”, fara sa fii gata a-l aduce pe drumul cel drept. (N. Iorga)

Nu te teme ca ai sa ajungi prea târziu un scop, daca ai plecat cu un scop în drumul tau. (Tudor Arghezi)

Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi e superior prin ceva. De aceea încerc sa învat câte ceva pe lânga fiecare. (Sigmund Freud)

În viata nu e suficient ca ai ales drumul bun. Daca nu mergi repede înainte te calca în picioare cei care vin din urma. (Will Rogers)

Viata e un grabnic drum spre nefiinta. (Dante Aligheri)

Zâmbetul e ca stergatorul de parbriz, nu opreste ploaia, dar îti permite sa-ti vezi de drum. (Jeanne Wasbro)

De la proiect pâna la realizare este un drum lung. (Moliere)

Gasesc televizorul foarte educational. De fiecare data când cineva da drumul la televizor, ma duc în cealalta camera si citesc o carte. (Groucho Marx)

Ce ma face fericit? Faptul ca-mi duc singur crucea la fel cum si melcul îsi duce cochilia în drum spre marea abandonare? (Ionut Caragea)

Se pot face doua greseli pe drumul spre adevar… a nu merge pâna la capat si a nu începe. (Buddha)

În arta nu e ca la munte. Fereste-te de drumurile marcate. (Valeriu Butulescu)

Daca gasesti un drum fara obstacole, probabil ca drumul acela nu duce nicaieri. (John F. Kennedy)

Moartea oricum vine. Chiar daca nu-i netezim noi drumul. (Vasile Ghica)

Aceeasi filozofie poate fi un armasar zdravan în grajd, dar o gloaba prapadita la drum. (Oliver Goldsmith)

Daca vrei sa gasesti în drumul tau prietenie si gingasie, ia-le cu tine. (Georges Duhamel)

Drumul artelor se întretine prin munca, nu prin patima si vorbe. (Victoria Fatu Nalatiu)

Ce îndeletnicire si-ar mai gasi un om pe acest pamânt, daca nu i-ar sta nimic în drum? (Herbert George Wells)

Cel mai scurt drum spre stiinta e sa stii sa asculti cu atentie. (Joan Lluis Vives)

Moartea este o noapte furtunoasa si un drum nou. (Emily Dickinson)

Asigura-te ca ai dreptate si apoi da-i drumul înainte. (Davy Crockett)

Nu te razvrati împotriva mamei, fiindca coroana onoarei este o pulbere în drumul mamelor. (Anonim)

De Craciun, toate drumurile duc acasa. (Marjorie Holmes)

Ce este Craciunul? Este nostalgie pentru trecut, curaj pentru prezent, speranta pentru viitor. (Agnes Pharo)

Durerea este o tragedie. Niciodata însa ea nu este numai o tragedie. Pentru crestin, ea este întotdeauna o etapa necesara lungului drum spre bucurie. (Larry Crabb)

Zâmbetul este drumul cel mai scurt între doua inimi. (Alexandru Gh. Radu)

Studiati natura si urmati calea pe care v-o arata ea. (Jean Jacques Rousseau)

Idealurile care mi-au luminat calea si din când în când mi-au dat curaj reînnoit de a întâmpina viata cu voiosie, au fost bunatatea, frumusetea si adevarul. (Albert Einstein)

Arta nu este un lucru; ea este o cale. (Elbert Hubbard)

Cea mai buna cale pentru a-ti îndeplini visele este a te trezi. (Paul Ambroise Valery)

Te iubesc fara sa stiu cum sau când sau de unde. Te iubesc pur si simplu, fara complexitati sau mândrie; te iubesc pentru ca nu stiu alta cale… (Pablo Neruda)

Dumnezeu ne da steaua care sa ne lumineze calea, dar noi trebuie s-o aprindem. (Alexandru Gh. Radu)

Acuila si Priscila, când l-au auzit, l-au luat la ei si i-au aratat mai cu de-amanuntul Calea lui Dumnezeu. (Fapte, 18.26)

…orice faptura îsi stricase calea pe pamânt. (Geneza, 6.12)

Domnul este bun si drept: de aceea arata El pacatosilor calea. El face pe cei smeriti sa umble în tot ce este drept. El învata pe cei smeriti calea Sa. (Psalm, 25.8-9)

Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor rai, nu se opreste pe calea celor pacatosi si nu se asaza pe scaunul celor batjocoritori! (Psalm, 1.1)

Alerg pe calea poruncilor Tale, caci îmi scoti inima la larg. Învata-ma, Doamne, calea orânduirilor Tale, ca s-o tin pâna la sfârsit! (Psalm, 119.32-33)

Multe cai pot parea bune omului, dar la urma se vad ca duc la moarte. (Proverbe, 14.12)

Toate caile omului sunt curate în ochii lui, dar cel ce cerceteaza duhurile este Domnul. (Proverbe, 16.2)

Sa se lase cel rau de calea lui, si omul nelegiuit sa se lase de gândurile lui, sa se întoarca la Domnul care va avea mila de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseste iertând.” „Caci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, si caile voastre nu sunt caile Mele, zice Domnul. (Isaia, 55.7-8)

Isus a zis: Eu sunt calea adevarul si viata. Nimeni nu merge la Tatal decât prin Mine. (Ioan, 14.6)

Asa vorbeste Domnul: „Stati în drumuri, uitati-va si întrebati care sunt cararile cele vechi, care este calea cea buna: umblati pe ea, si veti gasi odihna pentru sufletele voastre!” Dar ei raspund: „Nu vrem sa umblam pe ele!” – Ieremia, 6.16

Seminar despre Drum (Cale)

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Mantuire, Miracole, Natura UmanaLeave a comment

 George Danciu

Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.  

             Evanghelia lui Ioan, 14.6

.

Motivație– Învățătura dată de Isus ucenicilor

Biblia consemnează că în Săptămână patimilor Domnul Isus are cuvinte de mare încărcătură istorică și spirituală pentru omenire.

Cronicarul, martor al acelor evenimente, evanghelistul Ioan, înregistrează și această afirmație a Mântuitorului Isus: „Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo.” (Ioan, 14.4) Continue reading “Seminar despre Drum (Cale)” →

MAGII LA IERUSALIM

On By nelursIn Biblia, Credinta, Eveniment, Incurajare, Mantuire, Miracole, Natura UmanaLeave a comment

George Danciu

(Din Cuvântul pastorului Nelu Urs, din 25 Decembrie 2011 – Seara, la Biserica din Hickory, NC)

“După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudeea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit nişte magi din răsărit la Ierusalim şi au întrebat: „Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în răsărit şi am venit să ne închinăm Lui.”      Evanghelia MATEI, 2. 1-2

Magii – oameni în căutarea adevărului

Întotdeauna au existat oameni de stiinta carora Dumnezeu le-a descoperit ceea ce cautau Continue reading “MAGII LA IERUSALIM” →

JURNAL LONDONEZ (6)

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

   Lavinia IANCU

Dragii mei cititori. Dupa o pauza cam lunga, reîncep trimiterile jurnalului meu! Deja nu mai tin socoteala scrisorilor electronice în care relatez câte putin din experientele mele traite departe de voi cei dragi, aici pe meleaguri britanice. Dupa cum probabil stiti deja, faptul ca am venit aici mi-a adus înca un motiv de multumire si anume ca am ajus cu ajutorul unui prieten (tocmai din îndepartata Australie) sa îmi public pe diferite site-uri, aceste mailuri (ulterior putin retusate!) sub forma unui jurnal, mai exact purtând titlul „Jurnal Londonez”. Acest fapt ma face sa ma simt tare bine si sa ma apreciez si mai mult.

Acum însa nu am sa deschid din nou subiectul delicat al problemelor care au luat amploare în Londra si alte orase mai mari în UK, si anume revoltele degenerate în vandalism, asta pentru ca am facut-o într-un mail anterior (JL4). Am sa va povestesc însa despre alte experiente avute aici în tara vremii schimbatoare.

Cambridge

Nu de mult mi-am vizitat niste prieteni în Cambridge, un orasel de altfel foarte frumos, plin de verdeata… Ce mi-a mai placut mie cel mai mult este ca e plin de biciclisti.  Se spune ca dupa Amsterdam, Cambridge-ul are cel mai mare numar de biciclisti din Europa. Universitatea din  Cambridge este a doua universitate anglofona ca vechime. Are o reputatie deosebita, fiind considerata una din cele mai bune universitati din lume.

În acest orasel de numai 115.000 de locuitori, am petrecut o duminica minunata de vara. Am vizitat celebrul centru universitar din Cambridge, care are niste gradini absolut minunate, cu flori multicolore si un râu numit Cam, care traverseaza centrul urbei si… pe care te poti plimba cu gondola! Fiind si o vreme calda, dupa cum spuneam,  râul era invadat de zeci de ambarcatiuni pline ochi cu studenti si turisti doritori sa experimenteze o plimbare pe apa asemanatoare cu cea de la Venetia poate. Tot peisajul în sine era parca desprins dintr-o piesa de teatru înca în faza de repetitie, pentru ca mai toate gondolele se ciocneau între ele – din cauza aglomeratiei – dar cum deplasarea era foarte lenta, nimeni nu era afectat, ba din contra se amuzau cu totii.

Dupa aceasta priveliste încarcata de frumusete si veselie… am pornit mai departe în descoperirea acestui orasel fabulos. Astfel ca am ajuns într-o piateta foarte draguta, plina de comercianti care mai de care mai iscusiti în a-si demonstra talentul în fabricarea unuor produse lucrate manual, precum bijuterii, lumânari, fotografii, mâncare, tricotaje, sapunuri…, deoarece aici este foarte mult apreciat produsul hand made. Mai apoi, prietenii mei m-au invitat sa luam masa la un restaurant cu specific pescaresc, unde ne-am rasfatat papilele gustative cu scoici, biban de mare si somon afumat… Hmmm, foarte delicios!

Monet versus Picasso & Co

Atractia cea mai interesanta pentru mine a fost cu siguranta Muzeul Fitzwilliam unde am vazut printre altele antichitati din Grecia, Roma, Cipru si Orientul Apropiat, arta orientala, mobila, sculpturi, medalii, monede… si chiar tablouri de Picasoo, Modigliani si Titian… Wow, a fost o senzatie foarte placuta sa ajung sa vad asa ceva, obiecte de arta despre care acasa, în România, doar în carti poti citi. Desi, nu sunt neaparat 100% pe gustul meu nici unul din acesti pictori – pentru ca eu prefer mai mult impresionismul francez, precum Monet, datorita delicatetii, romantismului si al feminitatii pe care le exprima tablourile lui – ideea de a vedea ceva atât de valoros si maret a produs în mine o stare de entuziasm deosebita. 

Chaiselongue si yoga

Si desi ziua trecea cu repeziciune, si oboseala îsi spunea  putin cuvântul, am avut timp totusi pentru a ma relaxa în gradina plina de verdeata a prietenilor mei, Ioana si Tavi, pe un chaiselongue, la umbra, unde am savurat o cupa de desert  delicios… povestind vrute si nevrute pâna când am realizat ca e cazul sa ma pregatesc de plecare spre „casa”, adica înapoi spre Londra. Asa ca iata-ma parasind Cambridge-ul seara, cu o stare de împlinire, multumire si liniste sufleteasca.

 

Apropo, am uitat sa mentionez ca în scurta relaxare avuta în gradina oarecum rebela as putea spune, am avut parte de o sedinta de yoga, care cred ca m-a ajutat foarte mult sa îmi pastrez pâna la sfârsitul zilei respective sentimentul de liniste interioara si împlinire. O alta experienta interesanta, care cred ca am sa o mai încerc de mai multe ori de acum încolo. And so… I conquered the fortress of Cambridge!

La Madame Tussauds

Dupa reîntoarcerea la Londra, într-o zi am ajuns si pe la  Muzeul figurilor de ceara „Madame Tussauds”. Tot de una singura! Pentru ca, dupa cum spuneam, îmi face placere propria-mi persoana! Asta si pt ca nu prea are cine sa ma însoteasca deocamdata… Asa ca mi-am luat frumos… avânt si aparatul foto si dusa am fost… Directia, Muzeul figurilor de ceara!

Dupa ce am ajuns acolo mi-am dat seama ca am facut alegerea buna pentru ca în acea zi nu a fost extrem de aglomerat si astfel am reusit sa ma pozez cu mai toate celebritatile muzeului. Am facut cunostinta cu Woppi Goldberg, Audrey Hepburn, Marilyn Monroe, Robin Williams, Morgan Freeman, Sean Connery, Tom Cruise, Leonardo di Caprio, John Travolta, Julia Roberts, Nicole Kidman, Angelina Jolie si desigur, Brad Pitt. Apoi „m-am întretinut” cu Dalai Lama, Papa Ioan Paul al II-lea, Mahatma Gandhi, Barack Obama, Vladimir Putin, David Cameron, Nicolas Szarkozy, Angela Merkel si multi altii din lumea politica de azi si nu numai. Dar pe… Base tot nu l-am vazut pe acolo si nici pe micul Boc! În schimb era acolo marele Luciano Pavarotti alaturi de Michael Jackson, Kylie Minogue, Elvis Presley, Lady Gaga… apoi, Charlie Chaplin, Benny Hill… Pablo Picasso, Van Gogh, Oscar Wilde, William Shakespeare, Albert Einstein, Falmilia Regala a Marii Britanii… si multi-multi altii.

În muzeu se intra direct în încaperea cu starurile de cinema, dupa care urma încaperea cu starurile din lumea sportului. Din pacate nu erau acolo nici Nadia Comaneci, nici Ilie Nastase sau Ion Tiriac. Nici Hagi… Sincera sa fiu, macar Nadia Comaneci ma asteptam sa fie! În continuare paseai în încaperea alocata familiei regale… mai apoi în încaperea cu oamenii de cultura. Apoi sala „invitatilor” din lumea muzicii, urmata de cei din care au primit odata în viata premiul Nobel pt Pace… si din „lumea pacii” paseai direct în lumea politicii, controverselor, a puterii, a jocurilor murdare… dupa care ajungi în spatiul alocat criminalilor si metodelor de tortura din evul mediu pâna în zilele noastre… camera de teroare, unde totul era aproape în întuneric… Interesant! Finalul a fost chiar dragut deoarece stai la rând  sa urci într-un taxi specific Londrei, în miniatura, care te plimba prin încaperea alocata istoriei Marii Britanii iar la iesire ajungi în magazinul de suveniruri… Asa ca, la muzeu, am trait o experienta foarte draguta, hazlie si plina de agitatie. Acolo toti vroaiu sa-si faca poze cu preferatii lor din lumea cinematografiei, a sportului, a muzicii… Ba chiar si a politicii, de ce nu!?

Tower Of London 

Urmatoarea escala: Turnul Londrei! Aflata pe malul nordic al Tamisei este cea mai veche constructie din Londra. Aceasta mai este cunoscuta si sub numele de Turnul Alb. Palatul este una din emblemele puterii si traditiilor Angliei. De-a lungul anilor cladirile sale au servit atât ca fortareata dar si ca resedinta regala. Ultimul care a locuit aici a fost regele Carol al II-lea (1630-1685). Constructia acestui palat a fost începuta în anul 1076 de catre William Cuceritorul si chiar daca initial Turnul Londrei era o structura mult mai modesta pe parcursul secolelor s-a transformat în ansamblul arhitectonic care exista astazi. Aici s-a aflat monetaria, observatorul astronomic, trezoreria, depozitul de arme, arhivele statului si chiar gradina zoologica regala. Totusi cea mai cunoscuta parte a acestei fortarete medievale este închisoarea.

Când am intrat în Palat, am zarit câtiva tineri îmbracati în haine de epoca… Foarte frumos si interesant! Ba chiar la anumite ore poti întâlni în plimbarea ta prin Palat, acei beefeters, care sunt de fapt niste gardieni foarte simpatici care au rolul teoretic de a pazii bijuteriile coroanei, dar în practica ei sunt ghizi, îmbracati în uniforma oficiala, care vorbesc teatral, gesticuleaza si imita diversele personalitati ce au marcat istoria turnului. O alta atractie sunt corbii crescuti aici în curtea palatului, care de altfel sunt împiedicati sa zboare prin taierea penelor. Legenda spune ca atunci când corbii vor zbura, imperiul britanic se va prabusi. În concluzie asta nu se va întâmpla niciodata pentru ca acesti corbi nu sunt lasati sa zboare. Punct!

În centrul palatului se afla Turnul Alb, de fapt o cladire compusa din patru turnuri înalte, care adaposteste armurile si armele folosite în lupte. Cel mai interesant mi s-a parut etajul, locul unde sunt expuse armurile diversilor regi. Astfel poti urmari evolutia tinutei de lupta de-a lungul timpului, de la o simpla cascheta, la o armura ce astupa fata si apoi si ochii pâna ajungi sa-ti pui întrebarea daca cel din armura mai vedea ceva si cum îsi diferentia aliatii de dusmani!? Si… ceea ce m-a încântat pe mine cel mai mult a fost faptul ca si caii aveau armura lor! 

Bijuteriile coroanei britanice

As spune totusi ca atractia principala în Turnul Londrei este turnul care adaposteste bijuteriile coroanei. Acolo, vom vedea alaturi de sceptru, coroana regala si alte coroane, toate decorate cu pietre pretioase de diferite marimi… care mai de care mai stralucitoare, de la diamante,  safire, rubine, smaralde, perle etc… pâna la briliante, toate montate în aur masiv sau chiar platina. Am vazut deasemenea si alte decoratiuni din aur masiv, sabiile de ceremonie, vesela si toate accesoriile ce sunt utilizate doar la ocazii foarte speciale de catre regina Marii Britanii. Când am intrat în cladirea care adaposteste aceste bijuterii, prima încapere era decorata cu blazoanele tuturor monarhilor de pâna acum. Sub forma unui diapozitiv  erau proiectate imagini de la încoronarea reginei Elisabeta a II-a si imagini în detaliu ale bijuteriilor pe care urma sa le vad acolo. Am realizat ca ce va urma sa vad este mai mult decât deosebit, iar când am trecut de o usa masiva de seif, groasa de jumatate de metru, am fost impresionata profund descoperind înauntru o vitrina mare în care erau expuse toate bijuteriile regale. Pentru a nu se crea cozi lungi, de-a lungul acestor vitrine sunt montate doua benzi rulante, de-o parte si de alta, care te plimba pe lânga bijuteriile expuse. Greu de descris în cuvinte senzatia pe care o ai când vezi aceste bijuterii absolut fabuloase. Dar poate aceasta este cea mai clara dovada a puterii pe care a avut-o imperiul britanic si a întinderii sale geografice. 

În 1905 a fost descoperit în Africa de Sud cel mai mare diamant de pâna acum având 3.100 de carate si 620 de grame. Denumit „Cullinan”, a fost spart în mai multe bucati, iar cea mai mare dintre acestea, „Cullinan I”, sau „Steaua Africii”, se gaseste în vârful sceptrului englez. Este mare, imens… de marimea unui mar românesc. A doua bucata sparta, „Cullinan II”, are 317 carate si se gaseste în coroana imperiala asezata chiar lânga sceptru. Am realizat ca le vad în adevarata lor splendoare si în marimea naturala, nu doar la televizor… Dar când te gândesti totusi la acele multe zero-uri pe care le are pretul unui inel cu diamant de marimea unui bob de mazare, ajungi sa nu reusesti sa numeri câte zero-uri ar fi necesare sa redea pretul estimativ al acestor imense pietre.

Vreau sa va spun ca fotografierea acestor bijuterii este strict interzisa si ca am petrecut aproape trei ore vizitând toate aceste minunatii… As mai putea sa povestesc foarte multe legate de ceea ce am vazut, descoperit si învatat la Tower of London,  dar mi-e teama ca as avea nevoie de înca câteva ore bune sa le pot reda în aceasta scriere.

Tunbridge Wells

În acest orasel mi-am vizitat o fosta colega de liceu, pe care am ajutat-o sa se mute. Asa ca acest weekend l-am petrecut alaturi de numeroasa ei familie (pentru ca sunt 8 frati din care 6 sunt casatoriti si au si… copii!). Astfel m-am simtit acolo ca într-o mica Românie, oarecum mai aproape de casa, daca pot spune!

Tunbridge Wells e un orasel micut, putin mai mic decât Oradea mea natala. Este situat pe mai multe coline si e plin de verdeata. Din pacate nu am apucat sa vad foarte multe din oras deoarece am fost ocupati toata ziua cu mutatul, iar la finalul zilei eram prea osteniti pentru a bântui pe strazi… Din  pacate nici vemea nu a tinut cu noi, dar în acel weekend am facut cunostinta cu viata de club din Marea Britanie unde am poposit cu aproape jumatate din adultii familiei. În acea atmosfera a fost placut si nostalgic sa-mi aduc aminte de momentele frumoase din vremea liceului. Si ce mi-a placut mult înca, a fost faptul ca nu miroseai a fum de tigara din cap pâna în picioare dupa ce plecai acasa! Acolo, la Tunbridge, nu se fumeaza în localuri deloc, numai afara în strada… si pe deasupra aveau si sistemul de ventilatie foarte bine pus la punct pentru a nu simti alte mirosuri nepalcute. Pe de alta parte a fost totusi socant pentru mine sa constat ca tinerii vin aici cu alte motive decât o faceam noi la vârsta respectiva si anume pentru a dansa si a ne simti bine în compania prietenilor. Aici tinerele vin îmbracate de parca se pregatesc de o nunta sau cel putin un banchet! Dar asta nu ar fi o problema, pentru ca e alegerea fiecaruia, pâna la urma, cu ce se îmbraca… Este dupa cum îi dicteaza inima sau poate instinctul. Problema majora este ca fetele vin cu intentia clara de a primii cât mai multe bauturi gratuite de la baietii din club, dupa care se ametesc bine si ajung sa faca sex pe unde si cu cine apuca. Iar scopul baietilor este acelasi, sa bea cât mai mult pâna numai stiu de ei si sa „curteze” o domnisoara  care le place pe moment pâna respectiva cedeaza… Nu mai spun ca media de vârsta este undeva între 16-26 de ani. Trist dar adevarat! În ce hal a ajuns tineretul din ziua de azi si nu mai spun în ce stadiu e  omenirea… Si aici nu ma refer numai la adolescenti ci în plan general. Individualismul, egoismul, superficialitatea si…. câte si mai câte, au adus societatea de azi în haosul în care se afla. Dar poate cu timpul vom începe sa ne trezim si sa realizam ca asa nu mai merge, ca trebuie schimbat ceva cât de curând si în bine. Toate aceste experiente bune, rele, ciudate sau interesante ma ajuta sa îmi cizelez personalitatea într-un mod mai bun.

Cu drag si dor va trimit îmbratisarile mele de pe meleagurile britanice. Oricum, cu siguranta în urmatorul segment al jurnalului meu am sa abordez subiectul birocratie si al muncii în UK, pentru ca atât a fost deocamdata partea de exlporare a turismului si culturii britanice. Voi lua o pauza în ceea ce priveste viata mea de turist pe meleaguri londoneze. Vreau sa ma focalizez pe ce înseamna munca si viata de zi cu zi. Asa ca pe curând.

Lavinia IANCU

Londra, UK

sfârsit de august 2011

Lumina de care avem nevoie

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Incurajare, Mantuire, Natura UmanaLeave a comment

Cugetări despre Dumnezeu

Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.     Genesa, BIBLIA

Dacă Dumnezeu nu există și tu nu ai crezut în El, nu ai pierdut nimic. Dar dacă Dumnezeu există și tu nu ai crezut în El, ai pierdut totul.       

Pascal

Am întotdeauna cu mine trei lucruri Continue reading “Lumina de care avem nevoie” →

FASCINATIA IPOTEZELOR

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

Mihai Batog-Bujenita

Posibilele adevaruri din legenda lui Grui-Sânger

                           Imaginatia este mai importanta decât cunoasterea,

                   cunoasterea este limitata, imaginatia înconjoara lumea.

                                                                                                          Albert Einstein

În esenta, putem considera stiintele ca fiind o suma de ipoteze, unele dintre acestea validate, într-o masura mai mare, sau mai mica, de experiment, sau prin fenomene observabile, având un înalt grad de credibilitate. Desigur, în procesul definitivarii unei ipoteze si celelalte, adiacentele, îsi au factoriilor lor augmentativi însa, la un moment dat, din varii ratiuni, sau chiar prin aducerea unor probe indubitabile, una din ipoteze se impune, însa nici celelalte nu dispar. Uneori, asa cum în istoria cunoasterii s-a mai întâmplat, ipotezele se schimba sub presiunea noilor descoperiri si una uitata, sau temporar abandonata, ia locul celei oficiale, urmând a fi prezentata inclusiv în procesul didactic drept cea valabila, cu gradul de cuprindere cel mai amplu si cu cele mai bune capacitati de a explica fenomenul la care se refera. Nu de putine ori, factorul politic intervine, cel mai adesea aleatoriu si, din fericire, pentru perioade de timp limitate, impunând o anumita ipoteza, de cele mai multe ori neconforma cu acea admisa oficial pâna la data respectiva.

Istoria, o stiinta, prin definitie politica dar si puternic politizata, manifesta, de-a lungul timpului, cele mai accentuate abateri de la adevar si nu de putine ori acesta nu poate fi aflat niciodata. În studiul acestei stiinte, numita pe buna dreptate de capatâi, întâmpinam mai multe genuri de obstacole, dificil de ocolit si uneori chiar de interpretat, deoarece, dupa cum stim, înca de la elaborarea unui document referitor la un eveniment acesta este lipsit de obiectivitate, intentionat deformat, de regula în sensul laudativ pentru cel care, sau despre care, se scrie. Asta în cazul fericit în care avem posibilitatea de a consulta un document într-o limba oarecum cunoscuta. Mult mai dificil este sa descifram evenimente de mult petrecute analizând fragmente de obiecte asupra carora proiectam propriul nostru sistem de gândire, propriile norme morale, sau, de ce nu, propriile noastre limite în cunoastere. În celebra sa lucrare: Istoria religiilor, Mircea Eliade spune ca atunci când avem în fata ochilor probele materiale ale unui rit funerar, putem face orice consideratiuni si ne putem imagina orice despre acel eveniment, însa nu vom sti niciodata ce vorbe a rostit, sau ce gesturi a facut sacerdotul care a executat ritualul, în consecinta, adevarul despre acesta ne va ramâne necunoscut, iar cunostintele si interpretarile noastre ar putea mai mult sa ne deruteze decât sa ne apropie adevarul.

În concluzie, uriasele dificultati de interpretare ale istoriei, cu atât mai mari si mai multe cu cât subiectul este mai îndepartat în timp, fac din aceasta, nu de putine ori, un vehicul perfect pentru manipulari de orice fel, iar dictaturile sunt, cu precadere, întotdeauna, foarte dispuse la acest gen de actiune. Se poate considera însa ca fiind benefica aceasta nevoie de interpretare a evenimentelor istorice, întrucât, exact prin subiectivismul continut, prin ceea ce ascunde evenimentul mai mult decât limpezeste, prin doza de incertitudine si uneori chiar de enigma, aceasta stiinta devine subiect predilect de conversatie sau dezbatere cu o cuprindere aflata mult peste ariile academice sau didactice. Exista în context si mult diletantism, sau exaltari de diferite genuri (a se vedea vechimea diferitelor popoare, ori primordialitatea unor inventii!) dar asta nu stirbeste cu nimic farmecul istoriei, nevoia de a o cunoaste fara sa o confundam cu un sir nesfârsit de date plictisitoare pentru memorat, ci un sir incitant de evenimente cu adevarat memorabile. Aici desigur, profesorii îsi au rolul lor în formarea gândirii ucenicului ascultator.

În acest context, stirea care, în aceasta vara (2011) a tinut capul de afis al presei de orice fel, timp de mai multe zile, apare ca o necesitate culturala fireasca, dupa un sezon plin de informatii obsedante despre nunta unui fotbalist, noua masina a unui rocker, sau mostrele de întelepciune ale unei starlete. Rezumata, stirea respectiva suna destul de banal: a fost descoperita, în România, localitatea Coliboaia din muntii Apuseni, o pestera care are picturi parietale. Vechimea estimata 23.000-35.000 ani. Pentru mai multa credibilitate însa este bine sa citim prezentarea acestui eveniment într-un cotidian:

Pestera si gravurile au fost descoperite de speologii de la Clubul Speodava Stei si din cadrul Picturile Asociatiei Speowest Arad, a declarat Viorel Lascu, presedintele Federatiei Romane de Speologie. “Pestera Coliboaia este strabatuta de un râu subteran, care formeaza mai multe sifoane, facând astfel exceptionala, dar si dificila parcurgerea ei. Pâna acum, nu i s-a acordat importanta acestei pesteri. Nu a fost inclusa nici macar pe lista pesterilor protejate, desi se afla pe raza Parcului Natural Apuseni. Au fost mai multe expeditii aici, însa cei cinci speologi au intrat în interior si au strabatut trei zone complet inundate, dupa care au dat peste o galerie înalta, pe peretii careia au gasit picturile, ceea ce lor li s-a parut a fi arta rupestra”, a explicat Lascu. Potrivit sursei citate, picturile sunt negre si reprezinta animale, printre care un bizon, un cal, posibil o felina, unul sau doua capete de urs si doi rinoceri. S-a gasit, de asemenea, o gravura reprezentând un tors de femeie, probabil un simbol. “Pe sol, se aflau oase de urs. O parte a picturilor a fost distrusa de apa, iar o alta de ursii care au stat în pestera si se vede ca au zgâriat si au lustruit peretii”, a spus speologul. (Eveniment 09.12.20)

La fel de importanta, vom vedea din ce cauza, pentru abordarea ulterioara si dezvoltarea temei propuse, este si prezenta unor specialisti francezi în cadrul echipei de speologi români: Picturile au fost verificate de o echipa condusa de Jean Clottes, unul din cei mai cunoscuti specialisti în arta de pestera din lume, echipa din care a mai facut parte Bernard Gély, si el specialist în arta de pestera, speologii Marcel Meyssonnier si Valérie Plichon, Michel Philippe – paleontolog specializat pe ursul de pestera, respectiv Françoise Prudhomme, specialist în preistorie generala. În urma analizelor, expertii au confirmat autenticitatea picturilor si a gravurii. „Dupa factura acestora, picturile pot fi încadrate ca apartinând unei perioade vechi a artei parietale, Gravettian sau Aurignacian” (între 23.000 si 35.000 de ani). Este pentru prima data când în Europa Centrala se atesta arta parietala asa de veche”, a aratat presedintele Federatiei Romane de Speologie. “Acest sit arheologic este deosebit de valoros, comparabil cu Sarmisegetusa sau Cucuteni, de pilda”, a conchis Lascu. (preluat dupa site-ul lovendal.net)

Prin urmare, o descoperire speologica, având un potential urias în evaluarea istorica a existentei si a nivelului de dezvoltare a societatii umane pe aceste teritorii. Prezenta speologilor francezi, benefica sub toate aspectele, avându-se în vedere experienta lor în acest domeniu, dar si acela, devenit si el istoric, acum poate amuzant dar atunci nu, al reactiei mediului academic fata de acest gen de descoperiri. Daca ar fi sa luam în consideratie numai modul penibil în care universitarii au încercat sa mistifice adevarul la momentul descoperii picturilor din pestera Lascaux si sa acopere de ridicol pe descoperitori, atitudine despre care nu avem nici un indiciu ca s-ar fi schimbat cu trecerea anilor si tot am fi avut nevoie de partici- parea unor specialisti francezi la aceste verificari si autentificari. Evenimentul în sine, nu este unul de exceptie. În România mai sunt picturi rupestre în pestera Chindiei, pestera Cuciulat, poate si în altele, precum acea din muntii Buzaului, destul de contestata de altfel si care nu va intra în aceasta abordare.

Pasarea din pestera Chindiei, considerata de unii analisti si ca o reprezentare a unei zeitati, este policroma, cu o puternica sugestie si bine pastrata. Vechimea este apreciata cam la 12-15.000 de ani, adica asemanatoare cu mult mai cunoscutele picturi din pestera Altamira (Spania), iar amprentele palmare, unele semne mai putin descifrate, sau reprezentarea solara, picturi monocrome, de culoare ocru, par a fi elemente inedite, specifice acestei pesteri.

Amintesc desigur si faptul ca exista interpretari care plaseaza aceste picturi (amprentele si discul solar) în aceeasi perioada cu celelalte de la Chindia, dar si unele care afirma ca este vorba de interventii ceva mai târzii, datând cam de prin evul mediu, fara specificarea unei perioade mai explicite.

Fara îndoiala, aceasta trecere rapida prin problematica, intentionat lipsita de comentarii, are rolul doar de a arata ca pictura rupestra este prezenta în muntii din arealul românesc, mai ales în muntii Apuseni, dovedind existenta unei societati umane care manifesta interes si chiar o anumita preocupare fata de cultura, indiferent de motivatie.

Putem deci sa ne putem pune întrebarea, destul de fireasca, prin ce se deosebeste pictura recent descoperita din Coliboaia de celelalte, unele dintre acestea prezentate chiar mai sus? În primul rând prin natura cromatica a desenului. Acesta este executat numai cu carbune vegetal prin urmare, unele desenele sunt executate în negru, doar pe contur, ceea ce le diferentiaza ferm de anterioarele, iar altele respecta „traditia” si sunt policrome. Dar nu aceasta ar fi principala deosebire. Analizele cu carbon 14( sau poate prin metoda bazata pe spectrometria de masa cu ioni accelerati, care este mult mai sensibila si permite o datare mai precisa a picturilor rupestre, dar si coroborarea datelor obtinute cu informatiile furnizate de alte vestigii descoperite în zona de interes: oase, ramasite lemnoase, etc…) posibil a fi facute în bune conditii, Felina, pestera Cuciulat

datorita materialului folosit (carbune vegetal) au relevat o vechime de aproximativ 32-35.000 de ani, comparabila deci cu picturile din Lascaux, sau Altamira (aprox. 25-30.000 de ani), dar si cu unele desene rupestre din Tassili si mult peste vechimea celor din Yucatan (5-7.000 ani), Siberia(10.000), sau cele din pestera La Sarga, provincia Alicante (Spania, aprox 8000 de ani). Dar si mai interesanta este reprezentarea interpretata ca fiind a unui rinocer, animal totusi necunoscut în acest habitat, cel putin în istoria didactica a locurilor. Chiar daca interpretarea poate parea discutabila (reprezentarea unui proboscidian ar fi mult mai rezonabila si ar fi chiar mult mai credibila, întrucât existau totusi mamuti!), pentru noi aceia care privim doar fotografia este cert ca un asemenea animal poate fi considerat straniu pentru un privitor care nu a mai vazut un asemenea specimen, niciodata în viata. În rest picturile reprezinta alte animale dar si unele scene din viata de zi cu zi a comunitatii fiind la fel de expresive precum toate celelalte mai sus mentionate. Ba chiar, se remarca aceeasi tehnica de „basorelief”, artistii din stravechime folosind denivelarile peretelui stâncos pentru a da senzatia de volum reprezentarilor. Am putea vorbi, înfruntând toate riscurile, despre o cultura care, desi raspândita pe un teritoriu extrem de vast, are un fel de radacina comuna, dând o ciudata senzatie de unitate conceptuala si de executie. Mai putem vorbi însa si de o alta caracteristica comuna tuturor acestor pesteri. Ele au fost descoperit, termenul corect ar fi: redescoperite, începând cam cu secolul al XVIII-lea si au fost tratate multa vreme, mai ales de lumea academica, dar si de biserica, în general, dar din motive diferite, ca fiind simple excrocherii, sau, în cel mai bun caz, nefericite încercari de fals cu scop autolaudativ .

Însa noi, acum, am putea sa ne punem întrebarea daca aceste picturi, indiferent unde s-ar afla ele, reprezinta forme primordiale de arta, indiferent de motivatie, sau daca o civilizatie straveche are o nevoie profunda de a reprezenta scene din viata cotidiana, în conditii destul de greu de realizat, hranind un timp destul de îndelungat artistii epocii, într-o vreme când hrana nu era deloc usor de procurat? Sau care era motivatia unor asemenea atitudini?

Studiile istorice ne demonstreaza ca, întotdeauna, motivatiile de tip religios sunt cele care duc la asemenea mobilizari de forte si au ca final adevarate opere de arta. Iar aceste reprezentari, specifice unei activitati umane foarte riscante, vânatoarea, dar si cu un grad înalt de responsabilitate (este vorba de uciderea unor fiinte!), necesita un anumit gen de initiere sau poate chiar de ispasire, de purificare, dupa savârsirea unui omor. Sa nu uitam ca si în timpurile noastre sacrificarile animalelor au unele ritualuri care ne duc cu gândul la o rugaciune pentru iertarea pacatului uciderii. Prin urmare, întreaga grafica rupestra are ca fundal o societate umana aflata preponderent în ciclul de dezvoltare în care vânatoarea era principala sursa de hrana.

O alta întrebare pe care ne-o putem pune este daca locatiile respectivelor pesteri erau, la fel de greu de accesat si atunci ca si în vremurile când ele au fost descoperite. Raspunsul ar fi mai degraba nu, deoarece, în rastimpul imens care desparte redescoperirea de perioada de functionalitate a respectivele locuri a dus, inevitabil, prin miscarile scoartei la importante modificari ale locului dar si a topografiei acestuia. Exista chiar unele interpretari, corelate cu lipsa afumarii peretilor, inerenta unei activitati de pictare într-un spatiu mai degraba întunecat. Se presupune ca, la vremea decorarii lor pesterile erau altfel luminat, ba chiar o anumita dispunere a desenelor pe o traiectorie circulara releva un fapt surprinzator. ?i anume, posibilitatea ca, la anumite intervale de timp, atunci când soarele se afla într-unul din punctele sale vernale, cel mai probabil, echinoctiul de primavara, sau poate un solstitiu, evenimente oricum remarcabile în viata unei comunitatii, razele de soare revelau scenele într-o anumita ordine, fara îndoiala cu mare semnificatie, ducând la o puternica impresia asupra celor prezenti, asa cum, mult mai târziu, cinematograful a facut-o cu spectatorii lui.

Dar pentru a nu rataci prea mult printre presupuneri diletantiste sa facem apel la unele clarificari ale perioadelor istorice, asa cum sunt prezentate în mediul stiintific, precum si a etapelor de dezvoltare a societatii umane în aceste perioade. Pentru o mai buna echidistanta, recursul la informatiile Wikipedia, enciclopedia libera, se impune de la sine.

Paleoliticul românesc este divizat în cinci faze: Protopaleolitic, Paleoliticul inferior, Paleoliticul de mijloc, Paleoliticul superior si Epipaleolitic.

Protopaleolitic: Protopaleoliticul românesc (circa 1.000.000 – 700.000) este marcat de aparitia uneltelor rupestre, asa-numitele “Pebble culture” (Cultura de prund din România). Aceste unelte i-au fost atribuite lui Homo erectus, tipul hominid.

PALEOLITIC INFERIOR

Paleoliticul românesc inferior (circa 700.000 – 120.000) este caracterizat prin aparitia a doua unelte rupestre distincte: bi-facialul, toporul din piatra. Aceste unelte au fost atribuite lui Pithecantropus erectus speciilor hominid. De o importanta majora este descoperirea unui numar de vetre de foc. Aceasta este prima dovada a abilitatii hominidului de a stapânii focul pe teritoriul ce astazi se numeste România.

PALEOLITICUL DE MIJLOC

Paleoliticul de mijloc în România (circa 120.000 – 35.000) este caracterizat prin persistenta culturii Mousterian. De-a lungul acestei perioade, uneltele din piatra au început sa se diferentieze în functie de functionalitatea acestora, si apare prima unealta din os. Aceste produse au fost atribuite Neanderthalilor.

PALEOLITIC SUPERIOR

În 2002, cel mai în vârsta om modern (Homo sapiens sapiens) ramas în Europa, a fost descoperit în Pestera cu Oase de lânga Anina. Numit Ion din Anina, ramasitele sale (maxilarul inferior) sunt datate cu aproximatie ca având cca 42.000 de ani.

ECONOMIA

Caracteristica epocii paleolitice este totala dependenta a hominizilor de natura. Comunitatile umane se hraneau cu ceea ce le oferea natura: plante, muguri, alge marine, fructe, radacini, seminte, bulbi, ciuperci, melci, insecte, oua, sopârle, pesti si alte animale mici. Deci, economia avea un caracter „pradalnic“. Sursa principala de alimentatie o oferea vânatoarea realizata în colectiv. În pleistocenul inferior apar primele unelte pentru vânatoare si cules: unelte rudimentare din aschii si bolovani de râu cu o muchie taioasa pentru cioplit, taiat si razuit atribuite „culturii de prund” (sud-vestul Europei pâna în sud-vestul Asiei si Sudul Africii). Aceste unelte evolueaza catre „toporasele de mâna” în forma sâmburelui de migdala, lucrate prin lovituri date pe ambele fete (Africa de Nord, zona centrala si de rasarit).
Apare folosirea focului, schimbându-se astfel regimul alimentar, ceea ce va determina modificari si în structura anatomica. În paleoliticul mijlociu, Neanderthalul folosea arme de silex, razuitoare (racloare) pentru curatarea pieilor de animale si cojitul lem­nului, vârfuri din silex pentru împuns si taiat, folosite probabil si ca vârfuri de lance pentru vânatoare, vârfuri bicefale, mai reduse nu­meric: burine si gratoare întrebuintate pentru râcâit si taiat. În aceasta perioada se ajunge la o diviziune naturala a muncii: vânatul – îndeletnicire a barbatilor, iar culesul – practicat de femei. O alta îndeletnicire era aceea a pescuitului.

În paleoliticul superior, Homo sapiens fosilis produce cutite, strapungatoare, razuitoare si dalti lucrate prin tehnica aschierii, având ambele margini ascutite. Sunt realizate în mare cantitate vârfurile de silex pentru sulite de aruncat, sau pentru sagetile lansate cu propulsorul. Apare tehnica prelucrarii osului, fildesului si cornului (pentru sulite, harpoane, ace de cusut). În paleoliticul superior, vânatoarea se realiza si cu ajutorul arcului (descoperiri în nordul Europei).


ASEZARI SI LOCUINTE.

La început, stramosii oamenilor traiau în asezarile în aer liber, dar cautau sa se adaposteasca si în pesteri, pentru ca, în paleoliticul mijlociu, Neanderthalienii sa-si construiasca colibe prevazute chiar si cu vetre, spatiu pentru dormit, activitati domestice, sau evacuare. Se constata o crestere a densitatii si o oare­care stabilitate într-un anumit loc. În aceeasi vreme, în continuare, erau folosite si adaposturi sub stânci. Apare, totodata, tendinta de concentrare a grupurilor umane si de revenire periodica în acelasi loc.

RELATIILE SOCIALE

Pentru paleoliticul inferior, dovezile arheologice care pot aduce elemente în aceasta problema sunt sarace. Desigur, o societate bazata economic pe cules, pescuit si vânatoare cu ajutorul unor arme si unelte primitive, în strânsa legatura cu o munca putin productiva, avea un caracter egalitar, bazat pe solidaritatea grupurilor sociale. În paleoliticul superior, femeia obtine în cadrul societatii o pozitie deosebita (dovada: descoperirea unor figurine antropomorfe si a unor înmormântari cu ocru rosu, precum si a unor morminte cu podoabe ce au apartinut unor femei).

VIATA SPIRITUALA

Din paleoliticul mijlociu exista dovezi mate­riale privind grija fata de cei morti: depuneri rituale, dar concomitent se practicau si unele sacrificii rituale umane. Alaturi de cel înmor­mântat se depuneau ofrande: unelte din piatra, dinti de ren sau de cerb, coarne de capra de munte. Corpul era presarat cu ocru rosu.

ARTA

Apar: capacitatea de a percepe realitatea în culori, repro­ducerea artistica a activitatii productive, a omului primitiv. Exista reprezentari fantastice despre om si realitatea înconjuratoare (magia, totemismul s.a.). Arta plastica se manifesta prin decorarea cu motive geometrice a obiectelor de uz casnic (arie geografica larga: Anglia, Rusia, Africa). Sunt specifice numeroasele statuete antropomorfe din argila, piatra, os sau fildes cu o semnificatie si functie magica. În paleoliticul superior se remarca pictura si gravura rupestra (sudul Frantei, nordul, estul si sudul peninsulei Iberice, regiunea Saharei, muntii Tassili). Sunt redate figuri de animale în miscare (urs, bizon, cal, cerb, tap de munte) combinate cu motive geometrice. Rar apar figuri umane; mai rar apar pasari, iar plante deloc. Arta paleoliticului superior avea o functie preponderent magica – La Ferrasse, Niaux, Lascaux (Franta), Altamira (Spania) s.a.

Prin urmare, se verifica în timp toate afirmatiile anterioare si, foarte important, se delimiteaza temporal activitatile care duc la reprezentari rupestre precum si motivatiile profunde ale nevoilor de tip cultural. Ramâne însa o nelamurire! De la aparitia lor si pâna la iesirea din functionalitate picturile rupestre îsi îndeplinesc rolul pentru care au fost create, apoi, prin nefolosire intra în uitare, iar miscarile telurice le scot chiar dintr-o eventuala posibilitate de a fi vazute în mod curent. Spre binele tuturor deoarece numai asa ele se pot pastra în forma, oarecum, initiala. Exista însa alte indicii despre aceste locuri, pentru ca, în mod normal, o asemenea realizare cu impact emotional si cultural puternic, pe o perioada destul de îndelungata, mii de ani, ar fi normal sa dea nastere altor forme de cultura prin care sa le fie mentionata existenta sau, de ce nu, functionalitatea…

Folclorul din spatiul carpatic, unul dintre acelea destul de putin afectate de influentele religioase sau de alte culturi de contact pare sa aiba raspuns la aceasta întrebare. Exista o legenda, cea a lui Grui-Sânger, care aminteste despre o asemenea pestera pictata, dar si, metaforic, despre menirea ei în raport cu activitatea umana preponderenta în paleolitic, vânatoarea.

Aceasta legenda, destul de putin cunoscuta în original, dar prelucrata de Vasile Alecsandri si adaptata cerintelor poetice si normativelor romantismului târziu, este aparent simpla:

Un vânator, Grui-Sânger, personaj prezentat într-o sumbra maretie, traieste într-un codru întunecat ca si firea sa dar îngrozeste pe cei din jur, care nu mai sunt vânatori, ci pastori sau agricultori, cu firea sa sângeroasa, cu nestavilita sa dorinta de a ucide. La un moment dat tatal sau vine în codru pentru a-l dojeni însa confundat fiind de mintea ratacita a fiului este ucis. Apoi, plin de remuscari acesta se retrage într-o pestera unde aprinde un foc. La lumina flacarilor vede pictate pe pereti animalele pe care le ucisese, dar si altele, considerata de Sânger ca fiind nemaivazute. Destul de ciudat pentru un vânator care, putem presupune ca stia fauna pe care o vâna. Sau poate tigrii de pestera (felina de la Cuciulat) sau „rinocerul” de la Coliboaia îi erau necunoscute? Flacarile si chinurile sufletesti ale personajului dau o ciudata impresie de miscare a fiintelor de pe peretii pesterii. În nebunia sa, Sânger arunca sageti spre ele, în timp ce, însufletite parca de flacari, reprezentarile se materializeaza si îl sfâsie cu ghearele si coltii, iar altele, cu copitele, îi amesteca trupul în solul pietros al pesterii. Mai târziu, ca o eterna aducere aminte a acestei osânde divine, dreapta si necrutatoare, din sângele sau creste un arbore cu frunze rosiatice numit sânger. Acest arbore intra si el în legende, fara nici o legatura aparenta cu prima, fiind, la un moment dat, considerat lemnul din care a fost cioplita crucea Mântuitorului. Este vorba desigur de interpretari târzii, influentate evident de crestinism si care au o importanta deosebita, precum vom vedea, chiar si în abordarea de fata. Asa cum am mai aratat, poetul Vasile Alecsandri pune în versuri aceasta legenda si îi modifica sfârsitul, însa problematica de baza ramâne. Cum stim însa din definitie ca o legenda contine un sâmbure de adevar (Povestire traditionala în proza sau în versuri, transmisa, de obicei, pe cale orala, în care faptele fantastice sau miraculoase pot avea un suport istoric real) ,cred ca este foarte important sa ne straduim a ajunge la acest sâmbure.

1. Este cert ca legenda certifica existenta unor pesteri care au pe pereti reprezentari de animale dar cu referire, s-ar parea destul de stricta, la activitatea de vânatoare, dar sugereaza si o functie ritualica a ansamblului, fie ea si de pedepsire a abuzurilor. Este posibil ca aceasta functie sa fi fost determinata si de o nevoie asemanatoare celor din zilele noastre, respectiv, împutinarea sau disparitia fondului cinegetic, incluzând toate consecintele acesteia, pâna chiar la înfometarea comunitatii umane, deci posibila disparitiei a acesteia.

2. Figura vânatorului Grui-Sânger este prezentata cu o evidenta admiratie desi ea nu exprima de fel încredere sau simpatie: „Ivindu-se pe munte o nalta aratare/Ce sta în dreptul lunei c-o barda groasa-n mâna… Si pâna-n ziua urla dulaii de la stâna”… Grui-Sânger, ucigasul, e regele padurei! (Vasile Alecsandri; Grui-Sânger, Poezii alese; ed. Minerva, Buc-1990).

Iar cei impresionati de spectrala aparitie sunt: „Atunci pastorii sarbezi zaresc din departare”… Iata deci cum poetul folosind forta metaforei subliniaza folosindu-se de contextul legendei unul din conflictele aparute în societatile umane odata cu noile diviziuni ale muncii. Asa cum biblicul conflict între Cain si Abel pune în discutie starea de încordare dintre populatiile de pastori si cele de agricultori, acum este prezenta fascinatia, dar si groaza, pe care vânatorul ancestral o exercita asupra populatiilor de pastori. Figura sa este, într-un fel, tragica, marcata de un fel de blestem sanguinar, cumva nefireasca într-un timp în care hrana poate fi procurata fara sa ucizi fiarele padurii sau ale câmpiilor, o situatie vazuta ca fiind asa cum am mai spus si înfricosatoare dar si plina de o sumbra maretie. Nu se poate elimina discutia asupra activitatii omului-vânator întrucât de-a lungul întregii sale existente societatea umana a fost depozitara tuturor activitatilor chiar daca cea de baza era agricultura, pastoritul sau, mult mai târziu, productia industriala. Constatam ca, în timp, a fi vânator este un privilegiu, conditionat însa de respectarea unor reguli foarte stricte. Precum stim, în întregul Ev Mediu, dar si mai târziu, dreptul de a vâna îl aveau, exclusiv nobilii, iar practicarea acestui gen de activitate de catre tarani era pedepsit cu moartea. Chiar si în contemporaneitate vedem cum pentru a vâna îti trebuie nu numai documente care sa-ti ateste acest drept ci si unelte scumpe, o anumita uniforma si, mai presus de orice, un comportament bazat pe un cod deontologic. Nu lipsesc nici insignele specifice, o gastronomie rafinata si laborioasa, literatura dedicata acestei pasiuni (de multe ori cu puternice accente dramatice!), întâlnirile de pregatire, sau comuniunile având un foarte bine conturat caracter exclusivist: baluri cu tematica, întreceri sportive (arc, tir, etc…). Cu alte cuvinte, un segment social cu specificul sau bine delimitat, însotit si acum de un gen de mistica admirativa, chiar daca, uneori, cu accente satirice (povestile vânatoresti!). Putem spune deci, ca lucrurile nu s-au schimbat fundamental ci doar formal, adaptându-se nevoilor sociale.

3. Pesterile cu picturi, redescoperite în timpurile noastre au însa o caracteristica. Par uitate de timp si de oameni, în asa masura, încât acum readuse în lumina cunoasterii, sunt considerate falsuri, imposturi sau cine stie ce altceva si abia dupa decenii de dezbateri stiinta le gaseste un loc în cultura umanitatii, încercând sa le stabileasca si rolul. Legenda vânatorului Sânger ne spuen însa ca el stie despre pestera, iar accesul în ea nu-i ridica nici o problema. Spre deosebire de prezent când în pestera Coliboiaia, spre exemplu, nu se poate ajunge decât prin traversarea unui curs de apa subteran, imposibil de facut fara echipamente adecvate. Numai ca peretii cavernei pictate poarta urme de gheare ale ursilor de pestera, o specie disparuta din fauna arealului cu mii de ani în urma (aprox 30.000). Prin urmare, se poate concluziona ca, probabil în perioada marilor framântari tectonice datorate marelui dezghet petrecut cam între 20.000 si 10.000 de ani în urma intrarile în pesteri s-au modificat, de fapt întreaga orografie a locurilor a suferit transformari severe. Cu toate acestea amintirea lor ramâne în traditiile culturale stravechi ale umanitatii si se verifica acum prin datarile cu mijloace moderne. Coincid deci, atât datarile, cât si ipotezele istorice ale vremurilor când omenirea trece de la stadiul de vânator la cel de agricultor (pastor), ramânând a fi de acord ca si vechimea acestei legende ar fi, logic vorbind, cam aceeasi.

Nu stim desigur cât de bine delimitata în arealul considerat acum românesc este legenda lui Sânger, însa racordarea ei la mitologia crestina, demonstreaza ca aceasta legenda era cunoscuta înainte de evenimentele care au facut posibila raspândirea crestinismului pe continentul Europa, iar aducerea în discutie a blestemului cu care arborele numit sânger traverseaza mileniile, este edificatoare pentru impactul emotional deosebit de puternic al acestei creatii culturale.

Privind însa astfel lucrurile, prin prisma unor ipoteze, chiar daca racordate logic, apare o problema! Istoriografia didactica sustine existenta comunitatilor umane în urma cu mai bine de 10.000 de ani, numai ca acestea ne sunt prezentate ca fiind în stadii incipiente de dezvoltare, preocupate exclusiv de supravietuire, fara nici un fel de preocupari de tip cultural. Desi, daca luam în considerare vechimea de 2,2 milioane de ani a fragmentelor de schelet de Homo Habilis descoperite la Bugiulesti, dar si unele reprezentari antropomorfice mai vechi de 500.000 de ani ( Venus din Berechat Ram, Israel sau Venus din Tan-Tan, Maroc!) istoria ar mai putea ascunde unele surprize, nu tocmai mici, referitoare la nivelul de dezvoltare al societatii omenesti la nivelul continentului.

Asa cum am spus însa toate aceste sunt doar ipoteze. Oricând discutabile sau interpretabile, dar sa nu uita ca, pastrând, cu sfintenie, proportiile, tot ipoteze au fost si acelea ale lui Heinrich Schliemann, un visator care a avut curajul sa creada ca scrierile lui Homer contin informatii istorice. Iar de atunci, istoria nu a mai fost la fel!

NOTA REDACTIEI: Fotografiile, suport al articolului, excelent realizate, regretam ca nu le-am putut afisa!

DACA PASARILE NU VOR CÂNTA, CIORILE VOR CRONCANI !

On By nelursIn EssaysLeave a comment

Vavila Popovici

“Fara Dumnezeu omul ramâne un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicaieri si merge spre nicaieri.” (Petre Tutea)

 

 

Fiecare om are o conceptie despre lume si viata, exprimata sub forma de convingere sau ipoteza, care poate fi adevarata sau falsa si conform careia îsi desfasoara viata.

Filosoful român Petre Tutea sustinea ca înapoia lucrurilor omul pune doua concepte, materia sau Dumnezeu, materia fiind Dumnezeul ateilor. Vreau sa cred ca materialismul si cinismul ce pareau sa flancheze postmodernismul, nu au câstigat definitiv, ca foamea exagerata de concret în detrimentul misterului va disparea curând si un nou umanism se va întrezari la orizont, ca lumea va reveni la anumite sentimente si valori fundamentale, precum Iubirea. Scriitorul german Thomas Mann (1875-1955) spunea despre umanisti ca ei sunt singurii depozitari ai traditiei demnitatii si frumusetii omului.

Sunt atâtea întrebari pe care oamenii si le-au pus de-a lungul timpului si continua sa si le puna: De ce suntem aici pe aceasta planeta? Sunt fiinte pe alta planeta? De ce gândim, cum gândim? De cine am fost înzestrati cu spirit, aceasta forma de energie pe care omul nu o poate reproduce? Ce este dincolo? Unde este acel dincolo? Si multe altele. Alcatuirea omului din corp si suflet, creeaza un adevarat cutremur în mintea lui, neîmpacat fiind cu moartea trupului si cu misterul ei..

De la scriitorul german Johann Wolfgang von Goethe ne-au ramas celebrele versuri: „Când? Cum? Si Unde? – în zei tacere e! Ramâi la pentru casi nu-ntreba de ce.” Oamenii totusi cauta raspunsuri, cei credinciosi stiu unde sale gaseasca, ateii se zbat în necredinta toata viata.

Traim în acest univers care ne este scoala-laborator pentru ridicarea fiintei pe un plan superior. Universul pentru noi are o limita materiala, desi el pare nelimitat. În plan spiritual nu exista nici început si nici sfârsit. Individual si în ansamblu avem datoria de a evolua spiritual. Este necesar sacunoastem drumul pe care trebuie sa mergem în viata, pentru a ne crea un trai cât mai stabil, întrucât instabilitatea asculta de legile universale ale haosului. Principiul calauzitor, cel al luptei între benefic si malefic, face parte din dialectica universului, el existadeci la scara cosmica, precum si la scara infimei celule vii din orice organism nascut cu viata. Trebuie sa stim ca omul este compus din învelisuri energetice în afara corpului fizic, asemeni pamântului din care este facut. La ora actuala, din cauza degradarii progresive a Pamântului, învelisurile lui energetice s-au degradat profund, se prezintaca o plasa cu multe ochiuri, omul fiind cel vinovat de poluare sub toate formele ei. Este vorba de paduri, mari, oceane, râuri, pietre etc. La rândul nostru suferim de o degradare energetica, dovada sunt bolile, suferintele si scurtarea vietii. Oamenii cu viata matusalemica, descendentii imediati ai lui Adam traiau sute de ani, pamântul se rotea invers, iar rotatia în jurul axei se desfasura mai lent, anul avea 480 de zile. Se crede ca specia umanaa suferit atunci o mutatie genetica esentiala, dirijatade fortele nevazute. Amintesc de filosoful francez Henri Bergson (1859-1941) care credea ca omul va deveni nemuritor printr-o mutatie irationala. În Biblie se spune: „Celor care îsi vor pastra credinta pâna la sfârsit, li se va da sa guste din pomul vietii” (vezi cartea Apocalipsa). Or, pomul vietii, cred unii ca ar putea fi schema structurii ADN, modificata, care poate oferi omului o viata din ce în ce mai lunga (deci, nu vesnica, cum o promite Dumnezeu credinciosilor Sai- insa la El totul e posibil!).

Gândurile oamenilor pline de ura se spune ca afecteaza straturile geologice ale pamântului prin vibratii negative provocând cutremure, inundatii, surpari de falii. Nivelul pozitiv al sensului devenirii umane înseamna a trai în armonie perfecta cu toate legile Universului si cu toate principiile morale pozitive, a trai sub însemnul spiritualitatii benefice, conform legilor Divine ale Creatiei, spiritul benefic însemnând accesul la o înalta spiritualitate si ordine morala, o apropiere a omului de Absolut.

Iisus Hristos a fost cel care a reabilitat Pamântul, energetic si spiritual, dovada ca omenirea mai traieste si evolueaza. Daca n-ar fi fost reechilibrat, sunt de parere unii, acest strat energetic al Pamântului, planeta noastra s-ar fi ofilit probabil ca o floare sau totul ar fi degenerat în ceva greu de imaginat. Medicul, psihologul si psihiatrul elvetian Carl Gustav Jung (1875-1961) spunea: „Nevroza principala a vremurilor noastre este goliciunea spirituala.” Toti ne dorim din suflet ca viata noastra sa aiba sens, sa aiba profunzime. Ei bine, Iisus ne ofera o astfel de viata, bogata, plina de sens, printr-o relatie cu El. Iisus a spus: „Eu am venit ca oile sa aiba viata si s-o aiba din belsug” (Ioan 10:10).

Anton Pascale, autorul cartii „ Sa nu cadem privind cerul”, titlul superb inspirat de spusele lui Blaise Pascal: „Ne îndreptam privirea în sus, dar ne sprijinim pe nisip; si pamântul se va crapa si vom cadea privind cerul”, ne vorbeste despre provocarea lumii contemporane, mai ales a postmodernismului care a necesitat dialogul între teologie, în special apologetica, si stiinta. Afirmatiile despre alcatuirea omului din trup si suflet, sau din trup, suflet si duh pot fi armonizate considerând ca prin actul de creatiune omul a fost facut, din punct de vedere substantial, din doua parti – materie si spirit, iar functional din trei parti, sufletul rezultând din interactiunea materiei si duhului. Duhul (spiritul) este suflarea directa a lui Dumnezeu si poate fi luminat sau întunecat, iar sufletul are o alta menire, înzestrat fiind cu minte, intelect, vointa si capacitate emotionala (sentimente, instincte), partea pentru care divinitatea are un program de rascumparare. Sufletul este creat de Dumnezeu pentru a transmite informatia AND –ului primordial (principiul vietii) si alte informatii catre corpul fizic si pentru a asigura viata sentimentala si mentala a omului. Prin legatura dintre duh si trup, asiguratade suflet, omul devine în totalitatea sa o faptura vie. Sufletul este viu, se perpetueaza cu binecuvântarea Duhului, care l-a creat pentru a se înmulti si a fi folositor creatorului. Biblia accentueaza ca sufletul este în ochii divinitatii averea care trebuie crescuta, pazita si curatita în cursul vietii pamântesti de încercarile de corupere ale Satanei.

Autorul mai vorbeste despre descoperirea importanta facuta de catre fizicianul german Max Plank (1858-1947) si anume aceea a conceptului de „cuanta” de energie, adica cea mai mica cantitate de energie care poate fi emisa sau absorbitade un sistem atomic, demonstrând ca în lumea subatomica domneste discontinuitatea (materie-antimaterie; corpuscul-unda; fizic-spiritual) si confirmând teoria specialaa relativitatii, dezvoltatade Einstein (1879-1955), precum si teoria generala a relativitatii publicata ceva mai târziu. Teoria generala a relativitatii renuntala notiunile de spatiu si timp absolut si rastoarna teoria mecanica cereasca clasica a unui univers infinit cu aceeasi densitate a materiei, cât si teoria newtonianaa unui univers în care lumea stelelor ar fi o insula finita(cu materie mai densa în centru) în vidul infinit al spatiului, înlocuindu-le cu posibilitatea unui univers spatio-temporal cvadridimensional, cvasi-sferic si nelimitat, în continuaexpansiune. Aceasta teza, se spune în continuare, a fost dovedita de astronomul american Edvin Hublle (1889-1953), calculându-se apoi viteza acestei expansiuni continue a universului.

Biblia a postulat de aproape 2000 de ani universul deschis: „Tatal meu lucreaza pâna acum; si Eu, de asemenea lucrez” (Ioan 5:17) „Si am vazut un cer nou si un pamânt nou…” (Apocalipsa 21.1)

Formula energiei demonstrate prin teoria relativitatii speciale (E=m.c2) unifica conceptele de energie si materie. Materia este energie condensata si energia este materie disociata. Acest lucru l-a facut cunoscut Dumnezeu lui Pavel: „Tot ce se vede n-a fost facut din lucruri care se vad” (Evrei 11:3)

Descoperirile fizicii moderne au impus si notiunile de materie negativa, formata din particule non-fizice (energie pura) si de materie pozitiva, formatadin energie condensataîn particule, demonstrând faptul ca universul cunoscut are un bing – bang si va avea un sfârsit prin disiparea într-o noapte vesnica, datorita expansiunii continue, insa contravine creationismului si invataturii lasate de Dumnezeu pentru om.

Conform unei teorii, universul este caracterizat de particule cu masa pozitiva, ce evolueaza cu viteze pâna în preajma vitezei luminii, se transformaîn fotoni în dreptul pragului si trec apoi în universul spatiu-timp negativ, sub forma de particule non-fizice tahionice (doualumi distincte).

Se presupune de catre unii cercetatori catahionii ar oferi posibilitatea perceptiei, în acelasi moment temporal, a trecutului, prezentului si viitorului, putând reprezenta o posibila structuraa lumii spirituale. Se demonstreaza chiar ca particulele tahionice constituie substratul radiatiei electromagnetice ce caracterizeaza materialul negativ (spiritul), particule care ar calatori mai repede decât lumina. În legatura cu aceasta idee, un alt cercetator concepe omul ca un continut de materie pozitivasi negativa, sau altfel spus, de materie si energie. Se spera ca legile ce guverneaza lumea non-fizica sa fie descoperite. Astazi se banuieste ca timpul are o curgere lineara, uniforma în universul materiei pozitive, în timp ce în lumea materiei negative curgerea lui fizica este neuniforma.

Aceasta conceptie a fost acceptata de unii pentru a explica componentele spirituale ale fiintei umane, dar altii o resping pentru ca ar putea conduce la concluzia ca Dumnezeu este energie fizica pura. Se poate accepta însa, ca Dumnezeu este spirit, deci energie inteligenta divina, având legile ei proprii, înca nedeslusite de oameni, iar o asemenea energie poate produce cu usurinta energia fizica care sa stea la baza creatiei universului si a vietii pe pamânt. Spiritul divin poate îmbraca forma materiala, dar materia nu se poate transforma în spirit divin. Deci duhul omului nu este o formaa materiei negative, cum este cazul sufletului, ci este de origine divina (suflarea lui Dumnezeu).

Medicul, neurologul român Constantin Balaceanu-Stolnici (n. 1923) ne vorbeste într-o carte a sa despre evolutia gândirii omului despre suflet: „Posibilitatea existentei unor “suflete” extraterestre nu este exclusa, dat fiind dimensiunile cosmosului. Probabilitatea însa ca ele sa apara pe un “suport” material identic ca cel al inteligentelor terestre este foarte mica, deoarece biogeneza si apoi evolutia materiei organice (odata constituita) e putin plauzibil sa se repete în acelasi fel în alte planete din cosmos. Este suficient de exemplu ca materia “organica” sa fie bazata pe siliciu în loc de carbon sau ca simetria dreapta – stânga safie înlocuita cu o organizare radiala, pentru ca întreaga materie sa se structureze diferit. Mitul si realitatea stiintifica nu sunt chiar atât de îndepartate, mai ales când este vorba de o problema atât de complexa ca aceea a suportului material al vietii psihice.”

Academicianul român Eugen Macovschi (1906-1985) admitea viata extraterestra atragându-ne atentia ca extraterestrii pot avea un corp asemanator corpului nostru, dar cu particularitati anatomice si fiziologice corespunzatoare altor activitati si functii; din câte am înteles, cu o gândire care poate diferi sau depasi gândirea noastra, adica o altaforma a gândirii. Tot el ajunsese la concluzia ca dupa destramarea corpului fizic, materia noesica, câmpul noesic, adica câmpul gândirii poate persista în spatiu, fara a sti cât timp si ce l-ar putea face sa disparatotal.

„Vad creierul asemenea unui computer care va înceta sa lucreze atunci când componentele sale se defecteaza. Nu exista Rai sau viata de apoi pentru computere stricate. Asta e o poveste pentru oameni care se tem de întuneric”, a declarat Stephen Hawking acum câteva zile, pentru „The Guardian”.

Dar creierul uman este mult mai mult decât un computer. Creierul uman nu poate fi comparat cu microprocesorul întrucât între neuroni nu circula doar electricitate, ci semnale electro- chimice care sunt mult mai complexe; oricum, neuronii nu functioneazaca tranzistorii. În creier exista miliarde de miliarde de celule si interactiuni.

Este adevarat, afirma profesorul, matematicianul englez Roger Penrose (n.1931) ca „în ceea ce priveste efectuarea calculelor numerice, omul este neperformant comparativ cu realizarile unui calculator. Dar, creierul uman este capabil, la rândul lui, de activitati pe care calculatoarele nu le pot egala. Omul poate lua decizii în conditii de incertitudine, este capabil de ceea ce noi obisnuim sa numim «intuitie», de a face legaturi între diverse notiuni abstracte. Posedam un organ cerebral extraordinar de bine organizat, ale carui structuri profunde ne sunt înca necunoscute.” Roger Penrose mai consideraca „exista în mintea noastra (sau mai curând în constiinta noastra) ceva nematerial…” si „Ceea ce se petrece în creierul uman este calitativ diferit de modul de functionare al calculatoarelor existente sau imaginabile. Calculatoarele actuale sunt departe de performantele gândirii si nimeni nu poate descrie exact care sunt procesele biofizice si ce fel de reactii chimice însotesc gândirea umana!”

Creierul se poate reface dupa anumite traume. Unii considera ca putem transplanta orice organ, cu exceptia întregului creier, fara a transplanta sau fara a ucide în principiu persoana. Chiar si atunci, ni se spune, nu vom fi în stare sa distingem între absenta vietii personale si viata umana personala compromisa (de exemplu, o persoana aflata în coma). Putem declara moartea doar atunci când natura întrupata a unei persoane a fost distrusa. De asemenea, din moment ce persoanele sunt o unitate trup, suflet si duh, ele trebuie recunoscute ca prezente chiar daca dorm sub anestezie profunda sau în coma, sufletul se gaseste în tot trupul.

Doctorul în stiinte din România, Adrian Iosif, într-un articol intitulat «Creierul si constiinta » aminteste dezmintirea unei afirmatii a neuro-fizicienilor despre impulsuri electrice, întelegându-se ca mesajele calatoresc spre creier, ajung la o entitate misterioasa numita «psihic», primesc ordine de la aceasta si apoi îsi continua calatoria. Dar psihicul nu are o pozitie în spatiu, ca atare nu are sens sa se vorbeasca despre semnale fizice care sa ajunga la el. De aici presupunerea ca memoria si constiinta nu pot fi localizate pe scoarta cerebrala, desi exista zone si formatiuni cerebrale care intervin în aceste procese si cea mai mare probabilitate este ca „prin elementele cuantice din structura sa, creierul are posibilitatea de a intra în legatura cu alte structuri sau entitati energo-informationale!” Constiinta nu se supune calculului matematic! Foarte multi cercetatori sunt neîncrezatori cu privire la patrunderea în esenta fenomenului. De ce oare ? Conceptia la care a ajuns neuro-fiziologul australian John Eccles (1903-1997) în urma unor cercetari îndelungate este extrem de interesantapentru atmosfera stiintificaa secolului nostru: „Mintea constientade sine este o entitate distinctade creier; ea «baleiaza» suprafata creierului, în care citeste diverse date.” Creierul, dupaparerea lui John Eccles, este un organ de legaturaîntre mintea constientade sine si corpul fizic. Cercetarile l-au condus la concluzia cala moartea creierului, când toataactivitatea cerebrala înceteaza complet, mintea constientade sine nu mai receptioneaza nici un fel de mesaje de la creierul pe care l-a cercetat si l-a controlat asa de eficace o viataîntreaga. Dar, desi creierul a murit, mintea constientade sine continua sa existe! „Astfel, scrie Eccles, poate exista un nucleu, un eu ascuns, care supravietuieste mortii creierului pentru a dobândi o alta existenta care trece în întregime dincolo de orice ne putem imagina!”

„Nu exista Rai sau viata de apoi pentru computere stricate. Asta e o poveste pentru oameni care se tem de întuneric” – Stephen Hawking

Petre Tutea povestea despre sfârsitul unui var de-al sau, un om simplu, dar întelept si care a murit solemn. În momentul când fiica a adus lumânarea si o tinea ascunsala spate, el i-a spus: „Aprinde lumânarea, fa, ca eu stiu unde ma duc!”

„Dumnezeu trebuie primit si nu înteles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.”- Petre Tutea

„Nu mi-e teama de moarte, dar nici nu ma grabesc sa mor. Mai am atâtea de facut înainte…” – Stephen Hawking.

„Sunt unii care înlocuiesc nemurirea reala cu iluzia nemuririi, adica cu gloria.” – Petre Tutea.

Raleigh, North Carolina

 

 

Faima cea mult râvnita

On By nelursIn Biblia, Natura UmanaLeave a comment

„Cum puteti crede voi, care umblati dupa gloria, pe care v-o dati unii altora, si nu cautati gloria care vine de la singurul Dumnezeu?“ (Ioan, 5.44)

Slava lui Dumnezeu sta în ascunderea lucrurilor, dar slava împaratilor sta în cercetarea lucrurilor. (Proverbe, 25.2)

Întelepciunea nu o primim, trebuie s-o descoperim pentru noi însine. (Marcel Proust)

Dorinta de prestigiu –


Intra în fibrele fiintei umane din vremuri stravechi, odata cu savârsirea pacatului originar, din Gradina Eden, odata cu  neascultarea de pretentiile îndreptatite ale lui Dumnezeu, care i-a creat si i-a asezat într-un loc mirific, purtându-le de grija îndeaproape. Curând, aceasta stare contaminata, a condus la înfaptuirea  primei crime din istoria omenirii. Cain, plin de gelozie si ura, si-a omorât fratele, pe Abel, si pentru ce?  Pentru ca Dumnezeu a privit cu placere la jertfa adusa de  Abel, iar jertfa lui Cain n-a fost primita din pricina mândriei de care era stapânit. Atitudinea si caracterul lui Cain nu au placut deloc lui Dumnezeu, iar Cain s-a întunecat de furie în loc sa se schimbe si sa se smereasca înaintea lui Dumnezeu pentru a fi si el primit. Cain s-a  înaltat în ochii lui, însa mândria îl coboara pe om.

Nu întâmplator oda a fost printre primele specii literare foarte  raspandita, în care autorul îsi exprima elogiul sau admiratia fata de anumite persoane sau fapte  eroice, împlinind pornirile si dorintele imediate de satisfacere a dorintei omului firesc de a fi adulat.

Slava, gloria, renumele, lauda, preamarire, proslavirea, reputatia, popularitatea, aprecierea publica, autoritatea, prestigiul – sunt câteva sinonime pentru cuvântul care exprima ideea înaltarii de care vorbim.

Mândria, in general, il cuprinde pe om asa cum  turnesolul coloreaza  toata solutia chimica, daca nu esti atent s-o tii in frâu, in limite acceptabile.
Insa, ca sentiment de multumire, de satisfactie, de bucurie, de demnitate, de încredere – pe tonuri si armonii normale, filtrata cu modestie si bun simt în caracterul si atitudinea curata, care sunt de dorit –, mândria,  poate fi un sentiment normal si benefic, însa,  ce trece în  zona de lauda si fala, de gâdilare a orgoliului, de îngâmfare si înfumurare,  intra în teritoriul unei glorii desarte.

Toti dorim sa obtinem aprecierea. Cu totul altceva este însa a cauta cu orice pret  lauda celorlalti, de a fi mai presus de toti. Tuturora ne place sa fim vorbiti de bine de toti oamenii, poate mai putin de cei pe care-i desconsideram.
Un scriitor polonez, Stanislaw Jerzy Lec,  are o cugetare în care spune ca în fata celor mici trebuie sa te pleci mai mult!

La început Dumnezeu a facut Cerurile si Pamântul. Apoi a creat stelele, soarele si luna, lumea vegetala si lumea animala, apoi a creat omul, deschizând drumul  istoriei omenirii.

Asadar, la început a fost Dumnezeu. El a facut lucruri extraordinare, cu adevarat marete. Cine-i va putea sta alaturi? Cine mai e vrednic de glorie, de faima?
Se stie ca si ingerul stralucitor, Lucifer,  a dorit sa aibe întâietate  alaturi de Dumnezeu, creatorul, el un înger creat. Aceata îngâmfare l-a costat viata luminoasa de pâna atunci, fiind aruncat pe pamânt, numit Satan, împreuna cu îngerii  si demonii sai.

Însa noi avem pe Dumnezeu ca Tata si  dorim sa-i fim ascultatori!
Caci toti cei ce sunt calauziti de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. si noi n-am primit un duh de robie, ca sa mai avem frica; ci am primit un duh de înfiere, care ne face sa strigam: “Ava! adica: Tata!”  Însusi Duhul adevereste împreuna cu duhul nostru ca suntem copii ai lui Dumnezeu. (Romani, 8.15-16).

Tocmai pentru ca oamenii nu inteleg, pe deplin sau mai deloc, cum gandeste si cum actioneaza Dumnezeu, cum a creat totul din nimic, oamenii ajung de il desconsidera, de il reneaga, si cauta sa se ridice pe ei insisi in slava!

Omul nu vrea sa recunoasca descoperirile lasate pentru om in Biblie. Aici gasim scris tot ce trebuie sa stim, neaparat, despre Dumnezeu.

Slava lui Dumnezeu sta în ascunderea lucrurilor, dar slava împaratilor sta în cercetarea lucrurilor. (Proverbe, 25.2)

Câti copii, înaintea noastra, nu au zis: < – Evrika! >, in cazul  descoperirii unor lucruri ascunse de Dumnezeu ca intr-un joc de puzzle, pentru ca fiecare din noi, la timpul lui, sa scoata la iveala lucruri sau fenomene ale stiintei si spiritualitatii care-i sunt de fapt folositoare in drumul anevoios spre vesnicie.

Tatal se bucura când copilul gaseste ceea ce El ascunsese mai dinainte, si, copilul,  umblând pe urma pasilor sau gândurilor Lui, cauta sa  descopere ceea ce El a pregatit pentru copiii Sai. (Caci prin har ati fost mântuiti, prin credinta. si acesta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni. Caci noi suntem lucrarea Lui, si am fost ziditi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregatit Dumnezeu mai dinainte, ca sa umblam în ele. – Efeseni, 2.8-10)

Ne bucuram când copiii nostri alearga pentru câstigarea unor premii de întâietate. De mici suntem învatati sa dorim sa fim primii în ceea ce facem.
De Pasti, în unele gradinite exista obiceiul ca educatoarele sa ascunda, oua colorate confectionate din plastic, pe lânga florile si arbustii care strajuiesc aleile de joaca ale micilor copii de 3…5 ani, oua care sa fie cautate de copiii lor. Iesind împreuna din clasele de joaca si învatatura,  li se spune sa caute ca li s-a pregatit o surpriza.
Copiii, contrariati si bâjbâind, neîntelegând pe deplin situatia care le sta în fata,  ies si umbla sau alearga încoace si încolo, cautând, cu priviri mai mult sau mai putin inteligente. si, dupa cum le este alergatura, curiozitatea si cautarea, copiii gasesc acele oua din plastic, viu colorate. Daca le si desfac,  înauntrul lor gasesc si alte surprize,  ascunse pentru un timp chiar de bucuria ce-i cuprinsese pe copii.

Pentru Albert Einstein,  Dumnezeu,  a ascuns teoria relativitatii,  pentru Isaac Newton a ascuns “Principiile matematice ale filozofiei naturale”, notiuni fundamentale despre optica, matematica si fizica, pentru maica Tereza a ascuns mila si daruirea exemplara in cei mai de jos oameni aflati în suferinta si nevoi,  pentru altii, altele, pentru fiecare a ascuns ceva: faptele bune, pe care le-a pregatit Dumnezeu mai dinainte, ca sa umblam în ele.

Asa cum spune Isus într-o parabola, stapânul a dat talanti diferiti oamenilor, fiecaruia dupa puterile si credinta împartita de El în dar.

Ne nastem cu abilitati de vorbire, deseori cu abilitati de vorbire ale mai multor limbi. Nu toti suntem la fel, ci dupa cum ne-a dat Creatorul nostru, ca dar. Ce ai tu ca sa nu fi primit?

Avem doua optiuni. Sa alegem calea unei glorii personale, urmand indemnul vechi al Celui Rau, care zisese …”veti fi ca Dumnezeu” – de care Dumnezeu Insusi zice ca e desarta, nefolositoare, trecatoare, chiar paguboasa, deoarece ea, aceasta cale, ne îndeparteaza de El, în loc sa ne apropie. “El a facut ca toti oamenii, iesiti dintr-unul singur, sa locuiasca pe toata fata pamântului; le-a asezat anumite vremuri si a pus anumite hotare locuintei lor, ca ei sa caute pe Dumnezeu, si sa se sileasca sa-L gaseasca bâjbâind, macar ca nu este departe de fiecare din noi.” (Faptele apostolilor 17, 26-27).

Sau o a doua cale, aceea în care sa  alegem sa-L glorificam pe Dumnezeu, singurul care face minuni. Exista un psalm în care psalmistul repeta de câteva ori: O, de ar lauda oamenii pe Dumnezeu! si arata multele motive pentru care se cuvine a-L lauda (Psalmul 107).

“O, desertaciune a desertaciunilor, zice Eclesiastul, o desertaciune a desertaciunilor! Totul este desertaciune. (…) Ce a fost, va mai fi, si ce s-a facut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare. (…) Încolo, fiule, ia învatatura din aceste lucruri; daca ai voi sa faci o multime de carti, sa stii ca n-ai mai ispravi, si multa învatatura oboseste trupul.  Sa ascultam dar încheierea tuturor învataturilor: Teme-te de Dumnezeu si pazeste poruncile Lui. Aceasta este datoria oricarui om. Caci Dumnezeu va aduce orice fapta la judecata, si judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rau.” (Eclesiastul, 1.; 13.12-14)

Într-alt Psalm, autorul face o scurta caracterizare a oamenilor care nu-L cauta pe Dumnezeu spunând despre ei:   “…..  mândria le slujeste ca salba … Râd, si vorbesc cu rautate de asuprire: vorbesc de sus,  îsi înalta gura pâna la ceruri, si limba le cutreiera pamântul.  De aceea alearga lumea la ei, înghite apa din plin, si zice: “Ce ar putea sa stie Dumnezeu, si ce ar putea sa cunoasca Cel Prea Înalt?”  (…)  M-am gândit la aceste lucruri ca sa le pricep, dar zadarnica mi-a fost truda,  pâna ce am intrat în sfântul locas al lui Dumnezeu, si am luat seama la soarta de la urma a celor rai.
Da, Tu-i pui în locuri alunecoase, si-i arunci în prapad. Cum sunt nimiciti într-o clipa! Sunt pierduti, prapaditi printr-un sfârsit napraznic. Ca un vis la desteptare, asa le lepezi chipul, Doamne, la desteptarea Ta!

Sunt multi oameni simpli, dar si oameni foarte bine si temeinic  instruiti, cum e si marele fizician contemporan Stephen Hawking care ajung sa descopere si sa afle lucruri importante, chiar extraordinare, si, in loc sa-i multumeasca Celui care le-a pregatit pentru ei, se inganfa si nu cauta sa-L creada  si sa-L inteleaga pe Dumnezeu, punandu-se pe ei insisi pe piedestalul pe care trebuie inaltat doar Domnul Dumnezeu.

Întelepciunea nu o primim, trebuie s-o descoperim pentru noi însine, zisese undeva Marcel Proust.

În finalul psalmului, Asaf conchide : “Cât pentru mine, fericirea mea este sa ma apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adapost, ca sa povestesc toate lucrarile Tale.”