1. Profetul Moise exponent al unui „nou” Legamânt: Revelarea Numelui.
În ce priveste problema monoteismului perioadei lui Moise exista foarte multe speculatii – cele mai multe fiind prezente, deja, într-unul din capitolele precedente – care sugereaza influenta egipteana asupra lui Moise în ce priveste maretia si nobletea credintei sale monoteiste. Ipoteze ale unei influente (……) în privinta derivarii numelui lui Iahve, precum si asupra onomasticii iudaice sunt tot atâtea „încercari” ale unor autori de a argumenta inexistenta în sânul poporului evreu, a credintei monoteiste înainte de Moise si mai grav a ignora elementul: Revelatie dumnezeiasca. Mentionam în acest sens pozitia ambigua a unor autori protestanti: „În timp ce au existat multe speculatii privind influenta egipteana asupra operei lui Moise, azi, pe baza documentelor, trebuie sa evaluam adevarata situatie. Numele lui Moise este cu siguranta egiptean – conform radacinii egiptene mesu – dupa cum apare în Ah-mesu (Ahmose), Ra-mesu (Ramses), Thut-mesu (Thutmose). Alte nume egiptene au continuat sa dainuie în onomastica iudaica câteva generatii dupa Moise. Unii învatati au vazut influenta monoteismului solar al miscarii reformatoare a lui Amenothep al IV – lea asupra lui Moise. Cu siguranta nu este imposibil ca Moise si contemporanii sai sa se fi aflat sub influenta egipteana, dar nimic nu poate fi dedus din documentele noastre actuale si doar putin se poate observa influenta monoteismului lui Amenothep asupra mintii lui Moise.
Marturiile biblice expuse exclud ideea unui monoteism „împrumutat”. Ele lasa sa se întrevada clar cadrul unui monoteism practic ce are la baza credinta omului si fagaduinta lui Dumnezeu statornicita printr-un Legamânt (Fac. 17, 7), în care Dumnezeu ramâne fidel fagaduintelor Sale, iar omul primeste în însusi trupul Sau pecetea Legamântului. (Fac. 17, 10-11). Este demn de remarcat faptul ca nici un moment pe tot parcursul acestei perioade, începând cu Avraam si continuând cu sederea în Egipt, poporul lui Israel, ce avea sa se formeze ca natiune istorica abia în Egipt nu a pierdut constiinta apartenentei la Dumnezeul parintilor. Un exemplu în acest sens este „frica de Dumnezeu” ce se releva în atitudinea moaselor evreice carora li s-a impus de catre faraon „practicarea” unui adevarat genocid în rândul copiilor evrei de parte barbateasca ce aveau sa se nasca (Ies. 1, 17 s.u). Ca o consecinta a acestui fapt mâna protectoare a lui Iahve a fost mereu asupra lui Israel: „Si fiindca moasele se temeau de Dumnezeu, de aceea El le-a întarit neamul (Ies. 1, 21). Înca o data Dumnezeu se arata fidel fagaduintelor Sale concurând la nasterea unei mari natiuni: „De aceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea si voi înmulti foarte neamul tau, ca sa fie ca stelele cerului si ca nisipul de pe tarmul marii… Si se vor binecuvânta prin neamul tau toate popoarele pamântului pentru ca ai ascultat glasul Meu” (Fac. 22, 17-18).
De aceea, atunci când suferintele poporului cauzate de masurile represive ale faraonului ajung la paroxism, la limitele normalului, Dumnezeu decide eliberarea caci „strigarea lor s-a suit pâna la Dumnezeu” (Ies. 2, 23). Daca pacatul lui Adam „striga” la Ceruri revendicând judecata lui Dumnezeu în mod similar împilarea si nedreptatea umana striga impunând mila si dreptatea Cerului, care nu întârzie: „Auzind suspinele lor, Dumnezeu Si-a adus aminte de legamântul sau pe care îl facuse cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov. De aceea a cautat Dumnezeu spre fiii lui Israel si S-a gândit la ei” (Ies. 2, 24-25).
În acest context Dumnezeu decide reînnoirea legamântului al carui protagonist este Moise ca mandatar al poporului Israel. El se descopera lui Moise cu un scop precis: Sa scoata poporul din Egipt, sa-i încredinteze legea „încheind alianta cu el si sa dea lui Israel tara fagaduita prin legamântul cu Avraam.” Chemarea profetului Moise sta sub semnul prezentei continue a lui Iahve ce vizeaza cu el un destin înalt. Însusi numele sau ce semnifica „scos din ape” evidentiaza mâna protectoare a lui Dumnezeu asupra sa. Moise alaturi de Avraam ocupa un loc absolut esential în „cadrul misiunii profetice a lui Israel,” prin misiunea lor ei devin „fauritorii umani ai întoarcerii omenirii la cunoasterea adevaratului Dumnezeu.” Cel ce va initia poporul în misterul lui Dumnezeu începe prin a cunoaste, el însusi, experienta divina, Dumnezeu încredintându-i o misiune pe care încearca sa o refuze cu tarie; dar, ca si în lupta cu Iacov, Dumnezeu va fi mai puternic si va înfrânge hotarârea lui Moise ranit oarecum de atingerea pamântului sfânt ce-i „zguduie” întreaga sa fiinta îndemnându-l la împlinirea misiunii, iar în consecinta, drept „garantie” a credibilitatii sale înaintea sarpelui poporului pe care urma sa-l conduca prin pustiul purificarii, Dumnezeu se dezvaluie pe Sine omului descoperindu-si si imitându-l în misterul propriei Fiinte, pentru a fi cunoscut si adorat.
Însa raspunsul lui Moise la Chemarea divina se afla oarecum sub impulsul îndoielii, al incertitudinii omenesti ce reclama mereu experienta senzitiva în întelegerea realitatilor fie si ele spirituale. Dialogul lui Moise cu Dumnezeu se situeaza în cadrele unei retorici ce adeseori vine sa alimenteze curiozitatea umana. Totusi retorica lui Moise depaseste cu mult aceste aspecte. De aceea sensul expresiei retorice „mah semo?” – care este numele tau? Detine o seama de interpretari. Unii sustin ca întrebarea trebuie situata în contextul religios egiptean „originea ei ideologica fiind evidenta în cadrul rolului numelor divine în Orientul Apropiat antic.”
Divinitatile din Orientul Mijlociu au mai multe nume generale prin care pot fi invocate, însa au si un nume special care exprima numele secret al puterii, inaccesibil oamenilor decât în cadrul unor ritualuri de initiere. Asadar, în acest context al religiei magice s-ar justifica întrebarea lui Moise despre identitatea lui Dumnezeu si sa-l foloseasca pentru a se apara de necazuri în Egipt.”
În aceasta perspectiva, amplificata mai târziu în confruntarea lui Moise cu vrajitorii egipteni (Ies. 7, 11) expresia „mah semo” îsi gaseste adevarata semnificatie. Întrebarea nu trebuie înteleasa ca si cum ar cere pur si simplu ca Dumnezeu sa-si spuna numele – zice Andre la Cogue – ci ea cere semnificatia acestui nume, care cuprinde numele lui Dumnezeu, vazând dincolo de nume expresia puterii. Este adevarat ca Moise invoca manifestarea puterii dumnezeiesti pentru a alunga orice urma de îndoiala înaintea poporului, ca el este alesul Domnului, fapt evidentiat în Cartea Iesirii 4, 1 s.u. , însa el trebuie absolvit în mod indubitabil de influenta unei atari gândiri magice în dialogul cu Iahve. Dumnezeu nu este o putere impersonala si înainte de invocarea puterii Sale, El trebuie cunoscut. Doar revelând un nume si manifestându-se ca Persoana. El poate fi invocat, închizând calea oricarui sens magic.
În mod expres, retorica „mah semo” are în vedere revelarea Numelui lui Dumnezeu, a identitatii Sale în raport cu omul. Moise trebuie sa elibereze poporul din Egipt însa în numele cui? El este constient ca nu va avea sorti de izbânda si nu va fi urmat, numai daca toti vor cunoaste numele care îl aduce pe Dumnezeu la puterea de întelegere a omului. Dar cine este acest Dumnezeu în Numele Caruia avea sa vorbeasca Moise? El nu este Dumnezeul filozofiilor lui Pascal si nici „primum monens” al lui Aristotel ce nu avea nici o relatie cu omul, nici „Marele Ceasornicar” al lui Voltaire si nici „Batrânul si ciudatul Dumnezeu” criticat de Marx, El este „Dumnezeul dumnezeilor si Domnul domnilor” (Deut. 10,17), Dumnezeu Tatal ce alearga înaintea fiilor risipitori ai darului ceresc (Luca 15, 20). El este Dumnezeu care „intra” în istorie, „Cel Unul Sfânt al Israelului” (Osea 11, 9), Dumnezeul Cel viu (Deut. 32, 40). „Dumnezeul parintilor” (Ies. 3, 13; 15). „El este Dumnezeul Alegerii, a acelui „pact spiritual” ce marcheaza zorile istoriei salvarii (Gen. 12, 1-3), alegere ce constituie doar un preludiu cu care Moise pretinde continuitate (Exod 3,6). Cunoasterea numelui înseamna esentialmente cunoasterea celui ce îl poarta, numele descoperind în genere prezenta unei existente. Astfel, Dumnezeu se reveleaza pe sine omului se „îndupleca” în fata lui Moise devoalându-si numele sau: (……) „Eu sunt cel sunt” (Ies. 3, 14) descoperindu-se ca existenta unica si eterna.
Aceasta formula nu exprima doar o simpla declaratie ontologica, ea semnaleaza o actiune dinamica. Fiinta lui Dumnezeu înseamna prezenta Sa activa, dinamica în raport cu creatia. Forma verbului apare la persoana a III – a singular, imperfect, forma „gal” ce se traduce în general prin prezent – în Septuaginta prin participiu prezent „? ??” – cel ce este – Deoarece în limba ebraica prin forma de imperfect se exprima si viitorul, expresia aceasta se poate traduce la timpul viitor, subliniind aspectul dinamic al prezentei lui Dumnezeu în lume, ca o deschidere asupra viitorului, în care Dumnezeu „merge alaturi de destinul omului”. Timpul imperfect al verbului, ne determina sa vedem nu un aspect static, ci unul în curs de desfasurare, ce are în vedere nu o perspectiva deista asupra creatiei, ci una profund providentiala, Dumnezeu „intra” mereu în istoria omului. De aceea forma verbala din textul Iesirii (3, 14) subliniaza atât existenta din vesnicie a lui Dumnezeu, dar si relatia Sa dinamica cu omul, în viziunea rascumparatoare si eshatologica. Profetia lui Isaia este relevanta în acest sens: „Asa zice Regele lui Israel si Izbavitorul sau, Domnul Savaot: Eu sunt cel dintâi si Cel de urma si nu este alt Dumnezeu afara de Mine” (44, 6). Iar un corespondent si mai elocvent aflam în textele Noului Testament: „Eu sunt Alfa si Omega, zice Domnul, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine, Atottiitorul” (Apocalipsa 1, 4; 8).
Opiniile biblicistilor cu privire la aceasta tema nu prezinta deosebiri esentiale de fond, deoarece în unanimitate ele vin sa exprime existenta Fiintei lui Dumnezeu din vesnicie si prezenta continua a Lui alaturi de om. Expresia „ehyeh aser ehyeh” vizeaza perspectiva unei istorii comune a lui Dumnezeu si a omului, la o „devenire” a lui Dumnezeu cu Israel, în special începând cu Avraam si mai apoi cu eliberarea din robia egipteana. Israel trebuie sa constientizeze ca evenimentul iesirii sau eliberarii din robia egipteana, inaugureaza nu numai istoria sa ca popor – de acum încolo Israel este numit „am Israel”, devine o notiune – ei însasi istoria rascumpararii lumii, „actul iesirii fiind evenimentul prin excelenta, ziua istorica a izbavirii în care lumea este schimbata în ea însasi de catre vesnicie” Astfel, Dumnezeu se face cunoscut omului, facându-l pe acesta „partas” intimitatii Sale. În cadrul acestei teofanii ce s-a realizat în Sinai „omul” se afla într-o relatie ontologica eu – tu cu Dumnezeu. Numele este teofanic, el deschide aceasta relatie eu – tu între Dumnezeu si Israel, deoarece când Moise va rosti numele – Iahve în prezenta evreilor în Egipt si mai apoi la Cortul adunarii, el da acestora un fel de „imedietitate” a prezentei lui Dumnezeu, – de care s-a învrednicit si el. Invocarea numelui Sau, face ca prezenta Sa sa fie simtita de catre Israel în momentele de necaz si strâmtorare evocate de catre psalmist: „Cheama-Ma în ziua necazului tau, iar tu ma vei preamari”(Ps. 49, 16).
În Talmud se mentioneaza faptul ca Tora este data celor care o studiaza în numele lui Iahve, iar cel ce o studiaza invoca însusi Numele Lui. Prin numele Sau, Iahve da poporului posibilitatea de a intra în comunicare, într-o mai mare comuniune cu sine. Însa numele Sau nu devoaleaza Fiinta Sa: „caci nu poate vedea omul fata Mea si sa traiasca, zice Domnul” (Ies. 33, 20), „Dumnezeu fiind incognoscibil în fiinta Sa” Numele nu poate sa cuprinda bogatia si adâncimea Fiintei dumnezeiesti. „Chiar si cu privire la om, numele nu indica ceea ce este persoana în sine, deoarece numele restrânge si stapâneste. Ori persoana nu poate fi restrânsa si dominata prin cunoastere, cu atât mai mult Dumnezeu”. Numele nu trebuie sa exprime ce este Dumnezeu în Sine, ci mai degraba ce reprezinta El în relatie cu Israel si cu omul în general: O fiinta personala ce se descopera pe Sine în mod progresiv omului, potrivit puterilor acestuia de întelegere, încheind un Legamânt cu el, fidel fagaduintelor Sale si orientând cursul istoriei spre telul final al omului si a întregii creatii: desavârsirea. Sf. Grigorie de Nyssa, în ordinea acestei idei afirma urmatoarele: „Dumnezeu nu este numit ca ceea ce este El în fiinta Sa prin numirile pe care i le dam, caci Fiinta Celui ce este e negraita. – „???????? ??? ? ????? ??? ????? – ; ci din cele ce le lucreaza în legatura cu viata noastra”
De aceea, prin atribuirea unui nume Fiintei dumnezeiesti: „nu laudam prin el pe aceea, ci ne calauzim pe noi însine prin cele spuse, spre întelegerea celor ascunse.” Filon din Alexandria accentueaza si el insondabilitatea Fiintei divine, ce ramâne pentru om o taina incomprehensibila: „Eu sunt Cel ce sunt, pentru ea, aflând deosebirea dintre ceea ce este si ceea ce nu este, sa priceapa (poporul Israel) ca nu exista nici un nume propriu în stare sa ma desemneze pe Mine, singurul Caruia îi apartine existenta.” Însa, cu toate ca numele revelat lui Moise în Sinai, denota imposibilitatea unei „definitii” desavârsite a lui Dumnezeu, totusi, deschide calea cunoasterii pentru „am Israel”, întelegând prin a cunoaste numele lui Dumnezeu posibilitatea de a-l invoca si de a primi raspuns si mai ales de a-I institui un cult. În felul acesta, numele lui Dumnezeu a fost invocat, ori de câte ori, omul a dorit sa se asigure de apropierea si realitatea ajutorului lui Dumnezeu. Pentru Israel, rugaciunile si binecuvântarile, precum si toate activitatile lor erau facute în numele lui Iahve – „be Sem Iahveh”. Invocarea numelui lui Iahve era sinonima cu însasi prezenta lui în viata lui Israel. Însusi Iahve si-a declarat prezenta Sa, prin rostirea numelui Sau si-a consacrat un loc venerarii Sale, indicându-l ca loc exclusiv al adorarii Sale, unde numele Sau sa fie rostit: „În tot locul unde voi pune pomenirea numelui Meu, acolo voi veni la tine, ca sa te binecuvântez” (Ies. 20, 24). „În constiinta lui Israel – mentioneaza un exeget biblic – numele lui Dumnezeu, reveleaza prezenta si lucrarea spirituala si personala a lui Iahve, acel aspect al Fiintei Sale pe care El le întoarce spre lume”.
Descoperirea numelui Sau este expresia „suveranitatii si a libertatii Sale” „a proximitatii divine” de care omul se bucura în starea paradisiaca, apropiere pe care omul a pierdut-o prin caderea în pacat. De aceea, revelarea numelui lui Dumnezeu lui Moise nu este rezultatul unei invocari magice, ci este expresia harului si a milostivirii lui Dumnezeu de care vrea sa-l faca partas pe Israel, „caci numele face cunoscuta realitatea prezentei si a puterii Sale în raport cu poporul Israel.” Astfel ca, la Horeb Dumnezeu îsi dezvaluie identitatea, iar omul este chemat sa raspunda prin credinta si supunere. Dialogul cu Dumnezeu îl solicita pe Moise trezindu-i un raspuns de credinta, fiind deplin constient ca Iahve este Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov (Ies. 3, 15), care au crezut în El. Raspunsul sau este „fiatul” poporului Legamântului ce urmeaza sa primeasca legea. Credinta în Iahve este credinta în Dumnezeul unic care îsi reveleaza Persoana Sa vie, eterna si neschimbata în Fiinta Sa, prin intermediul numelui.” De numele Sau se ataseaza acum toate faptele marete ale lui Dumnezeu în istoria lui Israel si în istoria lumii, „dezvaluind” taina Celui care, necunoscut fiind este cunoscut, nevazut fiind este vazut si necuprins fiind se lasa cuprins de faptura omeneasca. Israel devine „depozitarul” numelui divin si al Revelatiei Sale, dar el nu este posesorul exclusiv al acestuia, deoarece Dumnezeu nu l-a dat poporului Sau pentru a face din el proprietatea sa individuala, ci el a fost încredintat poporului ca un tezaur sacru, ca Dumnezeu sa apara în puterea si slava Sa tuturor neamurilor pamântului.
2. Am Israel si vocatia sa în contextul revelatiei monoteiste simaitice.
În acest context, rolul pe care-l ocupa Moise este fundamental. ,,Sufletul celui ce a simtit taina întâlnire cu Dumnezeu” va fi marcat de zbuciumul asumarii unei responsabilitati enorme: eliberarea poporului din robie si ,,obladuirea” lui spre pamântul fagaduintei (Ies. 6, 8; Oseea 12, 14). Constient de maretia misiunii pe care Iahve avea sa o încredinteze, în raport cu posibilitatile limitate ale firii omenesti, Moise apeleaza la motivatii ce evidentiaza slabiciunile firii sale, în vederea justificarii intentiei sale de a refuza aceasta misiune. De aceea, pentru a-i întari convingerea în legatura cu importanta acestei misiuni, Dumnezeu se face cunoscut în gradul cel mai înalt posibil pentru întelegerea omeneasca: ,,vorbirea catre fata” (Deut. 34, 10), ,,initiindu-l” pe Moise în misterul slavei Sale. Astfel ca Dumnezeu îi descopera Numele Sau, scopul izbavitor al misiunii si prezenta Sa continua alaturi de el pe durata acesteia, constientizându-l în mod deplin de complexitatea si gradul de dificultate a situatiilor si evenimentelor ce vor urma, dar totodata ,,întarindu-l prin puterea harului Sau si asigurându-l de ajutorul Sau. (Ies. 4, 12) în vederea împlinirii misiunii divine”(Ies. 3, 1-15). Cadrul teofanic de la Horeb, unde Dumnezeu îsi face simtita prezenta prin intermediul ,,rugului aprins” care nu se mistuia constituie un moment inaugural în privinta deciziei lui Moise, care-si ia angajamentul de a merge la Faraon în numele lui Iahve pentru a elibera poporul. Din acest moment ,,el devine sigur de misiunea sa profetica, de faptul ca merge acolo cu o misiune divina si aceasta însarcinare a izvorât din compasiunea divina pentru Israel. (Ies. 3, 7)” . În acest cadru, Dumnezeu îsi descopera rolul Sau de mediator între popor si Sine . Cu el Dumnezeu s-a sfatuit si el a devenit purtatorul de cuvânt al lui Dumnezeu pentru oameni si prin el s-a realizat o revelatie mult mai profunda a vointei lui Dumnezeu decât prin oricare patriarh sau profet, personalitatea sa fiind vitala pentru întreaga experienta a Israelului de la iesirea lor din Egipt si pe parcursul întregii perioade a petrecerii lor în pustie. .
Un element fundamental în întelegerea acestei misiuni profetice este faptul ca Dumnezeu vizeaza nu o alegere individuala – Moise este numai un element central în aceasta alegere care nu-l vizeaza în mod direct, exclusiv pe sine – ci o alegere colectiva, ce are în vedere un popor, al carui destin avea sa joace un rol important pe scena istoriei. Ca si în cazul chemarii lui Avraam si în acest caz, chemarea lui Moise pune în evidenta doua perspective: una particularista, nationala ce se refera la poporul Israel – ,,Am Israel”, ca popor ales de Dumnezeu pentru a pastra integritatea adevarului revelat si a-l face cunoscut neamurilor, si o perspectiva universalista ce are în vedere aspectul soteriologic, izbavirea neamului omenesc din robia pacatului, ce va veni prin Israel (Isaia 11, 1 s.u.). astfel ca, din punct de vedere soteriologic, eliberarea din robie a lui Israel semnifica trecerea de la robie la libertate, ,,trecerea de la starea de popor nesupus, la cea de popor divin, pus de o parte, ales pentru a-I permite lui Mesia sa se întrupeze, iar drumul de-a lungul desertului este itinerariul spiritual al omenirii necesar întoarcerii la starea dinaintea caderii, la starea paradisiaca” . Motivatia alegerii lui Israel se bazeaza pe doua elemente fundamentale: pastrarea monoteismului si mentinerea treaza a constiintei izbavirii creatiei de robia pacatului si a mortii. Prin actul alegerii Israel devine ,,vas ales” în vederea pastrarii credintei în Iahve Cel Unul, ,,depozitarul” exclusiv al mesajului dumnezeiesc, pe arena istoriei.
Pastrarea puritatii si integritatii credintei în Dumnezeu Cel Unic si Adevarat si ,,propovaduirea” ei în fata neamurilor va depinde de acum de modul cum ,,Am Israel” va sti sa si-o însuseasca si s-o întrupeze în viata lui. Exclusivitatea pe care trebuie sa o dovedeasca în actul de preamarire a lui Iahve, îsi are izvorul în cadrul exclusivitatii pe care i-a acordat-o însusi Iahve. Aceasta convingere a consacrarii exclusive a lui Israel este mentionata cu claritate de catre Iahve, prin gura profetului Amos, atunci când multimea faradelegilor poporului prevestea eminenta pedepsei Sale: ,,numai pe voi v-am cunoscut dintre toate neamurile pamântului, pentru aceasta, va voi pedepsi pe voi pentru toate faradelegile voastre” (3, 2).
Actul exodului lui Israel semnifica nu numai o simpla realitate etnica, ci mai mult decât atât, o realitate teologica, el nu este numai un fapt istoric, ci simbolizeaza o realitate metafizica în care istoria omului cu Dumnezeu se împleteste în perspectiva soteriologica si exhatologica. ,,Revelatia istorica ce s-a facut în Vechiul Testament, zice un mare biblicist – nu se epuizeaza în elementele trecute sau prezente, ci ele pregatesc si anunta ,,revelatia ultima” care este actul mântuirii” .
În aceasta perspectiva tipic – prefigurativa, umanitatea este vazuta ca o unitate în cadrul careia Israel îsi asuma o functie special. Tocmai de aceea, prin alegerea lui Israel, nu înseamna ca Dumnezeu se dezintereseaza, de acum înainte, de ceilalti oameni,ci dimpotriva este o noua sansa pe care le ofera Dumnezeu, prin Israel, de a regasi binecuvântarea. Chemarea nu are o semnificatie strict individuala, ci ea se adreseaza întregii omeniri ce vine din Adam si prin ea ,, Dumnezeu vrea o restaurare universala interioara a omenirii” ,, si nu numai pentru un neam, ci ca sa adune laolalta pe fii lui Dumnezeu cei împrastiati” (Ioan 11, 52). Prin aceasta lectie, Dumnezeu n-a urmarit extinderea Lui puterii lumesti peste tot pamântul, adica nu o diminuare a istoriei, ci Dumnezeu avea în vedere realizarea unei misiuni universale, spirituale – mântuirea neamului omenesc. Expresiile ,,popor sfânt” – goy kodos si ,,împaratie preoteasca” – mamleket kohanim (Ies. 19, 6), nu sunt simpli termeni tehnici, ci pe ei se sprijina cu tarie faptul separarii lui Israel numai pentru Iahve, misiunea ,,sacerdotala” a lui Israel în mijlocul celorlalte neamuri. Ele semnifica faptul ca Israel este ,,luat” din mijlocul celorlalte neamuri si consacrat lui Dumnezeu în vederea unei misiuni speciale, asa precum un preot este ales din mijlocul poporului sau. Prin actul alegerii devine ,,singurul” depozitar al revelatiei lui Dumnezeu, ,,singurul” beneficiar al promisiunilor de mântuire, fara a întelege prin aceasta afirmarea unui exclusivism radical. ,, Dumnezeu nu devine iudeu” – zice P.Grelot – El este dumnezeul lui Israel, iar el, Israel, are constiinta ca este poporul Sau în virtutea vocatiei Sale de a fi calauza neamurilor. Singur între toate neamurile, Israel poarta în el un mister supranatural, care-l face distinct fata de alte popoare si care-i conduce destinul, oferindu-i spre pastrare cuvântul divin.
În felul acesta ,,vocatia sacerdotala” al lui Israel nu poate fi conceputa decât în aceasta viziune universalist – soteriologica, caci ,,umbra crucii se întinde deasupra interpretarii Vechiul Testament”. Alegerea lui Israel este ,,suprema sansa de mântuire oferita tuturor neamurilor pamântului” , caci prin Israel Dumnezeu cheama toate popoarele la binecuvântare. (Rom. 11, 16-24)
Actul eliberrii din robia Egiptului este raportat la obligatia lui Israel de a nu apartine decât lui Iahve, care l-a consacrat, la afierosit Siesi: ,, Eu v-am deosebit de toate popoarele, ca sa fiti ai Mei” (Levitic 20, 26). În ce priveste momentul, alegerea sau chemarea lui Israel s-a realizat atunci când a socotit Dumnezeu ca s-a împlinit sorocul, când Israel ajunsese la maturitate nationala, când devenise o natiune bine închegata, lucru ce s-a realizat în Egipt, fiind capabil sa-si asume misiunea sa istorica. Însa poporul lui Israel era chemat acum sa-si asume si o misiune spirituala, sa dovedeasca maturitatea sa spirituala în relatie cu Cel care l-a ales devenind ,,o lege vie înainte de lege”.
Dumnezeu îl cheama pe Israel sa vina în tara fagaduita patriarhilor Avraam, Isaac si Iacov si îl trece din starea de robie la starea desavârsitei libertati. Acesta este momentul care inaugureaza istoria lui Israel, ce împleteste nu doar un destin national ci si unul mesianic. Profetul Osea va marca semnificatia dubla a acestui moment în chip profetic: ,,când Israel era tânar Eu îl iubeam si din Egipt am chemat pe fiul Meu” (11, 1). Însusi Iahve a contribuit la ,,nasterea” lui Israel, atât din punct de vedere national, cât mai ales din punct de vedere spiritual. ,,Spre deosebire de alte popoare, zice un autor evreu – cel mai important principiu care a dus la formarea lui Israel ca natiune, nu a fost nici unitatea geografica, nici supunerea fata de o putere politica, si nici potrivnicul comun, ci tocmai constiinta ca apartinem unui Dumnezeu comun. Iar definirea naturii, relatiei care leaga poporul lui Israel cu acest Dumnezeu, a constituit însasi esenta operei lui Moise de-a lungul celor 40 de ani care s-au scurs de la iesire pâna la intrarea în Canaan”. În felul acesta ,,am Israel” devine mostenirea lui Iahve, ,,vocatia lui definind marea sa misiune în scopul pe care-l are Dumnezeu cu lumea.”
În Cartea Iesirii Moise descrie momentul alegerii divine ca pe o consecinta a legamântului încheiat cu patriarhii Avraam, Isaac si Iacov (Ies. 6, 3-4), dar mai ales ca un act de milostivire si de izbavire, expresia iubirii lui Iahve si a fidelitatii Sale în împlinirea fagaduintelor: ,,Mi-am adus aminte de legamântul Meu cu voi… am sa va primesc sa-Mi fiti popor, iar Eu sa va fiu Dumnezeu si voi veti cunoaste ca Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, care v-a scos din pamântul Egiptului si de sub munca apasatoare a egiptenilor. Am sa va duc în pamântul acela pentru care Mi-am ridicat mâna sa-l dau lui Avraam, lui Isaac si lui Iacov, si pe care am sa-l dau voua în stapânire, caci Eu sunt Domnul” (6, 6-8). Momentul eliberarii poporului lui Israel din robie coincide cu momentul separarii lor de neamurile idolatre si de încredintarea sa totala lui Dumnezeu: ,,De Domnul Dumnezeul tau sa te temi, numai lui sa-I slujesti si de El sa te lipesti” (Deut. 10, 20). Eliberarea din robie înseamna totodata eliberarea de posesiunile idolatre, abandonarea mediului polilatru si ,,alipirea de Domnul” ( Deut. 10, 20). Sub acest aspect, un autor protestant sesizeaza o concordanta extraordinara între alegerea lui Avraam si cea a lui Israel, amândoua facându-se în acelasi scop: eliberarea de sub stratul politeist si ancorarea în cadrul monoteist.
În urma alegerii, Israel trebuie sa renunte la trecutul sau idolatru, deoarece el devine consacrat, rezervat lui Dumnezeu si în consecinta apartine lui Iahve. Acest statut este descris prin formula ,,am Elohim” – poporul lui Dumnezeu (Jud. 2, 20; II Rgi 14, 13), ,,am Iahveh” poporul lui Iahve (Jud. 5, 11; I Regi, 2, 24; II Regi 6, 21; IV Regi 11, 17; II Paralip. 23, 16) sau simplu ,,poporul Meu” (Ies. 3, 7; 7, 16; Isaia 1, 3; 51, 16; 52, 4-6; 63, 8; Ieremia 2, 11; Osea 6, 11; Miheia 6, 3). Profetul Iezechiel prezinta o viziune teologica a momentului alegerii, precizând ca acest act s-a petrecut în mod solemn, având la baza un juramânt de fidelitate atât din partea lui Iahve, care ramâne mereu credincios fagaduintelor Sale, cât mai ales din partea poporului lui Israel, care trebuie sa dovedeasca credinciosie fata de cel ce l-a ales. În consecinta Dumnezeu, care alege, ,,îl trateaza pe cel ales nu ca pe un obiect de care poate dispune dupa voia Sa libera de orice constrângere externa, în virtutea nelimitatei Sale puteri si autoritati, ci ca pe un subiect de drept, care merita consideratie si fata de care se comporta cu iubire si compasiune”. ,,În ziua în care am ales pe Israel – zice Domnul prin gura profetului – ridicându-Mi mâna, m-am jurat semintiei casei lui Iacov si M-am descoperit lor în tara Egiptului si ridicându-Mi mâna le-am zis: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru; în ziua aceea, ridicându-Mi mâna, M-am jurat lor sa-i scot din tara Egiptului si sa-i duc în tara pe care o alelesem pentru ei, în care curge lapte si miere, cea mai frumoasa dintre toate tarile (20, 5-6). Astfel actul alegerii îi confera lui Israel un destin aparte, un privilegiu deosebit în rândul tuturor neamurilor si în acelasi timp certitudinea unei pronii speciale din partea lui Dumnezeu. Acest privilegiu care i s-a facut lui Israel este expus de catre Moise în Cartea Deuteronomului: ,,Ca esti popor sfânt al Domnului Dumnezeului tau si te-a ales Domnul Dumnezeuul tau ca sa-I fii poporul Lui dintre toate popoarele de pe pamânt” (7, 6; 14, 2). Expresia ,,am gados” – popor sfânt, relevata în acest text, nu vine sa justifice actul gratiei divine, deoarece alegerea lui Israel de catre Iahve nu este consecinta unei stari morale aparte, ci ea ,,sugereaza mai degraba separarea lui Israel de celelalte neamuri, o punere de o parte, ca proprietate speciala a lui Iahve”.
În consecinta, aceasta demnitate particulara din partea lui Iahve, îi ,,impune” lui Israel –întelegând aici nu anihilarea libertatii omului, ci afirmarea ei prin adeziune libera la actul chemarii – în mod neconditionat, adorarea exclusiva a lui Iahve (Ies. 20, 2), ,,fapt ce sugereaza apartenenta la un Dumnezeu zelos (Ies. 20, 5), care l-a rascumparat pe Israel pentru Sine”. Cartea Psalmilor exprima foarte sugestiv acest adevar: ,,Ca pe Iacov li l-a ales Domnul si pe Israel spre mostenire Lui” (Ps. 134, 4; Deut. 32, 9). Necesitatea acestei alegeri divine, izvoraste din cadrul providentei divine ce are în vedere faptul ca omenirea sa nu piarda credinta într-un singur Dumnezeu si pentru a pregati omenirea pentru momentul Întruparii Fiului lui Dumnezeu în lume. Misiunea lui Israel în cadrul acestei alegeri este acela de a ,,duce în mijlocul pagânilor faclia credintei adevarate pâna ce avea sa vina lumina cunostintei, Domnul Iisus Hristos si astfel sa se împlineasca prorocirile facute patriarhilor Avraam, Isaac si Iacov, privind viitorul acestui popor în care se vor binecuvânta toate neamurile pamântului” (Fac. 12, 3; 18, 18; 28, 14; Ies. 23, 22; Ps. 71, 19).
Însa, asa cum s-o mentionat deja, actul alegerii nu este rezultatul unor merite prealabile pe care le-ar fi a avut Israel, el nu s-a realizat în virtutea unei baze axiologice existente, care ar fi situat din punct de vedere moral poporul lui Israel deasupra altor neamuri. Actul acesta este urmare a initiativei libere a lui Iahve ,,Care pe cel ce este de miluit îl miluieste si cine este vrednic de îndurare va cunoaste îndurarea Lui” (Ies. 33, 19). El este darul lui Dumnezeu, expresie a milostivirii, ,,hesed” si a iubirii – ,,chav” lui Iahve Care este: ,, Dumnezeu iubitor si iertator, negrabnic la mânie si bogat în mila si îndurare” (Neemia 9, 17; Deut. 10, 15). Evenimentul Iesirii, ca act original al alegerii este interpretat ca un act al iubirii lui Iahve (Ies. 15, 13; Deut. 4, 37; 33, 3; 7, 7; Neem. 9, 17; Ps. 106,7; Osea 11, 4), asa precum alegerea patriarhilor este motivata de iubire ( Ps.47, 2; Mal. 1, 2; Deut. 33, 12). Având la temelie iubirea, relatia între Iahve si Israel, nu este una juridica, de posesiune anarhica si unilaterala, în care Iahve dispune în mod despotic de Israel, ci este o relatie paternala, în care Iahve este parintele fiilor lui Israel: ,,Voi sunteti fii Domnului Dumnezeului vostru” (Deut. 14, 1), iar profetul Osea în mod similar sesizeaza aceasta relatie filiala: ,,Voi sunteti fiii Dumnezeului Celui viu” (2, 1). În aceasta apropiere, în aceasta intimitate voluntara, pe care Iahve a ,,rezervat-o” pentru Israel, El se desfasoara ca Parinte.
Dar aceasta relatie nu are nimic ,,natural”, cum întâlnim de pilda în religiile pagâne, privind relatia între zeitate si supusii sai. Ea este un efect al alegerii lui Iahve (14, 2) ,,si exprima în cel mai înalt grad transcendenta Aceluia care întotdeauna ,,iubeste cel dintâi” (I Ioan 4, 19)”. Literatura iudaica ne ofera opinii diverse, ce contrasteaza, atunci când este vorba despre motivul pentru care Dumnezeu l-a ,,preferat” pe poporul lui Israel între toate neamurile. În literatura talmudica se accentueaza adeseori exclusivitatea alegerii ca fiind un act meritoriu ce nu poate fi împartit cu alte neamuri. Rabinii au simplificat atât de mult aceasta ,,doctrina” încât au facut din ea o dogma capitala. Unii gânditori evrei, precum de pilda Iuda Ha – Levi, au avansat ipoteze si mai radicale în privinta aspectului alegerii lui Israel, afirmând ca exista o diferenta calitativa între evrei si alte popoare, fiind înzestrati cu rare calitati ale sufletului, în virtutea descendentei lor din patriarhi. În timpurile moderne, o interpretare calitativa a alegerii lui Israel a fost sprijinita de învatatii evrei ca si Abraham Gheiger, care a crezut ca poporul evreu are un geniu special pentru religie si este cu mult mai sensibil decât alte popoare la chemarea vietii religioase.
La extrema opusa cea mai mare parte a gânditorilor evrei vad în actul alegerii lui Israel un privilegiu ce izvoraste din iubirea lui Iahve, caci ,,a iubi înseamna de fapt a alege”. Asadar este evident ca si în ochii rabinilor, zice A. Cohen – poporul lor nu se putea fali cu vreo superioritate exceptionala si înnascuta, care sa-l fi îndreptatit sa merite distinctia pe care i-a acordat-o Dumnezeu. Împotriva oricaror dubii sau exagerari cu privire la motivul alegerii lui Israel dintre toate neamurile, se impune indubitabil textul scripturistic al Deuteronomului: ,,Si Domnul v-a primit, nu pentru ca sunteti mai multi la numar decât toate popoarele – caci sunteti mai putini decât toate popoarele – ci pentru ca va iubeste Domnul; si ca sa-si tina juramântul pe care l-a facut parintilor vostri, v-a scos Domnul cu mâna tare din casa robiei…” (7, 7-8). Graind prin gura profetului, Dumnezeu evoca aceeasi motivatie a alegerii: ,,Caci Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Sfântul lui Israel, Mântuitorul. Eu dau Egiptul pret de rascumparare, pentru tine, Etiopia si Saba în locul tau. Fiindca tu esti de pret în ochii Mei si de cinste si te iubesc; Voi da neamurile în locul tau si popoarele în locul sufletului tau. Nu te teme ca Eu sunt cu tine…Voi sunteti martorii Mei si sluga pe care am ales-o, ca sa stiti, sa credeti si sa pricepeti ca Eu sunt: înainte de Mine n-a fost Dumnezeu si nici nu va mai fi” (Isaia 43, 3-5; 10).
Trebuie sa recunoastem ca alegerea lui Israel reprezinta o mare demnitate pentru acest neam, dar în acelasi timp trebuie sa fim constienti de scopul acestei alegeri care nu viza în mod strict destinul unui neam ci scopul final al întregului neam omenesc, scop rânduit de Dumnezeu la creatia lumii. Perspectiva acestei alegeri trebuie sa fie una soteriologica, exhatologica, care priveste atât izbavirea creatiei din robia stricaciunii creata de pacatul protoparintilor, cât si asumarea acestui act mântuitor, în vederea dobândirii Împaratiei Cerurilor care este tinta finala a omului. De aceea, referintele biblice la actul alegerii – zice I. Heinemann – sunt într-un context universalistic si alegerea Israelului este posibila doar în cadrul unui fundal universalist.
Desigur, atât pentru iudaism, cât si pentru crestinism, alegerea lui Israel este un adevar fundamental si incontestabil, ,,un element esential al originalitatii poporului lui Dumnezeu, precum si a religiei sale”. Sfântul Apostol Pavel evidentiaza vocatia ,,indelebila” a lui Israel, care în ciuda neascultarii de poruncile Domnului, în vederea împlinirii misiunii sale, ramâne ,,alesul” lui Iahve: ,,Caci darurile si chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi (Rom. 11, 1; 29). De aceea, alegerea lui Israel contribuie în mod esential la pastrarea revelatiei monoteiste, ea ramâne un act al vointei si al ratiunii unui Dumnezeu personal, ce realizeaza în baza iubirii Sale nemarginite fata de om o interventie speciala în cursul evenimentelor istoriei mântuirii.
3. Legamânt si responsabilitate: ,,Shema Israel” – Expresia suprema a iudaismului iudaic
Asa cum s-a mentionat deja, alegerea lui Israel nu confera pur si simplu o favoare iresponsabila. Ea cere un raspuns, presupune anumite obligatii si responsabilitati pe care Israel trebuie sa le aiba în vedere. Cu alte cuvinte, relatia dintre Iahve si Israel cuprinde anumite ,,clauze” ce trebuie respectate cu strictete, de ambele parti. De aceea, relatia unica care s-a realizat între Iahve si Israel si-a gasit expresia cea mai adânca în legamântul încheiat pe muntele Sinai (Iesire 19-24; Deut. 4-6). Legamântul care a unit pe Israel de Dumnezeului Sau, ratificat de tablele legii ce vor fi încredintate lui Israel prin mâna lui Moise, ,,constituie fundamentul religiei lui Israel”. Din punct de vedere strict etimologic cuvântul ,,berit” – (……) – a primit o diversitate de sensuri.
Întelesul ca: legamânt, întelegere, decizie, decret, obligatie vin sa defineasca importanta si responsabilitatea capitala a actului ce s-a realizat în Sinai, între Israel si Iahve, precum si obligatiile de ordin moral ce decurg din aceasta alianta, ce trebuie împlinite cu pretul oricarui sacrificiu. La origine, semnificatia termenului ,,berit” este aceea unei relatii contractuale. În sensul acesta ,,berit” desemneaza o relatie mutuala de apartenenta, care uneste partile contractante prin drepturi si datorii legale ce decurg din aceasta relatie. În felul acesta, o astfel de relatie nu este altceva decât un pact juridic în care doua sau mai multe parti contractante fagaduiesc sa respecte reciproc anumite lucruri: prietenie, proprietate, viata, pacea (Fac. 14, 13; 21, 27; 26, 28; 3, 14; Amos 1, 9; Ezechel 34, 25; 37, 26; I Regi 5, 26) sau legamântul casniciei (Pilde 2, 17; Maleahi 2, 14). Însa majoritatea exegetilor sustin ca nu acelasi lucru se poate spune despre legamântul – berith care s-a încheiat între Iahve si Israel, deoarece acesta nu este un pact încheiat între doua parti egale, ci este un analog unui act de vasalitate, în care Iahve decide în virtutea unui act de suveranitate, Legamântul cu Israel si tot El, ca un Stapân conditioneaza întelegerea.
Legamântul nu a fost ,,un târg comercial” sau un contract juridic, ci mai degraba angajamentul de loialitate a lui Israel fata de Iahve, care a intervenit în istoria lui si l-a izbavit. Pe de alta parte, legamântul pe care l-a încheiat Iahve cu Israel, prin cuvânt este absolut imposibil a fi confundat cu cel existent în cadrul religiilor politeiste. În cadrul acestora, alianta ce se realizeaza între zeitate si ,,om este un fel de contract magic, fondat pe principiul ,,da ut des” si el îl asigura pe acesta (om) de anumite prestatii materiale: recolte abundente, prosperitate, victorii împotriva dusmanilor, din partea zeitatii. Nu acelasi lucru se realizeaza prin legamântul încheiat între Iahve si Israel. În acest caz, legamântul înseamna fagaduinte ce includ exigente indisolubile: etice si religioase, care sunt completamente opuse celor materiale. Desigur, pastrarea cu sfintenie a Legamântului va aduce lui Israel si prosperitate materiala, însa aceasta nu este o conditie prealabila, ci o consecinta rezultata în urma împlinirii poruncilor (Deut. 28, 2-14).
În cadrul acestui legamânt Dumnezeu îsi manifesta libertatea absoluta printr-un act de extrema generozitate la care Israel trebuie sa raspunda prin credinta. Astfel, Israel a înteles ca-i apartine lui Iahve si s-a simtit legat si obligat sa-L slujeasca si sa-L asculte neconditionat. Substanta sau esenta legamântului este faptul ca Iahve devine Dumnezeu pentru Dumnezeu, iar poruncile Sale vor fi ,,îndreptarul” vietii morale ale lui Israel. De aceea, legamântul nu reflecta rigiditatea unui act despotic, ci este manifestarea cea mai clara a iubirii lui Dumnezeu fata de Israel în momente de grea cumpana, atât sociale cât mai ales spirituale. Însa, cunoscând Dumnezeu ,,cerbicia”, formuleaza în termenii cei mai radicali pastrarea legamântului, care era sinonima cu fidelitatea fata de sine si fata de poruncile Sale, dar în acelasi timp accentueaza maretia actului: ,,ati facut ce-am facut egiptenilor si cum v-am luat pe aripi de vultur si v-am adus la Mine. Deci de veti asculta glasul Meu si de veti pazi legamântul Meu, dintre toate neamurile îmi veti fi popor ales, ca al Meu este tot pamântul; îmi veti fi împaratie preoteasca si neam sfânt” (Ies. 19, 46). Observam ca accentul nu se pune pe favoarea care, cu siguranta s-a facut prin actul alegerii: ,,si veti fi binecuvântat mai mult decât toate popoarele” (Deut. 7, 14), ci se mentioneaza responsabilitatea care decurge din acest act care este primordiala. Acest aspect reiese din apelul continuu a lui Iahve adresat lui Israel în vederea observari stricte a legii ce s-a dat în Sinai, ca expresie a legamântului si a supunerii fata de Sine si fata de poruncile Sale.
La Horeb, eliberat de jugul sclaviei, poporul încheie legamânt cu Dumnezeu, primind o lege care stabileste raporturi exacte cu Iahve si cu semenii Sai, dându-i posibilitatea de a practica un cult, Celui ce l-a izbavit, cult care prin sacrificii si rugaciune va asigura legatura de credinta statornicita între Israel si Iahve. Prin încheierea legamântului se statorniceste un adevar fundamental de care Israel va trebui sa tina seama si pe care va trebui sa-l respecte cu mare strictete: Iahve este Dumnezeul sau, Parintele sau, iar în aceste conditii Israel este fiu prin fagaduinta si mostenirea lui Iahve (Ies. 4, 22). Desigur aceasta relatie paternala se rasfrânge asupra întregului neam omenesc, însa prin actul legamântului, Israel se înscrie într-un cadru special ce îsi are explicatia în mandatul ce i s-a încredintat prin actul alegerii. De aceea, ca un Parinte iubitor, Iahve va oferi lui Israel cadrul legal al comportarii Sale în raport cu Sine si cu semenii, concretizat în Decalogul ce va fi dat în Sinai prin intermediul lui Moise, legea sfânta ce va constitui însasi baza legamântului.
Legea este expresia vointei unui Dumnezeu personal, unui Dumnezeu viu care se reveleaza progresiv în evenimentele unei istorii particulare. Autoritatea divina confera legii forta unei obligatii imediate absolute si neconditionate ce constituie exigentele legamântului. Legamântul comporta obligatii majore ce trebuie observate cu strictete de catre Israel. Deoarece el este poporul lui Israel, el trebuie sa fie o marturie vie a acestui fapt, un popor ce trebuie sa devina sfânt prin viata sa. Gândul la împlinirea Legii, trebuie sa fie o exigenta continua care sa-l sfinteasca pe tot parcursul vietii, pentru ca ea este ,,cartea legamântului”. (Deut. 4, 13; 5, 2; I Regi 8, 21) Prin legamânt între Israel si Iahve se realizeaza o legatura care presupune libertate, de aceea refuzul lui Israel de a se supune poruncilor legii este posibil în virtutea acestei libertati pe care o detine. Însa, pacatul, ca o consecinta a nerespectarii voii lui Iahve, exprimata în lege, duce la încalcarea acestui legamânt, fapt de care Israel, din nefericire nu a fost strain. (Ies 32, 1 s.u.) Împlinirea sau neîmplinirea ei va fi expresia respectarii sau nerespectarii legamântului încheiat cu Iahve, raspunsul pozitiv sau negativ la chemarea lui Iahve (Deut. 25, 16). Verbe precum ,,sama”, care înseamna a se supune, a asculta; ,,samar” – a pazi, a observa, sau ,,asah” – a face, exprima în gradul cel mai înalt, îndatorirea de a da un raspuns pozitiv si imediat la împlinirea legii. Legamântul presupune anumite conditii sau datori ce sunt rezumate într-un singur cuvânt ,,sama” – a asculta, iar roadele lui, ca expresie a ascultarii, sunt multiple si exprimate într-o serie de formule: ,,popor ales” (Ies. 19, 5; Deut. 19, 12; Osea 2, 25), ,,neam sfânt” (Ies. 19,6; Deut 7, 6), ,,preotie împarateasca” (Ies 19, 6).
De aceea, conditiile legamântului îsi gasesc expresia cea mai concludenta în legea data pe muntele Sinai. Ea constituie în fapt esenta legamântului care se statorniceste prin respectarea ei. Poporul lui Israel va beneficia de roadele legamântului în masura situarii sale în raport cu împlinirea legii: ,,Asculta si ia aminte Israel: Astazi te-ai facut poporul Domnul Dumnezeului tau. Asculta de glasul Domului Dumnezeului tau si plineste toate poruncile Lui si toate hotarârile Lui”(Deut. 27, 9). El trebuie sa observe preceptele legii si sa respecte conditiile legamântului. Într-un cuvânt, seria evenimentelor ce s-au petrecut cu Israel: alegerea sa dintre toate neamurile, legamântul si încredintarea tezaurului Torei, constituie în gradul cel mai înalt posibil expresia monoteismului israelit. Toate aceste acte marete sunt rezultatul unor teofanii prin excelenta în care Iahve Cel Unul se descopera poporului lui Israel, facându-l martor al unor evenimente grandioase si Mostenitor a revelatiei Sale. Scopul acestor teofanii este acela de a întari credinta lui Israel, care, ,,vazând slava si puterea nelimitata a lui Dumnezeu, sa-l determine sa nu se îndoiasca nicidecum, ca cele prevazute se vor împlini întocmai. ,,Shema Israel” (……) – ,,asculta Israel, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, din toata inima ta, din tot sufletul tau si din toata puterea ta” expusa în Deuteronom – Cap. 6, 4-5 reprezinta nu numai esentializarea legii, a Decalogului care este expusa în Cartile Iesirii 20, 1 s.u. si Deuteronomului 5, 6 s.u., ci ea rezuma în sine doctrina monoteista a Vechiului Testament, imperativul monoteist a lui Israel. ,,Shema” nu este numai o definitie teoretic, un precept ontologic, ci ea este esenta legii, exprimarea caracterului si personalitatii lui Iahve în raport cu omul în general si cu Israel în special. Ea este ,,cârmaciul” care orienteaza viata spirituala a lui Israel în raportul cu Dumnezeu sub toate aspectele. Astfel încât ea va deveni formula de credinta a lui Israel, marturia unicitatii lui Iahve între neamuri: ,,Voi sunteti martorii Mei, zice Domnul, si Sluga pe care am ales-o, ca sa stiti, sa credeti si sa pricepeti ca Eu sunt: înainte de Mine n-a fost Dumnezeu si nici dupa Mine nu va mai fi” (Isaia 43, 10). Textul din Isaia vine sa certifice faptul ca, marturisirea unicitatii lui Iahve nu se rezuma la aspectul strict gnoseologic, deoarece nu este suficient al cunoaste pe Dumnezeu doar teoretic, ci marturisirea Lui trebuie asumata prin actul credintei care presupune trairea acestui adevar în viata de zi cu zi si nu doar o afisare triumfalista a faptului cunoasterii Sale teoretice.
Asa se face ca ,,Shema” a devenit ,,inima serviciilor liturgice evreiesti si rugaciunea centrala a iudaismului”. Ea a capatat o valoare inestimabila pentru întreaga viata religioasa iudaismului fiind considerata o întrupare a Decalogului, si a carei marturisire se afla pe buzele oricarui evreu de la nastere si pâna la moarte.
În unanimitate toti teologii biblici sustin ca ,,Shema” este o afirmare de netagaduit a unicitatii lui Iahve. Prin aceasta revelatie – sustine Parintele Profesor Nicolae Neaga – ,,se descopera în mod indirect Fiinta dumnezeiasca, deoarece Decalogul constituie o manifestare a vointei Sale”. În aceasta succinta marturisire de credinta (Deut 6, 4), este cuprinsa, implicit doctrina monoteista, ea este cea mai mare declaratie a monoteismului: exista un Dumnezeu si acesta este singurul Dumnezeu Adevarat , ale carui atribute Îi apartin cu adevarat si în acelasi timp un îndemn pentru Israel la profesasrea ei. Esenta acestui adevar consta în faptul ca Iahve nu se reveleaza ca primul între mai multi, precum Baal în panteonul canaanit, sau Amon Re în Egipt, ori Marduk în Babilon, El este unul si singurul Dumnezeu care îsi are Fiinta din vesnicie. Iahve nu este unul care a aparut în istorie la un moment dat, prezenta Lui nu este legata de formarea poporului. Daca toti ceilalti zei sunt legati de un popor si existenta lor este conditionata, Iahve nu este conditionat de existenta poporului. Dumnezeul lui Israel este Unul de care poporul se leaga, în urma descoperirii Sale. Unicitatea Lui nu este dovedita doar de autoritatea Sa, ci si de existenta Sa din vesnicie, ca pre-existent poporului. Shema este o certificare pentru Israel a faptului ca Iahve nu este numai ,,Dumnezeul parintilor” (Ies. 3, 15), ci este Dumnezeul Cel vesnic, ,,Cel dintâi si Cel de pe urma” (Isaia 48, 12). Acest adevar este fundamental pentru Israel si pe el se va zidi întreaga sa viata spirituala.
Pentru Israel Shema nu a reprezentat un concept teologic a carui semnificatie teologica era pentru el de neînteles. Implicatiile acestui adevar aveau sa aiba consecinte practice asupra vietii sale. Începând cu chemarea lui Avraam si continuând apoi cu ceilalti patriarhi, cu Moise si cu toate evenimentele legate de poporul lui Israel, de la izbavirea din robia Egipteana si trecerea prin pustiul Sinai si continuând apoi cu toate epocile istoriei sale, prezenta Dumnezeului Celui Unic în viata sa va fi o realitate constanta de netagaduit. Din punct de vedere practic, Israel va descoperi în experienta traita semnificatia materializata a cuvintelor Decalogului referitoare la unitatea si unicitatea lui Iahve cuprinse si în Shema: ,,Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”(Ies. 20, 1), ,,Singurul Domn” (Deut. 6, 4). De altfel ,,experienta trairii prezentei Dumnezeului lor în istorie a fost Cel care i-a creat pe ei ca popor”, mentioneaza un exeget biblic. De aceea, daca dragostea lui Dumnezeu fata de Israel ca o descoperire practica a adevarului exprimat în Shema s-a realizat prin eliberarea poporului din robia egipteana, dragostea lui Israel fata de Iahve trebuie sa fie la rându-i o materializare sau o consecinta practica a întruparii acestui adevar în viata poporului. Acest fapt, nu este altceva, decât expresia asumarii de catre Israel a acestui adevar si marturisirea lui în viata practica. Din perspectiva lui Israel, actul revelarii lui Dumnezeu ca Unic nu a fost perceput ca o simpla teorie a existentei lui Dumnezeu, ci ca o marturie împotriva unei lumi dominate de tarele unui mediu general idolatru ce inspira sentimente de frica si nu încredere, dragoste sau ajutor. Învrednicindu-se de a deveni depozitarul unui adevar atât de maret, Israel avea datoria de a-l pastra cu sfintenie si mai cu seama de a-l face cunoscut tuturor neamurilor pamântului: ,,Tie, Israele, ti s-a dat sa vezi aceasta, ca sa stii ca numai Domnul Dumnezeul tau este Dumnezeu si nu mai este altul afara de El. Din ce te-a învrednicit sa auzi glasul Lui, ca sa te învete, si pe pamânt ti-a aratat focul Lui cel mare si ai auzit cuvintele Lui din mijlocul focului” (Deut. 4, 35-36).
Asadar, Israel era mandatarul unui ,,monoteism practic” , el trebuia sa devina o marturie vie a acestui adevar, reflectat în viata sa si nu un simplu propagator teoretic al unei idei. Propovaduirea credintei în Iahve nu trebuie înteleasa în sensul strict semantic al expresiei, întelegând prin aceasta organizarea unei misiuni de raspândire a monoteismului, ci propovaduirea credintei în mod faptic, prin vietuirea conforma cu preceptele legii exprimate în Decalog. Astfel ca, prin împlinirea legii si a preceptelor sale, ce reglementeaza atât relatia omului cu Dumnezeu cât si relatia cu semenii Sai, poporul lui Israel facea dovada sublimului adevar monoteist pe care-l detinea. În acest context, împlinirea poruncilor era dovada cea mai graitoare a iubirii Sale fata de Iahve si expresia Sa cea mai elocventa a respectarii preceptului exprimat în ,,Shema” (Deut. 6, 5).
De aceea cea dintâi conditie sau porunca a Decalogului reflectata în Shema era recunoasterea lui Iahve ca Dumnezeu Unic si Adevarat, recunoastere ce trebuia sa-si aiba corespondent în viata fiecarui israelit în parte. Convingerea lui Israel de adevarul monoteismului trebuia sa izvorasca din propria lui istorie, din faptele de iubire a lui Dumnezeu fata de el, asa încât venerarea altor dumnezei însemna a se opune învataturilor Sale, ,,a-L trada pe Acela care a fost izbavitorul lor”. Recunoasterea lui Iahve ca si Dumnezeul lor, aduce cu sine implicit datoria clara de a-I sluji, de a invoca Numele Sau, pentru a se face simtita prezenta Lui în viata poporului: ,,Caci este oare vreun popor mare, graieste Moise catre fiii lui Israel – de care Dumnezeul lui sa fie asa de aproape, cât de aproape este Domnul Dumnezeul nostru cât de mult Îl chemam”(Deut 4, 7). Slujirea lui Iahve, impunea lui Israel nu exclusivism radical, care sa fie dovada iubirii Sale pentru Iahve, ca raspuns la iubirea Lui pentru acest popor: ,,care este Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, îndelung rabdator, plin de îndurare si de dreptate” (Ies. 34, 6). Împlinirea Marii porunci ce se desprinde din Shema: ,,sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, din toata inima ta, din tot sufletul tau si din toata puterea ta” (Deut. 6, 5; 13, 3; 30, 6) exprima cel mai profund raspuns la unicitatea lui Iahve. Iubirea pe care Iahve a aratat-o lui Israel este o iubire care initiaza si sustine Legamântul încheiat cu El, iar viata lui Israel în cadrul acestui Legamânt poate fi doar o viata a iubirii pentru Iahve. Porunca de a-l iubi pe Iahve reflecta responsabilitatea lui Israel statornicita în Legamânt care contribuie si ea oarecum la sustinerea Legamântului: ,,va face Domnul Dumnezeu din tine popor sfânt al Sau precum ti S-a jurat El tie si parintilor tai, daca vei asculta poruncile Lui si vei umbla în caile Lui” (Deut. 28, 9). Iubirea pentru Iahve este în concordanta cu slujirea Lui exclusiva între toti dumnezeii. Porunca I si a II-a a Decalogului: ,,sa nu ai alti dumnezei afara de Mine! Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru … sa nu te închini lor, nici sa le slujesti…” (Ies. 20, 4-5) exprima exclusivitatea lui Iahve, a carei slujire nu poate fi înlocuita de ,,surogatele” plasmuite de mintea omeneasca. Pentru constiinta lui Israel, slujirea lui Iahve trebuia sa fie unica slujire posibila, atât pentru faptul ca El a fost Dumnezeul care i-a eliberat pe ei din robie, cât mai ales pentru faptul ca El s-a revelat ca Unic, respingând posibilitatea slujirii altor dumnezei (Ies 20, 3; Deut. 7, 25-26).
Pentru poporul lui Israel împlinirea poruncii de a-L adora numai pe Iahve va avea consecinte dintre cele mai benefice pentru viata lui, respectarea stricta a acesteia, izvorâta din credinta si iubire pentru Iahve, va deveni o sursa de binecuvântare. Asa graieste Domnul prin gura profetului Moise: ,,Sa slujesti numai Domnului Dumnezeului tau si El va binecuvânta pâinea ta, vinul tau, apa ta si voi abate bolile de la voi … si voi pune pe fuga pe toti vrasmasii tai” (Ies. 23, 25-26). Însa, asa precum respectarea cu sfintenie a adevarului legii aduce prinos de binecuvântare, tot asa pângarirea acestuia si nesocotirea lui va aduce roade pe masura, potrivit logicii corespondentei: primesti ceea ce dai: ,,sa stii dar ca Domnul Dumnezeul tau este adevaratul Dumnezeu, Dumnezeu credincios, care pazeste legamântul Sau si mila Sa pâna la al miilea neam, catre cei ce-L iubesc si pazesc poruncile Lui … si nu întârzie sa rasplateasca cu aceeasi masura celor ce-L urasc” (Deut. 7, 9-10). De aceea, asa cum s-a întâmplat de nenumarate ori în istoria lui Israel, abaterile de la adevarul monoteist au constituit o ratacire flagranta ce constituia o mare urâciune în ochii Domnului si a Carui reactie de mânie nu întârzia sa apara: ,,sa te temi de Domnul Dumnezeul tau si numai Lui sa-I slujesti … sa nu mergeti dupa alti dumnezei, dupa dumnezeii popoarelor care se vor afla împrejurul vostru, ca sa nu se aprinda mânia Domnului Dumnezeului vostru asupra voastra … caci El este Dumnezeu zelos” (Deut. 6, 14-15). Idolatria constituia un mare pacat în ochii Domnului, de aceea Israel trebuia sa constientizeze el însusi gravitatea acestuia si sa evite practicarea lui.
Gravitatea lui consta nu numai din faptul ca era o încalcare flagranta a legii precum si o lezare morala a demnitatii si vietii umane – ne gândim la sacrificiile aduse în cinstea lui Moloch – ci constituia însasi subminarea monoteismului, a crezului fundamental al lui Israel, pe care se baza întreaga sa existenta religioasa: ,,Domnul Dumnezeul tau este Unul” (Deut. 6, 4) ,,Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine” (Ies. 20, 3). Din aceasta cauza, împotriva acestor practici idolatre, Israel trebuia sa ia masuri radicale, ce aveau drept scop cultivarea, în constiinta lui Israel, a faptului ca nimic din lumea aceasta nu poate rivaliza în maretie cu Iahve, si daca se cuvine un cult al adorarii, acela se cuvine Celui de la Care vine toata binecuvântarea în cer si pe pamânt. Si daca adorarea lui Iahve este mijloc de binecuvântare pentru Israel, în mod contrar idolatria nu aduce decât necazuri si blesteme. Asa se face ca domnul vorbind prin gura lui Moise este transant în aceasta privinta: ,,idolii dumnezeilor popoarelor sa-i ardeti cu foc … ca urâciune sunt acestia înaintea Domnului. Si urâciunea idoleasca sa n-o duci în casa ta, ca sa nu cazi sub blestem. Fereste-te de aceasta si sa-ti fie scârba de ea, ca este blestemata.” (Deut. 7, 25-26; 12, 2) Gravitatea unei astfel de abateri si frecventa practicarii ei de catre poporul lui Israel a impus luarea unor masuri si mai radicale, ajungându-se pâna la pedeapsa capitala, a celui ce practica o astfel de faradelege (Deut. 17, 2-5; 13, 13 s.u.). Asprimea unor astfel de masuri se datora faptului ca idolatria era nu numai ,,o ratacire dogmatica sau o cadere de la credinta cu consecinte grave pe planul moralitatii, ci si o crima de înalta tradare fata de Dumnezeu, conducatorul suprem al poporului”
De aceea, porunca mergea mult mai departe, asa încât, însusi amestecul cu popoarele idolatre era supus interdictiei, încuscrirea cu acestia fiind un fapt de neconceput: ,,sa nu va amestecati si sa nu faceti legamânt cu ei, nici cu dumnezeii lor. Sa nu locuiasca ei în tara voastra, ca sa nu va faca sa pacatuiti împotriva Mea; ca de veti sluji dumnezeilor lor, acestia va vor fi cursa pentru voi” (Ies. 23, 32-33). Mai mult decât atât, însusi Iahve se erijeaza în a-l pazi pe Israel de ratacirea idoleasca. Prin actul eliberarii din robia egipteana, Iahve opereaza cu Israel o ,,dezradacinare” de lumea idolatra, o separare de mediul politeist egiptean, care din nefericire îsi va lasa amprenta asupra lui Israel în adoptarea cultului idolatru al boului Apis ce va fi practicat de popor atât în timpul peregrinarii prin Sinai, cât si dupa intrarea în Canaan. Apoi, prin alungarea popoarelor idolatre ale amoreilor, canaaneilor, heteilor, ferezeilor, ghergheseilor, heveilor si iebuseilor din Canaan, înainte de venirea lui Israel, Iahve curata aria, creând pentru Israel premisele unui cadru religios propice, în care cultul Adevaratului Dumnezeu sa ramâna de-a pururi o lege sfânta si vesnica (Ies. 34, 11).
Lucrarea aceasta de ,,purificare” întreprinsa de însusi Iahve, trebuie sa aiba corespondent si continuitate în lupta neobosita a lui Israel pentru înlaturarea dumnezeilor straini si ,,instaurarea” adevaratului cult: ,,fereste-te sa intri în legatura cu locuitorii tarii aceleia… jertfelnicele lor sa le stricati, stâlpii lor sa-i darâmati; sa taiati dumbravile lor cele sfintite si dumnezeii lor cei ciopliti sa-i ardeti în foc, caci tu nu trebuie sa te închini la alt Dumnezeu, fara numai Domnului Dumnezeu” (Ies. 34, 12-14; 23, 28). Alegerea Sa divina, face din Israel un ,,popor sfânt” si prin aceasta el trebuie sa evite orice legaturi susceptibile sa-i pateze fidelitatea fata de Iahve si sa-l îndeparteze de traditiile sale religioase. Calatoria prin pustie, desertul constituie momentul de purificare, unde Israel trebuie sa se ,,descatuseze” de obiceiurile idolatre ale neamurilor ,,si sa se pregateasca în dependenta absoluta fata de Dumnezeul sau”. Însa datorita tentatiei permanente a lui Israel de a refuza aceasta ,,separatie”, aceasta vocatie particulara, Iahve va adresa poporului un apel continuu la fidelitate fata de sine si fata de legamântul prestat prin juramânt. (Deut. 11, 1 s.u.; Num. 15, 15; Iez. 20, 32-33.
Vocatia sa unica între toate neamurile pamântului, precum si privilegiul de a detine adevarata învatatura despre Dumnezeu, om si lume, primita pe calea revelatiei supranaturale, trebuia sa constituie pentru Israel exigenta marturisirii neîncetate a lui Iahve în Sfintenia si în Unitatea Sa. ,,Actul exodului trebuia sa fie o realitate permanenta pentru Israel” , deoarece el este expresia alegerii Sale, a separarii de idolatria astrala si a rascumpararii lui pentru Iahve, a Carei atotputernicie, dragoste si sfintenie sa fie pentru el o marturisire continua. Israel trebuie sa tinda a deveni o ,,adunare cultuala permanenta ,,gahal” , viata lui fiind în întregime un cult oferit lui Iahve. Apartenenta la Iahve este o nota de sfintenie care nu poate fi compromisa, fapt de care Israel trebuie sa tina seama mereu.
În Cartea Iesirii, la capitolul 24 este prezentat actul de recunoastere a Legamântului si a Legii ca fundament al acestuia, si implicit asumarea supremului adevar monoteist de catre poporul lui Israel în muntele Horeb, act prestat prin juramânt înaintea ,,chipului Slavei Domnului” (Ies. 24, 17), ce strajuia ca un ,,foc mistuitor” supremul act ce s-a realizat: ,,toate cuvintele pe care le-a grait Domnul le vom face si le vom asculta” (24, 3). Si pentru a sublinia importanta acestui act pentru Israel si de faptul ca pentru respectarea lui cu sfintenie depinde însasi viata sa, Moise se adreseaza cu intransigenta poporului:,, Ca martori înaintea voastra iau astazi cerul si pamântul: viata si moarte ti-am pus Eu astazi înainte si binecuvântare si blestem. Alege viata ca sa traiesti tu si urmasii tai. Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, sa asculti glasul Lui si sa te alipesti de El, caci aceasta-i viata ta si lungimea zilelor tale, ca sa locuiesti pe pamântul pe care Domnul Dumnezeul tau cu juramânt l-a fagaduit parintilor tai: lui Avraam, lui Isaac si lui Iacov ca li-l va da”(Deut. 30, 19-20). Deoarece drumul spre pacat a lui Israel nu a fost niciodata prea lung” el a încalcat nu o data sfintenia legamântului, precum si fidelitatea fata de Iahve practicând idolatria si uitând de Binefacatorul Sau. De aceea, marea lupta a lui Moise, a lui Iosua, a judecatorilor si a tuturor profetilor a fost împotriva ingratitudinii si a instabilitatii în credinta a lui Israel care a pângarit de nenumarate ori adevarul monoteist…
Drd. Stelian Gombos