A fi înafară sau înăuntru!

defaultLucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie…

 Deuteronom, 29.29

.

Alegerea vă revine

.

A FI disponibil sau indisponibil, „inițiat” sau „neinițiat”, receptiv sau nereceptiv, adept sau împietrit față de o ideologie sau alta – aceasta este de fapt întrebarea care ne separă sau ne împarte în a fi înăuntru sau înafara unei categorii de oameni.

Orice grupare de oameni are un fel al ei specific de a comunica, de a trăi și de a crede, de regulă “străini” altora, iar majoritatea dintre aceste mulțimi sunt caracterizate plenar de vorba Mântuitorului Isus care a spus: „măcar că văd, să nu vadă, şi măcar că aud, să nu înţeleagă.” Cu ziduri sau prăpăstii între diferitele grupări de oameni, prin viața lor sunt diferiți unii de alții, emblematici ai preocupărilor și ideologiei asumate[…] Continue reading Armonia Magazine USA »

Un puști de 9 ani recapitulează “istoria” Biblică!

La finalul unui proiect de citire a Bibliei într-un singur an, un băiețel de doar 9 ani îi surprinde pe participanții la serviciul divin al bisericii Pleasant Valley Church of Christ din Litlle Rock Arkansas (SUA), recapitulând întreaga istorie biblică în 8 minute. Prezentarea filmată a fost preluată recent de crosswalk.com.

De la Adam și Eva până la a Doua Venire a Domnului Christos, micul predicator, pe nume Davis Burton, trece prin toate evenimentele majore relatate de Biblie. Continue reading “Un puști de 9 ani recapitulează “istoria” Biblică!”

Seminar despre binecuvântare (1)

Crucea care aduce Lumina vietii “Dumnezeu ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos.

 Efeseni, 1.3-14

Apostolul Pavel  în Epistola către Efeseni, în primul  capitol, aduce argumente teologice referitor  modului în care creștinii sunt binecuvântați,  prin voia lui Dumnezeu   “după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale.” (3; 11)

Binecuvântarea creștinului deoarece  Epistola se adresează “către sfinţii care sunt în Efes şi credincioşii în Hristos Isus aparține  inițiativei și planului lui Dumnezeu.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. (Efeseni, 1.3)

În acest capitol  se derulează cea mai importantă serie ale binecuvântărilor lăsate de Dumnezeu pentru creștini, o sumarizare remarcabilă Continue reading “Seminar despre binecuvântare (1)”

BINELE ȘI RĂUL

 Eu cred că omul e făcut de  Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el.

Petre Țuțea

La vremea când am scris primul meu roman intitulat Binele și Răul, începeam cartea cu cuvintele lui Tagore: „Unul dintre cele mai grele lucruri este să pui în armonie răul cu binele… și totuși, în lumea asta ele se găsesc laolaltă… și această îmbinare produce durere și fericire”, cunoscând că binele și răul sunt categoriile fundamentale ale normelor de comportament și convinsă fiind, din experiența vieții de până atunci, că binele care aduce folos și răul – opus binelui – există în viața noastră ca principii antagonice Continue reading “BINELE ȘI RĂUL”

BINELE SI RAUL

 Eu cred ca omul e facut de Dumnezeu si cred ca Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el.

Petre Tutea

.

La vremea când am scris primul meu roman intitulat Binele si Raul, începeam cartea cu cuvintele lui Tagore: „Unul dintre cele mai grele lucruri este sa pui în armonie raul cu binele… si totusi, în lumea asta ele se gasesc laolalta… si aceasta îmbinare produce durere si fericire”, cunoscând ca binele si raul sunt categoriile fundamentale ale normelor de comportament si convinsa fiind, din experienta vietii de pâna atunci, ca binele care aduce folos si raul – opus binelui – exista în viata noastra ca principii antagonice. Mai târziu mi-am dat seama ca ele coexistând, nu ar trebui sa fie într-un permanent conflict deoarece principiul bun n-ar mai fi perfect bun daca s-ar preta la o continua lupta, iar un principiu rau care sa lupte si unul bun care sa nu lupte ar duce la distrugerea binelui. Problema grea ar fi punerea lor în armonie, pentru a nu fi percepute ca un sunet strident pentru urechea noastra.

Din povestea cu Adam si Eva în Gradina Edenului stim ca Dumnezeu a poruncit omului: „Poti sa manânci dupa placere din orice pom din gradina, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânci, caci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negresit” (Geneza 2:16). Am citit mai multe interpretari despre pomii raiului si am facut cunostinta cu concluziile logice ale Sfântului Maxim. Cei doi pomi reprezinta doua cai diferite ale dezvoltarii umane, amândoua caile fiind destinate omului. Dumnezeu, inter­zicând omului sa manânce din pomul cunoasterii, ar fi dorit sa amâne contemplarea lumii create si vazute, punând înaintea omului alternati­va: cunoasterea Lui – Cauza omului fiind – prin reflectie intelectuala si practica asupra lui însusi (probabil ca purtator al chipului lui Dumnezeu), cale care ar fi dus „la nepatimire si neschimbabilitate, întarita în nemurire prin har, si în final la îndumnezeire.”Atunci, omul asemanator si unit cu Dumnezeu ar fi fost pregatit sa contemple lumea vazuta. Dar omul a fost ispitit (îndemnat la pacat), a gresit, nu a ascultat porunca si „a cazut în labirintul simturilor. Pomul vietii, care tre­buia sa ocroteasca nemurirea omului prin har, a fost respins în favoarea po­mului cunoasterii, devenit atunci pom datator de bine si de rau.” Dar de ce exista astazi în lume atât de mult rau?

Când aflam din ziare ca o mama, un tata si-au ucis copiii, iar în data de 5 martie a acestui an, un politist a intrat înarmat într-un coafor din centrul capitalei împuscându-si sotia din gelozie, (victimele fiind 8 persoane, doua ucise si alte sase ranite), ne cutremuram! Cât de mult s-a dezechilibrat lumea! Pacatul uciderii este identificat cu Raul moral, înfatisându-se ca o rasturnare de valori ce au fost încadrate într-o ordine ierarhica de însusi Dumnezeu. „Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu”, spunea si Albert Einstein. Si mai sustin unii oameni ca fiecare individ are dreptul sa defineasca binele pentru sine… Iata unde se poate ajunge cu aceasta judecata! Biblia ne spune ca omul este creat de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa si e dependent de Creator atât în ceea ce priveste fiinta sa, cât si în ceea ce priveste activitatile sale. În acest fel, omul nu-si poate fi propriul sau legiuitor moral si nici creatorul orânduirii morale. Altii nu-si bat capul sa defineasca binele, sustinând ca ei stiu ce este raul si le este de ajuns. Oamenii nu vor, în general, sa accepte ca nu noi am definit binele, ci Altcineva a definit binele pentru noi, ca nimeni nu poate cunoaste binele cu adevarat, daca nu-L cunoaste pe Dumnezeu, daca nu cunoaste legile Sale! Relatia corecta cu binele, implica relatia corecta cu Dumnezeu! O mai avem?

Legea morala este tocmai expresia vointei lui Dumnezeu – Creatorul, pentru realizarea binelui; ea este data omului din fire, deci firescul omului este calea de a urma binele. Pacatul se savârseste prin voia libera a omului. Însusi Jean Jacques Rousseau afirma ca omul se naste bun punând toata responsabilitatea înrautatirii starii omului pe mediu, societate, educatie precara. Omul cât traieste învata si este învatat. Lui i s-a daruit si constiinta morala – glasul lui Dumnezeu în sufletul omului – glas care-l îndeamna la împlinirea legii morale. Sfântul Ioan Gura de Aur spunea: „Când Dumnezeu l-a facut pe om, a sadit în fiecare judecata nemincinoasa a binelui si raului, adica regula constiintei“, ea fiind judecatorul vesnic treaz si aspru. Constiinta morala poate fi adormita prin nepasarea omului, întunecata prin pacat, dar nu poate fi nimicita niciodata, fiindca ea este de la Dumnezeu. Dar omul poate hotarî pentru o fapta buna sau una rea, aceasta fiindca are voia libera (liberul arbitru), acea putere sufleteasca chiar de la creare, si care poate influenta comportamentul. Libertatea aceasta este si ea un dar cu care este înzestrat omul, el putând deveni stapânul faptelor sale, apelând la cunoastere, judecata si discernamânt. Faptele bune sau morale sunt faptele savârsite în cunostinta de cauza si voie libera si care sunt dupa facute dupa voia lui Dumnezeu, aratata prin legile Sale, iar cele rele, imorale sau pacate, sunt acelea care nu sunt savârsite dupa voia Lui. Oare, voia libera, aceasta libertate oferita omului, nu poate fi o modalitate de perfectionare morala? Nu învatam de atâtea ori din greseli? De ce ni se cere a nu repeta greselile? Sfântul Antonie cel Mare spunea: „Sa nu zica cineva ca este cu neputinta omului sa ajunga la viata cea virtuoasa, ci numai ca aceasta nu este usor…”(Învataturi 7). Uneori, însa, este prea târziu, omul distrugându-si viata prin savârsirea raului.

Binele poate fi definit ca suma a iubirii, puterii, inteligentei, frumusetii, bunatatii, gentiletii. Omul trebuie sa respinga raul, sa se curete de patimi, sa capete deprindere în savârsirea faptelor bune, sa fuga de ispite. Iisus ne-a învatat cum sa ne rugam Dumnezeului nostru: „…si nu ne duce pe noi în ispita, ci ne izbaveste de cel rau”. A actionat discernamântul în cazul acestor crime?

De la primii filozofi greci etica n-a însemnat decât unul si acelasi lucru: „studiul reflexiv a ceea ce este bun sau rau în aceasta parte a conduitei umane de care omul este, mai mult sau mai putin, responsabil în mod personal”. Filozofii antici aveau opere care constituiau adevarate izvoare de întelepciune. Socrate spunea ca „Suprema întelepciune este a distinge binele de rau”. Cunoasterea cailor virtutii la Socrate si la alti filozofi antici a fost posibila prin iubirea de întelepciune (philein – a iubi, sophia – întelepciune) si lumina avuta în sufletele lor. Toti au avut ceva „extraordinar, romantic, quijotesc, nebunesc…”, toti au fost preocupati de soarta omenirii, fiindca nelinistea majora a spiritului îl scoate pe om din mediocritate si îl înalta.

Morala crestina are câteva puncte de convergenta cu etica filozofica. Ambele au în comun faptul ca în preocuparile si observatiile lor se afla omul si manifestarile sale morale. Etica filozofica propune ca scop al vietii omului fericirea pe care o obtine aici pe pamânt, firea decazuta a omului refacându-se numai prin mijloace umane. Morala crestina are tot fericirea ca scop al vietii omului, desavârsirea însa, sfintenia, dobândirea mântuirii în sensul adevarat al cuvântului începe aici pe pamânt, este un proces îndelungat si se continua în viata de dincolo. Atât morala crestina cât si etica filozofica cer savârsirea binelui si evitarea raului. Binele este de foarte multe ori în legatura cu adevarul si frumosul. Platon spunea ca principiul existentei, al adevarului si al frumosului este însusi „binele”. Frumosul devenise idealul de prim ordin al elinilor; frumusetea si în aceeasi masura bunatatea – virtuti majore – au fost si ramân pe mai departe atributele fiintelor superioare. Filozofii antici au cautat si au cunoscut caile virtutii, dar le-a lipsit cea mai mare virtute: iubirea. Morala crestina însa, pune accent pe sufletul omului, de aceea virtutile culmineaza în iubire. Fericitul Augustin considera ca Dumnezeu este frumusetea suprema si creatorul de frumuseti. Daca privim icoanele, lucrarile marilor pictori executate de-a lungul secolelor, din chipul lui Dumnezeu si al tuturor sfintilor iradiaza o lumina deosebita, fiindca: „Dumnezeu este Iubire!” Iubirea este izvorul existentei noastre, este fluidul de care nu ne putem dispensa. Mircea Eliade scria în „Încercarea labirintului” ca numai prin iubire putem suporta raul din jurul nostru.

Binele si raul, Sacrul si profanul, viata religioasa si cea laica se opun si coexista în cadrul culturii si spiritualitatii umane. Omul religios este acela care crede în originea sacra a lumii si a vietii, nu doreste distrugerea vietii ci evolutia ei, cu ajutorul Binelui. Renuntând la sacru, la religie, omul modern îsi asuma, voit sau inconstient, o existenta tragica.

Filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) considera ca triumful binelui moral se afla totusi în mâinile noastre.

Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina


IERTAREA – O CHESTIUNE VITALA

George Danciu

 .

si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri;”   Evanghelia dupa Matei, 6.12

Dimpotriva, fiti buni unii cu altii, milosi si iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat si Dumnezeu pe voi în Hristos.” 

                                                                                                             Efeseni, 4.32

 .

 ..

Mântuirea si Pacea – conditionate

.

Am trait însumi sentimentul neiertarii sub diferite forme si în diferite împrejurari. Când acest sentiment, deloc nobil, indus de oamenii din lume, mai îndepartati, ne este mai usor sa-i ocolim pe acei oameni si sa evitam rezolvarea problemei în sine.

Însa, când chestiunea iertarii-neiertarii apare fata de cei apropiati, de familie si prieteni, chestiunea devine nu doar dureroasa, ci si greu si anevoie de gestionat. Adesea, nu stim cum sa iesim din aceasta stare si alegem calea nevitala, a neiertarii, peste care se astern cicatrici ale timpului!

Cuvinte greu de pronuntat: Îmi pare rau! Iarta-ma! Am gresit!

Înca din Gradina Eden au fost necesare aceste cuvinte, pe care orice om le pronunta dificil, cu sinceritate.

E greu sa ne imaginam câta gâlceava a fost între Adam si Eva vreme de noua veacuri”, scria Martin Luther. „Ai muscat din mar – trebuie sa-i fi spus Eva lui Adam -, care, desigur, îi raspundea: Tu mi l-ai întins. “

Daca Eva nu gresea, nu se lasa amagita de Diavol, alta era viata ei împreuna cu Adam! La fel, în viata de cuplu, când unul aduce greseala, drumul convietuirii ia o întorsatura neasteptata si deloc dorita. De aici si reprosurile, si neiertarea, care apar si care aduc mari neajunsuri.

Înainte de a da cu piatra (Ioan, 8: Femeia prinsa în preacurvie) sa vedem si greseala noastra, ca nici noi nu suntem mai buni. Si noi avem greseli de care avem nevoie, la rândul nostru, sa fim iertati!

Exista opere ale clasicilor literaturii universale care plaseaza acest tipar, însa într-un cadru modern.

În cartea sa Tulburatoarele descoperiri ale Harului (Editura Aqua Forte Cluj Napoca – 2004), Philip Yancey  îl citeaza pe Gabriel Garcia Marquez,  din Dragostea în vremea holerei.  Romanul lui Marquez prezinta un mariaj destramat din pricina unui banal sapun. Este de datoria sotiei sa vada de casa, ceea ce presupune, între altele, înlocuirea prosoapelor, a hârtiei igienice si a sapunului în baie. Însa, într-o zi, din neglijenta, personajul feminin uita si nu are grija sa nu lipseasca sapunul. Sotul o apostrofeaza, cu furie: „De o saptamâna întreaga ma spal fara sapun”-, în ciuda protestelor energice ale femeii. Desi, lucru dovedit, ca îi scapase acest aspect, însa, femeia mândra, din fire, sustine pe mai departe ca n-are nici o vina. Vreme de sapte luni dorm în camere separate si iau masa fara a-si vorbi. „Ajunsi la molcoma batrânete”, scrie Marquez, „înca se fereau sa aduca vorba în privinta celor întâmplate, ca nu care cumva ranile abia vindecate sa sângereze din nou, ca si cum totul s-ar fi petrecut cu o zi în urma!”

Cum se poate ca o bucata de sapun sa naruie o casnicie? Ajunge, câta vreme nici unul dintre soti nu se îndura sa-si calce pe mândrie si sa zica: Iarta-ma! Îmi pare rau! Am gresit! E doar vina mea!

Îmi amintesc acum de o întâmplare din Vechiul Testament. Bogatul Nabal fusese protejat de David si ceata lui împotriva raufacatorilor, pe vremea când David se ascundea în pesteri de furia împaratului Saul.

Dar bunatatii lui David, în acea zi de sarbatoare si bucurie când Nabal avea tunsul oilor si  primeste solia de la David, cu rugamintea expresa: „Da dar, te rog, robilor tai si fiului tau David, ce te lasa inima”, Nabal raspunde aspru: „Cine este David … si sa-mi iau eu pâinea, apa si vitele, pe cale le-am taiat pentru tunzatorii mei si sa le dau unor oameni care sunt de nu stiu unde?”

David, când a auzit, s-anfuriat la culme! Însa, de aceasta stare tensionata, a fost înstiintata sotia lui Nabal, Abigail, care a cautat sa opreasca nedreptatea si furia lui David si sa împace cumva partile. Abigail s-a dus înaintea lui David încarcata cu daruri, dar si pregatita cu aceste cuvinte memorabile : „Eu sunt de vina, domnul meu!”  Si a oprit, dupa cum stim, furtuna, gata sa se dezlantuie.

Vorbind pe aceasta tema, Pit Popovici, celebrul pastor si scriitor crestin, marturisea ca în pastorirea sa, din România si America, adesea a luat vina asupra sa, spunând aceleasi cuvinte smerite: „Eu sunt de vina!

Acolo unde este iertare, este pace!

De la studentii sai am aflat cum proceda în tratarea unor cazuri de neiertare, dificile, chiar de pacat si curvie în viata de cuplu, prof.dr. Ioan Bunaciu fost rector la Institutul Teologic Baptist din Bucuresti.

Comitetele bisericilor deseori aveau o atitudine neconstructiva si neproductiva  fata de cei care greseau,  una asemanatoare celor care au dorit sa dea cu piatra în femeia prinsa în preacurvie. Însa profesorul Bunaciu, plin de o întelepciune venita de sus, duhovniceasca,  o lua singur înaintea acestora si, lucrând împreuna cu Domnul, cauta sa ajunga în timp util acolo unde neiertarea si greseala îsi facusese loc. Facea tot posibilul ca partile sa gaseasca  iertarea, ca cei aflati in mare impas sa gaseasca calea de-a pronunta acele cuvinte care ne dezarmeaza: Am gresit, iarta-ma, te rog! Iar Domnul, care era prezent, aducea si pacea în inimile acestora, prin întelegere si iertare. Mai pe urma, la întâlnirea cu ceilalti „lucratori” care erau gata de … lupta, le spunea simplu: „Am rezolvat! S-a rezolvat! Domnul a rezolvat! S-au iertat! S-au împacat!

Domnul Dumnezeu sa ne dea harul de-a fi facatori de pace, de-a oferi iertarea noastra, asa cum ne-a iertat Domnul Isus – pe lemnul crucii de la Golgota -, pe când noi n-o meritam, ne-a oferit iubirea si iertarea Sa!

Sa oferim si noi iertarea, nemeritata si împotriva oricarei logici, asa cum a fost si ne este oferita iertarea în dar – prin credinta – de Dumnezeu!

Doamne, am gresit, Te rog, iarta-ma!

Pomeneste-ma la Tatal, când vei veni în Împaratia Ta!

Iertarea – o chestiune vitală

George Danciu

şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;” Evanghelia după Matei, 6.12

Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” Efeseni, 4.32

 .

MÂNTUIREA și PACEA –

CONDIȚIONATE

Am trăit însumi sentimentul neiertării sub diferite forme și în diferite împrejurări. Când acest sentiment, deloc nobil, indus în legătură cu oamenii din lume, mai îndepărtați, ne este mai ușor să evităm acei oameni decât să rezolvăm problema.

Însă, când problema iertării-neiertării apare față de cei apropiați, de familie și prieteni, chestiunea devine nu doar dureroasă, ci și greu și anevoie de gestionat. Adesea, nu știm cum să ieșim din această stare și alegem calea nevitală, a neiertării, peste care se aștern cicatrici ale timpului!

Cuvinte de greu de pronunțat: Îmi pare rău! Iartă-mă! Am greșit!

Încă din Grădina Eden au fost necesare aceste cuvinte, pe care orice om le pronunță dificil, cu sinceritate.

E greu să ne imaginăm câtă gâlceavă a fost între Adam și Eva vreme de nouă veacuri”, scria Martin Luther. „Ai mușcat din măr – trebuie să-i fi spus Eva lui Adam -, care  îi răspundea: Tu mi l-ai întins.

Dacă Eva nu greșea, nu se lăsa amăgită de Diavol, alta era viața ei împreună cu Adam! La fel, în viața de cuplu, când unul aduce greșeala, drumul conviețuirii ia o întorsătură neașteptată și deloc dorită. De aici și reproșurile, și neiertarea, care apar și care aduc mari neajunsuri.

Înainte de a da cu piatra (Ioan, 8: Femeia prinsă în preacurvie) să vedem și greșeala noastră, că nici noi nu suntem mai buni. Și noi avem greșeli de care avem nevoie, la rândul nostru, să fim iertați!

Există opere ale clasicilor literaturii universale care plasează acest tipar, însă într-un cadru modern.

În cartea sa Tulburatoarele descoperiri ale Harului (Editura Aqua Forte Cluj Napoca – 2004), Philip Yancey  îl citeaza pe Gabriel Garcia Marquez,  din Dragostea în vremea holerei.  Romanul lui Marquez prezinta un mariaj destramat din pricina unui banal sapun. Este de datoria soției să vadă de casă, ceea ce presupune, între altele, înlocuirea prosoapelor, a hârtiei igienice și a săpunului în baie. Însă, într-o zi, din neglijență, personajul feminin uită și nu are grijă să nu lipsească săpunul. Soțul o apostrofează, cu furie: „De o săptămână întreagă mă spăl fără săpun”-, în ciuda protestelor energice ale femeii. Deși, lucru dovedit, că îi scăpase acest aspect, însă, femeia mândră, din fire, susține pe mai departe că n-are nici o vină. Vreme de șapte luni dorm în camere separate și iau masa fără a-și vorbi. „Ajunși la molcoma bătrânețe”, scrie Marquez, „încă se fereau să aducă vorba în privința celor întâmplate, ca nu care cumva rănile abia vindecate să sângereze din nou, ca și cum totul s-ar fi petrecut cu o zi în urmă!”

Cum se poate ca o bucată de săpun să năruie o căsnicie? Ajunge, câtă vreme nici unul dintre soți nu se îndură să-și calce pe mândrie și să zică: Iartă-mă! Îmi pare rău! Am greșit! E doar vina mea!

Îmi amintesc acum de o întâmplare din Vechiul Testament. Bogatul Nabal fusese protejat de David și ceata lui împotriva răufăcătorilor, pe vremea când David se ascundea în peșteri de furia împăratului Saul.

Dar bunătății lui David, în acea zi de sărbătoare și bucurie când Nabal avea tunsul oilor și  primește solia de la David, cu rugămintea expresă: „Dă dar, te rog, robilor tăi și fiului tău David, ce te lasă inima”, Nabal răspunde aspru: „Cine este David … și să-mi iau eu pâinea, apa și vitele, pe cale le-am tăiat pentru tunzătorii mei și să le dau unor oameni care sunt de nu știu unde?”

David, când a auzit, s-anfuriat la culme! Însă, de această stare tensionată, a fost înștiințată soția lui Nabal, Abigail, care a căutat să oprească nedreptatea și furia lui David și să împace cumva părțile. Abigail s-a dus înaintea lui David încărcată cu daruri, dar și pregătită cu aceste cuvinte memorabile : „Eu sunt de vină, domnul meu!”  Și a oprit după cum știm, furtuna, gata să se dezlănțuie.

Vorbind pe această temă, Pit Popovici, celebrul pastor și scriitor creștin, mărturisea că în păstorirea sa, din România și America, adesea a luat vina asupra sa, spunând aceleași cuvinte smerite: „Eu sunt de vină!

Acolo unde este iertare, este pace!

De la studentii sai am aflat cum proceda în tratarea unor cazuri de neiertare, dificile, chiar de pacat si curvie în viata de cuplu, prof.dr. Ioan Bunaciu fost rector la Institutul Teologic Baptist din Bucuresti.

Comitetele bisericilor deseori aveau o atitudine neconstructivă și neproductivă  față de cei care greșeau,  una asemănătoare celor care au dorit să dea cu piatra în femeia prinsă în preacurvie. Însă profesorul Bunaciu, plin de o înțelepciune venită de sus, duhovnicească,  o lua singur înaintea acestora și, lucrând împreună cu Domnul, căuta să ajungă în timp util acolo unde neiertarea și greșeala își făcusese loc. Făcea tot posibilul ca părțile să găsească  iertarea, ca cei aflați in mare impas să găsească calea de-a pronunța acele cuvinte care ne dezarmează: Am greșit, iartă-mă, te rog! Iar Domnul, care era prezent, aducea și pacea în inimile acestora, prin înțelegere și iertare. Mai pe urmă, la întâlnirea cu ceilalți „lucratori” care erau gata de … luptă, le spunea simplu: „Am rezolvat! S-a rezolvat! Domnul a rezolvat! S-au iertat! S-au împăcat!

Domnul Dumnezeu să ne dea harul de-a fi făcători de pace, de-a oferi iertarea noastră, așa cum ne-a iertat Domnul Isus – pe lemnul crucii de la Golgota -, pe când noi n-o meritam, ne-a oferit iubirea și iertarea Sa!

Să oferim și noi iertarea, nemeritată și împotriva oricărei logici, așa cum a fost și ne este oferită iertarea în dar – prin credință – de Dumnezeu!

Doamne, am greșit, Te rog, iartă-mă!

Pomenește-mă la Tatăl, când vei veni în Împărăția Ta!

Caderea în pacat

GENEZA CONFLICTULUI SPIRITUAL

 George Danciu

Domnul Dumnezeu a luat pe om si l-a asezat în gradina Edenului, ca s-o lucreze si s-o pazeasca.

                                                      Geneza, 2.15

Sa ne dezbracam, dar, de faptele întunericului si sa ne îmbracam cu armele luminii. (…) îmbracati-va în Domnul Isus Hristos si nu purtati grija de firea pamânteasca, pentru ca sa-i treziti poftele.

                                              Epistola catre Romani, 13.12;14

Acoperirea– de care avem nevoie

Dumnezeu a creat lumea noastra, extraordinara, si întreg Universul, cu galaxiliile care-l alcatuiesc. “Dumnezeu S-a uitat la tot ce facuse; si iata ca erau foarte bune.” (Geneza, 1.31)

Asezându-l pe om în Gradina Edenului a întregit ceea ce lipsea acelui loc minunat, cineva care sa se bucure de frumusetea acelui loc mirific, sa-l întretina si sa-l pazeasca de eventualii pradatori.

Omul era fericit cum îl crease Dumnezeu. Nu avea nimic de retusat, era desavârsit. Fiecare, din cei doi, Adam si Eva, era de-o frumusete si împlinire dumnezeiasca, dupa cum observam în celebra sculptura David a lui Michelangelo, în care legendarul rege este înfatisat despuiat de haine. În Eden, nu aveau nevoie de nimic pentru a-si acoperi trupul, deoarece erau o creatie perfecta si traiau într-o moralitate deplina, iar mediul înconjurator avea, probabil, temperatura optima unei vieti minunate.

Asadar, viata primului cuplu se derula într-o armonie si fericire de nedescris, asta pâna în ziua în care duhul celui rau a luat prilejul sa se insinueze în gândurile Evei si ale lui Adam.

Creatorul – as îndrazni sa generalizez pentru a întelege mai bine –, oricare ar fi …, cauta sa-si protejeze creatia sa. El da indicatii tehnice care sa asigure o buna si îndelungata functionare conform prescriptiilor sale…

Dar, într-o zi la Eva a venit sarpele cel vechi, Diavolul, iar Eva s-a complacut în a-l asculta cum înselatorul îl calomniaza pe Dumnezeu. Mai mult, au avut împreuna un dialog! Sarple a insinuat ca Dumnezeu nu ar fi zis asa si asa, ca pretentiile Sale nu ar fi clare si îndreptatite, apoi, L-a contrazis în mod direct pe Creator: “Atunci sarpele a zis femeii: „Hotarât, ca nu veti muri, dar Dumnezeu stie ca, în ziua când veti mânca din el, vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscând binele si raul.

Femeia a vazut ca pomul era bun de mâncat si placut de privit si ca pomul era de dorit ca sa deschida cuiva mintea. A luat deci din rodul lui si a mâncat; a dat si barbatului ei, care era lânga ea, si barbatul a mâncat si el.

Atunci s-a produs o mare perturbare în Universul omului, care, pâna atunci era ca un pepetum mobile. De-acum a trecut la o functionare limitata, la capacitate redusa, în sistem de avarie!

Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poti sa manânci dupa placere din orice pom din gradina; dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânci, caci în ziua în care vei mânca din el vei muri negresit.

Dupa neascultarea de porunca, mâncând din pomul cunostintei binelui si raului “Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut ca erau goi, au cusut laolalta frunze de smochin si si-au facut sorturi din ele.”

Toata drama e descrisa în textul din Geneza, 3.7-15. Daca pâna atunci totul era feeric, pacatul neascultarii a declansat criza. Asa cum, între doi tineri proaspat casatoriti ai zilelor secolului XXI, din iubire sincera si curata, toate merg într-o armonie si bucurie continua, pâna când poate veni o zi (blestemata), când unul dintre ei accepta o terta persoana care sa se infiltreze între ei (care practic fusesera una), un personaj care nu face decât sa le fure din intimitate si fericire, iar drama si criza (catastrofala) e gata produsa!

Întregul, e acum zdrobit, poate chiar tandari, si e aproape imposibil de-a mai pune totul la locul lor cum fusese când erau atât de fericiti.

Diavolul, care e tatal minciunii, o mintise pe Eva. Asta e meseria lui. Asa sunt si unii oameni, unealta lui, care ne mint toata ziua. Deseori o fac chiar de la înaltele tribuni parlamentare.

caci în ziua în care vei mânca din el vei muri negresit ….

Diavolul ucisese, prin clipa neascultarii, partasia initima pe care o avusesera cu Dumnezeu si chiar si aceea dintre ei. Au început sa dea vina unul pe altul si pe sarpe. Li s-a închis vederea spre unele lucruri duhovnicesti si li s-au deschis ochii spre alte lucruri, rele si neziditoare.

Omul (Adam si Eva) a început sa caute deîndata sa se acopere si sa fuga din fata lui Dumnezeu, sa se ascunda. Iar Dumnezeu a început sa-l caute si sa-l strige: Unde esti?

Pacatul corupe si degradeaza fiinta umana. Acele frunze cusute voiau sa-i acopere, sa nu fie vazuti astfel si sa fie protejati, de fata lui Dumnezeu. Pacatul pune un zid de despartire între om si Dumnezeu.

Pacatul, ne desparte, ne separa de Dumnezeu!

Omul, prin forte proprii, ca si creatie, nu se poate repara sau restaura. Trebuie sa intervina Creatorul care poate face restaurarea. Îndepartarea pacatului, apoi îndreptatirea de ofensa mare adusa lui Dumnezeu si renasterea la o viata noua. (Ioan, 3)

Ceea ce face El sunt elemente ale desavârsirii pentru vesnicie. Pieile de animale cu care i-a acoperit Domnul, preînchipuie acoperirea care va sa vina prin Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii.

Dumnezeu asteapta de la noi sa recunoastem neputinta noastra si sa avem credinta ca doar El (creatorul) are solutia.

Odata cu pacatul neascultarii, a cazut acea aura, nevazuta de ochiul nostru, care-l acoperea si-l si proteja pe Adam si pe Eva.

Acoperirea e prin Isus Hristos…

îmbracati-va în Domnul Isus Hristos

Acoperirea pierduta, nu poate fi înlocuita decât de Dumnezeu care copiilor Sai le spune:

Caci, daca este cineva în Hristos, este o faptura noua. Cele vechi s-au dus: iata ca toate lucrurile s-au facut noi. Si toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împacat cu El prin Isus Hristos si ne-a încredintat slujba împacarii; ca adica, Dumnezeu era în Hristos, împacând lumea cu Sine, netinându-le în socoteala pacatele lor, si ne-a încredintat noua propovaduirea acestei împacari. Noi, dar, suntem trimisi împuterniciti ai lui Hristos; si, ca si cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, va rugam fierbinte, în Numele lui Hristos: împacati-va cu Dumnezeu! Pe Cel ce n-a cunoscut niciun pacat, El L-a facut pacat pentru noi, ca noi sa fim neprihanirea lui Dumnezeu în El. (2 Corinteni, 5.17-21)

Conflictul deschis…

Domnul Dumnezeu a zis sarpelui (…) Vrajmasie voi pune între tine si femeie, între samânta ta si samânta ei. Aceasta îti va zdrobi capul, si tu îi vei zdrobi calcâiul.” (Geneza 3.15 – protoevanghelia restaurarii).

Conflictul exista, trebuie sa-l identificam si trebuie sa vedem cum putem iesi cu biruinta.

Dumnezeu s-a implicat – dupa cum era si normal – în rezolvarea problemei omului. Barbatul s-a lasat amagit de femeie, care fusese amagita de Diavol. Acesta poate e un tipar prin care lucreaza el (diavolul). Sa fim atenti si vigilenti.

Omul devine parte activa în razboiul declarat de Dumnezeu diavolului:

Vrajmasie voi pune între tine si femeie, între samânta ta si samânta ei. Aceasta îti va zdrobi capul, si tu îi vei zdrobi calcâiul.

Samânta femeii … este Fiul fecioarei de care vorbeste Isaia (7.14 si 9.6): De aceea, Domnul însusi va va da un semn:

Iata, fecioara va ramâne însarcinata, va naste un Fiu si-I va pune numele Emanuel. (Dumnezeu este cu noi) … Caci un Copil ni S-a nascut, un Fiu ni S-a dat, si domnia va fi pe umarul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Parintele vesniciilor, Domn al pacii.” El va face ca domnia Lui sa creasca, si o pace fara sfârsit va da scaunului de domnie al lui David si împaratiei lui, o va întari si o va sprijini prin judecata si neprihanire, de acum si-n veci de veci; iata ce va face râvna Domnului ostirilor.

Samânta buna, în pilda Domnului Isus, sunt fiii împaratiei, samânta de urmasi … “Dar, dupa ce Îsi va da viata ca jertfa pentru pacat, va vedea o samânta de urmasi, va trai multe zile, si lucrarea Domnului va propasi în mâinile Lui.” (Isaia, 53.10)

Vrajmasie e între femeie (Isus si crestinii) si diavol. Suntem într-un permanent conflict, într-un razboi deschis. Dar Dumnezeu, fiindca ne iubeste, deoarece suntem coroana creatiunii Sale, cauta sa ne rascupmere platind pretul greselilor noastre prin sângele Jertfei lui Isus (fara varsare de sânge nevinovat nu este iertare).

Noi trebuie sa ne luptam cu noi însine, cu eul nostru, cu firea noastra, de a ramâne de partea Domnului Dumnezeu, care ne va asigura biruinta finala.

Eva nu s-a întrebat: – În ce calitate vorbeste sarpele cu mine? Si … cum de el vorbeste? Ca sa ne duca în eroare, el a vorbit supranatural, dar vorbirea lui a fost de la Diavolul si ea a picat în plasa celui rau si viclean.

Ce pozitie trebuie avem în acest conflict?

De vrajmas a celui rau. Sa avem o pozitie de dragoste si ascultare de Dumnezeu. Sa avem credinta ca El ne va purta de grija, ca ne iubeste, ca un tata cum si este pentru copiii Sai.

Sa biruim întunerecul stiind ca: “În El era viata, si viata era lumina oamenilor. Lumina lumineaza în întuneric, si întunericul n-a biruit-o.” (Ioan, 1.5)

Lumina a coborât printre noi (Emanuel e cu noi.) Va fi vai de noi când vom fi vorbiti de bine, deoarece atunci dispare într-un fel, conflictul, de care nu vom scapa decât … când vom fi cu El în Cer.

Lupta nu e usoara, dar avem nadejde: “Caci armele cu care ne luptam noi nu sunt supuse firii pamântesti, ci sunt puternice, întarite de Dumnezeu ca sa surpe întariturile. Noi rasturnam izvodirile mintii si orice înaltime care se ridica împotriva cunostintei lui Dumnezeu; si orice gând îl facem rob ascultarii de Hristos.” (2 Corinteni, 10.4-5)

Sa ne punem întrebarea: ce fel de samânta sunt? Samânta a luminii sau samânta a sarpelui?

Venirea Copilului Isus, întrupat în fecioara Maria, ne arata cât de mare si de pretios este harul lui Dumnezeu!

ALELUIA! Amin.

***

Geneza, 3.7-15


7 Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut ca erau goi, au cusut laolalta frunze de smochin si si-au facut sorturi din ele.

8 Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin gradina în racoarea zilei: si omul si nevasta lui s-au ascuns de fata Domnului Dumnezeu printre pomii din gradina.

9 Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om si i-a zis: „Unde esti?”

10 El a raspuns: „Ti-am auzit glasul în gradina; si mi-a fost frica, pentru ca eram gol, si m-am ascuns.”

11 Si Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ti-a spus ca esti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îti poruncisem sa nu manânci?”

12 Omul a raspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca sa fie lânga mine, ea mi-a dat din pom si am mâncat.”

13 Si Domnul Dumnezeu a zis femeii: „Ce ai facut?” Femeia a raspuns: „Sarpele m-a amagit si am mâncat din pom.”

14 Domnul Dumnezeu a zis sarpelui: „Fiindca ai facut lucrul acesta, blestemat esti între toate vitele si între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vietii tale sa te târasti pe pântece si sa manânci tarâna.

15 Vrajmasie voi pune între tine si femeie, între samânta ta si samânta ei. Aceasta îti va zdrobi capul, si tu îi vei zdrobi calcâiul.”

Geneza conflictului spiritual

CĂDEREA ÎN PĂCAT

George Danciu

Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească.Geneza, 2.15

Să ne dezbrăcăm, dar, de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. (…) îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele. Epistola către Romani, 13.12;14

Acoperirea –  de care avem nevoie

Dumnezeu a creat lumea noastră, extraordinară,  și întreg Universul, cu galaxiliile care-l alcătuiesc.  Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. (Geneza, 1.31).

Așezându-l pe om în Gradina Continue reading “Geneza conflictului spiritual”

O ALTA PAGINA A FESTIVALULUI DE DANS MODERN

17 iunie 2011. La Centrul de Arte Performante din Durham a avut loc spectacolul Companiei de Dans Bill T. Jones/ Arnie Zane.

Dansul modern format ca o reactie la tehnica de balet clasic, ca o lupta împotriva regulilor ei stricte, împotriva ideii apartinând conceptiei clasice si anume aceea de a sfida gravitatia, ofera improvizatii pe tema echilibrului, utilizarea podelei nu numai ca punct de sprijin ci si ca element care ofera energie dansului. Tehnica de improvizatie prin contact se bazeaza pe explorarea diferitelor legi ale fizicii, nascând noi tipuri de miscari: transferul de greutate, contra – balansul, distribuirea greutatii, rularea punctului de contact, caderi, ridicari bazate pe folosirea avântului, energiei în miscare.

Spectacolul a avut trei parti:

Spent Days out Yonder, coregrafia Bill T. Jones, pe muzica lui Wolfgang Amadeus Mozart – compozitor vienez de o mare originalitate, cu o opera vasta si diversificata; dintre cele 26 cvartete de coarde a fost ales String Quartet No.23 în F Major, K.590, Andante, executata de instrumentisti ai Orchestrei simfonice din Durham ( vioara I si II, viola si violoncel);

Continuous Replay, coregrafia Arnie Zane – 1977, revizuita în 1991 de catre Bill T. Jones, pe muzica lui John Oswald, compozitor canadian contemporan;

D-Man in the Waters sub deviza lui Jenny Holzer: „In a dream you saw a way to survive and were full of joy”, coregrafia Bill T. Jones executat pe muzica compozitorului german Felix Mendelssohn-Bartholdy, reprezentant de frunte al romantismului – Octet for Strings in E-flat major, Op.20, de catre patru viori, doua viole si doua violoncele, cu instrumentisti din aceeasi Orchestra simfonica din Durham. Costumele întregului spectacol au fost realizate de Liz Prince.

Despre Bill T. Jones aflam ca este Director artistic, coregraf, un artist complex, talentat, dansator, director de teatru si scriitor, detinator al multor si importante premii. Arnie Zane – coregraful care si-a început colaborarea cu Bill T. Jones în 1971. Cei noua dansatori provin din diferite state sau tari.

Spectacolul a fost frumos si când spun aceasta ma refer la minunatii dansatori si la orchestra care a interpretat muzica primei si celei de a treia parti a spectacolului.Gesticularile, schimbul de parteneri, tranzitiile efectuate în cadrul grupului ne-au încântat privirile. A fost ca un film care se derula cu o nesfârsita eliberare de energie, pasiune pentru aceasta minunata si expresiva arta.

Nu la fel de încântatoare a fost partea a doua din spectacol în care dansatorii si dansatoarele au aparut goi.În acel moment mi-a venit în minte întrebarea: Goliciune umana sau si intelectuala? Goliciunea trupeasca stim ca are o semnificatie speciala în Biblie… iar despre haine se spune ca redau demnitatea omului, ca acopera goliciunea trupului pentru a detensiona mintea care priveste prin ochi… Lumea din sala a fost stupefiata, s-au auzit râsete stridente, fiindca nimeni, probabil, nu se astepta la o astfel de aparitie. Erau în salasi câtiva copii, în fata carora dansatori si dansatoare au executat dansurile. Cu ce impresie au plecat acesti copii care poate au vazut pentru prima oara, în direct, trupuri goale de barbati si femei? Ce au gândit parintii pentru surpriza pe care le-au oferit-o coregrafii? Una este sa vezi în manualele de istorie antica sau în albume, trupurile goale ale zeilor si zeitelor, idealul de frumusete grecescredat prin arta sculpturii, bazat pe un studiu atent al proportiilor si pe redarea miscarii si armoniei interioare si altceva sa-ti apara pe scena, la un Festival de prestigiu, dansatorii goi… Una este sa vezi un “David”, capodopera sculpturii renascentiste, creata de artistul italian Michelangelo si alta este….Dar sa încetez cu comparatiile!Ce ne mai ramâne, ma întreb? Sa umblam goi pe strada si sa ne aratam „înzestrarea” trupurilor goale… Omul s-a îmbracat, a creat frumusetea îmbracamintei, a folosit culorile pentru a-si acoperi imperfectiunea, a o înfrumuseta si pentru a nu stârni instinctele. Costumatia plina de fantezie si viu colorata este creata pentru a ne încânta ochiul. Aici coloritul a fost sumbru, poate asa cum ne este acum viata? Am putut revedea cu adevarat culorile tristetii, dar este tot atât de adevarat si minunata tehnica si gratie a dansatorilor.

La final, o spectatoare a întrebat pe reprezentantii acestei companii aparuti în fata publicului ramas: „Care este deosebirea între un dans când folosesti îmbracamintea si unul când esti gol?” Raspunsul a fost: „Când dansezi îmbracat simti cum aluneca îmbracamintea pe piele; când dansezi gol, simti cum aluneca pielea pe oase”. Da, frumos raspuns, dar se pare ca nu toti dorim sa vedem asa ceva pe scena unui Festival de dans, chiar daca el se intituleaza „Modern”. Adam si Eva când s-au rusinat în fata lui Dumnezeu si-au ascuns goliciunea cu frunze…. Aici au lipsit pâna si frunzele.

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

ARTICOLUL PRECEDENT

Teza, antiteza si sinteza în poezia cu iz preputian

Desi nu suntem niste fani declarati ai internetului, totusi trebuie sa-i recunoastem utilitatea. Cu un calculator în fata, cât am bate din palme, tastam ceva si aflam… Uneori chiar si ce nu ne trebuie. Pe de alta parte, în ziua de astazi, niciunde si nicicând nu am putea fi atât de repede, ca text, imagine si sunet, pentru oricine, oriunde pe fata pâmântului. În consecinta, din câte se pare, Internetul, este cea mai rapida modalitate de a ne face cunoscuti, ce-i drept, uneori oameni în lume, alteori, un fel de râs al ei. Ultima varianta, categoric, nu tine de tehnologie, ci de propria noastra structura, (în care colcaie, de cele mai multe ori, tuicile îngurgitate, iar din ele, evident, nebunia si nesimtirea ce iese pe obraz si în frunte, ca paduchele, tocmai când ne este lumea mai draga). Cu alte cuvinte, a fi de râsul lumii tine de gramul de minte, dupa caz, lipsa, sau, în plus, minte ce-si are radacinile în structura genetica, de cele mai multe ori, contextual, alterata la bodega din colt, singurul loc unde ne luceste genialitatea. Spunem si subliniem aceasta chestiune, fie si numai pentru a nu-l mai amesteca pe Dumnezeu în orice fel de lipsa, sau a-L face vinovat pentru toate tâmpeniile noastre.

Revenind la internet si avantajele lui, îl marturisim si noi, citând astazi, 25 04 2011, adresa:

pe ,,Ion de la gara”. Da, Ion de la gara, despre care se stie „sigur” (conform aceleiasi surse), ca scria (si, probabil, înca mai scrie) poezii. Pâna aici, totul ladabil. Regretam însa faptul ca, în aleasa noastra democratie, nu s-a pastrat obiceiul vremurilor trecute, vremuri în care culturnicii neamului promovau, cu îndârjire, în pagini cu renume, când poetul taran, când taranul poet. Pentru a nu da liber interpretarilor jegoase, va avertizam ca nu despre el, Taranul român, este vorba în expresia de mai sus. În fata lui, noi, cei care punem pe hârtie rândurile, stam în pozitia de drepti si-i prezentam onorul.

Odata cu aceasta precizare, ne exprimam iarasi regretul pentru faptul ca aceeasi culturnici nu au militat pentru permanetizarea Cântarii României, manifestare („culturala”, nu gluma!), demna de cel putin un Nobel, daca nu mai multe, având în vedere generoasa adunatura de creatori. Cântarea României, ce vremuri! Unii se pare însa ca au uitat-o, altii, nu! Generatia mai tânara nici macar nu-i stie gustul! Din acest motiv, pentru toti, va propunem un exercitiu, desigur, la nivel mental. În consecinta, imaginati-va o actuala finala a Cântarii României pe marele stadion (la vremurile de atunci, 23August), unde, la tribuna oficiala, musai, ,,conducatorul iubit”, guvernul, iar pe gazon, în fata lor, creatorul recitând:

,,Cât despre sex (sexul lui Ion de la gara), ce sa mai vorbim?!/ Si-l arata el domnisoarelor/Dar numai asa ca sa le sperie cu marimea lui colosala/Nu-i trecea prin cap sa si-l puna în versuri/ Si, probabil, nici în practica/Ion de la gara a fost poet adevarat…/ (…) Nu e asa, doamnelor si domnisoarelor, care i-ati vazut sexul din greseala si v-ati speriat/Vai de mine e cât o pisica!/…” „Ptiu! Om bâtrân, si o asa narozie, mai rar!… Muica, sfârsitul lumii!…– a zis si baba Floarea, tragând cu urechea si coada ochiului la adresa

deschisa de nepotul sau, copil ce repeta, în soapta, versurile (de mai sus), versuri pe care urmeaza sa le recite, pe scena, la serbarea acestui sfârsit de an.

Mda! Reflectam asupra „versurilor”, presupuselor aplauze de la tribuna, asupra reverentei creatorului si, mai conservatori din fire, ne facem cruce, apoi scuipam. Scuipam si în sân, nu de alta, dar la vemuri noi, tot ei, cu re-creatii noi!

Fara a fi istorici sau critici literari în domeniu, totusi, fie si numai din motivul de a ne baga singuri în vorba (nu de alta, dar nu ne mai rabda gura!), ne dam si noi cu parerea si întrebam:

1. cam pe unde ar fi versurile, apoi ideea în însiruirea de cuvinte: „Melcul e un tanc mai mic cu doua mitraliere/tancul e un melc mai mare/mult mai periculos/Si unul si altul înainteaza spre o viata mai buna/…” poemul ,,Melcul si alte idei” – aceeasi adresa

– Zilele scriitorilor români 13-16 decembrie 2010. Lasând la o parte faptul ca înaintarea tancului spre o viata mai buna poate fi interpretata, asa cum e spusa aici, si ca o incitare la violenta (incitare pe care noi, „cei saraci cu duhul”, o detestam), recomandam creatorului, pentru început, cel putin, teoria cunoasterii la Platon, locul în care lumea ideilor este si lumea formelor pure, lume din care, zice-se ca am veni spre întrupare si din care am învata, prin reamintire (anamnesis, în graca veche).

2. în ce masura notiunile de „Fiinta”, „Lucru” chiar si cea de „Infinit” îi sunt clare „versificatorului” în rândurile: „Am tot încercat sa perfectionez frunza/Sa storc marea din bobul de nisip/Sa fac din fiinta mea o zburatoare cu chip (…) /Degeaba vrei sa perfectionezi lucrurile si chiar pe tine/…” (poemul ,,La infinit” –

Despre „Fiinta”, oricum ai da-o, fie stiintific, fie metafizic, fie filosofic, în general (chiar si în abordarea materialist-dialectica), greu de vorbit! În istoria gândirii omenirii, doar doi întelepti s-au încumetat sa rosteasca, nu întâmplator, cuvântul si sa spuna câte ceva despre el. Primul, Parmenide nascut la Elea, la începutul secolului V î.Hr.:

,,Vreau sa-ti vorbesc (ci tu fi acuma cu luare aminte)/Câte drumuri se pot gândi spre-a afla adevarul:/Unul, ca este Fiinta si nici va putea sa nu fie;/Asta e drumul crezarii (si lui îi urmeaz-adevarul);/Celalalt – ca nu e Fiinta, ca trebuie nici sa nu fie./Calea aceasta (ti-o spun) cercetata nu poate sa fie,/Caci Nefiinta nu poti s-o cunosti (sa încerci e zadarnic)/Nici sa vorbesti despre ea.”

(Fragmentul 4, Diels, Vorsocratiker 4, I, 152 – redat în traducere proprie de St. Bezdechi în Introducerea sa la Parmenide, editia 1943, p. 9)

Într-o reformulare a noastra, celebra fraza a gânditorului eleat ar suna astfel: Fiinta este si nu poate sa nu fie!. Nu vom aduce argumente pro sau contra ei, a aexpresiei, si nici a lui Parmenide, nici din logica, conform careia negarea negatiei ar fi însusi adevarul, nici din alt domeniu, însa nimeni nu ne opreste sa atribuim expresiei atât profunzimea, cât si universalitatea kantiana picurata de autor, de Kant, în Imperativul absolut.

Al doilea mare gânditor care a cutezat sa redeschida, dupa aproape 2000 de ani, problema ,,Fiintei”, cu tendinte chiar de conceptualizare (în ontologic) a fot Martin Heidegger (nascut 26 septembrie 1889, Meßkirch/Baden – decedat 26 mai 1976, Freiburg im Breisgau). Martin Heidegger, în celebra lucrare ,,Sein und Zeit” ,,Fiinta si timp”, 1927! Ce sa facem, vrem sau nu, neamtul, tot neamt!

Dar pentru ca, indirect, cu câteva rânduri mai sus, am pomenit numele lui Kant, reamintim tuturor (mai mult sau mai putin destepti, mai mult sau mai putin instruiti), ca ,,Lucrul’’ din perspectiva kantiana (si nu numai a sa, aproape toata filosofia continentala moderna pune sub semnul întrebarii cuvântul ,,lucru’’), are si o alta conotatie total diferita de utilizarea lui întâmplatoare de catre un fistecine, ca la începutul alfabetizarii.

Cât despre ,,Infinit’’, dupa stiinta noastra, oricum initiata si în ale matematicii, omenirea, pâna în prezent, înca nu i-a gasit subtilitatea nici în micro si nici în macro-cosmos. Din acest motiv, dar si pentru a nu fi ridicoli sau taxati drept babe ce îsi dau cu parerea despre orice pe marginea santului, ne abtinem.

Ca sa mai destindem putin atmosfera, într-un anume fel, parca prea didactica, trebuie sa recunoastem, sincer, frumusetea expresiei ,,…Sa storc marea din bobul de nisip”, expresie care însa ne-a amintit de un comentariu pe blog, comentariu aparut la publicarea pamfletului Cinzeaca ,,Omul de cultura” si noua ordine universala:

,,Domnilor, stau aci, aproape de casuta asta in care a fost conceputa ani de zile revista „X”. Mi-a fost dat sa vad oameni de cultura si ,,oameni de cultura”. Astia, ultimii, mi-au oferit ani de zile un spectacol gratis. (…) Pai, cum altfel, câta vreme daca cineva i-ar baga la un teasc si i-ar stoarce, s-ar inunda Valea Vlaicii cu alcool 100%.”. Asta apropo de stors!

Nu putem încheia cu parerile noastre înainte de a mai cita poemul ,,Adam si Eva”, poem aflat la aceeasi adresa http://www.youtube.com/watch?v=DEnVVCo7rnQ

,,Nu credeam ca batalia dintre creationisti si evolutionisti va ajunge intacta pâna la noi/ (…) Sunt un evulutionist/Ma trag din doua maimute/Adam si Eva”

Asta da „poezie”! Numai ca, Doamne, iarta-ne, Adam si Eva (fara gram de misticism!), sunt personaje biblice! Sunt Dumnezeul întruchipat, pus în capul mesei (ca sa-l amintim pe Tutea), sunt Dumnezeul barbat si femeie ce vine sa explice nu evolutia omenirii, ci sensul ei. …Si nu numai atât! Greu însa de înteles! Si mai ales greu, de catre cei care, ani si ani au servit cu pocalul doar dialectica marxist-leninista la bodegile totalitarismului de tip comunist.

Ce sa mai spunem? Dupa atâta poezie, ne simtim si noi o idee mai instruiti, si, de ce nu, o alta, mai nobili. Ca doar asta e menirea artei si a poeziei cu iz preputian, în special! De aici, din desteptaciune si noblete, parca vad întreg poporul român pus la patru ace, cu papion si frac, oricând si oriunde zâmbind! De! Bine ar fi! Cum însa staruie în noi Toma Necredinciosul, solicitam, din nou, public, Parlamentului României, reintroducerea aricolului 400, cel care interzicea, pe vremuri, înainte de `89, consumul de alcool mai devreme de orele 10 si în timpul programului. La început, (pentru a nu fi acuzati de masuri radicale si antisociale), macar în institutiile de cultura, unde vrei, nu vrei, productia de falusuri, dupa cum se vede, pe toate gardurile! În caz contrar, averizam Ministerul Sanatatii, chiar si Guvernul României sa mareasca numarul de paturi în spitalele de profil.

Nicolae Balasa

Craiova, 25 04 2011

 

 

Privirea care face diferenta

Sa citam cateva versete din cartea Geneza a Bibliei, cap 2 si 3:

Apoi Domnul Dumnezeu a sadit o gradina in Eden, spre rasarit; si a pus acolo pe omul pe care-l intocmise. Domnul Dumnezeu a facut sa rasara din pamant tot felul de pomi, placuti la vedere si buni la mancare, si pomul vietii in mijlocul gradinii, si pomul cunostintei binelui si raului. Domnul Dumnezeu a luat pe om si l-a asezat in gradina Edenului, ca s-o lucreze si s-o pazeasca. Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: Poti sa mananci dupa placere din orice pom din gradina; dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit. Femeia a vazut ca pomul era bun de mancat si placut de privit, si ca pomul era de dorit ca sa deschida cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, si a mancat; a dat si barbatului ei, care era langa ea, si barbatul a mancat si el. Atunci li s-au deschis ochii la amandoi; au cunoscut ca erau goi, au cusut laolalta frunze de smochin si si-au facut sorturi din ele. De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din gradina Edenului, ca sa lucreze pamantul, din care fusese luat. Astfel a izgonit El pe Adam; si la rasaritul gradinii Edenului a pus niste heruvimi, care sa invarteasca o sabie invapaiata, ca sa pazeasca drumul care duce la pomul vietii.

Omul a primit prima lectie neplacuta cand a incalcat porunca Domnului Dumnzeu. Eva a privit la pomul cunostintei binelui si raului si a vazut ca pomul era bun de mancat si placut la privit. Pana aici, totul e ok. Insa cunostinta raului, incalcarea poruncii, nu a ramas fara urmari tragice. Dumnezeu ii tinuse langa El in gradina Paradis unde aveau cele necesare unei vieti de vis: gradina de basm, vegetatie imbietoare, mancare gustoasa, rauri de apa, convietuirea intr-o buna relatie unul cu altul si cu Dumnezeu.
Neascultarea le-a adus o experienta mare si dureroasa. Bucuria de o clipa a placerii a fost urmata de gustul amar al indepartarii de binecuvantare si de prezenta lui Dumnezeu. Au fost scosi din gradina Edenului la munca pamantului care este plin de spini si palamida, iar hrana o dobandeau dupa multa truda si sudoare.

Sarpele era mai siret decat toate fiarele campului pe care le facuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: Oare a zis Dumnezeu cu adevarat: Sa nu mancati din toti pomii din gradina“(Geneza 3:1)
Sarpele cel vechi- diavolul – a intodus in discutia cu Eva samanta indoialii, denaturand cele spuse de Dumnezeu (“sa nu mancati din toti pomii”), dar mai ales in ceea ce priveste autenticitatea bunatatii lui Dumnezeu. Neincrederea ca Dumnezeu urmareste binele meu. Chiar daca il voi asculta pe Dumnezeu in toate lucrurile, nu voi avea ceva bun. Pot sa-mi port singura de grija.
DECIZIA de a pacatui cuprinde totdeauna gandul ca nu pot avea incredere ca Dumnezeu urmareste mereu binele meu.
Pretentiile Domnului Dumnezeu pentru multi par a fi exagerate. Dumnezeu pare a fi prea sever, nerezonabil, asa ca neascultarea de El sa para a fi justificata, cel putin intr-o oarecare masura.
Diavolul va lovi in punctele noastre vulnerabile. Sarpele ataca pe Eva deoarce ea nu fusese prezenta cand Dumnezeu a dat porunca cu privire la pom, ea primind informatia de la barbatul ei, iar ea nu-l consulta, nu considera a fi necesar. Singuri, totdeauna suntem mai vulnerabili in fata unor ispite. UNDE si CUM privesti? Cu sotul sau sotia de mana sau alaturi, ispitele sunt mai mici.
Intre cei doi se instaleaza indioala, minciuna, suspiciunea. Adevarul fusese lasat pe mplanul second in acele momente dramatice. Cand Dumnezeu ii cauta, ei se ascund si cauta sa denatureeze adevarul si gravitatea faptei, mai mult, nu regreta cele intamplate, nu cauta mila si bunatatea lui Dumnezeu. Pacatul intotdeauna pune un zid de despartire intre om si Dumnezeu.

In teoria haosului exista o idee interesanta care spune ca un fluture da din aripi intr-o parte a lumii, dar pune in miscare o succesiune de evenimente care duc la declansarea unui tsunami in alta parte a lumii. Tsunami declansat atunci prin neascultarea Evei si a lui Adam, PACATUL, initiat de ei ne incearca si brazdeaza si viata noastra de mii de ani, si azi.

Atunci li s-au deschis ochii la amandoi; au cunoscut ca erau goi, au cusut laolalta frunze de smochin si si-au facut sorturi din ele. Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin gradina in racoarea zilei: si omul si nevasta lui s-au ascuns de Fata Domnului Dumnezeu printre pomii din gradina. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om, si i-a zis: Unde esti? El a raspuns: Ti-am auzit glasul in gradina; si mi-a fost frica, pentru ca eram gol, si m-am ascuns. Si Domnul Dumnezeu a zis: Cine ti-a spus ca esti gol? Nu cumva ai mancat din pomul din care iti poruncisem sa nu mananci? Omul a raspuns: Femeia pe care mi-ai dat-o ca sa fie langa mine, ea mi-a dat din pom si am mancat. Si Domnul Dumnezeu a zis femeii: Ce ai facut? Femeia a raspuns: Sarpele m-a amagit, si am mancat din pom.”

Privindu-se unul pe altul au vazut ca imaginea aceea frumoasa pe care o cunoscusera, acum era distorsionata mult. Fiecare vede in celalalt un strain. Atunci si-au acoperit goliciunea cu frunze. Dezastrul spiritual care a lovit atunci omul a afectat profund natura umana, intrand pacatul in om prin neascultare si, treptat, stricaciunea, viciul, depravarea.

Mai inainte de Cadere prin neascultare, omul fusese un suflet viu in asemanare cu Dumnezeu; avea o inteligenta sclipitoare din moment ce daduse nume tuturor animaleleor create de Dumnezeu; erau fara pata, fara pacat si nu avea nevoie de haine; era gol si nu si era rusine.
Dupa Cadere, omul devine un suflet muritor; corpul pamantesc intra sub incidenta degradarii umane; a pierdut starea spirituala curata in care fusese creat; moartea spirituala intra in fiinta sa; acum Adam si Eva vad si cunosc ca sunt goi si le e rusine; s-au instrainat si unul de altul.

De cand e inca copil,  neputincios, decaderea si stricaciunea intra in om. Copilul este predispus sa minta, sa insele, sa nu asculte. Suntem mereu disponibili sa-i ranim pe altii mai ales daca asta conditioneaza atingerea scopurilor noastre legate de siguranta noastra sau de satisfacerea eului nostru. Deseori vrem sa facem ce este corect, dar suntem pregatiti sa facem ce este gresit, in relatia cu semenul nostru. Suntem predispusi spre rau, natura noastra depravata isi spune cuvantul. Asa cum ce se naste din pisica soareci mananca, omul este predispus sa faca raul daca sunt indeplinite unele circumstante. Aceasta-i mostenirea noastra spirituala.

Ce spune imparatul si psalmistul David ?  “caci in pacat m-a zamislit mama mea.

Iar apostolul Pavel spune de-a dreptul: “Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu. Nu este nici un om neprihanit, nici unul macar. Nu este nici unul care sa aiba pricepere. Nu este nici unul care sa caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toti s-au abatut, si au ajuns niste netrebnici. Nu este nici unul care sa faca binele, nici unul macar.

Comportamente  istorice

Sotia lui Lot a incalcat porunca salvarii oferite: NU trebuia sa se uite inapoi spre locurile de unde o scosese Dumnezeu, unde era mare stricaciune si decadere spirituala. Dumnezeu a prefacut-o o piatra mare de sare.

Samson a privit femeia straina dorind-o, mai mult decat o relatie normala cu parintii sai si cu Dumnezeu. A lasat partasia cu parintii si cu Domnul si s-a intretinut cu o femeie straina. Aceasta a dus la pierderea ochilor sai, a ajuns sa invarte la moara dusmanilor sai, sa fie ca un mascarici pentru filisteni si, in final, sa moara in conditii tragice.

Iuda a privit banii cu lacomie si i-a iubit mai mult decat pe Isus. A pierdut partasia cu ceilalti apostoli si cu Domnul Isus. L-a vandut pe 30 de arginti pe Domnul Vietii, apoi i s-a deschis si lui ochii si a vazut pacatul comis, dar nu s-a pocait, ci s-a spanzurat.

Cum vorbesc oamenii mari in fata lui Dumnezeu?

Iov– ” Da, am vorbit, fara sa le inteleg, de minuni, care sunt mai presus de mine si pe care nu le pricep?.. Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a vazut. De aceea mi-e scarba de mine si ma pocaiesc in tarana si cenusa.

Platon– In lucrarea sa Banchetul scrie, ca: “Numai imuabilul este real” ori stim ca numai Dumnzeu este acelasi ieri, azi si in veci!
Socrate– La un moment dat, in drumul lui spre cunoastere recunoaste ca: “Atata stiu ca nu stiu nimic.”

Dar, in necunostinta de cauza, de obicei oamenii vorbesc despre unul sau altul ca ar fi un initiat! Initiat in ce? In depravare si decadere spirituala.

Omul este pus zi de zi sa aleaga intre Fals si Autentic, intre Moarte si Viata.

In vremea lui Moise:- poporul condus de Moise a pacatuit si si-a pierdut rabdarea pe drum si a vorbit impotriva lui Dumnezeu si impotriva lui Moise: Pentru ce ne-ati scos din Egipt, ca sa murim in pustie? Caci nu este nici paine, nici apa, si ni s-a scarbit sufletul de aceasta hrana proasta. Atunci Domnul a trimis impotriva poporului niste serpi infocati, care au muscat poporul, asa incat au murit multi oameni in Israel. Poporul a venit la Moise, si a zis: Am pacatuit, caci am vorbit impotriva Domnului, si impotriva ta. Roaga-te Domnului, ca sa departeze de la noi acesti serpi. Moise s-a rugat pentru popor. Domnul a zis lui Moise: Fa-ti un sarpe infocat, si spanzura-l de o prajina; oricine este muscat, si va privi spre el, va trai. Moise a facut un sarpe de arama, si l-a pus intr-o prajina; si oricine era muscat de un sarpe, si privea spre sarpele de arama, traia.

In vremea noastra:
Domnul Isus il invata pe Nicodim: “Adevarat, adevarat iti spun, ca, daca nu se naste cineva din apa si din Duh, nu poate sa intre in Imparatia lui Dumnezeu. Ce este nascut din carne, este carne, si ce este nascut din Duh, este duh. Nu te mira ca ti-am zis: Trebuie sa va nasteti din nou. Vantul sufla incotro vrea, si-i auzi vuietul; dar nu stii de unde vine, nici incotro merge. Tot asa este cu oricine este nascut din Duhul.

“.. Si, dupa cum a inaltat Moise sarpele in pustie, tot asa trebuie sa fie inaltat si Fiul omului, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” (Ioan cap.3)

Apostolul Ioan: “Si balaurul cel mare, sarpele cel vechi, numit Diavolul si Satana, acela care inseala intreaga lume, a fost aruncat pe pamant; si impreuna cu el au fost aruncati si ingerii lui. Si am auzit in cer un glas tare, care zicea: Acum a venit mantuirea, puterea si imparatia Dumnezeului nostru, si stapanirea Cristosului Lui; pentru ca parasul fratilor nostri, care zi si noaptea ii para inaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit, prin sangele Mielului si prin cuvantul marturisirii lor, si nu si-au iubit viata chiar pana la moarte.” (Apocalipsa 12:9-11)

Stim ca Fiul lui Dumnezeu a venit, si ne-a dat pricepere sa cunoastem pe Cel ce este adevarat. Si noi suntem in Cel ce este adevarat, adica in Isus Cristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevarat si viata vesnica. Copilasilor, paziti-va de idoli.” Amin.” (1 Ioan 5: 20-21)

Diferenta intre moarte si viata o face privirea noastra. Si cum privim. Cu credinta? Si in cine ne punem cvredinta?
Privim la lucrarile lumii acesteia care aduc degradare, depravare, stricaciune si viciu? La falsul mantuitor, la Diavolul, inselatorul si tatal minciunii?

SA PRIVIM la Domnul Isus cel autentic, datatorul vietii, iertarii, credintei, harului care aduce mantuirea, care ne da o noua nastere (creatie), de sus, spre a putea intra in noua imparatie, eliberati de depravare si vicii.