Ti s-a intamplat vreodata sa petreci singur-singurel, departe de familie, de prieteni si biserica, una din sarbatorile mari ale credintei crestine? Poate ai fost trimis in delegatie in alt oras, poate ai iesit din cazarma pentru cateva ore cu bilet de voie, pe cand erai militar in termen. Poate, ca elev sau student, la sute de kilometri de casa parinteasca, ai ratacit la intamplare prin oras, nestiind incotro s-o apuci. Poate ca traversezi chiar in aceste zile pustiul de gheata al singuratatii umane …
Frumusetea sarbatorii paleste fara tovarasia celor dragi. Cadrul adecvat pentru bucurie este partasia. In conditiile cele mai putin fericite, chiar tovarasia unor straini este preferabila singuratatii si poate implini nevoia de partasie a inimii, macar la nivelul ei de baza. Asa se explica exuberanta in masa a oamenilor, cand sarbatoresc un eveniment deosebit, cum ar fi izbanda unei revolutii dezrobitoare, biruinta in razboi, sau chiar un eveniment frivol cum este victoria echipei favorite de fotbal. Momentele de bucurie intensa trebuiesc impartasite. Oamenii dau buzna in strada, striga, canta si imbratiseaza niste necunoscuti.
Ori, poate in momente de singuratate, ai nutrit dorinta sa vizitezi o familie recomandata de parinti la plecarea ta de acasa. Te-ai grabit, plin de sperante, spre adresa cautata. Ai apasat cu emotie butonul si auzeai zbarnaitul strident al soneriei dincolo de usa. Ti se parea ca toti vecinii de pe scara blocului aud soneria si-i simteai parca spionandu-te prin vizorul usii lor. Numai in spatele usii din fata ta nu se auzea nici cel mai slab zgomot, oricat de atent iti ciuleai urechile. In cele din urma, convins ca usa va ramane inchisa, coborai scarile cu pasi rari si inima grea, uitandu-te in urma la fiecare cotitura, cu o ultima farama de speranta …
Lumea in care traim este fragmentata de prea multe ziduri si usi, faramitata in spatii prea marunte. Ziduri ridicate cu scopuri legitime, care protejeaza, dar si ca bariere nelegiuite, care izoleaza. Aceeasi usa tine pe unii afara si izoleaza pe altii inauntru. Cu cat cineva traieste vremuri mai bune, cu atat mai multi oameni bat la usa lui si cu atat mai ferecate ii sunt portile, menite sa tina afara pe nedoriti.
Isus n-a avut usi (cum n-a avut nici casa) si n-a fost bariera care sa-i tina pe oameni departe de El. Dar cele mai multe usi L-au tinut (si-L tin inca) pe El afara, pentru ca inimile-L tin la distanta. Mai mult, in limbajul metaforic al Evangheliei Sale, Isus S-a facut pe Sine Usa deschisa spre mantuire si Calea care duce spre cer: Singura Cale si singura Usa!… El a lansat invitatia universala, fara restrictii de nici o natura: “Veniti la Mine, toti …”. A mers inca si mai departe, punandu-se in pozitia de a bate El in mod staruitor la usa inimilor noastre, in timp ce usa Lui o tine mereu deschisa.
“O, ce bine-i cand o usa se deschide cu iubire”, suna binecunoscuta cantare. Dar in fata lui Iosif si a Mariei toate usile Betleemului au ramas inchise, in ziua cand au avut cea mai mare nevoie de gazduire. Pentru perechea cea mai obosita, pentru femeia insarcinata, gata sa nasca, pentru sotul ingrijorat, pentru Pruncul ceresc, pregatit sa descinda in lumea noastra, nu s-a gasit loc in toata cetatea. Pe cine gazduiau oare hanurile de poposire ale Betleemului si odaile de oaspeti din zilele acelea?
Un loc de gazduit se poate pregati aproape intodeauna; un pat se poate asterne oriunde, chiar pe podeaua odaii, ori in bucatarie, daca in inima este loc de primire. Ti s-a intamplat poate si tie sa poti oferi musafirilor doar un pat improvizat pentru cateva nopti, avand mai tarziu surpriza sa ti se multumeasca mai sincer si mai calduros decat daca le-ai fi oferit dormitoare separate. Ai riscat poate pedepse aspre, ignorand oprelisti comuniste, cand ai deschis usa casei tale spre gazduire clandestina unor musafiri veniti de peste hotare, care nu erau invitatii tai, pe care nici macar nu-i cunosteai. Cand inima accepta si primeste, usa casei se deschide cu bucurie si minunea prezentei ceresti se intampla: “Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti, caci unii prin ea au gazduit, fara sa stie, pe ingeri”.
Pentru Iosif si Maria, chiar tara natala a devenit neprimitoare. Nu poti fi popular, cand bati la usa in numele lui Mesia. S-a gasit adapost in Egipt pentru familia sfanta, dar nu in propria tara, pentru ca vatra inimilor era rece, mintile erau impotmolite in prejudecati, iar credinta adevarata mai rara decat argintul.
Astazi, in anul de gratie 2010, a venit randul pentru inima mea si a ta sa dea un raspuns. Daca Domnul insusi ar bate la poarta si L-ai vedea prin vizor, cum I-ai deschide, cum L-ai primi, cum I-ai oferi tot ce ai, intr-un spirit de lepadare de sine revarsat din abundenta peste casa ta prin simpla Lui prezenta!… Dar El bate si astazi la usi, o stim prea bine. Bate prin mana celor mai neinsemnati frati ai Lui. Oare pe cati dintre ei i-am nesocotit, i-am respins, i-am ignorat, i-am considerat nedemni de ospitalitatea noastra, de timpul nostru pretios, de eleganta interioarelor noastre, de valoarea banilor nostri?
Gelu Arcadie Murariu
Taina lui EMANUEL
Inca din copilarie am auzit numele Emanuel de mai multe ori. Mi-au trebuit ani intregi si mai ales o profunda experienta spirituala pentru a intelege o mica parte din taina acestui nume pe care l-am imprumutat din Sfintele Scripturi si l-am dat cu multa dragoste copiilor nostri.
Cine este insa Adevaratul Emanuel? Care este semnificatia existentei si a venirii Lui pe pamantul acesta?
Bineinteles ca deja cititorul meu a realizat ca este vorba despre Isus Christos – Mantuitorul nascut in ieslea umila din Betleem.
Dar de ce este numit si Emanuel?
Profetul Isaia in capitolul 7 cu versetul 14 vorbeste despre un Semn pe care Insusi Dumnezeu il va da casei lui David si noua tuturor: “De aceea Domnul insusi va va da un semn: Iata, fecioara va ramane insarcinata, va naste un fiu, si-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).” Apoi in capitolul 9 ne vorbeste despre o vreme cand intunericul isi va peirde suprematia si “Poporul, care umbla in intuneric, vede o mare lumina; peste cei ce locuiau in tara umbrei mortii rasare o lumina” .
De ce se intampla toate acestea? Si tot profetul raspunde: “Caci un Copil ni s-a nascut, un Fiu ni s-a dat, si domnia va fi pe umarul Lui; Il vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Parintele vesniciilor, Domn al pacii.” (cap 9:6).
Deci EMANUEL este ISUS CHRISTOS, dar cine este Isus Christos?
Un Copil ni s-a nascut – Isus Christos vorbeste despre Sine Insusi ca fiind Fiul Omului, cu alte cuvinte OM ca noi toti. Aici, cu mult timp inainte de a se intampla acest eveniment, profetul ne descopera natura umana a Mantuitorului. Ba mai mult in capitolul 7 ne descrie in mod clar de ce Christos este “Sfantul care se va naste” si nu cel nascut in pacat, de care vorbeste psalmistul David in Psalmul 51.
Emanuel este OM, dar nu un om pacatos si nascut in pacat, ci Sfantul lui Dumnezeu conceput intr-un mod spranatural si nascut intr-un mod unic – prin fecioara. El este “Samanta femeii” (si nu a barbatului) despre care se vorbeste imediat dupa caderea omului in Geneza 3:15. El este Cel care va zdrobi capul sarpelui cel vechi.
Emanuel trebuia sa fie om, insa nu unul care sa mosteneasca pacatul adamic, ci Cel care va fi cel de-al doilea Adam si prin care va intra lumina mantuirii in lume. El trebuia sa fie om, ca sa poata purta pacatele omenirii, insa trebuia sa fie Mielul de jertfa fara cusur fagaduit inca din vremuri stravechi pe cand Avraam isi ducea pe Muntele Moria pe fiul sau Isac ca sa fie jertfit. El trebuia sa fie om pentru a deveni “Cel intai nascut dintre mai multi frati” , pentru a putea sa ne inteleaga, pentru a fi Marele Preot care ne reprezinta si care mijloceste pentru noi.
Un Fiu ni s-a dat – Isus nu este doar un om sfant, ci profetul ni-l prezinta aici ca fiind Cel de aceeasi natura cu Dumnezeu, Cel despre care insusi Tatal spune mai tarziu: “Acesta este Fiul meu Preaiubit, de El sa ascultati”. Anselm de Canterbury in lucrarea sa “De ce a devenit Dumnezeu om” – vorbind despre taina rascumpararii omului spune despre faptul ca omul era dator lui Dumnezeu cu un pret pe care numai Dumnezeu il putea plati.
Era nevoie ca Emanuel sa fie divin pentru ca El este Cel care a satisfacut pe deplin dreptatea divina care pedepseste pacatul prin moarte. Emanuel, Cel fara pacat a fost facut pacat pentru noi, pentru ca noi sa fim facuti fara vina prin credinta in El. Era nevoie ca El sa fie divin si mai mult decat atat de aceeasi natura cu Dumnezeu, adica Dumnezeu – pentru ca prima porunca din Lege afirma clar ca ne este interzis a ne inchina la alti dumnezei. Era nevoie ca El sa fie Dumnezeu, pentru ca numai Dumnezeu putea concepe si implini un asemenea plan pentru salvarea omului din pacat.
Imi cer iertare cititorului daca l-am apasat in aceste cateva randuri cu concepte poate straine de gandirea domniei sale, insa acesta este motivul pentru care am afirmat de la inceput ca mi-au trebuit ani de zile si o profunda experienta spirituala pentru a intelege putin din seriozitatea si adancimea acestor adevaruri.
Doar prin umila lumina a acestor cateva adevaruri sfinte realizez ce mult inseamna pentru Dumnezeu sa spuna ca EL ESTE CU NOI.
Cu atat mai mult pretuiesc acest nume al Mantuitorului si sarbatoresc in ziua de astazi nu craciunul, ci Intruparea lui Dumnezeu, care datorita dragostei Sale “extravagante” (cum spunea cineva) a alcatuit acest minunat plan de salvare si L-a trimis pe Unicul Sau Fiu, pentru ca noi sa ne bucuram de aceasta realitate a prezentei lui depline in viata noastra.
Ce taina adanca…dragostea lui Dumnezeu… dorinta lui de a fi cu noi… cautarea pe care a inceput-o inca din Gradina Edenului, cand a intrebat pe omul cazut: “Unde esti?”
Inca odata marturisesc ca nu inteleg decat foarte putin din aceasta taina, insa ma bucur pe deplin de consecintele implinirii ei in viata mea.
Nadejdea mea este ca si tu dragul meu cititor sa te bucuri impreuna cu mine de EMANUEL.
Iubirea este vehiculul care ne duce în Cer.
Motto: “Fiindca atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.”-Ioan 3.16
Credinta este, dupa cum stim cu totii, vehiculul care îl va duce pe credincios in Cer.
Vorbim despre Credinta in faptul istoric ca Isus Cristos este invierea si viata.
Isus – Fiul lui Dumnezeu, nemarginit si necuprins–, s-a micit pe El insusi atât de mult incât sa incapa in pântecele Mariei si sa fie asezat intr-un mic staul din Betleemul din Iudeea, unde sa se poata inchina smerit atât cel sarac cât si cel bogat.
A lasat gloria Sa –,Fiinta Nemarginita si nespus de frumoasa, gazda palatului de aur pe care-l avea la Tatal in Cer –, si a poposit intr-un han, luând trup smerit de om, insa, e bine sa stim ca si-a pastrat originea divina de imparat al lumii. Magii si pastorii de pe câmp, calauziti de catre o stea, respectiv de catre ingeri, i-au adus daruri si i s-au inchinat.
« La început era Cuvântul, si Cuvântul era cu Dumnezeu, si Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El. În El era viata, si viata era lumina oamenilor… Lumina aceasta era adevarata Lumina, care lumineaza pe orice om, venind în lume. El era în lume, si lumea a fost facuta prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Sai, si ai Sai nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu; nascuti nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. Si Cuvântul S-a facut trup, si a locuit printre noi, plin de har, si de adevar. Si noi am privit slava Lui, o slava întocmai ca slava singurului nascut din Tatal. Si noi toti am primit din plinatatea Lui, si har dupa har; caci Legea a fost data prin Moise, dar harul si adevarul au venit prin Isus Hristos. Nimeni n-a vazut vreodata pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut. » – Evanghelia Ioan, 1.1-18
Isus declara El insusi ca e un imparat, dar nu din lumea aceasta; ca El a venit ca sa marturiseasca despre adevar. A coborât din Cer sa ne aduca adevarul si sa ne prezinte cuvântul de iubire din inima si mintea lui Dumnezeu. « Eu Sunt calea si adevarul si viata. Nimeni nu merge la Tatal decat prin Mine »
“Atunci un Împarat tot esti!” I-a zis Pilat. “Da”, a raspuns Isus. “Eu sunt Împarat. Eu pentru aceasta M-am nascut si am venit în lume, ca sa marturisesc despre adevar. Oricine este din adevar asculta glasul Meu.” (Ioan 18.37)
Ce era inca de la inceput, Cuvântul, care era cu Dumnezeu si era Dumnezeu si toate lucrurile au fost facute prin El, la timpul hotarât si profetit de Dumnezeu, S-a facut trup si a locuit printre noi.
El S-a daruit tuturor celor Cel primesc, adica celor ce cred in Numele Lui, pentru a primi viata vesnica. Le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu; nascuti nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.
Si, El, ne-a daruit har dupa har din plinatatea Lui.
Credinta in iubirea lui Dumnezeu e mijlocul prin care pot ajunge in Cer.
Cugetarile – inserate mai jos, izvorâte din condeiul unor celebri si apreciati gânditori – pot a ghida drumul si a intari credinta noastra in Dumnezeu.
Cercetatorul suedez Nills Jakobson, a avut lugubra idee de a cerceta o serie de muribunzi în momentul fatal. El a constatat pe macabreele indicatoare ale cântarului sau ca, indiferent de sex sau de vârsta, trupul uman pierde invariabil 21 de grame în clipa mortii. În conferinta de presa organizata, Nills Jakobson a declarat:
“Sufletul are o greutate de 21 de grame. » ( Nills Jakobson)
«Ca un om sa iubeasca pe altul e probabil cea mai grea sarcina care ne-a fost încredintata, sarcina suprema, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt un preludiu… Iubirea e un imbold pentru fiecare, sa se desavârseasca, sa devina cineva, sa devina o lume el însusi de dragul cuiva.” – Rainer Maria Rilke
“Iubirea înseamna a fi doi si a nu fi decât unul. Un barbat si o femeie ce se topesc într-un înger.” – Victor Iugo
“Dragostea este îndelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mândrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se mânie, nu se gândeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul.” – Apoatolul Pavel
“Iubirea este cea mai înalta fericire la care poate ajunge omul, caci numai prin ea cunoaste ca el e mai mult decât el însusi, ca e una cu totul.”– Rabindranath Tagore
“Dumnezeu este iubire.” – Apostolul Ioan
“Doar pentru ca cineva nu te iubeste asa cum vrei tu, nu înseamna ca nu te iubeste cu toata fiinta sa.” – Gabriel Garcia Marquez
« A iubi nu înseamna a ne privi unul pe celalalt, ci a privi amândoi în aceeasi directie. » – Antoine de Saint Exupery
“Iubirea este o stofa a naturii brodata de imaginatie.” – Voltarire
“A iubi înseamna a suferi si cum multi fug de suferinta putini stiu sa iubeasca.” – Emil Cioran
“Fiindca atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.”– Apostolul Ioan
“Când dragostea vorbeste, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.” – William Shakespeare
“Am învatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca. Tot ce poti face este sa iubesti… Restul depinde de ceilalti. » – Octavian Paler
« Când iubesti puternic, gasesti întotdeauna ceva nou în persoana iubita.” – Blaise Pascal
“Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, si cu tot cugetul tau.” – Isus Cristos
“Iubirea! Este aripa daruita de Dumnezeu sufletului pentru a se urca pâna la el.”– Michelangelo
Craciunul in Mexic
Interviu cu pastorul si poetul crestin Marcel Vasilache
Domnule Marcel Vasilache, va rugam sa ne vorbiti despre obiceiurile sarbatorilor de iarna din Mexic, atat de putin cunoscute romanilor. Cand incep pregatirile de Craciun? Care sunt traditiile legate de aceasta sarbatoare? Ce ne puteti spune despre Festivalul sculpturii in ridichi?
M.V. – Pregatirile de Craciun incep pe 12 noiembrie, odata cu ziua Virginei Guadalupe, continua cu Posadas de la 16 la 24 decembrie, urmeaza Anul Nou, iar pe 6 ianuarie sarbatorile se termina cu Ziua Regilor. Posadele sunt celebrari mexicane care prevestesc nasterea Domnului, oamenii merg pe strazi cu lumanari si se separa in doua grupuri. Un grup cere posada (adica un loc unde sa fie gazduit) si celalat grup ofera gazduire.
Oamenii mananca preparate traditionale mexicane, iar copiilor li se dau dulciuri in piñatas. Ziua Regilor este dedicata regilor-magi care au lasat cadouri copilului Isus si se celebreaza aducand jucarii copiilor. Despre Festivalul sculpturii in ridichi stim ca s-a sarbatorit pentru prima data pe 23 Decembrie 1897 si de atunci se celebreaza in orasul Oaxaca unde se organizeaza o expozitie la care persoanele ce cultiva ridichea, fac sculpturi de marime naturala si le expun in centrul orasului pentru ca toata lumea sa le vada.
Ce inseamna Nasterea Mantuitorului pentru crestinii din comunitatea la care sunteti pastor?
Nasterea Domnului pentru noi inseamna inceputul rascumpararii noastre si punctul de plecare al unei noi relatii intre Dumnezeu si omenire. Noi credem ca Domnul Isus s-a nascut o singura data si sarbatorim nasterea lui, moment in care Il primim in inimile noastre, ca sa fie Domn si Mantuitor al vietilor noastre, dar folosim aceste sarbatori ca un bun prilej in a-l predica si evangheliza.
In Romania sarbatoarea Nasterii Domnului este vestita prin colinde. Care sunt cantecele religioase dedicate Craciunului in Mexic?
Cateva dintre ele ar fi: El niño del tambor (Baiatul cu toba), Los pastores a Belen (Pastorii din Betleem)…
Stiind ca sunteti autorul a catorva volume de poezie crestina in limba romana si spaniola, vreau sa va intreb daca ati dedicat vreun poem acestei sarbatori?
Cu dedicatie exacta acestei sarbatori inca nu, dar pentru mine este suficient ca am o relatie personala cu El si faptul de a recunoste ca El naste in inima mea in fiecare zi in care ii dedic fiecare minut al trairii mele.
Ce fac copiii din Mexic in preajma Craciunului? Se impodobeste pomul in asteptarea lui Mos Craciun?
Da, se impodobeste bradul de craciun, scolile se orneaza si ele de sarbatoare, inauntrul scolilor incep sa rupa piñatas (cutiile cu dulciuri), copiii primesc cadouri din partea lui Mos Craciun.
Ajuns in Mexic, cum ati gasit sarbatorile de iarna fara zapada?
Cand mi-am dat seama ca o sa am ierni fara zapada, m-am intristat, fiindca eu eram obisnuit iarna sa am zapada pana la genunchi in Barlad si sa fac bulgari de zapada ca sa ma joc cu prietenii. Dar m-a bucurat faptul ca nu mai trebuie sa mai port atatea haine pe mine ca sa ma incalzesc, imbracam bermude in toiul iernii.
Este Craciunul o sarbatoare a familiei? Ce bucate gasim pe mesele traditionale mexicane in aceasta zi?
Da, este o sarbatoare familiala, se aduna toate rudele la un loc sa sarbatoreasca Craciunul. Mancarurile cele mai des intalnite pe mesele mexicane cu acest prilej sunt: romeritos, bacalao, curcan la cuptor, picior si plaman de porc, salate, paste, tot felul de dulciuri mexicane.
Care este rolul darurilor de Craciun si care este originea acestui obicei? Ce trebuie sa retina crestinii despre aceasta sarbatoare?
Originea obiceiului de a oferi cadouri la catolici este momentul in care Regii Magi ii adusesera lui Isus cadouri.
Aceasta sarbatoare poate fi un prilej de a aminti oamenilor ca Isus s-a nascut cu scopul de a-si sacrifica viata pentru pacatele lor, asa cum spune versetul 16 din capitolul 3 al Evangheliei dupa Ioan: „Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” Sa il primeasca pe El in inimi si sa respecte cu adevarat nasterea Lui, nu doar o singura data pe an, ca o traditie fara viata.
Ce urari le transmiteti cititorilor nostri in prag de Craciun?
Doresc Romaniei mele iubite Sarbatori Fericite si ca Domnul Nostru sa ii binecuvanteze cu mai mare apropiere de El.
Va multumesc pentru amabilitatea de a ne impartasi gandurile si trairile crestine de peste ocean.
Tatiana Scurtu-Munteanu
Ce va fi in trei ani?
Discursul inaugural rostit de Andrei Marga,
la primirea titlului de Doctor Honoris Causa
al Universitatii „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia,
6 decembrie 2010
De la un proaspat laureat al titlului de doctor honoris causa se asteapta nu numai sa aduca multumiri, ci si sa formuleze un punct de vedere privind domeniile in care se simte stapan.
Am scris despre filosofia contemporana si-mi vine mereu in minte intrebarea: ce mai ramane din filosofia de acum cincizeci de ani in era globalizarii?
Am scris despre teologii majori ai secolului ultim si ma intreb: de ce nu reusesc intelectualii actuali sa integreze nelinistile marilor teologi?
Am scris despre argumentare si-mi pun intrebarea: de ce se lasa contemporanii nostri persuadati de atat de multe argumente false si argumentari rau construite?
Ma intreb daca proiectul european postbelic mai este bine inteles dupa trei extinderi ale Uniunii Europene, daca s-au preluat cu acuratete, cel putin in cultura de la noi, termenii precum democratie sau laicitate, daca nu cumva secularizarea are nevoie de corectura, daca sensul vietii nu a devenit, totusi, confuz la oamenii de astazi. Imi pun multe alte intrebari de filosofie sau sociologie si incerc raspunsuri proprii, pe datele vietii actuale.
Dar nu interogatiile mele sunt importante, ci ceea ce se intreaba cei carora am onoarea sa ma adresez. De aceea, in cuvantul meu inaugural, ca membru al acestei prestigioase Universitati, as pleca dintr-un alt loc. Un cunoscut director de ziar si televiziune m-a intrebat zilele trecute: „ce va fi in urmatorii trei ani?”. Nu sunt, desigur, profet, dar avem nevoie de raspunsuri la astfel de intrebari, iar un universitar care isi ia in serios indatoririle este obligat sa le dea.
Imi amintesc, insa, in prealabil, doua situatii: prima s-a petrecut prin 1923, cand distinsul rector al Universitatii din Cluj, Iacob Iacubovici, a respins cererea de intrare in universitate a agronomilor spunand: „acestia nu sunt inca de universitate!”.
Putem comenta daca renumitul chimist de atunci a avut dreptate sau nu, dar un motiv ramane de retinut: nu poti fi universitar fara a fi intelectual, iar un intelectual presupune, totusi, o conceptie civica si morala si un angajament explicit pentru aceasta, pe langa multe altele.
A doua situatie se petrece sub ochii nostri: daca un universitar se desprinde din tacerea adesea oportunista si, oricum, costisitoare de la noi si formuleaza o opinie in chestiuni ale societatii, diplomatii de carton si noii politruci, ce prolifereaza in regimul actual din Romania, pun imediat intrebarea aparent adanca: cu ce partid este oare acela? Sofismul e simplu: se crede ca orice opinie este partinica si, deci, patata de subiectivitate, incat orice vorbitor in viata publica ar fi bine sa fie cel mult un participant care asculta.
Imi asum deliberat raspunderea de a discuta pe fata chestiuni de viata, cu argumente fireste, chiar daca risc, la randul meu, sa fiu taxat drept „politic”. Replica mea e simpla: tara, singura, de altfel, care a proclamat dupa 1989 „apolitismul” intelectualilor, Romania, o duce cel mai rau in Europa comunitara, iar pretinsii apolitici s-au dovedit a fi anodini propagandisti de sezon.
Imi asum ceea ce Toma d’Aquino spunea cu intelepciune – „prostia este pacat” – iar Angela Merkel a afirmat recent, cu toata energia: „crestinismul nu este apolitic”, incat, prin implicatie, intelectualul, demn de nume, nu este nicidecum apolitic.
Vreau sa raspund, asadar, la intrebarea: „ce va fi in trei ani in Romania?”
Iau in seama deciziile care au dus la situatia actuala, de la care trebuie, in orice caz, sa plecam, pe care vreau sa le evoc succint. O fac la Alba Iulia, caci aici, in locul Marii Unirii si al reangajarii moderne a Romaniei, raspunderea analizei trebuie sa fie mai mare.
Ne amintim, fireste, ce se scrie in insufletitoarea Declaratie de la 1 Decembrie 1918: „In domeniul vietii publice, se va instaura un regim de guvernare democratica. Drept de vot universal, secret, egal, pe baza de sistem comunal, pentru toti cetatenii barbati si femei ce au implinit varsta de 21 de ani. Deplina libertate pentru presa, drept de intrunire si de asociatie. Libera manifestare a spiritului si a raspandirii ideilor.”
Unde ne aflam acum cu tara noastra? Sa amintim doar ca Guvernul Romaniei din 2009-2010 a „reusit” „performanta” de a scadea cu 1/3 PIB-ul Romaniei, de a genera peste 600.000 de someri, de a mari datoria tarii la peste 90 de miliarde de Euro, de a taia veniturile cetatenilor cu 25-63% si de a demotiva toate generatiile.
„Performanta” este rara in Europa si in lume si nici o deviza n-a fost mai flagrant contrazisa, de faptele celor care au cultivat-o, pe cat este deviza „Sa traiti bine!” lansata in 2004!
Autoritatile Romaniei nu au la aceasta ora nici o proiectie de viitor pentru tara, nici un proiect major nu este in curs de realizare, populatia tanjeste sa lucreze, dar unitatile se inchid (dupa ce s-au inchis peste 30.000 de unitati in ultimii doi ani!).
In 2008, „The Economist” scria ca Romania va suferi datorita „incompetentei” decidentilor, iar Comisia Europeana arata, in 2009, ca Romania este vecina „incapacitatii administrative”. Recent, Banca Mondiala acuza proiectul de buget 2010 ca este facut „dupa ureche”.
In fapt, in 2009-2010 Romania a devenit univoc „lanterna rosie” a Uniunii Europene. Toate evaluarile obiective, internationale (inclusiv temerea deunazi exprimata la Washington DC, a „falimentului”) sunt negative in privinta actualei Romanii.
Mai profund decat orice, Romania traieste, sub multe aspecte, cel mai grav declin institutional de la alegerile din 1948 incoace. S-a intrat in Uniunea Europeana (incepand cu decizia din decembrie 1999), in NATO (incepand cu pregatirile din 1996), dar meritul nu apartine nicidecum liderilor de astazi: nici unul dintre acestia nu a fost in stare sa inchida vreun capitol de negocieri, nici unul nu are la activ vreo fapta remarcabila.
Alegerile prezidentiale din 2009, probabil singulare in Europa actuala, au reluat „traditia” din 1948: nu a contat ce au votat oamenii, ci cum s-au numarat voturile (dupa ce ministrul de interne a fost inlocuit brusc!), iar ambasadele Romaniei (incepand cu cea de la Paris), au facut executari de voturi cu viteza record pe continent!
Apoi – tot ca premiera continentala – presedintele (uzand de arbitrara sa confundare cu „suveranitatea poporului”) a rupt o bucata din PSD si o alta din PNL (impotriva votului nominal si a votului cetatenilor) si si-a creat partidute la purtator.
S-a ajuns astfel la „democratia aritmetica” ce guverneaza astazi Romania, cu rezultatele amintite, si, apoi, la o Curte Constitutionala (prin deformarea, devenita regula, a votului in Camera Deputatilor). Presedintele s-a instalat in fruntea unei ierarhii, numita pe drept „africana”, in lucrarile de drept constitutional, isi orienteaza fara orizont cetele de fideli (ce amintesc adesea de trupetii din anii treizeci) si dirijeaza cu rezultate mediocre o tara deocamdata inmarmurita.
Samuel Huntington vorbea de emergenta unui „sistem pretorian”: Romania confirma diagnoza: o presedintie ce destructureaza institutiile si cauta fara ezitare „uzurpari constitutionale” (precum slabirea Parlamentului) si „uzurpari legislative” (reducerea la tacere a unor cetateni) pentru a promova un sistem ciocoiesc.
Romania este astazi prada unei patologii politice, pe care oricat am fi de ingaduitori, este realist sa o luam in seama. Prima patologie a politicii romanesti actuale este „guvernarea prin antagonizare”: acum se cauta conflictualizarea celor care lucreaza in sfera privata cu bugetarii, mai ieri au fost opusi intreprinzatorilor salariatii, acum cativa ani, tinerii au fost mobilizati contra celor mai devreme nascuti si asa mai departe. Da rezultate o astfel de politica? Se vad bine in jur rezultatele: stagnare in epoca celei mai accentuate dinamici din lume, necompetitivitate, reducerea, fie si relativa, a performantelor si, pana la urma, saracia.
De „guvernarea prin antagonizare” se leaga imediat alte patologii.
Prima este „disfunctia prezidentialismului actual”: presedintia se interpreteaza pe sine ca o forta in lupta deschisa (fie cu Parlamentul, fie cu opozitia, fie cu pensionarii, ori cu poporul) si stimuleaza o „competitie salbatica (savage competition)”, in conditiile unei politizari mai extinse decat oricand si decat in orice alta societate.
A doua este „fuga de raspundere a celor care decid”: acestia arunca vina nereusitei pe orice („criza mondiala”, „greaua mostenire”, „colapsul Greciei”, comportamentul supusilor etc.), fara ca vreun moment sa isi asume vreo raspundere in generarea vizibila a crizelor actuale.
A treia este „constitutie fara constitutionalism”: cei care conduc imping societatea intr-o lupta in care nu se mai respecta nici macar Constitutia, ei insisi (cum s-a observat, de pilda, la formarea majoritatii guvernamentale alternative, in 2009) cautand sa se sustraga controlului constitutional.
A patra este „conceperea instrumentalista a legilor”: legile promovate spre Parlament de catre decidenti nu sunt concepute pentru a exprima interesul public, ci spre a satisface interese de grup aflat in lupta.
A cincea este „dictatura majoritatii aritmetice”: ideea profunda a democratiei dintotdeauna si de pretutindeni – aceea dupa care s-ar putea ca un singur cetatean sa aiba dreptate in fata ecrasantelor majoritati aritmetice – a ramas straina actualilor lideri din Romania, iar deciziile se adopta, mecanic, cu majoritati aritmetice.
A sasea maladie, care incoroneaza oarecum panoplia nefericita a patologiilor politicii de astazi din Romania, este mitul „guvernului tare”: la noi se proclama obsesiv dezideratul „guvernului tare”, in vreme ce orice tara civilizata prefera „guvern competent”.
In practica, la noi, se ajunge, astazi, la compromisuri de neadmis pe seama adevarului si performantelor.
Nu aceasta situatie o voi descrie, insa, ci alta, care a facut-o si o face posibila: este vorba de proasta intelegere a democratiei de catre cei care conduc, cei care face ca democratia sa nu se mai deosebeasca indeajuns de „consultarea maselor” din regimul de trista amintire sau de „democratia faptelor” a militantilor extremismului de odinioara. Este o neintelegere care transforma democratia intr-o simpla unealta de promovare a intereselor de „gasca” (pentru a folosi limbajul actualei puteri, caruia un distins intelectual iesean ii cauta zadarnic echivalentul in latina!) si de controlare a societatii.
As mai dori sa ilustrez ideea neintelegerii democratiei de catre autoritatile actuale din Romania prin trei observatii.
1) Prima se refera la confundarea legitimitatii cu legalitatea. Trec peste faptul ca la guvernantii de astazi nu este vreun semn ca inteleg ce inseamna legitimitate. Ei cred ca, dupa un scrutin legislativ, la care au participat 40% dintre alegatori, iar partidul lor a obtinut in jur de o treime dintre voturile exprimate, totul este in regula. In fapt, spus fara ocolisuri, in Romania actuala, nu exista legitimitate a deciziilor, chiar daca, fortand „democratia aritmetica”, se obtine o legalitate chinuita. Oriunde in lume, astfel de guvernanti ar fi precauti, daca ar avea cultura legitimarii.
Este straniu comportamentul „alesilor”: stiind bine ca nu vor mai fi alesi a doua oara; cinismul intrece orice limita inregistrata in democratiile europene.
Peste noapte, unii devin „independenti” (ceea ce este, in fond, ilegal, oricand acestia putand fi actionati in justitie de catre cei care i-au votat cu sigla unui partid cu tot!) si relativizeaza, oportunist, toate opiniile lor anterioare.
Altii spun in privat ceea ce cred cu adevarat despre guvernanti, pentru ca in declaratii publice sa isi umfle pieptul, ca eroici aparatori ai liniei partidului. „Reprezentarea poporului” care i-a ales au uitat-o cu totul, in numele „mandatului imperativ” al partidului, care ii taraie in solutii proaste.
Guvernantii actuali din Romania nu inteleg ca democratia nu se lasa redusa la numararea voturilor si la stabilirea celui care are un vot in plus.
„Democratia aritmetica” si „dictatura majoritatii aritmetice” au fost criticate plenar de cultura democratica a lumii civilizate, iar un democrat onest stie ca un consens cat mai larg, mai ales atunci cand aritmetica este subtire (cateva voturi in Parlament in plus) sau discutabila (in definitiv, ce ar fi fost daca la alegerile prezidentiale din 2009 numararea voturilor ar fi fost alta? Sau daca se lua in seama victoria in tara a candidatului rival? ) este solutia inteleapta.
Carpaticii democrati de mucava nu inteleg – se vede prea bine – , ce inseamna democratia!
Pana la urma, pentru ei, poporul este cel care nu este bun (dupa cum arata si remarca unuia: „nu se obtin banii de la Bruxelles, caci se lucreaza cu romani!” sau invitatia recenta a presedintelui la „a folosi libertatea castigata pentru a parasi tara”).
Peste toate, cei care administreaza Romania actuala nu inteleg legatura indisolubila dintre democratie si valoarea profesionala a reprezentantilor.
Precum odinioara Ceausescu, puterea apeleaza la persoane de calitate indoielnica, incat, pe de-o parte, sa nu fie vreun pericol de concurenta din partea acestora si, pe de alta parte, sa se poata oricand arunca vina pe cineva.
La randul lor, persoanele acestea reproduc nivelul redus de competenta si onestitate: cei pe care ii numesc sunt, deopotriva, mai curand incompetenti, docili, agresivi, cu destule pete la activ.
O tara care are nevoie, ca de aer, de persoane competente si integre, capabile sa imagineze, sa gandeasca, sa creezeceva util romanului si sa implementeze solutii chibzuite, cade astfel prada unor administratori nepriceputi, sfertodocti, cabotini, analfabeti cu diplome, ajunsi sus prin rude sau proitectie de fuste si de pantaloni, taraturi care o trag in jos. Cu un pret urias, insa, pe care il plateste, ceas de ceas, inevitabil, fiecare cetatean, cetateanul onest, de valoare intrinseca, performant, creativ, dar….fricos !
Peste toate, insa, din pacate, saracia inunda cu repeziciune, din nou, Romania – fapt care ar trebui sa ii puna, cel putin, pe ganduri pe propagandistii politicii din zilele noastre.
Efectele sunt multiple: neputinta capitalizarii, scurgerea rapida de resurse si pierderea prestigiului international.
Bucurestiul este vizitat rar, din complezenta, reprezentantii romani conteaza doar formal (daca nu cumva sunt ignorati sau atipesc la reuniuni, cum se poate observa in tot mai multe filmari), adesea ei nu inteleg problemele puse in discutie, singurele institutii internationale (precum CEPES), care mai existau la Bucuresti, au fost desfiintate, nu s-au putut folosi resursele Uniunii Europene si sustinerea SUA.
La aceste premise launtrice Romaniei actuale, sunt de adaugat – pentru a putea raspunde la intrebarea „ce va fi in trei ani?” – , premise contextuale. Le enumar cat mai succint.
a) Competitia internationala stimulata de globalizare si de criza declansata in 2008 se va intensifica.
b) Centrul economic al lumii se muta in Asia de Sud-Est.
c) SUA ramane principalul actor al lumii, dar China se ridica la rangul celei de a doua supraputeri;
d) Rusia revine printre fortele hotaratoare, iar alianta Franta, Germania, Rusia va avea un cuvant mai greu de spus.
e) Societatile avansate trec deja la „noua economie”, iar „statul social” este supus unei revizuiri profunde si promitatoare.
Ce va fi Romania – in urmatorii trei ani – depinde de ceea ce ea face acum, in conditiile date de premisele amintite.
Nu se poate raspunde concret la intrebarea „ce este de facut?” fara a lamuri in prealabil „cine poate face?”.
Cu datele pe care le are la activ (alegeri fracturate, incapacitate administrativa, imbratisarea modelului african, selectarea mediocrilor in roluri publice etc.) actuala putere – presedinte, guvern, aparat – nu va scoate Romania din cea mai grava criza a istoriei ei moderne.
Daca se va incerca prelungirea acestei puteri – ceea ce este de asteptat sa se forteze – situatia romanilor se va inrautati, fie si in termeni doar relativi.
Eroarea politicii actuale este de directie – inainte de a fi de alte naturi, si ele importante.
Atunci cand – la inceputul anului 2009 – , s-a configurat dezechilibrul bugetar, in loc sa se consulte specialisti reali si sa se caute o directie de dezvoltare pentru Romania, s-a apucat directia comprimarii activitatilor – care a fost si este oriunde in lume contraproductiva. Spus mai simplu: abordarea oficiala din Romania, a crizei financiare si economice inceputa in 2008, este eronata!
Nu s-a lamurit nici un moment provenienta crizei (cum s-a produs criza? ce decizii au fost luate in prealabil? cine le-a luat? a cui este raspunderea?) si se izoleaza, in abordare, deficitul bugetar, ce este acuzat exclusiv, de structura bugetului, ultima se rupe de economie, iar economia de politici si de miscarile din societate.
Izolarile acestea, triple, ar fi chestiune de interes doar euristic daca nu s-ar lua decizii pe baza lor. Aceste decizii nu dau rezultate nu numai pentru ca ating interesele foarte multor oameni, nu doar pentru ca cetatenii sunt afectati si-si exprima nemultumirea. Ele nu dau rezultate, deoarece sunt gresite, tocmai din punct de vedere economic, iar dovada peremptorie este imprejurarea ca nici o tara nu practica astfel de „solutii”.
Romania s-a umplut intre timp de mistificari, care impiedica, inainte de orice, discutarea onesta a situatiei. Se decreteaza de sus ca numai cu o persoana anume „Romania va traversa desertul”. Ca nimeni nu are proiecte alternative. Ca de vina este „criza mondiala”. Ca am fi dupa doua decenii de erori. Si altele. Ca si in anii optzeci, inainte de inlocuirea lui Ceausescu, este de procedat astazi la demistificari si la aducerea pe agenda publica a veritabilelor probleme ale tarii.
Situatia tarii este pe muchie (tehnologic, economic, social, politic, cultural), incat la intrebarea „cati ani vor trebui reparatiei celor stricate in 2009-2010?” economisti de buna calificare spun aproape automat opt-zece ani.
Este adevarat ca Paul Krugman argumenta – nu de mult – , ca si criza din 1929 s-a incheiat abia in 1945!
Eu cred ca schimbarea politica neintarziata din Romania ar pune tara in miscare in trei-sase luni, iar un nou mod de dezvoltare ar putea fi instalat destul de repede, cu cetateni priceputi si devotati.
In putini ani, Romania nu numai ca ar inlatura daunele grele ale lui 2009-2010, dar ar reintra intre tarile respectate ale lumii.
Nu vreau sa proiectam utopii sau sa ne lasam in seama reveriilor. Dar nici nu este cazul sa se cedeze actualelor directii si persoane, demult compromise. Este vorba de a ne clarifica si de a actiona energic, ca altadata la Alba Iulia.
Pun in joc, fie si numai numindu-le aici, sapte concepte ale schimbarii: „stat ca pazitor al ordinii”, „democratie ca forma de viata”, „noua industrializare”, „consolidare a pietei interne’, „independenta justitiei”, „descentralizare prin subsidiaritate”, „reconstructia democratica a statului” si lansarea dialogului in societate.
Deunazi, la Toru? si Roma m-a intampinat aceeasi intrebare: ce ati face in Romania, ce deviza ati recomanda? Am raspuns fara ezitare cu o formula biblica deja folosita cu succes de multe ori in istorie: „Nu va fie frica!” Am adaugat, insa, o formula cu aceeasi origine: „Sa traim in adevar!”.
Curajul si adevarul – ar fi timpul – sa redevina virtuti carpatice!
Dar se cuvine sa fim lucizi: nu pot deveni astfel de virtuti fara actiunea constienta si responsabila a intelectualitatii.
Ce va fi peste trei ani?
Sa raspund la intrebarea cu care am inceput. Daca se continua ceea ce este acum, atunci vom avea o tara lovita de saracie, la coada Europei, in care unii se vor bucura ca au ceva mai mult decat altii, dar toti vor suferi, fizic si nefizic, sub o cohorta de trupeti, care vor avea o victorie poate ceva mai putin stingherita decat a fratilor de spirit, adoptati incult si, poate, involuntar, precum Goebbels sau Sauckel.
Imi amintesc ca, in dramatica dezbatere din Germania anilor treizeci asupra cauzelor prabusirii democratiei in tara sa, Thomas Mann a atras atentia asupra venirii la conducerea tarii a categoriei celor mai necalificati si mai corupti.
In interventia la „Vocea Americii”, din 10 aprilie 1945, celebrul romancier tragea astfel bilantul: „In Germania acum doisprezece ani, ultimii si cei mai de jos, din punct de vedere uman, au venit la conducere si au determinat fata tarii”. Bilantul era trist, catastrofa Germaniei se produsese.
La noi trebuie, oare, asteptata prabusirea mai departe, fie ea si pasnica?
Daca curajul si pasiunea adevarului vor prevala, daca intelectualii acestei tari isi vor spune cuvantul, atunci va fi altfel.
Ne amintim ce spunea Seaton Watson: „toate trasaturile mentionate, mizeria taranilor, brutalitatea birocratica, educatia falsa si o clasa privilegiata, careia ii lipseste orice simt al responsabilitatii sociale, ai caror cei mai privilegiati membri au fost gata sa-si tradeze de la o zi la alta principi¬ile, in schimbul unei primiri la liderul suprem, toate acestea au existat in Romania in grad proeminent”. Iar acestea le scria un foarte mare filo-roman, in cartea Eastern Europe between the wars (Cambridge University Press, 1945).
Citez, in continuare: „Democratia nu poate inflori in astfel de atmosfera. Procesul decaderii a mers in Romania mai departe decat in alte parti ale Europei rasaritene. Nici un progres nu va fi facut pana cand nu se abandoneaza aceste metehne iar o noua abordare va fi pregatita sa-i ia locul. Perioada tranzitiei va fi lunga si dureroasa. Dar atunci cand va fi incheiata, marile energii si calitati ale poporului roman, al doilea ca efectiv si probabil cel mai talentat in Europa rasariteana, ii va asigura acea pozitie onorabila pe care nu a fost inca in stare sa o atinga”.
Nu ar fi cazul ca intelectualii romani, adevarati, cei de valoare intrinseca – nu pilosii, nu rudele inscaunate – asa cum spuneam – , nu cei inscaunati prin „protectie de fuste si de panataloni”, nu cei care au prestat si presteaza serviciul…”in dorul lelii”, dar n-au facut creatie, n-au lasat si nu lasa NIMIC in urma lor; ceva care sa ajute romanul sa creasca, sa se dezvolte, sa se re-dimensioneze, sa se re-inventeze, deci sa prospere???
N-ar fi cazul ca intelectualii romani – repet – , numai cei de valoare intrinseca sa iasa in fata si sa dea jos pe cei care au statut de guvernant – adica s-au vazut alesi si – ce-au zis ei – „da-l dracului de POPOR ROMAN: mie sa-mi mearga bine, de interesele si de afacerile mele care musai trebuie sa creasca !”
N-ar fi bine pentru romanii adevarati, onesti si truditori ca intelectualii sa se decida si sa iasa in fata si sa incheie – astazi – , in sfarsit, acea tranzitie lunga si dureroasa ?
O carte despre lumea nevazuta a teatrului romanesc
Mihaela Dordea, „Ratacind printre soapte si trandafiri galbeni”, Editura Anamarol, 2010, 294 p.
A scrie o carte despre oamenii scenei teatrale reprezinta o provocare si in acelasi timp, o maniera, o metoda de a vedea dincolo de scena, de a privi la semenii nostri care creeaza, pun in scena si dau viata personajelor. Cu siguranta ca nu este simplu sa fii actor, sa imbraci cu fiecare ocazie un alt caracter, un alt mod de a fi, insa privind la acesti oameni – actorii – poti intelege cat de complexa este viata, cat de multe sunt posibilitatile pe care realitatea ni le ofera. Avem ocazia astfel, sa ne intelegem pe noi insine, sa ne exploram posibilitatile, gandurile si dorintele.
„Orice si oricum ai face, viata te traieste”
Din acest punct de vedere, cartea „Ratacind printre soapte si trandafiri galbeni” ne ofera o incursiune in lumea de dincolo de scena, in chiar viata actorilor, a acestor persoane de exceptie ce reusesc sa materializeze intr-un limbaj sensibil si intr-o executie de exceptie, ceea ce au gandit marii dramaturgi, ce ne-au lasat piese de teatru fara moarte. Odata cu volumul Mihaelei Dordea, avem de-a face cu o calatorie in universul spiritului uman, ce-si depaseste conditia materiala pentru a se avanta spre zarile nesfarsite ale visarii, imaginatiei si dorintei de a intruchipa nemurirea.
Astfel, actorul Eusebiu Stefanescu marturisea intr-un interviu acordat autoarei: „Ma fascineaza partea vie a lumii, acest miracol care este viata, cu partile ei de lumini si umbre. Acea tensiune, lupta cu viata, care pana la urma este o forma de a te consuma cu folos, pentru ca orice si oricum ai face, viata te traieste. Ea, viata, ne traieste pe noi si nicidecum invers.”
„La o prima vedere, un material despre actori pare simplu de realizat”
Pentru a nu ramane in necunostinta de cauza asupra efortului pe care il reprezinta alcatuirea unei carti cu si despre actori, autoarea ne marturiseste: „La o prima vedere, un material despre actori pare simplu de realizat. Pui cateva intrebari, faci o statistica a rolurilor interpretate, mai nou ar trebui sa dai si o stire de senzatie (a se citi scandal) si cam atat. Unii considera asta o chestie de mare profunzime. A, da, la redactare baga cateva cuvinte grele, din acelea cu multe consoane, pe care nu le intelege nimeni, nici macar cel care le-a folosit, si gata faima! Adevarul e ca astfel de articole nu sunt citite de nimeni. Poate, doar la vreun examen, unde examinatorul se face ca intelege ca sa nu para prost.”
Dan Puric – „Esentialitatea sensibilitatii si sensibilizarii prin propria sensibilitate”
Autoarea ne ofera si ocazia de a lua contact cu gandirea profunda a actorului si regizorului Dan Puric, fapt care da o nota speciala intregii carti, asa cum putem citi in continuare: „Dan Puric stabileste, de la bun inceput, identitatea sa cu lumea si cu el insusi, printr-o cunoastere absoluta. Anticipeaza, as spune, esentialitatea sensibilitatii si sensibilizarii prin propria sensibilitate, surprinzand, in acelasi timp, prin structura rationala a ideilor create chiar de substanta artistica pura, esenta rara, din care este alcatuit. Adevarata cunoastere in arta este aceea a unei realitati de natura spirituala, iar artistul total, care este Dan Puric, transmite tuturor aceasta revelatie incercata de el insusi, prin ceea ce face in lumina reflectoarelor. Publicul soarbe aceasta seva din cupa pe care o primeste cu calda generozitate din mana artistului, devenind una cu el, transformand secunda in eternitate.”
Stefan Iordache – „Acea intensitate sincera, curata, a pasiunii”
Mesajul central al cartii reiese cu usurinta din parcurgerea impresiilor pline de substanta pe care diferiti maestri ai scenei teatrale romanesti le transmit si astfel, putem enumera o galerie impresionanta: Andrei Duban, Mihai Fotino, Eusebiu Stefanescu, Ion Lucian, Mircea Albulescu, George Ivascu, Radu Gabriel, Mihai Mereuta, Florin Zamfirescu, Magda Catone, Beatrice Bleont, George Motoi, Gelu Colceag si nu in ultimul rand, Stefan Iordache.
Vorbind despre acest titan al scenei romanesti, care a fost Stefan Iordache, autoarea spunea: „Am simtit intotdeauna ca exista in el, dincolo de privirea lui, cand timpul nu mai are insemnatate, acea intensitate sincera, curata, a pasiunii pe care conventiile obisnuintei o tot ascund, incercand sa ne faca sa uitam ca de fapt fiecare secunda de comunicare isi are magia ei, imensitatea ei. Ochii lui par uneori sa vada infinitul, alteori o lumina jucausa, strengareasca as spune, rasare cu un zambet ironic, vesel, senin.”
„Ati atins vreodata zidurile unui teatru?”
Ineditul acestei colectii de interviuri se concretizeaza ca un element de valoare ce recomanda prezenta carte oricarui cititor, oferindu-i ocazia de a fi partas gandurilor, impresiilor pe care actorii romani le transmit, ca o invitatie de a gusta iarasi si iarasi din profunzimea artei dramatice.
„Am adunat aici soapte mai noi si soapte mai vechi. Am adunat aici ganduri si imagini si am incercat sa adun in causul palmelor adieri de suflet. Eu am atins zidurile teatrului. Eu am aflat multe dintre tainele soaptelor lor. Am vibrat cu ele si marturisesc ca nu ma mai pot departa de fantastica lor atractie. Pentru ca aici este iubire. Multa … Si trandafiri galbeni. Ati atins vreodata zidurile unui teatru?”
Octavian Curpas
Phoenix, Arizona
TRIPTIC LITERAR: MENUT MAXIMINIAN
1. Menut Maximinian – PE ARIPA CERULUI
Jurnalistul Menut Maximinian este unul dintre cei mai prolifici scriitori tineri, cu activitati diverse si care, aparent, nu au afinitati intre ele. Cultura scrisa, etnografia si folclorul, activitati de voluntariat in sfera dreptului omului si realizator de televiziune, Menut a reusit ca intr-un timp record sa intruneasca sufragiile cititorilor, sa castige respectul si simpatia publicului de toate varstele si din toate categoriile sociale.
A pasit cu dreptul in lumea cartilor, cu un volum care intrunea in paginile sale o serie de interviuri interesante, inedite si spumoase ca stropii de sampanie. Mai apoi, ne-a surprins frumos cu pagini dense de monografie locala, cu referinta directa la Diug, satul de care inca se simte legat prin radacini si bucuriile pe care i le rezerva acel colt de paradis terestru situat pe Valea Ilisuei. O carte cu conotatii sociale clare dar care, scrisa cu talent, a devenit literatura buna, a fost inspirata de copiii dintr-un orfelinat al Romaniei actuale.
Mai recent, in 2008, la Editura Karuna din Bistrita, Menut Maximinian isi publica volumul Pe aripile cerului. De fapt, un jurnal de observatii fine si expuneri de stari si sentimente, el „fotografiaza” o lume pe cale de disparitie si care, ca o fata morgana, se afla la limita dintre fictiune si realitate. Pornind de la lumea imaginara, care… incape intr-o coaja de nuca, cu aplecari clare spre arhaic si cutumele unei civilizatii de tip rural, si unde Menut face o figura de artist al cuvantului, – filmul cartii se deruleaza in secvente independente una de alta, in fragmante de imagini si actiuni umane care, la prima citire, nu par a avea legatura una cu alta. Lumea decupata de Maximinian Menut si prinsa ( romantic) de Aripa cerului, este o lume din „bucati” care asezate sun lupa, ca intr-un joc de puzzle ne arata dimensiunea unui spatiu populat cu eroi, eroi adevarati de literatura, care traiesc in noi si langa noi.
Inspirat din mediul care il inconjoara, Menut foloseste personaje anonime, dar usor de recunoscut in realitate, – pentru a ilustra starile de tensiune teribila, cum ar fi in Super Pres, pagini in care umorul inunda amaraciunea si autorul nu trece cu vederea teatrul ieftin dat de cei atotputernici.
In „Granita si pita” tristetea autorului se resimte cu acuitate teribila, derizoriul si infinitul spatiului din care taranul isi ia lumea in cap, pleaca in lume dupa o „pita” mai alba se confunda pana la lacrima. Casele noi si sfidatoare prin opulenta, dar in care nu locuieste nimeni, sarbatorile de iarna care trec fara a fi impodobite cu veselia tinerilor, – tineri ce muncesc in strainatate, – toate aceste detalii fac o adevarata pagina de istorie actuala, o fresca de deznadejde in cronica localitatilor noastre rurale, de care Menut Maximinian se simte legat cu nojitele responsabilitatii sale de intelectual care vede lumea prin propriile sale percepte.
Satul care se stinge! Aceasta este imaginea care transpare mereu, chiar si acolo unde autorul, voit sau nu, incearca sa salveze aparentele, descriind cu lux de amanunte pitoresti locurile si oamenii pe care ii cunoaste asa cum se cunoaste pe sine.
In „Pana de paun „ autorul face interferenta intre o lume a zeilor din Olimp si lumea satului transilvan, locul unde Baba Ioana isi incepe vraja odata cu rasaritul soarelui. Fantasticul si realul, miticul transpus intr-un topos fecund si nascator de legende, iata spatiul prin care Menut Maximinian se invarte ca un fecior la jocul de duminica. Mai putin sigur pe el mi s-a parut a fi in fragmentele in care defineste cu uneltele scrisului, spatiul urban, – barurile de noapte, intalnirile cu scriitorii care-s hotarati sa faca o cariera indiferent de pretul platit.
Pilduitoare in substrat dar efervescente si placut a fi lecturate, povestirile din volumul „Pe aripa cerului” sunt mostre de talent nativ ale unui jurnalist care vede totul, noteaza ce-i place si mai ales ce nu-i place in ceea ce-l inconjoara, apoi, retras in linistea unei dupa amiezi de duminica, isi construieste cartea ca pe o oglinda in care aripa cerului se vede rasturnata.
Menut Maximinian construieste o lume din lumini si umbre, o lume in care, daca am fi un pic mai atenti cu noi insine, am putea observa ca facem cu totii parte din peisajul pe care ni-l infatiseaza cu dragoste dar mai ales cu amaraciunea copilului care realizeaza nebunia adultilor si constientizeaza ca, el singur nu are putere sa schimbe lumea in bine.
Una peste alta, cartea este inca o caramida solida in constructia literara pe care Menut Maximinian o realizeaza din mers cu harnicie, talent si bucuria creatiei.
2. Menut Maximinian a pasit cu dreptul in VREMEA SINTAGMELOR
Intr-o tinuta grafica excelenta, datorata Editurii Karuna, cu coperta eleganta si atragatoare, VREMEA SINTAGMELOR, cartea semnata de Menut Maximinian este un compendiu de jurnalism cultural de cea mai buna calitate, care aduna in pagini o seama de intampinari de carte, cronici literare succinte, pe care autorul le-a scris si le-a publicat de-a lungul unui deceniu de gazetarie.
Ziarul Rasunetul din Bistrita, a fost, este si va fi (si) o scoala de literatura, un atelier literar clar, in care, in ultimul deceniu, la pagina de cultura au avut loc adevarate mutatii, schimburi culturale eficiente si interesante. Tot mai multi scriitori si-au dorit, si au putut sa-si vada semnatura in paginile ziarului, sau sa beneficieze de prezentarea literara a cartii pe care au publicat-o. Menut Maximinian a reusit in timp scurt sa-si faca din nume renume si sa castige increderea si chiar prietenia multor intelectuali cu chemare spre literatura, spre cultura in general. In acelasi timp s-a afirmat, si si-a devenit unul dintre cei mai cunoscuti scriitori din judet iar pe plan national a reusit performanta de-a publica sub semnatura personala, sau de a beneficia de cronici literare interesante in reviste literare de prestigiu.
Desi autorul Vremii sintagmelor nu si-a propus niciodata sa dea cu barda in Dumnezeu, sau sa despice firul in patru, cronicile sale au fost primite cu seriozitate, cu emotia cuvenita dar mai ales, cu respect si incredere din partea publicului dar si a autorului. El s-a impus prin sinceritate, talent si putere de munca. Ca si pe raftul unei biblioteci adevarate, cartile la care face referinta Menut Maximinian in ultima sa aparitie editoriala, sunt lucrari asezate in ordine strict alfabetica. Nu are favoriti, nu face concesii dar nici, la polul opus, nu incrimineaza. Este un critic echidistant si ii lasa cititorului posibilitatea sa aleaga pagina care il intereseaza, afland detalii despre carti si autori celebri, sau despre altii in devenire. Scrie cu acelasi profesionalism despre maestri dar si despre condeiele care au scateiat pe cerul liric, ca o stea cazatoare, o singura data.
Excelenta mi se pare a fi si ideea prin care, in paginile de la inceputul cartii, se explica intr-un mod lejer, (pentru un public care nu este neaparat molipsit de „microbul” Literaturii), vorbeste in termeni clari despre starea de fapt a scriitorului contemporan, a revistelor literare, a gruparilor de gen, realizandu-se in acest mod, o traiectorie spre „raftul” plin cu cartile, pe care Menut Maximinian le-a citit si despre care a scris cu perseverenta unui jurnalist care se respecta.
Bucuria de –a tine o carte noua in mana, se simte in randurile prin care autorul isi incepe pledoaria pentru fiecare volum in parte. El nu desparte apele de uscat cu forta, nu face selectii si topuri dupa calitatea artistica. Autorul reda cu acuratete si bun simt esantioane din textele la care face referinta, pentru ca, asa cum am mai spus, beneficiarul, domnia sa cititorul sa intre indirect in lumea cartii respective si daca, il intereseaza subiectul, genul si stilul literar respectiv, sa caute cartea. Unul dintre cei mai temerari scriitori din tanara generatie, Menut Maximinian a ajuns la maturitatea scriitoriceasca dupa ce, un deceniu incheiat a exersat ca un violonist cu har pe strunele unui Stradivarius. Succesul nu s-a lasat asteptat.
El nu mai este scriitorul provincial care isi lauda colegul de breasla la o halba de bere. El scrie cu temei, documentat si isi asuma cu responsabilitatea si, as zice eu, cu har dat de Dumnezeu, rolul de gazetar literar. Impatimit de litera scrisa, numele lui Menut Maximinian este deja cunoscut in presa scrisa si electronica din tara si chiar din strainatate. Un punct in plus in topul cultural al unui judet cum este Bistrita Nasaud,unde literatura de buna calitate nu mai este demult o fata morgana. Ceea ce a adunat Menut in cartea de fata, sunt materiale pe care le-am citit la timpul lor, in paginile ziarului Rasunetul, imi sunt familiare. Majoritatea dintre autorii cartilor consemnate in cronicile aici prezentare, imi sunt cunoscuti din ceea ce au publicat, au scos pana acum pe piata de carte. Tocmai de aceea, bucuria de-a regasi acest buchet de carti si autori intre doua coperte, sub semnatura lui Menut Maximinian constituie pentru mine, ca scriitor, o duminica a prieteniei care, vrem sau nu vrem, ne leaga prin actiunea comuna.
Cu aceeasi dragoste fata de pagina tiparita, autorul cartii face referinta la autori cu vechi state in lumea literara, dar si la novicii care bat la portile literaturii. Generozitatea si responsabilitatea, doua paralele care nu credeam ca se pot intalni vreodata, aici fac casa buna. ?i rezultatul nici nu putea fi altul cat timp Menut Maximinian este un profesionist de prima mana, iar cele 10 carti publicate de el pana astazi sunt girul ca va merge mai departe cu aceeasi patima frumoasa, harnicie intelectuala si candoarea cu care l-au inzestrat parintii, de acasa.
Monografii, proza, reportaje… sunt genuri literare la care Menut Maximinian s-a oprit in ultima vreme. A scris, a pus cuvintele de hartie ca si cum ar fi aruncat boabe de grau in brazda. Acum culege si roadele. Premiile, distinctiile, cuvinte frumoase de la maestrii sunt tot atatea moduri prin care autorului i se recunoaste valoarea literara si jurnalistica. Vremea sintagmelor este cartea unui scriitor implicat in societate, nu a unui literat inchis in turnul de fildes, de aici si apetenta lui Menut pentru munca de redactie, pentru a relationa pe diverse paliere ale culturii si in sfera sociala. El are scrisul in sange, munceste pa pagina cu increderea omului care are ceva de spus lumii in care, din nefericire, Cartea nu mai este considerata a fi o valoare nationala.
Ceea ce face Menut Maximinian este un act de cultura adevarata. El aduce sub lupa publica carti care, multe dintre ele, nu ar beneficia poate, de cronici si atentie din partea criticilor de specialitate. Desi nu isi propune sa radiografieze cu „uneltele” unui critic literar de meserie, autorul prinde esenta, lamura din fiecare carte pe care citeste, despre care scrie. O face cu luciditate, cu aplomb si siguranta de sine. Nu bajbaie si are deja un stil de prezentare, un enunt propriu si inconfundabil. Fiecare dintre prezentarile de carte cuprinse intre cele doua coperte sunt unicat, fragmente dintr-un puzlle care reliefeaza, la urma urmei, munca sisifica, zilnica si formeaza laolalta o…geografie literara indubitabila. Cei care au beneficiat de consemnarile autorului nu tin doar de judetul Bistrita Nasaud, sunt carti si autori care fac istoria literara mai savuroasa, mai vie .
Felicitari, Menut Maximinian pentru Vremea sintagmelor, care este menita sa-ti deschida o zodie noua, drumuri pe care cartile tale sa ajunga acolo unde le este locul, in librarii si in bibliotecile tarii.
3. RADACINI IMPRUMUTATE – Menut Maximinian
In volumul intitulat „Radacini imprumutate, si care a vazut lumina tiparului in aceste zile, la Editura „Karuna” – autorul face un exercitiu de patriotism in sensul cel mai frumos al cuvantului. Intr-o perioada istorica in care, ca romanii in Romania, – celor mai multi dintre noi ni se pare a fi desuet sa ne erijam in aparatori ai romanismului, preferand sa pedalam pe sloganurile unei globalizari mai mult sau mai putin avantajoasa pentru ceea ce suntem, – Menut Maximinian ne pune in fata unui fapt implinit. Frust, la obiect, cu date istorice si nu doar, autorul ne arata o alta fateta a monedei romanismului pe care il stim.
Mai pregnant decat in toate celelalte carti ale sale, in Radacini imprumutate, scriitorul Menut Maximinian se foloseste de uneltele jurnalistului care este, dar si de cele ale etnologului, meserie pe care si-a ales-o si cu care iese la rampa… Seriozitatea muncii de cercetare pe terenul care, la prima vedere, nu ii ofera defel avantaj, (cercetarea fiind facuta in comunitati cu marea majoritate a populatiei maghiarizata), puterea de discernamant in alegerea filonului de cunoastere reala, alegerea dintre sute si mii de variante posibile a unui fragment de istorie cat mai apropiat de realitate, face ca volumul de fata sa intruneasca preferintele mele, de cititor, intr-un top ad-hoc alcatuit din volumele deja publicate de Menut Maximinian pana astazi.
Subiectul ales de autor este unul care nu doar azi, de-a lungul vremii chiar, a inflamat spiritele, a impartiti in doua tabere beligerante chiar, istorici redutabili, politicieni puternici, oameni de rand. Zona care tine geografic vorbind, de ceea ce este cunoscut indeobste sub numele de Secuime, de Bazinul Odorheiului Secuiesc, s-a aflat in ultimele decenii mai mult in atentia sustinatorilor maghiarismului din Romania de dupa Trianon. Istoricii nostri, cei mai multi, s-au multumit sa observe fenomenul maghiariyarii romanilor din zona mai sus amintita, doar pe baza a ceea ce se mai afla-n arhive. Colb de Istorie! O cercetare le fata locului parea pentru unii aproape imposibila.
In afara de modul literar clar, in care si-a scris lucrarea de fata, Menut Maximinian da dovada de talent jurnalistic si de cunoastere a unei LUMI care pentru multi dintre noi este doar o pata de culoare pe harta Romaniei. Cu nuante poetice brodata din loc in loc, cartea Radacini imprumutate este un fel de rugaciune pentru memoria unui popor lovit din toate partile de hoarde, mai vechi sau mai noi, de cotropitori. Drama romanului caruia strainul, pe care l-a primit in casa si la masa sa, strainul care, mai apoi devine stapan pe identitatea romanului, este redata cu date certe, cu exemplificari si cu date concrete. Biserica, in tot acest context, ramane coloana vertebrala care reuseste sa adune in jurul axului sau, sa tina pe verticala cele cateva cuiburi de romani care au mai rezistat, in timp, maghiarizarii aparent implacabile.
Ciuvuri de istorii personale, altele de familie, sunt adunate cu migala si cunoastere de profesionist, intr-un puzzle care, pentru cei care au ochi ca sa vada, constituie un document al diluarii noastre, ca natie. Prin curajul unor intelectuali autentici, a unor clerici romani sau chiar a destui oameni simpli, Limba Romana inca mai respira in susurul apelor, in suierul vantului, in doinele noaste stravechi. Bazandu-se si pe o bibliografie, la care si-au adus aportul de-a lungul anilor, nume de prestigiu national, – autorul volumului de fata face o paralela cu ceea ce el a intalnit pe teren. Pornind de la crucile din stravechile cimitire din satele care azi, dupa nume, grai si port, ni se declara a fi formate din etnici maghiari, dar unde numele romanesti clare, sunt schijesite in pietrele sau crucile de stejar ce tin loc de capatai de mormant, Manut Maximinian ne conduce intr-o veritabila odisee istorica, folosind repere antrolopogice si etnologice care nu pot fi masluite de pseudo-savantii in materie. Arta bisericeasca, slova romaneasca, mestesugurile si mentalitatea tipic romaneasca, – sunt tot atatea valente de care autorul se foloseste cu tandrete, fara ranchiuna, cand ne demonstreaza ca acel spatiu este tarana din tarana Romaniei.
Este o lucrare cu personaje reale, nu fictive. Este o alta monografie care ar trebui sa faca parte din marea monografie a spatiului real al Romaniei de ieri, de azi si de maine. Radacini imprumutate este, la urma urmei, o marturisire, un act de identitate semnat prin exercitiul curajului de-a spune cu voce tare ca… esti ceea ce esti, un ROMAN. Fara colaboratorii sai din umbra, prietenii si toti pe care i-a cunoscut acasa la ei, in acest demers, timp de documentare si de nastere a cartii, Menut Maximinian nu ar fi reusit sa ne ofere decat un surogat din adevarul absolut al spatiului Odorheiului Secuiesc. Astfel, desi este o carte de autor, volumul de fata se impune, ne convinge de necesitatea prezentei sale in fiecare biblioteca din Romania si nu doar. Istoria este vie. Ramane sa citim cartea, sa mergem si sa stam de vorba cu „personajele” care o alcatuiesc prin vietile si istoria lucrarii pe care au implinit-o sau… nu.
Melania CUC
Din volumul: „Cronici Alb pe Negru”
Pagini de (ne) critica literara
Editura Semanatorul, 2010
De Craciun, cu tine, mama!
De Craciun
vreau sa fiu cu tine, MAMA
din parul tau nins
sa ma-mbat cu arome de fulgi
ca-ntr-un vis de copil
de taceri amutit
care-ncet se destrama,
vreau sa fiu leganata
de bratu-ti puternic
precum vara faceai,
cand prin flori rataceam
si-adormeam ametita de doruri
in iarba din lunci.
De Craciun
vreau sa fiu cu tine, MAMA
in satucul din munti
unde cetini de ger amortite
imi canta colindul sublim
si cete de ingeri
cu surle de-argint
si trompete de-alama
coboara-n casuta-ti modesta
si-aduc bucurie
vreau sa-ti mangai privirea
iar zambetul drag
sa-mi deschida ferestre
ce fost-au deunazi cernite
vreau sa-mi scald ravasirea
in ochii tai tandri, adanci.
De Craciun
vreau sa-ti simt mangaierea, MAMA
si din doruri sa facem cununi
impletite cu lacrimi din stele…
aburind de miresme alese
sa gustam cozonacu-amandoua
numarand fulgi de nea
sa ne spunem povesti
iar cand lemnul in soba trosneste
scanteind in amurgu-nghetat
sa imi tii capu-n poala
cum stii doar dumneata
si-n noaptea Craciunului lina
sub bradu-mbracat cu beteala
s-asternem dorinte si vise
sa ne cernem in suflet lumina
si sa fim mai curati si mai buni
in speranta iubirii promise.
De Craciun, vreau sa fiu cu tine, MAMA!
Georgeta Resteman
Just Family…
By Aura Imbarus, PhD – Los Angeles, California
Author of the Pulitzer Prize entry “Out of the Transylvania Night”
“Strangers are just family you have yet to come to know.”
(The 5 People You Meet in Heaven)
Holidays are the perfect moments to be shared with family. But, how about if there is no family around? Maybe they passed away; maybe they live in another country or you are not close to them anymore. There are so many broken families nowadays, and the notion of stepparents is as common as hello. Children live with one parent while the other one is totally out of the picture. In nowadays’ world where everything is related, we are all one; we are all connected, and so the perception of “family” changes along with us. Family becomes all of us, and giving becomes like inhaling, loving becomes like exhaling, and as we breathe, we reach out to each other. Our friends, the ones who have been there for us in sickness and in health, become our extended family. They are not blood related but they are love related. We can choose love; we can choose to love every day, to express our love, share our love and be in love each and every moment with those who we consider blood family and those who could be considered strangers. It is not the bloodline that counts but the lifeline we have.
Life is a beautiful tapestry of emotions, attractions, care, support, and sweetness. Every stranger out there can become a potential family member if we care enough to get to know him. Any outsider can become an insider if we will give him a chance, open up a door for him. We were not born knowing things, but we find out about them by approaching them, discovering them and giving them a chance.
So, then, what is different with people? The ones who are friends now are the ones who were strangers in the beginning and were given a chance. You reached out to them or they opened up to you. In the end, they got closer to you and even closer until they were labeled extended family.
I have a huge extended family, and each and every member is unique and precious to my life!
Happy Holidays to you and to your family!
Sedinta de partid si iesirea prin cer
(fragment din romanul “Puntea franta si caderea spre niciunde”)
Sedinte prin anii `80: ,,cand partidul a zis: „to’arasul Sarbu, hai!” Eu, hai! Adica, eu hai cand cu nationalizarea, eu hai cand cu colectivizarea… Si-acum?! Pai, ca v-am spus trecutul meu… Si vin din familie cu origini sanatoase,… adica ma intelegeti”… Sedinte si acum! Rezultatul acelasi! Singura scapare la romani, iesirea prin cer Cititi!
Intamplarile ciudate, prin care trecuse Iftode, m-au impresionat, insa starea mea sufleteasca ma ingenunchea. Vesnic eram cu ochii pe ceas, si in cautarea unui telefon. Voiam sa aflu unde este Beatrice, ce au discutat, si mai ales, ce decizie au luat la nivel familial. Am sunat intruna pana dupa orele pranzului, fara nici un rezultat. Zbarnaitul in gol al telefonului ma dispera. Cand incercam sa mananc ceva, in timpul pauzei de masa, in biroul meu improvizat, a intrat Tomacu.
– Domnu` Enescu, astazi e sedinta de partid! Se alege noul secretar pe sectie!
– Bine! Dar eu… nu sunt membru!
– Stiu! Dar dumneata esti scolit, stii carte, si musai sa vorbesti ceva frumos despre mine! Si o sa am si eu grija!
– Sa vorbesc, dar cum, daca…
– Participi ca invitat! O sa fie careva sa ma propuna secretar, de exemplu Branza sau Pasat. Dumneata spui ceva … ma rog, ce ai invatat de prin carti, o sa ma mai sustina unul, altul si … Ca am auzit ca mai candideaza Sarbu.
– Care Sarbu?
– Aurica, ala de a fost fochist pe vapor! Se bate cu pumnii in piept ca el a dres, ca nu stiu ce… Vai de mama lui! Ai sa-l vezi! Un…ala al principesei!
– Si totusi, eu sunt nou venit!… Nu vreau sa deranjez pe nimeni!- am incercat eu sa ma eschivez.
– Ma nea Stefane, ma, o sa ai nevoie de mine! Ma, o sa te vad in genunchi si in genunchi o sa ramai.
– Bine! La ce ora ziceai ca e sedinta?
– Pe la cinci dupa masa! Ai timp cat vrei sa te gandesti la un discurs! Domnule, sa spui ceva de care sa se minuneze prostimea! Uite, stai acolo, in birou, la umbra, si scrie-l! Apoi vii la tribuna si zici: ,,tovarasi, tovarasul Tomacu e totul pentru santier si pentru propasirea Romaniei spre cele mai inalte culmi, cum spunea tovarasul Ceausescu, la Plenara cece,… Mai bagi si cate o chestiune din asta, ca da bine!” O sa am eu grija sa fii aplaudat! Hai, tovarase, ce dracu, ca nu e mare lucru la cata carte ai facut!
– Bine, bine! – i-am raspuns, iritat, ca si cum l-as fi dat afara.
,,Tara arde in foc si asta…! Numai de sedintele voastre nu-mi arde!” – mi-am zis, in gand, insa, dupa ceva timp, m-am hotarat sa spun totusi ceva pentru a nu intra in conflict cu el.
In jurul orelor saisprezece, Tomacu plesnea de nerabdare si facea mare agitatie prin curtea intreprinderii.
– Gata, toata lumea la sedinta! La sedinta, tovarasi!
– Pastele mamei ei de sedinta! Cum dracu a dat nemernicul asta peste mine?! Nu plecam eu acum linistit acasa?! – am injurat, printre dinti, insa am schitat un oarecare zambet si am raspuns inainte ca Tomacu sa-mi mai intre in birou
– Gata, gata! Acum! – L-am asigurat eu, mimand strangerea unor hartii.
– Gata si cuvantarea?
Am ezitat sa raspund.
– Aud?
– Gata, gata! – am raspuns, in doi peri. “Lua-te-ar dracu cu cuvantarea ta cu tot!” am mai injurat eu in gand, dar tot nu m-am racorit.
Inainte de a intra in sala de sedinte, am incercat, din nou, sa sun la familia S. Nimeni! Parca pe toti ii inghitise pamantul. M-am consolat cu gandul ca ar putea fi la scoala, si m-am incorporat multimii. M-am asezat mai in spatele salii, loc din care aveam perspectiva unor capete intepenite intre niste zdrente jegoase. La prezidiu, o masa invelita intr-o carpa de culoare rosie, conducerea de partid! In primul rand, la un capat, Tomacu, inconjurat de cativa din ai sai, iar la celalalt capat, Aurica Sarbu, un pirpiriu agitat, parca de dus la nebuni.
– To’arasi, declar sedinta deschisa si va supun la vot ordinea de zi! Care este pentru?
Aproape intreaga sala a ridicat mana.
– Toarasul, toarasul Constantinescu, sa vedem si noi care e aia? – l-a intrerupt Sarbu, in timp ce s-a intors spre cei din spatele sau. Pai nu? – li s-a adresat acestora. Adica, ordinea?! Votam asa? Sa stim si noi, pai nu?
– Ordinea? Mai, toarasul Aurica, ordinea este ordine, adica aia care a fost si data trecuta si care, cum spunea to’arasul la Congresul … ceceului, are sa fie! Toata lumea o stie, numai tu nu ai bagat la cap!
– Atunci, bine, bine!
– Inca o data, care este pentru? Se abtine cineva? E cineva impotriva?
In unanimitate de voturi, ordinea de zi a fost aprobata. – a dat verdictul Constantinescu, pe un ton arogant, fara nici o ezitare si fara a mai privi in sala.
– To’arasul Secretar, cu tot respectul pe care dumneata il stii, ca doar ne-am inteles ieri, oamenii, adica noi, clasa muncitoare,… asteptam darea de seama! Sa vedem cu ce vine fiecare, adica, vreau sa spun, sa vedem ce am facut pentru binele partidului! Pentru propasirea poporului!… Adica cine merita! Cine e un om de nadejde! Cred eu! Ca cine a dormit langa muiere, ar trebui sa mai stea! E! Pai nu? – s-a adresat, din nou, Sarbu celor din spatele sau, apoi, catre prezidiu.
– Asa e! Cam are dreptate! – Au mormait, cu capul in pamant, cativa.
To’arasul Secretar… general, sa mergem mai departe! Aurica al nostru, ca noi il consideram de-al nostru, uita ca, acum cativa ani, noi l-am bagat in cazanul cu lesie, la despaducheat. Era jegul pe el ca pe porc! Ziceti, mai oameni buni, ca ati fost de fata! Daca nu o fi avut si raie! Si acum, i-auzi si dumneata dare de seama, ca cine sa fie numit aici, la sectie, secretar de partid! Nea Ion Vigaru si-a facut treaba, mai bine, mai rau…! Acum, cine altul sa fie decat eu? Toata lumea ma cunoaste, si … Sa spuna to’arasul Enescu, care reprezinta generatia tanara, adica viitorul, ce am facut eu si ce fac pentru santierul asta si pentru propasirea.. si binele poporului, cum spunea si to’arasul Ceausescu… in cuvantarile publicate in organul …
M-am ridicat in picioare, gata sa iau cuvantul.
– Cine e asta, to’arasul Constantinescu? Vine un tasti-basti sa-mi vorbeasca mie de organul?!… Care organ, to’arasul? Pai, ce stie unul caruia nu i s-a uscat cerneala pe diploma?! I-auzi, organul! Pai organul e organul partidului, to’arasul! Sa mai puna mana pe carte! Adica noi, unul ca mine, care inca de pe vremea frontului …
– Se incaiera cu gastele pe dude! Hai, to’arasul secretar, sa fim seriosi, ca ne pierdem vremea! – l-a intrerupt Tomacu. To’arasul Aurica, oricat s-ar zice, bate campii! Se crede aici ca pe vremea cand era el cu babele la treierat in arie.
– Va rog! Va rog! – a intervenit Constantinescu.
– Eu, adica, vreau sa zic, ca tot timpul cand partidul a zis: „to’arasul Sarbu, hai!” Eu, hai! Adica, eu hai cand cu nationalizarea, eu hai cand cu colectivizarea… Si-acum?! Pai, ca v-am spus trecutul meu… Si vin din familie cu origini sanatoase,… adica ma intelegeti …
– Vii din aia ma-ti! – ca nu stiu ce sa mai zic ca sa taci– si-a pierdut rabdarea Tomacu.
– Va rog, va rog! – a incercat din nou Constantinescu sa linisteasca spiritele.
– Ce sa mai ne rugati, to’arasul secretar? Eu zic sa vedem ce propuneri sunt, supunem la vot, si…
– Sa supunem la vot! Da, in unanimitate! – a raspuns tot el, fara sa astepte nici macar o clipa – propunerea a fost aprobata! Ia sa vedem, cine!…
– Pai, cine altul decat to’arasul Tomacu?! Si el vine tot din origini sanatoase, si e de cand cu santierul aici!… – a propus Oprea, un muncitor facut sef de echipa, care umbla cu o carte a lui Lenin, sub brat, tot timpul.
– To’varasul secretar, eu am sa ma plang sus, daca am sa vad ca nu se mai poate, am sa ma spanzur, to’arasul, pai nu?
– Sa supunem la vot: care este pentru, care este impotriva, se abtine careva? Cu unanimitate de voturi, to’arasi, propunerea a fost votata! E, acum sa vedem cine da de baut?!
***
Am plecat fara sa scot o vorba. Tocmai departe, dupa ce m-am asigurat ca nu este nimeni prin jur, am injurat cat am putut. M-am muscat zdravan de mana si mi-am vazut de drum. Aveam deja experienta de la marginea parcului, din ziua de 23 august. La camin, inainte de a intra, am vrut sa sun iarasi la familia S. Am ezitat. In minte aveam zecile de telefoane date, si toate imi zornaiau ca si cum nimeni si niciodata nu mi-ar fi raspuns. Am urcat. In camera, Florica statea rastignit. Citea o carte. Langa pat, zacea un teanc de ziare aruncate de aiurea, semn ca fusesera rasfoite.
– Ai fost la sedinta?
– Am fost.
– Si?
– Si! A iesit cine trebuia.
– Nea Mitica Tomacu!
– De unde stii?
– L-am tot vazut la harca asta de Constantinescu!
– Si Aurica?
Aurica! Asta e un fel de neica nimeni! Toti cretinii s-au inscris in partid! Si acum, cu pretentii, sa faca politica! Asta e politica! Mai bine zis, cara la plocoane! Domnule, s-au cocosat carand! Si pentru ce? Pentru un os de ros si ordine primite de sus in jos.
– Mai da-i,… Doamne iarta-ma! Nu ma intereseaza. Nu cred ca am sa intru vreodata in partid.
– Nu?!- a intrebat Florica surprins.
– Nu!
– Nu prea cred. Daca te propun astia, n-ai cum sa refuzi, ca, daca o faci, ai dat de dracu!
– Deocamdata stau linistit, nu ma vad eu propus. Da-i in ma-sa cu partidul lor! Cand vad ce e in jurul meu, m-as tot duce unde a nins si nu s-a prins! Prin `70, cand eram la liceu, si ceva timp dupa aceea, la Bucuresti, parca nu era asa. Sau poate n-am sesizat eu!
– Asa zic multi! Ca ar fi fost vro 15 ani mancare. Eu, atunci, pe la mine pe la tara, tot cu un ou si o oala de lapte am trait. Si cu ce mai era printr-o gradina. Ai mei la fel. Dar poti sa stii? In `47, nationalizarea, apoi colectivizarea! Acum, foametea. Nici ca se putea altfel! Dupa mine, e o consecinta fireasca, daca stai si analizezi corect fiecare etapa si consecintele.
– Bine, bine! Dar de ce nu se face ceva, acolo sus, ca, cel putin, pamantul produce!
– Nu te-ai uitat si tu prin gara? Sute de vagoane cu cereale, carne, tone de alimente se duc, dracu, la export!
– Iar romanul?
– Romanul! Romanul rabda pentru un viitor luminos!
– Si… o cale de scapare?
– La noi, la romani, prin cer! Iesirea prin cer!
Nicolae Balasa
Scrie pana ti se vede…
Scrie pana ti se vede
Imi spunea sarmana Mama,
Fericit e cel ce-i crede
Adevarul din naframa…
Pe tablita cea de piatra,
De durere si de Dor,
Cu taciunii stinsi pe vatra
Eu scriam la umbra lor…
Scrie pana ti se vede,
Ea si-acuma imi tot spune,
Tine-i, Doamne, pururi verde
Sfanta preaintelepciune!
Vorba ei de duh e plina,
O ascult si-o inteleg-
Scrie pana e lumina,
Pana soarele-i intreg…
Nicolae Nicoara Horia
Denise Muresan atleta anului 2010 a Universitatii din Michigan
Este nu doar frumoasa, si foarte talentata ca sportiva, ci si foarte inteligenta, iar asta o confirma notele si cartea de onoare a Universitatii din Michigan. Daca acum cativa ani Denise Christine Muresan era elogiata in ziarul Gandacul de Colorado pentru succesele ei sportive la nivel de liceu, acum ea face performanta la nivel universitar. In 2010, pe langa diferitele selectii nationale si numeroase alte recorduri si titluri, a fost aleasa atleta anului de catre University of Michigan.
Impreuna cu echipa feminina de tenis a reusit performanta de a se clasa pe primul loc intre cele mai mari si mai puternice 10 universitati americane. O performanta care a mai fost inregistrata doar o singura data in istoria universitatii din Michigan, din 1974 incoace.
In clasamentul ITA care include cele mai bune 125 de jucatoare de tenis la nivel universitar national, Denise era clasata la inceputul sezonului de toamna pe locul 12, in prezent urcand pe locul 8. Aceasta este cea mai buna performanta obtinuta in istoria universitatii din Ann Harbor.
Chiar si ziarul local Chicago Tribune o catalogheaza ca fiind una din cele mai bune jucatoare din istoria Michiganului.
Aflata acasa la Chicago, intr-o scurta vacanta de sarbatori, Denise Muresan mi-a oferit un scurt interviu in exclusivitate.
Da, trebuie sa recunosc ca am “fortat-o” sa vorbeasca in romaneste. S-a descurcat insa foarte bine tinand cont ca s-a nascut si crescut in America.
Spune-mi te rog cand ai inceput sa joci tenis?
Cand aveam patru ani am inceput sa joc impreuna cu tatal si fratele meu.
Ei sunt amatori sau profesionisti?
Tatal meu a jucat fotbal (nr. Nicolae Muresan jucator la Sportul Studentesc) iar fratele meu Alex a jucat tenis profesionist.
Banuiesc ca tu te-ai nascut aici. De unde sunt parintii tai din Romania?
Da, m-am nascut aici la Chicago. Parintii sunt din Bucuresti.
Mai ti legatura cu cei din Romania, mai mergi pe acolo?
Am rude acolo dar n-am mai fost de cand aveam 6 ani. Vreau sa mai merg inapoi dar n-am avut timp pentru ca sunt foarte ocupata ca joc tot timpul tenis.
Mi-ai spus ca ai inceput sa joci tenis de mica, cine ti-a inspirat acest sport?
Fratele meu care este mai mare decat mine cu 10 ani a jucat in liceu si eu mergeam sa-l vad pe el cum joaca, si asa am inceput sa vreau si eu sa joc.
Unde esti studenta si in ce an?
Sunt in anul 4, la Universitatea din Michigan.
Cum este viata de studenta la facultate?
Este foarte greu. Nu prea am timp de altceva decat pentru tenis si scoala.
Specialitatea pe care o studiezi este foarte interesanta. Cum te-ai decis sa alegi stiintele cognitive?
Imi place sa studiez asta pentru ca am vrut sa urmez medicina i-ar aceasta specialitate ma ajuta in acest scop. Acum nu mai sunt asa sigura ca vreau medicina pentru ca doresc sa joc tenis de performanta dupa ce sunt gata cu scoala.
La ce turnee ai participat ?
Toamna aceasta am participat la un turneu care s-a desfasurat in Flusing, New York si altul in California. La ele au participat 32 din cele mai bune jucatoare de tenis din universitatile Americane. In California am reusit sa ma calific pana in semifinale, dar am pierdut in fata jucatoarei Hilary Barte, castigatoarea turneului. La New York am jucat doua runde fiind eliminata de jucatoarea Maria Sanchez, care la fel a castigat turneul.
Te-am vazut ca ai castigat un premiu impreuna cu echipa din Michigan.
Da, am castigat turneul BIG TEN la care participa cele mai bune 10 universitati din America.
Cat de departe doresti sa mergi cu acest sport?
As dori sa castigam nationalele cu echipa, iar dupa ce termin cu scoala sa joc tenis de performanta.
Care este jucatorul tau favorit de tenis?
Roger Federer
Iar dintre cei romani?
Ilie Nastase
In cartea lui autobiografica Andrei Agassi povestea cat de mult a urat tenisul, in ciuda performantelor pe care le-a avut. Tie iti place tenisul?
Da, imi place foarte mult, dar este foarte greu din punct de vedere mental.
Pentru cei care nu cunosc, ce poate fi asa greu? Tenisul pare relativ simplu o racheta, o minge si un teren de tenis.
Da, poate parea simplu dar este un sport foarte tehnic. Daca nu joc pentru o zi sau doua pot sa simt diferenta.
In ce clasamente esti cotata?
Cand joci la nivel universitar nu poti sa joci pentru ATP (Asociatia Tenismenilor Profesionisti), de fapt pot doar ca nu primesc bani. La anul dupa ce termin cu scoala o sa joc insa profesionist. Ramane de vazut ce planuri de viitor are Dumnezeu pentru mine.
Ce faci in timpul liber pe care il ai?
Nu prea am timp liber, dar cand am il petrec cu prietenii, cu colegele de la scoala, fiind foarte apropiata de fetele din echipa.
Ce ti-ar place sa faci in afara de tenis daca ai avea mai mult timp liber?
Mi-ar place foarte mult sa merg snowboarding si la ski, dar pentru ca exista riscul sa ma accidentez si pe urma sa nu mai pot juca tenis, nu pot merge. Mi-ar placea insa sa dorm mai mult si sa ma odihnesc.
Marian Petruta
ARGUMENTE PENTRU A SUSTINE CANDIDATURA LIMBII ROMANE LA STATUTUL DE UNICA LIMBA PANEUROPEANA
Este evident ca fiecare epoca are propriile sale imperative. Daca la inceputul secolului XX, adica in epoca lui Nicolae Iorga, am fost chemati, sa infaptuim Romania Mare, astazi, la inceputul secolului XXI suntem chemati sa participam la infaptuirea Europei Unite, origanism care nu va putea functiona fara o limba oficiala unica. Este poate singurul domeniu in care mai putem avea o contributie notabila si a nu raspunde matur acestei necesitati continuand sa ne cantonam intr-o expectativa anosta cu ochii dupa tot felul de incuviintari si indulgente, inseamna a ne expune automarginalizarii.
Cinstit vorbind, traim intr-o lume a competitiei acerbe, care nu-i mai cruta, nici pe timizi, nici pe comozi, ca sa nu le spunem si altfel. La urma urmelor si cultura a devenit o marfa (de un tip special, dar marfa) care trebuie promovata cu curajul convingerilor noastre, dupa toate regulile de astazi. Sa nu uitam ca in cartea sa Previziunile de la Sarajevo aparuta cu zece ani in urma, savantul elvetian Urs Altermat si-a intitulat capitolul II „Batalia limbilor” ca semn ca si in acest domeniu lingvistic competitia este in plina desfasurare, asa ca zarurile au fost aruncate. Acesta este si motivul pentru care ne vom asuma, fara alte intarzieri, responsabilitatea de a promova limba romana spre statutul de UNICA LIMBA PAN-EUROPEANA. Si o vom promova cu toata increderea avand in vedere faptul ca virtutile limbii romane puse in evidenta de cercetarile ultimilor 25-30 de ani satisfac pe deplin cele doua criterii majore cerute de specialistii straini pentru limba comunitara.
Primul este criteriul fonetic – pe care limba romana il satisface mult mai bine ca orice alta limba. Al doilea criteriu promovat mai ales de Umberto Eco prin cele doua eseuri ale sale: „Pe urmele limbii perfecte in cultura europeana”, „In cautarea limbii perfecte” vizeaza limba cu cea mai buna competenta generativa, ceea ce presupune aflarea limbii matriciale, usor de recunoscut prin regulile de gramatica universala a limbilor, pe care le mai conserva. Ori, mai multe grupuri toponimice de vecinatate de pe teritoriul Romaniei ilustreaza in mod vizibil asemenea reguli de gramatica universala a limbilor, de unde si dovada ca limba romana satisface si cea de a doua conditie impusa la nivel de principiu pentru limba comunitara.
Ca o confirmare directa a faptului ca limba romana este limba moderna cu cele mai profunde radacini in timp, dar si o limba care a fost respectata pana la divinizare de catre civilizatiile in formare, spiritualitatea valahica din Dacia a fost sacralizata cu 4000 de ani in urma de panteonul vedic sub forma tandemului de zeitati Valac-Hilya si Daksa, la care se mai adauga in lexicul lor religios cuvintele de uz comun „valaca, daksa si dakisa”.
Daca filologii lumii ar fi constientizat faptul ca numai entitatile de mare prestigiu si pre-existente panteonului vedic puteau fi venerate si sacralizate in Vede, n-ar fi ezitat sa acorde vechime pre-vedica acestor cuvinte de esenta valahica, la care se mai aduga alte minimum 300 de cuvinte cara au o aceeasi forma si un acelasi inteles, atat in limba romana, cat si in limba sanscrita si ca urmare n-ar fi omis sa atribuie limbii romane importanta si pozitia ce i se cuvin ca depozitara in forma actuala a unor fapte de limba foarte vechi, ce ajung pana la originea reala a graiului uman articulat. Parca pentru a confirma, odata in plus, importanta matriciala a limbii romane, Martin Maiden de la Universitatea Cambridge va afirma in anul 2003, pe baza unui studiu bine documentat(1), ca „sunt absolut convins ca o lingvistica romanica in cadrul careia nu se afla pe primul plan si limba romana este o absurditate. Caracteristicile structurale ale limbii romane permit romanistilor sa inteleaga cu o precizie mai mare cum se prezentau limbile romanice in faza lor arhaica”(2). La concluzia domnului profesor Martin Maiden noi vom mai adauga constatarea facuta de mai multi cercetatori ca elemente din substratul romanesc prelatin se regasesc in multe alte limbi zise indo-europene.
Dar pentru o limba actuala cum este limba romana, cu o fosta arie de raspandire mult mai mare decat cea de astazi, vorbita curent in secolul XIX de la golful Corint pana in Bucovina de nord si din Moravia pana dincolo de Bug, marea sa vechime reprezinta inainte de orice o proba de mare stabilitate in timp, o adevarata proba de anduranta. In plus, si acest fapt este esential, vechimea sa pre-vedica asociaza limba romana la atotcuprinzatorul sistem de metafore care au generat graiul uman articulat, iar pe temeiul acestei preponderente metaforice limba romana se afla in situatia de a satisface si cele patru conditii preconizate pentru limba comunitara de catre Dante Alighieri in „De vulgari eloquentia”.
In conformitate cu criteriile marelui florentin, limba romana poate fi considerata ilustra, adica purtatoare de lumina chiar prin aceea ca vorbitorii ei, numiti Valac-Hilya in Rig-Veda, au fost desemnatii literalmente ca purtatori de lumina, asemenea celei solare. Este aulica, asa dupa cum constatase pe la anul 1842 W.Hoffman care vorbind despre neamul romanesc, a consemnat: „Si ca o complectare, limba sa este atat de armonioasa si bogata ca s-ar potrivi celui mai cult popor de pe pamant”(3). Este cardinala fiindca noi insine am fost numiti „Cardines mundi”, iar acest fapt, conform postulatului formulat de Th. Mommsen(4) se reflecta in limba. Si este curiala dupa cum s-a constat la incheierea Pacii de la Versaille in anul 1919, cand nici unul din participantii la negocieri n-au avut ce opune celor zece volume de paremii cat cuprinde marea colectie realizata de inginerul Iuliu A. Zanne, pentru a conserva si sub forma scrisa valorile morale si etice promovate prin graiul viu al neamului romanesc numit si VLAHI.
Remarcabila mai mult ca oricare alta limba sub aspectul conditionarilor de ordin principial, limba romana manifesta si celelalte insusiri necesare unei limbi moderne de larga circulatie. Astfel:
1. Spre deosebire de limbile zise universale, create in mod artificial, de tip esperanto sau Interlingua, lipsite de orice validare practica, calitatile si validitatea limbii romane beneficiaza de confirmarile utilizarii sale multimilenare si pe arii extinse.
2. Cu un lexic pe deplin adaptat nevoilor contemporane, limba romana are cel mai apropiat lexic de lexicul limbii latine, care a servit ca limba culta si stiintifica de circulatie europeana pana in epoca moderna
3. Gramatica limbii romane prin complexitate, finete si precizie (cele trei genuri pentru substantive sau scara timpurilor verbale) permite o exprimare lipsita de ambiguitati, clara si la obiect, ce nu lasa loc unor interpretari contextuale. Lipsita de aceasta precizie gramaticala, limba engleza utilizeaza de regula cu peste 10-12% mai multe cuvinte decat limba romana pentru a transmite un acelasi mesaj.
4. Ca dovada ca va fi adoptata cu usurinta de catre toti cetatenii Europei Unite, multe din cuvintele sale, inclusiv cele de substrat, se regasesc in toate limbile vorbite astazi pe continentul nostru.
5. Limba romana va manifesta si in continuare o deplina rezistenta la actiunea tuturor factorilor de uzura entropica datorita legaturii fonetice directe dintre scris si citit, legatura care va mentine vizibil si pe mai departe etalonul pronuntiei.
6. Fiindca este fonetica in proportie de 99,5%, scrisul si cititul se invata usor in limba romana, asa dupa cum recunosc toti cei veniti in Romania.
7. In cadrul bilingvismului menit sa infaptuiasca unitatea in diversitate, caracterul profund fonetic al limbii romane si caracteristicile sale matriciale vor menaja in cel mai inalt grad limbile actuale ale Europei.
8. Limba romana este izofonica, adica numarul total de consoane dintr-un text este egal cu numarul de vocale ale textului respectiv, ceea ce denota un raport optim intre energia la emisie si acuratetea perceptiei.
9. Limba romana este deosebit de versatila naturalizand cu usurinta orice neologism pentru conceptele noi, oriunde ar aparea ele in lume.
10. Ca pastratoare a Traditiei Primordiale, limba romana conduce la criteriile fundamentale de inrudire religioasa pe larga arie cuprinsa intre Atlantic si Oceanul Indian si ca atare poate fi numita limba Pacii popoarelor.
In incheiere doresc sa arat ca accesul fiecarui cetatean al Europei Unite la libera circulatie si accesul la libera informare nu mai pot fi grevate de multele dificultati specifice limbilor cu scriere etimologica, dificultati atat de greu depasite chiar si de elita intelectuala, care reprezinta astazi doar 3-10% din populatie.
Alaturi de aceste elite care vor continua sa invete limbi straine, demosul Europei Unite va avea astfel la dispozitie limba care satisfce la superlativ toate anticiparile de principiu formulate pentru limba comunitara.
————————————————–
(1) Martin Maiden, Identitatea limbii si literaturii romane in perspectiva globalizarii, Simpozionul International – Iasi, 17-18 mai 2002.
(2) Martin Maiden, Limba romana ocupa un loc central in lingvistica romanica, Convorbiri Literare, Nr.5 (89), mai 2003 p.9-10
(3) W. Hoffman, Beschreibung der Erde, Vol. 2, part. 4, p.3074, al. 2
(4) Theodor Mommsen, Istoria Romana, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1987, p. 26.
George Liviu TELEOACA
Bucuresti
19 decembrie 2010
