Ovidiu CREANGA

Am ajuns la Liceul „Ion Creanga” din Balti când eram în clasa a patra, primele trei le facusem la Liceul „Bogdan Petriceicu Hajdeu” din Chisinau, si la „Bogdan Hajdeu” din Buzau. Liceul Ion Creanga era singurul liceu teoretic de baieti din Balti. Mai era Liceul Comercial si o Scoala de Meserii. Fetele aveau Liceul de Fete „Domnita Ileana”, care era tot liceu teoretic.

Judetul Balti era un judet mare si bogat, cu populatie de tarani plugari, numai români/moldoveni. În oras erau foarte multi evrei, negustori si industriasi. Rusi sau alte natii puteai sa-i numeri pe degete. Balti-ul avea o fabrica mare de ulei din floarea soarelui a lui Volman, care avea fabrici si în Europa. Uzina electrica era a lui Rozentuler, apoi erau multe fabricute si ateliere precum si o fabrica de zahar. Populatia româneasca era formata din functionari, militari, clerici. Mi-aduc aminte de mitropolitul Visarion Puiu, care era un barbat impunator si frumos cu o barba artistica, ciupita cu putin argint, de erau cocoanele topite dupa el.

Profesorii de la „Ion Creanga” erau unii ramasi de pe timpul rusilor care vorbeau româneste ca vai de lume cu accent rusesc. Director era Marc Valuta, fost profesor de istorie, dar nu mai preda. „Papasa”, cum îi spuneam noi, era trecut de 50 de ani, avea un cioculet a la Take Ionescu, era un om de treaba, care nu da pedepse si nu baga spaima în noi. Baieti spuneau ca Papasa avea o fata frumoasa, dar pe care eu nu am vazut-o niciodata, pesemne învata în alt oras.

Când am aterizat în „Ion Creanga” în clasa a IV-a B, cursurile începusera de vre-o câteva saptamâni, asa ca m-au asezat în banca întâia, rândul din dreapta, (erau trei rânduri de banci) celelalte banci fiind ocupate. Stateam singur în toata banca neavând coleg de banca, ceilalti baieti se uitau curiosi si neprietenosi la mine. Cazusem ca musca în lapte, trageam din când în când cu ochiul în spate si vedeam numai fete dusmanoase. Le era ciuda ca ma cheama cu numele liceului si ca veneam din „Vechiul Regat”. Era recreatia a treia, Recreatia Mare de 15 minute. Tocmai sunase, dar nu intrase profesorul.

– Cum îti zâsi  mai?

– Ovidiu ma cheama…

– Ha!, Ha!, Ha!, Povidlâ!

– Nu ma cheama Povidlâ, ci Ovidiu!

Dar nu apuc sa termin si ma trezesc cu un galos murdar în cap. Galosul apoi aterizeaza pe banca în fata mea. O furie neputincioasa a pus stapânire pe mine. Însfac galosul si-l arunc cu toata puterea înapoi, am dat la nimereala caci nu stiam cine a aruncat cu galosul în mine. Dar ghinionul, ghinioanelor, chiar atunci deschide usa si intra pedagogul sa ne spuna ca profesorul mai întârzie putin si galosul l-a pleznit drept în fata. Rusu de furie, striga:

– Cine e magarul care a  aruncat galosul?

– Ista nou, ista nou, au strigat toti într-un glas. Eu era sa-mi dau duhul. M-am ridicat în picioare dar nu am reusit sa articulez nici un cuvânt. Pedagogul, al carui nume nu-l mai tin minte, vine glont la mine si începe sa-mi care palme unde nimerea.

– Adica de astea-mi esti puslama, astfel de pramatie esti tu, lasa ca-ti pun eu pielea pe bat nu ai griji! Si zboara la cancelarie si spune ce pramatie este cel ce poarta numele liceului. Ani de zile întâmplarea asta nefericita a umbrit prezenta mea la liceu. Cu baietii m-am împrietenit si m-au acceptat în gasca lor, dar unii profesori s-au uitat banuitor la mine multa vreme. Pedagogul, însa, nu m-a înghitit niciodata si mi-a bagat strâmbe la profesori cât a putut.

Dimineata o începeam cu o rugaciune lunga pe care o recita un elev, pe când noi stam toate clasele adunate într-un coridor mare unde încapeam toti. Apoi ne împrastiam la clasele noastre si începea ziua de lucru. Stiu rugaciunea si acum, începea cu: „Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pre Tine Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria…”

Poate si din cauza „primirii triumfale” de care avusesem parte, dar eu cred ca fiindca eram puturos, la început învatam foarte prost. Fugeam de la lectii de predilectie pe un deal unde soldatii faceau tragere si gloantele se opreau într-un dâmb. Gloantele erau facute dintr-o camasa de tabla de fier în care era turnat plumb. Eu si cu alti chiulangii scoteam gloantele din pamânt, apoi topeam plumbul din camasa lui de tabla la foc într-o oala de tuci, si botul de plumb îl vindeam la o baba care facea farmece cu plumb topit. Ne alegeam si noi cu câtiva lei, care pentru noi erau mari, cât roata carului. Cu banii cumparam tutun la pachet. Tutunul era de proasta calitate, era plin de gateje. În loc de foita ceilalti chiulangii foloseau hârtie de gazeta, pe care o rupeau la anumita dimensiune, puneau câteva firicele de tutun, apoi le rasucea cu maiestrie si le lipea cu scuipat de pe limba. Eu nu fumam, fiindca nu puteam, ca tuseam de-mi ieseau ochii din cap daca trageam un fum. Asta se întâmpla din cauza ca la patru ani am tras tare în piept dintr-o tigara „Plugar”, era sa mor, apoi am varsat numai fiere verzuie câteva zile, dar de atunci nu am mai fumat nici pâna în ziua de azi.

Profesorul, care ma ura în mod constant din toata inima, era Socoliuc de la franceza. Nu ma scotea din patru si din corigente. Odata, la o teza, am avut inspiratie ca ne va da „La Normandie” si am învatat bucata pe de rost. Ne-a dat „La Normandie” si eu am scris fara nici o greseala. El a spus ca am copiat si mi-a dat doi. Am început sa urlu si sa ma jur ca nu am copiat. Atunci Socoliuc m-a pus sa stau la catedra si sa scriu teza din nou. M-a pus la catedra ca sa ma controleze mai bine ca nu cumva sa copiez. Am scris din nou fara nici o greseala; mi-a pus sase minus. Ei, de atunci nu am mai pus mâna pe franceza si am început sa fug sistematic de la lectia lui Socoliuc.

Aveam la Matematica pe Dembski, care era fost ofiter al armatei ruse din Extremul Orient. Lectiile lui erau o placere sa le asculti, ca nu facea Matematica deloc, ci povestea jumate stâlcit româneste, jumate ruseste, din aventurile lui din Extremul Orient, si noi cascam gura la el, hipnotizati. Mai fusese si în Legiunea Straina, asa ca era o sursa inepuizabila de povestiri fantastice. Stia franceza mai bine ca Socoliuc. Dembski, care facea parte din aristocratia Tarului, ma iubea foarte mult, spre deosebire de Socoliuc, care odata mi-a proorocit: „Creanga, tu vei ajunge în viata în cel mai fericit caz cizmar, dar si acela de foarte proasta calitate, poate un cârpaci sa pui numai petice”. Pe Socoliuc îl urasc sincer si din rasputeri si azi.

himia mi-a placut de când ma stiu, citeam tot ce-mi cadea în mâna despre chimie, de aceia stiam „dumnezeieste” la chimie. Îmi încropisem laborator acasa si colectam chimicale cum puteam. Neagoe de la Chimie era un tip haios, de fapt era profesor de fizica, îl pusese si la chimie ca nu aveau titular. „Ba Creanga, tu stii chimie mai bine ca mine!”. Si el ne spunea în clasa tot felul de întâmplari din viata lui. Neagoe înfiintase un laborator de chimie al scolii, si pe mine ma luase laborant ca ajutor al lui. Din laboratorul meu lipsea acidul formic, si în laboratorul lui Neagoe era o sticla mare de 5 litri. Gasesc o sticluta mica cu dop slefuit de sticla si sterpelesc si eu vre-o suta de grame. În loc sa-i cer lui Neagoe care mi-ar fi dat în mod sigur, bag sticluta în buzunar la pantaloni. Dopul, fiind de sticla nu se tinea fest, si câteva picaturi de acid formic au iesit si mi-au udat buzunarul pe dinauntru, apoi a trecut prin chiloti si a ajuns la piele. A început sa ma usture teribil, dar taceam mâlc ca sa nu ma dau de gol. Sufeream ca Mucius Scevola, dar de atunci nu am mai furat nimic în viata mea. Noroc ca era ultima ora. Când am ajuns acasa aveam o pata mare rosie pe picior care durea îngrozitor. Apoi s-a facut o rana care abia a trecut. Nu m-am dus la Dispensar, caci m-ar fi întrebat cum s-a întâmplat. Neagoe era oltean si toata viata a fost burlac. Dupa zeci de ani l-am întâlnit la Bucuresti, locuia într-o chichineata care avea o singura camera, era tot neînsurat si-mi spunea ca are un succes grozav la femei. Era slab ca un ogar, se vedea ca manânca pe sponci.

– Ba Creanga, la toate le spun ca am 47 de ani.

– Da de ce, dom’ profesor, 47?

– 47 de razboaie a avut Stefan cel Mare, dupa fiecare razboi construia o biserica sau manastire si cifra asta o tin minte.

La istorie îl aveam pe Polianski care vorbea româneste ca vai de lume. Mi-aduc aminte ca odata adusese tezele si comenta rezultatul: „Chezele în general sunt foarche slabe, numai Boris Cazacu a achins putin si pe gheparche pe Maria Terezia”. La Gimnastica îl aveam pe Erhan, un tip tânar, sportiv, cu corp atletic, toti eram lesinati dupa el. El ne iubea si ne lua apararea în cancelarie când aveam probleme. Eu eram un tip voinic si în front stateam în fruntea coloanei deoarece eram mai înalt, la recrutare am avut 1 metru opt zeci, care pentru atunci era mult, caci baietii nu erau asa de înalti ca acum. Faceam cu Erhan mult sport, volei si baschet si saream capra. Câte odata jucam si oina care era un sport specific românesc. An de an clasa noastra a luat campionatul scolii la baschet si eram trecuti pe un panou de onoare. Eu jucam fundas, dar câte odata fugeam si bagam si eu mingea în cosul adversarilor.

În clasele superioare era profesor la matematica Costrov, un rus dat naibii de rau ce era, si noi eram clei cum scapasem din povestirile lui Dembschi cel simpatic. Eu cred ca eram cel mai tamâie. Metoda mea de a fugi de la matematica: bagam o frunza de coada soricelului în nas si frecam nara cu putere. Dupa câteva minute izbucnea sângele. Ridicam mâna dreapta sau stânga deasupra capului, depinde pe ce nara curgea sângele si dadeam ochii peste cap. Vecinul meu se ridica si spunea cu voce tremurânda: „Dom’ profesor, lui Creanga i s-a facut rau”. El venea si se uita câinos la mine: „Scoate magaru’ si du-l la Infirmerie!” Colegul atât astepta, ca astfel scapa si el, apoi fugi la plumbi. Când n-aveam încotro si trebuia sa ma duca la infirmerie, aveam alta metoda. Primul lucru îti punea termometrul la subtioara. Atunci ma apropiam tiptil de soba, împingeam termometrul mai la spate si-l lipeam de soba. Odata nu am fost atent si când l-a luat infirmiera aveam 41.5. A chemat urgent doctorul care, când a venit, „îmi revenisem”, avem 36.8, si toata lumea a fost fericita ca nu am murit la ei. Daca era vara si nu ardea focul, frecam termometrul de camasa pâna se ridica temperatura  cât vroiam sa fie. Mai era o metoda, sa manânci creta pisata, dar era gretoasa si nu „lucra” totdeauna. Odata „fugeam” de la matematica si chiar fugeam de-mi scaparau calcâiele, si când dau coltul îl iau pe Costrov în brate care venea tacticos de pe strada cealalta.

– Creanga, erai sa ma dai jos, ce e cu tine?

– Fug la infirmerie, dom’ Profesor, ca sunt foarte bolnav. Si-l repun iarasi pe picioarele lui pe Costrov si fug din nou.

Ajuns în clasa, baietii sar cu gura:

– Vai dom’ profesor, lui Creanga i s-a facut atât de rau ca ne era frica sa nu moara.

– Saracu, stiu ca era sa ma  dea jos din fuga! Cere condica si scrie: „Pe Creanga l-am vazut fugind de la lectie, era sanatos, voinic si bine dispus”. Desigur ca foaia aia a disparut din condica, cu toate ca filele condicii erau numerotate.

La Româna îl aveam pe Gheorghe Cârtu, o mutra de turlan cu un dovleac mare, prevazut cu o chelie bogata, care-i dadea un aer de bonom, de fapt ce si era. A pus în scena „Harap Alb”, era admiratorul lui Ion Creanga. Eu eram un boier ce aveam un caftan rosu, facut de mama din hârtie creponata. Nu aveam talent teatral, si când trebuia sa spun o poezie mi se punea un nod în gât si începea sa-mi bâtâie capul. Ca boier, nu aveam de spus nimic, apaream din culise, trebuia sa traversez scena si sa ies pe partea cealalta. Am facut, cred, vre-o 10 repetitii, dar când sa ies din culise si sa intru pe scena, începeau sa-mi tremure picioarele. Pâna la urma, am reusit sa traversez scena fara sa ma prabusesc. La spectacol, sala era plina de parinti ce stateau pironiti locului si nici nu suflau ca sa-si vada odoarele. Ne-am bucurat de un succes rasunator. Piesa, la cererea generala, s-a mai jucat de câteva ori. Dar la unul din spectacole, un alt „boier” m-a calcat pe pulpana hlamidei mele si m-a lasat cu fundul gol. Spectatorii au râs copios, si au spus ca asta a fost scena cea mai hazlie. La o teza, Cârtu ne-a dat sa facem analiza gramaticala la o fraza din „Amintiri din Copilarie” a lui Creanga: „Logofete brânza-n cui, lapte acru-n calimari, chiu si vai prin buzunari”. Nimeni nu a putut sa faca analiza, nici chiar Boris Cazacu, care era tocilarul clasei.

Dar cel mai pitoresc personagiu era profesorul de desen Râbalcu. Cred ca avea vre-o 50 de ani, fusese colonel în armata Tarului. Din timp în timp se faceau asa zise „concentrari”, când îi îmbraca si pe civili în haine militare si câte odata faceau si instructie. Odata i-au „concentrat” pe profesorii de la Ion Creanga si, sa vezi comedia naibii, Râbalcu era colonel, si Valuta directorul era sergent. Ceilalti erau de la maior în jos.

La prima lectie de desen de la „Ion Creanga” nu m-a prevenit nimeni, de aceia am fost foarte socat. Când a intrat Râbalcu, eu m-am ridicat în picioare cum se facea la toti profesorii, toti ceilalti au stat jos si au început sa strige cât îi tinea gura: „FROSA! FROSA! FROSA!” Am ramas cu gura cascata si ma uitam nedumerit. Un vecin de al meu mi-a strigat tare ca sa astupe zgomotul: „Striga si tu ma!”. Eu nu îndrazneam sa strig, atunci altii s-au rastit la mine, si am început sa strig si eu. Cu încetul am înteles. Râbalcu avea o familie numeroasa si de nevasta… o tata lalâe si mai mult lata de cât lunga, care venea si se plângea la baieti ca Râbalcu are o ibovnica Frosa si ca sta mai mult la ea decât acasa… si nu mai aduce leafa la familie „ca îi da lui sterva si curva aia”. Ea vorbea româneste mai bine ca el, pe semne ca era moldoveanca. „Strigati la el si faceti-l de râs, baieti” si baietii atât asteptau. La lectiile lui Râbalcu era un vacarm de nedescris, nimeni nu era atent, unii cântau „Traiasca Regele”, altii jucau leapsa pe ouate, altii bâza, el statea cu fata la tabla si desena. Ce desena? „Un vacuta mitica, o caluta frumusica”.

Odata ne-am vorbit si, când a venit Râbalcu în clasa, ne-am sculat toti odata în picioare, apoi era o liniste de se auzea musca. Râbalcu s-a fâstâcit rau, s-a asezat cu fata la tabla, conform obiceiului lui si a început sa deseneze. Se vedea ca nu era la locul lui si deodata explodeaza: „Da ce sunteti nebuni, ce aveti?” si atunci noi am început „FROSA! FROSA!” si el s-a linistit si si-a vazut de treaba.

Când eram în clasa a saptea o grupa de elevi mai inimosi, ca Vlad Bejan, Colea Dreab, Boris Cazacu si eu am, am reinviat Societatea Stiintifico-Literara „Bogdan Petrieicu Hajdeu” – al carei presedinte a fost ani de zile savantul de mai târziu Eugeniu Coseriu – si m-au ales pe mine presedinte, (probabil fiindca ma chema Creanga!). Vlad Bejan este acum doctor pensionar, fost director la un spital din Iasi si Boris Cazacu era pe timpuri doctor la Spitalul Studentesc din Bucuresti, ce-o fi cu altii, Dumnezeu stie. La sedinta de deschidere, cuvântul trebuia sa-l tin eu, nu aveam nici o experienta, nu stiam ce sa spun si m-am bâlbâit penibil. Cel putin, daca mi-as fi scris câteva fraze pe o hârtie, dar m-am facut de bacanie. M-a salvat Cazacu, care s-a bagat pe fir si a început sa vorbeasca el fara cusur. Am reeditat si revista „Crenguta”. Primul numar l-am tiparit la un tipograf, evreu rus, care abia îngaima câte ceva în româneste. El spunea: „Revistu lui Crengutî”. Am tiparit atunci 250 de exemplare, eu am învârtit de o roata care avea o manivela de mi-a venit rau, caci tiparnita nu avea motor electric. Al doilea numar l-am scos mai bine, la o tipografie cu motor electric si cu caractere frumoase, Tipografia Eparhiala Balti, din strada General Bethelot nr. 32, chiar si cu unele desene si figuri. Eu am pus un motto pe coperta revistei (care de fapt m-a condus toata viata): „Prin munca, spre ideal!”. Apoi au navalit hoardele barbare din stepele asiatice si totul s-a spulberat. Termin cu cuvintele lui Eminescu: „Cine-a îndragit strainii, mânca-i-ar inima câinii!”.

Toronto, Canada