OVIDIU HURDUZEU – Interviu

On By nelursIn InterviewLeave a comment

de Drd. Stelian Gombos

Ovidiu Hurduzeu crede ca ascetismul ortodox este un antidot împotriva consumismului american: „România sa înceteze sa mai aplice modele din import!“

 

Românii au din ce în ce mai multe solutii ca sa priveasca realitatea lumii internationale. Afla astfel ca si în locuri mitizate, precum SUA, oamenii cauta disperati o realitate mai buna. Ovidiu Hurduzeu, scriitor si critic social român, ne propune câteva secvente americane, bune sa ne întareasca sufletul si credinta.

Ovidiu Hurduzeu, scurta biografie: Ovidiu Hurduzeu, nascut la Bucuresti în anul 1957, este un scriitor si critic social român, stabilit în California din anul 1990, doctor în literatura franceza si stiinte umaniste al Universitatii Stanford, SUA. Este autorul unui volum de proza scurta, al unui roman, al unui studiu asupra cazului Unabomber si a doua carti de eseistica: “Sclavii fericiti” si “A Treia Forta. România profunda” (împreuna cu Mircea Platon). Îngrijeste împreuna cu economistul catolic american, John Medaille, o antologie de texte despre distributism si noua economie civica, sub titlul “Economia libertatii: Renasterea României profunde”.

– Domnule Ovidiu Hurduzeu, stiu ca traiti în SUA de ani buni. Cum îi vad americanii pe români, pe diferite nivele, de la nivelul omului politic pâna la cel al omului de cultura?

– Pentru americanul de rând, care nu poate localiza nici New Yorkul pe harta, România nu exista sau a aflat de ea din întâmplare, din surse aleatorii. Cât stim noi despre insulele Sao Tome si Principe, atâta stiu si acesti americani despre România. La nivel de stat, relatiile par excelente. În mass-media americana avem o imagine “calduta” spre negativa. Suntem mereu prezentati în negru-cenusiu, ceea ce ridica unele întrebari asupra gradului de informare si de obiectivitate a persoanelor care prezinta informatii despre România. În mediile universitare si în cele profesionale avem o imagine foarte buna. Studentii români care studiaza în SUA sunt peste media colegilor lor americani, iar profesionistii din diferite domenii sunt aproape unanim apreciati. Dar nu ne impunem numai prin competenta, ci mai ales prin competenta asociata unor trasaturi umane deosebite, între care inteligenta, omenia, cumpatarea si harnicia sunt doar câteva. Sistemul economic si cultural din România, pentru a-si justifica falimentul, a indus în mintea cetatenilor ideea unui caracter românesc congenital pervertit: nu mai este nimic de facut întrucât asa suntem noi ramasi de la Dumnezeu, sa fim neputinciosi si hoti. Nimic nu poate fi mai fals. Este o adevarata ideologie satanica strecurata în suflete cu scopul de a descuraja poporul român si a-l mentine într-o stare de sclavie.

Plecarea definitiva a tinerilor din România este o tragedie nationala

– S-a vorbit foarte mult de o anume atmosfera din interiorul diasporei românesti. Lucruri nu tocmai bune. Care este acum atmosfera în comunitatea românilor care traiesc în SUA? Care este orizontul asteptarii acestor români în legatura cu evolutia României în spatiul UE?

– Si aici se exagereaza dezbinarea si se trec sub tacere lucrurile bune care se fac în baza comuniunii spirituale a românilor. Pe noi ne uneste Duhul, si nu un spirit legalist sau colectivist, suntem o simfonie pluripersonala, nu un musuroi de furnici, crestem într-o Biserica, si nu într-o pura ordine juridica sau economica. La noi solidaritatea are la baza principiul vecinatatii. În diaspora, traim în familia extinsa, cu prietenii, cu neamurile, cu enoriasii de la biserica, iar aceasta poate crea impresia de “izolare”. La nevoie, “vecinatatile” se unesc, dar trebuie sa existe o nevoie adevarata. Majoritatea românilor din diaspora vor binele României – din moment ce noi, cei din SUA, nu ne lovim zi de zi de prezenta UE, nu traim din finantarile Uniunii, nu trebuie sa luptam cu legislatia ei stufoasa, suntem într-un fel detasati de evolutia României în spatiul UE. Ramânem însa profund îngrijorati de evolutia României în propriul ei spatiu, în propria ei casa si ograda.

– Ce valori culturale sau de alta natura, de marca româneasca, circula în sistemul atât de vast al civilizatiei nord-americane?

– Tot ce are mai bun poporul român ajunge mai greu sau mai usor si în SUA. Faptul ca aceste valori nu reusesc întotdeauna sa se impuna este o alta problema, care tine de modul lor de difuzare, de obstacolele pe care le întâmpina în a fi larg cunoscute, si nu de calitatea lor intrinseca.

– Multi tineri români, majoritatea bine scoliti, se îndreapta tot mai mult spre SUA. Cum se integreaza si, mai ales, cum se raporteaza ei în continuare la tara natala?

Plecarea definitiva a tinerilor din România este o tragedie nationala. O si mai mare tragedie este lipsa unui program coerent si realist de repatriere. Fiecare tânar are modul lui de raportare la România, în general tinerii români imigranti sunt prea preocupati sa-si faca un rost în SUA ca sa se mai gândeasca la soarta României. Ca orice imigrant, sunt mânati de imbolduri nostalgice sa “ajute tara”, mai organizeaza câte un club românesc pe la universitatile americane unde studiaza si… cam atât…

 

Ortodoxia cunoaste o raspândire mare în SUA

 

– Exista o opinie, conform careia modelul american de viata, în general, ar fi lipsit cumva de ancore spirituale. Care este locul Ortodoxiei, cu valorile ei, cu mentalitatile ei, în ansamblul lumii americane contemporane?

– Spre deosebire de România, unde se încearca subrezirea Ortodoxiei chiar din interiorul ei, în SUA, Ortodoxia cunoaste o vigoare si o raspândire extraordinara. Nu mai este un secret pentru nimeni ca SUA trec printr-o profunda criza culturala. Într-adevar, civilizatia americana si-a pierdut ancora spirituala. Religia principala a SUA, protestantismul, s-a transformat drastic în ultimii 30-40 de ani. Dintr-o religie bibliocentrica ce punea accentul pe sacrificiul de sine si dreptate în numele lui Dumnezeu, a devenit în mare parte ceea ce se numeste the prosperity Gospel: “Asculta poruncile lui Dumnezeu si El te va îmbogati”. Vechii predicatori ca Billy Graham au fost înlocuiti de tipi precum Joel Osteen, care a cumparat un stadion de 64.000 de locuri si l-a transformat în biserica, o biserica unde aproape ca nu mai este pomenita biblia. Popularitatea de care se bucura carti ca “Rugaciunea lui Jabez” este un exemplu graitor despre starea de cadere spirituala prin care trece America. În acest context, din ce în ce mai multi protestanti americani se convertesc la Ortodoxie. Unii regasesc credinta cea adevarata dupa ce au cunoscut modernismul si coruptia anglicanismului, saracia spirituala a protestantismului american si scandalurile care zguduie periodic catolicismul. Vreau sa subliniez ca majoritatea celor care se convertesc adopta Ortodoxia cu trup si suflet, iubesc traditia ei monastica si nu doresc în nici un fel ca Ortodoxia sa se schimbe. Regasesc acea ancora spirituala pierduta. Ascetismul Ortodox este un antidot împotriva consumismului american, ofera o atractie enorma pentru americani întrucât este un ascetism ce pune în valoare frumusetea lumii. Doar în Ortodoxie frumusetea si ascetismul nu sunt în contradictie, ci se sustin unul pe altul într-o viziune iconica asupra lumii. Dupa ce-au ratacit prin alte credinte, acesti americani redescopera cu multa multumire o biserica condusa nu de o carte (Biblia) sau de o persoana umana (Papa), ci de însusi Iisus Hristos. Am întâlnit multi dintre acesti ortodocsi. Fericirea de pe fetele fratilor mei americani, rugaciunile lor de recunostinta – recunostinta de a fi reintrat în Duhul dreptei credinte în Iisus Hristos, hotarârea lor ferma de a nu schimba nimic din dogma si învatatura transmise de traditiile Ortodoxiei m-au ajutat sa ma întaresc în propria mea credinta.

Prabusirea unui mod de viata rezultat în urma a doua revolutii

 

– În România, toata lumea acum pare a fi preocupata de criza economica. Multi vad primele cauze ale declansarii acestui fenomen complex în slabiciunile economiei de tip american. Adica o economie excesiv speculativa sau, în termeni de bun-simt crestin, o economie bazata pe lacomia excesiva a capitalului multinational. Care sunt opiniile dvs. cu privire la acest fenomen?

– Criza mondiala actuala este una de sistem. Asistam la prabusirea unui mod de viata si productie rezultat în urma a doua revolutii. Pe de-o parte, revolutia culturala a “noii stângi”, începuta în anii 1960, care a produs un relativism generalizat, o societate fragmentata si distrugerea valorilor traditionale – deci, un libertarianism cultural -, iar pe de alta parte, un libertarianism economic sustinut de dreapta neoliberala, declansat prin decizia politica a Administratiei Reagan, urmata la scurt timp de conducerile altor mari economii dezvoltate, de a relaxa legile antimonopol. Odata ce mecanismul “dereglementarilor” s-a pus în miscare, el nu a mai putut fi oprit. Dreapta neoconilor (neoconservatorii) nu a facut decât sa continue în plan economic excesele din plan cultural ale stângii. Potrivit actualului “rege-filosof” al conservatorilor britanici, Phillip Blond, libertarianismul cultural si cel economic au avut o agenda comuna, ambele sustinând o ideologie liberala denaturata. Si nu numai o ideologie denaturata, cât mai ales o antropologie anticrestina. În locul persoanei, în sens crestin, care exista numai în comuniune cu celelalte persoane, unice, libere si responsabile, neoliberalismul a pus individul monadic condus doar de propriul interes egoist. Tarile occidentale dezvoltate nu au luat în considerare sfatul întelept al Papei Ioan Paul al II-lea, care le-a avertizat imediat dupa caderea Zidului Berlinului, în enciclica Centesimus Annus: “Tarile occidentale, la rândul lor, risca sa vada în aceasta prabusire a comunismului o victorie unilaterala a propriului lor sistem, ceea ce le-ar împiedica sa opereze modificari necesare în acel sistem”.

 

“Omul nou” european va da gres

 

– Poate România, dupa 20 de ani de cautari si ajustari – mai ales la modele europene , sa-si gaseasca o identitate care sa-i asigure un echilibru economic, social si cultural într-un sistem mai larg, cum este cel al UE?

– UE nu poate oferi un model unic de dezvoltare într-o Europa a natiunilor, unite într-o comunitate de destin. Toate încercarile de amalgamare si pritocire a valorilor si populatiilor de pe batrânul continent pentru a obtine un “om nou” european, pe modelul lui homo sovieticus, vor da gres. Vor destabiliza si mai mult echilibrele economice, sociale si culturale, deja fragilizate de criza economica, declinul demografic si imigrarile masive din afara Europei. România sa înceteze sa mai aplice modele din import, venite la pachet, si sa treaca de îndata la elaborarea de practici economice si sociale “made in Romania”, spre binele comun al românilor si, deopotriva, al partenerilor nostri europeni.

– Am putea vorbi de un model românesc pe care sa-l cladim, usor-usor, si-n plan economico-social în urmatorii ani pe drumul asezarii României în sistemul european? Un model care sa semene întrucâtva cu cel al unor tari precum Spania, Italia si, de ce nu, Polonia?

– Noi nu avem de ce si nici nu am putea sa aplicam ad-litteram un model provenit din alte tari. Trebuie sa restauram, sa aducem la zi propriile noastre modele economice pe care le-am sters din memoria colectiva si în buna parte si din arhive. În cercurile conservatoare traditionale din Anglia si din SUA – ma gândesc în primul rând la gânditori si economisti catolici precum Stefano Zamagni, John Médaille, Thomas Storck, sau la anglicanul Phillip Blond – este redescoperit cu admiratie modelul distributist din România lui Ion Mihalache. În anii â20 marele gânditor englez G.K. Chesterton prezenta modelul românesc drept un exemplu demn de urmat pentru întreaga Europa. Pâna la expozitia dedicata istoriei cooperatiei din România, organizata de istoricul Emilia Corbu la Slobozia (expozitia este înca deschisa publicului), nu se stia mai nimic de dimensiunile si complexitatea sistemului economic distributist care a functionat în România dinainte de comunism. Tara noastra a fost pusa pe butuci fiindca a urmat modele straine de firea românului, de rostul crestin al vietii sale, modele prea putin adaptabile realitatilor social-economice de pe aceste meleaguri. Cum modelele importate s-au prabusit – chiar presedintele tarii a recunoscut-o în discursul recent de la Tusnad -, în zadar vom încerca sa le cârpim cu petice “morale”, keynesiene, etatiste etc. Observ ca în ultimul timp unii ar vrea sa vopseasca gardul economiei în culorile “crestin democratiei”. Este o încercare de a “binecuvânta” crestineste coruptia, abuzul si cleptocratia de la noi. Sper ca Biserica Ortodoxa sa nu se lase amagita de aceste manevre politicianiste. Mântuitorul a spus: “Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haina veche, caci peticul acesta, ca umplutura, trage din haina si se face o ruptura si mai rea”.

 

Un model economic pentru România

 

– Dupa câte ne-ati spus, lucrati la “un model economic pentru România, model în concordanta cu valorile noastre crestin-ortodoxe”. Faceti o descriere succinta, pe întelesul tuturor, a acestui proiect. Singurul model care este cu adevarat în concordanta cu valorile crestin-ortodoxe este modelul distributist al “economiei civice”, bazat pe antropologia crestina a persoanei, pe sustenabilitate, pe subsidiaritate, pe valorile omeniei, daruirii si iubirii crestine. Prin ce este el în concordanta cu valorile crestine?

– În primul rând, prin faptul ca urmareste respectarea demnitatii si autonomiei cetatenilor în toate laturile vietii sociale, de la alocatia pentru nou-nascuti pâna la asigurarea unui venit drept. Celelalte modele economice promoveaza pe homo oeconomicus, care nu este o persoana, ci un mijloc, o “resursa umana”, exploatat ca marfa sau ca sursa de profit. În al doilea rând, economia civica promoveaza dezvoltarea durabila si la scara umana, si nu un progres nesabuit, de dragul progresului; hiperindividualismul este înlocuit de personalism, în care interesul personal este urmarit cu responsabilitate si armonizat cu cel al comunitatii. Si, în al treilea rând, economia civica propune raspândirea larga a proprietatii productive sub forma unor entitati mici si mijlocii care functioneaza “în retea” sau în asociatie unele cu altele. Numele de distributism, sub care mai este cunoscut modelul, nu înseamna “distribuirea bunastarii/bogatiei” din modelul socialist, ci distribuirea proprietatii productive (aici intra si cunostintele, si creditele ieftine destinate productiei). Nu este vorba numai de o schimbare de model economic, ci de o întreaga paradigma sociala si culturala. Modelul nu este “de import”, desi a fost teoretizat, la începutul secolului al XX-lea, de gânditorii catolici G.K. Chesterton si Hillaire Belloc. În trecutul nostru, distributismul a stat la baza economiei taranistilor lui Ion Mihalache, dar îl regasim si în modurile populare de guvernare din traditia zemstovului rusesc, evocate de marele gânditor ortodox Alexandr Soljenitîn si functioneaza cu succes, azi, în multe locuri de pe glob. Doua exemple concludente: cooperativele Mondragón din Tara Bascilor, cu cei 100.000 de proprietari-lucratori si 50 de ani de activitate încununata de succes, si economia civica a Emiliei-Romagna, unde 40% din PIB provine de la firmele care lucreaza în sistem partenerial si asociativ. Este o economie a libertatii si demnitatii umane. O economie a daruirii si fratietatii. O propunere ortodoxa de scoatere a României din criza.

– Domnule Ovidiu Hurduzeu, va multumesc foarte mult, dorindu-va mult succes în continuare!…

 

 

 

ALTER EGO

On By nelursIn poetryLeave a comment

de Jianu liviu-Florian

 

De dimineata, aflu in pridvor,

De templu vechi, un intreprinzator –

De n-ar avea o pensie, saracul,

Si in pronaos, l-ar vedea pe dracul –

 

Si-a ridicat un chiosc, pe langa piata –

Si vinde-un fel de capete de ata –

Dar intre criza mica, si cea mare,

Nu sunt cumparatori, nici de mancare –

 

Sunt unii care au in criza Raiul,

Si altii sunt in criza cu malaiul,

Gasesti, aliniati, spre Rai, in scara,

Si mari mosieri, si vite de povara –

 

Oricat e criza mare, si de bine –

Solutia nu-i afara, ci in tine –

Oricat de rea, o Lume-i sub obroc

In inima, de-i faci un pic de loc –

 

Sunt vremurile-n  lume-atat de crude,

Ca lumea-ti pare-un Paradis de  Iude –

Atunci, sa speli la Iude, calm,  calcaiul,

Caci intre Iude, poate esti intaiul –

 

Sa colindam Bisericile-aceste –

Un dram de mila, inca, de mai este –

Sa ne mai dovedim, din crudul hau,

Ca stim ce suntem, si ne pare rau…

 

20 mai 2011

TEATRUL NOTTARA – München-Stuttgart-Frankfurt

On By nelursIn Europe, News, RomaniaLeave a comment

TEATRUL NOTTARA BUCURESTI

PREZINTA

 

În Piata Vladimir

cu

 

Emil Hossu si Luminita Gheorghiu

 

comunicat de Florin Zaheu

 

“…când crezi ca nu mai însemni nimic pe lume, ca ti se ia totul, fara sa primesti ceva în schimb,

ca marginea vietii tale e o prapastie si singura libertate pe care o mai ai – e sa te arunci în gol,

gândeste-te ca cea mai eleganta solutie ar fi totusi …sa începi, pur si simplu, o viata noua…”

Spectacolul „În Piata Vladimir” pus în scena de Teatrul Nottara din Bucuresti, în regia lui Petru Hadârca,

e genul acela de poveste care contine toate ingredientele necesare pentru a stoarce emotii din public.

Doze potrivite de lacrimi si râs, asadar, simplitate, si doi actori care stiu bine sa tina în frâu si râsul, si plânsul.

În Piata Vladimir se întâlnesc dupa 40 de ani, doi fosti colegi de scoala. Amândoi coplesiti de saracie si de nefericire,

îi apropie totusi amintirile unui anotimp mult mai generos, prima dragoste, valorile umane în care mai cred…

El e un „fost” mare actor, iar ea o fosta colega de-a lui de scoala, în adolescenta putin îndragostita de el.

 

Îsi istorisesc micile drame care le-au traversat vietile si hotarasc pe nesimtite sa-si uneasca…. nefericirile.

Se casatoresc…!?, încercând sa ia totul de la început…!?,

…consumând ultima iluzie si ultima sansa de a da sens unor destine blocate la capat de linie..!?

Traita la Moscova, Bucuresti sau oriunde în Europa, drama cuplului se dovedeste ca ar putea fi identica.

„Acolo si aici”, aceeasi criza economica, financiara, morala, de generatie, de vârsta –

…vârsta unei (alte) generatii de sacrificiu.

Regizorul si actorii reusesc sa construiasca pe scena, într-un laborator virtual, imaginea unor vieti alienate

într-o lume decadenta, vulgara si cruda, un spectacol universal valabil,

în care omul contemporan se regaseste în multe dintre întrebarile sale fara raspuns.

Discursul actorilor este impecabil si cine a vazut-o pe Luminita Gheorghiu în urma cu câtiva ani în rolul deja celebru din filmul

„Moartea domnului Lazarescu” – o va redescoperi la fel în spectacolul teatrului Nottara.

O delicatete amestecata cu un firesc cotidian, umor, tristete si adevar în fiecare gest.

Emil Hossu joaca si el aceeasi carte a adevarului si a firescului, jonglând cu patetismul si redescoperind în mijlocul tristetilor

si al neputintelor spre care l-a dus viata, placerea de a flirta si de a iubi.

Doi oameni striviti de propriile destine, transformati în fiinte aproape asexuate de viata si de societate si care se redescopera barbat si femeie.

Redescopera placerea de a darui si de a visa împreuna.

E o placere – acea placere de nereprimat cu care vizionezi, iar si iar filmul „Gara pentru doi”, cu care asculti valsul lui Sostakovici,

pe care de altfel se si înfiripa primul – dar se si destrama ultimul lor sarut.

– e o placere, asadar, sa vezi în scena doi mari actori, fara masti, aproape fara regie, într-un spectacol de teatru construit, evident, din destinele publicului.

Un spectacol compact, cu o scenografie sugestiva, bun de jucat, la nevoie, spune regizorul, si pe aripa unui avion.

 

Va asteptam,… dupa cum urmeaza:

 

München – Vineri 20 Mai, ora 19.30,

Gasteig (Blak-Box) – Rosenheimer Straße 5, 81667 München

http://www.gasteig.de

 

Intrarea: 20€

Stuttgart – Sambata 21 Mai – ora 18:00

 

Stuttgart, Turn- und Versammlungshalle Stuttgart-Ost – Schönbühlstraße 90, 70188 Stuttgart

 

http://www.forum-gerrum-stuttgart.de

Intrarea: 20€ / 15€

Frankfurt am Main – Duminica, 22 Mai, ora 19.00,

Internationales Theater, Hanauer Landstr. 7 (Zoopassage), 60314 Frankfurt am Main

http://www.gasteig.de

Intrarea: 24€ / 20€

Florin Zaheu


 

DESCHIDE-MI OCHII !

On By nelursIn Bible, Christian PerspectiveLeave a comment

Recenzie de Carte – de George Danciu


Motto: „Deschide-mi ochii ca sa vad lucrurile minunate ale Legii Tale” –      Psalmul 119.18


Deschide-mi ochii!. Autor: Ana Tatar Andras. Editura „RISOPRINT”, Cluj Napoca, 2011, 371 pagini.

 

 

Ana Tatar Andras este originara din  zona Clujului, însa acum locuieste si traieste în North Carolina, USA. Cei care o cunosc constata ca Ana  este o fire deschisa,  mereu zâmbitoare, atenta, gata sa vina in intâmpinarea nevoilor celorlalti, cu o vorba buna,  de încurajare,  sau cu o fapta care sa împlineasca o trebuinta.

. Cele peste 360 de meditatii, câte una pentru fiecare zi a anului, nu dezmint cele afirmate, dimpotriva, contureaza si mai bine, si implicit ne vorbesc,  despre caracterul si înclinatiile sale crestine,în pagini  strânse cu pricepere în cartea de „Meditatii zilnice  bazate pe Evanghelia dupa Ioan”, Deschide-mi ochii!, publicata la Editura RISOPRINT Cluj Napoca.

Pastorul Livius T. Percy descrie in doar câteva cuvinte care e scopul acestor meditatii pentru cititor:

„ Cu sensibilitate si dragoste, Ana Andras ne invita sa ne delectam in Cuvânt, in rugaciune si in meditatie la frumusetea Domnului, descoperita in Scriptura. Ne invita sa privim apoi viata si problemele cotidiene prin prisma Cuvântului, sub calauzirea Duhului Sfant, asa incât Cuvântul sa devina viu si lucrator in noi.”

Inca din primele cuvinte scrise, Ana Tatar marturiseste:

„Nu este un lucru usor sa fii o femeie credincioasa in zilele noastre. Viata nu a fost niciodata o provocare atât de mare.” … ”Dumnezeu sta gata sa ajute, ori de câte ori î i cerem.” … ”Pânza vietii se tese cu multe obiceiuri, dar nici un obicei nu este mai important decât rugaciunea si citirea Cuvântului.”

Cu alte cuvinte, esti ceea ce citesti si ceea ce faci. Ana Tatar citeste Cuvântul mereu insetata si plina de iubire, mediteaza la El si inalta zilnic rugaciuni catre Dumnezeu. Ea si-a adaptat viata cotidiana dupa câteva  principii benefice, traind ghidata de aceste practici spirituale sanatoase.

Chiar daca nu se refera in mod explicit cine i-a fost modelul pentru viata sa spirituala, Ana vorbeste despre bunica ei si despre matusa Florica care au incurajat-o sa invete, sa citeasca, sa cânte si sa se roage; vorbeste despre exemplul bun al parintilor; vorbeste despre Biserica din Panticeu si despre Biserica Baptista Iris, din Cluj, unde l-a avut  pastor pe Beni FARAGAU – foarte cunoscut in lumea evanghelica din România si de afara –,îl aminteste si pe Nelu Cartis si alti prieteni clujeni alaturi de care a crescut spiritual.

Insa, fara nici o indoiala, modelul ei este Isus Cristos, pe care îl adora si despre care marturiseste in mod constant în  meditatiile sale.

E bine sa retinem acest nume, ANA TATAR (Ana Tatar Andras, in urma casatoriei cu John ANDRAS, român stabilit in America), deoarece, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne propunem sa publicam periodic cate una din  meditatiile ei.

 

SIMFONISM SCANDINAV

On By nelursIn News, RomaniaLeave a comment

SIMFONISM SCANDINAV


DE INSPIRATIE ROMÂNEASCA

Comunicat

de Dragos PREDA

 

 

 

 

UNIUNEA COMPOZITORILOR SI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA

CLUBUL PENTRU ROMANIA

Aula Palatului Cantacuzino

Bucuresti, Calea Victoriei 141

SIMFONISM SCANDINAV

DE INSPIRATIE ROMÂNEASCA

Vineri 20 mai 2011, ora 18

 

Compozitor: Pekka Jalkanen

Program:

Nunta Soarelui

Vecernie

Concert pentru kantele si coarde

Interpreteaza: Elida Târtopan, Madalina Danila, Eva Alkula, Molnár  Tibor, Lokodi Károly, Molnár József, Zágoni Elod

Dirijor: Remus Grama

Prezinta: Marin Marian-Balasa

 

Descrierea proiectului:

 

În 1972, ca student, compozitorul Pekka Jalkanen a vizitat România rurala si… s-a îndragostit de aceasta tara. În sprijinul demersurilor sale de a cunoaste foarte bine radacinile documentare si inspirationale ale muzicilor românesti, a revenit în 1992 si alaturi de profesorul Marin Marian Balasa a efectuat campanii de culegere de folclor în nordul Moldovei. Compozitorul finlandez a continuat sa studieze intens muzicile traditionale românesti, precum si lucrarile lui George Enescu.

 

Pe parcurs, culegatorul a ajuns sa cunoasca foarte bine si creatia compozitorului, apreciind atât calitatea acesteia (de profesionalism suprem si de simfonism dens), cât si numeroasele elemente de sorginte româneasca ce se întrevad clar din muzica sa.

 

Creatia lui Pekka Jalkanen aduce un mare serviciu culturii românesti – egal traditional-folclorice, liturgic-ortodoxe si savante, fiind vorba despre o muzica ce poarta amprenta româneasca nu doar prin titluri (compozitorul finlandez are titluri original-românesti, precum „Vecernie” si „Nunta Soarelui”), ci si prin trama si discursul sau muzical (a se vedea enescianismul din concertul sau „pentru kantele si orchestra de coarde”).

 

Compozitorul Pekka Jalkanen, însotit de interpreta Eva Alkula, a sosit în România recent, la începutul lunii mai 2011. Pe data de 17 mai, în finalul „Zilelor Muzicale Târgumuresene”, a avut loc primul concert „Simfonism scandinav” cu muzicieni locali (prin colaborare cu Filarmonica din Târgu Mures).  În plus, la sediul Universitatii de Arte Teatrale din Tg. Mures, oaspetii finlandezi au avut o conferinta de presa, iar apoi, în cadrul unui workshop deschis,  Eva Alkula a prezentat si a demonstrat, în fata studentilor si profesorilor, calitatile si tehnicile interpretarii la kantele.

 

Pe data de 20 mai, ora 18, în Aula Palatului Cantacuzino (Calea Victoriei 155), va avea loc la Bucuresti cel de-al doilea concert” Simfonism scandinav de inspiratie româneasca”, prezentând publicului piesele „Nunta Soarelui” (pentru flaut si vioara), „Vecernie” (pentru kantele solo) si” Concert pentru kantele si orchestra” (în versiunea pentru kantele si cvartet de coarde).

 

Pentru acest concert, Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din România a pus la dispozitie sala de repetitii si de concert. Daca doriti mai multe detalii legate de acest proiect cultural venit sa sustina si sa promoveze relatiile de prietenie dintre cele doua state accesati urmatoarea adresa:

 

http://www.finland.ro/Public/default.aspx?contentid=220740&nodeid=38122&culture=ro-RO

 

Cu prietenie si aleasa consideratie,

 

Dragos PREDA

ROTARY TRIUMPH BUCURESTI

LSRS

http://www.lsrs.ro/

IRSCA Gifted Education

http://www.supradotati.ro

http://giftededu.org

Graphis 122

http://postfiction.org/

http://graphis122.wordpress.com/

 

Maria din Magdala

On By nelursIn ArticolLeave a comment

Hanna BOTA

Maria din Magdala, roman
Editura Limes, 2007

“Pentru mine prima iubire. Trebuie sa fie si ultima. Am sa mor daca va mai fi sa fie. E prea devastator. E prea unic. De-aceea am început sa risipesc departe de casa, sa ma risipesc. Cine esti tu? Daruitor si puternicdominator, dur si taios,vai de cei care ajung sa fie ciopârtiti ( horribile dictu,n) de tine, dar bun si statornic. Cui fiecare gest îti simt dorul de a ma ocroti, de-a ma învalui în liniste, de-a proteja ceea ce e atât de duios iubesti”.
Esantionul de mai sus, este o cheie rasucita în interiorul unui amplu de fapt monolog al feminitatii de tip Sulamita,din “Cântarea Cântariilor” a lui Solomon. În peste 212 pagini evangheliare, în sensul pretextual apocrific, construit epistolar- eseistic, personajul Hannei Bota rasare si se retrage într-o mai degraba esoterica, gnostica, din perindarea prin “ odaile” unui palat-labirintic, pejorative zicând. Autoarea fiind licentiata în teologie pastorala si teologie – litere, face din carte un studiu aplicat echivalent cu un doctorat cu brio.Disciplina hermeneutica, verva cu aplomb poetic tragic, Hanna Bota este egala siesi, cea din registrul poetic care trenase între generatia doua -miista si pe contrasens polemic cu agonismul – acest sub- curent devastator, al violentei de limbaj ca simptom al suferintelor induse din caderea sistemului totalitar. Cartea este si un “ manual initiatic”, în ceea ce as numi metodologie noua, neoprotestanta în speta, însa gravitând pe orbita biblica vechi- testamentara. Tipologia personajului central este reproiectata modern, Maria Magdalena revine într-un spatiu centrifugal, la extrema celei deformata de literature en vogue a “ codurilor” Da Vinci-ene si mai ales de scriitura catolica.
Recursul la originismul  topologic biblic, limbajul “ arhaic”, re- racordat în prezentul imediat, este sistematic condos într-o naratie cu tinta soteriologica.
Cu finete si minutiozitate laborioase, dar si cu o inflexibilitate ce apartine crezului, pâna la “ metalizarea” timbrului profetic, psihanaliza unui obsedant “ dincolo de sine” exploreaza zonele subconstientului agitate de spirit, si pare-se ca admiratoare în parte a poeziei Voiculesciene din perioada sa de detentie, Hanna Bota impregneaza liric “ închipuit” ( parafrazic si colocvial) o epica foarte comunicabila prin sarmul de “ love story”. Numai ca procedeul ei de semiotician practicant, sau de teolog pragmatic, reda un experiment transparent propriu, asa cum lasa a se-ntelege segmental sus- citat. Negresit, din asaltul fara precedent al literaturii religioase de la noi, romanul Hannei Bota se distinge prin forta conspectativa si tinta “ punct ochit, punct lovit” a redimensionarii “  spirituale într-o paradigma noua, evenatual înnoitoare. Maria din Magdala se simte “ captiva” în templele barbatului- devastator, posesiv, oscilând între primitivismul “ regal” al castei asa cum îl “ conserva” memoria arhaicei psihologii iudaice ( Jahweh cel gelos si cuceritor- devenitor…) – rasarind din desertice nadiruri ( telurice – nocturne) strivite de orizontul “ ceresc”. “ Dominator si puternic”, eventual orb la tandrete si sigur al gestului posesiunii paternale, de ce nu incestuoase? – însa paradoxal “ bun si statornic”, ocrotitor dar numai atunci când are resurse consumabile de înduiosare: ale egoului fata de sine? Ale sinelui platonic, androginic, efemer pe orizontala în cruce culcata, conjugala? Un eros estompat în sardine ronamntice, stilistice, dublat de dialogurile ce par ale unei  interioritati “ reci”, chiar sceptice, ale sfintelor cioraniene, refac traseul misticii precrestine si neo- crestine, în zona înca obscura a post- modernismului resurect, via America  reformista- evanghelizanta. Tonusul vag feminist- cerebralitatea feminitatii revarsata în text ne induce un fior antimetafizic, anihilant, neutral !-)  nu devine sententios – inflexibil, cu toate ca se simte un curent rece, de peste apele memoriei primordiale…

Daca ar fi sa aflu o formula  aparent gnostica pentru cartea aceasta, as scrie :

divergenta negru- purpuriu, paradoxal complementara, în razboi recuperator pe o arhetipala dilema a dualitatii umanului”.Însa acesta este  desigur,doar un artificiu…poetic.

TARGUL VINTAGE si HANDMADE -MADAME VINTAGE

On By nelursIn News, RomaniaLeave a comment

Va asteptam la

TARGUL  VINTAGE si  HANDMADE
“MADAME VINTAGE”

De “Sf. Constantin si Elena”, per. 20 – 22 mai 2011, Galati

Evenimentul va avea loc intr-o locatie speciala:
Gradina Restaurantului MONARCH, Str.Domneasca, Nr.70,
(Casa Auschnitt, fostul Consulat Italian cca.1900)

* vor fi prezenti artisti handmade, expozanti cu haine si accesorii retro si vintage, bijuterii si decoratiuni handmade.

din program:

Vineri, 20 mai  2011
– orele 11.00- deschiderea targului de primavara
– orele 13.00- demonstratie make-up profesionist cu Mira
* promovarea machiajului vintage
– ateliere handmade cu artisti decoratori
– orele 19.00 – inchidere

Sambata, 21 mai 2011
– orele 11.00- deschiderea targului
– orele  13.00- make-up profesionist cu Corina
– orele   14.00-19.00  ateliere  handmade cu artisti decoratori
– orele 19.00 – inchidere

Duminica, 22 mai 2011
– orele 11.00- deschiderea targului
– orele 12.00- make-up profesionist cu Cosmina
– orele 18.30 finalul targului
– orele 19.00-SURPRIZA – Fashion  Vintage
* prezentare  tinute retro si vintage – in incinta Restaurantului Monarch

Va invitam in atmosfera  calda si intima, lux,  eleganta, rafinament si muzica!
Toate acestea le puteti gasi in interiorul Restaurantului Monarch, intr-o adevarata atmosfera interbelica.
Veti  putea savura de la cele mai sofisticate mancaruri si bauturi pina la cele mai aromate ceaiuri si cafele intr-o atmosfera de neuitat.
Veniti si  nu veti regreta!
Paza si integritatea va fi asigurata de “SELECT SECURITY”

NU UITATI !– pe toata perioada targului continua colecta de jucarii pentru copiii defavorizati – “ADUCETI UN ZAMBET PE FATA UNUI COPIL !”

organizata de Constance VINTILA si Angela BACIU

Va asteptam!


DOR DE TARA (POEME)

On By nelursIn poetryLeave a comment

de George SAFIR

 

N-ATI VAZUT CUMVA O TARA?

Spuneti-mi, n-ati vazut cumva o tara?
Am fost plecat vreo patru ani pe-afara;
Azi am venit si-o caut cu ardoare,
Dar n-o gasesc si-n suflet rau ma doare.

O caut peste tot, am fost si-n sate,
Ogoare plâng în buruieni lasate,
Înspre paduri, potecile uitate
M-au ratacit într-un pustiu de cioate.

Acasa poarta nu e zavorâta,
Caci mama tot mai iese si se uita;
Atâta dor i-a mai ramas pe lume,
Feciorii sa-i mai strige iar pe nume.

Mosneagul iese-n cale si-o întreaba:
„Vine? La anul, cred! Acu-i la treaba,
La noi în tara-i multa saracie…
Stiu ei – ca de-or veni, la ce sa vie?!”

Spuneti-mi, n-ati vazut cumva o tara
Cântata de poeti odinioara,
Cu ochi de cer si plina de verdeata?
Am fost si-am cautat-o si la piata.

Acolo nu era, de buna seama,
Ca prea o înjurau români de mama;
Harbuzul, patrunjelul, biata pruna,
Erau culese parca… de pe Luna!

Chiar, voi nu ati vazut pe jos o tara,
Calcata în picioare si murdara?
Ce-aveti cu ea? Nimica nu va cere,
Eu o declar singura mea avere!

MI-E DOR, MAMA!

Mi-e dor, mama, sa ma saruti pe frunte;
Sa-mi spui, cum stii doar tu, lucruri marunte;
Mi-e dor de ochii tai senini, albastri,
De vorba ta blajina de sihastri.

Mi-e dor sa m-astepti seara la portita;
Eu sa mai vin fluierând pe ulita.
Mi-e dor sa-ti mai fac un nod la naframa,
Sa te mai vad trebaluind, of, mama!

Mi-e dor sa mai merg cu tata la coasa,
Prin iarba, descult, când roua se lasa,
Sa mai adorm pe-o capita de fân,
Cu greieri, la scripca, arcusul sa-ngân.

Mi-e dor sa-mi mai fie iarasi foame,
Sa ma catar printre crengi dupa poame
Si sa ma-ndop cu cirese amare,
Cu mamaliga ascunsa-n ziare.

Sa hoinaresc toata ziua pe dealuri,
La prânz sa m-arunc în iaz, printre valuri,
În amurg sa ma retrag înspre maluri,
Obosit, sa ma culc pe idealuri.

Mi-e dor sa-ti mai trimit câte-o scrisoare,
Macar asa… la câte-o sarbatoare;
Sa te întreb: „acum ce te mai doare,
Maicuta mea, cea sfânta nascatoare?”

Te-anunt ca voi veni de Paste-acasa.
Sa te gatesti, ca vreau sa fii frumoasa
Si vezi de taie gâsca cea mai grasa!
Caci vreau de Pasti sa stam cu toti la masa.

M-A TREZIT TATA

m-a trezit tata
tocmai visam
o pajiste înverzita
eu alergam dupa fluturi

sa mergem la coasa

mi-am tras pantalonii scurti
si am plecat amândoi
fara sa scoatem o vorba
cu noaptea în cap
nespalati si desculti
din când în când
ma opream
sa-mi scot spinul
ce nu-si gasea loc
decât
la mine în talpa

„hai mai iute, ma îndemna tata
acusi rasare soarele!”
si eu fugeam schiopatând dupa el

iarba se culca pe spate
ca niste soldati secerati de gloante
trezind greierii din somn

în urma noastra rasareau brazde
ca niste morminte

soarele a uscat totul
coasa nu mai taia

roua înmuiase iarba
ca o lacrima
o inima de piatra…

TRECUT-AU ANI, N-OR SA MAI TREACA!

Trecut-au ani si-or sa mai treaca
Pe-acest pamânt de osânditi.
Un om se naste, altul pleaca
Si cât traim suntem grabiti.

Azi te-ai nascut si n-ai rabdare,
Parintii vrei ca sa-i întreci.
Cum ziua este trecatoare,
La fel prin viata ai sa treci.

Matur o sa te vezi deodata,
Ghicindu-ti soarta în ghioc.
Si-ai sa blestemi ca niciodata,
În viata, n-ai avut noroc.

Cât timp speranta licareste
Si ‘nalti privirea catre cer,
În tine, gingas, glasuieste
Copilul, ca un mesager.

Din vise mari, înaripate,
Ai sa te-alegi c-un gust amar
Si tot te amagesti ca poate
Mai rupi o zi din calendar.

Trecut-au ani, n-or sa mai treaca!
Batrân la vorba si la mers,
Izvoarele îndata seaca
De-amu vei fi un… fapt divers!

VOI MURI AZI, POATE MÂINE?

Voi muri azi, poate mâine?
Ma-ntreb adesea când asist
La un concert de clopot trist;
Cât ne zbatem pentru-o pâine…

Multa lume-ndoliata
Asculta-acelasi vechi prohod
Si parca mi se pune-un nod
În rasina tamâiata…

Vei trece suflete un pod,
În groapa, trupul o sa-l lasi;
Prin tintirim, tacutii pasi,
Încheie-al vietii episod.

De-acum treci în amintire,
De parca nici nu ai fost viu;
Te-asteapta sfântul interviu
Si-un etern de… pomenire.

Lacrimi, daca vor mai curge,
De-atâta dor se vor usca;
La moartea mea se vor brusca
Hulpavi, bautori de sânge…

Tânar îs si sunt în vâna,
Dar când popa glasuieste:
„Doamne sfinte, miluieste!”
În pumn strâng niste tarâna…

ÎN LUME TOATE SUNT DESARTE

ai fost o nota muzicala
un do de sus sau poate-un la
deschis-ai un concert de gala
dar l-ai închis c-un…  tralala

ai fost pe scena primadona
si glasul tau suia divin
chiar înflorise-o anemona
când ai plecat cu bratul plin

în posturi te visam madona
îngenuncheam în rugaciuni
dar oja ta cu acetona
îmi aprindea sub talpi taciuni

când mai citesc azi câte-o carte
îmi fura ochii un verset
în lume toate sunt desarte
dar orice zi e un reset

si-atunci când viata n-are miez
încearca sa te relaxezi
c-un mars de melc în fa diez
ca tot ce-ai strâns îndata pierzi

NU PLEC!

Nu plec, nu scapi asa usor de mine
Chiar de m-alungi si ma împingi pe scara!
Eu sunt mai credincios decât un câine,
Nici lantul nu l-as roade-n frig afara.

Sa-mi dai, de-ti amintesti, un colt de pâine;
Pe geam poti sa-l arunci, far-o privire
Si, bucuros, stiind ca-i de la tine,
Nu-mi va pasa de-a mortii otravire.

Sa nu-mi dai apa, nicio picatura!
Caci cerul s-o-ndura, macar, o noapte,
Sa-mi stinga-n ploaie-a buzelor arsura
Ori arsita din trup, când vântul bate.

De n-oi primi nimic, din toate cele,
Tu leaga-ma pe rug si-aprinde focul!
În fumul albastrui sa urc spre stele,
Sa-i caut vesniciei noastre – locul.

Bacau,  2011

MONARHIA – UN POSIBIL GARANT PENTRU ROMÂNIA

On By nelursIn Opinions, RomaniaLeave a comment

MONARHIA – UN IMPERATIV AL TRECUTULUI SI UN POSIBIL GARANT PENTRU VIITORUL ROMÂNIEI

 

de George PETROVAI

 

Situatia României de azi este tragica, în pofida sperantelor iscate din noua configuratie economico-politica a Europei: economia este incapabila sa se redreseze, fapt ce duce la deteriorarea continua a nivelului de trai, în timp ce pe plan extern, tara a înregistrat nenumarate esecuri (intrarea în NATO si acceptarea noastra în Uniunea Europeana sunt compensatii cu efecte de durata), cu atât mai dureroase aceste esecuri cu cât veneau dupa o suita de promisiuni si încurajari formulate elegant de prieteni traditionali. Dar se stie ca marele rege al omenirii îl reprezinta interesul, ori servirea lui constiincioasa, atrage nolens-volens dupa sine descotorosirea de tot „balastul” ce i-ar stânjeni deplina eficacitate – sentimente, angajamente formale, relatii inconsistente. Au crezut românii ca daca ei si-au deschis larg portile tarii (sa iasa avutia nationala si sa intre multe dintre rebuturile lumii civilizate), Apusul va proceda la fel. Când acolo, oficialii României sfârâind în uleiul încins al prefacerilor democratice, s-au vazut opriti, politicos dar ferm, în antecamera politicii occidentale.

Ulterioarele lor salturi spre împaratiile de la Soare-Rasare, n-au reusit sa fie nici pe departe concludente asa cum si-au dorit din toata inima. Cel mult au aratat lumii întregi rezistenta incredibila la tavaleala a diplomatiei dâmbovitene…

 

Iata de ce românul chibzuieste tot mai des la fatalitatea ce trage de urechi destinul nostru balcanic si ajunge sa creada ca monarhia ar fi cel mai rapid si mai eficace canal de legatura cu cancelariile apusene. Sigur ca în momentul de fata cei mai multi dintre români au o parere despre institutia monarhica ce oscileaza între dispretul vag (datorat neinformarii ori dezinformarii) si refuzul ei categoric, ce provine dintr-o detestabila inertie de sorginte iacobino-bolsevica. Majoritatea românilor se declara satisfacuti de actuala forma de guvernamânt, chit ca republica dinainte si cea de azi înseamna experiente dureroase pentru unii dintre ei.

 

Daca la noi lucrurile ar merge bine, e cert ca interesul românilor vizavi de politica ar scadea si el. Dar cum ele merg ca vai de lume, adica într-un inconfundabil stil românesc, este la mintea cocosului de unde izvoraste marele apetit al românilor pentru politica. Cu toate ca risipesc atâta timp si energie în chestiuni legate de politica, este de mirare cât de putine lucruri juste cunosc despre monarhiile României (dintr-o ireverentioasa indolenta inoculata de bolsevism?) si cât de multe amanunte neesentiale stiu despre casele regale europene…

 

Dar nici cei mai înversunati adversari interni ai monarhiei nu au curajul sa nege rolul decisiv al institutiei monarhice în formarea, propasirea si consolidarea statului român modern. Lunga domnie a regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, începuta în anul 1866, dupa rusinoasa detronare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza operata de monstruoasa coalitie, a însemnat dobândirea independentei în urma razboiului româno-ruso-turc din 1877-78, apoi un ansamblu coerent de masuri (legi, constructii, cai ferate, înviorarea agriculturii etc), care au contribuit esential la modernizarea tânarului regat al României. Fireste, avem tot dreptul sa ne imaginam ca procesul de modernizare început în forta de catre Cuza, ar fi înaintat în aceeasi directie si în mod sigur cu un alt entuziasm din partea taranilor, talpa tarii, cei care îl adorau pe principe dupa reforma agrara întreprinsa si care nutreau sentimente ostile fata de Hopântolul, cum îi spuneau ei, ajuns la Bucuresti cu mari riscuri din pricina ostilitatii dintre Prusia si Austria. Dar nu trebuie neglijat contextul politic international, asupra caruia era perfect edificat însusi domnitorul Cuza: Tânarul stat românesc avea nevoie de scutul de aparare al unei mari case domnitoare din Europa!

 

Înteleapta domnie a regelui Ferdinand I, desi începuta sub auspicii nefavorabile – declansarea primului razboi mondial, a continuat procesul dezvoltarii si afirmarii României pe arena internationala: Prin vointa românilor din toate provinciile, la 1 Decembrie 1918 are loc la Alba-Iulia marea Unire, act prin care se impune lumii o realitate incontestabila – existenta de drept si de fapt a României Mari! A urmat reforma agrara din 1921, adica rasplatirea eroismului demonstrat pe toate fronturile de soldatii nostri tarani, si apoi moderna Constitutie din 1923, fapte legislative de maxima importanta, ce au asigurat dezvoltarea impetuoasa a României pâna în anul 1938.

 

Domnia regelui Carol al II-lea a fost mai putin fasta, atât datorita caracterului sau nestatornic, cât mai ales contextului international din preajma celui de-al doilea razboi mondial, context favorabil dictaturilor, dar cumplit de nefavorabil României ciopârtite. De subliniat ca dictatura lui Carol al II-lea a venit mult dupa febra dictaturilor de care a fost cuprinsa întreaga Europa.

 

Domnia tânarului rege Mihai I, tescuita între dictatura autoritarului maresal Ion Antonescu si fioroasa dictatura comunista, în plin avânt dupa invadarea României de catre rusi, a fost prea scurta si nefericita pentru a putea atinge maretia celor 13 ani de domnie ai regelui Ferdinand, cu toata asemanarea la fire, inima si nobile intentii dintre bunic si nepot.

 

Cu toate astea, insurectia armata de la 23 August 1944 ramâne un act de mare curaj si responsabilitate, gratie caruia – cu toate neajunsurile sale, s-a pus capat regimului autoritar al maresalului, iar România a întors armele împotriva nemtilor si aliatilor lor. Din pacate, jocurile politice de culise (întâlnirile dintre Stalin, Roosevelt si Churchill) n-au tinut cont de bunele intentii ale regelui, ele (aranjamentele de culise în ceea ce priveste stabilirea sferelor de influenta) batându-si amarnic joc de sperantele românilor.

 

Dar ma rog, ce ar putea face institutia monarhica în nelinistita si contraproductiva Românie de azi? Deoarece regele domneste, nu guverneaza, doar el ar putea sa realizeze ceea ce se dovedeste a fi peste puterile unui presedinte, oricât ar fi acesta de echilibrat si bine intentionat: Sa se ridice deasupra disputelor dintre partidele politice, sa netezeasca asperitatile politico-sociale si sa uneasca energiile într-un efort national de relansare economica. Iar pe plan extern, doar monarhul ar reusi deîndata sa asigure mult necesara noastra credibilitate, atât prin stabilitatea politica interna, cât mai ales prin garantatele si convingatoarele înrudiri dintre casele regale. Nu-i ilustrativ în acest sens exemplul oferit de Spania, redevenita monarhica dupa „joaca” de-a republica si dictatura franchista?

 

Sighetul Marmatiei

18 mai 2011


INTERVIU CU ILEANA SIPOTEANU

On By nelursIn InterviewLeave a comment

de Viorel VINTILA

 

Ileana Sipoteanu este o artista împlinita, atât pe plan profesional cât si familial. Daca v-ati întrebat vreodata care este formula fericiri în viata sau care este formula matematica care are ca rezultat fericirea, Ileana Sipoteanu a gasit se pare formula magica…

 

Formula de succes a fericirii este: 25+20+15… adica, 25 de ani de cariera artistica si de succes, plus 20 de ani de casnicie alaturi de cunoscutul compozitor Dumitru Lupu în urma caruia a rezultat cel mai frumos si important produs al unei iubiri frumoase si adevarate – Dumitrana, acum în varsta de 15 ani.

 

Muzica Ilenei Sipoteanu, unde cuvântul iubire este omniprezent în mai toate melodiile ei, uneste suflete, stârneste nostalgii si da speranta celor care-si cauta dragostea si iubirea… vocea calda si sensibila a artistei se regaseste în slagare de succes ca „Ce mult te-am iubit”, „Cine mi-a luat iubirea”, „Iubeste-ma asa cum te iubesc”, „Ma voi gândi la tine”, sau „Ai venit prea tarziu”… ca sa amintesc doar câteva din melodiile de succes care au marcat cariera muzicala a Ilenei Sipoteanu.

 

Cariera artistei cuprinde peste 100 de cântece înregistrate dar si prezenta în câteva filme românesti ca „Singuri de revelion” (2005), „Mulineta Rosie” (2005), „Pestele Verde” (2006), „Trupa de show” (2008), „Dramaticus” (2009) si „CRIZA SRL – Iubire Elena” (2010, regia Geo Saizecu), Ileana fiind si absolventa a Facultatii de teatru „HIPERION” (1992-1996).

 

Recent, am avut placerea sa stau de vorba cu Ileana Sipoteanu, deoarece eram curios sa vad ce mai face o artista din vechea generatie, a carei muzica, este în opinia mea, nemuritoare, muzica care în ziua de azi, din pacate, se promoveaza mult mai greu în comparatie cu muzica din noua generatie. Cred ca ar trebui sa existe un singur criteriu care sa faca diferenta, si anume: muzica buna si muzica proasta!

 

Viorel Vintila: Am sa trec peste orice introducere protocolara si am sa te  întreb direct, ce face si cum se simte Ileana Sipoteanu?

 

Ileana Sipoteanu: Faptul ca sunt alaturi de familia mea si ma aflu pe malul Marii Negre, ma face sa ma simt foarte bine. Odata cu venirea verii ne putem bucura de razele soarelui, de apa marii, a carei culoare se schimba de la o zi la alta, de nisipul fin pe care multi il calca pur si simplu în picioare, unii facând jogging, altii plimbându-se agale, dar si de muzica pe care o auzim la agapele din apropierea Marii Negre.

 

Viorel Vintila: Ileana, când ai debutat pe scena muzicii românesti si cu ce melodie?

 

Ileana Sipoteanu: Am debutat în anul 1986 pe scena festivalului de la Mamaia, la sectiunea interpretare, cu doua melodii în prima auditie: „Nu sunt vorbe câteodata” si „Când amintirile le retraiesti”, muzica Dumitru Lupu si Vasile V. Vasilache. În anul 1987 am participat la Mamaia cu melodia „Ce mult te-am iubit”, muzica Dumitru Lupu, versuri Mala Barbulescu, una dintre cele mai frumoase melodii de atunci care, dupa parerea multora, ar fi meritat trofeul, trofeu care însa nu s-a acordat în acel an, pe motiv ca erau prea multe melodii bune, asa ca ne-au oferit titlul de laureat.

 

Viorel Vintila: Fata ta, Dumitrana, care acum are 15 ani, îti calca pe urmele tale? Crezi ca va urma o cariera muzicala?

 

Ileana Sipoteanu: Dumitrana cânta de la 3 ani, a facut pian si chitara de la 6 ani si a petrecut ore în sir alaturi de tatal ei în studio si eram siguri ca va urma si ea o cariera muzicala, dar din pacate în ultima vreme nu mai este atât de implicata. Mie îmi pare rau pentru ca are o voce buna si cânta curat si frumos. Pâna la urma, Dumnezeu ne va arata calea cea buna si sper sa faca ceea ce-i place cu adevarat.

 

Viorel Vintila: Cum ti se pare noua generatie, în comparatie cu generatia ta? De ce foarte multi din generatia ta s-au pierdut, sau mai bine zis au fost abandonati de casele de productie si de posturile TV si de radio? De ce în strainatate cântareti de vârsta a doua si a treia rezista si înca umplu salile de spectacol cu muzica lor, pe când la noi sunt uitati undeva într-un raft prafuit de timp?

 

Ileana Sipoteanu: Fiecare generatie care paseste pe drumul muzicii, al teatrului si dansului, gândeste ca este o generatie de aur si îi priveste pe predecesorii lor cu o condescendenta regeasca. Unii au o rautate viscerala împotriva unora care chiar nu au gresit cu nimic fata de ei si exista un sentiment de animozitate pe care nu-l pot explica. La radiouri multi si-au construit cariera pe o imagine falsa, de scandal si cu tot felul de invidii. Eu nu am invidiat niciodata pe nimeni, stiind ca Dumnezeu m-a înzestrat cu tot ce-i trebuie unui artist normal, dar care nu si-a putut construi cariera asa cum si-ar fi dorit, liber, fara a depinde de altii pentru a promova o piesa sau lansa un CD. Am avut noroc ca sunt o interpreta care a lansat piese frumoase si melodioase cu un mesaj care a mers direct la inimile oamenilor si am colaborat cu textieri si compozitori de exceptie. Nu ma simt abandonata decât de catre cei care care nu ma difuzeaza pe mine ,probabil pentru ca nu ma plac, dar este pacat ca nu se tine cont si de gusturile publicului larg. Casele de productie vor „marfa” care sa se vânda la secunda, pe când eu si cei din generatia mea nu avem aceasta „marfa”, ci doar muzica de calitate. Când lumea ma întreaba de ce nu mai apar la TV sau la radio, îmi este greu sa le dau un raspuns. În strainatate, mass-media este cea care le ofera artistilor dragoste si apreciere, plus sunt platiti pentru asta si sunt iubiti de public.

 

Viorel Vintila: Sunteti o familie fericita care rezista de peste 20 de ani. Cum reusiti si care este secretul?

 

Ileana Sipoteanu: Nu cred ca exista o reteta speciala sau un secret anume al unei familii unite care sa reziste în timp. Într-o casnicie nimic nu este perfect, asta sa fie clar, dar daca stii sa lasi de la tine, fara a fi ipocrit, daca stii sa echilibrezi lucurile, dar fara a le complica, daca te gândesti mai mult la copii decât la tine, dar fara a exagera, atunci se poate parcurge firul vietii si sa ai o familie armonioasa fara probleme. Noi, eu si Dumitru, împlinim anul asta 25 de ani de când ne-am cunoscut si în acelasi timp 25 de ani de cariera pentru mine.

 

Viorel Vintila: Spune-mi te rog ceva despre Ileana Sipoteanu care nu este stiut de marea majoritate a publicului românesc…

 

Ileana Sipoteanu: Îmi place sa calatoresc, sa vizitez locuri deosebite, îmi place sa-mi cumpar tot felul de suveniruri, îmi plac copiii, florile animalele si oamenii. Îmi place sa merg la ski si sa pescuiesc, pasiuni pe care le mosteneste si fiica mea, Dumitrana. Îmi place mult sa dansez si sa gatesc si ca mai toata lumea din ziua de azi, îmi place sa interactionez si sa socializez pe Facebook.

 

Viorel Vintila: Ce planuri de viitor ai? Ce proiecte muzicale sau de teatru ai si ce ti-ai dori cel mai mult în viata ta sa se întâmple?

 

Ileana Sipoteanu: Nu îmi place sa vorbesc despre planuri de viitor, la mine pur si simplu se întâmpla… atunci când avem idei si timp le punem pe hârtie. Mi-as dori sa avem cu totii o viata mai frumoasa, sa ne implicam cât mai mult în educatia copiilor nostri si sa avem întelepciunea de a ierta (nu de a uita) pe cei care ne-au facut rau.

 

Viorel Vintila: Multumesc mult pentru acest interviu si iti doresc multa fericire si succese atât pe plan familial cât si profesional. Ai vreun mesaj de final pentru iubitorii de muzica în general si pentru fanii tai în special?

 

Ileana Sipoteanu: Multumesc la fel! Iubitorilor de muzica le doresc sa aiba puterea de a selecta si a trece prin filtrul gândirii tot ce este frumos si adevarat în arta, iar fanilor mei le doresc ca existenta lor sa se converteasca în „Refrene de iubire”… titlul unui CD de-al meu.

 

18 mai 2011

România


SONETELE MARII NEGRE (1)

On By nelursIn poetryLeave a comment

de Pascu BALACI


ÎN CALIMARA PONTICA, ALBASTRA…

Sub piatra asta zace un poet:

Publius Ovidius; astazi ma cheama,

Ca un patrician si om de seama,

Si-mi porunceste ca sa scriu… sonet!

 

Vechi amintiri întind pe sevalet

Sa zugravesc a Marii panorama..

„Carmen et error”, ’nabusit exclama-

Inima lui e-al dragostei sipet.

 

În pontica si trista-i calimara

Eu ma scufund ca dupa zacamânt,

În metru antic pescarusii zboara,

 

Tesând statuii sale alt vesmânt:

Ma-ntorc spre tarmu-ncins ca spre o moara

Sa-mi macine o mierta de cuvânt.

 

O GHICITOARE


Ce mare-nchisa se adapa-ntruna

Din fluviile mari din Nord si Est?

Cine-i Oceanului Thetys, un rest,

Unde se naste din senin furtuna ?

 

Pe unde si-a-ncercat Orfeul struna

Si-a stat poetu – Ovidiu în arest?

Sub care val a aruncat un lest,

Istetul Iason ca sa fure lâna?

 

Ce tarmuri s-au colonizat – ´nainte

De a sosi pe mal Andrei cel Sfânt

Cu Legea cea mai noua si cuminte

 

Sub care a-nviat si-acest pamânt,

Udat de valul ce ne-aduce- aminte ?

(E Marea Neagra si de ea descânt…)

 

 

GÂNDITORUL DE LA HAMANGIA

Carte postala de filosofie,

O versta de pustiu între doi sfinti,

Semnul heraldic stramosestii ginti ,

Lut levitând fara a fi stafie,

 

Flamânzilor de sens, neagra lipie,

Necunoscutul genitor de printi

E Gânditorul cel fara de – arginti –

O palma la ubicua prostie.

 

Un pumn de lut strapuns de o Idee,

Transmisa spre galactici si noi nimbi,

Contemporana noastra Odissee

 

C-un altfel de Ulise –n mute limbi,

Miere uitata-n antice stiubeie,

Stea autohtona, fixa, de neschimb.

 

 

OVIDIU CRONICAR AL GETILOR

Exil nedrept, dar chin mântuitor:

Aproape haituit ca si Hristos,

S-a- nnobilat la Pont, oricât de jos

La pus Augustus cel neîndurator.

 

Dobrogei, ´nalt herald a fost, izvor,

Din care ma adap si azi, sfios,

De n-ar fi fost taxat „ireverentios”

N-ar mai fi scris de Geti, lamuritor.

 

La Istrul înghetat, modest si cult,

Ambasador al Romii-n Orient,

A povestit de-al Scitilor tumult…

 

Acum învat sa fiu ca el – clement;

Statuia azi i-o strâng în brate mult:

Cu cât el tace, e mai elocvent!

 

 

CINGATOAREA DE AUR A MARII NEGRE

Cum blana deasa-a oii strânge fire

De aur din montane aluviuni,

Tot astfel, steampuri pontice-n furtuni,

Au strecurat comori ca la nuntire:

 

Eterna râului Riomi scotocire,

Cu Ariesul, scos dintre genuni,

Toti afluentii – auriferi, nocturni

Continua – agatârsa tescuire.

 

Mai vechi ca Troia, artefacte de-aur

Din ale proto-tracilor morminte

Fost-au gasite-n al Dabenei plaur:

 

Coroana, masca, un pumnal cu tinte,

Margele si inele în tezaur

Si –o Closca veche, puii sa -i alinte.

 

 

PONTOS AXEINOS, PONTOS EUXEINOS

Pontos Axeinos-Inospitaliera,

Ti-a spus în patrusutesapte s cinci,

Din cauza furtunilor prelungi,

Poetul Pindar de pe riviera.

 

Dar au schimbat aceasta kalimera

Tot Grecii, ce lovind în caterinci,

Au debarcat oi,capre cu tilinci

Pe tarmurile Marii-n chip de sfera.

 

Asa încât, nu dupa multa vreme,

Vazând c-al lor negot prospera-n lume

Si cala de barbare grâne geme

 

Au scris ei cuvenitul, dreptul nume

De „Pontos Euxeinos” pe trireme –

Marea Ospitaliera – vechi renume!

 

COLONIZAREA GREACA

Histria, Tomis, Callatis, Odessos,

Heracleea Pontica, Sinope,

Colonizarea greaca, în sincope,

Messembria, Phanagoria, Chersones,

 

Trapezunt, Phasis, Dionysopolis,

Cu bai la care n-ai mai fost, Esope,

Dar ne-au ramas pâna acum metope:

Kimmerike, Panticapaion si Tyras.

 

Parthenopolis si Apollonia

Facut-au Pontul ospitalier

Si sa mai frânga-n vremi din dihonia

 

Astui pamânt pe post de vechi strajer

Ce trage-se din vechea Omonia

Ca sa ne fie azuriu laicer.

 

BOTEZUL MARII NEGRE

Aheii au numit-o pe greceste

„Skythikos Pontos” – Marea Scita,

Iar Scitii iranieni, cu-a lor suita

I-au spus „Axaina”: „indigo”, se talmaceste.

 

Sintetiza Romanu – mparateste:

„Pontus Euxinus”- greu strunita ,

Cu geti viteji la Istru daruita,

Cu mari furtuni strângând în al ei cleste.

 

„Mare Maggiore”, zis-au genovezii

Cu-ai lor rivali, venetieni gentili,

Venira apoi,prin secole, erezii

 

Din turci ce-au exclamat, cei mai stabili:

„Kara Deniz” în calduroase-amiezi

Iar „Marea Neagra” îi zic românii-agili

 

TOMIS

Cu sase veacuri-nainte de Hristos,

Vâslasii ahei din Milet acostara

Sa –nalte o Cetate legendara

La mijlocul Dobrogii –n mal frumos

 

Si vestea-o duse-n larg un albatros:

O ancora – descalecat de tara

În cea mai luminoasa, lunga vara

´Nainte de-anotimpul furtunos.

 

Si noul polis, TOMIS fu numit

Dupa isprava lui Iason si-a Medeii*

Apoi Bizantul l-a-mproprietarit

 

Prin Constantin ce darâmat-a zeii.

Küstenge i-au spus Turcii-mpatimit

Sa stearga ce-au întemeiat Aheii.

——————————————————————-

* O legenda relateaza ca Iason si prietenii sai imbarcati pe corabia „Argo” (de unde denumirea de argonauti), sprijiniti de fiica regelui Colhidei, pe nume Medeea, au reusit sa fure lâna de aur si sa plece pe furis, rapindu-l pe Absirt, fratele printesei. Speriati ca ar putea fi prinsi pe mare de regele Colhidei, pornit in urmarirea lor, Iason si ai lui l-au taiat în bucati pe Absirt si i-au pus capul într-o prajina pe o stânca a Constantei. Vazând capul fiului sau, regele Colhidei s-a oprit îndurerat sa-si poata îngropa fiul, renuntând la cautarea fugarilor. De la acest episod mitologic se pare ca provine numele de TOMIS, deoarece în limba greaca verbul „tomeo” inseamna” a taia in bucati” (n.a.)

 

Pascu BALACI

Oradea

iulie 2009 – mai 2011

 

—————————————-

BALACI Pascu, avocat, nascut la Sebisul de Beius, judetul Bihor, la 8 mai 1956. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, este un binecunoscut om de litere oradean. Poet, eseist, romancier, dramaturg – autor a numeroase piese de teatru care se joaca (si în prezent) pe scene ale teatrelor de prestigiu din Romania. Este initiatorul si conducatorul cenaclului literar „Barbu Stefanescu Delavrancea”, care prin prestigiul care îl are uneste în jurul sau personalitati de seama.

 

 

RÂSU-PLÂNSU

On By nelursIn HistoryLeave a comment

de Corneliu LEU

 

Confratele meu Dwight Luchian-Patton, care  editeaza cea mai veche publicatie în limba româna din Statele Unite ale Americii – „Clipa.com – revista independenta de informatie socio-politica si cultura, editata saptamanal in Statele Unite ale Americii”  îsi însoteste revista cu o rubrica personala intitulata „Din Lumea… lui Stanley Kramer”. Adica nu mai este vorba de Lumea Noua, ci doar de lumea celebrei expresii a obrazului de hârtie cu care actorul a facut deliciul filmului mut. Expresie insensibila chiar si atunci când este traversata de lacrimile mari, simbolizând lumea insensibila în care traim si în care, chiar daca plângi atunci când ucizi, important pentru tine este actul ucigas pe care-l faci cu sângele rece al expresiei încremenite comic. Asa cum Presedintele nostru plânge când nu trebuie, dar râde „Ha, ha, sa traiti bine!” când ne diminueaza criminal nivelul de trai.

O rubrica interesanta ajunsa la aproape al o mielea capitol; din ultimul, eu extragând urmatorul citat: „…parafrazandu-l pe jurnalistul Ben Stein, inteligenta nu este admisa (Intelligence is not allow) sau mai edificator postulatul lui Ambrose Bierce, scriitor si ziarist American, care ne spune ca în civilizatia noastra si sub forma noastra de guvernamânt, inteligenta este asa de înalt onorata, încât nu este luata în considerare. Deci, ferice de cei saraci in duh, ca ale lor vor fi … posturile natiunii”.

Acest articol, al 987-lea din serial, aparea tocmai saptamâna trecuta, potrivindu-se de minune nu numai realitatilor politice americane la care facea referinta, ci si principalului eveniment politic românesc ce aduna mia de participanti la Conventia PDL, eveniment caruia comediantul nostru de frunte îi daruia secretiile glandelor sale lacrimale.

Care secretii au avut efectul verificat atunci când i-au purtat lui noroc în alegeri si, la a zecea editie (dupa altii a unsprezecea) fiind acum, au adus din siroiul lor sters cu dosul palmei prezidentiale: Marele succes/ Cu Boc reales!…

E o metoda politica de succes, care tine la români: Le împusti conducatorii barbateste, iar apoi îi sensibilizezi electoral plângând muiereste.

Pentru ca explicatia asta cu „…e baiat sensibil; nu-l vezi cât de repede plânge”, tine doar la fraieri. Românul mai cult stie ca accesele acute de veselie cu „Ha-ha” alternate de tristete cu lacrimi sunt simptomul clar al labilitatii psihice, boala grava demonstrând incapacitati rationale, deci incompetenta de a conduce si a lua hotarâri logice. Dar si pentru cel mai putin cult, adevarul s-a fixat în acest dispret: „plângi muiereste” („muierea” ne fiind „femeia”, ci „mahalagioaica-scandalagioaica-pusa-pe harta-si-pe-istericale”). Sau în convingerea ca „s-a-mbatat pâna si-a pierdut mintile si a început sa plânga”; lucru pe care îl pot confirma si eu, care beau de-o viata cu tot felul de cheflii, dar am oroare de betivanii care sau te umplu de balele plânsului lor, sau fac scandal.

Ei bine, aceste premise teoretice fiind stabilite, haideti frati români sa meditam putin la personajul nostru prezidential care, fie face scandal public luându-se cu toti la harta, fie varsa lacrimi de durere incontrolata si, mai ales, total nejustificata, demonstrându-si clar apartenenta la categoria labilitatilor pshice care-i confirma incompetenta pe postul pe care-l ocupa si care, conform legii, trebuie sa aiba în primul si în primul rând, un aviz favorabil din punct de vedere medical si psihiatric.

Pentru ca, de trei zile de când i-am vazut lacrima ce-i tâsnea pomenind de anul 2001, sunt tot mai nedumerit întrebându-ma: Oare ce motiv a avut sa plânga: Amintirea ca a fost ales, dorul dupa Petre Roman, faptul ca acela i-a întors spatele?… ?i tot ma chinui si tot nu gasesc vreo explicatie fiindca nici una dintre cele trei ipostaze nu erau deloc de plâns. Pentru orice om normal, faptul ca partizanii l-au preferat era motiv de mândrie; despre dorul de Petre Roman îndoi-m-as; iar la refuzul aceluia de a-i fi strâns mâna, reactia gentlemanului ar spune „regret”, iar a mârlanului „da-l în ma-sa!”. În nici un caz, însa, vreo explicatie logica pentru ca un om normal sa izbucneasca în plâns.

Asadar, frati români, treaba se înrautateste cu tatucul nostru de la Cotroceni! Daca atunci când a avut Stolojan caderea istorica, am putea spune ca i-a plâns de mila, daca la Olimpiada din China l-a putut emotiona ridicarea drapelului nostru, de data asta plânsul nu are nici o justificare din punct de vedere psihologic. E un act, cel mult, fiziologic, ca si cum s-ar fi scapat pe el. Nu-l mai tin sfincterele de la canalele lacrimale si, asa cum altii se scapa-n pantaloni, el se scapa pe obraz.

Da: se scapa pe obraz; si nu-i e jena ca face de rusine obrazul tarii, care ar avea nevoie sa fie reprezentata cu mai multa demnitate!… Pai, daca-i asa de sensibil, de ce n-a izbucnit în lacrimi când i-a dat Sarkozy cu tifla, sau când a fost acuzat pe nedrept ca l-a palmuit pe baiatul din Ploiesti?!… Acele lacrimi, da, ar fi provenit dintr-un sentiment de jignire; pe când aici, zau ca ma chinui si nu gasesc nici o explicatie logica sau, macar, psihologica. Decât, doar, daca ar fi vrut sa spuna: „iarta-ma nea Petrica pentru ce magarie ti-am facut atunci; iarta-ma ca, uite nu mai am liniste si ma mustra constiinta!”

E unica justificare ce s-ar putea gasi. Altfel, ramânem doar la explicatia fiziologica a celor care mai scapa un pârt, sau o picatura ce le uda pantalonul. Iar asta este mai grav; acesta este un adevarat semn de ramolisment.

De pe urma unui asemenea betesug, eu mai cunosc un om politic care a câstigat. Este vorba de Al. Duiliu Zamfirescu, fiul celebrului nostru scriitor; si el scriitor mai marunt, dar diplomat de cariera, care si-a exersat talentul de a bea copios în misiuni diplomatice de la Sankt Petersburg pâna în America Latina. Ultima însarcinare diplomatica a avut-o Al. Duiliu Zamfirescu în Argentina, ca ambasador în timpul celui de al doilea razboi mondial când, noi fiind aliatii Germaniei iar Argentina fiind apropiata de Hitler, în ierarhia sefilor de misiuni diplomatice el avea rangul cel mai apropiat ambasadorului Germaniei. Asa se face ca, la un banchet, având scaunele alaturate, Al.  Duiliu s-a ridicat sa-si tina discursul dar, fiind chinuit de regurgitari de la cheful trecut, nu s-a mai putut tine si a vomat pe fireturile si decoratiile amabasadorului Germaniei. Fapt pentru care a fost rechemat si demis din diplomatie… Ei bine, în 1945 sau 1946, cine se prezenta în audienta la Ana Pauker care era ministru de externe în guvernul Groza?… Chiar dumnealui, Al. Duiliu, care îi spunea: „Doamna ministru, va rog sa tineti seama ca eu sunt singurul diplomat român care am protestat împotriva hitlerismului vomând pe ambasadorul celui de al treilea Reich, fapt pentru care va rog sa mi se dea o pensie de merit!”…

Am relatat cele de mai sus tocmai pentru a nu se spune ca-l acuz pe Presedinte a-si folosi slabiciunile în scop politic. Exemplul de a sti sa profiti politic de asemenea slabiciuni s-a mai practicat, deci nu putem învinui practica. Putem învinui însa rezultatele ei, care conduc exact la cele citate de confratele meu californian Dwight Luchian-Patton: „…in civilizatia noastra si sub forma noastra de guvernamânt, inteligenta este asa de înalt onorata, încât nu este luata în considerare. Deci, ferice de cei saraci in duh, ca ale lor vor fi … posturile natiunii”.

Titlul „Râsu – plânsu” se potriveste doar prin faptul ca ne facem de râs cu un asemenea plâns prezidential. De fapt, în realitate, ar trebui spus „Plânsu – plânsu”, pentru ca e vorba atât de aspectul nesemnificativ al plânsului sau spontan cu explicatie freuidiana spre istericale, dar si de aspectul grav, tot mai grav din punct de vedere national, ca am ajuns sa ne plângem de mila.

 

http://www.cartesiarte.ro

Bucuresti

17 mai 2011

A TREIA FORTA- România profunda

On By nelursIn Opinions, RomaniaLeave a comment

Recenzie de Drd. Stelian Gombos

A treia forta – România profunda. Autori: Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon. Editura „Logos”, Bucuresti, 2008, 367 pagini

 

[pullquote]Motto: “ Nu ni se potriveste nici un model extern de civilizatie: nici cel sovietic, nici cel american, nici cel nipon sau german. Ar fi trebuit sa fim lasati sa crestem organic, dinlauntrul nostru. Cred ca schema de baza, arhetipal-seminala, a fiintei noastre se gasea undeva în duhul vechiului sat valah: care sat, murind cu zile, ne-a lasat de izbeliste, la mijloc de drum, între preistorie si electronica. Nu avem un pattern, crestem si descrestem aiurea, dupa legi haotice, stejari în ghivece, lupi în seminare marxiste, ingineri cautând petrol si otel si negasind decât cimitire de folclor si limba.” Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fara jurnal[/pullquote]


 

Am încheiat, în urma cu câteva ceasuri, si cu o oarecare întârziere, lectura volumului, scris „la patru mâini, doua suflete mari si doua caractere tari” de eseistii Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon si recomandata cu multa sinceritate si responsabilitate de catre catre Actorul, Regizorul crestin, Apologetul si Marturisitorul autentic Dan Puric. În mod normal, as lasa sa treaca de la câteva zile la saptamâni, care sa lase ebulitia lecturii sa decanteze lin într-un text. Unele dintre recenziile mele sunt departe de momentul primei lecturi cale de mai mult de un an. De data aceasta nu va mai fi la fel, scriu la cald, adica la rosu. Voi mai face, marturisesc dintru început, ceva ce consider a fi impardonabil, un lucru pe care mi-l refuz din principiu: o recenzie la persoana întâi. În raport cu cartile pe care le citesc, sunt prea mic, nu exist. Volumul celor doi autori nu m-a întâlnit altfel, nici nu m-a lasat mai mare. Poarta însa cu el o încarcatura de Prezent care provoaca cititorul la o reflectie fatisa, fara jumatati de masura. Un Prezent agresiv ca o îndragostita care vrea sa stie: „Ma iubesti?” si careia nu-i poti raspunde decât afirmativ sau negativ, dar musai cinstit. Nu te poti angaja în fata acestui tip de întrebare decât la persoana întâi, strict personal. Deci si prin urmare, asa voi face. Am terminat lectura cu certitudinea întâlnirii cu unul dintre cele mai importante texte despre lumea noastra redactat în România, senzatie pe care n-am mai avut-o niciodata de la Omul recent a lui Horia Roman Patapievici încoace. Rog ca aceasta din urma observatie sa nu-mi fie judecata prea dur, neputând spune, la urma urmei, ca citesc toate lucrarile care se publica pe la noi, nici macar pe toate care merita acest efort. Este o impolitete fata de contemporaneitate, dar este preferabil asa, zic eu, decât sa fiu nerecunoscator celor ce ne vin din trecut. Observatia asemanarii dintre cele doua volume nu este, cred, lipsita de importanta, si o voi relua în partea finala a recenziei, acolo unde voi încerca sa schitez câteva anticipari ale impactului pe care îl va avea A treia forta: România profunda.

 

Asadar, iata, în rastimpuri, în orice cultura apar carti care dinamiteaza ideile considerate pâna atunci a fi de neconstestat. Carti inclasificabile, care deschid drumuri, redefinesc perspective si creeaza un climat nou. Nu cred ca gresesc când afirm ca A treia forta: România profunda, cartea scrisa “de patru mâini si doua capete” – de Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon, cu postfata semnata de Gheorghe Fedorovici, si cu interviurile realizate cu cei doi autori si protagonisti de catre Silviu Man, va masura cu precizie cât de permeabili am ramas la idei cu adevarat noi, cât de ancorati suntem în realitatea zilelor noastre si, mai cu seama, adevaratul nostru apetit nostru pentru libertate – acea libertate nemediata de nici o instanta politica ori slogan publicitar.

 

A treia forta: România profunda nu este bricolaj conceptual manufacturat de doi universitari. Autoritatea autorilor Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon nu provine din niscaiva fraze lungi si amenintatoare, delicat-ininteligibile, nici din docte si tepoase note de subsol, ci din faptul ca ei stiu sa ti se adreseze direct, franc, iar nu cu identitatea tupilata dupa tufisul unor concepte costelive si arabescuri “telectualiste”. În cartea lor – scrisoare-manifest, iar nu poligon pentru patinaj teoretic – se vorbeste, în cel mai viu si mai asumat mod cu putinta, despre stirbirea fundamentelor lumii, despre lipsirea progresiva a omului de omenie, despre cresterea deficitului de România în România si alte probleme ce nu pot fi acoperite prin înnodarea de silogisme, ci doar prin marturisire. Iar Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon marturisesc, vorba aceluiasi I.D. Sîrbu, citat mai sus, “despre tot ce nu ti se poate lua la perchezitie”.

 

Ce înseamna a gândi? Eugen Ionesco spunea: “A gândi înseamna a gândi de unul singur”. A gândi nu înseamna însa a jongla cu termeni prestabiliti – a gândi exista numai în afara locurilor comune si ale prejudecatilor vremii. Noi ne-am obisnuit sa credem ca vremurile noastre ne daruiesc libertatea, ceea ce n-a facut nici Evul Mediu (pentru ca “hm, obscurantist”), nici secolul XIX (pentru ca „vai, monarhist”), nici perioada interbelica (pentru ca, “ah, Cioran-Eliade-Ionesco”). De-abia acum, dupa 45 de ani de comunism si 21 de ani de tranzitie, printr-un miracol pe care nimeni nu încearca sa si-l explice, ni se pare ca ne-am trezit, un pic buimaciti, în cea mai buna dintre lumile posibile. Libertatea noastra cea noua s-a nascut prin “spargerea prejudecatilor” lumii celei vechi… Ce uitam însa, tot aruncând diatribe împotriva vremurilor trecute, este ca în locul vechilor prejudecati, timpurile moderne ne-au facut cadou altele, mai subtile, mai rafinate, mai adaptate noii noastre identitati, de posesori de drepturi, carduri bancare si ferestre cu geam termopan. În loc sa gândim singuri, ne-am învatat sa cântarim lumea în termeni vagi si smulsi de realitate, sa ne raportam existenta nu la oameni, ci la institutii, si sa etichetam definitiv adevarurile incomode pentru a nu fi perturbati din reveriile noastre progresiste. Acesta este unul dintre marile merite ale volumului A treia forta: România profunda – acela ca demonstreaza, cu argument limpede si maximum de blândete, ca si lumea în care traim sufera de grosolane imprecizii si de insuportabile locuri comune. De exemplu: imaginea noastra despre “capitalism” este indisolubil legata de aceea a unor banci si corporatii uriase, care ruleaza în circuitul economic sume ametitoare. Nu ne putem, deci, închipui un asa-zis capitalism la scara umana. Aici intervine Mircea Platon, dând exemplul unui model de capitalism antibancar practicat de negustorii Frantei de dinainte de Revolutie, care – în chip uimitor – evitau împrumuturile si care nu aveau obsesia consumului si a maximizarii cu orice pret a profitului (elemente fara de care nu poate fi imaginat “capitalismul nou”). Desigur, contraargumentul cel mai la îndemâna ar fi sa afirmam ca exemplul este lipsit de relevanta, fiindca aceasta se întâmpla de mult, în vremuri imemoriale, nu acum si aici, “în cea mai buna dintre lumile posibile”… Daca am aduce însa aceasta obiectie, am uita, în mod nepermis, ca circuitul lumii nu este liniar si ca o crestere cantitativa nu înseamna neaparat un progres (“Chiar si despre o tumoare se spune ca se afla în progres” –Giovanni Sartori).

 

Într-un stil imbatabil, cu floreta luciditatii învelita într-o teaca stilistica de mare rafinament, Mircea Platon ridica masive semne de întrebare deasupra utopiilor prefabricate cu care ne alimentam zilnic: – iluzia dezvoltarii României prin rapt: “România îsi va fi revenit când va avea nu cinci miliardari, ci 30.000 de croitori buni, nu când va avea cinci baroni ai impexurilor agricole, ci doar când va avea o economie taraneasca prospera si 200 de soiuri de vin bun” (Ce-a mai ramas de aparat? Micul întreprinzator);

– iluzia democratiei imaculate: “Dupa cum observa Victor Davis Hanson, sistemul actual are înca de dat un raspuns la întrebarea daca democratia e posibila în lipsa existentei unei clase de tarani, de fermieri, de yeomen, de razesi, a caror independenta economica si virtuti rustice de autosuficienta, spirit de întreprindere, stocism, si prudenta au stat la baza ideii democratice din vremea Greciei antice si pâna în secolele XIX-XX.” (Ce-a mai ramas de aparat? Satul);

– iluzia dreptei intolerante: “Nu fortez pe nimeni sa fie ortodox, îl ascult pe cel care îmi vorbeste de alta credinta, dar nu accept sa fiu “tradus”, sa fiu redefinit, reeducat, sa fiu fortat sa devin altceva sau sa renunt la parti din credinta mea sau din practica ei liturgica. Darul lui Dumnezeu e sa ne iubim fiind diferiti – chiar dusmani -, nu sa ne iubim pentru ca suntem la fel. Pentru ca trebuie sa-l iubim pe El în noi, nu pe noi.” (Cum poti fi conservator fara sa fii legionar si fara sa fii de stânga);

– iluzia învecinarii dintre conservatori si legionari: “Punctele unde se opereaza desprinderea de Miscarea Legionara sunt cele referitoare la: cultul violentei si folosirea atentatului politic ca raspuns la terorismul de stat; tehnoccratismul elitelor (cultul “intelectualilor”); legat de acesta la rolul covârsitor al statului în viata economica sau spirituala, rol pe care conservatorii moderni nu îl mai pot pretinde, importanta fiind acum restaurarea libertatii omului dupa deceniile de manipulare comunista si pavlovianism social; antisemitismul si teoria conspiratiei iudeo-masonice, o pervertire doctrinara a realitatii care cere instrumente mult mai nuantate de întelegere si actiune decât determinismul conspirationist” (idem);

– iluzia unui crestinism al elitelor, aseptic si urban: “Intelectualii spiritualisti se vor introvertiti într-o “biserica interioara”. Vor sa fie singuri cu Dumnezeu. Dar le ia multa bibliografie ca sa ajunga acolo. Unui taran român îi lua doar o îngenuchere. Uneori, prin partile Basarabiei, si câteva gâturi de tarie.” (Ce-a mai ramas de aparat? “Ortodoxia babelor”);

A nu se întelege ca omul timpurilor noastre – fie ca locuieste la Lyon, Boston, Oradea sau Galati – nu ar avea deloc capacitatea de a distinge între realitatea înconjuratoare si realitatea simulata, nascuta din prejudecatile despre care vorbeam mai sus. Omul poate înca intui raul, dar numai în manifestarile lui cele mai vizibile – ale nepasarii civice sau ale trucurilor politice. Neîncercând sa caute cauzele prime ale raului ce-l înconjoara, el – constata Ovidiu Hurduzeu – sfârseste prin a-l echivala numai cu mizeria copioasa. Orizontul nostru de sensibilitate este micut si, în miopia noastra, credem ca de îndata ce nu vom mai arunca gunoaiele pe jos, vom putea sa ne numim “civilizati”, uitând ca civilizatia nu înseamna neaparat omenie. Nu vad, de exemplu, daca ar putea fi preferabila limba dezinfectata, de cauciuc, a corporatistilor, înjuraturii cleioase de Strehaia: “În România, el nu vede decât gropile din asfalt, coruptia politicianului si spaga functionarului din spatele ghiseului, mitocania semenilor sai (dar nu si pe a lui însasi). În mintea sa toate ar trebui sa functioneze ca-n Elvetia, dar habar n-are cât l-ar costa o Elvetie româneasca. Nici sclavii fericiti ai Americii nu vad mai departe de vârful nasului: îl înjura pe Bush pentru pretul ridicat al benzinei, dar continua fiecare sa mearga la birou într-un SUV de cinci tone. Se arata vag îngrijorati de “global warming”, dar sunt speriati de-a binelea ca fabricile se închid, tara se dezindustrializeaza iar viitorul se muta în China si India. Enorma aglomerare de mijloace redundante, proliferarea superfluului si a insignifiantei, epuizarea realului prin secatuirea resurselor naturale si desertificarea ordinii simbolice, prin virtualizare, viteza paroxistica imprimata fiecarei activitati umane însotita de imobilitatea gândirii critice – într-un cuvânt hipercomplexitatea, actioneaza prin mii si mii de cauze tangentiale si interpuse. E greu sa le deslusesti din habitaclul automobilului.” (Hipercomplexitatea paguboasa)

 

Odata ce diagnosticul corect a fost pus, tratamentul este necesar. Mircea Platon si Ovidiu Hurduzeu nu întemeiaza o doctrina sau o ideologie, nu propun regulamente noi si noi organigrame. Ofera un drum de urmat, iar nu rezultatul de dobândit la deadline-ul vreunui cincinal. Omul înfatisat de Forta a treia nu este Om Nou, nu este secretia ambigua a unor minti înfierbântate care vor sa încerce înca un experiment social à la maniere de Pavlov. Nu un alt om mutilat prin aderarea la noi canoane exterioare, ci omul întors înspre matca sufletului sau. Nu partizani, nu adepti, nu purtatori de insigne si drapele, ci oameni – fara majuscule, oameni în carne, oase si suflet… Oameni care nu traiesc pentru a se încadra în vechea dihotomie: “Hot vsersus Prost”. Oameni care nu jubileaza la gândul ca au sa-si îngroape viata undeva pe ruta birou – hipermarket. Care stiu ca “a te realiza” nu înseamna a avea un frigider ticsit. Care nu au nevoie de manuale de PR si comunicare pentru a se face întelesi. Care nu fac binele doar pentru ca asa se recomanda la televizor în fiecare sâmbata seara si care stiu ca, orice ar spune cercetatorii americani, copiii pot creste cu hrana catodica pe baza de desene animate sângeroase si filme cu împuscaturi. Oameni normali.

 

În cele din urma, este bine sa ne întrebam, dupa ce lectura ia sfârsit: si acum? Ei bine, fara sa-mi arog daruri profetice, voi risca sa dau niste raspunsuri, jumatate în serios, jumatate raspunzând unei provocari agonice. Ziceam, la începutul acestei recenzii-eseu, ca A treia forta: România profunda, aminteste tulburator de Omul recent. Din diverse motive de ordin personal, am citit aceasta din urma lucrare „la spartul târgului”, când valurile pe care le-a suscitat se domolisera. Horia Roman Patapievici era deja institutionalizat si cuminte ca un berbec juganit, nimic din violenta razvratitului nu mai aparea în persoana lui publica. În Discernamântul modernizarii aveam ulterior sa asist la echilibristica puerila a celui care jinduieste sa pastreze varza (discernamântul traditional) fara sa loveasca, în numele Tatalui, capra (modernitatea). Dupa varii alte luari de pozitie de sorginte neoconservatoare, filosofenii pe tema 9/11 si deliruri hipercompetente despre Islam m-am lamurit: omul se golise de substanta, fusese vampirizat, devenise de-al lor. Îndraznesc sa spun ca, pe termen scurt-mediu Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon sistemul îi va asalta si pe ei cu tentatia confiscarii.

În mediile României epidermice, cred ca nu se va întâmpla aproximativ nimic. Cartea va fi vag citita, eventual adulata pe ici pe colo, apoi peste ea se va depune praful uitarii. Toata lumea o stie, si o stiu si autorii prea bune: cartile nu schimba lumea. Atunci când par s-o faca, schimbarea e antrenata deja, cartile doar o înregistreaza après coup, si o cristalizeaza. În starea în care sunt lucrurile, este chiar lucid sa ne întrebam daca ceva mai poate fi schimbat, iar daca da, în ce fel, în bine sau în rau? Textele sacre vorbesc despre o ultima parte a ciclului cosmic ca despre o perioada de violenta, de ratacire si de ignoranta aproape totala. Ar fi o trufie sa identificam timpurile noastre cu cea mai neagra perioada din Kali-Yuga, dar ar fi o lejeritate sa îndepartam aprioric aceasta supozitie. În ambele cazuri însa, repet, cartile nu pot schimba nimic de la sinea lor, oricât de oneste ar fi ca opere de discernamânt.

 

Este drept sa ne întrebam, în cele din urma, ce va reprezenta aceasta carte pentru România profunda. Iarasi, sunt nevoit sa zic, nimic. Acolo unde profunzimea nu este atinsa de cangrena modernitatii, lucrurile vor continua sa curga pe fagasul lor si fara acest text, la fel cum o carte buna despre ecologie nu influenteaza cu nimic natura, care stie sa-si vada de ale ei si fara concursul specialistilor. Acolo unde România profunda se retrage în fata kitsch-ului, a manelizarii si a mârlanizarii, lucrurile vor merge în rau, dupa cum au apucat. Pe ici pe colo, câte un adolescent va gasi niste confirmari ale intuitiilor sale adânci, iar revolta lui va capata, poate, substanta si sens.

 

Dar sa ne întoarcem iar la autori. Din punctul de vedere al pragmatismului de gospodina care a invadat pâna la cele mai fine interstitii ale vietii noastre, A treia forta: România profunda trebuie sa para de un donquijotism desuet. Este genul de carte care se scrie pentru a te achita de o datorie de onoare fata de constiinta proprie, este cartea care capata deplin sens daca esti convins ca, pâna la urma, totul este doar între tine si Dumnezeu, e sfidarea perfecta care trebuie adresata postmodernitatii pentru a demonstra ca esti, în pofida tuturor lanturilor cu care te-a zavorât, un om liber. A treia forta… Este orice, dar numai o întreprindere rentabila nu. Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon sunt într-un moment de gratie. Au scris o carte onesta. Celor carora adjectivul li se pare zgârcit, îi asigur ca nu este asa, în vremurile noastre în care minciuna si înselatoria par simple conventii adoptate în vederea reusitei. Au provocat sistemul, desi s-ar fi putut strecura si ei în „elitele” globalizate si dezîntrupate. Din punct de vedere spiritual sunt însa, pe prag, cu aceasta critica a lumii moderne. Pot face cale întoarsa, cedând sistemului care va încerca „sa-i recupereze”, juganindu-i cu onoruri, ca pe Horia Roman Patapievici. Ar fi pacat. Pot ramâne linistiti si confortabil acolo unde stau deja, incoruptibili, criticând amar pâna la sfârsitul vietii agresarea României profunde (scriindu-i, eventual, dupa ceva vreme, epitafuri). Ar fi la fel de pacat. Sau îsi pot continua drumul mai departe, dorindu-si ceea ce orice crestin trebuie sa-si doreasca, nici mai mult, nici mai putin decât sfintenia. Povara acestei carti, integrala, este cea a autorilor, si în egala masura a celor care o vor trai si interioriza cum se cuvine, si vai celor care se vor apropia de acest text pentru a se întoarce comod la ale lor, dupa ce-l vor fi înteles…

 

Drept urmare, acum la sfârsitul acestui eseu – recenzie, multi dintre cititorii volumului A treia forta… se vor întreba: despre care Românie vorbesc Ovodiu Hurduzeu si Mircea Platon? Si trebuie sa admit, cu imensa parere de rau, ca vor avea impresia ca se afla în fata unui pseudo-concept intelectualist, a unei conventii de laborator. Lipsa nu va fi însa de partea autorilor, ci a cititorului. Si asta pentru ca multi dintre noi traim într-un loc aflat în deficit cronicizat de profunzime. Locuitorul României desertificate despre care vorbeste Ovidiu Hurduzeu va crede ca este împins la un exercitiu livresc fara rost, experienta sa reducându-se la unul din multele orase „europene” tipice ale României, în care abunda „posibilitatile” dar în care oamenii interactioneaza vag, epidermic, fara sa-si împartaseasca nimic, în care se comunica, dar nu se intra în comuniune.

 

Cu alte cuvinte, ma veti acuza, cititori ai acestor rânduri, de pesimism, si-mi veti reprosa pozitia paradoxala, de admirator fara rezerve, sceptic în ceea ce priveste consecintele. Nu-mi permit, va asigur, derapajul unor asemenea sentimentalisme. Lumea noastra este, dupa cum scrie undeva marele filozof Platon, în dezordinea lasata în urma Zeului, dupa plecarea lui. Ca lucrurile sa revina în matca, este nevoie ca Zeul sa se întoarca, nici mai mult, nici mai putin. Pâna atunci, carti ca A treia forta: România profunda ne sistematizeaza dorul, ceea ce nu-i deloc putin, si în acest conditii sunt sigur ca veti fi de acord cu mine…

 

Prin urmare, acum la încheierea acestui material, voi sustine cu toata convingerea si responsabilitatea, ca Forta a treia este cea mai coerenta pledoarie pentru normalitate într-o vreme în care acest termen este pus sub semnul întrebarii cu înversunare iresponsabila. România normala aparata de Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon nu este nici Românie pasunista adormita suav pe “Mugur de fluier”, nici teocratie musculoasa, ci o Românie ordonata, în care economia nu este pârghie de control a ingineriei sociale, cultura nu este terenul de joaca al celor mai mici dintre demagogi, rebranduiti ca “manageri”, Biserica nu practica autismul institutional, politica nu este circ, iar justitia nu-i contorsionista angajata la negru în circul politic. O Românie alcatuita din oameni, nu din functii: “Daca sistemul economic actual, îti ofera o prostituata, personalismul îti propune o nevasta dragastoasa; în loc de un hamburger, înfulecat la volanul masinii, o friptura într-o gradina de vara, la un pahar de vorba; în loc de mall-ul impersonal, magazinul din colt unde vânzatorul îti spune pe nume; în loc de o filozofie abstracta, un om întreg care-ti vorbeste; în loc de revolutii, utopii si experimente, nascute din haos si plictiseala, evenimente desfasurate în rânduiala.” (Ceva si cineva). Asadar, ce am putea face, atunci, fiecare dintre noi? s-ar putea înca întreba un sceptic. Pentru început, raspunsul ar fi: sa nu uitam ca, dupa cum spune Ortega y Gasset, “lamentatia bolnavului nu este numele bolii de care sufera”. Sa încercam, cu alte cuvinte, sa vedem cât mai departe, atât în afara, cât si pe dinauntrul nostru. Si sa nu ne pierdem speranta, uitând ca zarurile, înainte de a fi aruncate, au fost temeinic masluite…