Category: USA

SIMPOZIONUL ANUAL MIHAI EMINESCU LA CONSULATUL ROMAN DIN NEW YORK

On By nelursIn USALeave a comment

Sambata 15 ianuarie 2011, la Consulatul General al Romaniei  la  New York, a avut loc Simpozionul anual Mihai Eminescu – „Mihai Eminescu, de la idolatrie la contestatie”. Simpozionul a fost organizat de Institutul Roman de Teologie si Spiritualitate Ortodoxa, Cenaclul „M. Eminescu”, Revista „Lumina Lina” si Galeria „Spiritus”, ce apartine aceluiasi Institut, avand co-sponsori Societatea Romana Crestina „Dorul” si Academia Oamenilor de Stiinta din Romania.

Organizat in cinstea zilei de nastere a marelui nostru poet national, simpozionul s-a aflat la a saptesprezecea editiea sa si reprezinta cel mai mare eveniment cultural si academic dedicat poetului, pe teritoriul Statelor Unite.

Ca si in anii precedenti, au participat la simpozion scriitori, critici literari, cercetatori, poeti, artisti plastici, si iubitori ai operei eminesciene, admiratori si comentatori ai personalitati sale politice.

In partea intaia a programului, dupa cuvantul de deschidere rostit de prof. Pr.Dr. Teodor Damian presedintele Institutului a urmat o emotionanta rugaciune, dupa poemul „Rugaciune” de Mihai Eminescu cantata de renumita artista Lia Lungu.

Excelenta sa Marian Parjol, Consulul Generalal Romaniei la New York, a adresat un mesaj aniversar dedicat momentului, salutand initiativa institutului de sarbatorire a poetului national. Atat in cuvantul de deschidere oficiala cat si pe parcursul simpozionului, Excelenta sa si-a aratat surprinderea si admiratia fata de continutul si nivelul inaltul standard academic si estetic al simpozionului, subliniind importanta acestuia in contextual cultural actual, cand in Romania se inregistreaza vadite tendinte de marginalizare al marelui nostru poet national. Ca o dovada a aprecierii sale, Domnia Sa si-a exprimat credinta ca acest simpozion este de o mare valoare culturala pentru Romania si a lansat invitatia de colaborare cu institutul, oferind gazduirea acestui eveniment si in anii viitori.

Partea intaia a programului s-a incheiat prin cuvantul presedintelui Societatii Romane Crestine „Dorul”, Ing. Cristian Pascu, care a vorbit despre initiativele legate de „Proiectul Eminescu” – crearea si amplasarea bustului poetului  intr-un spatiu public din New York.
In partea a doua a simpopzionului, s-au prezentat ample comunicari  ale participantilor.

Doina Uricariu a vorbit despre: „Eminescu: Patrimoniu ca o prada”. Analizand critic fenomenul Eminescu, scriitoarea precizeaza faptul ca atat inainte cat si dupa revolutie, critica literara a deformat imaginea poetului din considerente extra estetice. Daca inainte manualele au modificat titluri, elemente biografice, contexte si sensuri, astazi  exista o tendinta de marginalizare a poetului venita din partea unor personalitati influiente din cadrul culturi romanesti. Scriitoarea subliniaza necesitatea crearii unui Institut Eminescu dupa model occidental, care sa puna in lumina multiplele valentele si complexitatea personalitatii marelui nostru poet national.

M.N. Rusu, critic si istoric literar, eminescolog, vorbeste despre „Eminescu, insurgentul” scotand in evidenta, in urma studiilor sale facute in arhivele din Budapesta si Viena, un element biographic important si elocvent pentru formarea unei imagini mai clare asupra vietii si atmosferei politice in care poetul a petrcut ultima parte a vietii sale: existenta unui pistol pe care Eminescu avea permisiunea sa il poarte permanent, chiar si in spital, pentru a se apara.

Dr. Theodor Damian, in comunicarea sa „Accente crestine in poezia lui Eminescu”  priveste cu ochiul critic al teologului dar si cu subtilitatea filozofului si a poietului, opera  eminesciana si scoate in evidenta profundul sentiment crestin al lui Eminescu, care sta la baza pietatii sale in poemele religioase, pietate ce apare implicit ca izvor al conceptiei sale despre lume, oglindita in opera sa poetica.

Valentina Ciaprazi, a vorbit despre „Mihai Eminescu, Charles Baudelaire si Septime Gorceix “ si traducerea lui Eminescu in limba franceza, evidentiind valoarea universala a poeziei eminesciene. In incheiere cu un remarcabil talent actoricesc, V. Ciaprazi a recitat intr-o franceza impecabila un poem de Mihai Eminescu.

Doru Tsaganea, a prezentat lucrarea: „Semnificatia Congresului de la Berlin in publicistica lui Eminescu”. O nota deosebita a acestei comunicari a conferit-o prezentarea tabloului: „Congresul de la Berlin” pictat in 1881 de celebrul pictor Anton von Werner si care nareaza prin gestica si amplasarea personajelor, pozitia marilor puteri in contextul Congresului din 1878, in care se recunoaste si independenta Romaniei.

Dr. Napoleon Savescu a vorbit despre: „Fenomenul dacic in viziunea lui Eminescu”, dialogand cu  audienta si recitand versuri din Eminescu. Scriitorul Mircea Sandulescu in interventia sa, a scos in evidenta trasaturile pozitive si parti negative in personalitatea poetului.

Master of ceremony a fost jurnalista, critic literar Mariana Tera, care secondata de doamna Solomon, a introdus pe rand fiecare moment prin comentarii extreme de pertinente. Atmosfera academica si nivelul estetic in care s-au desfasurat lucrarile a fost completata de un recital de poezie sustinut de Claudia Damian, recitarea in limba germana a poemului „Mai am un singur dor” de Ion Vitelariu  recitare „Umbra lui Istrate Dabija-voievod”, si un moment musical de cantece si romante pe versuri de Eminescu in interpretarea talentatei soliste Lia Lungu, mesagera artei lirice romanesti in America.

Galeria „Spiritus” a Institutului Roman de Teologie si Spiritualitate Ortodoxa, condusa de artista plastica Viorica Colpacci, a prezentat o expozitie dedicata marelui poet. S-au expus lucrari de pictura, sculptura si fotografie de arta ale artistilor din New York, Doru Tsaganea, a prezentat doua printuri de fotografie digitale de largi dimensiuni realizate in intregime de autor. Lucrarile surprind atat prin maestria tehnica cat si prin semnificatiile lor crestine si patriotice. Unul din tablouri intitulat „Eroul Muntilor” il prezinta pe caporalul Musatescu, care invalid fiind, a cerut totusi sa lupte aruncand grenade. Statuia eroului din primul razboi mondial se profileaza pe fundalul muntilor, sub semnul si protectia crucii Caraimanului. Eroismul, dragoste de tara si de Dumnezeu, ca trasaturi esentiale ale poporului nostru este mesajul evident al acestei remarcabile creatii.

Garabet Salgian, a prezintat un peisaj de iarna stilizat, amintind nostalgic de iernile natale. Pictorul imbina cu maiestrie tehnici insusite la scoala bizantina cu lirismul subtil intr-o rafinata armonie de griuri si argint.

Picturile Ruxandrei Dumitrescu, mai putin cunoscute pana acum in comunitatea romaneasca din New York, ne dezvaluie o pictorita de talent  care stie sa manuiasca  culoarea si sa transmita prin  imaginea unui simplu peisaj de iarna o lume interioara, poetica si spiritualizata.

Lee Vasu format la scoala artei Bizantine, a expus doua tablouri inspirate de pictura Bisericii Sfanta Sofia. In lucrarile sale „Albastru Regal Bizantin” si „Rosu Regal Bizantin”, contactul cu spiritualitatea si arta crestina se resimte in puritatea stilistica si atmosfera spirituala. Ele exprima cu mijloacele abstracte ale artei spirituale moderne, frumosul transcendental.

Maria Tazlauanu, pictorita trairilor interioare si a metaforelor vizuale, descrie in pictura sa o lume imaginara, fascinanta. In tabloul expus, „Anxietate de Primavara” pictorita ne prezinta o stare de vis, de asociatii poetice inedite, metafore vizuale surprinzatoare, totul tinut intr-o gama linistita, intr-o armonie de rosuri si verzuri care creeaza acea  detasare de lumea realitatii obiective, invitandu-te intr-o alta lume necunoscuta, atemporala.

Tabloul „Irisi” al lui Serban Chelariu in tonalitati aurii, aproape monocrome, aduce o atmosfera de toamna, de  liniste, parca detasata de violenta lumii, conducand catre  meditatie si contemplare. Este o atmosfera interioara in acest tablou ce parca te indeamna sa meditezi asupra trecerilor, asupra apropierii de liniste, ca intr-un poem filozofic.

Viorica Colpacci expune o sculptura luminoasa, monumentala intitulata „Steaua” care reprezinta o schimbare de directie in creatiea sa. Artista foloseste lumina ca parte integranta si element compositional pentru a transmite semnificatii metaforice si metafizice. Ea manuieste simboluri universale din traditia culturala iudeo-crestina cum ar fi punctul, cercul, crucea si simboluri numerice, inspirandu-se din filozofia si mistica medievala si cosmologia moderna. Scopul autoarei este ca prin folosirea tehnicii asamblajului formata din obiecte „ready made”, lumina fluorescenta si LED in combinatie cu tehnica otelul sudat, sa exprime, prin mijloacele de limbaj al artei contemporane, adevaruri biblice. Lucrarile sale recente  din care face parte si aceasta, au diferite straturi de semnificatii si necesita o hermeneutica interdisciplinara.

Dedicata lui Mihai Eminescu, expozitia in ansamblul, prin caracterul ei patriotic, liric si crestin ar putea cu siguranta ilustra un volum de versuri al marelui poet. Simpozionul Mihai Eminescu din acest an este fara indoiala o reusita a institutului, aducand o contributie importanta la cultura romaneasca.

Viorica COLPACCI
New York
ianuarie 2011

Amintiri, realizari si perspective, la final de 2010, cu Daniel Ganea (Phoenix, Arizona), actor roman la Hollywood

On By nelursIn USALeave a comment

By Alina Ilioi

Te-as ruga sa ne povestesti putin despre copilaria ta.
M-am nascut in anul 1972 la 29 iulie, in orasul Cluj-Napoca. Am copilarit la Cluj si mergeam foarte mult la bunici si la alte rude de la Brasov, mama fiind brasoveanca. Pot sa spun din toata inima ca perioada copilariei si a adolescentei a fost cea mai frumoasa perioada din viata mea, care nu se poate uita niciodata. Si acum viata este destul de frumoasa, dar parca atunci avea o culoare deosebita.

Ai vrea sa ne spui cate ceva si despre familia ta?
Suntem in viata cinci frati, dintre care eu si cel mai mic, impreuna cu parintii, suntem in S. U. A. Sora cea mare locuieste de multa vreme in Austria, celalalt frate este la Londra si mai am unul, care este in Romania. El este cel mai fericit, nu-i prea place strainatatea si, totodata, fiind multumit de toate cadourile trimise de noi, ne transmite mereu ca, pana o tinem asa, treaba e buna…
La Cluj, fiind, la un moment dat, foarte indragostit, m-am casatorit de tanar cu Anita. Suntem casatoriti de 19 ani, ne bucuram de o viata frumoasa impreuna, avem 2 baieti – pe Jacob si pe Joseph. Lui Jacob ii place mult baschetul, joaca in echipa de baschet din orasul in care locuim acum, iar lui Joseph ii place actoria: el ma urmeaza pe mine. Anita lucreaza in domeniul medical.

Cum ai hotarat sa pleci din Romania?
Terminasem scoala la Cluj, si ma apucasem, prin ani ’90 de actorie si model. Imi placea mult arta, eram o fiinta cu adevarat visatoare si foarte romantica. Pentru mine actoria inseamna modul de a ma exprima. Indiferent de natura personajului pe care il am de interpretat, incerc sa caut esentele. Si cele mai bune sunt cele gasite in viata noastra, pentru ca fiecare suntem inzestrati cu bune sau rele.. Nu apucasem sa fac multe in Cluj, deoarece parasisem Romania foarte de tanar, cand aveam doar 20 de ani. Stiam ca plec si nu am sa ma mai intorc, poate, niciodata, altfel decat in vizita. Si asa a fost. Plecasem sa imi implinesc visul. Cum spuneam, eram foarte visator. Iubesc foarte mult Clujul si Tara, si simt ca ma leaga ceva acolo care nu se poate uita niciodata, oriunde as fi pe aceasta planeta. Dar, cum spuneam, a trebuit sa mi implinesc visul, si multumesc lui Dumnezeu care m-a ajutat. Ii sunt foarte recunoscator caci, daca El nu ma ajuta, nu puteam reusi singur, pentru ca nu a fost usor. Si nici chiar acum nu este usor, dimpotriva, este destul de greu. Important este insa, pentru a-ti implini visul, sa-ti placa munca, chiar daca ai de infruntat greutati.

Tii legatura cu cei din Tara?
In ce priveste Tara, ma alatur celor care sunt plecati si spun din toata inima ca sunt gata sa ajut Tara cu orice imi sta in putinta si oricand e nevoie. Chiar fusesem cu sotia anul trecut in vizita prin Tara. Ne am simtit foarte bine, fuseseram invitati la Sighetu Marmatiei, sa asistam la datini, traditii romanesti. Am fost invitat de doamna primar sa ramanem si la spectacolele din sala, sa realizam impreuna un spectacol romano-american, cu traditii romanesti si „tricuri” din Hollywood. Apoi ne-au uimit mult manastirile si traditiile locale. Si mancarea a fost nemaipomenit de buna. Am petrecut extraordinar, am uitat de orice. Imi amintesc mereu de Cimitirul Vesel. A fost superb. Cei cu organizarea au fost foarte primitori, explicandu-ne totul, pana si ce inseamna bataia clopotelor singure, de bunavoie, dupa ce ele sunt oprite total de dansii. (Este putin infricosator… dar e ok). Cei care sunt interesati, vor putea gasi in scurt timp pe youtube, facebook, etc. filmul intitulat „Vizita facuta de Daniel Ganea la Cimitirul Vesel Romania”. Intentionam sa mergem din nou, la anul, in vizita, daca nu ne va sufoca prea tare munca.
La ce ai lucrat in ultimul timp?
Anul acesta am avut privilegiul sa lucrez la mai multe reclame, printari si in cinci filme importante pe care le-a facut Hollywoodul. Ele vor putea fi vizionate in viitorul apropiat la cinematografe sau pe unele site-uri ca: youtube, IMDB, flixter, face book, twitter etc. Se intituleaza: „King’s Man”, eu avand, aici, rolul de mafiot; „Love a la carte”, de producatorul si directorul Tim MC Spaden, eu interpretand rolul Doctorului; „Star Trek”, comedie de Lara Huston, in care am rolul ofiterului Sulu. Alt film se cheama „Everything must go”, regizat de directorul Dan Rush, starul principal fiind Will Ferrell, care la ora actuala este unul dintre cei mai buni actori comedieni ai Hollywoodului. Eu am rolul de vecin al lui. Filmul trebuie sa apara pe marile ecrane de aici si, in difuzare internationala, prin 2011. Apoi, am avut privilegiul de a fi contactat de catre casting directorul din Los Angeles, de la „It’a a Laugh Production”, fiind selectionat pentru a juca in episodul 4, alaturi de tanara adolescenta, iubita de majoritatea: Hannah Montana (Miley Cyrus). A fost o experienta placuta de a lucra (juca) impreuna cu dansa. Este o fata superba. Am avut ocazia sa-l intalnesc si pe tatal ei, Billy Ray Cyrus, si pe bunica ei, la KT LA Studio Hollywood NR. 9 pe set (scena de filmare). Agentia mea si eu, personal, nu solicitaseram niciodata acest rol, pentru ca nu ma gandeam ca mi-ar fi potrivit, din cauza diferentei de varsta etc. Dupa ce mi-am validat acceptul si am fost scrinuit (verificat) a doua oara, in totalitate, pentru rolul respectiv, ma imprietenisem si mai mult cu casting directorul si ma gandisem oarecum sa imi permit sa-l intreb de ce am fost eu distribuit in rolul acesta, pentru ca nu ma asteptam la asa ceva. In Los Angeles, la Hollywood, este foarte mare profesionalism. Directorii sunt foarte ocupati si duri, daca ai spus un cuvant nepotrivit, vorba romanului nostru, ai pus-o de mamaliga cu Hollywoodul. Am stiut asta, dar mi-am zis ca acum e momentul sa-l intreb, daca nu, cred ca am sa plesnesc. M-am gandit ca, daca aflu adevarul, o sa incerc sa intrebuintez metoda aceea si la alte roluri, pentru a le putea lua. Nu aveam de la cine sa aflu, decat de la dansul si numai atunci. Asa am si facut. L-am intrebat, si mi-a raspuns respectuos, zicandu-mi: „Ceea ce ne-a facut sa te sunam pentru rolul acesta si sa il iei dintre sutele de actori care au aplicat pentru acest rol este zambetul real de pe fata ta”. Sunt o fiinta care nu poate sa planga din orice, dar cand am auzit acele cuvinte, mi-au jucat lacrimile in ochi. Si mi-am zis: am mai invatat o lectie si am s-o impartasesc cu oricine voi putea. Toti avem un zambet frumos pe fata noastra, pentru ca asa am fost creati, dar depinde de noi cum il dam si daca vrem sa-l impartasim cu cei din jurul nostru. Trebuie sa ne gandim ca am fost creati si pentru bucuria celor din jurul nostru, nu numai pentru noi insine. Sa nu ne fie greu sa dam un zambet adevarat, acel zambet al tau poate aduce fericire unei inimi posomorate si implinirea zilei cuiva din apropierea ta.

Ce iti place sa faci in timpul liber?
Locuind in una dintre cele mai calde regiuni ale pamantului, Arizona, vara imi place sa-mi petrec timpul langa apa (piscine, Ocean, facand croaziere). La fel, imi place sa admir natura, imi plac drumetiile la munte (Grand Canion, Flagstaff, Sequoia, CA etc.), merg iarna la schi, cu familia. Obisnuiesc sa fac vizite pe la prieteni si rude, frecventez restaurante de seara, cazinouri, particip la jocuri, Disneyland California etc. Si, desigur, merg la Biserica.

Ce hobby-uri ai?
Ascult muzica, dansez, joc fotbal, baschet, biliard, cu prieteni, si copii. Imi place si sa stau sa meditez.

Ce recomandare ai dori sa le faci celor care intentioneaza sa devina actori?
Inainte de a incepe aceasta profesie, sa fie foarte siguri ca aceasta este singura pasiune din viata lor. Este o profesie frumoasa, dar nu poti sa iti permiti sa o inseli, pentru ca risti sa te insele ea pe tine.

Ai un mesaj pentru cititorii nostri?
Le multumesc tuturor pentru interesul de a citi aceste randuri, in special clujenilor mei, si sper sa fi fost de folos. Mi-ar face mare placere, pe viitor, sa ne intalnim personal. Pana atunci, le doresc tuturor mult noroc, sanatate si binecuvantarea lui Dumnezeu sa se reverse peste toti. Si pentru ca suntem in preajma sarbatorilor de iarna, le urez tuturor „Sarbatori fericite” (Nasterea lui Christos sa ne fie de folos) si traditionalul „LA MULTI ANI!”
Cu drag si respect, Daniel Ganea

Sarbatoare la Phoenix

On By nelursIn USALeave a comment

Sambata, 11 decembrie, a avut loc in sala Heius a bisericii „Sfantul Ioan Botezatorul” din Glendale un inedit spectacol intitulat „Iata, vin colindatorii”, cu participarea unui grup de solisti si actori din Romania, aflati in turneu in Statele Unite si invitati de preotul Gheorghe Libotean sa poposeasca, pentru o seara, si la Phoenix. In cuvantul lui acesta a multumit organizatorilor, intre care i-a mentionat pe Dumitru Stefaniga, Florin Partiu si Jean Breja pentru deosebita dedicatie cu care au muncit pentru reusita evenimentului si a urat tuturor un Craciun fericit si un An Nou 2011, cu sanatate, bunastare si voie buna.
Intr-o incapere arhiplina, intr-o atmosfera festiva, cu multa voie buna, romanii din imprejurimi au tinut sa sarbatoreasca apropierea Craciunului in compania unor interpreti de marca, veniti aici sa daruiasca spectatorilor un bogat buchet de colinde si cantece de petrecere.
Cum era si firesc, programul a inceput cu colinde. Ele au fost interpretate de cuplul „Autentic” (Catalin Bota si Denis Mihai), de doua tinere talente care, in versiuni originale si moderne, au delectat audienta, creand o atmosfera admirabila. Exprimand bucuria Craciunului, melodiile lor au incantat, prin interpretare si frumusetea melodica. „Sarut mana, mama, am venit sa te colind” reflecta momente tandre si emotionante, izvorand din respectul si dragostea pe care le datoram de parintilor, precum si din nevoia ca la aceasta sarbatoare sa fim alaturi de cei dragi. „S-avem bradu-mpodobit si sa fim mai buni!” – sunt cuvinte care au indemnat spre ceea ce toti romanii simtim in asemenea ocazii.
A urmat solista Carmen Radulescu, al carei repertoriu debordant de melodii de dans si de petrecere a ridicat de la mese tineri si varstnici, deopotriva, antrenandu-i in ritmuri de dansuri si jocuri romanesti. Inzestrata cu un remarcabil dar de a atrage publicul, artista a reusit sa insufle publicului o binevenita buna dispozitie. Cu o inima deschisa, calda si volubila, solista si-a atras o binemeritata apreciere, din partea tuturor.
Actorul Jean Paler, binecunoscut in Romania prin aparitiile pe scenele teatrelor de satira si la televiziune, i-a intretinut pe cei prezenti cu momente vesele care le-au descretit fruntile, facandu-i sa uite, cel putin pentru cateva clipe, grijile cotidiene. Satirizand segmente ale clasei politice contemporane din tara, pana la cel mai inalt nivel, actorul a oferit crampeie din fresca politicii postdecembriste, cu metehne care dainuie de prea multa vreme la o buna parte din mai-marii vremii. Cu un umor contaminant, Jean a adus in actualitatea serii momente hilare, specifice programelor de revista care i-au devenit apropiate si care au fost intretinute cu indrazneala de multi dintre actorii care s-au consacrat ca idoli apreciati ai umorului romanesc. Satira acida, impinsa uneori pana la flagelare verbala, a dat uneori senzatia de atingere a unor rani care dor si ne macina sufletul, pentru ca oricat am fi de departe de meleagurile natale, nu ne este indiferenta imaginea cu care suntem catalogati, mai ales noi, cei traitori in afara granitelor tarii. Chiar daca stim ca hazul de necaz face parte din spiritul romanesc, tragismul la care s-a ajuns, in timp, devine, pentru unii, greu de digerat.
Ionut Dolanescu, la randul lui, a prezentat o suita de melodii populare, mai ales din sudul tarii, dar si cateva din celelalte zone geografice. Vocea sa melodioasa, cu siguranta, zestre genetica, a adus bucuria melosului romanesc in desertul Arizonei, incantand audienta, pana la extaz. El a reimprospatat tonurile unor melodii care cad la inima ardelenilor: „Pe unde ma poarta valul, ma cheama la el Ardealul. / Ca nu-s munti ca Apusenii, oameni buni ca ardelenii. / Ca nu-s doine mai duioase si nici fete mai frumoase, / hai dorule, hai”.
Impresionant a fost, fara indoiala, acompaniamentul la vioara al sotiei lui Ionut – Domnita. Ceea ce a fost in stare sa scoata din coardele viorii ei, a dovedit nu numai o dotare nativa de exceptie, ci si o sensibilitate deosebita. Ea are „in sange” specificul nuantat al instrumentului, la care se adauga modul original de a da culoare melodiilor. Ea a facut din numerele interpretate in acompaniament sau solo adevarate piese de maestru al arcusului. Pasiunea cu care s-a dedicat acestui instrument, proprie muzicienilor credinciosi harului lor si constienti de valoarea lor, o situeaza, fara indoiala, in avangarda violonistilor de muzica populara.
Prezenta scenica placuta a sotilor Dolanescu, dovedita de-a lungul multor aparitii publice, a creat, prin dinamismul si calitatea interpretativa, un autentic sentiment de admiratie si buna dispozitie generala.
Maria Ciobanu, consacrata de multa vreme ca fiind „privighetoarea” muzicii populare romanesti, nu s-a dezmintit nici de data aceasta. Vocea ei extraordinara, repertoriul cu care i-a incantat de atatea ori pe romanii din tara, dar si de pe alte meridiane ale globului, au facut din timpul daruit cu generozitate ascultatorilor din Phoenix o veritabila delectare pentru acestia. Romanismul propagat prin textele melodiilor a fost potentat de tandretea secventelor legate de copilarie, de tinerete si de frumusetile locurilor natale. Vocatia ei: „sa cant doine din batrani, cum e la noi, la romani” ilustreaza cu prisosinta misiunea ce si-a propus-o de a raspandi prin glasul ei farmecul muzicii populare romanesti, nu numai in Tara, ci si oriunde s-ar afla. Personal, sunt convins ca aportul Mariei Ciobanu la raspandirea frumusetilor cantecului popular romanesc o situeaza in panteonul folclorului romanesc si va ramane ca o icoana pretioasa in inimile romanilor de pretutindeni.
Din momentele in care a cantat impreuna cu fiul ei, Ionut, a razbatut caldura unei relatii mama-fiu, care acum, dupa scurgerea anilor, a trecut dincolo de o legatura de sange. Una din melodiile cantate impreuna a fost ca o marturisire de credinta in fata unui public iubitor, care intelege sa rasplateasca prin aplauze si venerare o abnegatie de o viata.
Programul a continuat cu Denis si Catalin, care au delectat participantii cu cantece de petrecere, de dans si joc, intr-o veselie contagioasa, in care glasurile solistilor erau acoperite adesea de ale celor de pe „ring”. Melodia „Nici nu stiu cum e mai bine, ca la toti ni-i greu” a starnit entuziasmul general, ea reflectand o stare de fapt care-i caracterizeaza si-i ingrijoreaza pe multi dintre romanii de azi.
Artistii au oferit, cu o generozitate rar intalnita, posibilitatea de a se face poze cu ei, doritorii putand avea, astfel, imortalizate momente de neuitat. De asemenea, ei au avut posibilitatea de a-si cumpara CD-uri cu inregistrari ale solistilor, precum si cartea „Ion Dolanescu – o viata de cantec” a Luminitei Tuca, publicata recent in Romania.
In una din pauzele spectacolului, participantii au avut prilejul sa savureze preparate culinare pregatite si servite cu daruire de sotii Tassia si Stan Popescu, care, ca si altadata, cu prilejul meselor de dupa slujbele religioase, s-au straduit sa ofere mesenilor bucate pe gustul lor, din bucataria romaneasca.

Dr. Emil G. Onet
Phoenix, Arizona

Give for the Holidays!

On By nelursIn USALeave a comment

In a classy, upscale environment in BH at the Celebrity Vault gallery, where art was the liaison and the promoter of Help a Life Foundation, a supportive crowd generously donated for a more than complex project of housing and educating orphan girls in Ethiopia. 100% of the proceeds went for bettering the life of the unfortunate ones, who need and rely on this one-in-a-lifetime opportunity to change their life around.

Among the honorees were Ambassador Taye Selassie; actor Said Faraj, Editor-in-chief and founder of Beverly Hills Times Magazine – Suzanne Takowsky; Editor-in-chief and founders of Bel-Air Magazine – Melanie and Rick Amor; humanitarian and Celebrity Society Magazine’s spokesperson – Tracy Saunders, Curtis Williams, Editor-in-chief of Melrose Heights Magazine, Giacomino Drago from Il Pastaio, Mauro from Mauro’s Cafe at Fred Segal’s, Aura Imbarus, author of the Pulitzer Prize nominated memoir “Out of the Transylvania Night,”  and many more spent the evening entertained by a touch of Africa.

The Ethiopian Dance Troupe along with the West African Drummers brought Africa to
Beverly Hills.  The pulsating drum beats had a crowd of Beverly Hillers trying to get into a packed Celebrity Vault gallery.  KCRW DJ Daylight and Ethiopian DJ Son Zoo kept the theme of Africa going until midnight as the beautiful Help a Life volunteers called “Blue Angels” wearing sequined transparent tops mingled with the crowd.

With the help of our sponsors from Mastro’s Steakhouse and Cristophe Salon in Beverly Hills to the Mondrain Hotel Agua Spa, this red carpet holiday soiree was made possible, and the life of these orphans’ girls will be tailored in better and brighter shades forever.

Aura Imbarus, PhD
Los Angeles, California

Targ de afaceri al romanilor din zona Boston/ New England

On By nelursIn USALeave a comment

Asociatia Romanilor din New England (AR-NE) ii invita pe toti romanii din New England si pe toti cei care vor sa se bucure de o adevarata atmosfera romaneasca la TARGUL ROMANILOR DIN NEW ENGLAND, sambata 4 Decembrie 2010 intre orele 4-8PM la International Ballet Academy of Norwell din 34 Accord Park Drive, Norwell MA. Targul Romanilor va reuni cat mai multi membrii ai comunitatii romanesti din zona Bostonului si cat mai multe dintre “Prezentele Romanesti din New England”: organizatii non-profit romano-americane, firme in care sunt implicati romani, precum si profesionisti, romani care ofera servicii legale, financiare, medicale, etc. Sunt incluse in program prezentari generale ale activitatilor initiate de romani, iar participantii vor putea sa isi prezinte si prin standuri individuale activitatile, serviciile si proiectele de viitor. Organizatiile care nu vor putea participa vor putea trimite materiale promotionale care vor fi puse la dispozitia vizitatorilor la un stand comun destinat acestui scop. Targul se va impleti cu activitati de divertisment : tombola, muzica romaneasca, aperitive traditionale romanesti preparate de A Taste of Europe (www.ATasteOfEurope.us) si de voluntari AR-NE.

Asociatia Romanilor din New England cunoscuta anterior sub numele de BRP(Boston Romanian Professionals) activeaza in zona Bostonului si a fost incorporata legal pe 12 octombrie 2010.Dintre cei mai activi membrii ai AR-NE ii mentionam pe Razvan Mirica, liderul organizatiei,Valentin Neacsu, secretar, Lilliana Onita Lenco, trezorier, Marcel Filimon si Camil Toma , web design .Alexandru Lefter , Cultura si altii precum Andra Ivan, Theodor Moisidis si Serban Georgescu.

Organizatia are ca scop formarea de legaturi stranse intre romanii din zona New England-ului actionand ca o interfata profesionala , sociala si culturala .Aceasta organizatie s-a dovedit a fi foarte activa in timpul scurs de la infiintarea ei , dovada fiind actiunile relizate deja fie pe plan profesional (4 seminarii organizate), cultural (recenta reusita a serii de muzica si poezie”La Gura Focului” , cat si social -filantropic: picnic in parcul “Arboretum “din Boston, vizionarea Cupei Mondiale de Fotbal, pe de-o parte si pe de-alta parte implicarea a doi membri ai organizatiei in ajutorul de dinantea si dupa operatia fetitei Andreea Nemethi din Carei prin infiintarea si coordonarea sitului www.andeeainboston.org .

Familiile sunt incurajate sa-si aduca copiii, care vor petrece o seara de neuitat in spatiul dedicat lor. Ei vor viziona un film in limba romana, se vor juca cu alti copii romani, iar la plecare vor gasi in ghetute si o surpriza de la Mos Nicolae. Evenimentul este gazduit cu amabilitate de International Ballet Academy of Norwell , MA, SUA. Intrarea vizitatorilor si a organizatiilor participante va fi libera, fiind acceptate donatii catre AR-NE. Pentru mai multe informatii sau pentru a va oferi sprijinul, va rugam sa urmariti detaliile anuntate pe website-ul organizatiei la www.AR-NE.org.
Sebastian RUS

ZIUA RECUNOSTINTEI (THANKSGIVING)

On By nelursIn USALeave a comment

Este toamna, anotimp pe care-l indragesc. Toamna blanda, generoasa. Ma duc in padurea din apropiere. O poteca umbroasa imi calauzeste pasii la  intrare. Printre copacii batrani imi continui drumul, calcand peste frunze maronii, ascultandu-le scrasnetul, ca un raspuns la gandurile mele. Sus, cerul este mai mult acoperit de crengile groase, rasfrante ale copacilor acestei paduri batrane. Poteca urmareste conturul lacului. Ma opresc pe podul de lemn, ma sprijin de balustrada si privesc valuritul bland al apei lacului si astept vietatile acestui lac… Rate salbatice vin plutind duios, asteptand faramiturile de paine… Apoi pleaca multumite, intr-un zbor linistit, planand deasupra apei. Dincolo de lac copacii isi arata maretia si frumusetea culorilor, in lumina calda a soarelui, de la galbenul pal pana la rosul intens amestecat cu verdele brazilor fara batranete. Padurea este ca o cetate cu povestea vietii ei indelungate. Ce bogatie spirituala, muta! Gandesc ca oamenii, de obicei, evalueaza material varsta unei paduri, dupa numarul si grosimea arborilor, dupa intinderea suprafetei lor, etc. Doar poetii? Poetii o canta si-i inteleg frumusetea si bucuriile, dar si durerea singuratatii; numai poetii aud suspinul, soaptele frunzelor… Privesc oglinda lacului. In ea se rasfrange cerul, multumit de sine.
O pasare mai canta leganandu-se pe o ramura. Soarele trimite miriade de raze ce vibreaza, ca rasul unui zeu fericit, dansand pe trunchiurile zbarcite ale arborilor, incalzindu-le frunzele ramase. Padurea toata pare multumita. Si, gandesc ca cerul asteapta linistit, rugile noastre de multumire.
Joi, 25 noiembrie, este ziua Recunostintei sau Thanksgiving, zi de sarbatoare a poporului american, zi de reflectie, prilej de inchinare si adorare a Domnului  Dumnezeului nostru.
Istoria acestei sarbatori incepe cu primii colonisti englezi care s-au stabilit in America de Nord, in anul 1620. Ei au sosit la bordul unui vas, a urmat o iarna geroasa si jumatate din ei, se spune, au supravietuit foametei si gerului. In anul urmator au avut parte de un timp prielnic, o recolta bogata, ceea ce a prilejuit sarbatorirea, ca semn al recunostintei.
Thanksgiving Day a fost proclamata ca sarbatoare nationala a Americii de catre Abraham Lincoln. In decembrie 1941, Congresul SUA a adoptat o rezolutie prin care a 4-a zi de joi din noiembrie a devenit oficial sarbatoarea nationala a Statelor Unite ale Americii. Milioane de curcani vor fi sacrificati pentru aceasta zi, intrucat cu aproximativ 400 de ani in urma, la masa festiva s-a servit curcan. Este adevarat ca pelerinii foloseau aceasta denumire pentru orice pasare salbatica. Cu timpul traditia s-a fixat asupra acestei pasari – curcanul, folosind la masa traditionala si dovleac, merisor, porumb, varza, scoici, cartofi. Dar alaturi de toate acestea servite la masa festiva trebuie aduse multumiri lui Dumnezeu si semenilor nostri care ne ajuta sa ne ducem traiul civilizat, in liniste si libertate. Sa ne rugam si pentru ei!
Dumnezeu sa ne calauzeasca pasii spre bine!
Cu aceste ganduri parasesc padurea, Lacul Lynn din Raleigh. In fata mea, pe poteca maronie, trec veverite. Se opresc, ridica cozile lor stufoase: „ Punct-virgula, punct-virgula !” Un vanticel incepe sa bata aruncand ace de pin din copaci si frunze maronii cu o geometri fermecatoare.
Multumesc Tie Doamne! Multumesc semenilor mei!

Vavila Popovici, Raleigh – Carolina de Nord

Doua filme romanesti vor fi prezentate publicului american la Festivalul de film de la Washington D.C. organizat de American Film Institute

On By nelursIn News, USALeave a comment

Cea de-a 23-a editie a Festivalului de Film al UE, organizat de American Film Institute, se va desfasura la Washington DC, in perioada 4-23 noiembrie 2010, in locatia  AFI Silver Theatre and Cultural Center.
Doua filme romanesti vor fi prezentate in cadrul editiei din acest an a festivalului, organizat de AFI in colaborare cu ambasadele statelor membre ale Uniunii Europene.

Filmul regizorului si scenaristului Radu Munteanu „ MARTI, DUPA CRACIUN” [Tuesday, After Christmas] va rula sambata, 13 noiembrie incepand cu orele  12:50 pm si marti, 16 noiembrie, 10:00 pm. „Marti dupa Craciun” face parte dintr-o selectie oficiala a Festivalului de Film de la Cannes din 2010.

Pelicula portretizeaza romanul din clasa medie ce traverseaza criza varstei mijlocii. Daca in BOOGIE protagonistul evita sa ia decizii si sa isi asume responsabilitati, Paul (Mimi Branescu), personajul din „Marti, dupa Craciun”, prins intre sotie si cealalta femeie din viata sa, este pe punctul de a lua o decizie dificila, care va avea consecinte neprevazute. Branescu are o prestatie foarte buna, iar interpretarile Mariei Popistasu (in rolul prietenei lui) si cel al Mirelei Oprisor (in rolul sotiei) sunt excelente. Prin scenele lungi, Muntean ofera maximum de efecte dramatice, ca urmare a interrelationarilor dintre personaje.

Filmul are o durata de 99 minute si a fost realizat integral in Romania, in anul 2010. Regia si scenariul apartin lui Radu Muntean. Coautori ai scenariului mai sunt  Alexandru Baciu si Razvan Radulescu; producator Dragos Vilcu. Filmul va rula cu replicile originale in limba romana si subtitrare in engleza.

Cea de a doua pelicula romaneasca, prezenta la Festivalul AFI de la Washington, este
EU CAND VREAU SA FLUIER, FLUIER [If I Want To Whistle, I Whistle]

Filmul a fost selectat pentru Premiile Oscar 2010, la categoria „Cel mai bun film intr-o limba straina” si va rula la Washington sambata,  20 noiembrie, incepand cu orele 4:30 pm si Marti, 23 noiembrie, de la orele 8:00 pm. Pelicula a castigat Premiului Juriului si Premiului Alfred Bauer la Festivalul de Film de la Berlin din 2010.

Filmul prezinta povestea unui tanar, Silviu, pe care il mai despart cinci zile de eliberarea din scoala de corectie, dupa patru ani de detentie. Silviu se afla pe drumul cel bun, reusind sa se fereasca de conflicte cu detinutii mai violenti si sa urmeze cu succes cursul de reabilitare. Dar cand in viata sa reapare mama, care-i povesteste despre planurile ei de a pleca in Italia, împreuna cu fiul cel mic, Marius, atitudinea lui Silviu se schimba brusc. Neputand sa-i convinga pe gardieni sa îl ajute, Silviu va recurge la o solutie drastica. Regizorul Florin Serban, aflat pentru prima data in aceasta ipostaza, ne ofera un penetrant si concis studiu al caracterului uman, sustinut de interpretarea reusita a actorului amator George Pistereanu, in rolul unui Silviu bulversat de lupte interioare.

Regia si scenariul filmului apartin lui Florin Serban. Subiectul este bazat pe un roman al Andreei Valean. Producatorii filmului sunt Catalin si Daniel Mitulescu. Filmul are o durata de 94 de minute, este o productie romano-suedeza si a fost realizat in anul 2010. La Festivalul de la Washington pelicula va rula cu sonor original in limba romana si subtitrare in engleza.
Simona Botezan
Washington D.C

M.N. RUSU SI FRUMUSETEA ANILOR FARA VARSTA

On By nelursIn News, USALeave a comment

Nicholas Buda
Intr-un cadru, mai degraba intim decat festiv, la Cenaclul „Mihai Eminescu” din New York a avut loc, vinerea trecuta (22 octombrie, 2010), un eveniment de suflet: sarbatorirea zilei de nastere a criticului si istoricului literar M.N.Rusu. Revenit anul acesta, dupa o perioada de absenta destul de lunga, in cercul literar de la cenaclu, M.N.Rusu a demonstrat, totusi, ca nu si-a intrerupt munca sa de pasionat cercetator al istoriei literare romanesti, ci a continuat-o – cu acordul tacit al conjucturii sociale – in atelierul sau de restaurare istorica de acasa. Prieten foarte apropiat al poetului Nichita Stanescu, coleg de breasla al marilor jurnalisti dar si al marilor boemi, martor al evolu?iei literaturii din Romania timp aproape jumatate de veac, impatimit cercetator al documentelor de arhiva si deopotriva colectionar, criticul M.N.Rusu a impus de la inceput prin talent jurnalistic, profesionalism si dedica?ie. A devenit un nume care catalizeaza acum literatura romana, de la New York, pe o noua dimensiune.
Intalnirea de vineri seara a avut o emotionalitate aparte, binestiindu-se ca M.N.Rusu a mai adaugat un an la nobila sa varsta! Ignorand vremurile mai putin bune la care a fost partas dealungul vietii, si in virtutea inertiei sale de boem, M.N.Rusu nu isi arata anii pe fata-i mereu luminoasa, nici durerile launtrice ale dezamagirilor, pentru ca asa cum spunea prietenul sau, prof. Aurel Sasu (de la Cluj), „criticul nu imbatraneste, din moment ce cartile nu au varsta…”(„M.N.Rusu – 60 sau Calea si viata” de Aurel Sasu, in capitolul „Literatura Diasporei Nord Americane”, din volumul Lumina Lina,  an X, nr. 3, iulie-septembrie, New York, 2005). Surprins in acest amor etern cu intimitatea slovei, M.N.Rusu uita notiunea timpului, orbitand intr-un spatiu istoric foarte sensibil, unde numai un initiat poate sa supravietuiasca. ?i tocmai acest context al supravietuirii sale, reflectat in ignoranta zilei, l-a facut, pentru multi dintre cei care credeau ca-l cunosc, sa fie un mare neinteles.
Momentul aniversar, la care am luat si eu parte, din dorinta sincera de a-mi arata gratitudinea fata de rolul pe care M.N.Rusu l-a avut in viata mea de activitate literara – lansandu-mi, la New York, primele doua carti – a fost si unul revelator. Descinderea in istoria amintirilor legate de personalitatea lui M.N.Rusu a fost inceputa de catre poetul Theodor Damian, care a dat tonul unei atmosfere de nostalgie, de pe vremea cand l-a cunoscut pe critic, pe care l-a numit nasul meu literar: „M.N.Rusu, in cariera lui indelungata si bogata, a format multe generatii de scriitori, i-a nasit pe acestia cum m-a nasit si pe mine, publicandu-ma in «Almanahul Coresi», pe care il edita la Brasov. As dori sa impartasesc o amintire despre felul in care l-am cunoscut pe M.N.Rusu, prin unchiul meu de la Brasov, nenea Ionel (Ionel Georgescu) care a fost seful librariei «?tefan O. Iosif» (din Brasov n.n.), de pe strada 7 noiembrie. Cred ca acum i s-a schimbat numele… Ionel Georgescu a fost, de asemenea, scriitor dar blocat de regimul in care a trait, nefiind publicat niciodata, cartile lui fiind ingropate in edituri. Deci unchiul meu care era din Brasov si M.N.Rusu care era la Brasov erau priteni vechi, facand lansari de carte impreuna. Astfel am ajuns eu pe mana lui M.N.Rusu! inceputul prieteniei mele cu acesta a fost un… negot – eu aduceam carte de la Dorohoi si ei imi procurau benzina de la Bucuresti! Era in perioada acelei saracii, cand benzina nu se gasea de loc… Asa am inceput sa ne vizitam si sa ne legam prietenia. M.N.Rusu este – si cred ca mai trebuie sa o dovedim – un critic de mare valoare! Este un om de inteligenta ascutita, un bataios dar si un mofturos, asa cum il stim, dar este al nostru. Ne este drag pentru ca, iata, crestem impreuna! Poetul Theodor Damian si-a incheiat cuvantul sau recitand trei poezii, dedicate lui M.N.Rusu: „Urmele mele clocotind”, „Guten Abend” si „Locul unde incepe slujba de seara”.
A vorbit apoi venerabilul pictor iconograf, Garabet Salgian care a ridicat tonul nostalgic al discutiilor, in registrul unei sobrietati caracteristice-i, marturisind ca M.N.Rusu are o intrumentatie critica si in teritoriul artelor plastice, mai ales al iconografiei. Poeta Valentina Ciaprazi a continuat, intr-o tonalitate perfecta, cu un elogios cuvant adresat personalitatii lui M.N.Rusu, pe care aceasta l-a numit „un carturar desavarsit” si caruia i-a dedicat o poezie. Ziarista Mariana Terra (de la ziarul „Romanian Journal”), a deschis cutia pandorei amintirilor din anii studentiei, cand a auzit pentru prima data de M.N.Rusu, pe atunci student in anul terminal. Aceasta a citit si o serie de epigrame dedicate sarbatoritului. Nuanta atmosferei de seara, de la intalnirea literara de vineri, a fost usor schimbata de interventia scriitorului Mircea Sandulescu, printr-o incercare a acestuia de a vorbi despre M.N.Rusu, evitand in mod special constructia apelativelor, dorind sa sublinieze ca se poate vorbi despre o persoana, chiar daca nu ai beneficiat de nici o favoare din partea acesteia: „eu vreau sa trec dincolo de lista aceasta a inventarului… mi-a facut, m-a vazut, m-a dres, m-a ajutat… toate sunt bune, dar sunt un inventar al unor lucruri de care ai beneficiat. Deci un om este bun in masura in care ti-a facut tie bine?! Eu merg mai departe de acest invetar… si desi mie pesonal nu mi-a facut nici un bine, tin sa-i multumesc pentru ca exista si face tot ceea ce face. La fel ca si mine, el a trecut prin servicii (in America n.n.) care sunt la antipodul literaturii. Daca ar fi sa definim un om prin ceea ce nu este, iata ce as spune despre M.N.Rusu – nu este mandru, chiar daca i-a inca zece premii va ramane la fel, nu este un inchipuit… nu este un tradator, nu i-a vorbit niciodata de rau pe cei cu care s-a asociat cultural si de care, la un moment dat, s-a despartit. Deci nu are rautate… Acesta este M.N.Rusu: capacitatea de a pastra fundamentulul! La multi ani”!
Urarile au continuat prin scurta alocutiune a poetului Liviu Georgescu, care printe altele spunea: „il cunosc pe M.N.Rusu de vreo doisprezece ani… atunci dansul a spus «eu sunt critic literar», iar eu am zis «eu scriu poezii» si astfel am devenit prieteni. M.N.Rusu este un spirit enciclopedic  foarte bine informat, un intuitiv foarte exigent, iar cuvantul dansului de ordine valorica este metafizica… o matefizica religioasa, esentiala, de fond, nu de suprafata. Dansul a scris foarte mult in Romania la ziarele la care a lucrat… si a avut un volum numit „Utopica”, aparut in 1969, dar s-a oprit la acesta. Ar trebui sa isi publice articolele, pentru ca timpul nu e pierdut, mai poate face inca o carte din acestea! ii doresc fericire multa si viata indelungata, cu multi si fericiti ani”!
A mai vorbit Grigore Culian, directorul ziarului „New York Magazin”, care a tinut sa-si prezinte in mod public, respectul si admiratia – pur profesionale – fata de M.N.Rusu: „stiti ca eu nu sunt adeptul osanalelor, acesta nefacand parte din arsenalul meu de exprimare, de aceea am sa spun doar cateva lucruri pentru ca intr-adevar il apreciez pe M.N.Rusu. Atunci cand am inceput munca mea de ziarist, acum cincisprezece ani, el a fost alaturi de mine in redactie, unde a muncit o perioada impreuna…am invatat foarte multe de la el. Lucrurile acestea trebuiesc recunoscute… pe de alta parte, sunt un om care isi apreciaza semenii, in functie de ceea ce produc, luand in valoare calitatile si nu defectele acestora. Mircea este unul dintre cei care a produs foarte mult la viata lui, prin activitatea sa literara si istorica… de aceea nu pot decat sa-l felicit si sa-i urez un calduros «La multi ani»”!
Spre finalul serii a luat cuvantul si M.N.Rusu. Afisand un zambet larg de boem si ascunzandu-si cu grija emotia unui astfel de moment festiv, criticul a spus: „va multumesc, in primul rand, pentru ca m-ati onorat cu prezenta… intalnirea din aceasta seara este extraordinara datorita dumneavoastra, nu datorita mie. M-am gandit sa o iau si eu pe partea anecdotica despre ceea ce inseamna sa ajungi la o anumita varsta. Pot sa vorbesc din propria mea experienta, despre un fapt care dovedeste prezenta unui element de predestinitate in individualitatea unei persoane si individualitatea unei natiuni. Individul face parte din natiune, iar natiunea da identitate individului. Merg inapoi in istorie: am fost botezat de un preot moldovean, cu barba alba… am aflat mai tarziu ca se numea Neculai Hodoraba…, din Dorohoi. Dar acest preot era prieten intim al lui George Enescu, despre care a si publicat o monografie prin anul 1926. Mama mea, desi era o intelectuala… nu cunostea acest amanunt despre preotul Codoraba. Aceasta este prima intalnire astrala a copilului care eram atunci, cu religia. A doua intalnire astrala, simbolica, se produce atunci cand parintii mei cheama fotograful care ma fotografiaza intr-un lighean spalandu-ma, fireste gol, dar numai eu apaream si ligheanul… insa sub acesta se afla ziarul «Universul». A treia intalnire astrala… a fost la taierea motului, cand de pe o tava in care erau mai multe obiecte, eu am luat in mana creionul! Ce inseamna aceasta, daca nu o predestinare… Nu sunt numai simboluri intamplatoare, care te urmaresc toata viata. Cu un preot m-am intalnit si mi-a marcat destinul, iata, in presa am lucrat la cele mai importante ziare ale perioadei respective («Luceafarul», «Viata Studenteasca», «Amfiteatru» si «Saptamana»)… I-am cunoscut pe cei care abia iesisera, in anul 1964, din inchisoare, pe marii carturari cum ar fi Noica, Streinu, Cioculescu, Pandrea… intalniri absolut directe, de la care am invatat anumite lucruri, in contextul in care daca te intalneai cu ei apareai in notele informative, care sunt publicate acum, dar doar cu numele, atat. Cum apare si numele lui Mircea Sandulescu in notele informative din dosarul lui Dorin Tudoran – un lucru extrem de important… Trebuie sa stiti ca eu sunt, in primul rand, un gazetar, un ziarist. Opera mea nu este cea scrisa ci cea care va fi dupa moarte… Daca vreti o opera interioara, care sa-ti satisfaca si sa-ti bucure viata in continuare, sa te poti uita in oglinda linistit, ca nu ai pacatuit. Experienta de viata de pana acum mi-a demonstrat ca eu sunt modelat de toate personalitatile, mari sau mici, cu care m-am intalnit in viata si care mi-au acordat prietenie…”
Printre cei veniti sa-l felicite pe M.N.Rusu i-am remarcat pe Constantin Virgil Negoita (profesor emeritus la CUNY), scriitorul Ion Burcin, poetul George Nanau, epigramistul Constantin Aronescu, John Predescu (de la „Romanian Journal”), Valeriu Moldoveanu si altii. Cu toti acestia impreuna, am ridicat paharul de sampanie in cinstea celui sarbatorit, dorindu-i ani multi de acum inainte, cu sanatate, fericire si noroc.

Sarbatoarea de Halloween

On By nelursIn USALeave a comment

By Nusa Dumitrascu
Prima data cand am auzit de „Halloween” m-am mirat: nu stiam de unde provine si ce se sarbatoreste. Cu timpul am aflat ca este o sarbatoare importanta in Statele Unite ale Americii, iar americanii pun mare pret pe ea. De ce se sarbatoreste Halloween-ul? Pentru ca, originile ei ar fi din traditia celtica si a fost imprumutata de multe popoare occidentale, sarbatoarea a patruns pe pamant american prin imigrantii irlandezi, in secolul al XIX-lea. Din punct de vedere etimologic, Halloween vine din limba engleza, de la cuvintele All Hallows’Even. Este o sarbatoare inchinata tuturor sfintilor si celebrata de catre Biserica Romano-Catolica si Biserica Protestanta. In Statele Unite se sarbatoreste pe 31 octombrie, dar in alte tari data variaza, de exemplu in Suedia, unde se tine in prima sambata din noiembrie.
In noaptea de 31 octombrie, copiii americani mascati ciudat – in vrajitori, mumii, alte reprezentari ale raului – merg pe la case si colinda spunand: Trick or Treat? (Pacaleala sau dulciuri?). In cazul in care nu li se dau dulciuri (preparate din timp de familiile americane), persoanei colindate i se va pregati o surpriza neplacuta. Imprumutand modelul american, alte tari au adoptat Halloween-ul ca o zi a distractiilor si a carnavalurilor. „Lanterna lui Jack” realizata dintr-un dovleac este simbolul suprem al sarbatorii, dar si al toamnei, al zilei recoltei, pe care orice bun fermier american o considera o zi a bucuriei, dupa un an de munca si in asteptarea iernii si a altor sarbatori traditionale in Statele Unite.
Halloween-ul se intinde intre 31 octombrie si 2 noiembrie. Cuprinde, intre altele, un sabat neo-pagan: pe 31 octombrie, se omagia, Samhain. Vechii celti celebrau si inchiderea perioadei de recolta, si inceperea noului an. Cultul Wicca si, de asemenea, alte culte neo-pagane sarbatoresc si astazi inceputul anului. In Halloween sunt incluse si cele trei zile de sarbatoare crestina: All Hallows’Day. In anul 609, papa Bonfaciu al IV-lea a ridicat Pantheonul din Roma, in cinstea Fecioarei Maria. Cu ocazia ridicarii acestui edificiu religios, s-a stabilit si aceasta sarbatoare, initial fixata pe 13 mai 609. Contributia mutarii sarbatorii la 1 noiembrie ii revine tot unui prelat din Biserica Catolica, si anume papei Gregoriu al III-lea, care a ridicat si el o capela, in cinstea tuturor sfintilor, in Basilica din Vatican. Biserica Romano-Catolica a fost onorata de primirea acestei sarbatori in cultul ei datorita papei Gregoriu al IV-lea (827-844), care a considerat ca trebuie sarbatorita de toata lumea catolica. All Souls’Day – este celebrata pe 2 noiembrie. Credinciosii catolici se roaga pentru usurarea sufletelor stramosilor lor din purgatoriu si eliberarea lor spre rai. Protestantii ii dau acestei sarbatori o alta semnificatie. Ei pun accentul pe momentul cand, in data de 31 octombrie 1517, Martin Luther a lipit cele 95 de teze pe usa bisericii din Wittenberg, Germania, criticand indulgentele papale. Ei mai numesc aceasta sarbatoare si „Ziua reformarii”.
Halloween este si o sarbatoare comerciala, considerata a doua, dupa Craciun, ca importanta in vanzari, deoarece cu aceasta ocazie se cumpara enorm dulciuri si costume de carnaval. In Statele Unite ale Americii, vanzarile din preajma acestei sarbatori sunt de miliarde de dolari.
Sarbatoarea a patruns si in Romania, insa romanii, fiind majoritar ortodocsi, o considera o sarbatoare de imprumut, care nu are nimic de-a face cu traditia romaneasca. In scolile romanesti se vorbeste de Halloween la orele de engleza si se tin carnavaluri cu aceasta ocazie.
Personal, aceasta sarbatoare nu-mi trezeste niciun interes, ma consider „pastratoarea dreptei credinte”, sunt pentru perpetuarea obiceiurilor noastre romanesti, stramosesti, care sunt pentru noi ca o carte de vizita. Biserica Ortodoxa Romana are si ea inclus in cultul ei o sarbatoare in cinstea tuturor sfintilor, insa data la care se tine este in prima duminica de dupa Pogorarea Sfantului Duh (Rusaliile). De asemenea, si in Biserica Ortodoxa exista zile de pomenire inchinate mortilor, numite in termeni populari „Mosi” (de la mosii si stramosii nostri).

Cat a costat vizita lui Emil Boc la New York?

On By nelursIn Media, Opinions, Romania, USALeave a comment

By Simona Botezan
Washington D.C.

Presa din Romania scrie ca 470.000 de dolari au fost cheltuiti cu ocazia vizitei premierului Emil Boc , la reuniunea plenara la nivel inalt a Adunarii Generale a Organizatiei Natiunilor Unite, din perioada 21-24 septembrie, de la New York. Cu mici exceptii, presa romaneasca din SUA nu a fost invitata la acest eveniment. De ce n-au fost invitati jurnalistii din New York la intalnirea cu primul ministru? Pentru ca ei ar fi mers acolo gratis?

“Vizita de patru zile a premierului Emil Boc la New York a costat aproape o jumatate de milion de dolari. Boc a fost insotit de o delegatie formata din 35 de persoane. Aproximativ 63.000 de dolari au fost cheltuiti pentru cazarea in hoteluri de 4 si de 5 stele din in centrul orasului; alti 400.000 de dolari s-au cheltuit pentru transportul cu un avion inchiriat de la Romavia, iar diurna a fost de circa 6.300 de dolari”, anunta ziare.com

„La solicitarea Antenei 3, Guvernul a remis un comunicat, potrivit caruia delegatia cu care a plecat Emil Boc la New York a avut trei componente: cea oficiala, cea insotitoare, o delegatie a SPP si un grup de jurnalisti”. Dupa matematica mea, in fraza anterioara sunt amintite patru componente, dar ce mai conteaza! Care o fi fost rolul delegatiei insotitoare? Daca tot s-au cheltuit acesti bani, care sunt rezultatele intrevederilor de la New York, astfel incat sa se justifice suma enorma cheltuita de delegatia Romaniei? Cu ce s-au ocupat cei 35 de membrii ai delegatiei, in cele 4 zile, in afara de shopping? Este Romania atat de bogata, incat isi permite sa arunce 400.000 $ pe inchirierea unui avion de la o companie falimentara? Guvernul Romaniei este o agentie de turism, care organizeaza vizite de grup la New York?
Toti oamenii se aseamana prin cuvinte, numai faptele ii deosebesc. Din pagina web a Misiunii Permanente a Romaniei la New York reiese ca, in discursul sau “premierul s-a referit la noile provocari cu care se confrunta tarile lumii si a pledat pentru imbunatatirea relatiilor functionale intre ONU si alte organizatii internationale cu vocatie globala sau regionala. Premierul roman a subliniat ca Grupul tarilor Europei de Est merita o mai buna reprezentare in Consiliul de Securitate al ONU, in orice format de extindere”.
Am recitit pasajul de mai multe ori si am inteles un singur lucru – in acelasi stil ne relata si ziarul “Scanteia” vizitele de lucru ale “conducatorului iubit” peste hotare. Am remarcat limbajul de lemn si forma fara fond, pentru ca lipseste cu desavarsire continutul. Care o fi fost tema discursului lui Boc la Adunarea Generala a ONU din septembrie? O fi fost tema “cum sa vorbim ore in sir fara sa spunem nimic”?
Mai bine mori in picioare decat sa traiesti in genuchi. In aceeasi zi de 22 septembrie, in fata Palatului Victoria, 20.000 de sindicalisti protestau impotriva masurilor de austeritate inumane ale guvernului Boc, masuri care au adus milioane de romani in pragul disperarii, in imposibilitatea de a-si achita facturile, de a-si cumpara alimente, imbracaminte si medicamente. A trecut o luna de zile si protestele continua. Tot mai multe categorii sociale isi exprima nemultumirile in strada. Pe 27 octombrie sindicatele vor scoate in strada 80.000 de oameni. Cate pensii si salarii ale acestor protestatari s-ar fi platit din 470.000$?
Intrebat de catre jurnalistul Grigore Culian, de la New York Magazin, despre motivele miscarilor sociale din Romania si decizia guvernului de a diminua pensiile si/sau salariile bugetarilor, Emil Boc a raspuns cu o intrebare: “De unde aveti aceasta informatie?” Probabil ca, in viziunea domnului Boc, diaspora romana din SUA este dezinformata, traieste in cocotier, fara acces la “goagal” (vorba unui distins politician roman) si este rupta de realitatea din Romania. Care o fi, atunci, misteriosul mijloc de comunicatie, prin care au aflat romanii din America despre vizita premierului la New York?
Calitatea unei persoane se vede numai in relatiile cu oamenii din jur. Va amintiti momentul in care Horia Roman Patapievici a fost numit de catre Traian Basescu in functia de director al Institutului Cultural Roman? Fiu de demnitar comunist, crescut in cartierul Primaverii, Patapievici face parte din camarila prezidentiala. Din moment ce dintre toti oamenii de cultura romani, tocmai Patapievici a fost desemnat ca sef la ICR, probabil ca presedintele ii impartaseste parerile despre romani si cultura romana. Si reciproc – Patapievici o fi amator de manele, la fel ca presedintele Basescu? Sa nu uitam ca Patapievici este un privilegiat, care se plimba cu avionul la Neptun, pe banii Cotroceniului, pentru “consultari” -de parca numai la Neptun se puteau consulta alesii nostri, in privinta Legii Lustratiei.

La New York, mana dreapta a domnului Patapievici este Corina Suteu, directoarea Institutului Cultural Roman din marea metropola americana. Doamna Suteu l-a intampinat pe primul ministru cu o expozitie organizata in mare graba, iar comunitatea a rasuflat usurata, pentru ca de data aceasta nu erau expuse in vitrina ICR svastici si exponate cu tenta erotica.

Doamna Suteu reprezinta cultura romaneasca la New York. Sunt curioasa daca i-a cerut domnului Emil Boc sa vorbeasca in engleza la ICR, asa cum le cere romanilor din New York, atunci cand au tupeul sa participe la evenimentele organizate de institutia pe care o conduce. A fost numita de la Bucuresti, de catre prietenul dumneaei H.R. Patapievici, apoi a fost motivata pecuniar din fondurile statului roman, cu cateva miliarde anual, pentru a promova cultura, traditiile si obiceiurile romanesti in America. E ca vorba din popor: “ce se aseamana se aduna”. Oare este normal sa reprezinti cultura romana la New York, dar sa refuzi sa vorbesti in limba materna?

Aceeasi doamna Suteu declara pentru “Revista 22”, in anul 2006, ca obiectivele ICR New York sunt: “cum faci sa existi, pe de o parte, ca organizatie cul¬turala, intr-una dintre marile metropole artistice ale lumii” si al doilea: “cum faci ca, prin programul pe care il ai ca institut cultural, sa dai o imagine emanci¬pata despre ceea ce este Romania de azi.”
Practic, doamna Suteu si angajatii dumneaei devin extrem de zelosi cu ocazia vizitelor de lucru de la Bucuresti. In restul timpului, cauta (probabil) raspunsurile corecte la intrebarile din 2006, timpul trece, leafa merge!

Recentul scandal cu brandul de tara readuce pe tapet discutia, veche de cand lumea, a formei fara fond. Cheltuim 73 de milioane de euro pe promovarea unei forme, dar unde este fondul? Discutii cu accente isterice, privind promovarea turismului romanesc, au inundat presa si televiziunile din Romania, dar n-au atins marea problema – ce fel de turism poti sa faci intr-o tara fara autostrazi, cu maidane pline de gunoaie, cu oameni care fura ca sa manance si care asteapta strainii cu mana intinsa dupa maruntis si souveniruri? Ce fel de turism poti sa faci cu  dotarile anilor ’70 si preturi mai mari decat in vest? Care sunt lucrurile care ar indemna pe cineva sa compare Romania cu o gradina a Carpatilor?

De la Imperiul Roman incoace, noi avem munti pe care-i jefuim cu spor, paduri, campii si ape de care ne batem joc. Ce fel de promovare poti sa faci, la New York, cu oameni ca H.R. Patapievici, Corina Suteu sau Emil Boc?  Ce fel de promovare poti sa faci cu un presedinte ca Traian Basescu, sef de stat care nu este invitat in nicio vizita oficiala si pe care nu-l viziteaza nici un omolog? Dar cu un prim ministru care vine la New York insotit de 35 de persoane, sta 4 zile intr-o companie selecta, chletuieste jumatate de milion de dolari si nu reuseste sa stabilieasca nicio vizita de lucru undeva pe planeta, oriunde? Imi vin in minte cuvintele belgianului Achille Chavee si ele par sa descrie perfect situatia: “ Nu intotdeauna trebuie sa intoarcem pagina. Uneori trebuie sa o rupem”.

Veni, vidi, vici

On By nelursIn Christian Life, Media, Opinions, USALeave a comment

By Psychologist Mstrd. Ilie Marinescu

 Astfel as incepe mica mea aventura pe „pamantul fagaduintei”: punand cuvintele lui Caius Iulius Caesar ca titlu, asa cum acesta a facut o lapidara misiva Senatului dupa victoriile repurtate in Spania, Grecia, Asia.
Cum visul oricarui roman este acela de a vizita macar o data America, la fel cum musulmanii merg la Mecca, iata ca si eu am revenit in aceasta tara, nu cum o fac cei mai multi dintre artistii nostri (muzicanti, interpreti, actori) – cu alai si trambite, cu invitatii care mai de care mai „speciale” -, ci ca un om simplu, dar fara sa abandonez observatiile discrete ale psihologului dornic de cunoastere, de aprofundare a modului in care o parte din comunitatea romana isi duce traiul de zi cu zi in tara tuturor posibilitatilor, astfel incat informatiile sa le am direct de la sursa si nu distorsionate prin diverse canale mass-media sau de alta natura. Am fost interesat mai mult, in vizita mea, nu de constructiile somptuoase, nu de strazile curate, ci mai degraba de oamenii care au contribuit fiecare cu puterea lui de creatie la evolutia unui stat puternic.
Odata ajuns in SUA, cel pe care il cunoscusem doar prin intermediul corespondentei electronice, prin materialele pe care le trimiteam redactiei publicatiei sale – in persoana Domnului Octavian Curpas, redactorul revistei „Phoenix Mission”, un OM admirabil – m-a contactat si m-a pus in legatura cu o serie de persoane din Chicago, astfel incat sederea mea aici sa fie cat mai placuta si plina de evenimente deosebite, la care am si luat parte, unul dintre acestea fiind Romanian Heritage Festival desfasurat in perioada 18-19 septembrie 2010, un adevarat festival al tuturor romanilor, care s-a petrecut in localitatea Nieles, la cativa kilometri de Chicago, eveniment care mi-a prilejuit cunoasterea multor romani care traiesc de ani buni in America.
Cea care urma sa-mi fie ghid pe tot parcursul sederii mele aici a fost Doamna Adina Sas-Simoniak, o adevarata crestina (poeta) cu frica lui Dumnezeu, de a carei credinta am fost fascinat, precum si de fericirea afisata cu seninatate pe chipul ei si al celor cu care intram in contact. Cum se explica marile diferente care pot fi observate, de la un om la altul, in ceea ce priveste capacitatea de a fi fericit, erau primele intrebari pe care incepeam sa mi le pun odata cu integrarea mea in mijlocul comunitatii crestine din Chicago. Are vreo legatura cu predispozitiile innascute? Sau cu faptul ca traiesc intr-o tara unde grija zilei de maine nu este o povara, asa cum este in tara de origine? Sau evolutia lor in decursul vietii, in functie de evenimentele care survin?
Noi, psihologii, ne punem astfel de intrebari, la fel ca toata lumea, dar probabil putin mai des, pentru ca intalnirile cu pacientii reprezinta sursa unor istorii uimitoare despre raportul cu fericirea, ratate sau reusite. Fiecare dintre noi stie ca realizarea unor contacte cu interlocutori apartinand unei culturi diferite de cea din tara de unde vii, in lipsa unor mijloace potrivite de codare si decodare a informatiei transmise, poate fi un demers dificil de realizat.
Ceea ce a putut sta la baza unei comunicari reale si benefice de ambele parti a fost, dupa cum aveam sa constat destul de rapid, ca toti aveam aceeasi credinta in puterea suprema, acelasi crez in Divinitate. Cuvantul la ordinea zilei era un sincretism al bunului-simt, al respectului fata de semeni, al moralei crestine, ceea ce am putea numi buna dispozitie, una dintre manifestarile cele mai tangibile ale temperamentului, un fenomen discret, un fel de fundal, de peisaj, de plan indepartat al starilor noastre mentale. Daca americanii spun ca dispozitia vine de nicaieri „out of blue”, eu afirm ca, pentru comunitatea de romani, vine din cercul format in jurul Bisericilor Crestine si ca are o influenta profunda asupra privirii pe care o aruncam lumii si, prin urmare, asupra comportamentului nostru. Daca buna dispozitie a fost, la inceput, datorata antrenului de muzica acompaniata cu mancarea traditionala romaneasca din cadrul festivalului, ea a putut fi continuata si manifestata la Biserica Crestina Philadelphia si la Biserica Crestina Betania, unde i-am cunoscut pe pastorii Florin Cimpean si respectiv Luigi Mitoi, doua personalitati puternice si pline de har, care m-au integrat in randul comunitatii prin calduroasa primire facuta in cadrul predicilor de binecuvantare, predici ce au darul de a intari coeziunea comunitatii de romani in jurul bisericii. Aici, diverse categorii sociale: muncitori, intelectuali, profesori, doctori, avocati, artisti etc. impreuna cu familiile, participa intr-un numar surprinzator de mare la predici, lasand de o parte diferentele de cultura, de clasa sociala etc.
Cum vizita mea la cele doua biserici crestine s-a desfasurat pe parcursul festivalului, nu pot trece cu vederea pe cel care a fost organizatorul si sufletul acestui eveniment – pe Domnul Steven V. Bonica, cel care este directorul si redactorul ziarului „Romanian Tribune”. Insa, cum niciun eveniment nu poate fi mediatizat fara sprijinul mass-mediei, prezentarea programului a fost facuta de directorul postului de televiziune din Chicago RTN (Romanian Television Network), Domul Petru Amarei, al carui invitat special am fost in cadrul emisiunii sale „Fata in fata”. Suita de evenimente insa nu s-a oprit aici, pentru ca am avut ocazia sa vizitez scoala romaneasca „Logos” unde am intalnit profesori dedicati profesiei lor, printre care profesorul scriitor Daniel Chiu, cel care a pus bazele acestui lacas de cultura sub egida caruia elevi ai comunitatii romane pot sa urmeze cursurile in limba materna, elevi pe care am putut sa-i cunosc in cadrul unei ore de discutii libere, dornici de a sti cat mai multe si cerand mai ales informatii despre tara in care parintii celor mai multi dintre ei s-au nascut, elevi cu o inalta tinuta morala si crestina. Aici sunt deprinse obiceiurile bune, cu care, desi sunt greu de format, se poate trai usor, spre deosebire de deprinderile proaste care sunt usor de format, dar se traieste greu cu ele – iata concluzia pe care am desprins-o din aceste intalniri si m-a condus la ideea pe care o invatasem din copilarie, ca indiferent ce am fi sau ce am face, credinta in Autoritatea suprema este singura care da fundament existentei noastre. Din experienta psihoterapeutica, pot spune ca desi multi, initial, nu sunt „inzestrati” pentru o conduita crestina, dintre ei, multi au invatat in timp sa acceada la acest statut si au recuperat intarzierea in ceea ce priveste capacitatea lor de a fi buni crestini. De aceea un travaliu reusit asupra propriei personalitati (eforturi personale, terapie) urmareste intotdeauna acelasi lucru: sa ridice nivelul de baza al bunei dispozitii pe care afirmam la inceputul acestor randuri ca am descoperit-o in sanul comunitatii, insa trebuie sa fim constienti de faptul ca acest deziderat se construieste cu rabdare.
Daca as scoate in evidenta, insa, doar lucrurile frumoase, as fi acuzat de o analiza partinitoare in ceea ce priveste impresiile formate in scurta mea vizita la Chicago, de aceea voi spune si ca un lucru mai putin placut ce mi-a atras atentia este legat de modul in care, dintre sutele de mii de romani plecati de pe bancile scolii romanesti in „lumea noua”, nu s-a gasit o singura persoana, dintre cei realizati profesional si material, sa indrume pasii turistilor romani spre locuri ce poarta amprenta unor mari invatati romani care au dus faima tarii dincolo de granite, si ma refer aici la o mare personalitate de talie mondiala care a slujit la Universitatea din Chicago, Mircea Eliade, ale carui locuinta si loc de veci nu le gasesti, datorita nepasarii, atat a celor ce guverneaza tara, cat si a unora din diaspora care, prinsi in valtoarea vietii de dincolo de ocean, nu s-au preocupat sa realizeze, pentru indrumarea celor dornici de cunoastere, fie un ghid, fie o placa comemorativa la casa acestuia. Daca nimeni nu stie unde se afla aceste obiective, in urma cautarilor mele pentru a ajunge la aceste locuri, pot ajuta cu informatiile obtinute prin diverse mijloace: acesta a locuit in campusul universitar la numarul 5711 N Woodlawn ave si doarme somnul cel de veci pe aleea principala din cimitirul din campus „Oak Woods Cemetery” pe Main Entrance 1035 E67th Street, alaturi de marele fizician Enrico Fermi.
Cu toate acestea, vizita mea a fost una cat se poate de fructuoasa, prin faptul ca am vazut locuri noi si fascinante, am cunoscut oameni deosebiti, si cu siguranta ma voi intoarce, ori de cate ori voi avea posibilitatea, sa-i reintalnesc si impreuna sa consolidam comunitatea romaneasca, indiferent unde s-ar afla.
Dincolo de orice zgarie-nori, de opulenta prezenta la mai tot pasul, se afla aceasta comunitate de romani ce isi duce viata cu bune si mai putin bune, muncind cinstit si respectandu-si semenii, indiferent de nationalitate, dar care nu a uitat traditiile, ospitalitatea si bunul-simt stramosesc, incercand sa duca mai departe un spirit ce se inalta numai prin credinta.

The Technology Evangelist

On By nelursIn Science, USALeave a comment

By Ioana Moldovan

Los Angeles, California

Jaron Lanier was no one I had heard of before. But the meeting we were supposed to have with him looked interesting right from the announcement; anyone writing a book “You are not a Gadget” had to be a beautiful mind.

The easiest way to get to know Lanier was to google him. Wikipedia had a long article on him and I’ve started to read. I needed an online dictionary and more Wikipedia to get a sense of what it was written there.

Computers were never my thing. I’ve passionately embraced the computer class in 1991, in high school, hoping that I would use my Mathematics skills, which back then were worth exploring. Instead I’ve found myself every Thursday condemned in a chair in front of little screen in black and white. Actually we were three students in front of every such machine. There were always the boys hitting the keys and actually doing the work on it. The girls were using pencils and paper trying to replicate the commands, in writing.
 
I’ve never got along with those machines, probably because they were too ugly. I was good with foreign languages, but not with those Basic and Pascal; too alien for me.

There was however a nice machine I was drawn to, a nice 286 IBM: tall, majestic, and white, with a screen in colors. I’ve never touched it! Back then such a thing was more expensive then my parent’s house and the perspective of becoming homeless because I had touched a wrong key seamed horrific. My way of understanding computers then was comparing them to pianos: fingers making bad “music” on their keyboards that would destroy the machine. I was taught to consider them frail things, easy to terminate by human touch. I’ve got it so wrong!

 I’ve used the email services for the first time in 1998 and it was a hotmail account. I’ve switch afterwards to yahoo and sometime in 2004 I’ve got my gmail account. Back then a gmail account holder had to send you the invitation in order to be able to join the service. I’ve got my facebook account in January 2009.

I’ve never owned a computer, never spent money on one. I remember writing my law dissertation through a secretary: my father’s, in 2000. My first computer was the one at work. It’s when I’ve started to know about passwords, safe connections, viruses, online updates. It’s exactly then my eyes were affected by the screen radiation and slowly I’ve became a short-sighted person. My myopia is the gift of a computer!

I’ve moved in a house with a computer on 1st January 2001. My then boyfriend had a HP laptop, black and heavy, as a small suitcase. It was a mid 90’s model. I’ve started to use it daily, to connect to the world through a dial-up connection and saved all my data on disks. CDs and DVDs came a couple of years later.

In 2006 entered into my life my laptop, another HP (Compaq nx7000). It was a second hand one and became my best friend. After divorce, I kept the laptop. It was a great burgeon worth fighting for. Ever since then, it traveled with me all over the places: from Asia to Paris, from Munich to New York, from Washington to Cuba. As if it was on my passport, as a person!

The Monday I’ve met Lanier, I was after a sleepless night. A virus infected my computer, unableling all applications on my laptop. Isn’t it ironic, I was thinking?

He was dressed in comfortable black linen trousers and same color T-shirt. Few days later, I’ve told about him to a couple of friends. Hearing the name “Jaron Lanier” they’ve replied me: “the technology evangelist”. Yes, I think he looked exactly like one.

Jaron is a sort of Shakespeare of the technology. As a musician, he might want to be called the Mozart of the technology, but I still like paring him to the Bard, not because his CV is longer than a midsummer’s night dream, but because his work, writings and ideas are just as important for the humanity. Can anyone imagine humanism without Hamlet, without Romeo and Juliette, without King Lear? Now can anyone imagine technology without virtual reality and its laws of content and experimentation?

As the one who baptized and explained the virtual reality, Lanier started to evolve parallel to the businesses of Silicon Valley, trying to stay an objective observer of the internet and computers, predicting ways for both technologies to get better and people to cope with them and even develop more through them.

Time Magazine called him one of the 100 most influential people in the world this year. But he modestly refers to his involving into technology evolution simply as:  “Very oddly, I’ve just happened to be around when a lot of particular computers and Internet were designed, were put together and contributed to the current system.”

Yes, computers are in the middle of our relationships, the way we educate and raze children.  People are recreating their future using computers and technology is into the very center of how we are thinking about how things should be done.

Lanier is not a rebel when he says that “there isn’t any particular way Internet has to be”. He criticizes what exists right now, but it doesn’t at all mean he is “criticizing the very idea of Internet or technology”.

You are not a gadget, his latest book, is an essay of the same value as McLuchan’s The Gutenberg Galaxy. The first part is dedicated to digital mistakes. Technological designs came into existence in very particular ways: “Not exactly by accident, but not in any well picked for either”. And once integrated into the network, they became really hard to change.  “It’s much harder to rethink than to think. That’s always true in life but it’s exceptionally true with digital staff. It takes longer to undo than to think. We’ve become lost in the illusion of what we’ve created before. This is the tyranny of digital legacy and it’s severe.”

Change is necessary. Not change for the sake of change, but change into improvement. The gain is civilization itself: “I think that some of the ways the Internet should change are necessary if civilization is to continue seriously. I think what we are dealing right now cannot continue however it can take a long time to change. It could be 1000 years. Quite seriously! It’s a very BIG thing to undo. It might be 100 years – I don’t know. But it’s not going to be 10 years!”

Lanier has a special way to explain things, touching all facets: the serious ones and the not so serious ones, the necessary and the essential, the facts and the fiction, the literature and the philosophy. No one is left out: not Marx, not A.J Wells and his Time Machine and not even Spielberg and his Minority Report film that made usage of a lot of Lanier’s gone wrong scientific projects.

He made everyone aware of the carbon footprint of the internet. The main reason is because Internet is filled with copies of all sorts of things. In order for these copies to exist, Internet has to expend and the giant machines that makes it all possible use carbon. It’s a very dramatic way to imagine Internet. Loading photos and keeping 5-6 years old emails on the yahoo account started to look criminal!

Internet is not a democratized space. The money and the power are in the hands of few servers and no one has access there. Private information is at the disposal of who pays more and the user is just a targeted audience that is expected to spend money on system picked items. “If anyone would have told me 30 years ago that a company of three people would decide on what’s private for a whole world, I would have been scandalized”, confessed Lanier and suddenly Facebook did not seam so cool anymore!

Internet is not an oracle that knows you – the user; though companies sell this idea of an Internet that knows your taste, knows you and loves you. Of course, it also costs you – but they just love to take your money!

The real issue about Internet is that nowadays, it does exactly the opposite of what it was created for: it does not broader the horizon; it shrinks it with research engines that are manipulated my companies’ money that want their products, their info to pop on your screen.

The more you pay, the higher you are on the search engine’s list.

According to Lanier, here still are about two dozens of ideas that will make billionaires out of those who will exploit them best, one being an online medicine site and one being the telepresence.

Also Arts will improve their dominium with a new kind of performance. Lanier calls it “high value improvise performance” and it takes place in the virtual reality. The performer, as a puppeteer, would make things happen spontaneously, live on Internet.

I am clearly not a gadget. Not anymore. And discovering Jaron Lanier was a nice plunge into another dimension of human spirituality of a technological dimension, but still flavored with the art of a great humanist.

Friendship: Another Word for Love

On By nelursIn Devotional, Life and Health, literature, Opinions, USA1 Comment

By Aura Imbarus,
author of “Out of the Transylvania Night”
Living in a human Babylon, it is hard to find people who you can resonate with and who can truly decode your messages. If you can count the fingers of one hand, and you have as many friends, you are lucky.  The ones comforting you in difficult situations, smiling as nothing had happened, the ones touching and holding your hands when the bridges are burnt and the paths contorted or erased are the few ones, the unique one who you can call friends.
When your spirits sag, they caress you; when your tears wash your cheeks, they embrace you; when grief intrudes, they stand tall and unbeatable in your destiny’s trail.  They take you the way you are; they sing with you in happiness and weep with you in sadness. They bring beauty into your world and leave it flawless. They give you confidence when you lack, they give you faith when you deny it; they give you courage when you are weak, they show you patience when you are at the end of your rope, they love you the way you love yourself. They are your friends, and you are lucky!
The person who accepts you with your weirdness and upbeat personality, with your petty things and crazy, overwhelming emotions, with your scattered past and rocky present, is your friend. He is the one who respects your roots, smoothens your present, and brightens your future.
And as we already know, they are “hard to find, difficult to leave, and impossible to forget.”
In this round world, you will meet people who forget you as you forget others. But once in a blue moon, you encounter that face that will stay with you, imprinted on your mind and carved in your heart for the rest of your life.
They are and will be there for you, no matter how the road of your life will twist and turn, how many ups and downs you will have on your rollercoaster ride, and how many people will come in and out of your journey. They were there and will be there for you. You know them, and they know you, and still they love you. Well, that is called unconditional friendship.
So, can you count them on the fingers of one hand?