Doua filme romanesti vor fi prezentate publicului american la Festivalul de film de la Washington D.C. organizat de American Film Institute

On November 5, 2010 By nelursIn News, USALeave a comment

Cea de-a 23-a editie a Festivalului de Film al UE, organizat de American Film Institute, se va desfasura la Washington DC, in perioada 4-23 noiembrie 2010, in locatia AFI Silver Theatre and Cultural Center.
Doua filme romanesti vor fi prezentate in cadrul editiei din acest an a festivalului, organizat de AFI in colaborare cu ambasadele statelor membre ale Uniunii Europene.

Filmul regizorului si scenaristului Radu Munteanu „ MARTI, DUPA CRACIUN” [Tuesday, After Christmas] va rula sambata, 13 noiembrie incepand cu orele 12:50 pm si marti, 16 noiembrie, 10:00 pm. „Marti dupa Craciun” face parte dintr-o selectie oficiala a Festivalului de Film de la Cannes din 2010.

Pelicula portretizeaza romanul din clasa medie ce traverseaza criza varstei mijlocii. Daca in BOOGIE protagonistul evita sa ia decizii si sa isi asume responsabilitati, Paul (Mimi Branescu), personajul din „Marti, dupa Craciun”, prins intre sotie si cealalta femeie din viata sa, este pe punctul de a lua o decizie dificila, care va avea consecinte neprevazute. Branescu are o prestatie foarte buna, iar interpretarile Mariei Popistasu (in rolul prietenei lui) si cel al Mirelei Oprisor (in rolul sotiei) sunt excelente. Prin scenele lungi, Muntean ofera maximum de efecte dramatice, ca urmare a interrelationarilor dintre personaje.

Filmul are o durata de 99 minute si a fost realizat integral in Romania, in anul 2010. Regia si scenariul apartin lui Radu Muntean. Coautori ai scenariului mai sunt Alexandru Baciu si Razvan Radulescu; producator Dragos Vilcu. Filmul va rula cu replicile originale in limba romana si subtitrare in engleza.

Cea de a doua pelicula romaneasca, prezenta la Festivalul AFI de la Washington, este
EU CAND VREAU SA FLUIER, FLUIER [If I Want To Whistle, I Whistle]

Filmul a fost selectat pentru Premiile Oscar 2010, la categoria „Cel mai bun film intr-o limba straina” si va rula la Washington sambata, 20 noiembrie, incepand cu orele 4:30 pm si Marti, 23 noiembrie, de la orele 8:00 pm. Pelicula a castigat Premiului Juriului si Premiului Alfred Bauer la Festivalul de Film de la Berlin din 2010.

Filmul prezinta povestea unui tanar, Silviu, pe care il mai despart cinci zile de eliberarea din scoala de corectie, dupa patru ani de detentie. Silviu se afla pe drumul cel bun, reusind sa se fereasca de conflicte cu detinutii mai violenti si sa urmeze cu succes cursul de reabilitare. Dar cand in viata sa reapare mama, care-i povesteste despre planurile ei de a pleca in Italia, împreuna cu fiul cel mic, Marius, atitudinea lui Silviu se schimba brusc. Neputand sa-i convinga pe gardieni sa îl ajute, Silviu va recurge la o solutie drastica. Regizorul Florin Serban, aflat pentru prima data in aceasta ipostaza, ne ofera un penetrant si concis studiu al caracterului uman, sustinut de interpretarea reusita a actorului amator George Pistereanu, in rolul unui Silviu bulversat de lupte interioare.

Regia si scenariul filmului apartin lui Florin Serban. Subiectul este bazat pe un roman al Andreei Valean. Producatorii filmului sunt Catalin si Daniel Mitulescu. Filmul are o durata de 94 de minute, este o productie romano-suedeza si a fost realizat in anul 2010. La Festivalul de la Washington pelicula va rula cu sonor original in limba romana si subtitrare in engleza.
Simona Botezan
Washington D.C

M.N. RUSU SI FRUMUSETEA ANILOR FARA VARSTA

On October 30, 2010 By nelursIn News, USALeave a comment

Nicholas Buda
Intr-un cadru, mai degraba intim decat festiv, la Cenaclul „Mihai Eminescu” din New York a avut loc, vinerea trecuta (22 octombrie, 2010), un eveniment de suflet: sarbatorirea zilei de nastere a criticului si istoricului literar M.N.Rusu. Revenit anul acesta, dupa o perioada de absenta destul de lunga, in cercul literar de la cenaclu, M.N.Rusu a demonstrat, totusi, ca nu si-a intrerupt munca sa de pasionat cercetator al istoriei literare romanesti, ci a continuat-o – cu acordul tacit al conjucturii sociale – in atelierul sau de restaurare istorica de acasa. Prieten foarte apropiat al poetului Nichita Stanescu, coleg de breasla al marilor jurnalisti dar si al marilor boemi, martor al evolu?iei literaturii din Romania timp aproape jumatate de veac, impatimit cercetator al documentelor de arhiva si deopotriva colectionar, criticul M.N.Rusu a impus de la inceput prin talent jurnalistic, profesionalism si dedica?ie. A devenit un nume care catalizeaza acum literatura romana, de la New York, pe o noua dimensiune.
Intalnirea de vineri seara a avut o emotionalitate aparte, binestiindu-se ca M.N.Rusu a mai adaugat un an la nobila sa varsta! Ignorand vremurile mai putin bune la care a fost partas dealungul vietii, si in virtutea inertiei sale de boem, M.N.Rusu nu isi arata anii pe fata-i mereu luminoasa, nici durerile launtrice ale dezamagirilor, pentru ca asa cum spunea prietenul sau, prof. Aurel Sasu (de la Cluj), „criticul nu imbatraneste, din moment ce cartile nu au varsta…”(„M.N.Rusu – 60 sau Calea si viata” de Aurel Sasu, in capitolul „Literatura Diasporei Nord Americane”, din volumul Lumina Lina, an X, nr. 3, iulie-septembrie, New York, 2005). Surprins in acest amor etern cu intimitatea slovei, M.N.Rusu uita notiunea timpului, orbitand intr-un spatiu istoric foarte sensibil, unde numai un initiat poate sa supravietuiasca. ?i tocmai acest context al supravietuirii sale, reflectat in ignoranta zilei, l-a facut, pentru multi dintre cei care credeau ca-l cunosc, sa fie un mare neinteles.
Momentul aniversar, la care am luat si eu parte, din dorinta sincera de a-mi arata gratitudinea fata de rolul pe care M.N.Rusu l-a avut in viata mea de activitate literara – lansandu-mi, la New York, primele doua carti – a fost si unul revelator. Descinderea in istoria amintirilor legate de personalitatea lui M.N.Rusu a fost inceputa de catre poetul Theodor Damian, care a dat tonul unei atmosfere de nostalgie, de pe vremea cand l-a cunoscut pe critic, pe care l-a numit nasul meu literar: „M.N.Rusu, in cariera lui indelungata si bogata, a format multe generatii de scriitori, i-a nasit pe acestia cum m-a nasit si pe mine, publicandu-ma in «Almanahul Coresi», pe care il edita la Brasov. As dori sa impartasesc o amintire despre felul in care l-am cunoscut pe M.N.Rusu, prin unchiul meu de la Brasov, nenea Ionel (Ionel Georgescu) care a fost seful librariei «?tefan O. Iosif» (din Brasov n.n.), de pe strada 7 noiembrie. Cred ca acum i s-a schimbat numele… Ionel Georgescu a fost, de asemenea, scriitor dar blocat de regimul in care a trait, nefiind publicat niciodata, cartile lui fiind ingropate in edituri. Deci unchiul meu care era din Brasov si M.N.Rusu care era la Brasov erau priteni vechi, facand lansari de carte impreuna. Astfel am ajuns eu pe mana lui M.N.Rusu! inceputul prieteniei mele cu acesta a fost un… negot – eu aduceam carte de la Dorohoi si ei imi procurau benzina de la Bucuresti! Era in perioada acelei saracii, cand benzina nu se gasea de loc… Asa am inceput sa ne vizitam si sa ne legam prietenia. M.N.Rusu este – si cred ca mai trebuie sa o dovedim – un critic de mare valoare! Este un om de inteligenta ascutita, un bataios dar si un mofturos, asa cum il stim, dar este al nostru. Ne este drag pentru ca, iata, crestem impreuna! Poetul Theodor Damian si-a incheiat cuvantul sau recitand trei poezii, dedicate lui M.N.Rusu: „Urmele mele clocotind”, „Guten Abend” si „Locul unde incepe slujba de seara”.
A vorbit apoi venerabilul pictor iconograf, Garabet Salgian care a ridicat tonul nostalgic al discutiilor, in registrul unei sobrietati caracteristice-i, marturisind ca M.N.Rusu are o intrumentatie critica si in teritoriul artelor plastice, mai ales al iconografiei. Poeta Valentina Ciaprazi a continuat, intr-o tonalitate perfecta, cu un elogios cuvant adresat personalitatii lui M.N.Rusu, pe care aceasta l-a numit „un carturar desavarsit” si caruia i-a dedicat o poezie. Ziarista Mariana Terra (de la ziarul „Romanian Journal”), a deschis cutia pandorei amintirilor din anii studentiei, cand a auzit pentru prima data de M.N.Rusu, pe atunci student in anul terminal. Aceasta a citit si o serie de epigrame dedicate sarbatoritului. Nuanta atmosferei de seara, de la intalnirea literara de vineri, a fost usor schimbata de interventia scriitorului Mircea Sandulescu, printr-o incercare a acestuia de a vorbi despre M.N.Rusu, evitand in mod special constructia apelativelor, dorind sa sublinieze ca se poate vorbi despre o persoana, chiar daca nu ai beneficiat de nici o favoare din partea acesteia: „eu vreau sa trec dincolo de lista aceasta a inventarului… mi-a facut, m-a vazut, m-a dres, m-a ajutat… toate sunt bune, dar sunt un inventar al unor lucruri de care ai beneficiat. Deci un om este bun in masura in care ti-a facut tie bine?! Eu merg mai departe de acest invetar… si desi mie pesonal nu mi-a facut nici un bine, tin sa-i multumesc pentru ca exista si face tot ceea ce face. La fel ca si mine, el a trecut prin servicii (in America n.n.) care sunt la antipodul literaturii. Daca ar fi sa definim un om prin ceea ce nu este, iata ce as spune despre M.N.Rusu – nu este mandru, chiar daca i-a inca zece premii va ramane la fel, nu este un inchipuit… nu este un tradator, nu i-a vorbit niciodata de rau pe cei cu care s-a asociat cultural si de care, la un moment dat, s-a despartit. Deci nu are rautate… Acesta este M.N.Rusu: capacitatea de a pastra fundamentulul! La multi ani”!
Urarile au continuat prin scurta alocutiune a poetului Liviu Georgescu, care printe altele spunea: „il cunosc pe M.N.Rusu de vreo doisprezece ani… atunci dansul a spus «eu sunt critic literar», iar eu am zis «eu scriu poezii» si astfel am devenit prieteni. M.N.Rusu este un spirit enciclopedic foarte bine informat, un intuitiv foarte exigent, iar cuvantul dansului de ordine valorica este metafizica… o matefizica religioasa, esentiala, de fond, nu de suprafata. Dansul a scris foarte mult in Romania la ziarele la care a lucrat… si a avut un volum numit „Utopica”, aparut in 1969, dar s-a oprit la acesta. Ar trebui sa isi publice articolele, pentru ca timpul nu e pierdut, mai poate face inca o carte din acestea! ii doresc fericire multa si viata indelungata, cu multi si fericiti ani”!
A mai vorbit Grigore Culian, directorul ziarului „New York Magazin”, care a tinut sa-si prezinte in mod public, respectul si admiratia – pur profesionale – fata de M.N.Rusu: „stiti ca eu nu sunt adeptul osanalelor, acesta nefacand parte din arsenalul meu de exprimare, de aceea am sa spun doar cateva lucruri pentru ca intr-adevar il apreciez pe M.N.Rusu. Atunci cand am inceput munca mea de ziarist, acum cincisprezece ani, el a fost alaturi de mine in redactie, unde a muncit o perioada impreuna…am invatat foarte multe de la el. Lucrurile acestea trebuiesc recunoscute… pe de alta parte, sunt un om care isi apreciaza semenii, in functie de ceea ce produc, luand in valoare calitatile si nu defectele acestora. Mircea este unul dintre cei care a produs foarte mult la viata lui, prin activitatea sa literara si istorica… de aceea nu pot decat sa-l felicit si sa-i urez un calduros «La multi ani»”!
Spre finalul serii a luat cuvantul si M.N.Rusu. Afisand un zambet larg de boem si ascunzandu-si cu grija emotia unui astfel de moment festiv, criticul a spus: „va multumesc, in primul rand, pentru ca m-ati onorat cu prezenta… intalnirea din aceasta seara este extraordinara datorita dumneavoastra, nu datorita mie. M-am gandit sa o iau si eu pe partea anecdotica despre ceea ce inseamna sa ajungi la o anumita varsta. Pot sa vorbesc din propria mea experienta, despre un fapt care dovedeste prezenta unui element de predestinitate in individualitatea unei persoane si individualitatea unei natiuni. Individul face parte din natiune, iar natiunea da identitate individului. Merg inapoi in istorie: am fost botezat de un preot moldovean, cu barba alba… am aflat mai tarziu ca se numea Neculai Hodoraba…, din Dorohoi. Dar acest preot era prieten intim al lui George Enescu, despre care a si publicat o monografie prin anul 1926. Mama mea, desi era o intelectuala… nu cunostea acest amanunt despre preotul Codoraba. Aceasta este prima intalnire astrala a copilului care eram atunci, cu religia. A doua intalnire astrala, simbolica, se produce atunci cand parintii mei cheama fotograful care ma fotografiaza intr-un lighean spalandu-ma, fireste gol, dar numai eu apaream si ligheanul… insa sub acesta se afla ziarul «Universul». A treia intalnire astrala… a fost la taierea motului, cand de pe o tava in care erau mai multe obiecte, eu am luat in mana creionul! Ce inseamna aceasta, daca nu o predestinare… Nu sunt numai simboluri intamplatoare, care te urmaresc toata viata. Cu un preot m-am intalnit si mi-a marcat destinul, iata, in presa am lucrat la cele mai importante ziare ale perioadei respective («Luceafarul», «Viata Studenteasca», «Amfiteatru» si «Saptamana»)… I-am cunoscut pe cei care abia iesisera, in anul 1964, din inchisoare, pe marii carturari cum ar fi Noica, Streinu, Cioculescu, Pandrea… intalniri absolut directe, de la care am invatat anumite lucruri, in contextul in care daca te intalneai cu ei apareai in notele informative, care sunt publicate acum, dar doar cu numele, atat. Cum apare si numele lui Mircea Sandulescu in notele informative din dosarul lui Dorin Tudoran – un lucru extrem de important… Trebuie sa stiti ca eu sunt, in primul rand, un gazetar, un ziarist. Opera mea nu este cea scrisa ci cea care va fi dupa moarte… Daca vreti o opera interioara, care sa-ti satisfaca si sa-ti bucure viata in continuare, sa te poti uita in oglinda linistit, ca nu ai pacatuit. Experienta de viata de pana acum mi-a demonstrat ca eu sunt modelat de toate personalitatile, mari sau mici, cu care m-am intalnit in viata si care mi-au acordat prietenie…”
Printre cei veniti sa-l felicite pe M.N.Rusu i-am remarcat pe Constantin Virgil Negoita (profesor emeritus la CUNY), scriitorul Ion Burcin, poetul George Nanau, epigramistul Constantin Aronescu, John Predescu (de la „Romanian Journal”), Valeriu Moldoveanu si altii. Cu toti acestia impreuna, am ridicat paharul de sampanie in cinstea celui sarbatorit, dorindu-i ani multi de acum inainte, cu sanatate, fericire si noroc.

Sarbatoarea de Halloween

On October 26, 2010 By nelursIn USALeave a comment

By Nusa Dumitrascu
Prima data cand am auzit de „Halloween” m-am mirat: nu stiam de unde provine si ce se sarbatoreste. Cu timpul am aflat ca este o sarbatoare importanta in Statele Unite ale Americii, iar americanii pun mare pret pe ea. De ce se sarbatoreste Halloween-ul? Pentru ca, originile ei ar fi din traditia celtica si a fost imprumutata de multe popoare occidentale, sarbatoarea a patruns pe pamant american prin imigrantii irlandezi, in secolul al XIX-lea. Din punct de vedere etimologic, Halloween vine din limba engleza, de la cuvintele All Hallows’Even. Este o sarbatoare inchinata tuturor sfintilor si celebrata de catre Biserica Romano-Catolica si Biserica Protestanta. In Statele Unite se sarbatoreste pe 31 octombrie, dar in alte tari data variaza, de exemplu in Suedia, unde se tine in prima sambata din noiembrie.
In noaptea de 31 octombrie, copiii americani mascati ciudat – in vrajitori, mumii, alte reprezentari ale raului – merg pe la case si colinda spunand: Trick or Treat? (Pacaleala sau dulciuri?). In cazul in care nu li se dau dulciuri (preparate din timp de familiile americane), persoanei colindate i se va pregati o surpriza neplacuta. Imprumutand modelul american, alte tari au adoptat Halloween-ul ca o zi a distractiilor si a carnavalurilor. „Lanterna lui Jack” realizata dintr-un dovleac este simbolul suprem al sarbatorii, dar si al toamnei, al zilei recoltei, pe care orice bun fermier american o considera o zi a bucuriei, dupa un an de munca si in asteptarea iernii si a altor sarbatori traditionale in Statele Unite.
Halloween-ul se intinde intre 31 octombrie si 2 noiembrie. Cuprinde, intre altele, un sabat neo-pagan: pe 31 octombrie, se omagia, Samhain. Vechii celti celebrau si inchiderea perioadei de recolta, si inceperea noului an. Cultul Wicca si, de asemenea, alte culte neo-pagane sarbatoresc si astazi inceputul anului. In Halloween sunt incluse si cele trei zile de sarbatoare crestina: All Hallows’Day. In anul 609, papa Bonfaciu al IV-lea a ridicat Pantheonul din Roma, in cinstea Fecioarei Maria. Cu ocazia ridicarii acestui edificiu religios, s-a stabilit si aceasta sarbatoare, initial fixata pe 13 mai 609. Contributia mutarii sarbatorii la 1 noiembrie ii revine tot unui prelat din Biserica Catolica, si anume papei Gregoriu al III-lea, care a ridicat si el o capela, in cinstea tuturor sfintilor, in Basilica din Vatican. Biserica Romano-Catolica a fost onorata de primirea acestei sarbatori in cultul ei datorita papei Gregoriu al IV-lea (827-844), care a considerat ca trebuie sarbatorita de toata lumea catolica. All Souls’Day – este celebrata pe 2 noiembrie. Credinciosii catolici se roaga pentru usurarea sufletelor stramosilor lor din purgatoriu si eliberarea lor spre rai. Protestantii ii dau acestei sarbatori o alta semnificatie. Ei pun accentul pe momentul cand, in data de 31 octombrie 1517, Martin Luther a lipit cele 95 de teze pe usa bisericii din Wittenberg, Germania, criticand indulgentele papale. Ei mai numesc aceasta sarbatoare si „Ziua reformarii”.
Halloween este si o sarbatoare comerciala, considerata a doua, dupa Craciun, ca importanta in vanzari, deoarece cu aceasta ocazie se cumpara enorm dulciuri si costume de carnaval. In Statele Unite ale Americii, vanzarile din preajma acestei sarbatori sunt de miliarde de dolari.
Sarbatoarea a patruns si in Romania, insa romanii, fiind majoritar ortodocsi, o considera o sarbatoare de imprumut, care nu are nimic de-a face cu traditia romaneasca. In scolile romanesti se vorbeste de Halloween la orele de engleza si se tin carnavaluri cu aceasta ocazie.
Personal, aceasta sarbatoare nu-mi trezeste niciun interes, ma consider „pastratoarea dreptei credinte”, sunt pentru perpetuarea obiceiurilor noastre romanesti, stramosesti, care sunt pentru noi ca o carte de vizita. Biserica Ortodoxa Romana are si ea inclus in cultul ei o sarbatoare in cinstea tuturor sfintilor, insa data la care se tine este in prima duminica de dupa Pogorarea Sfantului Duh (Rusaliile). De asemenea, si in Biserica Ortodoxa exista zile de pomenire inchinate mortilor, numite in termeni populari „Mosi” (de la mosii si stramosii nostri).

Cat a costat vizita lui Emil Boc la New York?

On October 25, 2010 By nelursIn Media, Opinions, Romania, USALeave a comment

By Simona Botezan
Washington D.C.

Presa din Romania scrie ca 470.000 de dolari au fost cheltuiti cu ocazia vizitei premierului Emil Boc , la reuniunea plenara la nivel inalt a Adunarii Generale a Organizatiei Natiunilor Unite, din perioada 21-24 septembrie, de la New York. Cu mici exceptii, presa romaneasca din SUA nu a fost invitata la acest eveniment. De ce n-au fost invitati jurnalistii din New York la intalnirea cu primul ministru? Pentru ca ei ar fi mers acolo gratis?

“Vizita de patru zile a premierului Emil Boc la New York a costat aproape o jumatate de milion de dolari. Boc a fost insotit de o delegatie formata din 35 de persoane. Aproximativ 63.000 de dolari au fost cheltuiti pentru cazarea in hoteluri de 4 si de 5 stele din in centrul orasului; alti 400.000 de dolari s-au cheltuit pentru transportul cu un avion inchiriat de la Romavia, iar diurna a fost de circa 6.300 de dolari”, anunta ziare.com

„La solicitarea Antenei 3, Guvernul a remis un comunicat, potrivit caruia delegatia cu care a plecat Emil Boc la New York a avut trei componente: cea oficiala, cea insotitoare, o delegatie a SPP si un grup de jurnalisti”. Dupa matematica mea, in fraza anterioara sunt amintite patru componente, dar ce mai conteaza! Care o fi fost rolul delegatiei insotitoare? Daca tot s-au cheltuit acesti bani, care sunt rezultatele intrevederilor de la New York, astfel incat sa se justifice suma enorma cheltuita de delegatia Romaniei? Cu ce s-au ocupat cei 35 de membrii ai delegatiei, in cele 4 zile, in afara de shopping? Este Romania atat de bogata, incat isi permite sa arunce 400.000 $ pe inchirierea unui avion de la o companie falimentara? Guvernul Romaniei este o agentie de turism, care organizeaza vizite de grup la New York?
Toti oamenii se aseamana prin cuvinte, numai faptele ii deosebesc. Din pagina web a Misiunii Permanente a Romaniei la New York reiese ca, in discursul sau “premierul s-a referit la noile provocari cu care se confrunta tarile lumii si a pledat pentru imbunatatirea relatiilor functionale intre ONU si alte organizatii internationale cu vocatie globala sau regionala. Premierul roman a subliniat ca Grupul tarilor Europei de Est merita o mai buna reprezentare in Consiliul de Securitate al ONU, in orice format de extindere”.
Am recitit pasajul de mai multe ori si am inteles un singur lucru – in acelasi stil ne relata si ziarul “Scanteia” vizitele de lucru ale “conducatorului iubit” peste hotare. Am remarcat limbajul de lemn si forma fara fond, pentru ca lipseste cu desavarsire continutul. Care o fi fost tema discursului lui Boc la Adunarea Generala a ONU din septembrie? O fi fost tema “cum sa vorbim ore in sir fara sa spunem nimic”?
Mai bine mori in picioare decat sa traiesti in genuchi. In aceeasi zi de 22 septembrie, in fata Palatului Victoria, 20.000 de sindicalisti protestau impotriva masurilor de austeritate inumane ale guvernului Boc, masuri care au adus milioane de romani in pragul disperarii, in imposibilitatea de a-si achita facturile, de a-si cumpara alimente, imbracaminte si medicamente. A trecut o luna de zile si protestele continua. Tot mai multe categorii sociale isi exprima nemultumirile in strada. Pe 27 octombrie sindicatele vor scoate in strada 80.000 de oameni. Cate pensii si salarii ale acestor protestatari s-ar fi platit din 470.000$?
Intrebat de catre jurnalistul Grigore Culian, de la New York Magazin, despre motivele miscarilor sociale din Romania si decizia guvernului de a diminua pensiile si/sau salariile bugetarilor, Emil Boc a raspuns cu o intrebare: “De unde aveti aceasta informatie?” Probabil ca, in viziunea domnului Boc, diaspora romana din SUA este dezinformata, traieste in cocotier, fara acces la “goagal” (vorba unui distins politician roman) si este rupta de realitatea din Romania. Care o fi, atunci, misteriosul mijloc de comunicatie, prin care au aflat romanii din America despre vizita premierului la New York?
Calitatea unei persoane se vede numai in relatiile cu oamenii din jur. Va amintiti momentul in care Horia Roman Patapievici a fost numit de catre Traian Basescu in functia de director al Institutului Cultural Roman? Fiu de demnitar comunist, crescut in cartierul Primaverii, Patapievici face parte din camarila prezidentiala. Din moment ce dintre toti oamenii de cultura romani, tocmai Patapievici a fost desemnat ca sef la ICR, probabil ca presedintele ii impartaseste parerile despre romani si cultura romana. Si reciproc – Patapievici o fi amator de manele, la fel ca presedintele Basescu? Sa nu uitam ca Patapievici este un privilegiat, care se plimba cu avionul la Neptun, pe banii Cotroceniului, pentru “consultari” -de parca numai la Neptun se puteau consulta alesii nostri, in privinta Legii Lustratiei.

La New York, mana dreapta a domnului Patapievici este Corina Suteu, directoarea Institutului Cultural Roman din marea metropola americana. Doamna Suteu l-a intampinat pe primul ministru cu o expozitie organizata in mare graba, iar comunitatea a rasuflat usurata, pentru ca de data aceasta nu erau expuse in vitrina ICR svastici si exponate cu tenta erotica.

Doamna Suteu reprezinta cultura romaneasca la New York. Sunt curioasa daca i-a cerut domnului Emil Boc sa vorbeasca in engleza la ICR, asa cum le cere romanilor din New York, atunci cand au tupeul sa participe la evenimentele organizate de institutia pe care o conduce. A fost numita de la Bucuresti, de catre prietenul dumneaei H.R. Patapievici, apoi a fost motivata pecuniar din fondurile statului roman, cu cateva miliarde anual, pentru a promova cultura, traditiile si obiceiurile romanesti in America. E ca vorba din popor: “ce se aseamana se aduna”. Oare este normal sa reprezinti cultura romana la New York, dar sa refuzi sa vorbesti in limba materna?

Aceeasi doamna Suteu declara pentru “Revista 22”, in anul 2006, ca obiectivele ICR New York sunt: “cum faci sa existi, pe de o parte, ca organizatie cul¬turala, intr-una dintre marile metropole artistice ale lumii” si al doilea: “cum faci ca, prin programul pe care il ai ca institut cultural, sa dai o imagine emanci¬pata despre ceea ce este Romania de azi.”
Practic, doamna Suteu si angajatii dumneaei devin extrem de zelosi cu ocazia vizitelor de lucru de la Bucuresti. In restul timpului, cauta (probabil) raspunsurile corecte la intrebarile din 2006, timpul trece, leafa merge!

Recentul scandal cu brandul de tara readuce pe tapet discutia, veche de cand lumea, a formei fara fond. Cheltuim 73 de milioane de euro pe promovarea unei forme, dar unde este fondul? Discutii cu accente isterice, privind promovarea turismului romanesc, au inundat presa si televiziunile din Romania, dar n-au atins marea problema – ce fel de turism poti sa faci intr-o tara fara autostrazi, cu maidane pline de gunoaie, cu oameni care fura ca sa manance si care asteapta strainii cu mana intinsa dupa maruntis si souveniruri? Ce fel de turism poti sa faci cu dotarile anilor ’70 si preturi mai mari decat in vest? Care sunt lucrurile care ar indemna pe cineva sa compare Romania cu o gradina a Carpatilor?

De la Imperiul Roman incoace, noi avem munti pe care-i jefuim cu spor, paduri, campii si ape de care ne batem joc. Ce fel de promovare poti sa faci, la New York, cu oameni ca H.R. Patapievici, Corina Suteu sau Emil Boc? Ce fel de promovare poti sa faci cu un presedinte ca Traian Basescu, sef de stat care nu este invitat in nicio vizita oficiala si pe care nu-l viziteaza nici un omolog? Dar cu un prim ministru care vine la New York insotit de 35 de persoane, sta 4 zile intr-o companie selecta, chletuieste jumatate de milion de dolari si nu reuseste sa stabilieasca nicio vizita de lucru undeva pe planeta, oriunde? Imi vin in minte cuvintele belgianului Achille Chavee si ele par sa descrie perfect situatia: “ Nu intotdeauna trebuie sa intoarcem pagina. Uneori trebuie sa o rupem”.

Veni, vidi, vici

On October 24, 2010 By nelursIn Christian Life, Media, Opinions, USALeave a comment

By Psychologist Mstrd. Ilie Marinescu

Astfel as incepe mica mea aventura pe „pamantul fagaduintei”: punand cuvintele lui Caius Iulius Caesar ca titlu, asa cum acesta a facut o lapidara misiva Senatului dupa victoriile repurtate in Spania, Grecia, Asia.
Cum visul oricarui roman este acela de a vizita macar o data America, la fel cum musulmanii merg la Mecca, iata ca si eu am revenit in aceasta tara, nu cum o fac cei mai multi dintre artistii nostri (muzicanti, interpreti, actori) – cu alai si trambite, cu invitatii care mai de care mai „speciale” -, ci ca un om simplu, dar fara sa abandonez observatiile discrete ale psihologului dornic de cunoastere, de aprofundare a modului in care o parte din comunitatea romana isi duce traiul de zi cu zi in tara tuturor posibilitatilor, astfel incat informatiile sa le am direct de la sursa si nu distorsionate prin diverse canale mass-media sau de alta natura. Am fost interesat mai mult, in vizita mea, nu de constructiile somptuoase, nu de strazile curate, ci mai degraba de oamenii care au contribuit fiecare cu puterea lui de creatie la evolutia unui stat puternic.
Odata ajuns in SUA, cel pe care il cunoscusem doar prin intermediul corespondentei electronice, prin materialele pe care le trimiteam redactiei publicatiei sale – in persoana Domnului Octavian Curpas, redactorul revistei „Phoenix Mission”, un OM admirabil – m-a contactat si m-a pus in legatura cu o serie de persoane din Chicago, astfel incat sederea mea aici sa fie cat mai placuta si plina de evenimente deosebite, la care am si luat parte, unul dintre acestea fiind Romanian Heritage Festival desfasurat in perioada 18-19 septembrie 2010, un adevarat festival al tuturor romanilor, care s-a petrecut in localitatea Nieles, la cativa kilometri de Chicago, eveniment care mi-a prilejuit cunoasterea multor romani care traiesc de ani buni in America.
Cea care urma sa-mi fie ghid pe tot parcursul sederii mele aici a fost Doamna Adina Sas-Simoniak, o adevarata crestina (poeta) cu frica lui Dumnezeu, de a carei credinta am fost fascinat, precum si de fericirea afisata cu seninatate pe chipul ei si al celor cu care intram in contact. Cum se explica marile diferente care pot fi observate, de la un om la altul, in ceea ce priveste capacitatea de a fi fericit, erau primele intrebari pe care incepeam sa mi le pun odata cu integrarea mea in mijlocul comunitatii crestine din Chicago. Are vreo legatura cu predispozitiile innascute? Sau cu faptul ca traiesc intr-o tara unde grija zilei de maine nu este o povara, asa cum este in tara de origine? Sau evolutia lor in decursul vietii, in functie de evenimentele care survin?
Noi, psihologii, ne punem astfel de intrebari, la fel ca toata lumea, dar probabil putin mai des, pentru ca intalnirile cu pacientii reprezinta sursa unor istorii uimitoare despre raportul cu fericirea, ratate sau reusite. Fiecare dintre noi stie ca realizarea unor contacte cu interlocutori apartinand unei culturi diferite de cea din tara de unde vii, in lipsa unor mijloace potrivite de codare si decodare a informatiei transmise, poate fi un demers dificil de realizat.
Ceea ce a putut sta la baza unei comunicari reale si benefice de ambele parti a fost, dupa cum aveam sa constat destul de rapid, ca toti aveam aceeasi credinta in puterea suprema, acelasi crez in Divinitate. Cuvantul la ordinea zilei era un sincretism al bunului-simt, al respectului fata de semeni, al moralei crestine, ceea ce am putea numi buna dispozitie, una dintre manifestarile cele mai tangibile ale temperamentului, un fenomen discret, un fel de fundal, de peisaj, de plan indepartat al starilor noastre mentale. Daca americanii spun ca dispozitia vine de nicaieri „out of blue”, eu afirm ca, pentru comunitatea de romani, vine din cercul format in jurul Bisericilor Crestine si ca are o influenta profunda asupra privirii pe care o aruncam lumii si, prin urmare, asupra comportamentului nostru. Daca buna dispozitie a fost, la inceput, datorata antrenului de muzica acompaniata cu mancarea traditionala romaneasca din cadrul festivalului, ea a putut fi continuata si manifestata la Biserica Crestina Philadelphia si la Biserica Crestina Betania, unde i-am cunoscut pe pastorii Florin Cimpean si respectiv Luigi Mitoi, doua personalitati puternice si pline de har, care m-au integrat in randul comunitatii prin calduroasa primire facuta in cadrul predicilor de binecuvantare, predici ce au darul de a intari coeziunea comunitatii de romani in jurul bisericii. Aici, diverse categorii sociale: muncitori, intelectuali, profesori, doctori, avocati, artisti etc. impreuna cu familiile, participa intr-un numar surprinzator de mare la predici, lasand de o parte diferentele de cultura, de clasa sociala etc.
Cum vizita mea la cele doua biserici crestine s-a desfasurat pe parcursul festivalului, nu pot trece cu vederea pe cel care a fost organizatorul si sufletul acestui eveniment – pe Domnul Steven V. Bonica, cel care este directorul si redactorul ziarului „Romanian Tribune”. Insa, cum niciun eveniment nu poate fi mediatizat fara sprijinul mass-mediei, prezentarea programului a fost facuta de directorul postului de televiziune din Chicago RTN (Romanian Television Network), Domul Petru Amarei, al carui invitat special am fost in cadrul emisiunii sale „Fata in fata”. Suita de evenimente insa nu s-a oprit aici, pentru ca am avut ocazia sa vizitez scoala romaneasca „Logos” unde am intalnit profesori dedicati profesiei lor, printre care profesorul scriitor Daniel Chiu, cel care a pus bazele acestui lacas de cultura sub egida caruia elevi ai comunitatii romane pot sa urmeze cursurile in limba materna, elevi pe care am putut sa-i cunosc in cadrul unei ore de discutii libere, dornici de a sti cat mai multe si cerand mai ales informatii despre tara in care parintii celor mai multi dintre ei s-au nascut, elevi cu o inalta tinuta morala si crestina. Aici sunt deprinse obiceiurile bune, cu care, desi sunt greu de format, se poate trai usor, spre deosebire de deprinderile proaste care sunt usor de format, dar se traieste greu cu ele – iata concluzia pe care am desprins-o din aceste intalniri si m-a condus la ideea pe care o invatasem din copilarie, ca indiferent ce am fi sau ce am face, credinta in Autoritatea suprema este singura care da fundament existentei noastre. Din experienta psihoterapeutica, pot spune ca desi multi, initial, nu sunt „inzestrati” pentru o conduita crestina, dintre ei, multi au invatat in timp sa acceada la acest statut si au recuperat intarzierea in ceea ce priveste capacitatea lor de a fi buni crestini. De aceea un travaliu reusit asupra propriei personalitati (eforturi personale, terapie) urmareste intotdeauna acelasi lucru: sa ridice nivelul de baza al bunei dispozitii pe care afirmam la inceputul acestor randuri ca am descoperit-o in sanul comunitatii, insa trebuie sa fim constienti de faptul ca acest deziderat se construieste cu rabdare.
Daca as scoate in evidenta, insa, doar lucrurile frumoase, as fi acuzat de o analiza partinitoare in ceea ce priveste impresiile formate in scurta mea vizita la Chicago, de aceea voi spune si ca un lucru mai putin placut ce mi-a atras atentia este legat de modul in care, dintre sutele de mii de romani plecati de pe bancile scolii romanesti in „lumea noua”, nu s-a gasit o singura persoana, dintre cei realizati profesional si material, sa indrume pasii turistilor romani spre locuri ce poarta amprenta unor mari invatati romani care au dus faima tarii dincolo de granite, si ma refer aici la o mare personalitate de talie mondiala care a slujit la Universitatea din Chicago, Mircea Eliade, ale carui locuinta si loc de veci nu le gasesti, datorita nepasarii, atat a celor ce guverneaza tara, cat si a unora din diaspora care, prinsi in valtoarea vietii de dincolo de ocean, nu s-au preocupat sa realizeze, pentru indrumarea celor dornici de cunoastere, fie un ghid, fie o placa comemorativa la casa acestuia. Daca nimeni nu stie unde se afla aceste obiective, in urma cautarilor mele pentru a ajunge la aceste locuri, pot ajuta cu informatiile obtinute prin diverse mijloace: acesta a locuit in campusul universitar la numarul 5711 N Woodlawn ave si doarme somnul cel de veci pe aleea principala din cimitirul din campus „Oak Woods Cemetery” pe Main Entrance 1035 E67th Street, alaturi de marele fizician Enrico Fermi.
Cu toate acestea, vizita mea a fost una cat se poate de fructuoasa, prin faptul ca am vazut locuri noi si fascinante, am cunoscut oameni deosebiti, si cu siguranta ma voi intoarce, ori de cate ori voi avea posibilitatea, sa-i reintalnesc si impreuna sa consolidam comunitatea romaneasca, indiferent unde s-ar afla.
Dincolo de orice zgarie-nori, de opulenta prezenta la mai tot pasul, se afla aceasta comunitate de romani ce isi duce viata cu bune si mai putin bune, muncind cinstit si respectandu-si semenii, indiferent de nationalitate, dar care nu a uitat traditiile, ospitalitatea si bunul-simt stramosesc, incercand sa duca mai departe un spirit ce se inalta numai prin credinta.

The Technology Evangelist

On October 23, 2010 By nelursIn Science, USALeave a comment

By Ioana Moldovan

Los Angeles, California

Jaron Lanier was no one I had heard of before. But the meeting we were supposed to have with him looked interesting right from the announcement; anyone writing a book “You are not a Gadget” had to be a beautiful mind.

The easiest way to get to know Lanier was to google him. Wikipedia had a long article on him and I’ve started to read. I needed an online dictionary and more Wikipedia to get a sense of what it was written there.

Computers were never my thing. I’ve passionately embraced the computer class in 1991, in high school, hoping that I would use my Mathematics skills, which back then were worth exploring. Instead I’ve found myself every Thursday condemned in a chair in front of little screen in black and white. Actually we were three students in front of every such machine. There were always the boys hitting the keys and actually doing the work on it. The girls were using pencils and paper trying to replicate the commands, in writing.

I’ve never got along with those machines, probably because they were too ugly. I was good with foreign languages, but not with those Basic and Pascal; too alien for me.

There was however a nice machine I was drawn to, a nice 286 IBM: tall, majestic, and white, with a screen in colors. I’ve never touched it! Back then such a thing was more expensive then my parent’s house and the perspective of becoming homeless because I had touched a wrong key seamed horrific. My way of understanding computers then was comparing them to pianos: fingers making bad “music” on their keyboards that would destroy the machine. I was taught to consider them frail things, easy to terminate by human touch. I’ve got it so wrong!

I’ve used the email services for the first time in 1998 and it was a hotmail account. I’ve switch afterwards to yahoo and sometime in 2004 I’ve got my gmail account. Back then a gmail account holder had to send you the invitation in order to be able to join the service. I’ve got my facebook account in January 2009.

I’ve never owned a computer, never spent money on one. I remember writing my law dissertation through a secretary: my father’s, in 2000. My first computer was the one at work. It’s when I’ve started to know about passwords, safe connections, viruses, online updates. It’s exactly then my eyes were affected by the screen radiation and slowly I’ve became a short-sighted person. My myopia is the gift of a computer!

I’ve moved in a house with a computer on 1st January 2001. My then boyfriend had a HP laptop, black and heavy, as a small suitcase. It was a mid 90’s model. I’ve started to use it daily, to connect to the world through a dial-up connection and saved all my data on disks. CDs and DVDs came a couple of years later.

In 2006 entered into my life my laptop, another HP (Compaq nx7000). It was a second hand one and became my best friend. After divorce, I kept the laptop. It was a great burgeon worth fighting for. Ever since then, it traveled with me all over the places: from Asia to Paris, from Munich to New York, from Washington to Cuba. As if it was on my passport, as a person!

The Monday I’ve met Lanier, I was after a sleepless night. A virus infected my computer, unableling all applications on my laptop. Isn’t it ironic, I was thinking?

He was dressed in comfortable black linen trousers and same color T-shirt. Few days later, I’ve told about him to a couple of friends. Hearing the name “Jaron Lanier” they’ve replied me: “the technology evangelist”. Yes, I think he looked exactly like one.

Jaron is a sort of Shakespeare of the technology. As a musician, he might want to be called the Mozart of the technology, but I still like paring him to the Bard, not because his CV is longer than a midsummer’s night dream, but because his work, writings and ideas are just as important for the humanity. Can anyone imagine humanism without Hamlet, without Romeo and Juliette, without King Lear? Now can anyone imagine technology without virtual reality and its laws of content and experimentation?

As the one who baptized and explained the virtual reality, Lanier started to evolve parallel to the businesses of Silicon Valley, trying to stay an objective observer of the internet and computers, predicting ways for both technologies to get better and people to cope with them and even develop more through them.

Time Magazine called him one of the 100 most influential people in the world this year. But he modestly refers to his involving into technology evolution simply as: “Very oddly, I’ve just happened to be around when a lot of particular computers and Internet were designed, were put together and contributed to the current system.”

Yes, computers are in the middle of our relationships, the way we educate and raze children. People are recreating their future using computers and technology is into the very center of how we are thinking about how things should be done.

Lanier is not a rebel when he says that “there isn’t any particular way Internet has to be”. He criticizes what exists right now, but it doesn’t at all mean he is “criticizing the very idea of Internet or technology”.

You are not a gadget, his latest book, is an essay of the same value as McLuchan’s The Gutenberg Galaxy. The first part is dedicated to digital mistakes. Technological designs came into existence in very particular ways: “Not exactly by accident, but not in any well picked for either”. And once integrated into the network, they became really hard to change. “It’s much harder to rethink than to think. That’s always true in life but it’s exceptionally true with digital staff. It takes longer to undo than to think. We’ve become lost in the illusion of what we’ve created before. This is the tyranny of digital legacy and it’s severe.”

Change is necessary. Not change for the sake of change, but change into improvement. The gain is civilization itself: “I think that some of the ways the Internet should change are necessary if civilization is to continue seriously. I think what we are dealing right now cannot continue however it can take a long time to change. It could be 1000 years. Quite seriously! It’s a very BIG thing to undo. It might be 100 years – I don’t know. But it’s not going to be 10 years!”

Lanier has a special way to explain things, touching all facets: the serious ones and the not so serious ones, the necessary and the essential, the facts and the fiction, the literature and the philosophy. No one is left out: not Marx, not A.J Wells and his Time Machine and not even Spielberg and his Minority Report film that made usage of a lot of Lanier’s gone wrong scientific projects.

He made everyone aware of the carbon footprint of the internet. The main reason is because Internet is filled with copies of all sorts of things. In order for these copies to exist, Internet has to expend and the giant machines that makes it all possible use carbon. It’s a very dramatic way to imagine Internet. Loading photos and keeping 5-6 years old emails on the yahoo account started to look criminal!

Internet is not a democratized space. The money and the power are in the hands of few servers and no one has access there. Private information is at the disposal of who pays more and the user is just a targeted audience that is expected to spend money on system picked items. “If anyone would have told me 30 years ago that a company of three people would decide on what’s private for a whole world, I would have been scandalized”, confessed Lanier and suddenly Facebook did not seam so cool anymore!

Internet is not an oracle that knows you – the user; though companies sell this idea of an Internet that knows your taste, knows you and loves you. Of course, it also costs you – but they just love to take your money!

The real issue about Internet is that nowadays, it does exactly the opposite of what it was created for: it does not broader the horizon; it shrinks it with research engines that are manipulated my companies’ money that want their products, their info to pop on your screen.

The more you pay, the higher you are on the search engine’s list.

According to Lanier, here still are about two dozens of ideas that will make billionaires out of those who will exploit them best, one being an online medicine site and one being the telepresence.

Also Arts will improve their dominium with a new kind of performance. Lanier calls it “high value improvise performance” and it takes place in the virtual reality. The performer, as a puppeteer, would make things happen spontaneously, live on Internet.

I am clearly not a gadget. Not anymore. And discovering Jaron Lanier was a nice plunge into another dimension of human spirituality of a technological dimension, but still flavored with the art of a great humanist.

Friendship: Another Word for Love

On October 22, 2010 By nelursIn Devotional, Life and Health, literature, Opinions, USA1 Comment

By Aura Imbarus,
author of “Out of the Transylvania Night”
Living in a human Babylon, it is hard to find people who you can resonate with and who can truly decode your messages. If you can count the fingers of one hand, and you have as many friends, you are lucky. The ones comforting you in difficult situations, smiling as nothing had happened, the ones touching and holding your hands when the bridges are burnt and the paths contorted or erased are the few ones, the unique one who you can call friends.
When your spirits sag, they caress you; when your tears wash your cheeks, they embrace you; when grief intrudes, they stand tall and unbeatable in your destiny’s trail. They take you the way you are; they sing with you in happiness and weep with you in sadness. They bring beauty into your world and leave it flawless. They give you confidence when you lack, they give you faith when you deny it; they give you courage when you are weak, they show you patience when you are at the end of your rope, they love you the way you love yourself. They are your friends, and you are lucky!
The person who accepts you with your weirdness and upbeat personality, with your petty things and crazy, overwhelming emotions, with your scattered past and rocky present, is your friend. He is the one who respects your roots, smoothens your present, and brightens your future.
And as we already know, they are “hard to find, difficult to leave, and impossible to forget.”
In this round world, you will meet people who forget you as you forget others. But once in a blue moon, you encounter that face that will stay with you, imprinted on your mind and carved in your heart for the rest of your life.
They are and will be there for you, no matter how the road of your life will twist and turn, how many ups and downs you will have on your rollercoaster ride, and how many people will come in and out of your journey. They were there and will be there for you. You know them, and they know you, and still they love you. Well, that is called unconditional friendship.
So, can you count them on the fingers of one hand?

Si intr-o zi calatorind mereu ne vom trezi in cer cu Dumnezeu

On October 20, 2010 By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, History, Inspirational, Ministry, Persecution, Romania, USALeave a comment

Aurel Popescu,

A trecut la Domnul, “cel mai iubit dintre vorbitori”. Nu stiu de ce nu putem vorbi despre trecut fara sa dorim sa ne intoarcem. Amintirile raman un loc cu iarba cea mai verde, cu apele cele mai limpezi, cu bucuriile cele mai adevarate, chiar daca ni s-a spus ca aici “orice soapta s-a depozitat ca si strigat” nu mi se pare nimic mai real decat amintirea.

In vremile ferbinti ale miscarii din ’77, la Arad Bujac intr-o predica , Iosif Ton a aratat spre locul inde erau, Aurel Popescu si Paul Niculescu spunand, “tot ce am facut am facut datorita lor, ei mi-au dat curaj ei nu se tem”. In vremurile in care fr Ton era cel mai vizibil a fost un gest laudabil de a arata spre ei, pentruca multi dintre noi simteam prezenta lor foarte vie.

Spiritul ascutit, vorba din regat cu un umor irezistibil, vorbirea din Cuvant bine articulata, smerenia si neinfricarea lui Aurel Popescu m-au cucerit. Mi se parea mereu ca este in dialog cu un personaj anonim care in imaginatia mea era lumea comunismului ateu: “Domnilor, daca Isus Hristos este o poveste, trebuie sa recunoaste-ti ca este o poveste frumoasa, si daca este o poveste, de ce nu o puneti domnilor in cartile de scoala, ca sa o citeasca copii?… Dar voi stiti ca nu este o poveste, voi stiti ca aceasta istorie pune mana pe tine si cand te prinde nu te mai lasa pana nu te transforma” (la Sega)

Ianinte ca sa vorbeasca ne-a invatat o cantare a carei cuvinte le-am memorat cu cea mai mare viteza in viata mea, canta cu atata verva si convingere cantarea, ca ma simteam undeva pe baricada cantand un imn de biruinta: Nu, nu suntem un vis o intamplare/ un lut de sine insusi framantat./ Ci ne-a zidit o minte creatoare/ O-ntelepciune fara de hotare/ Exista Dumnaezeu ce minunat / Niciodata nu pot canta cantarea fara sa vad in minte, bucuresteanul cu verva de adolescent cu privire vioaie mereu bine dispus, asa cum continua sa fie in amintirea mea.

Era in 1978 undeva la inceputul lui Noiembrie, am aflat ca sub presiunea regimului, fr Aurel Popescu a fost dat afara din cult. Pe 11 noiembrie trebuia sa fie nunta mea cu Liana, nu stiam cum sa imi arat simpatia fata de dansul. Am rugat un prieten din Arad sa mearga la Bucuresti si sa-i dea lui fr Popescu un plic. In plic i-am pus banii pentru biletele de avion si o invitatie la nunta. Pastorul nostru era atunci Fr Chiu Pavel, m-am dus la dumnealui si i-am spus, la nunta noastra va vorbi Fr Popescu. Bine, dar tu stii ca a fost dat afara din cult. Stiu, dar cred ca nu are nici o problema cultul cu nunta mea. Am fost de acord sa nu vorbeasca de la amvon. A vorbit despre cum se construieste o casa. Era si inginer constructor. Masa a fost la Cantina fabricii de strunguri , a venit sa ne felicite si mi-a spus frecandu-si mainile bucuros : “mai sfintim si locul asta sub ochii astuia, si mi-a facut semn cu capul spre portretul tov-ului.”

C.S.Lewis spune ca : “ne trebuie un trecut…. sa avem ceva de pus impotriva prezentului”. Se spune ca Biserica a fost pusa la doua teste majore si continua sa fie. Testul oprimarii al prigoanei, pe care biserica l-a trecut mereu cu brio, si testul libertatii pe care biserica l-a cazut mereu.

Generatia tanara stie mai multe despre informatori decat despre eroii nostri, datorita noua care tacem si sugeram prin tacerea noastra, ca nimic nu a fost inainte si nimic nu va mai fi dupa.

Sa insemneze ore cuvantul acela “se duc oamenii de bine si nimanui nu-i pasa” ca ei se duc si nimeni nu observa, nimeni nu le simte lipsa? Daca ar fi sa scriu un epitaf in amintire Fr Aurel Popescu care a fost pentru mine, cel mai iubit vorbitor, as scrie:

” Cu el am fost cu totii mai curajosi”

Imi amintesc de interviul care, A.Popescu l-a dat la Europa Libera pe cand era in Italia in drum spre State, unde a fost exilat. La incheierea interviului domnia sa a spus:

” Da fratilor noi facem politica,”politica lui Dumnezeu”. “Omul este un animal care face politica”- zice filosoful. Este adevarat. Dar politica cui o facem ?

( florian guler troy mi ) www.desculti.wordpress.com

Going to Theater – The American Way

On October 15, 2010 By nelursIn Art, USALeave a comment

Going to Theater – The American Way
By Ioana Moldovan

The University of Southern California (USC) in Los Angeles
You’d think that going to see a play is the same everywhere in this wild world. Wrong! Every society has its way of staging things, has its own rituals around the event itself and if you are a theater critic, not only the performance is the show you must pay attention to, but it’s everything that goes around it as well. Every piece of theater is actually a fair piece of the society that it was conceived in and for.

For an Eastern European, the Mark Tape Forum in Los Angeles seams a building that just has been opened. So much creativity goes in the building and in the space around it that it seams the work of a contemporary and not at all a product of the ‘60s. It’s hard to believe that the American society, while breaking down taboos on sexism and racism, kept on building in such a way that 40 years later it still looks hip! And if from outside the theater looks so advanced, the performance hall is the grand matrix one is so accustomed with: the Greek amphitheater.
The foyer started to buzz with people around 7 in the evening, just one hour before the curtains were supposed to rise up. Sorry! For the light to go down – that is! The bar just left to the entrance was a sort of a mix alter, one for capitalism and business – another way to make an extra dollar, but I can also see the relevance of it in a foyer, as a modern worship place for Dionysus, the ancient Greek God of wine, the one whose crazy celebrations brought the art of tragedy to people.

I’ve passed the invitation the curly god was waving me into. I wanted to feel it all and let myself dazzled by the talent of the playwright, the director, the actors, the stage designer, the light designer… They all were the drug I wanted to taste. I wanted their wit and profoundness to play with my mind! I am a theater junkie and there for I am the perfect spectator to have in the audience. I pay attention to people’s conversation around me and if I get details I know that are not right, I enter the conversation explaining about everything, giving secret details on theater and its masonry. I am a performer of a kind, I think. I am the one that gives away for free points of view and little stories that make up the Gnostic theater history. Each audience, at each performance, everywhere in the world, has one of such every time. I like to think I am that one every time I step in a theater hall.

The Glass Menagerie is a play I’ve never dared to see. I feel it’s about my life and I am Tom and Laura, one each of a time. It’s a play about how the hardships can consume even ties that can’t really be broken, as the family ones. But then, if you look in a Darwinist view, a family will still survive, by name at least, if the toughest gets away from the pack that consumes him. And this is what Tom was doing – I thought.

I was curious how this all American story is told by Americans for Americans. I was ready to plunge in the complete darkness, only to emerge on the other side, with the characters. Just when I was taking that last breath of reality, ready for a 3 hours ride to where it happens, I bumped my head on the green EXIT sign. There is no pitch dark in an American theater! The stairs are all lit, as well as exit doors. One feels as in the airplane, flying in a protected and highly controlled way. The last thing you hear is a nice voice asking you to locate the nearest exit door. And they are not being polite in case you dislike the play and decide to go home before it ends.

“We do not perform unless the exit signs are switched off”, a character shouted in my mind, a distant play I’ve seen many times in Bucharest / Romania, in a basement. This is what Mr. Bruscon, in Histrionics by Austrian playwright Thomas Bernhard says at one point in the play. And he was right to ask for that, just as I wanted to shout that too. Or at least to whisper it to someone’s ear.

The new production of The Glass Menagerie at Mark Tape Forum in Los Angeles, directed by Gordon Edelstein was a new approach to otherwise a classic American piece, a one of a kind family drama, a memory play that seams to haunt the collective memory of the New World’s people. I would have never dared to link humor to Tennessee Williams. Even the witty lines stir only a grimace, never a laugh. But the audience laughed during this performance. And it wasn’t the Southern accent that made worlds run as long trains through one’s ears. There was a twist in each character that made them provoke laughter. The measure was the same in each, so as a whole the play went on harmoniously, without conflicting. It was as if the director took the chess pieces and the board, kept them in same positions but moved the whole ensemble from the shade and cold to nice spring light. Gordon Edelstein took the play from a lock-in status and delivered it again, as an open to interpretation text. Debates may stat here. Philosophy is ready to claim The Glass Menagerie’s domain but what really counts is the body language of the audience. They were surprised; they reacted and played along; they laughed and applauded. More than a few stud up to congratulate the bowing actors: Patch Darragh (as Tom), Judith Ivey (as Amanda), Keira Keeley (as Laura) and Ben McKenzie (as Jim).

The stage design envisioned a humble habitation, with pieces of furniture gathered only for the purpose of their function and no other attribute. The bed, the table, the chairs, the desk were entirely poorest version that were ever made by the early 20th century. The bleak atmosphere was there but characters seemed to live in another dimension, not really wanting to acknowledge their true lives.

I’ve watched dazzled the staged flooding with Judith Ivey’s Amanda: a powerful acting and a deep connection with the character, a natural flow of all that was her’s in the literature of the character through this three dimensional human being that seamed to rule over an entity so fragile delimited, on paper, by the author himself.

When it was time to blow the candle and wake up to reality, the audience started to wave as in a slow waking up: heads, face-muscles, hands. When the claps started to sound, the magic was dissolving rapidly.

It was surprisingly how little the audience was applauding, only enough for a bow for each actor. Probably each member of the audience is too much aware of the gratitude they’ve already shown by using their credit cards to enter there in the first place. And then, in America, more than in any other place,”time is money” and “tomorrow is another day”.

So the audience left in a hurry, as midnight was getting near. Don’t think all were about to turn into pumpkins.

Probably only me…

Veni, vidi, vici

On October 3, 2010 By nelursIn Christian Perspective, Essays, USALeave a comment

By Psychologist Mstrd. Ilie Marinescu

Mesaje: Bumper Stickers and License Plates

On September 24, 2010 By nelursIn Media, USALeave a comment

Bumper stickers si license plates de toate soiurile; ordinare si personalizate (acestea din urma comune sau originale, terne ori excentrice) iti fulgera pentru o clipa prin fata ochilor pe drumurile publice. Zambesti involuntar, ori pufnesti in rafale de ras, te cabrezi in duh ca palmuit peste orgoliu, strambi din nas a dispret sau dai din cap dezaprobator, in functie de natura fugarului mesaj si de gradul in care te simti lezat de el.
Oricum ai reactiona la vederea lor, pe strada, in magazine, ori la locul de munca, toate acestea au devenit in ultimii ani o alta forma de expresie a individului (sau a grupului caruia apartine). Desigur, aceste fituici purtatoare de mesaje sunt create de industria de comert, dar alegerile sunt ale individului si-ti pot spune cate ceva despre alchima lui mentala. Unele se vor nostime – ocheada aruncata lumii (la intamplare), altele sunt “dead serious”. Traim intr-o lume, poate nu atat libera, cat eliberata din constrangeri si tabu-uri vechi de milenii; unele justificate, altele doar justificabile. Primul impuls al libertatii proaspat dobandite este a da frau liber personalitatii pana mai ieri constranse intre parametrii previzibili ai normei sociale. Dar, o libertate nestrunita, fara considerente morale autoimpuse, fara reglementari sociale unanim acceptate si fara o filosofie de viata coerenta, vor duce inevitabil la confuzie ideologica, impas social si fundatura finala a conditiei umane, ale caror semne se prefigureaza clar pe cerul viitorului.

Exemplific cu mesajul unui singur “bumper sticker”, voit nostim in forma, nociv in esenta, care pare sa caracterizeze mai cu seama genul feminin (nu exclusiv). No offense!
“I saw it; I wanted it; I trew a fit, and I got it”.
Un merit, care trebuie recunoscut acestor ”mesaje”, este scurtimea lor în forma si concizia in continut, ambele reclamate de spatiul limitat si, in multe cazuri, de viteza cu care isi trec prin fata ochilor. Daca aceste tablite te provoaca si te inspira, ce-ai alege, la randul tau, sa transmiti lumii, limitat fiind la o singura fraza?

By Gelu Arcadie Murariu
Oregon City, Oregon

Un roman a facut „Fuziunea Informatiei” in capitala Scotiei

On September 23, 2010 By nelursIn Media, News, Science, USALeave a comment

In perioada 26-29 iulie 2010, romano-americanul Florentin Smarandache, nascut la Balcesti in 1954, profesor universitar la Facultatea de Matematica a Universitatii „New Mexico”, din orasul Gallup, statul New Mexico, SUA, a fost in orasul Edinburgh, din Scotia, Marea Britanie, pentru a participa cu mai multe lucrari stiintifice la A 13-a Conferinta Internationala de Fuziunea Informatiei, organizata anual de catre Societatea Internationala pentru Fuziunea Informatiei in diverse locuri de pe glob, gazduita in acest an de catre Centrul International de Conferinte din capitala Scotiei.

Fuziunea Informatiei este un domeniu al tehnologiei de varf care foloseste informatii (date) provenite de la surse de naturi diferite (electronice, optice, acustice, mecanice, umane), cu numeroase aplicatii militare si civile. Deoarece intre informatiile provenite de la aceste surse pot exista contradictii, este necesar un model matematic pentru selectarea informatiilor credibile, ca sa se poata lua decizii corecte. Exista mai multe astfel de modele matematice, purtand denumirea generica de „Teorie”, unul dintre ele fiind „Teoria Dezert-Smarandache” (notata prescurtat TDSm, pentru a se deosebi de „Teoria Dempster-Shafer”, care se prescurteaza TDS), realizata de catre inginerul electronist francez Jean Dezert, cercetator la Oficiul National pentru Studii si Cercetari Aeronautice (ONERA) din Chatillon, Franta, impreuna cu Florentin Smarandache. Din anul 2008, o sectiune a conferintei, condusa de Jean Dezert si Florentin Smarandache, se numeste „Dezvoltari si aplicatii ale TDSm”.

La Edinburgh, acesta a fost si titlul unei conferinte de trei ore sustinuta de catre cei doi autori ai TDSm.

In cadrul sectiunii speciale dedicate TDSm, Florentin Smarandache a prezentat lucrarile: „Fuziunea surselor de probe cu diferite importante si credibilitati” (scrisa impreuna cu Jean Dezert si cu un alt cercetator francez, Jean-Marc Tacnet, de la CEMAGREF (Institutul de Cercetari pentru Stiintele si Tehnologiile Mediului Inconjurator) si „Metoda ?-reducerii pentru luarea multicriteriala a deciziei” (scris numai de catre balcesteano-gallupeanul Florentin Smarandache).

Mircea MONU
septembrie 2010

Premierul Republicii Moldova, domnul Vladimir Filat, întîmpinat cu pâine de casa la Washington

On March 13, 2010 By nelursIn News, USALeave a comment

by Madalina Corina Diaconu
Washington D.C., USA

Prima vizita oficiala in SUA a prim minstrului Republicii Moldova, domnul Vladimir Filat, a avut loc în perioada 19 – 23 Ianuarie 2010. Însotit de Ministrul Afacerilor Externe si al Integrarii Europene, domnul Iurie Leanca, precum si de Ministrul Economiei si Comertului, domnul Valeriu Lazar, delegatia a participat la o serie de întâlniri în Washington, dintre care mentionam “Centrul pentru Strategie si Studii Internationale”, unde s-a discutat pe marginea prezentarii programului “SUA si Moldova, construirea unui parteneriat de oportunitate” si Comisia Helsinki, unde au fost puse in discutie “Schimbarile si directiile democratice din Moldova”, prezentare la care au participat senatorul Benjamin L. Cardin (D-MD) si congressman-ul Alcee L. Hastings (D-FL).
Cea mai importanta întâlnire din capitala americana, a avut loc la data de 22 Ianuarie, în prezenta secretarului de stat al SUA, doamna Hillary Rodham Clinton, moment în care s-a semnat acordul cu “Millenium Challenge Corporation” (MCC) prin care Moldova primeste un ajutor de 262 milioane de dolari din partea SUA, într-o perioada de cinci ani, pentru dezvoltarea sectorului agricol si al drumurilor.
“Vrem sa construim o societate bazata pe toleranta” au fost cuvintele premierului Vlad Filat, referindu-se la viitorul politic al tarii sale, precum si al noilor oportunitati în cadrul relatiilor SUA – Moldova. Acordul MCC reprezinta în acest caz, un exemplu tangibil al prieteniei si parteneriatului între cele doua tari.
În seara aceleiasi zile, premierul Vladimir Filat a fost întimpinat de catre membrii comunitatii basarabene din zona Washington-ului, cu traditionala pâine de casa. Un gest care a deschis un dialog prietenesc între premier si membrii comunitatii, acestia din urma exprimându-si gândurile pozitive, dar si negative cu privire la relatiile de colaborare dintre noua conducere a Republicii Moldova si reprezentantii sai in SUA. Au fost aduse în discutie si idei care ar putea ajuta la intelegerea si integrarea mai rapida a noilor tendinse democratice în rândurile celor care pâna în prezent au trait sub reguli comuniste. S-a subliniat si necesitatea unui sistem de reintegrare a tinerilor reveniti în Moldova dupa studiile în strainatate si ajutarea acestora pentru a folosi cunostintele acumulate în timpul studiilor peste hotare în beneficiul tarii. Timpul scurt acordat acestei întilniri nu a putut acoperi toate întrebarile celor prezenti, însa în final, participantii s-au aratat multumiti de întrevederea cu premierul pe care l-au ales din dorinta de schimbare si integrare a Moldovei în noile directii ale lumii moderne.