By Aura Imbarus
How many times have you said to yourself that you will do something tomorrow instead of today? Yes, I know, you are busy, but the problem is that our days don’t get any longer, and we don’t get any younger.
You have 25.500, only 25.500! These are the days a human has by the age of 70. Make the present count, for you have been in a race against time since the first day you were born. Time doesn’t wait for you, so then, why would you wait for it and postpone it for tomorrow?
After all, what’s wrong with today? Why do we have to delay that confrontation for tomorrow or just our writing, or reading, going to the gym, falling in love or filling for divorce, or just giving up sweets?
I love New Year’s resolution! Nobody remembers it in February, and even if he /she will, deferment for tomorrow is the cure for remembrance. The answer is not in tomorrow but in today, in the present time.
Psychologically speaking the human mind is constantly wondering in the past or in the future. Through meditation, we actually stabilize ourselves at the time of living, and that’s Present. The only moment we are in control in is the present. I can plan for tomorrow, and I can go down the memory lane, but the only feasible time is now. Whatever will change, it will be done at this present moment. The more you will wait, the more you will have the probability of not accomplishing it.
If you want something to be done, give it to a busy person! Of course it is so true and of course it is so right. That person knows that all the money in the world cannot buy back time, so organization is the key word. If you are not going to do it today, you might not do it at all!
People need to smell the roses everyday, do something for their souls on a daily basis, and that is how the whole life will be lived while they are still breathing.
“Cogito ergo sum,” I think therefore I exist/am. We exist now, we are thinking now, and we are acting now. Present is the only time we get, so we need to use it wisely!
Use today like it is your last day to live! Use it to maximum; squeeze it until nothing is left!
So, why are you still reading this and not doing something?
Category: Opinions
Magarusul
Am citit, cu cativa ani in urma, o ilustratie mai veche, reluata de John Killinger din Atlantic Monthly, despre zilele marilor ranch-uri de vite din vestul Americii.
Un armasar tanar, inca neimblanzit, era inhamat impreuna cu un magar, anume antrenat in acest scop, apoi li se dadea drumul in largul pasunilor publice. Izbind cu copitele, nechezand salbatic, cabrandu-se in salturi spectaculoase, armasarul tragea pe magarus grapis dupa el, aruncandu-l in toate partile, ca pe o traista cu graunte. In scurta vreme, cei doi bidivii dispareau dincolo de orizont, parand a se intoarce impreuna la starea de salbaticie. Rataceau asa zile in sir, de credeai ca n-ai sa-i mai vezi niciodata.
Dar nu se intampla asa. In cele din urma, cei doi verisori cabalini se intorceau la ferma. Undeva departe, pe intinsul imensei ”open range” americane, armasarul se epuiza, zbatandu-se sa scape de povara magareasca, ce-i frana avantul spre libertate. Era tocmai momentul asteptat de dispretuitul dobitoc. si, fara a mai pierde vremea, acesta lua conducerea si se pornea agale la drum, inapoi spre ranch, urmat fara impotrivire de armasarul proaspat biruit.
Comentariul care inotea ilustratia suna cam asa: bataliile sunt castigate de cei hotarati, nu de cei indignati; de cei dedicati, nu de cei puternici.
Este loc, insa, pentru o aplicabilitate mai larga a pildei, decat pare la prima vedere. Vietuiesc si in fiinta ta (si a mea) cele doua dobitoace din ilustratia de mai sus. Poate ca nu sunt inca inhamate impreuna, dar vor fi; e doar o chestiune de timp. De indata ce devii constient de tendintele salbatice ale firii vechi, de dorul dupa asa-zisa ”libertate” si setea dupa ”independenta” (personificate prin armasar), de indata ce iei decizia sa-l imblanzesti pe inorog, iese la lumina si umilul purtator de poveri – magarusul. Curand va fi uitata vremea in care te cabrai la cea mai mica impotrivire si nechezai amenintator la vederea fraului si a zabalei.
Magarusul a trait la ferma fiintei tale, bine merci, de multa vreme, numai ca n-ai stiut de ce, oricat ai cautat un raspuns si oricat te-ai certat cu Dumnezeu, cerandu-i socoteala de prezenta lui. Magarusul este handicapul pe care-l porti in trup, in suflet, sau in familie, ca pe un jug apasator, care-ti ingradeste libertatea de miscare. Magarusul este ”tepusul” tau personal, ”custom made” anume pentru tine, care contra-balanseaza excesele firii rebele, de armasar neimblanzit, le tine in frau si este menit a le supune, daca iti propui ca scop stapanirea asupra lor. Altfel, toata suferinta va fi in zadar.
Gelu Arcadie Murariu, Oregon City, Oregon
Un extraterestru la Galbiorii de Aude!
In urma cu vreo cateva minisecunde cosmice, masurate cam in decenii pe Pamant, l-am insotit pe tata intr-o deplasare prin planetele cu viata.
Stiati ca si copiii extraterestri sunt neascultatori?
Parintii m-au lasat sa ma joc pe langa racheta, spunandu-mi ca daca vreau sa fac pasi, sa-mi iau costumul de protectie.
Afara era frumos, cald, mi s-a spus ca acest anotimp se numeste aici primavara. Eram langa o catime de apa, numita lac, auzeam o vietate, am facut conexiunea cu enciclopedia acestui pamant, mi s-a spus ca e brotac, canta printre fire de trestie, ce chestie, am vazut mai multi fluturi colorati , as fi vrut sa fie …o mie, alte lighioane ciripeau pe sus, din apa cred ca le aplauda sau poate certa cu orac-rac batraciene saltarete. Am zarit apoi venind de dupa niste alte plante cultivate, aha, porumb se numeau, niste patrupede behaind sub un strat gros de lana, altele, cu blana si cornite , aha, iezi le zice, fugeau dupa mamele lor zise caprite. M-am tras indarat sa nu care cumva sa ma intepe cu materia cornoasa iesita din cap, dar deodata m-am simtit inconjurat de 3-4 patrupede care probabil ca radeau cu ham-ham fiindca-mi aratau toti dintii. Pentru prima data firele mele de par de pe cap s-au ridicat in sus si am avut clar sentimentul ciudat pe care detectorul l-a numit frica!
Eram un pui de om cu mainile goale, in costum de plaja. In urma acestei multimi de capete si picioare am zarit un trepied, fiinta cu trei picioare, cu o cupola de lana pe cap, care striga ceva si alerga spre mine. S-a oprit, a aruncat un picior, care era de lemn, patrupedele care-mi aratatu caninii si-au lasat paratraznetele cozilor in jos si s-au asezat pe fundurile personale, tot maraind.
-Boule, nu puteai da cu pietre-n ei? Vrei sa te am pe constiinta?
Detectorul meu imi traducea: “Te-a mustrat cu numele unui dobitoc considerat idiot, patrupedele astea fac parte din clasa canina, ele nu rad, ci musca, sunt carnivore.
Dar constat ca bipedul, desi om ca si noi, nitel mai rasarit ca mine, foloseste un neologism de care habar n-are!
– Hello! Dar tu nu stii ce-i aia constiinta!
– La ce-mi foloseste ? Ca nici bunicul, nici tata n-au stiut, si ei tot ciobani au fost! Ce cati aici?
Iar am pus aparatul meu in functie. Imi dadea cuvantul “cati-cate”, adica femeninul de la catele, forma prescurtata si la sens conotativ “Tata, dama care barfeste” Apoi a venit alta explicatie “Forma prescurtata de la verbul a cauta”. Voiam “sa ma dau mare”, stiam mai multe , puteam destule, asa ca:
– Ce-ai dori pentru cand vei fi mare?
– Nitica minte, ca sa ajung pres la cap.
Am simtit ca ma cauta ai mei. Nu voiam sa ma fac de ras.
– Treb’sa plec, o sa te mai vizitez, da sa stii ca mintea are perioada de gestatie macar doua decenii.
– De ce gee ? a intrebat omuletul, dar eu m-am dezintegrat, nu inainte de a-i planta in cerebelul mic doua cipuri prin care sa capete acele trasaturi necesare functiei dorite.
Le-am spus la ai mei ce am patit, s-au distrat !
L-au scanat apoi pe ciobanel, vorbea cu alti 2-3 copii de varsta lui. Unul se plangea ca-i mort de obosit, vine de la porumbiada. Altul, ca el a fost mai fericit: Cartofiada s-a amanat, dar trebuie sa dea o tura in jurul lacului, maine-i Daciada, el trebuie sa concureze la atletism.
– Pe mine, a spus Gula-ciobanelul, fiindca n-a gasit la ce obiect sa marg la olimpiada, tovul dirig m-a propus pentru olimpiada de mincinosi.
– Concurs de minciuni?
-A, nu. Ceva cu politica lor de societate multilateral dezvoltata…
-Mama, …cum adica pres de cap? Covor?
– CAP, scris cu majuscule, adica inseamna Cooperativa Agricola de Productie. Pres e forma prescurtata de la presedinte.
*
Dupa trei decenii am trecut iar prin aceste locuri. Mi-am amintit de rasul canin, i-am povestit sotiei mele si…am constatat ca uitasem sa activez unul dintre cele doua cipuri din capul fostului pusti. Facuse o scoala tehnica pentru utilaje agricole, era consilier la primarie, ricica mana si lua bani, dar ma striga in noptile cu luna si ma ocara ca nu l-am ajutat sa fie ce si-a dorit. Sotia mea nu intelegea cum un asemenea individ care vorbea cursiv, si asta fiindca parte din cipul meu functionase, dar picase prima data bacalaureatul, era aerian cam in toate, se voia leader…
A trebuit sa-i explic situatia speciala a populatiei din aceasta parte de lume.
-Pai aci scrie ca este in UE, cu toate celelalte tari europene…
-Teoretic. In realitate tarisoara asta este un experiment pentru celelalte, prin care sa se constate daca o pot transforma intr-un fel de republica bananiera, fara industrie, fara agricultura, fara cultura, mai clar piata de desfacere pentru celelalte tari avansate, iar locuitorii, forta ieftina de munca…
-Nu inteleg. Au parlament, au constitutie, guvern, legi.
-Teoretic le au pe toate, practic… ioc. Hai s-o luam de la anul unu dupa Hristos.
– Alta data. Vreau sa inteleg realitatea de acum!
– Bine. Voi incerca. A fost o felie de pamant data cu creionul pe harta, ca prada de razboi rusilor si asa a ajuns parte din Lagarul Socialist. In celelalte tari, luate tot asa cu japca, desprinderea s-a facut pasnic, , oamenii i-au poftit pe comunisti sa plece. Aici? Cu varsare de sange, cu trupe de mercenari, zisi teroristi au reusit sa-l dea jos pe dictator si sa-l impuste in zi de mare sarbatoare crestina. Apoi au desfiintat , mai corect au pulverizat industria, agricultura, cultura , au privatizat tot ce era de stors, normal ca asta au facut-o cei care conduceau vechiul regim, fostii membri si executantii in uniforme, dar care acum voiau sa conduca si ei. Asa au ajuns la peste 20 de partide politice, asa s-a facut ca cei care au latrat mai mult pentru Marele Conducator si Marea Mama-Eroina neamului, acum s-au dat drept dizidenti mascati, asa se face ca unul ca acel cioban, pe nume Gula sa ajunga leader de formatiune politica, de fapt om pe care cei prea patati puteau sa-l manuiasca.
Din aceasta ciorofleca politica, sus au ajuns cei care au avut cu ce-i momi pe cei naivi si saraci. Acum, draga mea, te rog ajuta-ma sa-mi tin promisiunea.
– Nu-l pot face presedinte fara studii superioare.
– Asi? Pai de ce suntem noi extraterestri ?! Maine-l duc la liceul din Bolovanesti si-i dau diploma de liceu.Trei milioane. Luni infiintez la Galbenii de Auzi Centru universitar cu facultati de Agricultura, Juridica si Stiinte Economice. Gula al meu se va transfera de la Facultatea Rapele, din Ardeal, pe care o voi infiinta tot maine, prin “transfer” cu doi ani vechime, vedem noi de unde si la anul Gula va fi licentiat in Stiinte juridice.
– Cu alte cuvinte o sa avem la o localitate de 15.000 de locuitori Centru Universitar Galbeni, prescurtat CUG?!
Cei doi au izvbucnit instantaneu in ras. In limba galactica Cug este numele pentru locul pe unde omul isi elimina dejectiile.
– Si la anul ce-o sa mai fie?
Gula al nostru-si va turna in efigie diploma de licentiat, o va pune in locul stemei, dar femeia de serviciu, din mila crestineasca ii va atrage atentia s-o ia de acolo ca rad si cu fundul si..acasa la nevasata (Caci Gula era maritat) n-a putut pune diploma in biroul lui, asa ca preocupat, cum sttii de OZN si-a facut din grajd un birou personal, unde si-a putut pune si admira diploma.
– Si peste 2-3 ani?
– Draga nevasta, inteleg, esti curioasa, promit sa revin …
CONSTANTIN T.CIUBOTARU
Cat a costat vizita lui Emil Boc la New York?
By Simona Botezan
Washington D.C.
Presa din Romania scrie ca 470.000 de dolari au fost cheltuiti cu ocazia vizitei premierului Emil Boc , la reuniunea plenara la nivel inalt a Adunarii Generale a Organizatiei Natiunilor Unite, din perioada 21-24 septembrie, de la New York. Cu mici exceptii, presa romaneasca din SUA nu a fost invitata la acest eveniment. De ce n-au fost invitati jurnalistii din New York la intalnirea cu primul ministru? Pentru ca ei ar fi mers acolo gratis?
“Vizita de patru zile a premierului Emil Boc la New York a costat aproape o jumatate de milion de dolari. Boc a fost insotit de o delegatie formata din 35 de persoane. Aproximativ 63.000 de dolari au fost cheltuiti pentru cazarea in hoteluri de 4 si de 5 stele din in centrul orasului; alti 400.000 de dolari s-au cheltuit pentru transportul cu un avion inchiriat de la Romavia, iar diurna a fost de circa 6.300 de dolari”, anunta ziare.com
„La solicitarea Antenei 3, Guvernul a remis un comunicat, potrivit caruia delegatia cu care a plecat Emil Boc la New York a avut trei componente: cea oficiala, cea insotitoare, o delegatie a SPP si un grup de jurnalisti”. Dupa matematica mea, in fraza anterioara sunt amintite patru componente, dar ce mai conteaza! Care o fi fost rolul delegatiei insotitoare? Daca tot s-au cheltuit acesti bani, care sunt rezultatele intrevederilor de la New York, astfel incat sa se justifice suma enorma cheltuita de delegatia Romaniei? Cu ce s-au ocupat cei 35 de membrii ai delegatiei, in cele 4 zile, in afara de shopping? Este Romania atat de bogata, incat isi permite sa arunce 400.000 $ pe inchirierea unui avion de la o companie falimentara? Guvernul Romaniei este o agentie de turism, care organizeaza vizite de grup la New York?
Toti oamenii se aseamana prin cuvinte, numai faptele ii deosebesc. Din pagina web a Misiunii Permanente a Romaniei la New York reiese ca, in discursul sau “premierul s-a referit la noile provocari cu care se confrunta tarile lumii si a pledat pentru imbunatatirea relatiilor functionale intre ONU si alte organizatii internationale cu vocatie globala sau regionala. Premierul roman a subliniat ca Grupul tarilor Europei de Est merita o mai buna reprezentare in Consiliul de Securitate al ONU, in orice format de extindere”.
Am recitit pasajul de mai multe ori si am inteles un singur lucru – in acelasi stil ne relata si ziarul “Scanteia” vizitele de lucru ale “conducatorului iubit” peste hotare. Am remarcat limbajul de lemn si forma fara fond, pentru ca lipseste cu desavarsire continutul. Care o fi fost tema discursului lui Boc la Adunarea Generala a ONU din septembrie? O fi fost tema “cum sa vorbim ore in sir fara sa spunem nimic”?
Mai bine mori in picioare decat sa traiesti in genuchi. In aceeasi zi de 22 septembrie, in fata Palatului Victoria, 20.000 de sindicalisti protestau impotriva masurilor de austeritate inumane ale guvernului Boc, masuri care au adus milioane de romani in pragul disperarii, in imposibilitatea de a-si achita facturile, de a-si cumpara alimente, imbracaminte si medicamente. A trecut o luna de zile si protestele continua. Tot mai multe categorii sociale isi exprima nemultumirile in strada. Pe 27 octombrie sindicatele vor scoate in strada 80.000 de oameni. Cate pensii si salarii ale acestor protestatari s-ar fi platit din 470.000$?
Intrebat de catre jurnalistul Grigore Culian, de la New York Magazin, despre motivele miscarilor sociale din Romania si decizia guvernului de a diminua pensiile si/sau salariile bugetarilor, Emil Boc a raspuns cu o intrebare: “De unde aveti aceasta informatie?” Probabil ca, in viziunea domnului Boc, diaspora romana din SUA este dezinformata, traieste in cocotier, fara acces la “goagal” (vorba unui distins politician roman) si este rupta de realitatea din Romania. Care o fi, atunci, misteriosul mijloc de comunicatie, prin care au aflat romanii din America despre vizita premierului la New York?
Calitatea unei persoane se vede numai in relatiile cu oamenii din jur. Va amintiti momentul in care Horia Roman Patapievici a fost numit de catre Traian Basescu in functia de director al Institutului Cultural Roman? Fiu de demnitar comunist, crescut in cartierul Primaverii, Patapievici face parte din camarila prezidentiala. Din moment ce dintre toti oamenii de cultura romani, tocmai Patapievici a fost desemnat ca sef la ICR, probabil ca presedintele ii impartaseste parerile despre romani si cultura romana. Si reciproc – Patapievici o fi amator de manele, la fel ca presedintele Basescu? Sa nu uitam ca Patapievici este un privilegiat, care se plimba cu avionul la Neptun, pe banii Cotroceniului, pentru “consultari” -de parca numai la Neptun se puteau consulta alesii nostri, in privinta Legii Lustratiei.
La New York, mana dreapta a domnului Patapievici este Corina Suteu, directoarea Institutului Cultural Roman din marea metropola americana. Doamna Suteu l-a intampinat pe primul ministru cu o expozitie organizata in mare graba, iar comunitatea a rasuflat usurata, pentru ca de data aceasta nu erau expuse in vitrina ICR svastici si exponate cu tenta erotica.
Doamna Suteu reprezinta cultura romaneasca la New York. Sunt curioasa daca i-a cerut domnului Emil Boc sa vorbeasca in engleza la ICR, asa cum le cere romanilor din New York, atunci cand au tupeul sa participe la evenimentele organizate de institutia pe care o conduce. A fost numita de la Bucuresti, de catre prietenul dumneaei H.R. Patapievici, apoi a fost motivata pecuniar din fondurile statului roman, cu cateva miliarde anual, pentru a promova cultura, traditiile si obiceiurile romanesti in America. E ca vorba din popor: “ce se aseamana se aduna”. Oare este normal sa reprezinti cultura romana la New York, dar sa refuzi sa vorbesti in limba materna?
Aceeasi doamna Suteu declara pentru “Revista 22”, in anul 2006, ca obiectivele ICR New York sunt: “cum faci sa existi, pe de o parte, ca organizatie cul¬turala, intr-una dintre marile metropole artistice ale lumii” si al doilea: “cum faci ca, prin programul pe care il ai ca institut cultural, sa dai o imagine emanci¬pata despre ceea ce este Romania de azi.”
Practic, doamna Suteu si angajatii dumneaei devin extrem de zelosi cu ocazia vizitelor de lucru de la Bucuresti. In restul timpului, cauta (probabil) raspunsurile corecte la intrebarile din 2006, timpul trece, leafa merge!
Recentul scandal cu brandul de tara readuce pe tapet discutia, veche de cand lumea, a formei fara fond. Cheltuim 73 de milioane de euro pe promovarea unei forme, dar unde este fondul? Discutii cu accente isterice, privind promovarea turismului romanesc, au inundat presa si televiziunile din Romania, dar n-au atins marea problema – ce fel de turism poti sa faci intr-o tara fara autostrazi, cu maidane pline de gunoaie, cu oameni care fura ca sa manance si care asteapta strainii cu mana intinsa dupa maruntis si souveniruri? Ce fel de turism poti sa faci cu dotarile anilor ’70 si preturi mai mari decat in vest? Care sunt lucrurile care ar indemna pe cineva sa compare Romania cu o gradina a Carpatilor?
De la Imperiul Roman incoace, noi avem munti pe care-i jefuim cu spor, paduri, campii si ape de care ne batem joc. Ce fel de promovare poti sa faci, la New York, cu oameni ca H.R. Patapievici, Corina Suteu sau Emil Boc? Ce fel de promovare poti sa faci cu un presedinte ca Traian Basescu, sef de stat care nu este invitat in nicio vizita oficiala si pe care nu-l viziteaza nici un omolog? Dar cu un prim ministru care vine la New York insotit de 35 de persoane, sta 4 zile intr-o companie selecta, chletuieste jumatate de milion de dolari si nu reuseste sa stabilieasca nicio vizita de lucru undeva pe planeta, oriunde? Imi vin in minte cuvintele belgianului Achille Chavee si ele par sa descrie perfect situatia: “ Nu intotdeauna trebuie sa intoarcem pagina. Uneori trebuie sa o rupem”.
Ne vindem istoria cu 20 de lei biletul!
Un mic ghiseu, o doamna simpatica, zgribulita, asa, ca de venirea primelor zile racoroase ale toamnei, si noi, cei de-o seama, cu hartiutele miraculoase in maini, gata sa le dam pe biletele de vizitare a muzeului… castelului… fortaretei… teatrului de fantome… si puteti sa mai adaugati ce mai vreti si cum mai vreti, ca nu se va supara nimeni! Si asa, una: te duci sa vezi, si ce gasesti, chiar te surprinde si parca intr-adevar iti spune ca ai venit la un spectacol de proasta calitate, sau, ca sa vorbim in termeni „academici”, kitsch! Dar, sa o luam incetinel, sa nu ne suparam, ca si asa degeaba o facem! Sau nu? Poate ca daca ne-am strange la o cafea si am mai discuta, am reusi sa descretim fruntile apasate de atata ignoranta a celor din jurul nostru! Cum este posibil sa dam bani ca sa auzim povesti fabricate cu imagini false in propria noastra ograda? Asa cum va spun, dam bani sa invatam istoria eronata a Romaniei! Pe langa faptul ca acum Castelul Bran nici nu ne mai apartine, este „proprietate privata”, cum a binevoit domnita de la ghiseu sa ma informeze cu un zambet pe buze mai mare decat cel al Giocondei, mai dam si bani sa fim instruiti in termenii voiti de noul proprietar! Ca e curat pe langa castel? Da, adevarat! Ca s-a ridicat in jur un targ cu tot ce vrei, de la figurinele din Dollar Store, la caciulitele din Peru? Da, adevarat! Ca bietul castel sta sa cada si ar necesita si el o restaurare pe ici, pe colo? Da, adevarat, numai ca pentru asa ceva nu sunt bani! Ca intri in castel si niste ghizi, cine-or fi ei, ca eu tot sper sa nu fie cei angajati oficial, dau detalii cu floricele, povestind in diferite limbi straine cum familia regala a Romaniei s-a nascut si a crescut printre zidurile acestui falnic castel? Da, adevarat! Pozele cu familia regala de pe peretii castelului o dovedesc, nu? Iar ca sa fie totul impachetat frumos si cu fundita, odata ce te aventurezi sa ajungi la etajele superioare ale castelului… ce sa fie, ce sa fie?! Poze frumoase, reproduceri din renumitele filme despre Dracula si texte care sa incante imaginatia noastra insetata de vampiri! Iar daca tot nu ti-a ajuns, mergi la subsol in magazinul de suveniruri si gasesti lilieci impaiati si frumos inramati, cavaleri teutoni si nici mai mult, nici mai putin decat Omul Vitruvian al lui Leonardo da Vinci! Si-atunci iti spui: ura!!! Banii dati pe bilet au fost cea mai buna investitie pe timp de criza! Sau orice timp! Da? Gresit! Banii dati pe bilete sunt acei bani cu care ne vindem istoria, fara sa ne pese, fara sa ne punem problema ca oricat si-ar dori cineva sa scoata un profit de pe urma unei inventii, caci nu o pot numi legenda, ar putea sa o faca in limitele bunului simt. Cand te apropii de Castelul Bran, nu mai simti nimic Romaneste! Totul este Halloween, Dracula’s land si alte jucarii Made in China. Mai lipseste Muzeul Figurilor de Ceara, unde Dracula, Printul Vampirilor sa stea langa Marilyn Monroe, sprijinindu-se de Maiastra lui Brancusi, si atunci le vom avea pe toate, caci de istoria pentru care ne-a pierit neamul, nu-i mai pasa nimanui! Mai bine un liliac impaiat, decat o opinca si un fluier de cioban, ca suvenir!
Madalina Corina Diaconu
Veni, vidi, vici
By Psychologist Mstrd. Ilie Marinescu
Astfel as incepe mica mea aventura pe „pamantul fagaduintei”: punand cuvintele lui Caius Iulius Caesar ca titlu, asa cum acesta a facut o lapidara misiva Senatului dupa victoriile repurtate in Spania, Grecia, Asia.
Cum visul oricarui roman este acela de a vizita macar o data America, la fel cum musulmanii merg la Mecca, iata ca si eu am revenit in aceasta tara, nu cum o fac cei mai multi dintre artistii nostri (muzicanti, interpreti, actori) – cu alai si trambite, cu invitatii care mai de care mai „speciale” -, ci ca un om simplu, dar fara sa abandonez observatiile discrete ale psihologului dornic de cunoastere, de aprofundare a modului in care o parte din comunitatea romana isi duce traiul de zi cu zi in tara tuturor posibilitatilor, astfel incat informatiile sa le am direct de la sursa si nu distorsionate prin diverse canale mass-media sau de alta natura. Am fost interesat mai mult, in vizita mea, nu de constructiile somptuoase, nu de strazile curate, ci mai degraba de oamenii care au contribuit fiecare cu puterea lui de creatie la evolutia unui stat puternic.
Odata ajuns in SUA, cel pe care il cunoscusem doar prin intermediul corespondentei electronice, prin materialele pe care le trimiteam redactiei publicatiei sale – in persoana Domnului Octavian Curpas, redactorul revistei „Phoenix Mission”, un OM admirabil – m-a contactat si m-a pus in legatura cu o serie de persoane din Chicago, astfel incat sederea mea aici sa fie cat mai placuta si plina de evenimente deosebite, la care am si luat parte, unul dintre acestea fiind Romanian Heritage Festival desfasurat in perioada 18-19 septembrie 2010, un adevarat festival al tuturor romanilor, care s-a petrecut in localitatea Nieles, la cativa kilometri de Chicago, eveniment care mi-a prilejuit cunoasterea multor romani care traiesc de ani buni in America.
Cea care urma sa-mi fie ghid pe tot parcursul sederii mele aici a fost Doamna Adina Sas-Simoniak, o adevarata crestina (poeta) cu frica lui Dumnezeu, de a carei credinta am fost fascinat, precum si de fericirea afisata cu seninatate pe chipul ei si al celor cu care intram in contact. Cum se explica marile diferente care pot fi observate, de la un om la altul, in ceea ce priveste capacitatea de a fi fericit, erau primele intrebari pe care incepeam sa mi le pun odata cu integrarea mea in mijlocul comunitatii crestine din Chicago. Are vreo legatura cu predispozitiile innascute? Sau cu faptul ca traiesc intr-o tara unde grija zilei de maine nu este o povara, asa cum este in tara de origine? Sau evolutia lor in decursul vietii, in functie de evenimentele care survin?
Noi, psihologii, ne punem astfel de intrebari, la fel ca toata lumea, dar probabil putin mai des, pentru ca intalnirile cu pacientii reprezinta sursa unor istorii uimitoare despre raportul cu fericirea, ratate sau reusite. Fiecare dintre noi stie ca realizarea unor contacte cu interlocutori apartinand unei culturi diferite de cea din tara de unde vii, in lipsa unor mijloace potrivite de codare si decodare a informatiei transmise, poate fi un demers dificil de realizat.
Ceea ce a putut sta la baza unei comunicari reale si benefice de ambele parti a fost, dupa cum aveam sa constat destul de rapid, ca toti aveam aceeasi credinta in puterea suprema, acelasi crez in Divinitate. Cuvantul la ordinea zilei era un sincretism al bunului-simt, al respectului fata de semeni, al moralei crestine, ceea ce am putea numi buna dispozitie, una dintre manifestarile cele mai tangibile ale temperamentului, un fenomen discret, un fel de fundal, de peisaj, de plan indepartat al starilor noastre mentale. Daca americanii spun ca dispozitia vine de nicaieri „out of blue”, eu afirm ca, pentru comunitatea de romani, vine din cercul format in jurul Bisericilor Crestine si ca are o influenta profunda asupra privirii pe care o aruncam lumii si, prin urmare, asupra comportamentului nostru. Daca buna dispozitie a fost, la inceput, datorata antrenului de muzica acompaniata cu mancarea traditionala romaneasca din cadrul festivalului, ea a putut fi continuata si manifestata la Biserica Crestina Philadelphia si la Biserica Crestina Betania, unde i-am cunoscut pe pastorii Florin Cimpean si respectiv Luigi Mitoi, doua personalitati puternice si pline de har, care m-au integrat in randul comunitatii prin calduroasa primire facuta in cadrul predicilor de binecuvantare, predici ce au darul de a intari coeziunea comunitatii de romani in jurul bisericii. Aici, diverse categorii sociale: muncitori, intelectuali, profesori, doctori, avocati, artisti etc. impreuna cu familiile, participa intr-un numar surprinzator de mare la predici, lasand de o parte diferentele de cultura, de clasa sociala etc.
Cum vizita mea la cele doua biserici crestine s-a desfasurat pe parcursul festivalului, nu pot trece cu vederea pe cel care a fost organizatorul si sufletul acestui eveniment – pe Domnul Steven V. Bonica, cel care este directorul si redactorul ziarului „Romanian Tribune”. Insa, cum niciun eveniment nu poate fi mediatizat fara sprijinul mass-mediei, prezentarea programului a fost facuta de directorul postului de televiziune din Chicago RTN (Romanian Television Network), Domul Petru Amarei, al carui invitat special am fost in cadrul emisiunii sale „Fata in fata”. Suita de evenimente insa nu s-a oprit aici, pentru ca am avut ocazia sa vizitez scoala romaneasca „Logos” unde am intalnit profesori dedicati profesiei lor, printre care profesorul scriitor Daniel Chiu, cel care a pus bazele acestui lacas de cultura sub egida caruia elevi ai comunitatii romane pot sa urmeze cursurile in limba materna, elevi pe care am putut sa-i cunosc in cadrul unei ore de discutii libere, dornici de a sti cat mai multe si cerand mai ales informatii despre tara in care parintii celor mai multi dintre ei s-au nascut, elevi cu o inalta tinuta morala si crestina. Aici sunt deprinse obiceiurile bune, cu care, desi sunt greu de format, se poate trai usor, spre deosebire de deprinderile proaste care sunt usor de format, dar se traieste greu cu ele – iata concluzia pe care am desprins-o din aceste intalniri si m-a condus la ideea pe care o invatasem din copilarie, ca indiferent ce am fi sau ce am face, credinta in Autoritatea suprema este singura care da fundament existentei noastre. Din experienta psihoterapeutica, pot spune ca desi multi, initial, nu sunt „inzestrati” pentru o conduita crestina, dintre ei, multi au invatat in timp sa acceada la acest statut si au recuperat intarzierea in ceea ce priveste capacitatea lor de a fi buni crestini. De aceea un travaliu reusit asupra propriei personalitati (eforturi personale, terapie) urmareste intotdeauna acelasi lucru: sa ridice nivelul de baza al bunei dispozitii pe care afirmam la inceputul acestor randuri ca am descoperit-o in sanul comunitatii, insa trebuie sa fim constienti de faptul ca acest deziderat se construieste cu rabdare.
Daca as scoate in evidenta, insa, doar lucrurile frumoase, as fi acuzat de o analiza partinitoare in ceea ce priveste impresiile formate in scurta mea vizita la Chicago, de aceea voi spune si ca un lucru mai putin placut ce mi-a atras atentia este legat de modul in care, dintre sutele de mii de romani plecati de pe bancile scolii romanesti in „lumea noua”, nu s-a gasit o singura persoana, dintre cei realizati profesional si material, sa indrume pasii turistilor romani spre locuri ce poarta amprenta unor mari invatati romani care au dus faima tarii dincolo de granite, si ma refer aici la o mare personalitate de talie mondiala care a slujit la Universitatea din Chicago, Mircea Eliade, ale carui locuinta si loc de veci nu le gasesti, datorita nepasarii, atat a celor ce guverneaza tara, cat si a unora din diaspora care, prinsi in valtoarea vietii de dincolo de ocean, nu s-au preocupat sa realizeze, pentru indrumarea celor dornici de cunoastere, fie un ghid, fie o placa comemorativa la casa acestuia. Daca nimeni nu stie unde se afla aceste obiective, in urma cautarilor mele pentru a ajunge la aceste locuri, pot ajuta cu informatiile obtinute prin diverse mijloace: acesta a locuit in campusul universitar la numarul 5711 N Woodlawn ave si doarme somnul cel de veci pe aleea principala din cimitirul din campus „Oak Woods Cemetery” pe Main Entrance 1035 E67th Street, alaturi de marele fizician Enrico Fermi.
Cu toate acestea, vizita mea a fost una cat se poate de fructuoasa, prin faptul ca am vazut locuri noi si fascinante, am cunoscut oameni deosebiti, si cu siguranta ma voi intoarce, ori de cate ori voi avea posibilitatea, sa-i reintalnesc si impreuna sa consolidam comunitatea romaneasca, indiferent unde s-ar afla.
Dincolo de orice zgarie-nori, de opulenta prezenta la mai tot pasul, se afla aceasta comunitate de romani ce isi duce viata cu bune si mai putin bune, muncind cinstit si respectandu-si semenii, indiferent de nationalitate, dar care nu a uitat traditiile, ospitalitatea si bunul-simt stramosesc, incercand sa duca mai departe un spirit ce se inalta numai prin credinta.
OPINIE SI CONTRAOPINIE IN HOCHEI
Surpriza in Divizia A de hochei
Hocheistii brasoveni nu s-au prezentat la meciul de la Galati
Publicul prezent marti seara la Patinoarul Artificial din Galati a avut parte de o surpriza neplacuta: oaspetii de la S.C.M. Fenestela Brasov nu s-au prezentat pentru jocul cu C.S.M. Dunarea.
La ora 17.30, ora oficiala de disputare a partidei, arbitrii Gergely Leghel, Istvan Mathe si Peter Vilmos (Gheorgheni) au iesit pe gheata, au constatat lipsa echipei oaspete si au asteptat – conform regulamentului – 15 minute venirea acestora.
Apoi, dupa ce timpul acordat regulamentar s-a epuizat, au angajat pucul la centrul terenului pe care se aflau numai cei sase componenti ai echipei Dunarea, consemnand sfarsitul meciului. Observatorul federal, Octavian Corduban (Braila) a incheiat procesul verbal de constatare, iar secretarul Sebastian Dinu a consemnat neprezentarea in raportul oficial de joc.
Ramane de vazut ce va hotari Federatia, regulamentul fiind totusi clar: 5-0 pentru Dunarea. In continuare, galatenii vor juca trei meciuri acasa:
• miercuri, 27 octombrie – cu Steaua,
• vineri, 29 octombrie – cu Progym Gheorgheni,
• vineri, 5 noiembrie – cu Sportul Studentesc.
Oricum, este o mare surpriza ca o echipa participanta intr-o competitie de acest nivel – Divizia A – sa nu se prezinte la joc!
Pana la hotararea Federatiei de specialitate, CSM Dunarea ocupa locul 4 in clasamentul primului esalon de hochei – cu 9 puncte (golaveraj 27-25), bilant rezultat din obtinerea a trei victorii si doua infrangeri.
Gh. Arsenie, M. Petrescu
Viata Libera, Galati
Meciul Fenestela Bra?ov – Dunarea Gala?i va fi rejucat
E adevarat ca regulamentul va da castig de cauza echipei noastre, insa, tinand cont de faptul ca mantinelele noastre sunt din lemn de salcam comunist, de faptul ca tabela merge ca locomotiva cu abur (scoasa din uz), ca nu avem apa calda si caldura in vestiare etc, s-ar putea ca urmatoarele meciuri sa le pierdem la masa verde. In aceste conditii ar fi bine ca meciul sa se rejoace la o data ulterioara, castigand in acest fel clementa federatiei la handicapurile noastre organizatorice.
Si pe domnii reporteri, cu tot respectul, i-as ruga, daca se poate, sa scrie despre conditiile jalnice de pregatire. Nu avem curent pentru antrenamente, caldura in vestiare sau apa calda. Acest lucru se intampla din cauza faptului ca patinoarul este administrat de oameni care nu au nimic in comun cu sportul. Vreau sa trag un semnal de alarma pe aceasta cale si sa va spun ca daca aceste conditii vor continua, sporturile de iarna vor disparea.
Ce le oferim copiilor in loc ?! Aromaterapia, strada si lipsa de alternativa. Se merita oare ca pentru 50 de locuri de munca adunate intr-un SRL sa luam dreptul la sport si la performanta a catorva sute ori mii de copii. DE CE UN S.R.L. ADMINISTREAZA PATINOARUL?! NU CREDETI CA ACEST LUCRU ESTE MOTIVUL LIPSEI DE PERFORMANTA SPORTIVA? Ce stiu ei despre nevoile sportului?! Sunt oare interesati? Au fost vreodata?! Haideti sa spunem si noi adevarul. Sa nu ascundem totul si din barbati cu capul pe umeri si cu atitudine, sa lasam capetele in jos, spunand ca astea sunt conditiile – cu astea defilam. Ce s-a facut cu spatiile din patinoar? Dar cu terenurile pentru pregatirea sportiva? Ne plangem ca suntem bolnavi, ca nu avem unde sa ne ducem in timpul liber.
De ce oare? Pot fi meciurile de hochei ori concursurile de patinaj artistic o alternativa? Suntem la capatul rabdarii? Ce spuneti, sunt subiecte pentru un reportaj adevarat? Ori ne intereseaza doar constatarile si can-canul sportiv. Cand vom dezbate subiecte adevarate?!
Va multumesc pentru atentie si sper ca acest mesaj sa rascoleasca suflete, sa mobilizeze minti si sa porneasca initiative.
Cu respect, Cristi Munteanu – antrenor Dunarea Galati.
Puncte de Vedere
Postati ferm si definitiv pe terenul familiar lor, unii oameni privesc lumea numai din perspectiva personala, limitata, locala, sau partizana, ignorand voit, ori dispretuind orice alte puncte de vedere. Putini sunt cei cu adevarat ignoranti cu privire la existenta altor unghiuri din care lumea poate fi privita. Ridicolul pozitiei lor consta in faptul ca se cred cocotati tocmai pe piscul muntelui, de unde privesc semet la semenii lor din vale. Dac-ar fi cu adevarat elevati pe creasta muntelui, pretentia lor ar putea fi legitima. De fapt, lucrurile stau tocmai pe dos. Blocaje insesizabile (de ei) se interpun intre ei si lume, precum copacii proverbiali, impiedicandu-i sa vada intreaga padure a realitatii in care-si duc existenta.
Iti va fi greu, daca nu imposibil, sa dialoghezi cu un om apartinand unei atari categorii. Nu va accepta argumente, nu se va lasa clintit din convingeri, nu va fi dispus a face un singur pas de apropiere. El nu stie ce-i compromisul. Convingerile lui, imbracate doar in straie de alb si negru, niciodata in nuante intermediare, sunt croite la comanda. I se potrivesc perfect si nu se simte confortabil decat in ele . Isi apara cu indarjire parerile, pe care nu le percepe ca “personale”, ci ca postulari emise de la inaltimea pozitiei lui de necontestat. Dubiul nu-i tulbura somnul si indoiala nu locuieste pe strada lui.
Incremenit pe soclul pozitiei auto-asumate, se izoleaza inevitabil de aproapele lui, auto-condamnat la singuratate si individualism, incapabil a comunica. Chiar si in familie el troneaza dictatorial de la inaltimea morala a unui pretins caracter fara pata.
Adevarul nu este relativ si binele nu-i personal . Fiind universal si absolut, adevarul poate fi acceptat, ignorat, sau respins (la modul personal). Nici un om nu dispune de adevarul intreg; nu-l cunoaste in stare pura. Minereul adevarului contine inca urme de reziduuri rezultate din educatie, prejudecati, cultura, traditii, etc, si-i supus unui proces continuu de rafinare.
Adevarul n-are tata, nici mama, ori nepoti si ne trateaza pe toti cu impartialitate. Nu tot asa, insa, ne raportam noi la adevar. Ceva, in natura noastra alterata de mandrie, ne convinge mai totdeauna ca am detine monopolul asupra lui. Adevarul nu origineaza in noi si nu-si va afla salas decat in mintea care-l cauta si accepta cu lepadare de sine. Adevarul si eroarea se exclud reciproc si nu pot coexista in mod pasnic, ca vecini.
Adevarul despre lumea inconjuratoare ne sta la indemana (progresiv) prin observare, cercetare si experienta. Cu privire la divinitate si la noi insine, adevarul nu este disponibil decat prin revelatie ?i este menit sa ne ?ocheze, sa ne trezeasca la realitate. Adevarul revelat ne zugraveste chipul real privit din perspectiva divina, zdruncinand din temelii convingeri, pareri, evaluari personale si puncte de vedere.
Iata ce i se intampla profetului Isaia cu ocazia revela?iei aratate lui, “Atunci am zis: “Vai de mine! Sunt pierdut, caci sunt un om cu buze necurate, locuiesc in mijlocul unui popor cu buze necurate, si am vazut cu ochii mei pe Imparatul, Domnul ostirilor!” Cu adevarat o revelatie socanta, cu potenta de a schimba intreaga perspectiva a unui om si, in consecinta, viata si loialitatile sale.
Gelu Arcadie Murariu
Oregon City, Oregon
Friendship: Another Word for Love
By Aura Imbarus,
author of “Out of the Transylvania Night”
Living in a human Babylon, it is hard to find people who you can resonate with and who can truly decode your messages. If you can count the fingers of one hand, and you have as many friends, you are lucky. The ones comforting you in difficult situations, smiling as nothing had happened, the ones touching and holding your hands when the bridges are burnt and the paths contorted or erased are the few ones, the unique one who you can call friends.
When your spirits sag, they caress you; when your tears wash your cheeks, they embrace you; when grief intrudes, they stand tall and unbeatable in your destiny’s trail. They take you the way you are; they sing with you in happiness and weep with you in sadness. They bring beauty into your world and leave it flawless. They give you confidence when you lack, they give you faith when you deny it; they give you courage when you are weak, they show you patience when you are at the end of your rope, they love you the way you love yourself. They are your friends, and you are lucky!
The person who accepts you with your weirdness and upbeat personality, with your petty things and crazy, overwhelming emotions, with your scattered past and rocky present, is your friend. He is the one who respects your roots, smoothens your present, and brightens your future.
And as we already know, they are “hard to find, difficult to leave, and impossible to forget.”
In this round world, you will meet people who forget you as you forget others. But once in a blue moon, you encounter that face that will stay with you, imprinted on your mind and carved in your heart for the rest of your life.
They are and will be there for you, no matter how the road of your life will twist and turn, how many ups and downs you will have on your rollercoaster ride, and how many people will come in and out of your journey. They were there and will be there for you. You know them, and they know you, and still they love you. Well, that is called unconditional friendship.
So, can you count them on the fingers of one hand?
Cum sa compensezi deficientele
By Psychologist Mstrd. Ilie Marinescu
Am observat cat de dificil este sa examinezi in profunzime oamenii rai, din cauza naturii lor care-i face sa evite lumina. Probabil ca avem mai multe de invatat din esecuri decat din succese. Prin structura sa naturala, omul este o fiinta inferioara. Aceasta inferioritate – pe care si-o constientizeaza ca pe un sentiment de neimplinire si de insecuritate – actioneaza permanent ca un stimulent in directia descoperirii unei cai de adaptare la viata, pentru a-si crea situatii in care sa fie echilibrate dezavantajele pozitiei sale in raport cu ceilalti. Aici este vorba de organul psihic care are capacitatea de a realiza o compensare si, prin aceasta, adaptarea la situatii noi. De exemplu, saracia este compensata prin inteligenta, o imbracaminte proasta – prin curatenie, uratenia – prin virtute etc. Asadar, compensarea inglobeaza manifestari prin care tu, de cele mai multe ori, maschezi sau inlocuiesti unele caracteristici deficitare cu calitati obtinute prin activarea altor resurse de actiune.
Defecte sau calitati
Cati dintre voi nu va considerati inferiori, in anumite privinte, si nu incercati sa biruiti acest sentiment de inferioritate prin depunerea de eforturi suplimentare, adeseori indarjite, in scopul compensarii sau supracompensarii insuficientelor fizice sau psihice de care suferiti. Insa, oricat de multe calitati ar avea cineva, ele se pierd, de cele mai multe ori, in mijlocul oamenilor lipsiti de calitati. Cate persoane nu abuzeaza de avantajele cu care le-a inzestrat natura si succesele lor le devin potrivnice pentru ca le transforma cu buna stiinta in dezavantaje. Cel mai bun exemplu – subiect pe care fiecare dintre voi il discutati la o mica „barfa” – este acela al unei femei frumoase care, in loc sa-si intemeieze o familie sau sa aiba o relatie stabila, face prostitutie. Sau exemplul unui barbat puternic care, in loc sa munceasca, se ocupa de talharie. Si exemple sunt destule. Este neplacut cand natura iti da insusiri deosebite si alese, iar tu le strici cu buna stiinta sau din ignoranta, iar apoi dai vina pe soarta.
Refugiul in imaginatie
Este modul cel mai frecvent in care compensarea deficientelor si insatisfactiilor tale isi gaseste o rezolvare de moment: in planul imaginatiei si reveriei. De cate ori o serie de dificultati nu te-au incercat pe plan psihic si le-ai compensat prin vise, afabulatii mediocre sau rafinate, prin excitatiile produse de alcool, tutun, cafea, droguri etc., incercand sa gasesti o satisfactie de substituire in raport cu unele inferioritati fizice, intelectuale, sociale, sau cu unele frustrari traite acut in speranta mentinerii prestigiului personal, a cresterii autostimei si acoperirii defectelor. Oricare ar fi deosebirea ce apare intre o deficienta sau alta, intre o insatisfactie sau alta, exista totusi o anumita compensatie de bine si rau, care le va face egale si care cere o compensare permanenta.
Modalitati de compensare
Insuficientele sau deficientele care pentru tine pot fi surse de neplacere, pot fi compensate prin doua tipuri de contracarare. Un prim mod este acela prin care deficientele sunt compensate prin mijloace luate din alte zone. De exemplu un nevazator suplineste insuficienta vederii prin dezvoltarea exceptionala a chinesteziei, a simturilor auditiv, olfactiv, tactil, vibrator si care ii permit o relativa orientare in mediu. O alternativa de compensare este cea de aparare si consta in elaborarea unor strategii prin care se pot evita sau reduce starile conflictuale: frustratii, anxietati, stres. Daca vei urmari mentinerea prestigiului personal, cresterea autostimei, vei recurge la mecanisme de aparare compensatorii. De exemplu persoanele mici de statura devin, prin compensare, agresive si tiranice. In plan patologic, persoana slab inzestrata sub anumite aspecte si cu realizari insignifiante se considera, fie savant, fie vedeta in muzica sau sport, adulata. De aceea, te temi de incriminari cu aceeasi intensitate cu care esti insetat de a fi aprobat in ceea ce faci.
Aparentele in lupta cu deficientele
Aparentele sunt, fara indoiala, inselatoare, dar ele sunt vizibile… si adesea dureroase. De cele mai multe ori incerci sa demonstrezi celor din jurul tau ca totul iti merge din plin, ca esti fericit mai mult decat ar crede ei, ca ai o sanatate de fier, ca statutul tau social este diferit de al vecinului, ca ai o familie de invidiat si multe altele de acest gen. In sinea ta stii foarte bine cum stau lucrurile, insa incerci pe orice cale sa demonstrezi contrariul. Nimic rau, in acest mod de abordare a propriei vieti, numai ca tot tu esti cel care, ajuns acasa, ori te feliciti pentru rolul jucat in societate, pentru modul cum ai reusit sa folosesti masca, ori ai o unda de regret ca nu poti fi, in realitate, ceea ce vrei sa pari. Astfel de framantari ti se vor intipari in memorie si de cele mai multe ori iti vor crea o stare de nefericire.
Rasplata deficientelor: statut si diplome
Incercarea ta de a strange diploma dupa diploma in speranta ca vei fi mai fericit/a, nu iti va folosi la nimic. Cat despre apartenenta la o clasa sociala, ea influenteaza fericirea in acelasi fel ca banii: o data iesita din mizerie, ascensiunea pe scara sociala nu aduce cu ea mai multa fericire, dar nici nu rapeste mai multa. Fericiti cei saraci cu duhul? Inteligenta nu are nici ea efecte notabile asupra starii de bine si a fericirii. Studiile recente asupra inteligentei emotionale au demonstrat deja acest lucru: cineva poate fi inteligent si foarte nefercit. Alexis Carrel, laureat al premiului Nobel care nu a dat dovada de inteligenta in toate domeniile si in toate etapele vietii sale, a recunoscut faptul ca inteligenta este aproape inutila celui care n-o are decat pe ea.
O alta aparenta: tineretea.
Nimic nu imbatraneste mai repede ca fericirea. Dar daca este exact invers? De altfel, poti sa observi ca daca inversezi cele doua cuvinte, aceasta afirmatie ramane valabila. Poate crezi ca aceasta capacitate in realitate – de a fi fericit – se pierde odata cu inaintarea in varsta. Este doar o iluzie, pentru ca, de fapt, aceasta stare este asociata cu starea de liniste si calm a celor mai in varsta. De fapt, fericirea poate sa sporeasca cu varsta care poate influenta tipul de fericire pe care ai tendinta sa il cauti si sa-l apreciezi – fericirea calma fiind preferata fericirii zgomotoase. De cele mai multe ori, varsta nu are o influenta directa asupra posibilitatii de a fi fericit. Multi oameni, de departe, par ceva, iar de aproape, nimic. Oamenii nu trebuie judecati dupa aparente.
Frumusetea si sanatatea, obsesia deficientelor
Fericirea, succesul si starea de bine sunt legate cel mai mult de sanatatea perceputa decat de sanatatea fizica, in sens strict. Ipohondrii, convinsi ca sufera de boli pe cat de fatale, pe atat de greu de depistat, sunt, astfel, profund nefericiti, desi, obiectiv vorbind, sanatatea lor este buna. Cate prietene nu cunosti, pe care le stii suferind de o boala cronica teribila si care reusesc, cu toate acestea, sa se bucure de viata. Unii dintre voi chiar se dovedesc capabili sa perceapa un handicap legat de o boala ca pe o problema care trebuie infruntata, iar apoi ignorata, si nu ca pe o nedreptate sau ca pe o drama care v-a lovit si asupra careia trebuie sa va canalizati intreaga energie. In acelasi context, al aparentelor, se afla si frumusetea care nu este (pentru femei) decat promisiunea fericirii, iar viata te-a invatat ca multe promisiuni nu sunt respectate. Frumusetea, chiar daca ii este de ajutor fericirii, nu-i este niciodata garantie. Ca femeie, ai tendinta sa crezi ca o prietena cu aspect placut este mai simpatica, mai inteligenta, mai competenta decat tine. Oare din acest motiv este mai fericita decat tine?
Deosebit de… altfel
O secventa intalnita candva intr-un rebus imi preocupa mintea si refuza s-o paraseasca. Simpla doar la prima vedere, definitia din trei cuvinte: „deosebit de bine” isi gasea acolo o rezolvare neasteptata: dezlegarea corecta era „rau”. Logic, pentru ca „raul” se deosebeste complet de „bine”. Dar nu tot ce e „altfel” e si „rau”.
Paralela aceasta mentala castiga mereu in actualitate, ori de cate ori observ in jurul meu alte comportamente decat cele incetatenite pe la noi. Rationamentul meu spontan tinde sa-i claseze pe ceilalti la capitolul „diferiti”, „altfel decat mine” sau – de ce nu? – „deosebiti de noi”. Cu siguranta ca noi, la randul nostru, suntem pentru ei rara avis, niste oameni deosebiti. Ducand sofismul la extrem, deosebirile care ne individualizeaza sunt o caracteristica intr-atat de raspandita, incat putem afirma, fara teama de a gresi, ca avem cu totii acelasi numitor comun: suntem fiecare de-alt-fel. Pentru noi, romanii, popor adaptabil la tot si la toate, prin insasi esenta fiintei noastre, condamnarea asta „destinica” la diversitate suna aproape tragic. Iata ca, din aceasta dilema, nicicum nu putem scapa. Suntem, toti, diversi. Traiasca unitatea in diversitate!
Un exemplu banal: conduita la volan. Noi, soferii, trecem prin etapa invatarii. Si chiar credem ca ne insusim acelasi bagaj de cunostinte ca si francezii, italienii, nemtii, sau americanii. In mare, asa si este, daca n-ar fi diferentele de interpretare. Cand instructorul spune ca trebuie sa pastrezi distanta regulamentara, il crezi, dar nu-ti bati capul cu regula asta dupa ce ai luat carnetul. Elvetienii si francezii o fac.
Bineinteles ca stim cu totii ca, teoretic, ti se poate lua carnetul daca esti prins circuland in stare de ebrietate, chiar si cu bicicleta. Dar cunoasteti pe cineva care a fost amendat din cauza asta? Eu da. Ce-i drept, in Germania. Culmea e ca inculpatul era el insusi politist.
Cu totii deprindem aceleasi reguli, general valabile. Cam la fel ca in viata – cel putin, asa ne place sa credem. In ciuda impresiei ca aplicam legile la unison, cele mai aprige divergente de opinie se isca pe marginea soselelor, dupa vreun incident in care fiecare are impresia ca el are dreptate. Cine-ar fi crezut ca banalele formulari de prin manuale, scrise pe intelesul tuturor, pot avea interpretari atat de diferite?
Nu e nevoie de un accident pentru a sesiza ca, in Germania, restrictiile de viteza se interpreteaza cu marja de cel putin zece kilometri la ora. In sus! Nu se cade, acolo, sa te mentii sub limita maxima de viteza; legea nescrisa pretinde sa rulezi in asa fel incat sa nu incurci circulatia, adica suveran si grabit, fara mocaieli, ca doar avem toti un tel si o treaba, altfel nu ne-am afla pe strada, ci acasa, la televizor. Indicatorul de viteza din masina arata, de regula, trei kilometri mai putin decat realitatea, iar radarul are, de asemenea, o toleranta de trei-patru kilometri. La zece kilometri depasiti, e mai scumpa hartia timbrata decat contravaloarea amenzii, deci nu se taxeaza. Trebuie sa fii neamt ca sa stii asta.
Cu totul altfel se petrec lucrurile in Spania, unde strazile sunt asa de stramte, de incap doar doua masini una langa alta. Daca ai ghinionul sa nimeresti pe singura banda libera, in spatele unui sofer cu chef de vorba, se cade sa astepti pana isi pune in tema, cu cateva detalii din viata privata, amicii de pe trotuar. Faptul ca impiedica circulatia nu are aici niciun fel de relevanta, nici macar pentru agentul de politie, care se amesteca uneori in vorba, punctand la temele care il intereseaza. Numai un turist strain ar avea tupeul sa intrerupa atari convorbiri publice si, oricum, nu l-ar baga nimeni in seama.
Sotul meu ma someaza intruna sa „ascult” ce sugereaza indicatoarele de pe autostrazile germane, ca or sti ele de ce. E bine sa reduci la o suta, in loc de o suta douazeci, pe anumite portiuni, dar numai cand ploua. E rau sa mergi cu doar o suta douazeci acolo unde e viteza nelimitata, cata vreme ai Mercedes sau BMW, si nu vreo marca din Asia, ca pentru asa ceva sunt bune masinile solide. Nu e bine sa franezi brusc, in plina zi, daca-ti iese in cale un indicator cu restrictie de viteza pe timp de noapte (vezi ca scrie dedesubt: 22-6). Pe autostrada poti rula linistit cu douazeci de kilometri mai repede decat e permis; amenda va fi in limitele rezonabilului si nu-ti face nimeni cazier. E bine insa sa casti ochii pe langa poduri si prin santierele cu drum in lucru, unde autoritatile plaseaza, parca in dusmanie, radare, din cauza statisticilor care spun ca se produc multe accidente la stramtoare. Eu am banuiala ca fac asta si ca sa bage spaima in soferii nevinovati, carora intre timp li s-a facut parul maciuca pe banda a doua, lata de numai doi metri, langa rotile cat casa ale cate unui buldozer condus de un monstru barbos, ce rade diabolic, indesand masina ta lucioasa tot mai aproape de parapet.
Daca nu mai stii cand ai vazut ultima restrictie de viteza si nu esti sigur daca poti sa-i dai bice nelimitat, numara pana la 60, timp in care ar trebui sa apara ceva. Daca nu apare, esti liber sa faci ce vrei. Adica nu prea mult. Inutil de mentionat ca e plin de santiere si de indicatoare, care nu fac altceva decat sa-ti aminteasca permanent ca de fapt nu ai voie sa faci mai nimic de capul tau. Ca, si daca ai voie, nu e corect, din punct de vedere etic, sa te grabesti, pentru ca pui in pericol viata altora, de prin masinile mai putin destepte decat a ta, poti deruta un incepator, subestima viteza unei motociclete ascunse printre masini, nimeri peste un sofer varstnic, care a adormit la volan sau, daca nu se aplica nimic din toate astea, forteaza-te sa-ti amintesti daca nu cumva ai uitat sa inchizi gazul acasa, incuind in acelasi timp pisica in debara.
Toate astea ti se intampla in Germania, pentru ca cineva acolo sus se gandeste la tine si nu vrea sa patesti ceva rau – cineva care nu te scapa din ochi nici cand asculti pe CD-playerul din masina taragotul lui Dumitru Farcas, cineva care nu se sfieste sa-ti intrerupa reveria, plesnindu-ti timpanele cu informatia rutiera de ultima ora, cum ca la urmatoarea intersectie s-a format un „buson” care te va intarzia cu o ora. Dar numai daca esti mototol ratezi sa faci dreapta pe loc, in zece metri, cotind in ultima clipa prin curtea Operei si iesind pe langa gura de metrou, in timp ce faci cu mana mocofanilor fara navigatie prin satelit, blocati neconsolati in ambuteiajul din urma ta.
Ce frumos suna vocea uniforma a dispecerei-navigatoare, cand te anunta: „ati ajuns la destinatia dorita”, dupa ce te-a ghidat pe un traseu numai de ea stiut, peste curti de ferme cu galinacee speriate, tangente la gradini cu terase umbroase, pline de musterii cu halba in mana, iritati la vederea unei masini care traverseaza campul lor vizual. Flutura pe miniecranul masinii binecunoscutul steag al Formulei 1, careuri in alb-negru, ca o tabla de sah din care lipsesc suspect piesele de joc. Decedati sunt regii, reginele, caii si pionii, ca un fel de „operatia a reusit, dar pacientul a murit”. Jocul nu mai are haz.
Sa ma ierte Dumnezeu, nu vreau sa vorbesc cu pacat, stiu cat de groaznic e sa ai in masina un „copilot” care te piseaza intruna sa faci cum vrea el. Dar parca mai draga mi-e pana si soacra-mea, strigand ca din gura de sarpe „franaaaMM!”, decat aparatul asta cu voce de frigider, care e in stare sa ma someze la infinit sa fac dreapta, undeva unde nu mai exista demult niciun drum practicabil.
Hai mai bine sa tragem pe dreapta. Ce rau ni se poate intampla daca nu „curgem cu valul”? Cel mult acela ca ne vom face remarcati, sarind din schema. Cineva se va gasi in multime sa ne arate cu degetul, remarcand mirat: „Ia te uita, cineva deosebit. De alt fel”.
Gabriela Calutiu Sonnenberg
Benissa, 7. Septembrie 2010
Succesul sau esecul iti aduc apreciere sau invidie?
By Psychologist Mstrd. Ilie Marinescu
Trist, dar adevarat; pe masura ce obtii din ce in ce mai multe succese, nu este decat o chestiune de timp ca sa fii criticat. Imediat ce te-ai asezat pe un piedestal si ai in jurul tau o aura, trebuie sa gaseasca cineva un motiv sau un mod de a incerca sa te dea jos. Asadar, daca ai pornit pe un drum al succesului, trebuie sa te astepti sa fii pus la zid si sa primesti critici, care intotdeauna au la baza cel mai daunator si mai intunecat sentiment uman – invidia. Daca in fiecare zi vei face putin diferit de ceea ce ai facut cu o zi inainte, de fiecare data putin mai bine, vei evita esecurile, ceea ce ii va inspira si pe altii, pentru ca persoana care cauta mereu sa faca un lucru nou in fiecare zi trebuie sa aiba o minte minunata, inclinata spre progres, iar acele persoane care au preluat modelul succeselor tale, vor inceta sa mai fie critice.
Ai o atitudine de invingator?
Atunci cand te confrunti cu o anumita situatie, fie ea pozitiva sau negativa, incearca sa-ti imaginezi cum ar gandi persoana cea mai de succes pe care o cunosti in mod personal si apoi rezolva situatia. Gandeste-te la un sportiv, de exemplu (cum isi dozeaza eforturile si timpul pentru a obtine succesul la care a aspirat in cadrul unui concurs), la prietena ta cea mai apropiata (care a devenit o persoana prospera) si exemple ai destule in jurul tau. Atunci cand abordezi o situatie noua, s-ar putea ca increderea in sine sa fie mai scazuta, insa simplul fapt ca intelegi si constientizezi acest lucru va fi de ajutor in mentinerea si consolidarea increderii, si in acelasi timp, nu-ti va reduce cu nimic capacitatile. Capacitatea este un lucru pe care il vei obtine in urma unei dorinte puternice.
Diferentele dintre succes si esec
Daca esti o persoana de succes, atunci cand gresesti, sunt convins ca iti vei spune: „am gresit”, iar daca ai esuat vei spune: „nu este vina mea”. Daca ai castigat, vei spune ca ai avut noroc, desi nu a fost vorba de noroc, ci de perseverenta si dorinta de a ajunge unde ti-ai propus, iar daca ai avut un esec, vei spune ca ai avut ghinion, desi nu a fost vorba de ghinion. Fiind un invingator, muncesti mai mult si totusi ai mai mult timp decat invinsul care se plange ca este „prea ocupat”. Tu, care ai repurtat un succes, te confrunti cu problemele, in timp ce invinsul le ocoleste. Atunci cand ai obtinut un succes, vei spune: „Sunt bun, dar nu atat de bun pe cat ar trebui sa fiu” si vei privi inainte, iar daca ai pierde, ai spune: „Ei bine, nu sunt atat de rau ca altii” si ii vei privi de sus pe cei despre care consideri ca nu au ajuns unde ai ajuns tu.
Gandirea, miracolul succesului tau
Este extraordinar si, poate, destul de trist faptul ca atat de multe persoane nu isi acorda timp de gandire. Dupa cum stim, ni s-a daruit acest bun nepretuit – un creier cu o capacitate nelimitata – insa, in acelasi timp, adesea inhibam chiar noi enorma sa putere. Rezerva-ti cam o jumatate de ora pe zi pur si simplu sa stai sa gandesti si vei fi uimit de rezultate. Eu, personal, am descoperit ca unele dintre cele mai productive zile ale mele au fost cele in care am petrecut un anumit timp singur, departe de birou, de alti oameni, de telefon. Pune-ti mereu intrebarea daca esti un exemplu pentru altii. Generalul Eisenhower, tinea o bucata de sfoara care atarna pe jos si demonstra ca, daca o impinge, nu ajunge nicaieri, insa daca o trage, sfoara il urmeaza oriunde vrea el sa mearga. Incearca si tu acest exercitiu atunci cand vrei ca exemplul succesului tau sa fie urmat si de altii.
Castiga simpatia celor de langa tine
Exista o lege atotputernica a comportamentului uman. Daca o respectam, nu vom avea aproape niciodata necazuri. De fapt, ea ne poate aduce nenumarati prieteni si fericire garantata, insa in clipa in care incalcam aceasta lege, ne cream instantaneu probleme. Te intrebi care este aceasta lege? Ei bine, intipareste-o adanc in memoria ta pentru ca este o lege usor de aplicat si poti apela ori de cate ori vei dori la ea. Enuntul ei este urmatorul: „straduieste-te intotdeauna ca interlocutorul tau sa se simta important”. Filosofii au speculat mii de ani regulile relatiilor interumane si un precept foarte important a fost formulat dupa toate aceste speculatii, intr-un singur gand, acum 2000 de ani: „poarta-te cu ceilalti asa cum ai vrea ca ei sa se poarte cu tine.” Cel mai adanc principiu al naturii umane este dorinta de a te simti apreciat. Acest ideal a creat insasi civilizatia.
Lingusire sau apreciere?
Vrei sa fii aprobat si respectat de cei cu care intri in contact, vrei sa fii apreciat la reala ta valoare, vrei sa simti ca esti important in cercul tau de prieteni. Nu doresti o lingusire ieftina si nesincera, dar tanjesti dupa aprecieri sincere. Ti-ai dori ca prietenii, cunostintele sa asculte sfatul lui Charles Schwab: „aprobati cu insufletire si laudati din belsug”. Nu-i asa ca asta ne dorim cu totii? Dar cum? Cand? Unde? Raspunsul este: mereu, pretutindeni. Daca, spre exemplu, chelnerita iti va aduce cartofi piure cand de fapt tu ai comandat prajiti, incearca formula: „Ma scuzati ca va deranjez, dar prefer cartofii prajiti”, probabil iti va raspunde: „Niciun deranj” si iti va schimba cu placere cartofii, pentru ca i-ai aratat respect. Formule standard precum: „Ma scuzati ca va deranjez”, „Va rog frumos”, „Multumesc”, mici dovezi de politete ca acestea ung rotile masinariei monotone a vietii de zi cu zi si, pe deasupra, sunt dovezi de necontestat ale educatiei tale.
Dorinta de a te simti important
Viata multora s-ar schimba daca cineva i-ar face sa se simta insemnati. Adevarul de necontestat este ca aproape toate persoanele cu care te intalnesti considera ca iti sunt superioare, iar calea pe care o alegi de cele mai multe ori catre inima lor este aceea de a le face sa inteleaga (cu tactul si subtilitatea pe care le folosesti) ca le recunosti sincer importanta. In acest sens, imi amintesc de un om in varsta care, desi nu avea multa carte, mi-a spus la un moment dat o fraza pe care eu o stiam din cartea unui mare psihanalist pe care il citisem cu un timp in urma: „Fiecare om ce-mi iese in cale imi este superior intr-o anumita privinta. De aceea invat de la fiecare trecator”. Ce este trist in povestea aceasta este faptul ca, adeseori, cei ce se justifica pentru sentimentul lor de implinire, isi alimenteaza propriul Eu cu un torent de vanitate care provoaca dispret.
Ingrediente pentru a deveni agreabil
Vorbeste-le prietenilor despre ei insisi si vor asculta ore intregi – asa ar fi spus Disraeli, unul dintre cei mai abili oameni din cati au condus vreodata Imperiul Britanic – si ai sa constati singur cata dreptate avea acesta. Eu, insa, iti recomand cateva modalitati care te vor ajuta sa devii agreabil in multe imprejurari: zambeste, fiindca nu te costa nimic; manifesta un interes sincer fata de cei din jur; retine ca numele cuiva este pentru respectiva persoana cea mai placuta muzica ce-i mangaie orgoliul; fii un bun ascultator; incurajeaza-i pe ceilalti sa vorbeasca despre ei insisi; modeleaza-ti discursul in conformitate cu ceea ce doreste sa-ti transmita interlocutorul tau; fa in asa fel incat interlocutorul sa se simta important, si fii sincer in tot ceea ce vei spune. Daca vei tine cont de acesti pasi, vei obtine cu usurinta simpatia acelora care vor deveni interlocutorii tai.
Romgleza? – Niciodata
By Angela-Monica Jucan
Obedienta romanului in fata Vestului este numai aparenta. Romanul este, in general, un mare xenofil – ii admira si pe „rasariteni”, si pe „vestici”, dar aceasta este mai mult din cauza ca, avand innascuta smerenia crestina, nu se stie considera „elita” si nu-i vine sa creada ca in randurile lui pot exista varfuri (de aceea valorile noastre umane nu sunt bagate in seama tocmai de noi) si se simte inferior unora mult mai putin merituosi, dar „straini” (straini de smerenie, insa). De acolo si cantitatea considerabila a imprumuturilor lingvistice – in special lexicale: ale lor ni se par mai grozave decat ale noastre.
Asistam, acum, la o puternica miscare de adoptare a unor cuvinte englezesti. Fenomenul este normal. S-a schimbat un regim. Concomitent, calculatorul ne-a acaparat viata privata si cea profesionala. Nu aveam termeni adecvati pentru a exprima toate noutatile care au aparut. S-au deschis granitele teritoriale si ne-am pomenit intr-un camp de influenta marcat de extinderea si la altii a folosirii termenilor englezesti. Au fost contaminate si limbile de larga circulatie, daramite a noastra. Englezismele sunt, in vremurile noastre, si o necesitate, nu doar o moda.
Dar, daca se poate vorbi de „frangleza” si alte „-gleze”, romgleza nu va fi vreodata. Noi avem o limba invulnerabila pentru ca are legi foarte bune, iar „rezervorul” lexical este facut dintr-o membrana extrem de elastica (parca ar fi fost conceputa de batranii nostri ca o prefigurare a spatiului informatic-electronic).
Puzderia englezismelor, care pe cei din generatia mea (aflata, acum, in asfintitul vietii) de multe ori ii oripileaza (pe mine, la fel) imbogateste limba romana, ii face bine si o fortifica.
Majoritatea cuvintelor importate sunt substantive. Si primul lucru care se face, spontan, cu ele este acela de a fi tratate ca fiind de genul neutru (poate sa fie si vreo exceptie). Deci creste mult inventarul acestui gen pe care nicio alta limba romanica nu-l conserva, desi latina l-a avut.
Neutre fiind, acestor cuvinte li se face un plural in „-uri” (cu desinenta legata, provizoriu, prin cratima: „mouse-uri”, „site-uri”, „show-uri”; sau, deja, cu terminatia neprecedata de linioara: „clickuri”, „e-mailuri”, „weekenduri”), ceea ce inseamna o adevarata resuscitare a unei caracteristici lingvistice romanesti, stiut fiind ca, de mai demult, se manifesta un curent de inlocuire a acestui plural cu cel in „-e” (simtit ca fiind mai modern si mai distins, de asemenea, mai economic). Nu e finalizata, desi legiferata, trecerea de la „chibrituri” la „chibrite” si de la „visuri” la „vise”. Dar sunt uitate „basinuri”, „brilianturi”, „canaluri”, „contrasturi”, „elementuri”, „palaturi”, „tiparuri” – acestea fiind doar cateva exemple din categoria destul de mare si, mai ales, prospera a pluralului „-uri” (activ in secolul al XIX-lea) transformat in „-e”. Tineretul asta – pe care multi il vedem superficial, comod, slab instruit si lipsit de constiinta de neam –, dintr-un instinct romanesc (ca din ce altceva?) reinvie o desinenta de a carei rarefiere nu el e vinovat.
Cuvintele imprumutate in timpurile noastre sunt modelate si mai departe, tot dupa tipicul gramatical-morfologic romanesc. Astfel, le intrebuintam in vorbire/scriere declinate si, mai ales, insotite de articol nehotarat („un mail”, „un site”, „un soft”) sau de articol hotarat (unele scrise fara cratima, altele, deocamdata, cu: „mailul”, „site-ul”, „softul”, dar curand va disparea, la toate, linioara, iar grafia englezeasca se va romaniza: „sait”, „saitul”). Or, existenta in paralel a articularilor proclitica si enclitica este alt lucru care diferentiaza romana de celelalte limbi romanice; in plus, o deosebeste si fata de latina – limba fara articol.
Mai mult, encliza si procliza neprivind numai articularea – toata flexiunea morfologica prin clitice se realizeaza –, sunt intarite si alte categorii gramaticale, in special cele care privesc verbul, deoarece si verbe s-au importat, dar in cantitate mai mica.
Se vede, din toate acestea, cum datorita neologismelor – dominate acum de englezisme – structura limbii noastre este, atat calitativ, cat si cantitativ, in castig – prin reluarea unor mai vechi obiceiuri de vorbire si prin mai intensa afirmare a celor ramase actuale. Putem aduce oricate englezisme. Daca le supunem (si le supunem) gramaticii noastre, ele sunt romanesti, pentru ca primesc trasaturi romanesti. Le romanizam atat la nivel morfologic, cat si sintactic (relatiile, functiile, topica) sau fonetic. Poate ca termenul „frangleza” a fost compus in gluma. Dar frangleza poate exista fiindca morfologia nominala a limbii franceze cunoaste o variatiune minimala, substantivele necapatand alt look, cu exceptia pluralului, dar si pluralul, majoritar in „-s”, din franceza este acelasi cu pluralul exclusiv in „-s”, din engleza, nerezultand, in cazul imprumuturilor, vreo acomodare a termenului strain, alta decat fonetica.
Sa nu mai vorbim de sfera lexicala – adica de continutul semantic – cat de mult are de castigat. Sinonimia perfecta – stie oricine – este extrem de rara, poate inexistenta. E exasperant sa tot auzi de „job”, dar trebuie sa recunoastem ca are un inteles special fata de „serviciu”. Jobul denumeste un loc de munca pe care nu-l consideri stabil (desi angajarea se poate face pe termen nelimitat) si contine o nuanta de lucru in domeniu afacerist. Batranul „serviciu”, care de multe ori era loc de munca pe viata (ma rog, pana la pensionare) sau cel putin avea perspectiva unui termen lung, evoca o ocupatie asezata.
Iar pentru obtinerea unui job (serviciul mai mult se ocupa, decat se obtinea…), nu-ti mai depui actele sau cererea, nu te mai inscrii la un concurs, ci „aplici”. Suna tare rau verbul in contextul amintit, dar se aliniaza si aceasta optiune spiritului vorbitorului care a cautat intotdeauna sa se debaraseze de compusi gen „de-gat-legau” sau „de-parete-frecatoriu”. „A aplica” a prins si pentru ca e dintr-o bucata (bucata vocabulara), si pentru ca e (oribil zis!) „in tendinte”. Se largeste sfera omonimelor, dar, in limite rezonabile, omonimia nu deranjeaza – gustul pentru mister fiind foarte dezvoltat, la romani (atata doar ca „a aplica” suna dizgratios: un caz particular, insa).
Daca, la noi, omonimia nu ia, proportii exagerate, la englezi e catastrofal, pentru ca, natie „superioara”, cu limba „de circulatie”, n-o sa se coboare sa imprumute nici din limbi inferioare, nici din limbi clasice – demodate si uitate. Nu-i ramane, englezului, decat sa-i zica „soarece” (engleza n-are nici diminutive) atat unui mic mamifer rozator, cat si piesei cu care se pune in miscare cursorul de pe ecranul calculatorului – si toata terminologia informatica englezeasca are notiuni luate din cotidian. Noi, insa, foarte primitori, avem si „maus” (o vreme, vom scrie „mouse”), si „soarece”, si „soricel”, si „soarece de biblioteca”. Sarmanta, enigmatica, omonimia, dar uzam de ea cu masura.
Asa ca, pasagera pe la noi engleza consolideaza limba romana si-i largeste si mai mult campul lexical (si inainte bogat), marindu-i puterea de nuantare in comunicare.
Nu e ceva nou. Au trecut efectiv ori au ramas pe-aici populatii migratoare, dintre care unele ne-au si stapanit – pana le-am asimilat pe nesimtite, dupa ce le-am „smuls” toate cuvintele care ne-au placut sau le-am considerat utile. Mai notorii sunt slavii. Ne-a luat cam opt generatii sa-i integram, dar ne-am insusit de la ei si am adaptat limbii noastre, intre multe altele, cele mai poetice si calde cuvinte (total lipsite de farmec, in limba lor): duh, nadejde, vesnicie – cuvintele apropierii de Dumnezeu.
Apa trece, pietrele raman.
Revista ARMONIA - Saltmin Media 