Cronica de carte

On May 11, 2011 By nelursIn MemoriesLeave a comment

Alexandru Petrescu, „Un ploiestean la Curtea Regelui Juan”

de Gabriela Calutiu Sonnenberg

[pullquote]

„Fiecare e convins ca poate critica o carte, pentru simplul fapt ca a învatat sa scrie si sa citeasca” (William Somerset Maugham).

[/pullquote]

Iau aminte la aceasta constatare si ma apropii cu bagare de seama de cartea jurnalistului român traitor in Spania, Alexandru Petrescu. Mi-am propus o simpla descriere a continutului ei, din punctul meu de vedere, strict personal, având grija sa nu ma avânt pe teritoriul criticii literare pretentioase. Din capul locului va anunt asadar ca veti citi aici doar constatarile mele.

Pare simplu, dar nu e deloc usor, pentru ca nu este un text omogen, ci o colectie de articole scrise în decursul unei perioade de timp destul de lungi. Desi tematica abordata este oarecum mereu aceeasi – viata românilor din Spania – varietatea abordarilor si evantaiul stilistic par a nu avea margini. Întâlnim în egala masura reportaje, interviuri, eseuri, epistole, scrisori deschise precum si evocari nostalgice. Unele merg mai aproape de suflet, altele trezesc mirarea sau chiar dorinta de a-l contrazice pe autor. Un lucru e cert: nu poti ramâne indiferent la ideile exprimate cu aplomb gazetaresc, din convingere.

Încep mai bine prin a spune ce nu este aceasta carte: nu este un roman care se citeste dintr-o rasuflare. Aproape 300 de pagini nu încap cu una cu doua într-o pauza de masa. Nici aspectele beletristice nu se claseaza pe primul loc printre prioritatile autorului. Limbajul este cel uzual, presarat cu expresii consacrate prin emisiuni sau reclame TV, sloganuri vechi si noi, refrene spumoase, dar care – de ce sa nu recunoastem? – puncteaza uneori textul cu accente vioaie, binevenite.

Indiferent de verdictul nostru final, ideea de a reuni într-o carte comentariile autorului pe marginea evenimentelor care au afectat comunitatea românilor din Spania, de la venirea sa încoace si pâna astazi, are cel putin un merit incontestabil: acela de a crea tabloul unei comunitati deloc usor de descris. Misiunea e îngreunata si de faptul ca nu doar românii sunt actualmente greu de definit si de localizat, ci si vremurile sunt complicate. Pe cât de diverse sunt motivele plecarii lor din tara (în special de natura economica, dar si politica, morala sau profesionala), pe atât de variate sunt si „prototipurile” de conationali cu care avem aici de-a face. Dezideratul identificarii si includerii lor într-un grup unic este utopic. Toti românii plecati – nu doar cei din Spania – sunt greu de privit ca o comunitate, fie ea si eterogena.

Revenind la textul cartii, pentru început facem cunostinta cu autorul. Nascut si format în Prahova si ulterior la Bucuresti, jurnalistul Alexandru Petrescu nu face un secret din orientarea sa politica pro-monarhista si din convingerile religioase crestine. Poate ca pe alocuri am simtit o strîngere de inima, citind pasaje în care idealul jurnalismului impartial este generos înlocuit printr-un stil gazetaresc patimas si partinitor. Însa, dupa depasirea primelor pagini, am deprins îndemânarea de a ignora subtila manipulare, probabil involuntara, concentrându-ma pe continutul pur, cu valente informative incontestabile. Mi-am spus ca opiniile sale proprii sunt doar o invitatie la adâncire, Domnia sa propunând doar una din multele viziuni posibile. Cititorul e liber sa-si cladeasca propria sa imagine. Important este volumul impresionant de informatie, colectat si imortalizat minutios, formând o cronica moderna, chiar daca …dupa Ureche. În fond, auzim si interpretam cu totii foarte diferit; gusturile si parerile ramân împartite.

N-am luat, asadar, în nume de rau încercarile de deviere de la subiect, ci am apreciat chiar franchetea si caracterul extrovertit al autorului, ca nota dominanta a întregii carti.

Primul capitol: Avatarurile Contelui. Titlul – o aluzie la forurile la care se doreste raportarea? Avem, pe de-o parte, avatarul, cuvânt la moda, care înaripeaza imaginatia tinerilor, dar nu numai a lor. Duce cu gândul la dedublarea persoanei noastre, odata ce parasim patria. Schimbarea „pielii”, cum s-ar zice. Pe de alta parte avem Contele, un personaj pitoresc cu care se identifica autorul – amator declarat al nobilimii si al caselor regale. Nimic de zis fata de simpatia pentru traditii, cu singurul amendament ca poate ar fi fost mai aproape de adevar situarea spatiala a posesiunilor nobilului autor undeva în Prahova, si nu în Transilvania – fie ea si cu y-grec – caci noi, ardelenii, nu l-am prea vazut pe acolo.

Dar, lasând la o parte titulatura, capitolul reda plastic imaginea copilariei generatiei noastre si a convulsiilor istorice pe care am avut ghinionul, dar si privilegiul sa le traim. Cum bine zice autorul în verva sa nostalgica, „suntem generatia „De-a Baba-Oarba”, blugi si bretoane, ultimii Soimi ai Patriei, Pionieri, Utecisti, cei care au prestat munca voluntara („patriotica”) pe câmpurile patriei, la inundatii, la struguri, pe santierele tineretului, atât la scoala, cât si la armata sau Universitate.”

Si unde suntem acum? „Am preferat sa fim capsunari decât corupti sau corupatori. Sa ne mintim ca suntem bine si sa trimitem banii în tara. Noi suntem cei care, când venim în vizita în România, le aratam tuturor poze pe care le-am facut cu masinile altora sau cu casele si piscinele celor la care mergem sa facem curat” – spune apoi autorul, alunecând în rolul de exponent al generatiei sale.

Matematic vorbind, capitolul întâi pune conditiile de existenta, enuntând problema în linii mari: noi suntem emigrantii; iata prin ce-am trecut si de ce am plecat. Se trece apoi la o analiza mai sofisticata a termenului de diaspora, luat la purecat sub toate fatetele, inclusiv lingvistic si istoric, duca cum bine zice chiar autorul, AB OVO, adica din negura vremii, la nevoie fie ea si latina. Dihotomie-trihotomie, ouale lui Adrian Nastase, politicieni de azi si de ieri, traditia formarii lor în exil, a lor sau al parintilor lor, studii la Moscova, români cu simpatii anarhiste în Spania lui Franco, Basarabia si tinuturile de dincolo de Prut, istorie care ne tine sub pantof, ofuri, tragism, destin. Enumerarea halucinanta se continua cu enigma înca nedezlegata a originii poporului român, latinizarea tracilor si ilirilor înaintea daco-dunarenilor. Apoi Gheorghe Gheorghiu Dej si Regele Mihai, si iarasi citate din latina.

Nu fara dreptate sunt mentionate problemele de comunicare ale politicienilor din România post decembrista, chiar daca indicatiile terapeutice recomandate ar trebui poate sa aiba la baza consultatia unui diagnostician specializat (autism infantil, sindrom Kanner, psihoza infantila si sindromul Asperger). Recunosc ca am consultat dictionarul pentru a trece nevatamata pe lânga termenii acestia, dar si altii, precum gnosologie sau triumvirat, mi-au dat de furca. Totusi, a meritat cititul mai departe, aflatând astfel motivele concrete pentru care românii din diaspora deplâng promisiunile desarte ale politicienilor, care îi momesc sa se întoarca în tara iar apoi, odata întorsi, îi lasa balta.

Fac o paranteza si remarc aici ca, pe lânga unele inadvertente care i e pot reprosa autorului, de doua lucruri e cert ca nu duce lipsa: nu e indiferent si nici …taciturn. Chiar daca are înclinatie spre … povestire, cum bine-i sta autointitulatului Conte, caci verbul contar înseamna în castiliana a povesti, a relata. Contabalanseaza prin angajament si curiozitate, mereu în cautare de subiecte, daca se poate cu un sâmbure acolo, macar un picut senzational.

Capitolul aranjat într-un crescendo apoteotic („Pentru românii care se vor întoarce acasa, în tara, unde sunt pensiile? Bunastarea?”) se încheie cu un citat în latina, prin cuvântul „nodus” (nod). Chiar ca e înnodata situatia! Complicata e si lectura pentru cititorul ocazional, insuficient de transparenta pentru profesionisti; demersul AB OVO are din punctul meu de vedere un singur merit, anume acela ca … este.

Nu-i de mirare ca ne bucura sa salutam usurati paragrafele urmatoare, în care autorul renunta la stilul fornaitor de prin note de subsoluri si revine la teme mai „pamântesti”, pe care le trateaza cu deja familiarul sau stil proaspat, colocvial. Expresii precum „ca pe vremea lui Ceausila Voda” descretesc fruntea.

Trecând din plan general în plan personal, este criticat demersul Ministerului Învatamîntului de nerecunoastere a studiilor la facultatea privata absolvita de autor. Atacul direct la adresa ministrei de resort si trimiterile la practicile luarii de mita competeaza tabloul unei societati putrede, imposibil de controlat, în care Institutiile de Stat nu-si fac datoria. Autorul da dovada de vaste cunostinte despre coruptie, dar pacatuieste prin generalizare. Ma întreb daca sunt singura care a învatat pâna la limita epuizarii pentru examenele de treapta si de admitere, doar pentru scrupulul de a nu da satisfactie sistemului perfid de luare de mita?! Critica la adresa taxelor exagerate pentru serviciile consulare de la Ambasada Româna din Madrid, comparativ cu tarifele ambasadelor altor tari se prelungeste prin critica la adresa institutiilor si firmelor mari (Blue Aur, Antena 1), care comanda servicii, dar „uita” sa le plateasca si se revarsa în critica la adresa organizarii defectuoase, acest pacat originar la români. Din critica în critica, se cauta rezolvarea si se sugereaza concedierea personalului. Si ce urmeaza apoi? Concret, cine si cum îi alege pe noii angajati? Dupa ce criterii si, cum alegem alegatorii? Ma rog, demersul pare neterminat, dar eu nu ma pricep la politica.

De pe acum ma bântuie gândul ca autorul nu e neaparat un om cu multi prieteni. Asa direct si bataios, de buna seama ca multi îl considera un spirit nelinistit, provocator. Aflu dealtfel din paginile cartii ca a interpretat în câteva pelicule roluri de vikingi, înfatisarea sa recomandându-l pentru un astfel de rol. „Sunt un luptator, un razboinic. Am forta lor în oase si în spirit. Nu ma las doborât. Pe vremuri, pe litoralul românesc, ma dadeam viking, ori danez, ori suedez, ori norveg.” Îl cred.

Cronicarul angajat revine la ceea ce numeste ironic „viata noastra capsunara” si interogheaza deschis politicienii români pentru lipsa de ajutor si promisiunile fara acoperire. „Care drepturi si care stânguri, Don Pedro? Când erati mai liberal, domnule Roman?” Gazetarul incita si agita, dar tot el constata în final inutilitatea efortului sau: „?tiu ca aceste rânduri nu vor servi la nimic. Ca voi avea probleme ca si dumneata, cititorule, când la ghiseu ti se raspunde cu indiferenta. Sau când suni la Informatii si nu-ti raspunde nimeni…”

Se deruleaza încet, pas cu pas, evenimentele din sânul comunitatii românilor spanioli:

– înfintarea Centrului Hispano-Rumano de lânga Madrid: bani spanioli, bine investiti;

– comentarii pe marginea esecului mediatic al emisiunii “Hola, soy rumano!”, care se dorea o reabilitare a imaginii deformate despre români în strainatate: bani românesti, inutil risipiti;

– tenorul Costel Busuioc, ascensiune rapida în Spania, urmata de pierdere „subita” de memorie, fanii fiind clasificati de el acum drept „prosti” agasanti care-l deranjeaza: risipa, de timp.

Al doilea capitol, Oameni pe care i-am cunoscut face o trecere în revista a unor personalitati românesti din diaspora spaniola, oameni mai mult sau mai putin renumiti, români cu care ne mândrim. Sunt conturate portetele unor valori incontestabile, precum recent decedatul profesionist de televiziune Valeriu Lazarov, scriitorul Grigore Vieru, artistul Mihai Petre, pictorul Romeo Niram sau chiar sculptorul în lemn Mircea Magiaru. Ultimul, supranumit „sculptor în lemn de abanos” nu pentru ca materia prima ar fi neagra, ci pentru ca el însusi apartine etniei tiganesti, remarca mucalit: „Pâna acum, lumea ma stia ca sunt mexican, ca îmi era rusine sa spun ca sunt român, sa nu va fac de râs, ca eu sunt de fapt tigan si asa o sa mor: tigan, tzigionen sau gitano… gitan… hitan”.

Urmeaza Adrian MacLiman, ziarist spaniol de origine româna, purtator de cuvânt al Comitetului Olimpic International, care l-a intervievat pe Osama Bin Laden; Domnica Radulescu, autoare americana de origine româna, care a câstigat, recent, premiul statului Virginia pentru cel mai bun roman de fictiune; Irina Onea, exploratoare în colturile cele mai îndepartate ale lumii; Cornel Tabacaru, respectat om de afaceri român cu cetatenie canadiana, cu o avere estimata la aproape 40 de milioane de euro sau Radu Sebastian, fost fotbalist, actualmente student la celebra Universitate Complutense din Madrid, care a reusit sa ia bacalaureatul în limba spaniola cu nota maxima, dupa ce a studiat într-un timp record de sase luni materiile în limba lui Cervantes, desi nu o învatase înainte.

Finalul capitolului este rezervat câtorva interprete vestite de folclor românesc (Maria Ciobanu, Irina Loghin) si se încheie cu constatarea – fara comentarii – ca vremea „folcloricilor nostri visatori, sentimentali, care cînta pentru doua perechi de adidasi” pare a se încheia acum, când starurile de manele înregistreaza încasari record, inclusiv si mai ales la turneele din Spania. ”Ma doare sa stiu ca românii îi platesc pe tigani cu 10.000-15.000 de euro sa le cânte manele” (citat Irina Loghin).

Chiar daca si aici se mai strecoara note critice si întepaturi („Unde sunt cei care, la TVR, când a revenit Valeriu prima data în tara, dupa ’89, se gudurau pe lânga el?”), capitolul secund se citeste usor, trezeste simpatie pentru caracterele ireprosabile de români bine situati din diaspora si respect pentru realizarile lor.

Al treilea capitol, Eseu si yeseu, se joaca putin cu cuvintele, înglobând britanicul aprobator „yes” în ceea ce, din nou, se conjuga la persoana I, singular: autorul, personajul nostru central. Inventarul românilor raspânditi prin întreaga lume este impresionant: milioane si sute de mii, din Banatul românesc, prin Serbia, Germania, Spania fireste, Norvegia, Canada, si America, practic peste tot. Si nu putini. Comun au un singur lucru: toti viseaza pe limba lor. Visele lor nu sunt subtitrate doar în româna. „Eu visez. Mult. Tu visezi din Italia. El viseaza din S.U.A. Visam. Români visând prin lume din Spania”, spune autorul.

Accentul cade pe natura visurilor românilor de pretutindeni si pe experienta de pâna acum, anume a lipsei de realism, a imposibilitatii ducerii la îndeplinire a viselor lor. În opinia autorului, vina revine îndeosebi politicienilor. Face aici o analiza pe marginea termenului de mogul, cu sensul de persoana foarte importanta, cu puteri discretionare. Personal sunt mai degraba adepta teoriei „norocul si-l face fiecare cu mâna lui”, dar e prima data când vad cifre clare despre românii raspânditi în lume, drept pentru care m-am gândit ca poate nu strica sa le reproduc aici.

„Iata ce armata de visatori români avem în lumea asta:
Statele Unite ale Americii – 862.526, Ucraina – 409.608 (inclusiv moldoveni), Germania – 73.365 sau poate 200.000, Canada – 192.170, Rusia 177.638 (inclusiv moldoveni), Serbia – 74.630 (inclusiv „vlahi”), Austria – 29.044, Grecia – 25.375, Kazahstan – 20.000, Regatul Unit – 19.096, Australia – 18.320, Franta – 18.000, Ungaria – 14.781, Suedia – 12.748, Portugalia – 10.818. Sa fim cu bagare de seama, însa! În România înca se viseaza…”

Se succed apoi articole pe teme diverse, unele cu iz nostalgic: ”Ma uit la pozele tineretii mele de parca m-am detasat de acest pamânt, de acest trecut secol. Da! Asa numeam noi fotografiile: poze. Si erau digitale doar pentru ca le faceam cu degetul, apasând pe butonul Smena sau al vreunui Zenit.” Sau amintiri din vremea când multi foloseau drept argumente bâte si rangi, plus o dorinta pe care o vor exprima sintetic într-o formula ce va face cariera, poate chiar istorie: “Moarte intelectualilor!”. Se tineau discursuri împotriva partidelor care doreau sa opreasca ascensiunea politica a Frontului: “Jos cu fiii de chiaburi si legionari!”, “Nu vrem ca cei care au stat la caldura, în strainatate, sa vina acum si sa ne dea lectii”, „Ei n-au mâncat salam cu soia”, „Nu ne vindem tara”, „Noi muncim, nu gândim”…

Altele cu continut critic: „Cred ca asta se întâmpla si în zoo-ul nostru politic. În locul unor democrati, oameni civilizati, persoane integre avem, la fel ca în Gaza, magari vopsiti în diverse culori politice… dar – culmea! – toate au la baza cromatic nu alb-negrul, ci mult rosu comunist. Magari vopsiti în dungi, pe post de zebra”.

Concluzia autorului: „Suntem liberi, dar legati înca de piatra istoriei, iar comunismul tot ne ficateste clipa de clipa. Prometenienii din 1989 au adus focul dreptatii si adevarului pe mesele noastre. Prometeu înlantuit.”

Despre primele încercari de organizare a românilor din Spania: „Conglobatia” FADERE se vrea o federatie a românilor din Europa si SUA (…) Ce s-a nascut acolo a fost o (F)aderare în masa fara transparenta, ce se va repercuta în noi printr-o sete insatiabila de a deveni mici dictatori.”

Înfiintarea bibliotecii românesti din Spania denota dragoste de carte si mai ales de românism, pe care autorul spera s-o faca publica acum, „pentru a sublinia faptul ca mai sunt si flori printre straturile de balarii si pogoanele de indiferenta ale românilor ce au napadit parca organizat viata noastra.”

Amuzante sunt si descrierile întâlnirilor românilor la o „coslada”, termen folosit pentru Centrul Hispano Român de lânga Madrid, care fac trecerea spre capitolul al IV-lea,

Români cuceriti de catre români.

Eseul de început „Despre convenientul de a fi strain” trezeste amintiri duioase: „Când eram copil, toata lumea ma întreba: “Ce vrei sa fii când te vei face mare?”. Le raspundeam ca vreau sa fiu… strain!… Îmi amintesc faptul ca în acea perioada a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, mecanicul de la CFR, s-a cazat la noi în casa o familie de cehi. Probabil venisera prin vreun program turistic fratesc. Si muncitoresc. Dar ei erau altfel de fratesti si muncitoresti comunisti. Aveau un autoturism Wartburg 311. (..) Cutia cu lapte praf ce ne-au dat-o cadou am folosit-o câtiva ani la rând drept cutie de zahar sau de faina, iar mai apoi pe post de pusculita. Iar eu, în poleiala de ciocolata pastrata de la cehi, pe care am lins-o vreo luna fata cu toti copiii de pe maidanul din cartier, tot mereu puneam o ciocolata autohtona si ma dadeam mare în fata lor.”

În replica, românul emigrat, în loc sa se „molipseasca” de farmecul strainatatii, este descalificat din start de compatrioti, pe motiv ca s-ar sustrage consumului de … salam cu soia. Pentru ilustare, autorul recurge la citate din români care au reusit prin alte parti:

„În România, lumea nu prea ma place. Poate ca exista unii carora le plac cartile mele, dar eu, ca persoana, nu le sunt foarte simpatica”, declara proaspat laureata cu Nobelul pentru Literatura, scriitoarea Herta Müller.

Sau ziaristul Adrian MacLiman recunoaste ca de multe ori nu se recomanda ca fiind român, ci scotian. „Nu pentru ca mi-ar fi rusine, dar exista riscul ca expunerile mele sa nu se bucure de credibilitate. Înainte de 1989 era altceva; ca român în exil erai considerat un erou”.
Alexandru Petrescu completeaza în cuvintele sale: „Când în presa on-line din România apare un articol despre un român din diaspora, oricare ar fi natura sa, va rog sa cititi în rubrica de comentarii si sa observati aciditatea lor, cât de usor sunt împroscati cu noroi si cât de minimalizate sunt eforturilor lor, cât de murdara este denigrarea lor.”
La fel, putini stiu ca pictorul Romeo Niram – de fapt Marin – singurul artist contemporan ale carui tablouri vor fi expuse la Palatul Regal de la Madrid alaturi de operele lui Goya, El Greco si Velazquez, este român.

Se succed opinii despre revolutie, despre mineriade, despre diferentele de concept privind socialismul, euro-comunismul, dreapta, si de conceptie – privind românii care, odata ajunsi afara devin, în opinia celor care ramân în tara, orice mai putin decât români. Apelul autorului vine la timp: „Haideti sa fim ceea ce meritam sa fim! ?i sa fim înainte de toate români, sa fim artisti români, europeni si cetateni ai planetei, cu bun simt.”

Este salutata apoi vizita în Spania a Patriarhului României, Preafericitul Parinte Patriarh Daniel, dar se taxeaza aspru birocratii care organizeaza vizita în asa fel încât sa nu ajunga la el rugamintile credinciosilor.

Urmeaza enumerarea unor organizatii si persoane particulare care contribuie masiv la o mai buna desfasurare a activitatilor românilor din Spania: Organizatia de Femei „A Flor de Piel”, Filarmonica “Paul Constantinescu” din Ploiesti, care a obtinut Marele Premiu al românilor din Spania, scriitorii Arthur Silvestri si Grigore Vieru, omagiati în Spania cu ocazia întâlnirii de Sfântul Valentin, Cristi Mungiu si Alberto Sole Buset, care au câstigat Premiile Goya, numerosii donatori de carti pentru biblioteca româneasca din cadrul Universitatii „Spiru Haret” din Spania. Autorul nu uita sa critice autoritatile din România care, somate sa contribuie la dotarea bibliotecii, s-au rezumat sa dirijeze corespondenta într-un cerc vicios, de la un departament la altul, declinând raspunderea. Singurul politician care s-a implicat a fost deputatul diasporei, William Brânza, ploiestean. Alta realizare este înfiintarea Muzeului „Ion Stratan” (poet ploiestean), în cadrul bibliotecii Universitatii „Spiru Haret” din Madrid. Transpare aici, firesc, mândria de prahovean a autorului. De ce oare s-a supranumit Conde de Transilvanya si nu de Plo-y-esti?

Tema „Cât câstiga scriitorii români?” este si ea abordata, chiar daca doar marginal, stiut fiind dealtfel ca scriitorii nu sunt bine platiti nicaieri în lume, nu doar în România. Dar orisicât, vorba românului!

Reportajul de la Festivalul International de Folclor „Villa del Mora” – Editia a XIX-a face sa ne tresalte inima la citirea pasajului dedicat Ansamblului Folcloric din Spania „Românasul”: „Mai toti spectatorii, indiferent de nationalitate, bateau ritmurile românesti cu pantofii. Nu poti sa ramâi indiferent la un asemenea spectacol. A fost într-adevar o prestatie foarte valoroasa si… spectaculoasa!”.

Alte file de cronica (continuare):

– peste 4000 de persoane au participat la slujba de Pasti organizata în Coslada. Miscator discursul primarului spaniol al localitatii, subliniind ca „locuitorii români au dreptul de a se simti cetateni cu drepturi depline în Coslada, fapt care reprezinta temelia si impulsul pentru dezvoltarea viitoare a orasului nostru. Coslada a fost un exemplu de integrare, nu doar din Comunidad de Madrid, ci din întreaga Spanie”;

– România la târgul Integra pentru imigranti, o prestatie, din pacate nu tocmai reusita, o „expozitie de varza murata si salam”, citat din carte;

– noua varianta lingvistica de romaniol-rumañol, utilizata tot mai des în Regatul Spaniei. „Spaniolii agreeaza sonoritatea limbii române. Nu putini sunt cei care învata câteva cuvinte pentru a putea da, cu umor, o replica. Romaniol – Rumañol.”

Capitolul al V-lea, Reportaje relaxate, descrie evenimente si manifestari spaniole, privite prin ochii autorului român, prezent la fata locului. Aventuri la alergarea taurina din San Fermin, batalia cu rosii din localitatea Buñol, din zona Valencia si alte minunatii cu colorit local largesc orizontul, conturând tabloul incitant în care se integreaza de pe acum si românii, ca minoritate conlocuitoare.

„Spaniolii nu înteleg ca, pâna la urma, românii pot sa se adapteze oricarei situatii, ca suntem niste cameleoni ai „regnului” uman”, remarca autorul. Alina, croitoreasa de costume de matador, de fapt învatatoare din România, s-a adaptat rapid, desi nu tinuse acul si ata în mâna înainte de a pleca din tara. Românii îsi ofera forta de munca pretinzând ca „fac orice”, si chiar sunt priceputi la toate. „Orice”, e bine platita meseria asta.

Ingenioasele sunt si definitiile ad-hoc inventate de autor: o cerveza muy fria, un fel de bere cu promoroaca, sau verbul „a lidia”, care desemneaza în spaniola dansul toredaorului cu taurul, un cuvânt care va intra cu siguranta în vocabularul limbii române.

Se succed apoi numeroase portete de români din Spania, unii cu meserii si nume ciudate, precum vrajitoarea Nigerica si asistentul ei, Jetonel; altii cu destine tragice, precum Catalin Craciun, bodyguard de discoteca, ucis în confruntarea dintre doua clanuri mafiote. Si ne trezim pe nesimtite ca am luat deja primul contact cu ilegalitatea. Politia Nationala Spaniola estimeaza ca, începând cu perioada Sarbatorilor de “Navidad” (Craciun), pâna în 6 ianuarie, de ziua Regilor Magi, Regatul estei invadat de peste 5000 de cersetori proveniti din România.Trecerea spre zona obscura a muncilor dubioase, pe care multi români sunt nevoiti sa le preteze în Spania, se face în capitolul urmator.

Capitolul al VI-lea, Paella cu bulz ciobanesc, cuprinde reportaje despre unii din românii din Spania, cu tente ironice la adresa subculturii de cartier. Iata un fragment din „decalogul” fantezist imaginat de autor:

„ Românii nu fura din casele spaniolilor si nici nu sparg case. Ei doar intra sa vada cum se comporta tencuiala peste noapte, ca doar ei au renovat casa acum o saptamâna. Deci sa se schimbe prin ziare termenul de “spargator” cu cel de “controlor nocturn”.

„ Sa se înceapa redenumirea de strazi în localitatile unde românii sunt majoritari (Îmi permit câteva exemple: Guta, Mihaela Minune, Edy Talent etc). ?i fara numere. Este suficient sa raspunzi “Eu stau pe Mihaela Minune!”. Si noi, românii, cum ne cunoastem, gasim imediat casa.”

În opinia autorului, nimeni dintre politicienii români nu doreste întoarcerea acasa a românilor. Ar însemna pentru România înca doua milioane de someri si tot atâtea probleme. Dar Spania a însemnat o scoala de viata, transformând gloata noastra si educând-o în a fi mai receptiva si mai toleranta. „Românii au învatat sa poarte castile de protectie pe teasta, sa se spele pe mâini când patronul îi duce la restaurant în pauza de masa si sa fumeze si un „puro” (tigara de foi) în stil mic burghez.”

Convietuirea rodeste de ambele parti. La o ferma de pere din regiunea Navarra, lucratoarele românce au conditii de cazare mai bune decât în „casutele” de la Costinesti iar spaniolii au învatat sa le cânte chiar si melodii în româna, cum ar fi <<Drumurile noastre>> si manele”.

Iata o situatie paradoxala: în timp ce spaniolii se duc în Franta sa munceasca pe o perioada de 35-40 zile, câte 10-12 ore pe zi, pentru o suma de 2500-3200 euro, românii accepta sa lucreze în locul lor, chiar pe proprietatile celor ce pleaca. Conditiile oferite de francezi muncitorilor spanioli sunt net superioare celor oferite românilor din taberele ridicate la marginea locului de munca din Spania.

Dar româncele detin si o pondere majora prin bordelurile „alegale” (nici legal, nici ilegal). „Unele dintre noi cer la receptie sa ne puna muzica de manele, ca sa fim mai inspirate”, remarca o românca „angajata”. „Franzeluta”, o românca star porno are ambitii înalte si tinteste spre marile ecrane. O alta românca sustine showuri erotice bine platite în penitenciarul în care sunt încarcerati celebrii tarhetsti (falsificatorii de carduri bancare) si temutii pesti.

Ma minunez în taina de numarul mare de persoane din „zona gri”pe care a reusit sa le intervievieze autorul. Subiectele picante, informatiile detaliate despre prestatii si tarife diferentiate sunt poate socante pentru spiritele sensibile, dar nu putem contesta faptul ca aduc un aport vadit la crearea imaginii de ansamblu a comunitatii românilor din Spania, în toata vastitatea ei. Cu adevarat, avem de-a face cu o cronica a vremurilor noastre, chiar daca pe alocuri ne-am fi dorit-o poate mai blânda, mai ponderata.

Un spaniol naiv si nelamurit se întreaba de ce oficialii români resping manelele, în timp ce spaniolii cultiva arta tiganilor lor (flamenco). La urma urmei si tangoul sau capoeira braziliana, tot din arta strazii sau dezvoltat. „?i spaniolilor le place muzica asta ritmata, chiar daca nu înteleg textul melodiei. Cred ca daca la Eurovision ati trimite manelisti, sigur ar câstiga concursul.”

Reversul medaliei este ca oficialitatile spaniole, satule de lipsa de civilizatie a câte unui grup de tigani români care terorizeaza cartiere întregi, se straduesc fara succes sa scape acum de ei. “Problemele sunt iscate de tiganii care, dupa amiezele, când ne facem siesta, pun muzica turca la maxim (manele), scot pe ferestre boxele, îsi fac necesitatile pe strazi si chiar sex”, declara Juan Calvo, “el patriarca” (bulibasa tiganilor spanioli). „Avem un proiect cu primaria, prin care le aratam noilor veniti cum trebuie sa traiasca civilizat într-o tara ca Spania. Nu ne întelegem bine cu ei pentru ca nu vorbesc “cahlo”, ca noi. Este foarte dificil sa comunici cu ei, si am început sa învatam noi româneste mai repede”, continua Juan Calvo.

Finalul în coada de peste lasa loc pentru continuare. De pe acum devine evident ca suntem îndreptatiti sa ne asteptam la mai mult, evolutia românilor din Spania fiind abia la început.

Ultimele pagini sunt rezervate unei selectii de fotografii alb-negru din colectia privata a autorului. Majoritatea redau imagini din trecut, din anii copilariei si vârsta scolara în România sfârsitului de secol XX.

Un lucru e sigur, indiferent de directia în care va evolua comunitatea românilor din Spania, putem conta pe reportajele pline de verva ale jurnalistului Alexandru Petrescu, recunoscut si premiat pentru activitatea sa de gazetar în Spania. Ingenioasele sale gaselnite verbale ne vor amuza sau întrista, întrebarile sale insistente vor sâcâi poate pe alocuri, dar cu siguranta nu-l vom putea trece cu vederea, pentru ca, asa se pare, nu se da batut cu una cu doua. Perseverenta si dârzenia îi prisosesc, fara tagada.

Nu-mi ramâne decât sa-i urez succes în continuare, sa ne vedem si sa ne citim, sper eu, cu bine. Cum zic spaniolii: ¡Nos vemos!

¡Nos leemos! – as adauga eu.

Benisssa

ONOARE SI RAZBUNARE

On May 8, 2011 By nelursIn MemoriesLeave a comment

„Osama bin Laden a fost capturat, ucis, aruncat în mare, iar acum organizatia terorista condusa de el vrea razbunare”, se specifica în publicatiile zilnice.

Ceea ce s-a întâmplat si se întâmpla, cred ca trebuie privit sub doua aspecte. Primul ne aminteste de faptul ca onoarea este o virtute, o îndatorire, un sentiment pe care-l avem noi oamenii si care nu trebuie uitat, neglijat. Întrucât calea ei nu este usoara, onoarea trebuie sa fie însotita de întelepciune, pricepere si curaj, considerate ca mijloace de atingere a scopului.

Onoarea reprezinta unul din principiile de baza dupa care se ghideaza oamenii unui stat, fie ei presedinti, premieri, ministri etc. Opusul onoarei este lasitatea. Scriitorul român Octavian Paler (1926 – 2007) spunea ca lasitate nu înseamna numai sa eviti sau sa fugi, tot lasitate este si daca nu-ti pasa. Iar despre curaj, poetul englez William Blake (1757 – 1827) spunea ca cel lipsit de curaj e tare în înselaciune.

Soldatii din cele mai vechi timpuri respectau un Cod de Onoare, pentru ei onoarea era o îndatorire sfânta si asa trebuie sa ramâna. Onoare si curaj au dovedit cei care au capturat pe cel care a instrumentat groaznicul macel din data de 11 septembrie 2001, când cele doua Turnuri gemene au fost distruse si au murit zeci de mii de oameni nevinovati. Al-Qaida a fost creatia lui bin Laden, iar el a fost autorul principal al atacurilor.

Al doilea aspect este cel al dorintei de razbunare a islamistilor fundamentalisti. Ori razbunarea nu duce niciodata la linistire, ci din contra, ea antreneaza si intensifica emotiile cele mai negative.

Sfântul Ioan Gura de Aur spunea: „Crezi ca te razbuni asupra aproapelui, dar te chinuiesti pe tine însuti. Te dai în bratele pornirii ca unui calau launtric care te împresura din toate partile, si-ti sfâsii linistea. Ce poate fi mai nefericit decât un om mereu stapânit de mânie? Ca si nebunul furios care nu se bucura niciodata de liniste… ” Ca atare, ar trebui, în orice situatie ivita, sa se reziste împotriva razbunarii, în favoarea iubirii. Vor putea întelege oamenii cuprinsi de furie si dorinta de razbunare acest sentiment înaltator al vietii – Iubirea -, care ar putea aduce linistirea pe întreaga planeta?

La acea data de 11 septembrie 2011 ma aflam în Statele Unite. Despre ceea ce am simtit am scris într-unul din jurnale. Evenimentul mi-a inspirat si poemul „Martea neagra” publicat tot atunci:

O pasare de foc, oarba,

spinteca vazduhul si Turnul cu o suta etaje.

Este ora opt si patruzeci si cinci de minute.

Flacara rosie devine cianotica,

ciuperca neagra se umfla;

unii vad chipul Satanei, imaginea se repeta…

Mii de hârtii, dar si trupuri,

ca niste pasari mici, albe, nevinovate,

cu aripi întinse zboara din turn si cad pe pamânt…

Oamenii fug, unii se transforma în scrum,

altii delireaza sub darâmaturi.

Moartea cade neagra,

serpuind pe zidurile care se darâma

ca niste castele de nisip…

Ochiul galben al soarelui priveste neputincios

pamântul acoperit cu aripi sumbre,

aripi ce nu se mai zbat…

Linistea diminetii fuge pulverizata

de zecile de mii de fragmente de geamuri

prin care au trecut odinioara/ atâtea priviri, atâtea gânduri, atâtea vise…

Pe strazi, în biserici, lumea se roaga…

Alb, negru, rosu.

Lacrimi, durere, sânge. Vise ucise.

Înnebunit, soarele pleaca.

Amurgul cade peste sângele colorat în mov,

câinii scormonesc printre ruine…

Întunericul devine din ce în ce mai negru.

Luna apare curioasa, glaciala, distanta.

Legile urii au învins pentru o clipa.

Sufletele ucigasilor împreuna cu cele ale victimelor

se-nalta spre cer pentru judecata.

„Cu ce-am gresit? se-ntreaba sufletele curate,

Noi am muncit, am cladit, am iubit… Dar voi?”

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

GAURA DIN CIORAP…

On May 5, 2011 By nelursIn MemoriesLeave a comment

Ma însurasem cu Dana dintr-o dragoste „la prima vedere” de 6 ani. Eram un sot fericit ma întelegeam de minune cu Dana, o mai ajutam la bucatarie, ca mie îmi place sa gatesc, si când eram mai saraci îi ajutam si la curatenie. Apoi am avut o femeie, Matilda, o unguroaica din Ardeal, complect românizata, maritata cu un român cu care si ea se întelegea bine. Nici noi nici ea nu aveam copii, noi ne-am hotârât ca la prima sarcina a lui Dana sa lasam copilul… pâna acum facuse doua raclaje „ca eram prea saraci ca sa avem un copil”. Acum eu din sef de proiect la IPROCHIM, ajusesem desigur prin „pile”, seful departamentului „Vest Unu” în MCE (Ministerul de Comert Exterior), o pozitie foarte importanta, mai ales datorita foarte-deselor delegatii pe care le aveam în tarile capitaliste. Ma ajuta faptul ca franceza o stiam binisor si engleza „o rupeam onorabil”. Nici Dana nu a stat pe loc, si ea a ajuns sef de proiect la IPROCHIM, unde fuseseram amândoi colegi. Am uitat sa spun ca amândoi eram ingineri chimisti.

Dana nu era o femeie frumoasa, era o femeie foarte frumoasa, toti barbatii se uitau cu jind la ea si eu ma umflam în pene, ca EU eram barbatul ei, si ea îi respingea pe toti cu mult tact. Femeile o invidiau si unele cleveteau spunând pe la ureche ca ar fi avut „un trecut glorios”. Eu stiam, ca Dana a fost sincera si mi-a spus de la bun început ca nu e fecioara si a avut o aventura care însa este de domeniul trecutului. Nu prea mi-a picat bine, dar nu-i poti pretinde unei fete ca la 29 de ani sa fie fata mare „si sa te astepte pe tine ca tu sa vii calare pe un cal alb si sa-i ceri mâna”. Eu eram cu patru ani mai în vârsta decât ea, nici eu nu eram „baiat mare”, ba si mai rau, fusesem însurat si aveam si un îngeras de fetita de 3 anisori care ramasese la fosta mea nevasta de care divortasem recent, deci mai plateam si o pensie alimentara de 400 de lei pe luna cât îmi stbilise judecatoarea la procesul de divort. Dana stia toata poveste, o stia si pe fetita cu care se întelegea bine, deci asta era situatia când „mi s-au aprins calcâiele” dupa Dana. Dana a acceptat situatia si a fost de accord sa ne casatorim cât de curând.

La începutul mariajului meu cu Dana, nu prea ne ajungeam cu banii, ca eu trebuia sa dau lunar cei 400 de lei, pensie alimentara pentru copil, care era atunci destul de mult ca eu aveam 1000 de lei pe luna si Dana cam tot atât. Eu însa eram oarecum într-o situatie umilitoare ca eu ca barbat avem un venit lunar mai mic decât nevasta-mea. Mie însa leafa mi-a crescut rapid si când am ajuns director în minister aveam 3600 de lei pe luna si pe atunci se mai dadea câte 10% fata de salariu pentru fiecare limba straina stiuta si eu luam 20% în plus pe lânga salariu. În fiecare duminica ma duceam si-mi aduceam fetita care se întelegea bine cu Dana, si vara în concediu luam fetita cu noi la Mamaia sau la Vasile Roaita, fost Carmen Silva.

Nu pot sa ma plâng, mariajul meu cu Dana putea fi dat ca exemplu, ea era atenta cu mine si cred ca ma iubea, eu nu am jignit-o niciodata si între noi era un accord tacit, nu pomeneam nimic despre trecutul nostru. Este adevarat ca pe mine câteodata ma „rontaia” un spiridus care-mi sufla la ureche, „cine o fi fost iubitul lui Dana si cât timp s-or fi iubit”. Dar ea nu-mi dadea nici un motiv sa fiu gelos cu toate ca si o gelozie retroactiva te seaca la inima. Datorita profesiei ei facea si ea dese delegatii la uzinele pe care le proiectase, atât în tara cât si în strainatate. Odata am stat în Algeria doua luni. Am mai stat odata si în Egipt o luna, îsa eu aveam o încredere oarba în ea, as fi bagat mâna în foc pentru ea. Ea era foarte multumita ca eu îi apreciam înaltele ei calitati de sotie iubitoare. Nici eu nu o înselam, cu toate ca atât cu fizicul cu care ma înzestrase mama cât poate si din cauza pozitiei mele de director într-un minister de prima mâna, multe cocoane ma lasa sa înteleg ca nu le-ar displace o aventura cu mine. Ele chiar se mirau cum eu sunt ca „o stana de piatra”, pe când altii erau proverbiali si „nu iertau nimic”.

Eram îngrijorati ca Dana nu mai ramâne gravida ca acum venitul nostru ne-ar fi permis sa mai avem un copil al nostru, afara de fetita mea din prima casatorie. Dana obisnuia sa se duca singura în oras unde de multe ori se întâlnea cu colege de birou sau cu prietene, cu care se duceau la cofetaria „de la Capsa” (atunci Bucuresti), sa manânce o prajitura buna si sa bea o cafea veritabila si nu „nechezol”, cum se dadea la toate cofetariile din oras. Nu ne interesa situatia politica, noi ne vedeam de ale noastre. Ea nu era membra de partid, dar eu nu am avut încotro si când m-a numit director în minister, în mod automat m-a înscris si în partid.

Fosta mea nevasta se recasatarise, cu un domn distins, profesor universitar, deci mi se luase o piatra de pe inima, ca oricum, ma mustra constiinta ca parasisem o fiinta care nu-mi pricinuise nici un rau, nu mai vorbesc de fetita, Ruxandra, pe care o iubeam cu pasiune.

Era o primavara frumoasa, totul de îmbia la iubit si hoinarit, dare eu trebuia sa ma duc la birou, câteodata si duminica, caci aveam foarte mult de lucru, însa munca îmi placea si aveam si satisfactii, o leafa buna pentru standardul de pe atunci, si desele delegatii în strainatate care-mi rotunjeau substantial venitul. Era într-o duminica când eu stateam acasa si as fi vrut sa stau cu Dana, însa ea mi-a spus ca le-a promis unor prietene sa se înâlneasca sa mai bârfeasca si eventual sa se duca la o cafea veritabila. Nu am avut încotro si am lasat-o sa plece, dar când iesea pe usa am vazut ca îi fugise un ochi la ciorapul din stângul, nu am mai avut timp sa-i spun, ca ea deja plecase. Mi-am facut de lucru, ca imi adusesem niste hârtoage de la minister si nici nu am abservat ca trecusera aproape cinci ore de când plecase Dana. S-a întors radioasa a venit sa ma sarute cum facea deobicei, dar fara sa vreau mi-au fugit ochii la picioarele ei si cu uimire am constatat ca ochiul fugit de la ciorap era acum la dreptul. Un cutit mi-a strapuns inima, dar fara sa ma tradez o întreb ce a facut cât a fost plecata. A ciripit voioasa o poveste ca se întâlnise cu doua prietene pe care nu le mai vazuse de mult, si ca deobicei s-au dus la o cafea veritabila la Capsa.

– Tu esti convinsa ca te-ai dus cu doua prietene le Capsa?
– Da desigur, si m-am simtit excelent.

Atunci m-am gândit sa o prind cu minciuna si sa inventez o poveste care mi-a venit rapid în minte. Deci Dana a fost undeva unde s-a dezbracat la pielea goala ca altfel nu si-ar fi scos si ciorapii, care apoi când s-a îmbracat nu a observat ochiul de la ciorap si a schimbat ciorapii între ei cum probabil facea în mod curent involuntar. Deci Daca Dana s-a dezbracat la pielea goala, de ce a facut aceasta? era evident ca Dana ma însala si cine stie de când.

– Dana, de mai multa vreme eu am avut impresia ca contrar comportamentului tau as putea spune ireprosabil, tu îmi ascunzi ceva si banuiala asta m-a facut sa sufar enorm, fiindca eu te iubesc în mod sincer, nu te-am înselat niciodata si as fi dorit ca si tu sa fii la fel. Ca sa-mi scot ghimpele asta din suflet trebuia sa stiu adevarul si atunci am angajat un detectiv particular care te-a urmarit pas cu pas, deci stiu totul. Dana a ramas buimacita, schema mea s-a dovedit foarte eficienta. S-a asezat zdrobita pe un scaun, a început sa plânga în hohote, si dupa ce s-a mai potolit a început.
– Recunosc, am fost necinstita cu tine care te-ai purtat cum nu cred ca s-a mai purtat vreodata un sot cu sotia lui. Si eu, cu toate ca te-am iubit si te mai iubesc, te-am înselat continuu. Am crezut atunci când tu te-ai îndragostit de mine si m-ai luat si de nevasta, ca voi putea rupe cu trecutul meu. Doream din toata inima sa uit trecutul sa-l uit pe Sergiu, care a fost primul meu barbat si singurul barbat din viata mea în afara de tine.

Sergiu era însurat si avea doi baieti gemeni, acum au 8 ani. Când a început idila dintre noi baietii aveau doi ani. Sergiu nu a putut sa divorteze, sotia lui este foarte acaparatoare si i-ar fi facut zile fripte. Nu i-ar fi mai permis sa vada baietii si cine stie ce i-ar fi trecut prin cap. Poate din cauza ca a fost primul meu barbat cu care „traisem” pâna ai aparut tu circa doi ani, se consolidase între noi o afectiune asi putea spune erotica extrem de puternica care nu am putut sa o uit nici eu nici el. Acum fiindca stii totul, pe tine te minteam când faceam amor împreuna caci simulam… (…!) Faceam asta ca sa-ti fac tie placere si fiindca te apreciam si chiar te iubeam. Cu Sergiu vibram exact pe aceiasi lungime de unda amândoi. Deci legatura mea cu Sergiu era pur de natura erotica. Nu am mai avut nici o legatura cu nici un alt barbat.

Dana era devastata, eu ramasesem mut, si pe mine ma dstrusese marturisirea ei. Deci 6 ani eu am trait în minciuna, eu am crezut ca am cea mai credincioasa sotie si ea ma însela continuu. Daca nu era poveste cu firul dus de la ciorapul din stângul poate niciodata nu asi fi stiut ca sotia mea joaca teatru. Desigur ca acum totul era clar, trebuia sa divortez cât mai urgent. Pâna la despartire adica separare, nu m-am mai culcat cu ea în acelas pat si am înaintat cererea de divort fara însa sa spun motivul real ci un motiv inofensiv „cu acordul ambelor parti”. Eu de fapt îl stiam pe Sergiu, era un coleg de al nostru, sef de proiect si el la IPROCHIM. Era un baiat linistit si manierat, foarte bun profesional.

Probabil ca Dana într-adevar ma iubea, dar îl iubea arzator si pe Sergiu. Procesul de divort a fost simplu si s-a dat sentinta dintr-o singura sedinta. Colegii, prietenii si toata lumea care ne cunostea au ramas uimiti. Noi nu ne-am certat, nu ne-am spus cuvinte urâte cum se obisnuieste în asemenea ocazii. Prima mea nevasta a jubilant si poate daca nu era recasatorita de dragul fetitei m-as fi întors la ea.

Dana s-a dus la o matusa bogata care-i lasa casa si toata averea ei si care o iubea de când era mica. Matusa nu avea alti urmasi. Eu am ramas în apartamentul nostru, Dana nu a avut pretentie sa-si ia decât lucrurile de uz personal, matusa ei avea o casa mare boiereasca si Dana nu avea nevoie de nimic.

Dupa câtiva ani am aflat ca Sergiu a reusit sa divorteze, a lasat baietii la fosta nevasta care i-a permis sa-i viziteze si chiar sa-i ia de câte ori doreste. Secretul era ca si ea îsi gasise un partener, care dorea de mult sa se casatoreasca cu ea, lucru care s-a si întâmplat. Dana s-a maritat cu Sergiu, însa din pacate nu se întelegea cu el nici în ruptul capului. Era pisalog si gelos la culme si-i facea scene chiar si în public. Eu stau si mai reflectez, ca vorba românului, „cin-s-a fript cu ciorba sufla si-n iaurt”. Si când te gândesti ca toata povestea asta lunga si întortocheata s-a întâmplat numai din cauza unui fir dus de la un ciorap al nevestei mele.

Ovidiu CREANGA
1 Mai 2011
Toronto. Canada

GÂNDURI ÎN PRAG DE PRIMAVARA

On April 25, 2011 By nelursIn MemoriesLeave a comment

Primavara canadiana este o mofturoasa. Sta cam mult în prag pâna sa paseasca mai hotarât spre noi. Ne lasa prea mult sa tânjim dupa frumoasele primaveri din tara noastra de bastina. Se pregatesc Sfintele Sarbatori ale Pastelor sa ne aduca bucuria reînvierii naturii si sa ne reaminteasca despre jertfa Fiului Domnului pentru pregatirea învierii celei mari a fiecaruia dintre noi, dar uite ca natura parca sta în adormire.

Nu pot sa pun frâu gândurilor si trairilor care ma duc spre frumuseti în prag de primavara care mi-au luminat viata. Când ma asez la masa de scris, aud mai tare vâjâitul unor cuvinte care cad pe capul meu în mod pedepsitor pentru felul cum vad eu lumea. „Esti prea nostalgica, vezi lumea prea în roz, nu stii sa musti, sa fii dura. Calci prea mult pe taramurile romantismului care a devenit desuet”, cine mai are nevoie de ele?

Oricum încerc sa aranjez în mintea mea ideile despre lume si viata, ajung sa raspund categoric: “nu pot altfel, de felul meu sunt o optimista si-mi place sa scot la iveala mai mult lumina decât umbra, mai mult culoarea blânda, luminoasa sau plina de viata, ori de promisiuni decât cenusiul întunecat si tulbure. Îmi sare mai repede în ochi binele decât raul. înclin mai usor spre intelegerea limitelor si neputintelor umane, decat spre judecarea aspra. Cum sa scriu altfel decât asa cum sunt? Îmi plac cuvintele care mângaie si ma feresc de cele care biciuie neindurator. Unii numesc aceasta atitudine drept slabiciune, dar mie mi se pare ca tocmai aici sta puterea omului, în faptul ca nu cedeaza în fata neajunsurilor umane sau ale împrejurarilor nefavorabile, ca aspira spre ce este frumos, drept si plin de optimism.

Nu de putine ori, în momente grele, sâcâitoare sau posomorâte, eu aud un clopotel care mi-amintette de ideea datatoare de încredere în viata îmbracata într-o mare diversitate de forme: dupa nori se ascunde soarele, dupa ploaie vine seninul, dupa noapte vine ziua, nufarul creste din mâl, sub pietre se afla apa limpedelui izvor, etc.

Ca sa fac si eu un pas spre cei ce ma îndeamna sa ma scutur de nostalgie, acum am optat pentru descrierea unor zile mohorâte sau momente mai sâcâitoare din aceasta primavara canadiana care difera de cea timpurie româneasca, dar stiu de la bun început ca si dintre aceste rânduri se vor ivi mugurii încrederii în viata, se va întrezari culoarea trandafirie si promisiunea unor frumuseti viitoare.

Mi-a venit în minte o calatorie care, pentru foarte multe persoane ar fi fost prototip de monotonie izvoditoare de enervari si sâcaieli de primavara. Eu si pe aceea am pretuit-o si ma întorc la ea cu gânduri senine si cu satisfactie.

Am calatorit pentru trei zile spre nordul provinciei Ontario, spre golful Georgian Bay, parte a lacului Huron, unul din marile lacuri în preajma carora traim în provincia Ontario. Am fost la „casa noastra de la munte”, cum îi spunem noi unui time share, asa cum se numeste aici. Desi apucasem sa ne desfatam putin în razele caldute ale începutului de primavara, de-a lungul drumului de mai bine de doua ore, ne-a însotit o vreme cum poate sa fie mai urâta, cu vânt, frig, ploaie, cu un cer întunecat, parca statea gata sa se prabuseasca pe noi. Si… interesant, o astfel de vreme posomorâta nu ne-a tulburat starea de bine si de confort sufletesc cu care plecasem de acasa. Ma întrebam, care era explicatia si unde se afla suportul stîrii de bine de care eram stapaniti. Si am deslusit-o ascunsa prin preajma, peste tot. Ploaia rapaia prelingându-se valurit pe masina. În spatiul nostru din interiorul masinii ne simteam ocrotiti, desi apa rece era atat de aproape de noi. Ascultând ropotul ploii, traiam o senzatie ca aceea din copilarie, stiindu-ne ocrotiti de parinti si ca atare, nimic rau nu ni se poate întâmpla. În masina era temperaturaa placuta, muzica plina de viata, discutii tesute din glume, voie-buna, comentarii spumoase.

De-o parte si de alta a drumului se însirau ochiuri de apa, lasate în urma de o iarna cu multa zapada care îmbibase pamaântul cu apa pâna la saturatie. A, dar baltoacele astea, mie îmi vorbeau într-un grai pe care îl întelegeam cu satisfactie. Fiecare avea o individualitate data de propriu-i contur formând diferit desenul cu care se înscria pe pamant si parca îsi vorbeau între ele sclipind din luciul suprafetelor si chiar si noua ni se adresau. Oglinda asta a lor, uneori vorbea cu bulbuci când ploaia se întetea. Copacii, conturandu-se într-un negru intens pe cenusiul cerului fara margini, completau „dialogul” mut al baltoacelor de pretutindeni. Din loc în loc apareau casele, parca facute ciuciulete si ele în fata ploii asteptând cu calm sa-si încheie ropotele. Unele aruncau pete de culoare încarcate de viata, semn ca monotonia poate fi învinsa. Cred ca ele mi-au sugerat raspunsul la întrebarea de ce nu ne simtim apasati suflesteste de atâta gri. Era interesant sa constati cum undeva sta pitit un graunte, care nu se vede, dar curând va înflori. Grauntele acela nevazut, era promisiunea zilelor frumoase care vor urma. Primavara îsi aruncase „buzduganul”, îl simteai în preajma, îi auzeai parca vâjâitul în aer, parca ne privea de undeva, dupa un colt, gata sa dea navala.

Când am ajuns la destinatie era noapte. Ploaia, asternuta pe treaba, îsi vedea de ale ei, fara sa tina seama de noi, pâna la un timp oarecare. Îi reprosam totusi prezenta si ne gândeam ca mai bine am fi întâmpinat zapada decât sa ne învaluie atâtea valuri de ape cenusii. Pâna la urma, dorinta ne-a fost îndeplinita. Asezati în fata semineului, am privit pe ferestrele mari, aproape cât doi pereti frumusetea ninsorii. Am uitat ca ne declarasem satui de atâta iarna cu nametii de zapada în unele locuri mai mari decât un stat de om. Am mâncat cu pofta si am baut si un paharut de coniac si m-a cuprins o dulce toropeala. Dupa un timp, m-am dus la baie cu o strângere de inima, deoarece la întoarcere trebuia sa îmi pregatesc patul pentru culcare si starea asta de toropeala dulce pe care o traiam acum ar fi risipit. Am iesit din baie cu ochii inchisi pe jumatate, dar am putut sa vad ca ma astepta patul gata pregatit de culcare si iarasi am mai trait un moment când m-am simtit ocrotita, dar acum, la celalalt capat al vietii, nu de parintii aflati în deplinatatea puterilor lor, ci de copiii mei aflati în floarea vârstei. M-am culcat fara sa comentez momentul ca sa nu îi tulbur vraja, iar ei stiau ce le spuneam în gând. Momente simple ca acestea ne pot încarca sufletul cu o bucurie care, mai târziu, ne ajuta sa trecem mai usor peste situatiile în care tot ei, copiii nostri, pot veni si cu nori peste capul nostru.

Gândind în felul acesta, sunt tentata sa înfrumusetez lumea pentru a mi-o face mai accesibila. Nu cu toti cei care ma citesc ma pot întâlni în spatiul dintre rânduri, dar ramân totusi destui cei cu care pot da mâna si care se bucura cu mine de frumusetile daruite de Pronia Cereasca. Ramân multi optimisti ca mine care se bucura cu suflet ca de copil de aceasta sarbatoare, poate cea mai potrivita pentru optimisti, sarbatoarea Invierii.

Indiferent cum vor fi primite rândurile mele, eu tuturor le spun cu mare bucurie urarea traditionala:
Hristos a Înviat !

Elena BUICA
Toronto, Canada
22 aprilie 2011

Pastele, Pastele Domnului!

On April 23, 2011 By nelursIn Memories, TraditionLeave a comment

Vor fi primele Paste fara tatal meu. Asta doare. Daca de multe ori în copilaria mea omul acesta era absent de la mai toate evenimentele…ca “lucra în agricultura si, vezi tu, aici programul e zi-lumina”, de Paste era mereu prezent. De când era asezat Isus în mormânt, asista la toate deniile, dar mai ales la Înviere. Era pe vremea comunistilor, dar nu s-a sfiit vreodata sa ne duca de mâna si sa ne închine la icoane sau la mormântul Domnului. Tinea întotdeauna sa fim miruite si sa primim paste. Avea, ca în copilaria lui, de când veneam de acasa, oua rosii în buzunar, ca sa ciocnim dupa ce era gata slujba. Niciodata n-am mâncat un ou mai gustos ca acela care înconjurase cu noi biserica, de trei ori.
Mama, când traia, ne astepta acasa. Îi dadeam si ei paste si mâncam, atunci, noaptea, din toate bunatatile pregatite: drob de miel, friptura cu salata verde, prajitura, must (când am fost copii) sau un pahar de vin (când am fost mai mari). Cu adevarat Pastele a fost mereu cea mai frumoasa sarbatoare a familiei mele. Niciodata de Paste nu s-au certat! Era armistitiu general.
Când eram mai mica, desi eram fata, voiam si eu sa bat toaca, dar n-apucam de baietii mai mari. Placerea asta “mi-o rezolva” taica-meu, întotdeauna. “ E, acuma, fiti si voi întelegatori 2-3 minute. Are un ritm bun, o sa vedeti!” zicea tata si-mi facea cu ochiul. Era cel mai frumos dar…libertatea de a-mi împlini un vis, oricât de neînsemnat ar fi parut el pentru altii.
Parintii mei n-au fost bogati, un inginer si o contabila, în pensie de boala, cu doi copii de scoala, fara alt ajutor, fara bunici acasa…dar nici nu pot zice ca ne-au refuzat marile dorinte. Am învatat, în timp, ca “nu se poate”…si asta era.
Vacantele mele începeau cu “o zi la lucru”. Pentru ca mereu dupa vacanta urma o compunere de genul “ Cum mi-am petrecut vacanta” si noi nu plecam nici la bunici, ca n-aveam, nici în tabere, ca nu ne permiteam decât vara, în vacanta de iarna si de primavara, tata ma lua o zi la el la SMA (Statiunea pentru Mecanizarea Agriculturii). Mama ma pregatea „ca de excursie”: cu echipament sportiv (sa pot alerga în voie, sa ma pot catara), cu gentuta cu sandviciuri, pentru gustare (desi abia asteptam sa mâncam, cu toti oamenii, la cantina). De fiecare data tata ma dadea în grija cuiva, ca sa-si poata face treaba…ba la fetele de la birouri (acolo nu-mi placea, ca ma puneau sa scriu sau sa colorez, ca la scoala… unele-mi dadeau chiar teme…de mate sau vreo compunere…libera sau cu cuvinte date), ba la atelierele de reparatii (acolo ma distram copios…ca era un nene care-l imita pe tata si mai zicea câteodata, ca sa-i sperie pe cei lenesi: „mai, tu vrei sa-ti lasi copiii flamânzi luna asta, nenorocitule? Iar stai? Când termini cositoarea?” …si ala se facea ca lucreaza, batând la întâmplare cu clestele în tabla. „Nu asa suna metalul cositoarei, smecheru lu peste! Pe cine fraieresti tu, mai?”. Toti râdeau. Avea tata un auz “tehnic”, ca stia, dupa zgomotele unei masinarii, sa spuna “diagnosticul”, cu toate cotele pieselor defecte, ca nici magazionierul nu le gasea asa de repede pe rafturi. Uneori îl suna pe tata sa-l întrebe unde e nu stiu care piesa, la el în magazie. Mereu ziceam ca si-a ratat menirea de spion. Avea o memorie vizuala fantastica. Sora mea îl mosteneste. Cu o singura alunecare a privirii pe o suprafata, si dupa 6 luni a putut spune exact ce cifre au fost notate pe o margine de calendar din biroul nu stiu cui.
O mare pasiune o avea tatal meu pentru ceea ce s-ar numi „studiul comparativ al religiilor”. Nu facea acest lucru stiintific, ci empiric, din discutiile cu oameni de diverse confesiuni, pentru satisfacerea propriei curiozitati si nevoi de dumnezeire. Lecturile lui erau canalizate clar pe doua directii: tot ce tinea de profesia lui si tot ce tinea de mântuirea sufletului. “Respect literatura, am citit si eu multe nerozii la viata mea…pierdere de timp si ratacire de la calea mântuirii”, zicea tata, fara a fi o clipa habotnic. „De ce sa-ti prigonesti sufletul în fantasme si suferinte ori visari, care nu-s ale tale, când te poti bucura în Adevar, în Hristos?”
“Daca universul tau s-a îngustat într-atâta, nu înghesui fetele într-o albie strâmta! Lasa-le sa zboare, sa viseze, sa fie libere!” sarea mama, reamintindu-ne mereu bancul despre ingineri…care au ochi inteligenti, dar nu se pot exprima.
Divergentele lor îmi sfâsie si acum inima. Mama s-a stins strângând pumnii, pâna i-au intrat unghiile de jumatate în podul palmei. Tata a murit zâmbind. Ce o fi fost oare în mintea lor? Dar în sufletul lor?
Isuse drag, azi, când esti cu ei în mormânt, mângâie-le neputintele si dorurile, ca un parinte si ca un fiu. Iarta-i pentru tot ce-au gresit ca niste oameni în aceasta lume plina de primejdii! Cred în învierea Ta si astept ceasul în care ne vom bucura din nou, toti, împreuna cu Tine!
Fa-ma, Doamne, vrednica de jertfa Ta!

Corina-Lucia Costea
Timisoara, 23.04.2011

AL MIRODAN – UN MONUMENT

On April 14, 2011 By nelursIn Culture, MemoriesLeave a comment

In memoriam (1927-2010)

A trecut un an de la disparitia fizica a lui Al Mirodan. Cu putin înainte de tragicul eveniment, pe care nu-l prevazusem, am scris un articol despre el si revista sa. Desi scriitorul nu mai vorbea la telefon cu nimeni, m-a sunat si a apreciat acest reportaj – numit de unii literar. S-a scuzat ca nu poate vorbi mai mult, bolnav fiind (se simtea asta si-n vorbele-i din receproc), dar nu a vrut sa treaca sub tacere reactia sa asupra celor însemnate de mine. Mi-a multumit, iar eu i-am spus neconventional ca nu are pentru ce. Am scris doar adevarul.

… A trecut un an! Deja? Reiau, în memoria Marelui Disparut Fizic, rânduri care mi-au ramas dragi. IN MEMORIAM; caci ce altceva as putea face acum? Mirodan si revista „Minimum” au fost si sunt UN MONUMENT. Aici – în Israel, acolo – în România, oriunde în lume, unde oameni inteligenti îl citeau, respirau cu el, cu paginile sale, se bucurau de fructele inteligentei artistice si gazetaresti ale Mirodanului. Al Mirodan a plecat. Monumentul sau EXISTA!

CAFENEAUA DE LA NR. 88 – TEL AVIV, STR. DISENGOFF
Rânduri despre stralucita revista „Minimum”, a scriitorului Al Mirodan

„Minimum”, revista domnului Mirodan. De la primele pagini, cortina se deschide. Spectacolul începe. Caci domnu’ Mirodan, se stie, este un mare autor de piese de teatru. Are „scena” în sânge. „Minimum” e facuta de el (si numai de el), cu sânge mirodanian. Si e facut de înca un milion de ziaristi si scriitori. De fiecare data, cu fiecare numar, avem de-a face cu un mare spectacol. Al lumii. Al lumii din noi si de-acum. Cu evrei si români si oameni de pretutindeni. Al lumii în lupta. Pentru mai bine, pentru mai frumos, pentru normal, pentru bun simt, pentru adevar, pentru omenie, pentru libertatea spiritului. Pentru idealuri curate, asa cum, de altfel, începuse Mirodan ca reporter, la o publicatie de tineret din România, de prin anul 46, la numai 17 ani.

De atunci si pâna azi scriitorul ziarist Al Mirodan s-a constituit într-o apriga reactie împotriva a tot ce „violeaza si umileste individul”, dupa cum îsi recunoaste si singur alergia, într-un interviu acordat Lucretiei Berzintu din Israel, pentru revista româneasca „Agero”, din Germania: „Nu suport pe nici un plan al relatiilor interumane – contiunua scriitorul – conditia de prizonier.” Începuse cu reportaje, interviuri, stiri. Era înfulecator de realitate, naiv si exacerbat în lupta pentru o lume noua, mai omenoasa, atât de dorita dupa salbaticiile razboiului mondial. O lume mai buna si pentru evrei, desigur…

El, Mirodan, este de fapt Cerchez: ziaristul din piesa de debut a actualului director de la „Minimum”, piesa care s-a bucurat de un mare succes – „Ziaristii”. A scris apoi: ”Celebrul 702”, „Seful sectorului suflete”, „Camuflaj”, „Transplantarea inimii necunoscute”, Primarul lunii si iubita sa”… Un moment de noua directie tematica al teatrului mirodanian, moment de rascruce, îl constituie apoi piesa „Contract special de închiriat oameni” – în care ataca ascutit si raspicat antisemitismul.

Aplauze la scene deschise, premii precum cel al Academiei Române, sau cel al Ministerului Culturii etc., etc. sunt lasate în urma: drama vietii sale se produce! Are loc parasirea României, plecarea în Israel. Are loc ruptura cu sine, cu viata lui, spre a-si fi credincios siesi, gândirii si sperantelor sale. A lasat fizic, dar a luat cu sine, în inima si constiinta sa, prietenii adevarate, amintiri si vise. În Israel, unde se stabileste definitiv, în inima Tel Aviv-ului, porneste tot de la gazetarie. Începuse a scrie un fel de „Dictionar” cu privire la scriitorii evrei din România si din Israel, si de oriunde ar fi ei, dar vorbitori ai limbii în care ne-am nascut. E vorba de o reactie unicat si substantiala, inteligenta si puternica, împotriva antisemitismului. Dar desigur, nu numai atât… Dramaturgul Dorel Dorian subliniaza, pe drept, ca Mirodan a „nemurit” o sumedenie de scriitori…

Publica cu regularitate pagini din acest „Dictionar” în ziarul de limba româna de aici, care apartinea atunci unui tartor, sef de trust de presa, un anume Himelfarb. Nimeni nu sufla în front! Totul la porunca si pe gustul lui. Un Neica Nimeni, haladuind prin culisele ziaristicii de aici, din Israel, si dirijând-o dupa un Nord al lui, altul decât cel adevarat: nordul politic, legat de nordul totalitar si, desigur, financiar. Într-un astfel de context Mirodan a facut o ancheta despre mascarada premiilor literare cu diplome de carton si bani de fason; premii de batjocura – mai ales prin sumele minuscule – la adresa condeielor de pe „ulita româneasca”. Mirodan se situase astfel în fruntea scriitorimii „românesti” de aici.

Articolul este oprit de la aparitie, autorul – chemat la „Spaima spaimelor”. Un gest de-al dictatorului si ramâneai fara pâine, sau chiar si macar fara perspectiva ei. In esenta, nu mai aveai unde publica! Pentru un literat ca Mirodan, asta putea însemna sfârsitul. Prietenii îi spun: „te sinucizi!”… Dar Mirodan nu raspunde chemarii himelfarbului. Nu sta cu capul plecat. Nu e în firea lui. Si scoate, nici mai mult, nici mai putin decât o REVISTA! Fara bani, fara alte mijloace, doar cu talent, cu prieteni, cu ambitie si, mai ales, cu încrederea în libertatea spiritului, a omului!

Revista „a prins!”. S-a vândut, a devenit cautata. În tara dar si peste hotare. Azi se fac abonamente nu numai în Israel, ci si în U.S.A., Canada, America de Sud, Australia, Noua Zeelanda, Insulele Fiji… Revista e citita cu placere si în România. A fost „o victorie asupra fricii”, spune Al Mirodan. A fost o razbunare. Împotriva oricarei forme de prizonierat! A fost o sanatoasa reactie alergica. La întrebarea: „Ce va caracterizeaza?”, Mirodan raspunde: „Teama de frica”.

(…) 33 de ani în Israel. Si îsi zideste sufletul, tânar si tenace, în „zidurile” acestei minunate catedrale care este „Minimum” si în care se desfasoara, mereu nou, un mare spectacol, unul din cele mai bune spectacole ale lumii noastre de azi!

Rasfoiesc revista cu o placere anume, precum aceea pe care o aveam când, la sfârsit de saptamâna, lipseam de la cursuri si seminarii si, în Iasii studentiei mele, singur, singurel, ma ascundeam în a doua camera a unei cofetarii de pe strada Lapusneanu, goala de lume la acele ore de dimineata, cu „Contemporanul” lui G. Ivascu, cu „Gazeta literara”, cu „Tribuna” de la Cluj si cu alte vreo doua publicatii pe masa. Eram rege! Faceam ce-mi placea! Si ma îmbatam cu farmecul unor litere de aur, atât de dragi sufletului meu…

Tel Aviv. Strada Disengoff – renumita strada a cafenelelor de mai ieri. Renumita strada a taifasurilor, a promenadei, a discutiilor de-o clipa, de-o ora, la un cataif de omorât ziua si pensia… Disengoff – strada toaletelor cochete ( mai mult sau mai putin!), a modelor amestecate, a unor flirturi scurte, strecurate parca dintr-o alta lume. Dimineata de iarna israeliana, luminoasa, care poate echivala oricând cu o primavara bucuresteana. Este acum si aici un aer burghez, usor modern si, totusi, cam patriarhal.

Iata-ma ajuns. Cafeneaua de la numarul 88. Intru. Mese libere, ora de neafluenta. Mobilier de culoare închisa. Deasupra mesutelor, la care sunt doar câte doua scaune, lampadare care lumineaza discret dar eficient. Loc elegant, vizibil si retras, destinat parca, la ore matinale, discretiei, dar si jocului perfid al imaginatiei. La fereastra, alaturi de o doamna delicata, vad un cunoscut si reputat istoric. Discuta ponderat. Desigur, chestiuni stiintifice. Dar eu îl caut pe domnul Mirodan. M-a onorat, stabilindu-mi aici o întâlnire. Privesc în jur. Nu-i. Nici mai în spate, în sala cu mesute ce-mi aminteste de genul de cofetarie provinciala din România. Nu-i! Ma uit si pe terasa. Goala. M-ntorc sa plec. Dar cine-i tipul asta, dintr-o parte a salii, aplecat peste masa astfel ca nu i se vede fata, având deja a doua ceasca de cafea, si câteva file desprinse de prin diferite publicatii straine? Citeste absorbit, cu pixul în mâna, transcriind ori traducând ceva pe un caiet de lucru. O ceasca e deja goala. Da, el e! Ne salutam, foile rupte si caietul intra repede în servieta; comand si eu „una turceasca”, mica.

Discutia se leaga repede, e antrenanta, cu Mirodan nici nu poate fi altfel. Ma gândesc- amintindu-mi ca în chenarul redactional de la „Minimum” e amintit numai numarul casutei postale, nu si sediul – ma gândesc ca, de fapt, aici este, într-un fel, redactia. Aici Cerchez – Mirodan urmareste, scrie, devine si detectiv când e nevoie, scoate un pistol din teaca vreunei carti dintre atâtea „politiste” traduse de el în româneste, îl pune tot pe masa de lucru. Aici el asociaza, deduce, rescrie, sterge, are probleme de constiinta, fumeaza trabuc si bea cafele, decupeaza, desface si lipeste texte, poze, caricaturi. Se cearta. Intriga. Darâma si cunstruieste. Face gazetarie „la catarama”! Acum, în zilele astea, ca si ieri, ca si alataieri, ca si în urma cu un an, cu doi sau cu douazeci si doi, ori douazeci si patru, el face nu un reportaj sau doua. Nu face, sa zicem, un ziar. Nu! Mirodan creaza si recreaza o REVISTA! „Revista oamenilor inteligenti”, cum scria pe coperta, la-nceputul aparitiei sale.

Mesele, când am venit, erau majoritatea goale. Scaune libere, scrumiere. Acum, rod sigur al imaginatiei mele de visator nevindecabil, au luat loc, tinând cont, sau nu, de vicioasa mea închipuire, tot felul de tipi, dar si nume deosebit de respectabile. Condeie alese sau acceptate dupa preferintele si gustul domnului director. Ziaristi si scriitori. Din Israel. Din România. Din întreaga lume. Cred ca este redactia cu cei mai multi redactori si colaboratori din câte am cunoscut.

Am nimerit, deci, la o asa zisa sedinta redactionala, condusa de însusi domnul Mirodan. Pâna se ridica „cortina” pentru marea avanpremiera, mai este putin. Asteptam. Deodata îmi vine o idee, tot de jurnalist. Ma retrag de la locul meu. Ii las pe convivii acestei „cafenele literare si gazetaresti” cu discutiile dintre ei, în asteptarea dezbaterilor de rigoare, înainte de aparitia unui nou numar. Scot „celularul” si dau telefoane. Scurte si grabite. Am cerut mai multor cititori ai revistei „Minimum”, pe care-i cunosc nu de azi, sa-mi caracterizeze, de asta data doar printr-un cuvânt, aceasta publicatie. Iata, tot în graba, un rezultat sintetic si neordonat: Actuala. Buna. Cu nerv. Atragatoare. Percutanta. Credibila. Adevarata. Scrisa clar. Scrisa bine. Conflictuala. Stimulatoare. Inteligenta. Dura. Interesanta. Perfida. Curajoasa. Insinuanta. Bârfitoare. Parsiva. Sensibila. Normativa. Decenta. De scandal. De bun simt. Armonioasa. Pasionanta. Pasionata. Patimasa. De dreapta. De centru. Incomoda. Substantiala. Cu greutate. Colaj. Lipicioasa. Umanista. Culturala. Anti-antisemita. Obiectiva. Subiectiva. Cu umor. Informata. Morala.Trasnita. Desteapta. De idei. Consecventa. Realista. Echilibrata. Autoritara. Îndârjita. Spumoasa. Coltoasa. Generoasa. Subtila. Evreiasca. Româneasaca. Justitiara. Universala. Sociala. Satirica. Istorica. Intelectuala. Populara. Recuperanta. Luptatoare. Guvernanta. Literara. Colocviala. Malitioasa. Vivanta. Parfumata. Eleganta. Supla. Are nuri. Are draci. Are ace. Are pe vino-coace!

Bun! ?tiam eu ca, de fapt, nu numai subsemnatul gândeste astfel. Deci – pe de-o parte astia din sala cafenelei de pe strada Dizengoff, nr.88; pe de alta – „anchetatii” mei. Mai confrunt cu ce s-a angajat Cerchez – Mirodan, la primul numar al lui „Minimum” ( desi mi se pare ca sedinta de lucru a-nceput de-acum). „Vrem – spunea el laconic – sa facem o revista buna. Asta-i tot.” Iar în interviul (de clasa!) luat de ziarista Lucretia Berzintu, când aceasta îl întreaba „Ce-ati vrea sa transmiteti cititorilor?”, Al. Mirodan spune: „Angajamentul meu solemn de a ma stradui sa nu-i plictisesc niciodata!”. Daca cumva cineva mi-ar spune ca Mirodan nu-i om de cuvânt, i-as pune sub nas colectia revistei.

Se discuta acum – si-s destule luari de pozitie în contradictoriu – rubricile „La închiderea editiei”, „Ne place… Nu ne place…”, Se zvoneste ca…”, „Etc… Etc”. Rubricile sunt orchestrate, regizate, ba chiar interpretate tot de „Omul orchestra”, adica jurnalistul Mirodan, pe baza agentiilor de presa de pe mapamond, a ziarelor si revistelor de oriunde, a informatiilor obtinute prin contactele sale cu tot felul de oameni din întreaga lume larga. Omul nostru de pe Disengoff filtreaza totul si ne reda esenta. Se discuta apoi articolele de la „Lumea româneasca” si cele de la „E o lume”. Cât priveste continutul paginilor de „Dictionar neconventional al scriitorilor evrei de limba româna” el este doar amintit. Nimeni nu comentreaza. La fel e si cu „Posta Dictionarului”… Dintr-o mapa speciala sunt scoase si comentate alte materiale. Doamna Sanda Peri, relizatoarea graficii revistei „Minimum” (care e pe baricada revistei înca de la primul numar! ) îi arata între timp boss-ului câteva machete, mai adauga ici o caricatura, colo un „nasture” vitriolant.

?igara de foi a domnului Mirodan a devenit, acum, doar un ciot: „Domnisoara, ai grija dumneata, te rog, de cafele!”… si face un gest larg, dar scurt, spre sala. Discutiile continua. Câte unul se mai supara., da-i trece, ca de!, n-are încotro. Sunt forfecate mai departe articole, recenzii, paginile de literatura… Si uite-asa, cam asa, s-a mai închegat un numar de revista. Se-ntelege, n-am mai vorbit aici de munca imensa, de laborator, de repetitiile silnice facute pentru avantpremiera la care am avut norocul sa asist. Înca un pic si tot materialul, cu semnaturile unora dintre cei prezenti, merge la tipar.

Recunosc, am avut o sansa reportericeasca aparte, încât sa se nimereasca a fi întâlnirea mea reala cu domnul Mirodan – întâlnire care era pe o cu totul alta directie – tocmai când sa fie si sedinta aceasta imaginara, de lucru, a atâtor condeie de clasa care sunt prezente în „Minimum”.
– La mai multe numere, domnu’ Mirodan!, îi spun la sfârsit.
– Multumesc, da’ nu depinde numai de mine …
Am iesit afara din cafeneaua care era aproape goala. Totusi, înainte de noi doi nu plecase nimeni de aici! Înauntru ramasese doar ceva fum parfumat de la Havanascriitorului. Fata aia, într-adevar draguta, strângea linistita de pe masa la care sezuram. Soarele primavaratec din amiaza asta de martie, mângâia delicat strada Disengoff. Iar eu, desi îmi luasem „la revedere” de la Marele Mirodan, nu vroiam sa cred ca imaginatia mea continua sa ma mentina alaturi de el. Singur, spre statia de autobuz, sunt totusi împreuna cu maestrul. Si continui sa vorbesc cu el:
-Domnule Mirodan, zic eu, revista e atât de iubita, de apreciata! Aici si în lume. Dati-mi voie sa va spun : „La multi ani!”.
– Ati spus ceva?
Autobuzul ne clatina usor.
-Nu doamna, cred ca vi s-a parut…
La semafor prindem culoarea rosie.
Oprim.
———————————————————-

Roni CACIULARU
Aprilie 2011
Tel Aviv