IOAN CHIRILA – LUPTATOR ANTICOMUNIST PENTRU LIBERTATE!

Ion DUMITRU

IOAN CHIRILA

* 27 decembrie 1931 Crasnaseni, judetul Falciu (Vaslui)

21 ianuarie 2012 München

Sâmbata, 21 ianuarie, orele 22:10, la spitalul Großadern din München, în urma unui atac de cord, s-a stins din viata Ioan Chirila, combatant cunoscut în exilul român, participant – alaturi de Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu si Teodor Ciochina – la actiunea anticomunista de la Legatia Româna din Berna, Elvetia, 14-16 februarie 1955. Alte detalii vor fi posibile pe parcurs. În cazuri de urgenta cei interesati se pot adresa fiului, Ioan Chirila Jr., e-mail: jc@sputnik-film.de

Cu permisiunea si cu toata compasiunea alaturi de familia îndoiliata, a fiului – Ioan Chirila jr., fiicei – Natalia Kober, sorei – Maria Cosma si a celor apropiati,

Dumnezeu sa-l ierte si sa-l aibe în paza!

Ion Dumitru,

München

ANEXA I:

Ion CHIRILA – scurta biografie

Ioan CHIRILA, s-a nascut la 27 decembri 1931, în satul Crasnaseni, judetul Falciu (actualmente Vaslui). Tatal, Ioan CHIRILA (nascut în 1905 la Crasnaseni, comuna Tatareni, judetul Falciu, a fost preot ortodox la Crasnaseni si Leoesti si a facut doi ani de detentie la canal (între 1951-1953) si mai apoi alti trei ani de închisoare, ca anticomunist. Mama sa, Natalia CHIRILA (nascuta DRAGOI, în 1900 la Husi, judetul Falciu), a fost învatatoare la Crasnaseni, com. Tatareni. Ioan CHIRILA jr. a facut scoala primara si elementara la Crasnaseni si în Husi, apoi liceul la Liceul „Cuza Voda” din Husi, trecând mai târziu la Scoala “Profesionala Economica”, tot din Husi, pe care a absolvit-în 1950 cu succes. În anii 1949 si 1950 a fost parte componenta de frunte a organizatiei de lupta anticomunista, în ilegalitate “Cruciada alba”, cu sediul la Iasi, condusa de Dr. Niculescu.

În prima decada a lunii iulie 1950, a fost emis de catre Securitatea locala, ordinul de arestare a anticomunistului Ioan Chirila si a lui Dumitru Ochiu, bun prieten si luptator în aceasi cauza. Pe data de 31 iulie 1950, împreuna au parasit satul natal si în noaptea de 6 august.1950, au trecut frontiera, în Iugoslavia, unde s-au predat autoritatilor jugoslave, fiind arestati si tinuti timp de 3 luni în închisoarea de la Zrenianin. În aceasta teribila închisoare l-au întâlnit pe Oliviu Beldeanu, cu care s-au împrietenit, iar dupa eliberare, au fost dusi în orasul Vârset, pentru 4 saptamâni, dupa care am fost repartizati la lucru în diferite orase din Serbia.

Pe data de 1 septembrie 1951, împreuna cu Oliviu Beldeanu au reusit sa ajunga la Triest, unde au ramas în lagarul de refugiati „Gezuite”, pâna în octombrie 1953, când au reusit sa traverseze frontierele Triest-Italia, Italia-Austria si Austria-Germania, ajungând la München.

În decembrie 1953, împreuna cu Oliviu Beldeanu, a fost înrolat în trupele auxiliare franceze de la Konstanz – Germania, lânga granita cu Elvetia, de unde, dupa pregatiri minutioase, în noaptea de 14 februarie 1955, la ora 24, împreuna cu Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu si Dumitru Ochiu, au ocupat legatia comunista româna din Berna, Elvetia.

Dupa 48 de ore de clarificari, tratative si asigurari din partea autoritatilor elvetiene, ca vor fi judecati în Elvetia si nu vor fi extradati în România (Republica Populara Româna) – cum cerea guvernul comunist de la Bucuesti – fiind acceptata conditia de recunoastere a actiunii lor pasnice ca una cu caracter de protest contra îndreptarii ideii comuniste spre dictatura si totalitarism în R.P.R., s-au predat autoritatilor elvetiene.

În iunie 1956 a avut loc Procesul de la Berna, si dupa doua saptamâni, la 21 iunie 1956, s-a dat verdictul, Ioan Chirila fiind condamnat la 2 ani si 6 luni. Dupa 20 de luni de închisoare, pe data de 16 octombrie 1956, a fost eliberat si expulzat în Germania, tara în care îi fusese acordat azilul politic. În România, a fost condamnat în lipsa – la moarte -, prin sentinta penala Nr. 202 din 31 octombrie 1959, pronuntata de Tribunalul Militar al Regiunei a II-a Militara – Colegiul de Fond, în dosarul penal Nr. 2898/1959 si deciziei penale Nr. 527 din 4 noiembrie 1959, pronuntata de Tribunalul Suprem al R.P.R., Colegiul Militar în dosarul penal 521/1959. În martie 1957 a plecat în Spania, locuind la Madrid, pâna în ianuarie 1960, rastimp în care s-a casatorit cu Cocuta, fiind cununati de scriitorul Vintila Horia si sotia acestuia. Ulterior, bolnava de cancer, Cocuta a decedat.

Din prima decada a anului 1960, s-a stabilit în München, R.F. Germania, în calitate de cetatean român cu statut de refugiat politic recunoscut, unde s-a recasatorit cu Edith, si a devenit tata a doi copii. A fost succesiv unul dintre membri activi din comitetele Asociatiei Românilor Liberi din R.F.G. si Berlinul Occidental, ai Actiunii Crestin Sociale Române din Germania, s.a., însotind si ajutând -dupa puteri – pe noii refugiati la autoritatie locale pentru efectuarea diverselor formalitati, în cautarea de lucru, locuinta s.a. si în nenumarate cazuri oferindu-le, pentru scurte perioade, gazduire în propria locuinta. A lucrat ca receptioner la diverse hoteluri din localitate pâna la pensionarea prematura, pe motive de sanatate. Ulterior, beneficiind de o pensie minora, a trait modest si tot mai retras de tumutul învrajbirilor fratricide din ultimii ani de exil si din cei ai numitei “tranzitii” care a avut loc în tara.

Dupa gratierea condamnarii la moarte si clarificarea statutului de luptator anticomunist, reprimind pasaportul românesc, s-a bucurat însfârsit de sansa de a-si putea vizita locurile natale, sora si rudele ramase în viata, fiind unul dintre ultimii exilati politici care si-a putut revedea Patria. A trait în continuare, ca rezident român – cu sejur permanent – la München.

ANEXA II. (2 Februarie 2012)

 

La 14-16 februarie a.c., se împlinesc 57 de ani de când a avut loc actiunea de la Berna, al carei rasunet s-a bucurat de o ampla si diversa ilustrare în luarile de pozitii, în mass-media si mijloacele de informare din acea vreme, în lumea întreaga.

 

Pentru informarea dumneavoastra redau mai jos, un fragment dintr-o relatare a unuia dintre numeroasele publicatii din exil care au salutat aceasta actiune. Citez:

I. Cine sunt cei patru dela Berna?

Seful grupului si initiatorul actiunii, Oliviu Beldeanu s-a nascut la 16 Februarie 1924 la Dej, familia sa se trage însa din Maramures. Dupa ce a terminat liceul la Cluj, s-a prezentat voluntar pe front, la o unitate de transmisiuni în Crimea. A urmat apoi cursurile Scoalei de ofiteri de rezerva de Infanterie la Ineu-Arad, devenind ocotenent în rezerva. Dupa razboi, a studiat Artele Frumoase la Cluj, activând totodata în Tineretul National-?aranist. Mai târziu, a colaborat la ziarul „Ardealul”, care aparea la Bucuresti sub conducerea lui I. Anton Muresanu. Arestat de securitatea din Oradea, dar sub nume fals, reuseste sa fuga în Jugoslavia, în 1948. Pe când se afla înca în închisoarea din Oradea, era condamnat „în lipsa“ sub adevaratul sau nume. Jugoslavii îl retin pe Beldeanu pâna în 1951 când reuseste sa fuga la Triest, unde organizeaza si conduce „Asociatia Românilor Liberi“. Împreuna cu un grup de prieteni, vine în decembrie 1953 la München. Pleaca apoi în Baden-Würtemberg. Timp de un an de zile lucreaza la pictarea unei biserici…

Ion Chirila s-a nascut la 27 Septembrie 1931 la Crasnaseni, în Jud. Falciu. Elev al Liceului din Husi, Chirila este pus de responsabilul utemist sa spioneze pe colegul sau Dumitru Ochiu (nascut la Husi, în 1930). Se înroleaza în acelas grup de rezistenta din care facea parte si Ochiu… Participa cu accesta la actiuni de sabotaj… Fug împreuna în Jugoslavia, în 1950. Tot împreuna sunt si la Berna…

Cel mai tânar din grup, Soare Codrescu s-a nascut la 16 Noiembrie 1932 la Maluri, în judetul Severin. De meserie sofer mecanic, Soare Codrescu a fost pâna-n 1951, soldat granicier. A trecuit în Jugoslavia înarmat… Constituiti în grup de soc, acesti patru compatrioti au trecut la actiune fara sugestia si fara sprijinul nimanui.

Un singur Front

Temerara actiune dela Berna a avut darul sa mobilizeze pe toti cei cu simtire româneasca, fara nicio deosebire de apartenenta politica. Românii din America, în frunte cu dl. Sofron Fechete, presedintele Uniunii si Ligii, au lansat liste de subscriptie si au constituit comitete pentru apararea celor dela Berna. La fel s-a întâmplat în Anglia, Franta, în Spania, în Italia, în Turcia, în Grecia… Este locul sa subliniem aci admirabila comportare a Grecilor din România si a Elvetienilor din România care au tinut, si de data aceasta, sa se declare solidari cu noi. Mesagii de simpatie si ajutoare sosesc de pretutindeni, dela prietenii României si dela luptatorii pentru cauza libertatii. Avocati de seama, din toate tarile, s-au înscris ca aparatrori la proces… Pentru cauza româneasca si acea a tuturor popoarelor tradate si vândute în procente, cei patru baieti viteji dela Berna au facut un serviciu de nepretuit. Ei au reusit sa strânga într-un singur front, cu fata la acelas dusman, pe toti Românii si pe toti combatantii anticomunisti.”/…/

(Citat din articolul „Dupa evenimentele dela Berna”, Stindardul, Anul II, Nr. 18/19 Aprilie/Mai 1955, p. 3)

 

Parte din vasta Bibliografie ce poate fi consultata:

Laurence Wilkinson, No Fruit More Bitter, Heinemann, London 1958;

Magda Neuweiler, Zwischen Galgen und Kreuz – Das Leben des rumänischen Freiheitskämpfers Oliviu Beldeanu;

Oliviu Beldeanu, Memorial anticomunist din închisoare, Editura Jurnalul Literar, Bucuresti 1999

Stejarel Olaru, Cei cinci care au speriat Estul – Atacul asupraa Legatiei RPR de la Berna (februarie 1955). Cuvânt înainte de Adrian Cioroianu, Polirom, Bucuresti 2003

JURNAL LONDONEZ (7)

Lavinia IANCU

Dupa cum am mentionat în relatarea anterioara din jurnalul meu, acum am sa va povestesc putin despre partea birocratica si conditia speciala a românilor care sunt aici, si a celor care vor sa vina la munca în Marea Britanie. Se pare ca au aparut unele schimbari în ceea ce priveste „tratamentul” acordat cetatenilor români si bulgari, si anume ca de acum înainte cei care aplica pentru „blue card” (adica drept de munca permanent) trebuie sa dovedeasca cu acte solide ca au lucrat o perioada de timp pe piata de munca britanica. Iata ce informatii (mai) oficiale ni se dau despre acest „blue card”:

 Blue Card UK – Ce este Cardul Albastru?

Cardul Albastru este un certificat de inregistrare oferit de Home Office. Daca sunteti posesorul acestui card aveti dreptul sa munciti în orice sector ca angajat, fara restrictiile care se aplica în mod normal românilor si bulgarilor.

 Cardul Albastru se elibereaza în urmatoarele cazuri:

 1. Daca ati muncit în UK ca Employed (Angajat) si ati avut Work Permit pentru minim un an de zile si puteti dovedi acest fapt cu acte.

2. Daca ati fost student în UK pentru un an de zile, ati avut Card Galben si nu ati depasit cele 20 de ore de munca pe saptamâna.

3. Daca ati fost Aupair (adica ati efectuat o munca în casa precum cea de nanny – bona la copii, house cleaner – curatenie, îngrijire batrâni, etc. n.a.) în UK pentru un an de zile minim, cu viza si puteti aduce scrisori de referinta de la familia pentru care ati lucrat.

4. Daca sotul/sotia are Card Galben ca Self Employed. Cardul Albastru nu se elibereaza daca sunteti deja Self Employed si aveti Cardul Galben, nu se elibereaza nici dupa un an de Self Employed si nu se elibereaza daca nu întruniti una din conditiile de mai sus.

 Singura organizatie din UK care va poate elibera Cardul Albastru este Home Office.

 Pâna recent, puteai aplica pentru blue card mult mai usor, dar din pacate conditiile sunt din ce în ce mai stricte pentru cei care vor sa aplice pentru acest NINO (National Insurance Number). Cred ca va aduceti aminte citind filele jurnalului meu… ca de când am sosit în aceasta tara ma „lupt” cu acest NINO! Prima aplicatie (cerere) mi-a fost refuzata pe motiv ca nu am putut oferi suficiente acte care sa demonstreze ca muncesc. Daca va amintiti, în primele file de jurnal am explicat ca este foarte greu sa gasesti pe cineva care sa îti dea de lucru legal, adica o companie care sa te angajeze fara acest NINO… Eu zic ca e aproape imposibil de gasit! De ce? Am va sa explic imediat.

Lupta cu NINO continua

Daca printr-o minune reusesti sa gasesti o companie care sa fie de acord cu statutul special pe care românii îl au si sa te recruteze fara acest NINO, firma angajatoare trebuie sa aplice pentru tine pentru obtinerea acestui card cu numar. Si anume… are de prezentat tot felul  de situatii contabile, acte constitutive ale societatii… etc. si pe deasupra sa demonstreze ca nu au gasit pe nimeni mai bun de lucru în toata Londra si ca au fost nevoiti sa îl aduca pe „românas” special de pe „Plaiul Mioritic”! Sic! Iar pe lânga toate aceste acte se spune ca trebuie sa si garanteze pentru tine cu o anumita suma de bani… cel putin asa îmi relata prietena cu care locuiesc si cei de la salonul unde mi-am facut voluntariatul (exeprienta în munca britanica!). Deci, pare-se ca este aproape imposibil de gasit o companie care sa vrea sa faca toate astea pentru un viitor angajat… pe care de fapt nu îl cunoaste decât spontan. La orice interviu mergi te întreaba de NINO, iar la interviul pentru obtinerea acestuia, te întreaba ce acte ai care sa dovedeasca angajarea ta în munca si salariul pe care îl iei. E un cerc vicios mizerabil, croit pentru cetatenii cu statut „special”, românii si bulgarii, de fapt si ei membrisori ai ilustrei Uniuni Europene! Si asta din… ianuarie 2007! E ca un lat care se strânge din ce în ce mai mult creând o situatie contradictorie si foarte frustranta. Si culmea, dupa ce ca se obtine atât de greu acest NINO, care e un card cu numar pe baza caruia poti muncii, trebuie sa platesti si o taxa zilnica de 2-5 lire, care se poate plati lunar, trimestrial… s.a.m.d. Oricum nimic pe lumea asta nu este gratuit, dar atunci tot nu înteleg de ce ne îngreuneaza situatia? De fapt se încearca cu orice pret sa te descurajeze si sa te împiedice sa ramâi! Punct!

 Un „bun samaritean” speriat…

De când am venit în tara vremii schimbatoare, pe lânga statutul de turist pe care l-am avut uneori, mai trebuie sa trec si prin alte încercari grele ale vietii, experiente care sa ma ajute sa ma maturizez. Asa ca, dupa ce l-am cunoscut pe seful prietenei mele – „bunul samaritean” – cel care s-a oferit sa ma ajute cu obtinerea acestui NINO, am simtit gustul dezamagirii, desi, datorita lui am reusit sa ajung în faza de a avea dovada de adresa si cont bancar în United Kingdom… pentru ca unde locuiesc este o camera subînchiriata, ceea ce nu face dovada adresei, ba chiar este un act ilegal. Singura solutie era sa ma mut cu chirie în alta parte, dar de una singura cheltuielile sunt mult prea mari mai ales daca nu ai un venit constant.

 Dupa experientele cu munca de voluntariat si cautatul unui loc de munca… tot acest „bun samarintean” s-a oferit initial sa aplice pentru mine în obtinerea NINO si sa deschida o afacere în domeniul cosmeticii de care sa ma ocup doar eu, dar… cred ca s-a speriat bietul om când a aflat în ce consta procedura de aplicare… Problema este ca mie nu mi-a spus ca s-a speriat, sau ca nu mai vrea sa colaboram, ca sa spun asa, ci mi-a comunicat ca doreste sa îi dau timp de analiza a situatiei si… timpul trecea, situatia era analizata, dar fara a ma informa si pe mine de eventualul progres/regres sau stagnare a situatiei, ca sa ma anunte într-un final ca… pleaca în concediu pentru sase saptamâni, timp în care eu eram cu aplicatia refuzata… nu aveam servici, adica eram pe nicaieri. Asa ca, dupa o scurta conversatie, avuta cu dânsul via internet am hotarât sa închei legatura cu „bunul samaritean” care nu cred ca era neaparat rau intentionat în ultima faza, ci mai degraba confuz, speriat si lipsit de idei. Dar pe mine m-a costat naivitate a mea si aceasta ratacire a lui, sapte saptamâni de amânare. Desi de multe ori în viata, drumul e pavat cu bune intentii, totusi se întâmpla sa ai parte de si dezamagiri, dar în final realizez ca toate astea ma ajuta sa ma dezvolt, sa ma cunosc si de ce nu… sa câstig si mai multa experienta.   

Construirea unei identitati de lucru

 Iata-ma, deci, din nou de una singura, pe forte proprii, în marea jungla londoneza. Si dupa ce am „pierdut” vremea asteptând un semn care nu a mai venit, din partea „bunului samaritean”… m-am pus de una singura pe treaba. Si asa se face ca am pus mâna pe telefon si m-am programat din nou la un interviu pentru obtinerea acestui NINO blestemat. Am început sa adun recomandari, si anume, prima a fost de la prietena cu care locuiesc pe care o cosmetizez din când în când, a doua de la vecinii cu care împartim apartamentul, ca deh… sunt bona la sfârsit de saptamâna pentru copii lor, unul de patru ani, iar cel mic, respectiv de patru luni, ceea ce e pe undeva adevarat, caci doar am grija foarte des de copiii lor. A treia recomandare a venit din partea unor cunstinte care au o firma de curatenie. Asa ca adunând orele de lucru de la „toate aceste slujbe pe care le prestez” am întocmit cele patruzeci de ore de munca pe saptamâna. Si fiind PFA (Persoana Fizica Autorizata), ca altfel nu se poate – si nu ai alte variante la alegere dupa cum spuneam mai sus – trebuia sa emit facturi pentru serviciile prestate care sa-mi justifice salariul, pentru ca la interviul pentru NINO au nevoie sa se vada ca muncesti si ca te poti întretine singura. Dar marea problema este ca sunt PFA neînregistrat înca, pentru ca nu poti sa te înregistrezi numai dupa ce ai acel nenorocit de NINO. Cum spuneam mai sus despre cercul vicios…

Luptându-ma cu morile de vânt!

Aaa! Sa întelegeti de ce spun ca cei de aici nu sunt cu nimic mai destepti decât noi, doar ca în pasaportul lor scrie „British” si nu „Român”. Aici facturile se fac în felul urmator: se cumpara de la un magazin gen librarie, papetarie, metalo-chimice… name it, un „Invoice Book” (facturier) care daca nimeresti sa aiba serie bine, daca nu se poate si fara. Si completezi frumos facturi de alde „De la, pentru X”,  „Emis în data Y”, „S-au prestat servicii  pe perioada Z”. Atât, nimic mai mult, nici o explicatie! Pot fi orice fel de servicii prestate. Si mai vorbesc de ai nostri ca fac fraude si spalare de bani! I-auzi! Doar ca… aici se merge foarte mult pe încredere, fiind considerat ca esti de buna credinta si ca nu ai de gând sa faci infractiuni. Asa cred ca se explica faptul ca unii români pe unde merg în lume fac tot felul de ilegalitati de gen financiar. Nu cred ca e greu sa le faci daca te duce capul, daca nu esti controlat, ai înclinatii spre asa ceva sau constiinta-ti lipseste cu desavârsire si nu ai frica de Dumnezeu…

 Dupa toate aceste facturi întocmite, recomandari adunate si restul actelor, puse toate frumos în ordine… m-am prezentat la interviul cu numarul 2 pentru alocarea blestematului de NINO. Am nimerit la un barbat de culoare (cum majoritatea din birou erau, adica 5 din 7) care chiar de la început mi-a creat sentimentul ca vrea cu orice pret sa ma expedieze cât mai repede posibil. Chiar daca eu încercam sa-i explic de ce am venit, ce fac, ce vreau sa fac pe viitor, domnia sa ma tot întreba daca am alte acte… Asa ca mi-a retezat orice speranta de reusita! Dar totusi m-am comportat natural si firesc si i-am spus ca nu ma dau batuta… Am iesit de la interviu cu un gust amar si cu o oarecare nedumerire, fara însa a fi rasista sau rautacioasa. Pur si simplu nu întelegeam si nici acum nu reusesc sa înteleg de ce accepta, cu sutele, emigranti din tari precum Bangladesh, Sri Lanka, Congo, Pakistan, Afganistan, India si… lista poate continua mult si bine!? Chiar britanicii au spus cu jumatate de gura ca majoritatea celor care au participat la revoltele din luna august 2011 din Londra si alte orase ale Marii Britanii, au fost persoane de culoare. Ba chiar le era teama autoritatilor sa actioneze mai în forta fata de atacurile protestatarilor sa nu fie cumva acuzati de rasism. Si atunci vin si pun întrebarea de ce îi accepta în continuare si le ofera ajutor desi vin si se înmultesc rapid (pentru ca fiecare familie are cel putin 3 copii). De ce, noi românii, membrii ai Uniunii Europene, suntem tratati în felul acesta? Inferior si discriminant!

 În fine, dupa câteva zile de asteptare am primit raspunsul. Negativ din pacate! Asa ca si aplicatia a doua pentru a primi NINO mi-a fost refuzata. Dupa câteva zile în care am avut o stare destul de deprimata… m-am „îmbarbatat” (ca deh, „înfemeiat” nu se poate zice!) si mi-am propus sa nu renunt. Am sa lupt sa gasesc solutia pentru a primi acest numar blestemat. Si abia dupa ce voi epuiza toate variantele posibile (si desigur legale) am sa ma declar batuta. Cred ca aici intervine încapatânarea de care scrie în zodiac la cei nascuti în Zodia Racului.

O luminita la capatul tunelului…

Apropo,am uitat exact ce era mai frumos din toata povestea asta. Am primit un telefon în urma cu o saptamâna si jumatate de la o doamna care mi-a vorbit pe un ton foarte civilizat si care mi-a spus ca avea numarul meu de telefon de la proprietara unui salon de coafura unde mi-am lasat datele în cazul ca vrea sa îsi deschida si o parte de cosmetica. Respectiva patroana e amica „bunului samaritean” si… dânsa s-a gândit sa-i dea numarul meu de telefon acestei doamne care m-a sunat sa se intereseza daca lucrez si daca mai sunt interesata de un job în domeniul cosmeticii. Desigur, am raspuns! Asa ca m-a invitat la un interviu unde am dat chiar si o proba practica. Mi s-a comunicat, mai apoi, ca le-a placut foarte mult de mine. Vorbesc la plural pentru ca mai era si o alta doamna acolo, la interviu. De altfel si mie mi-a placut foarte mult. Salonul e chiar în centru, în zona 1, unde se afla multe birouri. Salonul e micut, dar foarte cochet. Mi s-a spus ca voi lucra doar eu pe partea de cosmetica, fapt ce ma încânta foarte mult. As fi astfel în elementul meu si as putea întradevar sa arat ce stiu. Am simtit ca proprietara este deschisa la propunerile pe care le am. Ea si cu doamna care m-a intervievat ar fi colegele mele pe partea de coafura. Suntem de vârste apropiate toate. Problema e ca acum salonul este în redecorare si dânsele merg doar odata sau de doua ori pe saptamâna la munca. Asta, pâna la mijlocul lunii septembrie cand se preconizeaza ca se va deschide. Mi-au mai spus ca o sa am o perioada de proba de o luna, pentru a arata ceea ce stiu, iar munca mea va fi platita. Am sa fac tot posibilul sa le arat ca merita sa lucreze cu mine. Deci una calda una rece… ca asa e viata!

 Strategia celor trei variante

 Totusi stresant pentru mine este faptul ca nu am înca acte si patroana asteapta sa primesc numarul acela mult dorit. I-am povestit despre supliciile îndurate pâna atunci pentru obtinearea NINO. Daca nu l-am primit înca, mai am trei variante si am sa le încerc pe toate pâna epuizez orice cale fiabila. Prima ar fi sa merg pe mâna unei agentii – contra cost, bineînteles –  care se ocupa cu problemele de emigrare, de obtinerea NINO… si de alte greutati pe care nu le pot rezolva noii veniti. Cred ca aceasta varianta o voi aplica. Voi merge la începutul saptamânii viiitoare sa discut cu ei despre tot ce implica obtinearea NINO.

  A doua a varianta o aplic doar daca nu reusesc nici a treia oara sa obtin acest NINO, (nici cu ajutorul agentiei!). Am sa încerc sa o conving pe proprietara acestui salon la care voi începe sa muncesc sa aplice pentru mine ca firma. Dar tare mi-e teama ca se va speria când o sa vada în ce consta  procedura de aplicare pentru un posibil angajat. Si tot în cadrul discutiei cu proprietara salonului voi mentiona ca as putea lucra la negru daca pe ea nu o deranjeaza, pt ca oarecum situatia ma împinge si spre varianta asta.

 A treia varianta ar fi sa ma înscriu la colegiu pentru un an de zile – contra cost desigur – si atunci voi primi automat yellow card-ul cu statutul de student, iar dupa un an de studentie în tara lor, zice-se… ca pot aplica pentru blue card. Acest yellow card de student îti da (si) dreptul de a munci douazeci de ore pe saptamâna si a-ti plati taxele ca orice angajat si nu ca PFA. Oricum pâna nu epuizez toate caile de atac nu am sa ma las batuta, asta e clar, ca doar nu am venit aici numai sa cheltui banii si sa fac vesnic pe turista… caci înca nu am câstigat potul cel mare la euroloteria britanica… Asa ca mai trebuie sa si muncesc!

 Cam acestea fiind spuse, cred ca e timpul sa închei „mica” mea epistola, însa nu înainte de a va povesti pe unde am de gând sa mai merg saptamâna viitoare (poate!), asta pentru ca nu costa nimic intrarea, din câte stiu eu. Asa deci… ar fi de vazut: Galeria Nationala si câteva muzee, precum British Museum, casa unde a murit Freddie Mercury (am gasit adresa pe internet si am cautat-o pe harta unde vine), apoi cartierul Notting Hill si Portobello Road, locul unde s-a turnat filmul cu acelasi nume, cu Julia Roberts si Hugh Grant. Am auzit ca au chiar si un carnival cu acest nume care se tine prin aceste locuri. Asta daca nu costa nimic… în afara de transportul prin oras. De ce sa nu profit deocamdata de viata de turist? Asta bineînteles daca si vremea îmi permite, pentru ca în ultima saptamâna am avut parte de vreme specifica britanica as spune, adica zilnic ploaie, nori gri si urâti…Va doresc sa aveti parte de un sfârsit de vara minunat. Aaa… si o rugaminte! Sa mai cititi din când în când pe internet „Jurnal Londonez” (1,2,3,4,5,6… si ce va urma) scris de mine!

Lavinia IANCU

Londra, UK

sfârsit de august 2011

NOTA REDACTIEI: Întârzierea publicarii nu ne apartine, a ajuns abia acum la noi, pe caile de transmitere indirecte !

1 Decembrie 2011

Cârdei V. Mariana

 

De-ai fi trait iubite,
ce bine ne-ar fi fost,
copila noastra are
in viata al ei rost.

Ne amintim de tine
si inca regretam,
ai plecat prea devreme
dar noi nu te uitam!

In ziua asta draga
te-am fi aniversat
a 70-a oara
si te-am fi adorat.

Noi te avem in minte
asa cum tu erai,
ne amintim fervoarea
cu care ne iubeai.

Ai fost iubitul, tatal
si ti-ai iubit parintii,
dar le-ai ascuns pe toate
intr-un ungher al mintii.

Ai ratacit cararea,
te-ai imbatat cu vise
si ai parasit viata,
sorocul nu venise…

Azi iti dedic iubirea
ce inca dainuieste
si ma mai rog la Domnul
pentru iertarea ta,
sa iti deschida poarta
cetatii strajuite,
sa-ti dea loc de odihna-n
Imparatia Sa.

LA ANIVERSARA…

Dumitru ANGHEL

În conditiile unei inflatii editoriale de ziare, reviste sau text tiparit, dupa pustiul si seceta dinainte de Revolutia din decembrie 1989, când apoi mass-media a luat-o razna, s-a produs un fenomen ciudat de prioritati publicistice. Prin anii ’90 ai secolului trecut, dupa eliberarea din chingile unei ideologii închistate, presa româneasca s-a scuturat de restrictiile si cenzura impusa ziarelor sau revistelor centrale ori judetene, organe de propaganda ale forurilor totalitare, care controlau orice stire si-si axau editorialele pe omagiile si cuvântarile cuplului prezidential si pe „indicatiili” organelor de partid si de stat.

În zilele noastre, dupa 20 de ani de libertati de tot felul, esuate într-o democratie cu totul originala si prost înteleasa, dupa ani de dor de presa libera, ne-am bucurat de „respiro”-ul si libertatea cuvântului dar, cu timpul, lasati prea… liberi, multi dintre neavenitii din presa româneasca au ajuns sa compromita ideea de jurnalism si avem acum presa de scandal din ziarele centrale, din televiziunile „comerciale” cu reportajele si emisiunile de un prost gust provocator, agresive si vulgare, grotesti pâna la imoralitate dirijata pervers.

O situatie mai altfel, ceva mai speciala, au avut-o revistele de cultura – literara, muzicala, teatrala sau plastica – chiar înainte de Revolutie, desi si acolo s-au resimtit ecouri negative ale Proletcultismului, mai ales dupa 1947. Dar, ce calitate aveau totusi revistele „Contemporanul”, „România Literara”, „Luceafarul”, din zona centrala, sau revistele de cultura din provincie, „Convorbiri literare”, „Tribuna”, „Ramuri”, care, spre surpinderea tuturor, si-au diminuat valoarea si aderenta, calitatea si audienta la publicul larg cititor… tocmai dupa Revolutie?!! Desigur, toate aceste reviste de notorietate nu si-au încetat aparitia, dar n-au mai avut acelasi impact pozitiv si elitist-cultural, deoarece au fost concurate de invazia de reviste care, prin numar mare si lipsa acuta de exigenta si valoare, au compromis ideea de revista de cultura.

Cu tot raul, s-a ales si ceva bun si folositor, de prestigiu pentru areale culturale si geografice; s-a ajuns, dupa 20 de ani de libertate a presei si de intentii benefice în zona culturii literare, muzicale, plastice, coregrafice, de folclor, la un plafon de echilibru si de echitabila reprezentare. Centrele culturale traditionale, Bucuresti, Iasi, Cluj, Timisoara, Craiova, Sibiu, si-au pastrat publicatiile de prestigiu, dar s-a petrecut un reviriment si în… provinciile „uitate de Dumnezeu”, când, prin osârdia unor oameni de cultura inimosi, talentati si bine intentionati, s-a miscat ceva si în… „locurile unde nu se întâmpla nimic”! Cu sprijinul unor sponsori generosi sau a contributiei financiare din partea unor institutii politico-administrative, Primarii, Consilii judetene, Uniuni si Asociatii Culturale centrale sau locale, au fost editate noi reviste de Cultura, într-un avânt fara precedent si cu urmari dintre cele mai pozitive, benefice pentru viata artistica a zonei respective.

Daca ar fi sa ma refer doar la câteva judete si localitati apropiate de mine si de preocuparile mele în domeniu, as aminti ca, la Braila, apar revistele „Obiectiv – Cultural” si „Zeit”, pe Internet; la Galati, apar pe putin trei reviste de Cultura – „Dunarea de Jos”, „Antares” si „“Porto-Franco” -; la Focsani, doua sau trei, din care se detaseaza prestigioasa revista „“Oglinda Literara”, alaturi de alte si alte reviste la Ploiesti, Bacau, Târgoviste, Alexandria, Tr. Magurele, Câmpina, Resita etc., etc.

Revista de cultura, civilizatie si atitudine “Oglinda Literara”, care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România si face parte din Asociatia Publicatiilor Literare si a Editurilor din România (APLER) si din Associazione della Stampa Estera din Italia, membru fondator al Asociatiei Revistelor si Publicatiilor din Europa (ARPE), este editata de Asociatia Culturala “Duiliu Zamfirescu” din Focsani, cu sprijinul Consiliului Judetean Vrancea.

Oglinda Literara” este „copilul de suflet” al scriitorului si omului de cultura Gheorghe Andrei Neagu, initiatorul, fondatorul si coordonatorul revistei, care gireaza în calitate de redactor-sef aparitia lunara a acestui veritabil brand cultural pentru aceasta parte de tara, secondat de o redactie competenta si îndrazneata si de catre doi colaboratori de marca, Gabriel Funica, redactor-sef adjunct, si poetesa ?tefania Oproescu, secretar literar.

Revista „Oglinda Literara” împlineste anul acesta zece ani de aparitii lunare în conditii grafice de exceptie, cu o nota personala inconfundabila, începând de la coperta inspirata si eleganta si continuând cu sistemul original de numerotare a paginilor (…de la pag. 1, în numarul de debut al revistei, si pâna la pag. 7448, în numarul 119, anul X, noiembrie 2011, la ceas aniversar…), cu sumarul, rubricile permanente si calitatea articolelor publicate, ori profesionalismul autorilor de eseuri, critica literara, poezie si proza, literatura de întâmpinare…

Oglinda Literara” se constituie într-o veritabila si credibila oglinda a vietii culturale românesti, în componenta sa cea mai perena, literatura, cu nimic mai prejos decât revistele de traditie, „România Literara”, „Convorbiri Literare” etc., poate si pentru ca în paginile acestei prestigioase reviste semneaza articole pertinente si îndraznete profesionistii artei cuvântului Laurian Stanchescu, George Anca, Gheorghe Istrate, Liviu Comsia, Florentin Popescu, Adrian Dinu Rachieru, Theodor Codreanu, Liviu Pendefunda, Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu, Angela Baciu, Constantin Miu, Virginia Bogdan, Armanda Filipine, Laurentiu Magureanu, Matei Romeo Pitulan, George Roca, Magdalena Albu, Marlena Lica Masala, Adrian Irvin Rozei, sau colaboratorii din toata tara, precum Aureliu Goci, Bogdan Ulmu, Dan Brudascu, Eugen Evu, Emilian Marcu, Ionel Necula, Mircea Colosenco, Nicolae Manolescu, Victor Sterom, Yu Lan Hua si, cu voia dvs., vorba domnului Ion Iliescu, ultimul pe lista… subsemnatul!

Dumitru ANGHEL

Bucuresti

Noiembrie 2011

 

PROBLEMA ARDEALULUI VAZUTA DE UN AMERICAN

by Corneliu FLOREA

MILTON G. LEHRER: „ARDEALUL PAMÂNT ROMÂNESC”

 

Prezentarea scriitorului american

În prefata volumului de cinci sute de pagini, istoricul Ion Patroiu face o scurta prezentare a autorului, jurnalistul si scriitorul american Milton G. Lehrer, pe care îl caracterizeaza drept un om de cultura, perfect informat, observator atent si obiectiv, având un stil concis prin selectarea esentialului. În continuarea prefetei, Ion Patroiu care, în 1991 împreuna cu sotia autorului, Doamna Edith Lehrer, a îngrijit editia volumului aparut la Editura Vatra Romaneasca din Cluj Napoca, precizeaza ca obiectivele lui Milton G. Lehrer au fost etalarea adevarului istoric si social din Transilvania, a monstruozitatii Dictatului de la Viena (August 1940) si a metodele propagandei unguresti: falsul deliberat, minciuna sfruntata, nerusinarea cinica.

Milton G. Lehrer s-a nascut în 1906 la New York. Tot din prefata aflam ca parintii sai erau evrei din România care, dupa un timp trait în Statele Unite s-au reîntors în tara. Milton si-a continuat studiile în România deprinzând limba româna foarte bine. Apoi a plecat la Paris la studii universitare si a obtinut doctoratul în drept international. Fiind cetatean american si vorbind ebraica, engleza, româna si franceza a facut ziaristica la diferite publicatii europene, dar angajat permanent era la „La Tribune des Nations”. În 1939, datorita unei zgomotoase propagande despre asa zisele nedreptati pe care le sufera minoritatea ungara în statul roman, redactia hebdomadarului îl trimite pe Milton G. Lehrer în Transilvania sa se informeze si sa informeze corect despre realitatea minoritatilor din Transilvania unita cu România din 1918.

La 6 octombrie 1939, Milton G. Lehrer scrie în hebdomadar: „Opinia publica occidentala este voit dezinformata de propaganda revizionismului maghiar. Situatia minoritatii maghiare din România este departe de cea incriminata zilnic de presa sovinista ungara. Pentru a impresiona strainatatea, lucrurile sunt prezentate sub o falsa lumina. Ungurii îsi au scolile lor, bisericile lor, asociatiile lor, si duc o viata potrivit traditiilor lor”. În continuarea articolului: „Daca, pe lânga superioritatea numerica a elementului românesc, se are în vedere trecutul istoric al Transilvaniei, provincie autonoma timp de secole, încorporata Ungariei abia în 1867 – cum este posibil sa se conceapa revizuirea Tratatului de la Trianon care nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotriva, a reparat una. Drept care a fost din nou, reafirmat si consfintit, în Tratatul de la Paris din 1947 al natiunilor europene”. În urmatoarele luni Milton G. Lehrer publica în „La Tribune des Nations” alte articole pe aceasta tema printre care si unul intitulat „Transilvania, pamânt românesc” ce va fi si titlul volumului sau, de mai târziu, în care a adunat toata, repet toata documentatia disponibila la acea vreme despre istoria locuitorilor transilvaneni cu ajutorul careia a pledat, informat si magistral, ideea ca Tratatul de la Trianon nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotriva, a reparat una, pe cea facuta secole de-a rândul românilor ardeleni, majoritari autohtoni în Transilvania.

Dupa ocuparea Parisului de catre trupele germane în 1940, Milton G. Lehrer are motive întemeiate sa paraseasca capitala franceza si se refugiaza în România, la Bucuresti. Astfel, traieste alaturi de poporul român tragedia „Ultimatului de la Moscova” si a Dictatului de la Viena. Observa atent situatia internationala, sta de vorba cu refugiatii din partea Transilvaniei ocupate de Ungaria si aduna materiale pentru volumul intitulat „Le probleme transylvain vu par un americain” cu subtitlul „La Transylvanie – terre roumaine”, terminat în franceza si româna în 1944, an în care versiunea româneasca este editata si publicata în prima editie. Din nefericire pentru natiunea româna, versiunea franceza nu a putut fi publicata în Franta din motive financiare si este înca o rusine a guvernantilor români care aveau posibilitati de finantare, dar nu au facut-o! Si nu numai a guvernantilor dar si a Academiei Române, a istoricilor si scriitorimii române, a avutilor din acea vreme printre care nu s-a gasit nici un sponsor pentru publicarea volumului în Parisul eliberat. Astfel opinia publica occidentala nu a fost informata corect despre „le probleme transylvain”, lasând cale libera propagandei unguresti de atunci si pâna în prezent.

Editia de fata, a treia, este de fapt prima editie completa a volumului document, imbatabil martor al adevarului si se datoreaza sotiei autorului, Doamna Edith Lehrer, care a venit în România aducând manuscrisul primei parti a volumului, în care se arata continuitatea populatiei autohtone în Dacia, parte ce nu a fost publicata în editiile anterioare. Aparitia editiei de fata se datoreaza si Uniunii Nationale „Vatra Româneasca” si istoricului Ion Patroiu.

Am lasat pentru alta data, comentariile asupra interzicerii reeditarii acestui volum necesar cunoasterii istoriei romanesti din 1944 pâna acum si de acum înainte, pentru ca actualii guvernanti ai statului român sunt înscaunati de udemeristii iredentisti, carora le sunt vasali pentru aceasta înscaunare. Îmi permit sa afirm si sa sustin ca, la ora actuala, toti evrei din România au un statut privilegiat, indiferent daca au facut ceva pentru români sau împotriva lor, cu exceptia lui MILTON G. LEHRER care a fost unul dintre cei mai buni si mari avocati internationali ai drepturilor românilor ardeleni din toate timpurile si trebuie asezat alaturi de marile personalitati istorice românesti care au pledat si luptat pentru drepturile românesti în Ardeal. Acum însa, când propaganda udemeristilor are un avânt cumplit, guvernul statului roman si pseudo-elitele bucurestene ce domina mass-media romaneasca nu o contracareaza real, subliniez real, din contra anihileaza unitatea nationala, denigreaza Uniunea Nationala „Vatra Romaneasca” si îl marginalizeaza, discrimineaza istoric si intelectual pe MILTON G. LEHRER.

Tainuirea si dosirea acestui volum, si a autorului lui, în aceast moment de exacerbare a iredentismului ungar, inoculat cu ura în tânara generatie de unguri si secui ardeleni, demonstreaza, înca odata, ca actualii guvernanti români si o parte din elitele culturale nu sunt nici macar trestii gânditoare, ci doar niste trestii de balta aplecate dupa cum bate vântul si interesele lor meschine…

Spicuiri notabile din prefata volumului

Istoricul Ion Patroiu cu seriozitate istorica si curaj civic scrie o prefata de 25 de pagini ce trebuie mai mult decât citita, meditata. Prefata începe cu Nicolae Iorga care în 1938 a tinut la Abrud conferinta „Lupta stiintifica împotriva dreptului românesc”, prin care documentat arata efectele negative ale propagandei unguresti, deformarile si minciunile în tromba prin care se încearca sa se conteste drepturile poporului român asupra teritoriului sau national prin negarea identitati si a continuitatii. În acest sens, câteva paragrafe mai jos, Ion Patroiu vine cu un exemplu prin care ne arata cât de departe merg ungurii cu dezinformarea si falsul istoric. De curând s-a aflat, din „Cronica de la Saint Denis” – cronica considerata buletin oficial al regatului Frantei – cum s-a celebrat la Paris, din ordinul regelui Carol al VI-lea, victoria regelui Ungariei, Sigismund de Luxenburg, la Rovine, împotriva lui Baiazid! Da, ati citit bine, asa scrie în cronica franceza ca… a avut loc o mare procesiune si s-au tras clopotele la Notre-Dame în cinstea regelui, care, nu s-a aflat acolo în timpul bataliei, sosind în ajutorul lui Mircea cel Batrân, când batalia luase sfârsit cu înfrângerea otomanilor care deja se retrageau, cu Baiazid cu tot, peste Dunare dupa cum scriu chiar cronicile otomane. Dupa înfrângerea lui Baiazid la Rovine de catre Mircea cel Batrân, solii unguri au dus la Venetia vestea despre vitejia regelui Ungariei care s-a batut corp la corp cu Baiazid! Mai departe, vestea vitejiei regelui ungur a ajuns pâna la Paris. Da, se practica din toate timpurile, ca unii sa se laude cu victoriile altora, dar ungurii îi întrec pe toti si ma mir cum de s-au oprit aici cu fabulatia, fara sa ne spuna cine a învins din bataia corp la corp dintre cei doi, când era atât de simplu sa adauge: viteazul rege al Ungariei i-a taiat capul lui Baiazid, dar doctorul personal al sultanului i l-a cusut la loc, pe loc. Ce mai conta, în afara de faptul ca la Notre-Dame de Paris s-ar fi tras clopotele o saptamâna, în loc de o zi.

Lasând la o parte ridiculul propagandei unguresti, Ion Patroiu arata ca, de cum românii au intrat pe scena istoriei universale, fiinta si faptele lor sunt numai de unii prezentate corect iar de altii sunt deformate, minimalizate sau chiar negate si exemplifica cu Robert Roesler, primul care ne-a scos din Dacia Superioara, din Dacia lui Burebista si Decebal, spulberându-ne din Europa

!

Mai trebuie retinut din prefata si alte aspecte ale propagandei unguresti. În timp ce toti vecini Ungariei sunt distorsionati prin fals si minimalizati cu ura, ei, ungurii cu aroganta vorbesc de milenarul regatului lor european, când de fapt pentru aproape o jumatate de mileniu nu a existat un stat ungar de sine statator. Cu tot acest adevar istoric, ei nu contenesc nici astazi sa tipareasca si sa raspândeasca harti cu marele regat ungar ce a exista înainte de pierderea Dalmatiei (1430) si a bataliei de Mochacs (1526)! Opus acestei tardive grandomanii unguresti, istoricul Ion Patroiu face o comparatie pertinenta cu Turcia si Austria, foste mari imperii europene, care în zilele de acum nu tiparesc, pentru raspândire si propaganda, cât de întinse le-a fost imperiile lor. Chestie de bun simt social, istoric pe care nu îl au ungurii revizionisti de astazi, în frunte cu Laszlo Tokes de la noi si Viktor Orban de la ei.

Spre sfârsitul prefetei, autorul ajunge la concluzia ca românii nu cunosc adevarata istorie si propaganda a vecinului nostru ungar, din mai multe motive. Mentionez doua: obstructia de astazi a adevarului despre propaganda iredentista anti-româneasca si inexistenta unei istorii corecte a ungurilor scrisa de un român pentru români. E adevarat, dar acest mare gol se poate completa citind volumul „Ardealul pamânt românesc” scris de americanul Milton G. Lehrer.

Scurta prezentare a volumului

Aceasta prezentare succinta o fac în ideea ca cititorul român, sau de ce ungur nu, sa faca rost si sa citeasca întregul volum, care este un comentariu pertinent prin sutele de documente istorice, din surse diferite, românesti si straine, despre Transilvania, despre populatia si istoria ei. Milton G. Lehrer îsi împarte volumul în cinci parti:

PARTEA ÎNTÂIA – Ce este Transilvania?

La aceasta întrebare autorul raspunde pe cât de direct, pe atât de corect: „Transilvania este unitatea pamântului locuit de români si începe cu poporul daco-get”. Si ca sa dovedeasca acest fapt recurge la diferite recensaminte ale populatiei din Transilvania, insistând mai mult asupra celui din 1930. Acest recensamânt a fost luat în considerare la Viena, când s-a început arbitrajul pentru Transilvania, arbitraj care pâna la urma s-a sfârsit ca un dictat prin amenintare cu forta. Dupa acest recensamânt în Transilvania avea 5.548.363 de locuitori dintre care români erau 3.207.880, unguri 1.353.276, sasi si svabi 543.852. deci în Transilvania din patru locuitori numai unul era ungur. Milton G. Lehrer din datele statistice ale acestui recensamânt demonstreaza ca românii formeaza marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei, ca sunt autohtoni, armonios raspânditi, pe când celelalte minoritati sunt intruse, colonizate începând cu secolul XI-lea. De asemenea autorul, cu argumente istorice, citând peste douazeci de autori straini, atesta continuitatea populatiei daco-gete în Transilvania, contracarând teoria lui Robert Roesler, prin care la venirea ungurilor aceasta era un spatiu pustiu, un vid.

PARTEA A DOUA – Transilvania leaganul românismului

În aceasta parte de 112 de pagini, autorul scrie pe rând, sucit dar esentialul despre Daci, Romani, Români, demonstrând istoric continuitatea si transformarea poporului daco-get în spatiul carpatin, cu toate vicisitudinile sutelor de ani prin care a trecut, sustinându-le existenta permanenta aici si, prin dovezi si rationament istoric, demoleaza pe rând toate teoriile propagandistice anti-românesti prin care Dacia romana ar fi ramas goala dupa retragerea aureliana (247 A.D.) Pentru cei mai putin informati si pentru tânara generatia post decembrista, care este complet dezinformata istoric si politic, recomand acest capitol din care se va afla cum istoricii unguri au distorsionat adevarul istoric, dându-ne disparuti de acasa pentru o mie de ani. În esenta, dupa plasmuirile unguresti odata cu retragerea legiunilor romane întregul popor daco-roman a parasit Dacia lui Decebal si a pribegit pastorind pe nu stim unde si dupa o mie de ani s-a întors înapoi, ca niste valahi arhaici, napadind marele lor principat transilvan. Si dupa ce ne-au primit, din mila, ne-am numit popor român si ne-am facut stapâni la ei acasa. Cititi: „Timp de o mie de ani un gol imens în centrul Europei, în cea mai fertila si mai bogata regiune a continentului, gol pe care aveau sa-l umple ungurii abia în secolul al IX-lea” (Ardealul pamânt românesc, editia 1991, pag 72). Ungurii s-au trudit mult sa nascoceasca o asemenea teorie a discontinuitatii si exodului, de o mie de ani a poporului român, dar nu au putut dovedi cu probe si rationamente istorice aceste nascociri. În schimb a venit Milton G. Lehrer care îi demoleaza prin eruditie istorica. Întâi de toate, nu exista un fenomen asemanator în tot imperiul roman, adica, odata cu retragerea legiunilor romane sa plece si populatia autohtona dupa ele. De ce tocmai din Dacia, cea mai fertila si bogata regiune a continentului? A doua întrebare fara raspuns este: unde sunt documentele celorlaltor popoare, a cronicarilor si istoricilor lor, prin care sa ateste acest exod si nomadism al poporului geto-dac prin tarile lor, cunoscut fiind ca în asemenea situatii inevitabil ar fi fost mari confruntari, lupte între bastinasi si intrusi consemnate în documente, cronici, istorii. Lipsesc dovezile si rationamentul istoric din teoriile unguresti. Unde ar trebui sa-i plasam pe daco-români, se întreaba celebrul istoric Ferdinand Lot de la Sorbona, pentru ca ungurii, sârbii, bulgarii si grecii sunt de acord ca ei nu au ce cauta nici în Serbia, nici în Bulgaria, nici în Macedonia sau în Pind. Nu exista documente si nici logica istorica, în schimb Milton G. Lehrer aduce zeci de dovezi si considerente rationale împotriva teoriei nomadismului nostru si al vidului din Transilvania! Cititi pagina a saptea, de exemplu sau capitolul „Anonymus – Belae regis notar” – care a scris în latina cea mai veche si importanta cronica despre unguri. Notarul regelui scrie: „în momentul cuceririi Transilvaniei de catre unguri, tinutul era locuit de catre vlahi si slavi organizati în ducate” (voivodat = ducat în latina) Deci vidul a trebuit cucerit! De la cine? De la Gelu ce avea un voivodat în centrul Transilvaniei la Gilau, de la voivodatul lui Menumorut din Crisana si de la Glad ce avea ducatul în Banat. Aceste dovezi nu i le iarta ungurii lui Anonymus, marele lor cronicar latin.

Milton G. Lehrer nu se opreste la Anonymus, care rastoarna tot zbuciumul falsificarii istoriei de catre unguri. El aduce si alte dovezi vechi scrise despre Terra Vlachrorum, argumente arheologice, toponimice, lingvistice. Dovada continuitatii folosirii limbii latine, în proportie de 80%, pe care o vorbesc românii este valoroasa în a contracara falsitatea nomadismului poporului daco-get, prin fapt si rationament. Cum poate fi un popor etichetat drept nomad pentru o mie de ani, fara sa se poata preciza pe unde a fost nomad, dupa care îl regasim pe vatra stramosilor sai vorbind aceiasi limba ca ei?

PARTEA A TREIA – Transilvania dupa navalirea ungurilor

Este o parte condensata de date concrete pe care Milton G. Lehrer o începe cu Anul 896, când ungurii patrund în Panonia si, pe parcursul a 200 de pagini, autorul ajunge pâna la Tratatul de la Trianon –1920, când Ungaria devine stat independent, de sine statator dupa o jumatate de mileniu de atârnari si compromisuri. Este un capitol dens de istorie, de data aceasta si mai încarcata de fapte, personalitati istorice si documente din istoria noastra, a ungurilor si cea universala. La sfârsitul lecturii acestui capitol, am imaginea clara a unei fresce istorice de o mie de ani si am ajuns la ideea, pe care nu am gasit-o aici, nici în alte lecturi istorice, despre mileniul de împilare a românilor ardeleni de catre unguri!

Fresca istorica prezentata de Milton G. Lehrer începe cu sosirea ungurilor în Panonia si fiind opriti din incursiunile lor de jaf si prada de Otto Cel Mare lânga Augsburg, se retrag din vest, întorcându-se spre Transilvania. Aceste fapte sunt atestate istoric si înca odata autorul demonstreaza ca teoria lui Robert Roesler, despre golul transilvan, este doar o propaganda ungureasca nefondata. Odata patrunsi în Transilvania încep, mai ales în Secuime, maghiarizarea si deznationalizarea timpurie a românilor prin mai multe cai. Unele fortate prin administratie, scoala, religie, armata, si una voluntara, prin care unii români vazând ce drepturi si privilegii au ungurii fata de ei, se maghiarizeaza de la sine.

Spatiul ocupat de unguri este mult prea mare pentru numarul lor redus, pentru a face fata autohtonilor nemultumi si acestea sunt motivele reale ale colonizarii Transilvaniei, care s-a facut în trei rânduri consecutiv cu sasi, svabi si unguri. În primul rând, în secolele XI si XII, au fost adusi spre colonizare sasi si teutoni la marginea de sud – est a Transilvaniei, care, pentru împroprietaririle primite, deveneau supusii regilor unguri, îndatorati, obligati sa le apere domeniile de navalitori, dar mai ales sa contrabalanseze populatia autohtona. Cum o alta mare parte a pamânturilor românilor erau deja stapânite de nobilimea ungara, iobagindu-i pe valahii tolerati, tensiunile cresc între intrusi si românii ardeleni într-un tumultus rusticorum, cum e mentionat în cronicile latine ale timpurilor, pâna ce se ajunge la Rascoala de la Bobâlna – 1437. În acest moment critic, nobilimea se apara si printr-o alianta împotriva rasculatilor autohtoni numita „Unio Trium Nationum” în care se unesc ungurii, secuii si sasii. Cele trei natiuni, secuii se considerau natiune separata de unguri, prin aceasta uniune iau cele mai diabolice hotarâri împotriva românilor, care de acum înainte sunt doar valahii tolerati desi erau cei mai vechi în Transilvania iar numarul lor întrecea toate cele trei natiuni unite la un loc! Tolerati în propria lor tara aveau de suportat asuprirea ca o clasa inferioara. În „Dieta Transilvaniei” în 1653, s-a votat legea „Approbatae et Compilatae” prin care: „Romanii sunt tolerati numai, si aceasta în chip provizoriu în aceasta tara, atât timp cât va place principelui domnitor si nobililor”. Episcopul unit al romanilor ardeleni, Inocentiu Micu-Klein, în „Dieta transilvana” ia apararea toleratilor dupa pofta principelui si-a nobililor demonstrând ca sunt cei mai vechi si numerosi în Transilvania. El scrie 24 de petitii la Viena, împaratului prin care cere drepturi romanilor, pentru ca cine are obligatii trebuie sa aiba si drepturi! Nobilimea ungureasca îl uraste de moarte, urzind mijloace necinstite împotriva sa. Inocentiu Micu-Klein este chemat la Viena pentru o judecata, de unde nu se mai întoarce.

Ideea mea, dupa lectura acestei parti din acest tratat istoric, este ca românii ardeleni erau în plin mileniu de împilare cetateneasca si nationala, în care începuse un proces puternic de renasterea nationala. Rascoala lui Horea, Closca si Crisan este o continuare importanta a acestui proces al emanciparii. Cât de hotarâti, dar saraci erau românii reiese din faptul ca Horea si delegatia sa a mers pe jos pâna la Viena, patru saptamâni la dus si tot atâta la întoarcere! Cât de cruzi si lugubri au fost nobilii unguri reiese din faptul cum i-au torturat pe capii rascoalei, în numar de douazeci si cinci în frunte cu Horia si Closca. Crisan, care s-a spânzurat în închisoare, a fost condamnat post mortem prin tragere pe roata, apoi l-au despicat în patru parti, expunând câte o parte la Abrud, la Brad, la Bucium si Mihaleni! Era în anul 1785, când nobilii ungurii îsi dadeau aere de mari crestini si luminatori ai noii spiritualitati europene.

Evenimentelor din Ardeal ale revolutiei unguresti din 1848-1849, autorul le aduce, pe de o parte date de retinut despre intentiile ungurilor fata de romanii ardeleni, în frunte cu Kossuth si pe de alta parte înfatiseaza lupta pentru libertatea a romanilor în frunte cu Avram Iancu. Sunt multe de scris pentru a învata, a nu uita si mai ales a tine seama, ma rezum doar la bilantul platit de români: doua sute treizeci de sate sterse de pe suprafata pamântului, viata a patruzeci de mii de oameni, pagube de 30 milioane florini aur. Kossuth înfrânt fuge pâna în Statele Unite si concepe un sistem dunarean federalizat dar condus de ei, de unguri cea mai splendida realizare a speciei umane. Saraca splendida subspecie! Împaratul austriac cade cu picioarele pe pamânt si concepe un nou sistem imperial bazat pe individualitatile istorico-politice din imperiul sau. Sistem ce acorda anumite drepturi tuturor nationalitatilor înglobate în imperiu, dar refuzat de nobilimea ungureasca, care din acest motiv începe sa-l urasca pe împarat. Totusi ceva s-a miscat în privinta drepturilor valahilor tolerati pâna în anul 1867, când se instaleaza dualismul austro-ungar iar românii ardeleni cad sub jurisdictie ungureasca si pentru urmatorii cincizeci si unu de ani se instaleaza cea mai neagra pagina de opresiune si maghiarizarea lor fortata. Românii ardeleni îsi cer drepturile si trimit împaratului în 1881 un memorandum, pe care acesta nici nu-l deschide si-l trimite parlamentului de la Budapesta. Ramânând fara efect la curtea de la Viena, memorandistii români trimit o copie la Paris pentru publicare, care a produs o puternica impresie în Franta si celelalte tari europene, declansând vii si puternice proteste împotriva austo-ungarilor. Rezultatul a fost tipic unguresc, memorandistii au fost arestati, judecati si aspru pedepsiti. Razbunarea ungureasca s-a întins asupra tuturor românilor ardeleni prin politica agresiva de deznationalizare impusa de guvernul Tisza Istvan si legile contelui Apponyi, prin care s-au interzis ziare si reviste românesti s-au desfiintat si maghiarizat scolile primare si secundare românesti în Transilvania.

Odata cu începerea razboiului in 1914, când unii l-au declansat si aclamat si cu totul altii au fost sacrificati, nimeni ne prevazând ca va degenera într-un razboi mondial, o jumatate de milion de români ardeleni a fost târât si sacrificat pe diferite fronturi ale imperiului austro-ungar, care îsi traia ultimii ani. Tot în acest timp se apropia de sfârsit si mileniul de împilare a românilor ardeleni de catre unguri .

Milton G. Lehrer, în repetate rânduri consemneaza, în baza dovezilor milenare, ca ungurii au facut si continua sa faca propaganda si parada, cu infatuare si aroganta, despre mileniul lor european. Noi, românii nu ar trebui sa le tot socotim cât au fost ei de stapâniti si atârnati de altii în gloriosul lor mileniu, pe care trebuie sa-l cunoastem, ci ar trebui, mult mai mult, sa cunoastem cum a fost mileniul nostru de împilare sub ei. Aceasta este ideea prezentarii pe larg, spre cunostinta, a volumului „Ardealul pamânt românesc” din care reiese cu prisosinta mileniul împilarii românilor ardeleni de catre vecinii nostri de la apus. Acestia, dupa Tratatul de la Trianon, au început si continua insistent propaganda despre drepturile lor istorice asupra Transilvania, vituperând în toate formele România si pe Români, acuzându-i în toata lumea ca îi priveaza de drepturi cetatenesti pe etnicii lor de la noi. Perfidie si palavre.

PARTEA A PATRA – Ungaria de la Trianon

Înainte de-a ajunge la Tratatul de la Trianon, trebuie cunoscute alte evenimente istorice. Sfârsitul abominabilului razboi în 1918 a declansat desprinderea natiunilor din fostul imperiu habsburgic, ajuns o umbra dupa compromisul austro-ungar. În octombrie se desprind cehii si polonezii din imperiu, în noiembrie stindardul libertati flutura la Zagreb si la Ljubljana, apoi începe o revolta în Austria ce a dus la descompunerea austro-ungara, iar la întâi Decembrie, Transilvania se uneste cu Regatul României. Ungaria devine ceea ce geografic, istoric si demografic este din toate punctele de vedere, dar majoritatea nu accepta realitatea si nemultumirile lor degenereaza într-o stare revolutionara de care profita comunistii. Astfel Ungaria devine republica sovietica dupa modelul sovietic sub conducerea lui Bela Kun, un evreu din Transilvania, care nu recunoaste unirea Transilvaniei cu România si fara nici o declaratie de razboi, armata ungara ataca România în noaptea de 15/16 Aprilie 1919. Trupele ungare sunt respinse pâna pe linia Tisei si astfel Bela Kun recunoaste unirea Transilvaniei cu România. Este o recunoastere falsa, de moment pentru ca era învins si avea nevoie de timp sa urzeasca cu Lenin un nou atac, împreuna de data aceasta, ei din vest si ucrainenii din nord-est. Si din nou, fara declaratie de razboi, ataca România în data de 19/20 Iulie 1919. De data aceasta trupele române nu se mai opresc pâna la Budapesta, unde victorioase ridica tricolorul românesc pe parlamentul comunist a lui Bela Kun, plus o opinca pentru luare aminte de catre cea mai splendida dintre natiuni. Nu românii au declansat ostilitatile, le-au contracarat si au înfrânt agresiunea comunistului Bela Kun, care a fugit din Budapesta pâna la Viena, unde printre altele pune mâna pe o parte din tezaurul Ungariei trimis aici mai înainte. Este arestat de politia vieneza si folosit drept schimb cu prizonieri austrieci din Rusia Sovietica. Aici este folosit intensiv ca mare comisar sovietic sub Lenin, dar cade în dizgratie sub suspiciosul Stalin care i-a hotarât sfârsitul.

Ungurii acelor ani au fost fericiti ca au fost scapati de Bela Kun, de republica lui, dar au ramas profund afectati de tricolorul si opinca româneasca de pe parlamentul lor. Aceasta victorie a Armatei Române împotriva agresiunii ungare le-a stârnit si mai puternic vechile resentimente fata de români, declansând cea mai cumplita campanie de distorsiune si calomniere la adresa Armatei Romane desi i-a scapat de Bela Kun si nu s-a amestecat în viata sociala si politica a Ungariei, care în acest timp, dupa vointa ei a redevenit regat. Din lipsa de rege s-a multumit cu un regent, un fost amiral, care, ramas fara flota, s-a multumit si cu un cal. Armata româna s-a retras din Ungaria în Noiembrie 1919.

Dupa semnarea Tratatului de la Trianon, jurnalistul si scriitorul american scrie ca ungurii s-au plâns în cele patru colturi ale lumii de marea nedreptatea care li s-a facut prin ceea ce ei numesc dictatul pacii, dar el si conchide: „li s-a luat ungurilor atât cât au încalcat ei în cursul vremurilor prin violenta”. Cu o rabdare si meticulozitate, pe care o gasim doar la putini intelectuali români, Milton G. Lehrer citeaza, în pagini dupa pagini, date demografice din multe monografii si recensaminte straine ce atesta drepturile indiscutabile ale romanilor în Ardeal, documentati-va despre acestea citind paginile de la 348 la 373. Dupa acestea urmeaza pagini si pagini despre ofensiva propagandei maghiare, despre modurile oportuniste prin care ungurii denatureaza adevarul si ridica stindardul revizionismului de la început. În 1920, în ziua în care deputatii unguri au votat în parlament ratificarea Tratatului de la Trianon au jurat astfel: „Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare!” Clar, pentru cei lucizi, ce s-au întrebat care Ungarie milenara!?

PARTEA A CINCEA – Dictatul de la Viena

Ultima parte a acestui competent tratat istoric despre Ardealul pamânt românesc pe care noi, românii i-l datoram cu apreciere si consideratie doctorului în drept international, Milton G. Lehrer, este despre Dictatul de la Viena prin care trupele horthyiste au reocupat Nord Vestul Transilvaniei între septembrie 1940 si octombrie 1944. Sunt patru ani de cumplita teroare împotriva românilor ardeleni: de la detentie, deportari, munca fortata, si crime antiumane împotriva populatiei civile la deznationalizare si maghiarizare fortata.

Înainte de-a demonstra cu date si cifre cele mentionate mai sus, trebuie sa reproducem un paragraf din comunicatul guvernului maghiar din data de 31 August 1940: „Întreaga Ungarie este recunoscatoare Fuhrerului Hitler si Ducelui Mussolini pentru opera lor constructiva, care, dupa ce a desfiintat Tratatul de la Versailles, suprima si Tratatul de la Trianon. Cercurile politice din Ungaria constata ca actualul arbitraj de la Viena contribuie si mai mult la strângerea relatiilor amicale dintre Ungaria si puterile Axei. Ungaria îsi asuma cu mândrie rolul ce o asteapta în noua Europa alaturi de puterile Axei. Ungaria va sta si în viitor cu aceiasi fidelitate si amicitie nestramutata ca si pâna acum alaturi de puterile Axei”.

Si acum sa vedem ce rol cu mândrie si-a asumat Ungaria în Transilvania. Milton G. Lehrer între paginile 478 si 495 ne ilustreaza elocvent rolul lor: „Furia ungureasca s-a dezlantuit vijelioasa asupra taranimii si intelectualitatii românesti…” si citând din «Les Assassinants» aflam ca: „în primele doua luni ale ocupatiei Transilvaniei, au fost ucisi 919 români, 771 persoane torturate, 3.373 batute si maltratate, peste 13.000 de români detinuti”. Ungaria horthysta poate fi mândra de acest rol! Si era numai începutul, numai doua luni din cele 49 de luni de ocupatie! Cititi aceste pagini si veti gasi cazuri concrete despre cei ce au murit sau suferit cele mai groaznice regimuri inchizitoriale si de teroare cum le-au numit multi autori.

Sfârsitul acestui tratat de istorie despre împilarea românilor ardeleni de catre unguri contine trei mici parti: Epilogul ocupatiei si bucuria autorului, un Remember în care autorul, cu tâlc, îl citeaza pe Henry Barbusse: „omul este o masina care uita si sa fim atenti cum se vor prezenta ungurii la conferinta de pace fara sa sufle desigur nici un cuvânt cu privire la campania lor revizionista”. Si a avut dreptate…

Postfata, este scrisa de sotia autorului, doamna Edith Lehrer, care face niste dezvaluiri pe care sa le citim cu multa luare aminte. Întâi ne vorbeste despre bucuria pe care au avut-o în seara zilei de 30 ianuarie 1945, când la Athenée Palace, înconjurati de personalitati din guvern, academicieni, elite intelectuale, scriitori, jurnalisti, prieteni au lansat prima editie a cartii, ce a fost primita cu entuziasm si pe drept apreciata ca o valoare academica. Nu trece prea mult si schimbarile politice si sociale trec de la democratia sperata spre dictatura ce încorseteaza toata societatea româneasca si doamna Edith Lehrer scrie: „Numerosii prieteni ai sotului meu – mari patrioti – au fost pe rând împrastiati. O atitudine glaciala din partea noilor oficialitati s-a instalat treptat si fata de sotul meu… Nu mult timp dupa aceia, cartea, tiparita si asa într-un tiraj simbolic, a fost pusa la index, iar autorul a început sa fie prigonit. Am fost dati afara din toate serviciile, ori de câte ori reuseam sa gasim o slujba… Prigonit, hartuit, în cele din urma sotul meu s-a îmbolnavit si a murit în 1969…”

Aceasta cartea a fost pusa la index patruzeci si sapte (47) de ani, timp în care românii ardeleni nu au avut voie sa-si spuna suferinta iar urmasi lor sa nu cunoasca nimic despre mileniul împilari românilor ardeleni, si în acest timp propaganda iredentista si revizionismul unguresc ne defaimeaza insistent în toata lumea. Oare chiar sa fi ajuns o natiune degenerata în care patriotismul este anemic, hulit si interzis de politicieni si de lefegii lor din cultura si de mass-media. Sperantele românilor dupa Decembrie 1989 s-au spulberat ca si cele din 1944-1945, numai propaganda si sperantele unguresti au ramas aceleasi. Se pare ca si astazi cartea aceasta este pusa la index! Au trecut douazeci si unul (21) de ani de la ultima ei editie si cât de necesara este!

Corneliu FLOREA

25 octombrie 2011

 

SEBESUL DE SUS – Cu nea Mitica printre amintiri

Motto:
„Noi, cred ca ne-am nascut din dor. De aceea acest nobil sentiment, ne urmareste pretutindeni, toata viata. M-am nascut la sat, unde s-a nascut si vesnicia. De aceea nu regret si nici nu ma rusinez de acest lucru.”
                                               Aurel I. Borgovan – „Dor de satul natal”

   63 de ani petrecuti în exil n-au reusit sa stearga din memoria lui  Dumitru Sinu, amintirea Sebesului de Sus, din tinutul Marginimii Sibiului, satul în care-si are radacinile. A colindat lumea de la un capat la altul si a cunoscut o multime de oameni, de toate felurile, dar când vine vorba de sebeseni, usor poti sa-i citesti pe fata bucuria. A plecat de-acasa în toamna lui 1948, apucând calea  pribegiei, dar toate amintirile din vremurile acelea sunt asezate, cuminti, în zecile de caiete scrise de mâna lui sau spuse prin viu grai, ori de câte ori are ocazia s-o faca. 
                 Satul de ieri, în amintiri de azi
   Despre Sebesul de Sus am vorbit mult cu nea Mitica. De fiecare data când venea vorba de sat, îsi mai amintea câte ceva, uimindu-ma cât de amanuntit îmi relata fapte petrecute cu mai bine de jumatate de veac în urma. Mitica Sinu si-a lasat consatenii sa culeaga în tihna roadele acelei toamne frumoase, a anului 1948, când a parasit definitiv România, dar îsi aminteste perfect de ei si luând pe rând neamurile, familiile de vaza sau pe cele obisnuite, mi-a povestit despre fiecare. E multumit ca fiica lui, care locuieste în Franta, s-a atasat de sat: “Sunt fericit ca Sandra a rascumparat casa parinteasca, a renovat-o complet si merge cu familia în fiecare an la Sebesul de Sus. Pentru ei e mult mai simplu, sunt mai aproape”.
   În Sebesul de Sus n-au fost nici sasi, nici unguri; viata la poalele muntilor era dura si aici n-au fost colonizati nici unii, nici altii. Dar în arhitectura caselor, este lesne de observat influenta saseasca. La Talmaciu, nu departe de Sebesul de Sus, erau multi sasi, si nea Mitica îmi spusese ca tatal sau a ridicat case pentru ei. Tatal lui nea Mitica împreuna cu fratele sau, Ion Sinu, au construit caminul cutural din sat, iar tigla, care se afla înca pe acoperisul acestuia, este facuta în fabricuta bunicului din partea mamei,  Ion Stanila, poreclit tiglaru’.
   Nea Niculita, bunicul din partea tatalui însa, era total opus lui tiglaru’: întelept, cu un suflet de aur, el respecta pe toata lumea si-i ajuta pe nevoiasi. „Pâna si sasii scoteau palaria în fata lui”. Sotia lui nea Niculita era din Talmaciu, Ritivoi o chema de fata. Se tragea din acelasi neam cu Ion Ritivoi, despre care nea Mitica mi-a spus ca este cel mai harnic om din câti întâlnise. si el statuse ani buni în strainatate ca sa agoniseasca ceva pentru familie, apoi revenise acasa. Socrii lui nea Niculita aveau o casa mare, în Talmaciu,  în care mai târziu, probabil dupa nationalizare, functionase scoala din sat.
   Pe vremea aceea, Sebesul de Sus avea statut de comuna, iar la conducere era primarul, numit birau; ajutorul primarului era pristavul, omologul viceprimarului de astazi. Paza, era asigurata pe timp de noapte de-un boactar, iar cel care pazea câmpul era cunoscut sub numele de vornic.  Pârgarul era sateanul care batea toba si anunta toate activitatile obstei. De nasterea copiilor, scosul maselelor sau descântatul de deochi, se ocupa vestita moasa a satului. Aveau satenii si purcar, care îngrijea porcii, iar caprarul le pasuna caprele!
   Primarul era primul gospodar al satului. Îmi spune nea Mitica Sinu despre Ioan Manduc, ca a fost primar în Sebesul de Sus vreo 30 de ani. Fusese unul dintre cei mai apreciati primari din împrejurimi. Gospodar desavârsit, primarul învatase multe de la sasi si stia sa-si îndrume si sa-si organizeze bine consatenii. “Lui Ioan Manduc nu-i era rusine sa spuna ca a învatat gospodarie de la sasi” – spune domnul Marius Traian Dumitru din Sibiu, nepotul lui Manduc, astazi în vârsta de 56 de ani.
Obstea sateasca  era organizata cu pricepere si oamenii îsi stiau fiecare îndatoririle de cetateni. Traiau în buna întelegere si cultivau pamântul, chiar daca zona nu era avantajata din punct de vedere climateric, caci satul era la poalele muntilor. Cresteau animale, dar erau si buni mestesugari. Aveau varnita care producea varul necesar constructiilor, o fabrica de tigla – proprietate a bunicului lui Dumitru Sinu, piua pentru seminte, cu care storceau uleiul, teascul de ceara, roata de piatra cu care faceau otet si suc de mere. Nimic din cele necesare nu lipsea acelei comunitati linistite din Marginime!
   Dupa venirea comunistilor la putere, Sebesul de Sus n-a mai beneficiat de statutul de comuna, redevenind  un simplu sat, apartinator comunei Racovita. Sebesenii nu mai aveau primarul lor si rezolvarea oricarei probleme ce tinea de administratia locala necesita deplasarea la Racovita, la primarie.
   Între locuitorii celor doua sate,  relatiile nu erau tocmai bune; se instaurase cu mult timp în urma o oarecare tensiune generata de fapte ale racovicenilor, despre care nea Mitica spune: „Racovicenii erau pentru noi, sebesenii, ca rusii pentru români! Veneau, taiau lemnele din padure, luau pietrele de pe râu si plecau!”
Mai este o poveste veche, de care îsi aduce aminte nea Mitica. Bunicul Niculita îi povestise cum o femeie, care gaurise urechile fetei sale pentru a-i pune cercei, trasese în urechi fir de matase de care atârnase o bucatica de mamaliga, în loc de ceara, iar racovicenii ticluisera niste versuri, considerate a fi defaimatoare pentru sebeseni: Iese Buha din coliba / Cu cercei de mamaliga… Spiritul taranului român a fost întotdeauna neîntrecut. Indiferent ca avea parte de bucurii sau de necazuri, stia sa le aseze în nemuritoare versuri populare, autentice. Umorul niciodata nu i-a lipsit!
   De câte ori mi-a povestit despre Sebesul de Sus, nea Mitica n-a uitat sa presare în conversatie zicale din lumea satului. Nici obiceiurile si traditiile nu le-a neglijat. Acestea sunt pastratoarele valorilor spirituale autentice ale noastre, drept pentru care, niciodata un bun român nu le va uita.
 Sarbatori si traditii populare la Sebesul de Sus
   Mari iubitori ai obiceiurilor populare din acest colt de Românie, locuitorii Sebesului de Sus n-au uitat nimic din mostenirea dobândita de-a lungul vremii, de la înaintasii lor. Poate ca si datorita amplasarii geografice si izolarii acestor locuri de la poalele muntelui Suru, perenitatea si conservarea lor au fost atât de evidente, în România primei jumatati a secolului al XX-lea.
 Astazi, chiar daca se mai pastreaza, cu certitudine ele nu mai au autenticitatea si frumusetea celor din anii copilariei lui Mitica Sinu. Îsi aduce aminte de farmecul sarbatorilor si de traditiile sebesenilor cu mare bucurie, si acum, la ce 85 de ani. Îmi povesteste despre fiecare obicei în parte, de parca le citeste dintr-o carte, si toate sunt în mintea si inima lui, mai vii decât as fi putut crede.
   Floriile
   „De Florii, mergeam în afara satului, toti copiii de la scoala, împreuna cu parintele Tatu, cu doamna preoteasa si cu învatatorul Stoia, fiecare având în mâini ramuri crude de salcie. Cu parintele si domnul Stoia în fruntea noastra si cu doamna preoteasa în urma, intram în sat, iar cei mai mari cântau: Iata zile încalzitoare / Dupa aspre vijelii / Vin Floriile cu soare / si soarele cu Florii // Ceru-i plin de ciocârlii / Vin Floriile cu soare / si soarele cu Florii // Isus vine cu blândete / Ca pe popor sa-l învete / Cu ucenicii pe cale / Asternând hainele sale”. În dimneata Floriilor, parintele Tatu era la biserica de la ora 6 si facea o rugaciune speciala catre Fecioara Maria, spre iertarea pacatelor satenilor. Dupa slujba din Duminica Floriilor, fiecare pleca acasa cu ramuri de salcie sfintite. Masa specifica din acea zi, trebuia sa contina, obligatoriu, peste!
   Postul Pastelui avea particularitatile lui: când mergeau la spovedanie, cei în vârsta, dar mai ales batrânele, duceau parintelui doua sau patru oua, asa era obiceiul. Îsi aminteste cum tot satul, în saptamâna dintre Florii si Pasti, mergea la biserica, la spovedanie si fiecare primea cuminecatura. Tot acea saptamâna, cunoscuta sub numele de saptamâna patimilor, era si saptamâna curateniilor: biserica era ca o femeie frumoasa, împodobita si curata si fiecare îsi curata casa, pentru a astepta Sfintele Pasti. În Joia Mare se tinea slujba celor 12 evanghelii, iar postul din Vinerea Mare era foarte dur. Astfel, în curatime sufleteasca si curatenie trupeasca, sebesenii întâmpinau Sarbatoarea Învierii.
   Sfintele Pasti
   De te aflai în Noaptea Învierii la Sebesul de Sus, nu o puteai uita: se auzea dangatul clopotelor si se batea toaca, si de la întrarea în sat, puteai auzi vocea autoritara a parintelui Tatu, rostind: Deschideti, voi, boieri, portile Raiului, sa intre Împaratul Maririi! si-apoi, Veniti de luati Lumina! –, iar când ajungea în fata Altarului, se întorcea cu fata la enoriasi si le spunea: Bucurati-va, si cei ce-ati postit, si cei n-ati postit! si lumea, având în mîini canile acoperite cu prosoape tesute cu frumoase motive populare, se îndrepta spre locul unde se distribuia prescura stropita cu vin…
În tot acest timp, corul si enoriasii cântau Hristos a înviat! Ne Mitica îsi aminteste de doua voci superbe din satul sau, care se remarcau întotdeauna: vocea lui nenea Vasile Nicula si a lui nenea Vasile Badila.
   Primavara venea întotdeauna si cu sarbatoarea Sfântului Gheorghe! Atunci, feciorii din sat, aduceau cetina de brad si împleteau coroane, pe care le asezau la portile fetelor iesite de pe bancile scolii. Cele care-si gaseau coroana la poarta, se puteau astepta ca feciorii sa vina la ele si sa le stropeasca cu apa, dupa cum era obiceiul.
   Veneau apoi Rusaliile. De Rusalii, slujba de la biserica, pe lânga liturghia obisnuita continea o rugaciune speciala pentru întoarcerea cu bine a oilor de la munte. Între Pasti si Rusalii se tinea Sarbatoarea masurisului , când oile erau duse la pasunat, sus, în munte, dupa ce fiecare proprietar masura cât lapte dadeau oile sale. si ce mese si hore se încingeau la acele sarbatori, de rasunau muntii si vaile de veselia sebesenilor. „Cum ai putea uita asa ceva?”, ma-ntreaba nea Mitica, zâmbindu-mi.   
     Craciunul
   „De Craciun, noi copiii si tinerii eram cei mai bucurosi dintre toti – spune Dumitru Sinu -. În dimineata de Ajun, ne strângeam la capul satului, sa ne organizam si sa mergem la colindat. Cei din josul satului, dormeau la Gheorghe, sau la Dumitru. Cei din mijloc, la Vasile sau la Aurel, iar cei din capatul satului de sus, dormeau la Bucurenciu – cam 10-15 copii se adunau la o casa. La patru dimineata ne luam traista si bâta si plecam la colindat, rostind, cum ne priceam noi mai bine, Nasterea ta, Hristoase, Fecioara sau alte colinde, si n-o faceam pe degeaba: primeam mere, pere sau nuci, 2-3 bucatele de zahar cubic, prune uscate – roscove, asa se numeau – , iar câte-o familie înstarita, ne mai dadea si 2-3 creitari. stiam însa ca nu-s de colindat, nici Toma Tomitii, care ne-ar fi dat carbuni în loc de roscove, si nici Manioc, ca asta avea tot timpul poarta încuiata. Când terminam colinda, unul dintre noi intra în casa pentru a face urarile de cuviinta, gazdei. Sa vezi bucurie pe capul nostru când ajungeam acasa, si numaram darurile primite! Îmi amintesc si-acum ce fericiti eram, iar cei din casa, se bucurau si ei, de bucuria noastra.”
   Ca în multe alte zone ale Transilvaniei, si la Sebesul de Sus, în seara de Ajun colindau feciorii, intrând la fiecare casa, daca erau primiti. Gazdele îi asteptau cu câte-un colac împletit, cârnati si costita de porc si uneori, le dadeau si bani.  În casa în care erau fete, muzicantii ce-i însoteau le cântau si de joc, si-aici se zabovea mai mult. Colindele traditionale erau Viflaimul si Irodul.
   Ceata de tineri se aduna în zilele Craciunului la o casa mai mare si împreuna cu fetele, mâncau si  beau ce capatasera din sat, la colindat, si încingeau hore de neuitat, pâna dimineata în zori. Feciorii care faceau parte din ceata erau condusi de un birau si un pristav, care se ocupau de toata partea de organizare. Vinu-l aduceau de pe Târnave si mâncarea o adunau din sat, iar fetele o gateau. Atunci vedeau feciorii, care si la ce se pricepe fiecare dintre fetele prezente. Fiecare fecior avea numele scris pe trei tarusi: pe unul scria tuica, pe altul, vin si pe al treilea, bere. Cei trei tarusi reprezentau nota de plata pentru fiecare flacau, acolo însemna ce si cât a baut, iar plata se facea de Sfântul Ion, când se terminau sarbatorile…
   „Spiritul Craciunului, atmosfera aceea de sarbatoare de la Sebesul de Sus, cu obiceiurile si traditiile sale,  mirosul îmbietor de sarmale, cârnati afumati si cartabos, aroma cozonacului facut în casa, toate acestea sunt lucruri pe care eu nu le pot uita niciodata” – zice nea Mitica.
   Multe am mai povestit cu el despre sat, si înca multe au ramas necunoscute mie. Dar m-a interesat si Sebesul de Sus, de astazi, fiind curios sa cunosc cât mai mult despre satul românesc la începutul mileniului trei, comparativ cu cel de care-mi auzisem atâtea lucruri, de la neobositul meu prieten-povestitor, Dumitru Sinu.
   La  Sebesul de Sus – în mijlocul verii lui 2011
   N-am rezistat tentatiei de a afla cum este astazi Sebesul de Sus. Calatoria facuta în satul lui Mitica Sinu, n-a fost imaginara ci absolut autentica, pentru ca tot ce am aflat, mi-a parvenit chiar  de la un reporter care s-a deplasat la fata locului, în Sebesul de Sus, la mijlocul verii lui 2011…
   Sebesul de Sus este pe cât de linistit, pe-atât de primitor ; un sat pur românesc, de la începuturile lui, fara colonizari sasesti sau unguresti, fara infiltratiile altor culturi, înafara uneia singure, apartinând poporului român, ce-a dainuit aici peste veacuri.
   Dupa marele exod de emigrari, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, când mai bine de un sfert din populatia localitatii a luat drumul strainatatii, cei ramasi în sat au continuat sa existe si sa mentina frumusetea si valorile naturale si spirituale ale locurilor si oamenilor de la poalele masivului Suru, cu toate furtunile economice, sociale si politice care-au lovit România, de atunci si pâna astazi. Au trecut prin colectivizare, tovarasie si acum, în ultimii 21 de ani trec printr-o forma de capitalism autentic, românesc, pe care Iustina Cercel, o simpatica consateanca a lui nea Mitica, îl numeste hurdu-burdu asta de capitalism…
   De la cimitir, care se afla la intrarea în sat, si pâna în capatul opus al lui, locuiesc 312 familii, înca alte 38 la padure, si în jur de 20-25 de familii de tigani. Acestia din urma au cumparat locuri de la sebeseni si si-au ridicat case. Nu fac probleme nimanui, îsi vad de treaba lor: aduna fructe de padure, ciuperci sau fac comert cu lemne. În capatul satului, spre valea Moasei, lânga padure, s-au construit o gramada de vile moderne. Multi sibieni cu dare de mâna, avocati, medici si oameni de afaceri au gasit aici o oaza de liniste, într-un peisaj mirific, la poalele muntilor Fagaras.
   Satul are canalizare, gaz metan,  conducte de apa trase la fiecare casa, dar se mai pot vedea pe ici-colo si fântâni, prin curtile oamenilor. Sebesul de Sus este un loc ideal pentru dezvoltarea agroturismului.
   Prin accesare de proiecte finantate de Uniunea Europeana, s-au obtinut bani cu care s-a refacut o parte din soseaua care duce la Sebesul de Sus, si care, la ora actuala, este la nivel european. Probabil procesul de refacere a infrastructurii va continua, tot pe bani europeni. Proiectele însa sunt foarte costisitoare si de durata.
   sapte magazine private deservesc cetatenii satului, un han rustic, cu terasa, restaurant, si chiar un bar de noapte, pentru distractia tinerilor.
   Caminul cultural, proaspat renovat, înca mai poarta urmele lui Ion tiglaru’, bunicul lui nea Mitica Sinu, deoarece acoperisul este din tigla fabricata în manufactura lui.
   Majoritatea sebesenilor de astazi sunt meseriasi, zidari, constructori, mostenind de la înaintasii lor dragostea si respectul fata de munca si de semeni. Multi sunt crescatori de animale, în curtile lor gasesti oi, capre, cai, vaci. În trecut existau fabricutele de tigla, ulei, caramida si moara comunala, de care stim de la Mitica Sinu. Acum, din pacate, nu mai  exista locuri de munca de acest gen.
   Tinerii muncesc în strainatate dar se întorc, si-au construit case frumoase sau le-au renovat pe cele vechi. Doar cei plecati dupa al Doilea Razboi Mondial n-au mai revenit în sat, decât în vizita. Era si normal, cum sa se întoarca în timpul comunismului?!
   La anul, locuitorii Sebesului de Sus, în cooperare cu cei plecati definitiv sau periodic din sat, intentioneaza sa organizeze o mare sarbatoare: întâlnirea fiilor satului. Sandra, fiica lui nea Mitica, va fi prezenta, cu siguranta ! Ea merge în fiecare an la casa bunicilor sai si copiii ei sunt îndragostiti de locurile acestea si de oamenii din sat, desi sunt francezi suta la suta; mama lor, fiica lui nea Mitica, le-a insuflat aceasta apropiere si dragoste fata de locul si neamul din care se trage, prin filiatie paterna.
   De la începutul anului 2011 si pâna de Sfântul Ilie, zece perechi de tineri si-au unit destinele în Sebesul de Sus. Cu zece nunti în jumatate de an, putem spune ca satul este înca tânar, cu viitor optimist. Are gradinita si scoala generala, la care învata copiii din clasele I-IV, iar pentru cei din clasele V-VIII, primaria din Racovita trimite zilnic un microbuz, care duce si aduce copiii de la scoala generala din Racovita.
   Biserica ortodoxa, în care încap aproximativ 1000 de persoane, a fost renovata nu de mult timp. Preotul satului detine un registru, pe care sebesenii îl numesc Cartea deAur a satului. În el se gasesc listele donatorilor ce au contribuit la renovarea si dotarea acestui lacas de cult. Nea Mitica Sinu este unul dintre cei care au donat cei mai multi bani. El a finantat realizarea picturilor din biserica din sat.
   Exista si o monografie a Sebesului de Sus, facuta de catre Dumitru Stanila, tatal doamnei profesor Luciana Stanila, o fiica a satului cu înalte performante academice. Este doctor în stiinte medicale, profesor la Universitatea de Medicina si Farmacie Iuliu Hatieganu , din Cluj Napoca. Locuise în copilarie peste drum de casa lui nea Mitica si asemeni lui, este o mare iubitoare a satului natal si o prietena  de suflet a familiei Sinu. Dupa pierderea celor dragi din familia sa, doamna Stanila a vândut casa parinteasca unei familii nevoiase.
   De familia Sinu îsi aduc aminte, majoritatea satenilor, dar mai ales cei care au o vârsta apropiata de-a lui nea Mitica. Nu mai este niciunul dintre frati în sat : Iosif Sinu (Sâvu, cum îi zic satenii) locuieste la Sibiu, nea Mitica, în Statele Unite iar Ion si Nicolae, ceilalti frati, nu mai sunt printre cei vii. Doar câteva rude prin alianta si câteva mai îndepartate mai vietuiesc în Sebesul de Sus.
  Dar daca vrei sa afli mai multe despre familia lui nea Mitica, ideal este sa vorbesti cu nenea Vasile Ionascu, fostul crâsnic al bisericii din sat, cel mai vârstnic sebesean. Are 96 de ani si traieste împreuna cu sotia, ceva mai tânara, în vârsta de numai 86 de ani. si-au amintit de tinerete cei doi, si de familia Sinu, de nea Niculita si de tetea tiglaru’, de nea Mitica si fratii sai si spera, ca la anul, la întâlnirea fiilor satului sa-l vada si pe Dumitru si pe Sâvu (Iosif) Sinu în sat ! Nenea Vasile are pensie si de la biserica si de veteran de razboi. Zice ca a fost bine si pe vremea comunistilor si e bine si acum. E un om împacat cu viata, linistit si întelept. A fost în razboi, a ajuns în Rusia si-si aminteste ce bogata era Ucraina pe vremea aceea, când au primit ajutoare de la americani.  Batalioanele românesti mergeau în urma nemtilor,  sa-i alunge, asa a ajuns nea Vasile în Cehoslovacia, a trecut muntii Tatra. Când s-a terminat razboiul, din Cehoslovacia a venit pe jos acasa…Te minunezi când auzi câte a îndurat bietul om, si uite, totusi, a ajuns la 96 de ani.
   O sebeseanca interesanta si foarte isteata este domnisoara Iustina Cercel. A fost contabila la Cooperativa de consum din Avrig si acum, la 76 de ani, are o pensioara bunicica. Dar se ocupa si de gospodarie: doua capre si-un cal are în ograda, munceste înca pamântul si tare-i place vara sa faca fân si otava ! Locuieste cu fratele sau, Rusalim, care-si aminteste bine de nea Mitica. Casa lor este construita în stil sasesc, prin 1935, si pe vremuri, au avut brutarie în ea.
   În Sebesul de Sus mai sunt înca casele celor plecati prin strainatate: unele sunt goale, închise cu toate amintirile în ele, asteptându-si stapânii, odata la nu stiu cât timp, sa vina în vizita, acasa…În altele a mai ramas câte-un parinte care n-a vrut sa se dezradacineze si sa-si urmeze copiii prin tari straine. Asa este mama lui Ioan Radu, unul dintre sebesenii (destul de multi) care locuiesc în Detroit, Michigan. De curând au fost în sat Ligia Podorean care locuieste acum în Spania si Dumitru Capatâna, din Statele Unite si au promis consatenilor lor ca se vor implica în organizarea sarbatorii satului din 2012.
   În general, gospodariile sunt mari în Sebesul de Sus. Ele sunt alcatuite din doua case, unite printr-o poarta mare, boltita, în mijloc cu o curte mare, sa poti întoarce carul cu boi, iar în spate au anexele (grajduri, cotete etc).
   Nu departe de localitate, se afla cascada Chiisoara, unde cred ca si nea Mitica a ajuns sa se scalde, macar o data, în copilaria sa. La vreo 2 kilometri de la iesirea din sat, de vrei sa iei o cursa CFR, locala, te întâmpina halta Sebesul de Sus. Dincolo de calea ferata e Oltul, iar la vreo 500 de metri în amonte, o noua si moderna hidrocentrala, care de-abia a fost inaugurata. Cam asa se poate descrie ceea ce poti vedea la Sebesul de Sus, la mijloc de vara 2011…
  De multe ori, când îmi  vorbeste despre satul lui natal, Mitica Sinu îl aminteste pe Iosif, singurul dintre fratii sai ramas în viata. 
   Zidind biserici, înalti cetati de suflet – Iosif Sinu
   Iosif Sinu s-a nascut la 4 iunie 1923, în Sebesul de Sus. Este al treilea copil dintre cei cinci nascuti în familia Sinu, mai mare cu trei ani decât nea Mitica si singurul dintre frati, care mai este în viata. Traieste la Sibiu, unde se bucura de o viata linistita, presarata de amintirile celor dragi.
   A avut o viata plina de realizari de care este mândru, amintindu-si cu mare drag de fiecare edificiu ridicat cu munca si priceperea sa.
 Înca din tinerete a deprins meseria de zidar. Este cunoscut faptul ca în satul sau natal, zidaria era o meserie traditionala. Tatal sau a fost un renumit constructor de case în toata Marginimea, nu numai în Sebesul de Sus, a fost unul dintre cei mai iubiti si respectati meseriasi ai locurilor acelora. Pâna si sasii, recunoscuti prin conservatorismul si nationalismul lor, l-au agreat si respectat. Pacat ca s-a stins din viata într-un accident stupid,  la doar 75 de ani – îmi spune Iosif Sinu în recenta noastra convorbire telefonica  – ar mai fi putut trai. Venea de la târg, de la Avrig, cu caruta. La impactul cu un obstacol aparut în  fata carutei, tatal meu, Ion Sinu, a cazut si roata carutei i-a trecut peste gât. În zadar a stat Arthemiza, sotia mea, lânga el încercând sa-l ajute, a plecat sus, la cer…
    Putem spune ca zidaria a mostenit-o de la tatal sau. Învata bine meseria aceasta si o face cu daruire si pricepere. Studiaza, devine un constructor renumit si ajunge sef de lucrari al mai multor proiecte de amploare din Sibiu si zonele adiacente. Câteva din capodoperele sale, pentru ca ceea ce a construit Iosif Sinu se bucura din plin de acest rang, sunt manastirea de la Sâmbata de Sus, una dintre cele mai frumoase edificii de acest fel din tara Fagarasului, apoi doua biserici la Cisnadie, biserica din comuna Slimnic, catedrala de pe strada Gheorghe Dima din Sibiu – toate adevarate opere de arta înaltate în prezenta si sub conducerea si priceperea sa de netagaduit. E multumit de ce a realizat în viata si îsi traieste batrânetea frumos, mângâindu-si sufletul cu amintirile celor dragi.
   S-a casatorit cu Arthemiza, fiica avocatului Vasile Chivu, o fata educata si sufletista, crescuta într-o familie de întelectuali (mama ei era profesoara). Au avut o viata de cuplu frumoasa, iar bucuria le-a fost sporita de nasterea celor doi copii: Gabriel si Corina.
   Sotia s-a a încetat din viata la 13 octombrie 1995. Arthemiza mai avea o sora, pe Daniela, care a fost medic în sud, la Turnu Magurele.
   Copiii nu-i sunt în tara, amândoi sunt medici si locuiesc la Frankfurt, în Germania.
Gabriel, este medic anestezist – îmi spune Iosif Sinu –  este casatorit, iar sotia lui are aceeasi specializare. Corina, fiica mea, este stomatolog. Sotul ei e inginer, el este sas, au fost colegi la Liceul Brukenthal de-aici, din Sibiu. Aflu de la Iosif Sinu ca nea Mitica locuia la Paris când nepotii sai au emigrat. Pentru început, s-au dus la el, în Franta. Au întâmpinat însa greutati cu echivalarea studiilor liceale, si asa ca au decis sa plece în Germania. Acolo au urmat cursurile facultatiii de medicina. Daca astazi Corina este stomatolog, asta se datoreaza lui fratele meu, Mitica – îmi spune Iosif Sinu -. El a avut grija s-o îndrume spre stomatologie.
   Am trecut împreuna cu Iosif Sinu, cateva minute prin istoria familiei… Am gasit aceeasi consideratie pentru parinti si bunici, ca din partea lui nea Mitica. Imaginea tatalui, exemplu de omenie, pricepere si daruire, pe care copiii sai l-au urmat. Apoi amintirea bunicilor, cei doi, atât de cunoscuti oamenilor si vremurilor acelora de demult, amintire care-a ramas un talisman de pret în sufletul nepotilor. Stând de vorba cu nenea Iosif am aflat si cum a deprins tiglaru’, bunicul Ion Stanila, din partea mamei, mestesugul fabricarii tiglei si caramizilor: facuse razboiul si statuse o perioada în Rusia Ion Stanila, zis tiglaru’. Acolo, la rusi a învatat el meserie si când s-a întors acasa si-a facut propria-i fabrica. Era un om înstarit, dar cam dur, încheie Iosif Sinu, scurta relatare despre familia sa.
   Stând de vorba cu Dumitru Sinu, am rasfoit împreuna zeci de pagini cu însemnari despre sat si despre sebeseni. A scris de toti si de toate câte si-a amintit. Ma întrebam, când a avut timp  sa scrie maldarele de hârtii si de caiete legate frumos, pe categorii, pentru ca stiu ca a muncit din greu o viata-ntreaga, pentru a se realiza. Parca intuindu-mi întrebarea, mi-a povestit despre insomniile sale…
   „De când eram copil, eu nu am avut somn!”
   „Nu puteam sa dorm decât foarte putin, în fiecare noapte, meteahna pe care am avut-o toata viata. Cred ca este o boala, cu toate ca eu n-am fost bolnav niciodata. Nici râia de la internatul scolii nu s-a prins de mine! Vederea, auzul, dantura, astea au îmbatrânit odata cu mine… Mi-amintesc ca vara, pe când aveam vreo patru ani, ma culcam cu fratii mei mai mari în sopru, pe otava. Eu le faceam culcusul. Ei vorbeau o vreme, mai oftau, gândindu-se la mama noastra care murise, nu demult, dar adormeau mai repede. Eu nu puteam…  Voiam sa fie mama cu noi. Îmi lipsea mult, cu toate ca nici n-am cunoscut-o prea bine. Ma sculam din culcusul meu si mergeam pe afara. Daca era senin, numaram stelele de pe cer. Când ajungeam la 20, fiindca nu stiam sa numar mai departe, ziceam si înca una si înca una… Ma uitam la stele si îmi închipuiam ca acolo este mama, care se uita la mine din cer, de sus.” 
   Întelept si iubitor, îngrijorat de nesomnul micutului sau, tatal lui nea Mitica îi spunea sa faca o cruce pe perna, înainte de a se culca… Copilul, ascultator, facea crucea si zicea: „cruce-n cer, cruce-n pamânt, cruce-n locu-n cari’ ma culc”, în loc sa zica rugaciunea… Ma, roaga-te lui Dumnezeu! – îl îndruma tatal, pe micutul nepriceput care stia însa, de la bunicul Niculita, rugaciunea, si, în final, apuca s-o spuna: „Sa ierte Dumnezeu pacatele lui mama Eva, ale mumii Ana, ale sorei mele”… Din nou tatal intervenea: Da-ne, Doamne, sanatate! iar Mitica continua: „la boi, la cal, la bivolita, la porci, la gaini, la pisici”, pâna tatal se satura de nepriceperea-i copilareasca si-l expedia la culcare: Culca-te, ma, si dormi! Nici macar rugaciunea nu poti s-o zici ca lumea!
   Mai târziu, ducând cu el în lume aceasta mostenire, Dumitru Sinu i-a gasit leacul, refugiindu-se în lumea fascinanta a cartilor, citind enorm sau adunându-si amintirile în sutele de file scrise de mâna. Doamna Nicole, sotia sa, marturisea ca aprindea lumina de 30 de ori pe noapte si citea cam sapte ore pe zi. Asa a reusit sa adune o multime impresionanta de note si notite, caiete întregi pline cu gândurile si amintirile sale. 
    „Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib!”
   Fratii lui mai mari îl luau întotdeauna peste picior si-i spuneau ala mic, stângaciu, iute ca piperu’, asta care n-are somn sau, mai rau, ma, tu nu faci nici cât o ceapa degerata,  tu n-ai sa stii sa mâi boii si nici sa calaresti, si alte apelative care dezarmau, fireste, copilul din el.
   Pe masura ce a crescut, devenind barbat în toata firea, Dumitru Sinu a vrut sa-si demonstreze, lui însusi în primul rând, si-apoi celor care-l considerau atât de stângaci, ca va ajunge acolo unde a dorit: un om împlinit si multumit de viata si realizarile sale, infirmându-le supozitiile.
   N-a facut scoli înalte, pentru ca au fost vremurile de-asa natura, posibilitatile erau limitate. A absolvit doar liceul, la Sibiu, însa scoala vietii i-a folosit mult în tot ce-a întreprins, fiind un autodidact, stiind sa învete din experientele celorlalti, înconjurându-se cu prieteni inteligenti si valorosi si tinând pasul cu acestia, printr-o continua modelare a caracterului sau, prin acumulari substantiale în sfera cunoasterii, pentru ca nea Mitica are o cultura generala de invidiat. Dar toate acestea ar fi fost fara valoare daca n-ar fi luptat din rasputeri sa-si pastreze statutul de om.
   A daruit celor care erau în nevoi fara sa astepte recompense, generozitatea lui fiind recunoscuta peste tot, inclusiv în rândul rudelor sau consatenilor sai. Iar recompensa a primit-o de la Dumnezeu!
   Dupa ce a muncit din greu, ani multi la rând, prin Franta, Canada si Statele Unite ale Americii, si sansa i-a mai si surâs, iata ca visul american i se împlineste si detine, pe rând, trei hoteluri proprietate privata: unul în Long Beach, California, apoi la Reno, în Nevada si în final, în Phoenix, Arizona. Acesta din urma poarta numele CORONADO, care citit arabeste, de la coada la cap, nu înseamna altceva decât O, DA, NOROC! Nea Mitica Sinu recunoaste ca a avut noroc cu carul, si-mi spune zâmbind: „Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib!” Mereu foloseste butade din lumea aceea patriarhala, a satului ce-l poarta în suflet…
    De când n-ati fost la Sebesul de Sus? – l-am întrebat pe nea Mitica. “Sunt zece ani de-atunci, am fost în sat în anul 2001”, mi-a raspuns dumnealui. Am vrut apoi sa aflu, din curiozitate, ce sentiment l-a încercat când a intrat în sat, dupa atâtia ani…”Erau toti straini, si eu eram strain pentru ei. Nu mai era nici România ce-a fost odata”…

Octavian Curpas

Preotul GHEORGHE TATU din Sebesul de Sus – Temnita pentru spovedanie!

Preotul Gheorghe Tatu din Sebesul de Sus, militant activ împotriva comunismului, a fost una dintre victimele  ticalosului regim instaurat la 23 august 1944 în România. În anul 1953 ajunge dupa gratii si petrece zece ani din viata în temnitele comuniste, în timp ce famila sa suporta consecintele. Informatiile despre dosarul preotului Gheorghe Tatu sunt lapidare iar motivele arestarii sale, de-a dreptul hilare: Preotul Gheorghe Tatu din Sebesul de Sus, Sibiu a fost arestat si condamnat pentru ca a spovedit persoane urmarite de securitate! – scrie în dreptul numelui sau, în listele cuprinzând preotii arestati în acea perioada. Lipsa de dovezi, desi atitudinea si actiunile preotului fusesera, fara îndoiala, anticomuniste, au condus, probabil, la fabricarea de acuzatii.
Drama familiei Tatu din Sebesul de Sus am aflat-o de la Doina Tatu (casatorita Nicula), care mi-a povestit mai pe larg despre cele întâmplate în copilaria si tineretea sa, la Sebesul de Sus, si nu numai. Ea a fost recent în vizita la Dumitru Sinu la Phoenix, Arizona. Nici cei 63 de ani de când nea Mitica a plecat din tara si nici miile de kilometri care-i despart, n-au umbrit prietenia care s-a sudat cu multi ani în urma, în satul copilariei lor. Doar patina timpului si-a lasat amprenta asupra celor doi, aflati astazi la vârsta senectutii, lasându-le însa la fel de vii, amintirile.
Drama preotului Gheorghe Tatu – detinut politic!
Gheorghe Tatu este ultimul dintre cei sapte copii ai lui Ion Tatu, multi ani primar în Sebesul de Sus, la începutul secolului XX. Vede lumina zilei în satul de la poalele masivului Suru, din muntii Fagaras, la data de 1 aprilie 1909. Scoala primara o face în satul natal, iar apoi urmeaza cursurile Scolii Pedagogice din Sibiu. Îsi continua studiile tot la Sibiu, si în anul 1932 absolva cursurile Facultatii de Teologie Ortodoxa din orasul de pe malul Cibinului.
Facultatea de Teologie Ortodoxa din Sibiu este cea mai veche institutie de acest gen din tara. Înfiintata în 1786, ca Scoala Teologica, reorganizata sub conducerea lui Gheorghe Lazar, în 1811, functioneaza neîntrerupt pâna astazi. În perioada 1948-1990, sub numele de Institut Teologic de Grad Universitar, a fost una dintre cele doua scoli teologice ortodoxe de rang universitar din România, care au pregatit slujitorii Bisericii Ortodoxe. Din 1990 devine parte componenta a Universitatii din Sibiu.
În anul 1933, Gheorghe Tatu se casatoreste cu Eudochia Spârlea, din Avrig, nepoata preotului Cârdea. Nascuta în Avrig, la 30 ianuarie 1906, Eudochia face clasele primare în satul natal, dupa care urmeaza cursurile Scolii Normale din Cluj. Dupa casatorie, îsi urmeaza sotul care slujeste ca preot în Sebesul de Sus si lucreaza aici ca învatatoare.
Era o moda a vremii ca tinerii preoti sa se însoteasca cu învatatoare, mai ales în mediul rural, fenomen arhicunoscut în traditia satului românesc: o combinatie fericita, scoala si biserica facusera dintotdeauna casa buna împreuna! Nea Mitica Sinu si-a adus aminte, la un moment dat, de sarbatoarea Floriilor. Mi-a povestit atunci, cum toti copiii de la scoala, în frunte cu învatatorul Stoia, parintele Tatu si doamna preoteasa, mergeau în dimineata Floriilor în afara satului, ca apoi sa revina pe ulitele lui, frumos încolonati, cu cei doi barbati în fata si doamna Eudochia în urma lor, într-o procesiune emotionanta, purtând ramuri de salcie în mâini, si cântând pricesne specifice Floriilor.
La 19 august 1934, casa preotului Tatu se umple de bucuria venirii pe lume a unei fetite dragalase, care va purta numele Doina. Fericirea tinerei familii sporeste în 1937 când se naste primul baiat, Septimiu Bujor Tatu si mai apoi, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, în 1941, când vine al treilea copil care poarta numele tatalui, Gheorghe, si este rasfatatul familiei. Îmi povestea Doina Tatu ca celui mic, toata familia îi spunea Puiu!
În ciuda greutatilor inerente aparute pe vreme de razboi, familia preotului Tatu era fericita si privea cu încredere spre timpuri mai bune.
Regimul comunist proaspat instaurat era în plina ascensiune. Însa încet, încet a început sa-si arate dintii de fiara, manifestându-si influenta nefasta în toate mediile sociale. Se produsese o adevarata rasturnare a valorilor si începuse prigoana împotriva slujitorilor bisericii si a celor care nu rezonau cu ideologia comunista. Nemultumirile se înmulteau vizibil si lupta rezistentei anticomuniste se intensificase.
Injustitiile practicate de un sistem ticalosit, aflat în distonanta cu idealurile poporului român, pe fondul unei campanii puternice de discreditare a bisericii, în favoarea  comunismului ateist, îl determina pe Gheorghe Tatu sa se ralieze miscarii anticomuniste, devenind militant activ. Inteligenta preotului si totodata, precautia, îl ajuta sa se strecoare prin filtrul securitatii, care nu-i gaseste motive plauzibile de arestare. Dar cum de ghearele temutei securitatii nu aveai cum sa scapi, motivele arestarii sale din 1953 sunt, probabil, fabricate: este arestat si condamnat pentru spovedirea persoanelor urmarite de securitate! Ce hilar!
Comunismul instaurat în Europa primei jumatati a secolului XX s-a napustit ca o fiara asupra oricaror forme de credinta care nu urmau doctrina comunista, în tarile care i-au cazut victima, printre care si în România. Conflictele între laicii orbiti de comunism si biserica, pe fondul permanentelor framântari generate de actiunile rezistentei anticomuniste în diferitele ei forme, ofereau reprezentantilor bisericii doua posibilitati: fie mentinerea si sustinerea ideilor lor, purtând manifestul rosu în buzunar, fie convertirea lor peste noapte în comunisti cu crucea de gât… Gheorghe Tatu însa si-a purtat crucea în spiritul acelorasi idei, razbatând prin jungla comunista si ramânând fidel convingerilor sale.
Un complet de judecata de la Tribunalul Brasov îl judeca si-l condamna la zece ani de închisoare. Ceea ce a îndurat în anii de detentie Gheorghe Tatu, numai el si Dumnezeu au stiut! Conditiile din închisori si ororile unui regim draconic din interiorul lor au facut multe victime. Scapa cine poate sau cine rezista! Dupa aproape zece ani de perindare prin temnitele comuniste de la Sibiu, Codlea, Aiud, Gherla, Salcia si  Periprava, este eliberat în toamna anului 1962. 
Arestarea preotului Tatu a avut o puternica rezonanta în rândurile enoriasilor sai. Fusese un om de omenie, un preot dedicat meseriei sale si în primul rând un om cu suflet mare.
“Nu pot decât de bine sa-mi amintesc de popa Tatu –  spune nea Mitica – nimeni nu avea o vorba rea de spus de el si de doamna Eudochia. Nu exista satean care sa fi avut nevoie de sfatul sau sprijinul sau, sa nu-l primeasca! Era trup si suflet pentru obstea sateasca, doar era fiu de primar! Îmi aduc aminte cum doamna preoteasa le învata pe fete lucru manual, gospodarie si multe lucruri folositoare în viata. Era o femeie de exceptie, care punea mult suflet în profesia ei. A adus razboiul de tesut la scoala ca sa le învete pe fete sa teasa. Ieseau din mâna fetelor, sub îndrumarea doamnei Eudochia, niste lucrusoare minunate, de la prosoape cu motive nationale, la tot felul de covorase si perdele, pe care le vindeau, iar cu banutii adunati erau cumparate diverse materiale si lucruri trebuincioase scolii”.
Imediat dupa arestarea preotului, sotia sa este data afara din învatamânt, constituind un pericol si în acelasi timp, un exemplu negativ pentru elevii sai, însa doar în conceptia comunistilor. Eudochia Tatu era o femeie foarte apreciata si o dascalita desavârsita pentru comunitatea din Sebesul de Sus.
Ramasa fara loc de munca, cu trei copii de crescut, preoteasa Eudochia Tatu îsi ia copiii si se muta la Avrig, în satul sau natal.
Dupa ce iese din închisoare, în 1962, preotul lucreaza pe unde poate pentru a-si câstiga existenta si a-si întretine familia, din care lipsise aproape zece ani. La început si-a gasit de lucru la Codlea, apoi a lucrat ca pontator la uzina de la Mârsa, pâna când a reusit sa obtina reabilitarea si revenirea în rândurile preotimii. A fost un proces anevoios dar fiind un om perseverent si demn, a reusit sa obtina o parohie, de data aceasta în localitatea Bradu.
Doamna preoteasa s-a angajat ca si contabila la o fabrica de sticla, unde a lucrat pâna la vârsta de pensionare.
Parintele Gheorghe Tatu s-a stins din viata la data de 15 iulie 1975 si a fost înmormântat la Avrig. Eudochia Tatu si-a urmat sotul dupa multi ani. A trecut în eternitate la 29 martie 1999, fiind înmormântata alaturi de sotul ei si lasând în urma imaginea unei femei admirabile.
Dar copiii preotului au suportat consecintele convingerilor si actiunilor anticomuniste ale tatalui lor. Rând pe rând, toti trei s-au confruntat cu tot felul de piedici în procesul de formare profesionala.
“Greselile” parintilor… necazurile copiilor!
Când Gheorghe Tatu a fost arestat, fiica sa, Doina, era studenta în anul I la matematica, la Cluj, iar baietii erau minori. Dosarul penal al tatalui îi aduce mari necazuri tinerei studente. Era pe punctul de a fi exmatriculata din facultate însa, printr-un noroc fantastic, reuseste sa ajunga la rectorul Universitatii clujene, care, pe vremea aceea, era Raluca Ripan, un nume stralucit al chimiei românesti. Doina Tatu a gasit întelegere si sprijin din partea Ralucai Ripan, reusind sa-si termine studiile începute la Facultatea de Matematica clujeana. Era o studenta buna si nu era responsabila de convingerile politice ale parintelui sau.
Academicianul Raluca Ripan a fost o proeminenta personalitate a scolii de chimie clujene, prima femeie-rector din istoria institutiilor de învatamânt superior din România, ctitor, si primul director al Institutului de Chimie din Cluj, care începând cu anul 1994 îi poarta numele.
Nici baietii familiei Tatu n-au fost scutiti de repercursiunile actiunilor tatalui lor, resimtindu-le mai ales, dupa terminarea liceului.
S-au înscris amândoi la facultatea de medicina umana, de unde au fost ulterior exmatriculati, datorita originii nesanatoase pe care o aveau: proveneau dintr-o familie cu un tata anticomunist, dusman al partidului…
Dar au perseverat, nu s-au dat batuti si s-au înscris la Facultatea de Medicina Veterinara, pe care au absolvit-o.
Cel mare, Bujor, a fost repartizat mai întâi la Ceala, în judetul Arad, iar ulterior s-a transferat la Avrig, unde locuieste si astazi, în casa parinteasca.
Mezinul familiei Tatu, Puiu (Gheorghe), a lucrat si a locuit multi ani la Sfântu Gheorghe, în judetul Covasna.  Acum însa, la pensie, s-a mutat si el la Avrig, în casa bunicilor sai, care este lânga casa lui Bujor.
 “Doar eu nu sunt acasa, la Avrig – îmi spune Doina Nicula – eu mi-am urmat ursitul, dar nu sunt departe de fratii mei, locuiesc la Sibiu”.
Matematica e ca o fata frumoasa…
          “Îmi amintesc cu drag de parintele Tatu, de doamna învatatoare  Eudochia, de copiii lor, dar mai ales de fata popii (Doina) care s-a maritat cu cel mai bun prieten al meu”, mi-a spus odata nea Mitica.
Asa am aflat si eu, tocmai de la fata popii! Gratie sprijinului acordat de rectorul  Raluca Ripan, Doina Tatu termina facultatea si se casatoreste cu Emilian Nicula. Amândoi au fost studenti la Cluj. Unindu-si destinele, cei doi erau hotarâti sa-si întemeieze o familie si sa se bucure împreuna de viata.
De profesie inginer chimist, sotul Doinei obtine un loc de munca la Combinatul Chimic din Fagaras si în 1956, cei doi tineri se muta aici. Doina va lucra ca profesor de matematica  în cadrul Liceului Radu Negru.
Acest liceu, astazi cunoscut sub numele de Colegiul National “Radu Negru”, este cea mai veche institutie de învatamânt secundar din Tara Fagarasului, fondata la 13 septembrie 1869, de catre carturarul transilvanean Ion Codru Dragusanu, care îi da si numele  “Radu Negru”. Demni de numele si prestigiul colegiului sunt si cei care au deslusit tainele cunoasterii pe bancile sale. Este suficient sa-i amintim aici pe ilustrul scriitor, poet si eseist Octavian Paler, sau pe Paul Goma precum si alte nume stralucite ale culturii si stiintei românesti, ca sa evidentiem valoarea educativa a institutiei.
 “Matematica e ca o fata frumoasa – spune Doina Nicula, cu nostalgie în glas -, daca esti atent cu ea, atunci te place. Daca doua zile o neglijezi, îti întoarce spatele. Totodata, matematica formeaza caractere!”
Accentuând faptul ca fagarasenii erau oameni isteti si ambitiosi, carora le placea cartea, Doina Nicula mi-a spus ca este mândra de generatiile care i-au trecut prin mâna. Unii dintre elevii sai au ajuns profesori universitari, medici, academicieni. Printre acestia se numara si Laurentiu Streza, pe numele de mirean Liviu Streza, mitropolitul Ardealului.
Sotii Nicula au fost apreciati în colectivele în care au lucrat si multumiti de rezultatele muncii lor, fiecare facându-si meseria cu pasiune si daruire. Doina, un priceput profesor de matematica, Emilian un inginer chimist specializat si în operatiunile de export – ceea ce i-a deschis portile spre lume. A fost în multe tari ale lumii, l-a fascinat Egiptul, a ajuns si în El Salvador, America de Sud, a calatorit foarte mult în interes de serviciu.
S-au bucurat de viata, si-au petrecut concediile departe de casa, la mare sau la munte. Preferau însa muntele!
Doina Nicula s-a pensionat în 1989, la doi ani dupa ce Emilian se pensionase de boala (1987). Din pacate, în 2003, la 74 de ani, se stinge din viata. Sotii Nicula au avut o casnicie fericita, s-au respectat si s-au iubit timp de 47 de ani, si-au fost aproape si la bucurie si la necaz. Vorbindu-mi de sotul ei, Doina Nicula nu are decât cuvinte de lauda la adresa lui: ”A fost un bun inginer, un tata desavârsit, un sot iubitor, un om cult, corect, vesel si în plus stia sa cânte foarte frumos”.
Produsul dragostei lor este un baiat, Horea, de profesie inginer, care din 1990 s-a stabilit în Belgia, în orasul Spa. Este casatorit cu o fosta colega, tot  Doina o cheama, ca pe mama lui. I-au daruit Doinei si lui Emilian Nicula o nepoata, pe Alexandra, absolventa de  facultate la Bruxelles, în prezent masteranda, tot în capitala europeana.
Chiar daca s-au stabilit în Belgia, Horea si Doina Nicula viziteaza destul de des România. Si mama lui a ajuns de mai multe ori în Belgia. Am întrebat-o pe doamna Nicula ce parere are despre Belgia. “Este ca o gradina civilizata – raspunde fata preotului Tatu – cu oameni politicosi, prietenosi, civilizati. Ma simt foarte bine când merg acolo”.
Doina Nicula a învatat engleza si franceza la nivel de conversatie. Poliglotul familiei era însa sotul ei: “Emilian vorbea cursiv germana, italiana si spaniola, dar nu vorbea engleza. Fiul meu l-a  mostenit – zice Doina -, el are o pasiune exacerbata pentru limbile straine. Vorbeste perfect franceza, neerlandeza (limba care se vorbeste în Flandra si zona Bruxelles),  engleza si italiana”.
Cu toata drama petrecuta în familia preotului Gheorghe Tatu din Sebesul de Sus în vremurile tulburi de dupa venirea regimului comunist la conducerea României, iata ca urmasii lui, au reusit sa depaseasca stavilele ridicate în calea lor si nu si-au facut parintele de râs: au devenit buni profesionisti si au ramas, precum parintii lor, oameni de omenie.

Octavian Curpas

NICOLE SINU – Cea mai românca dintre canadience!

Tu vei fi sotia mea!”, au fost cuvintele lui Dumitru Sinu, imediat ce a zarit-o pe Nicole, tânara si frumoasa canadianca ce-l întâmpinase cu zâmbetul ei fara seaman într-un magazin din Montreal, în urma cu o jumatate de secol. El – chipesul barbat în floarea vârstei, la cei 37 de ani înca burlac, ea – copila de 19 ani, plina de viata si  curata ca lacrima, dupa cum îi spusese propriul sau duhovnic, se plac si se iubesc din prima clipa, iar dupa trei luni îsi unesc vietile în sfânta taina a casatoriei.
O viata tumultoasa, traita frumos de un cuplu cu puternice radacini în pamântul dragostei, îi uneste pe cei doi si îi tine alaturi, la bine si la rau aproape 50 de ani. si odiseea lor nu s-a sfârsit, ea curge lin si le daruieste bucuria împlinirii: au doi copii minunati, au nepoti deosebiti, au o afacere care le asigura ceea ce-si doresc si traiesc în armonie, bucurându-se de o viata cu-adevarat frumoasa.
Ambitia unei canadience de a vorbi româneste!
Începutul n-a fost usor, cum multe n-au fost usoare de-a lungul timpului, dar au avut rabdare si întelepciune ca sa le depaseasca pe toate. S-au cunoscut în Canada, la Montreal, dar viata lor a urmat, ulterior o alta traiectorie si dupa câtiva ani s-au mutat în Statele Unite, în California. Opt ani au locuit apoi în Franta, la Saint Gervais, au revenit în America, de data aceasta la Reno, în Nevada si în cele din urma, iata-i de aproape treizeci de ani în Arizona, la Phoenix.
Când s-au cunoscut, Nicole nici macar nu auzise de România, dar a avut ambitia sa învete singura limba româna. Dumitru Sinu mi-a vorbit mult despre doamna Nicole, a iubit-o de când a întâlnit-o si a modelat-o dupa sufletul si vrerea sa. I-a admirat vointa, ambitia si a sustinut-o cum a stiut el mai bine.
Eram în Canada si plecam dimineata la birou la Halifax iar ea, îmi spunea la plecare zâmbitoare – somn usor!; seara, înainte de culcare rostea, foarte convinsa ca e corect, un nostim  drum bun!” Dar el nu a corectat-o. Nicole Sinu afla ce confuzii facea doar atunci când vorbea cu alti români, prieteni de-ai lui nea Mitica.
Ambitioasa si mândra din fire, doamna Nicole a zis în sinea sa: asta nu ma învata limba româna! si luând dictionarul, a început singura sa învete, mai întâi toate verbele românesti. Le rostea cu voce tare pâna le-a stiut foarte bine. Apoi, a luat un dictionar Larousse, a desenat corpul omenesc, trecând în dreptul fiecarei parti denumirea în limba româna. În fiecare zi îsi tinea propria lectie de limba româna, pâna a învatat bine si s-a descurcat de minune. Toti prietenii lor români erau uimiti de românca Nicole, pentru ca tare i-a fost draga limba româna.
Era o mândrie pentru ea ca vorbea româneste si iubea limba poporului caruia îi apartine sotul sau, era a doua sa limba, dupa franceza nativa.  “Când s-a întâlnit cu mine, Nicole nu stia decât franceza. Dupa aceea a învatat româna, engleza si italiana.”
Fiica lor, Sandra, care locuieste cu familia la Saint Gervais, în Franta, de asemenea vorbeste fluent franceza, engleza si italiana si are cunostinte medii de limba germana.
Nicolae, baiatul lor, stie bine engleza si franceza, se descurca în italiana (el a locuit o vreme în Italia), întelege limba româna dar o vorbeste destul de sumar, iar acum învata limba chineza  (a si fost de câteva ori în China).
“Am avut prieteni rasariti si am o sotie, mai românca decât toate canadiencele la un loc!”
“Am avut prieteni rasariti – îmi spune Dumitru Sinu – medici, profesori, ingineri, care aveau tot sotii canadience, dar niciuna nu vorbea româneste. De-abia daca legau câteva cuvinte în limba româna, pe când cu Nicole se putea vorbi fluent, devenise încetul, cu încetul, românca în toata regula. Toti o laudau si o apreciau iar ea era asa de bucuroasa ca învatase limba noastra!”
Aveau multi prieteni si se învârteau într-un mediu elevat, unde Nicole si Mitica erau iubiti si apreciati. Printre cei mai apropiati se numarau Petru Sultana, profesorul român care la Montreal era bibliotecar, Florin Marghescu si Mircea Diaconescu, ambii fosti ofiteri ai armatei române, doctorul Ion taranu, care a profesat ca medic atât în Franta cât si în Canada. Dupa 57 de ani de strainatate, îmi place sa spun ca nu m-am înstrainat, ca am România în inima si ca, oriunde ma duc, o iau cu mine în traista – declara Ion taranu într-un interviu acordat lui Ion Longin Popescu. Anturajul familiei Sinu spune multe, inclusiv dovedeste din plin calitatea socio-umana a celor doi soti.
Din lista de prieteni nu lipsea nici Tiberiu Cunia, ilustrul profesor, cu o remarcabila carte de vizita. Personalitatea acestuia, aromân de origine, este descrisa în paginile unei carti scrise de catre Ilie Traian, editata sub titlul Un Coresi aromân – Tiberiu Cunia. Independent de pregatirea sa profesionala, fiind la baza inginer silvic cu studii si în domeniul statisticii aplicate în silvicultura, laureat al unui premiu von Humboldt, în prezent, Tiberiu Cunia lucreaza alaturi de alti confrati aromâni, la întocmirea unui dictionar explicativ aromân si traieste în Statele Unite.
Sotiile prietenilor lui nea Mitica erau toate mai în vârsta decât Nicole, dar toate o iubeau, pentru ca era o foarte placuta companie: inteligenta, frumoasa, tonica, plina de viata! Sotia lui Mircea Diaconescu, fost ofiter al armatei române (împuscat în picior în timpul razboiului) spunea adesea cu sinceritate: O iubesc pe Nicole mai mult decât pe fiica mea!
Toata lumea o placea si-o respecta pe doamna Nicole Sinu pentru toate virtutiile sale, dar mai ales pentru ca a avut ambitia sa învete limba româna. „Ea a devenit foarte repede românca. Întotdeauna curioasa din fire, dornica sa cunoasca si sa se perfectioneze, Nicole a învatat într-un timp record româna – îmi spune Dumitru Sinu, mândru de sotia lui. Mereu îmi spunea: «As vrea sa învat si suedeza» – nu stiu ce dragoste prinsese ea de aceasta limba!”
Statutul de românca îi place mult lui Nicole. Românii pe care i-a cunoscut în aproape jumatate de secol de când este sotia lui Dumitru Sinu au fost oameni deosebiti, calzi si primitori si s-a simtit totdeauna foarte bine în compania lor, le cunoaste acum obiceiurile, traditiile si cultura.
Adora bucataria româneasca, îi plac sarmalele si mititeii la nebunie, îi place tot ce este românesc, pentru ca traieste fericita de-atâtia ani alaturi de un român.
“Nu mai are nimic canadian în ea. Nici nu are ce sa aiba: Canada este o tara rece, o tara de gheata, atât la propriu cât si la figurat. Desi este canadianca get-beget, nascuta la Montreal, Nicole spune acum : «Nu m-as mai duce în Canada, nici în vizita»”- îmi zice sotul ei.
L-am întrebat odata pe nea Mitica daca doamnei Nicole i-ar placea sa se mute vreodata în România. „Pai nu m-am dus eu, ca român, sa stau acolo! În vizita este placut sa mergi, nepotilor mei le place sa petreaca vacantele în România” –  îmi rapunde cu sinceritate prietenul meu. Probabil ca daca ar fi acea Românie de care-si amintea nea Mitica, aceea Românie în care era bine, poate s-ar fi încumetat sa locuiasca în mijlocul celor carora le-a învatat limba, obiceiurile, romantele si doinele, poeziile…
Desfatare sufleteasca: între „Historia” frantuzeasca si „Luceafarul” lui Eminescu
Daca Dumitru Sinu este un împatimit iubitor al tainelor cartilor, nici sotia sa nu s-a lasat mai prejos. Doamna Nicole citeste carti, citeste reviste – citeste foarte mult – mai ales în limba franceza. Nu-i plac revistele americane: în timp ce publicatiile de peste ocean se axeaza mai mult pe aspectele practice ale vietii, cele frantuzesti au acel cumul de informatie de care are nevoie un om pentru a-si îmbogati cunostintele despre istorie, filosofie, arta.
Este motivul din care doamna Nicole parcurge cu regularitate revista frantuzeasca Historia la care este abonata de multa vreme. Un magazin informativ cu o tinuta editoriala de exceptie, continând date si informatii, în general legate de istorie, dar în acelasi timp o revista de opinie si informatie culturala. Îi place sa se informeze, sa cunoasca, sa descopere mereu ceva ce înca nu stia, cu alte cuvinte, raspunde în permanenta acelei chemari interioare care te-ndeamna mereu la a te îmbogati sufleteste….
Doamnei Nicole i-a placut foarte mult la Saint Gervais. Iubeste muntii, adora padurile si mediul acela linistit. A avut multe prietene acolo, în oraselul unde, vorba lui nea Mitica, „toata lumea se pupa cu toata lumea”. În plus, franceza este limba ei materna, e firesc sa iubeasca locurile, limba, literatura si istoria francezilor.
Dar veti fi uimiti daca va voi spune cât de mult îi plac doamnei  Nicole Sinu poeziile românilor. „Iubeste foarte mult poeziile lui Eminescu – îmi relata sotul distinsei doamne – recita strofe întregi din Luceafarul Eminului!” Nicole Sinu, iubindu-si si respectându-si jumatatea, a asimilat si cultura poporului caruia Dumitru Sinu îi apartine.
  „Mi te-ai lipit de suflet, ca marca de scrisoare…”
Sa nu mai vorbim de muzica româneasca! Va imaginati cum cânta o frantuzoaica/canadianca sadea Asa beu’ oamenii buni? Da, cunoscând-o, eu sunt sigur ca la prin felul ei de a fi, prin vitalitatea de care da dovada si spiritul acela frantuzesc nativ, mostenit de la un popor pe a carui carte de vizita sta scris cu majuscule ROMANTISM – poate concura oricând cu cea mai românca dintre românce, inclusiv la interpretarea unui cântec de pe la noi.
„Îi plac romantele. Avem câteva sute de CD-uri cu muzica româneasca, ruseasca si greceasca, dar cântecul ei preferat este La birtutu’ din padure! si mi-e drag s-o ascult cântându-mi: La birtutu’ din padure / Baui doua iepe sure / Cu banii de pe capestre / Luai toale la neveste…” Am râs amândoi închipuindu-mi-o pe doamna Nicole doinind melodia asta, iar nea Mitica, spiritual ca de obicei, a venit imediat cu o completare: „Ei, n-am avut eu iepe, si chiar daca le-as fi avut, nu le beam, dar toalele nu i-au lipsit nevestei mele niciodata!”
Când locuiau în California, Dumitru Sinu avea câtiva prieteni români, muzicanti, care veneau de multe ori la ei la hotel si obisnuiau sa cânte, printre altele, Lume, lume, sora lume / C-asa-i viata trecatoare / Unul naste, altul moare / Lume, sora lume!”. Toata lumea era a lor, atât de frumos se distrau! De multe ori, veselii prieteni ai lui Mitica faceau tot felul de glume cu doamna Nicole: îi cereau sa le scoata din magazin, cine stie ce voiau ei, sa fure, bineînteles ca o faceau doar pentru ca le placea reactia canadiencei: Nuuuu! Va cumpar eu tot ce doriti, numai sa nu furati! Se distrau de minune, erau tineri, erau frumosi, erau veseli si le placea compania lui Nicole si-a sotului sau.
„O cucerisera cu romantele, muzicantii mei români, îi cântau mereu una superba, apartinând Bucurestiului interbelic  – si nea Mitica începe sa fredoneze: Sub balcon eu ti-am cântat o serenada / Ca pe vremuri visatorii trubaduri / Sus pe cer se-oprise luna sa ma vada / Cum cântam de dragul dulcii tale guri / Toate florile-ascultau a mea tirada / Numai tu n-ai înteles ce dor mi-era / Sub balcon eu ti-am cântat o serenada / Cea dintâi si cea din urma-n viata mea – era încântata  Nicole si ne simteam extraordinar la acele petreceri de neuitat”.
Dar Nicole Sinu mai avea o melodie foarte draga ei, o asculta si-o cânta adesea, uitându-se în ochii sotului sau: De când te cunosc pe tine/ Nu stiu ce mi-oi fi facut / Am ajuns ca vai de mine / Nu te-as mai fi cunoscut / Biata inima, bate ca nebuna / Pentru ca te vrea pe tine ’ntr-una / si toata ziua nu-i cuminte/ Ca  bate de dorul tau / Inima, de ce n-ai minte / Nu vezi ca-mi faci numai rau / Mi te-ai lipit de suflet, ca marca de scrisoare / si nu pot orice-as face / Sa te mai dezlipesc / Mi te-ai lipit de suflet / Mi te-ai lipit cam tare / si nu am timp de pace / De când eu te iubesc.
Doamna Nicole este o fire foarte vesela – i-am spus lui nea Mitica într-una din zilele când eram la el acasa si doamna Nicole tocmai plecase. Râsesem bine cu ea pret de câteva minute pe seama povestilor lui nea Mitica. „Da, dar asta a luat-o de la mine!” – a sarit ca ars prietenul meu. Doar o modelase cum a vrut el daca a luat-o de nevasta asa de tânara!
Cum sa nu doresti sa întâlnesti un asemenea cuplu extraordinar, doi oameni care se iubesc si se completeaza atât de bine unul pe celalalt?!
   Puterea dragostei poate învinge stralucirea banului
„Daca am facut ceva bun în viata, atunci faptul ca mi-am luat o sotie mai tânara, e acela! – zâmbeste cu subînteles nea Mitica. Imagineaza-ti ca aveam acum una de vreo optzeci de ani. Ar fi cam cu cinci ani mai tânara decât mine… Ar mai merge aia în stânga si-n dreapta, asa, sprintena ca si Nicole care alearga toata ziua? S-ar mai ocupa de afacerile familiei cu atâta daruire si pricepere ca si tinerica mea sotie? Sau imagineaza-ti ca ar avea vreo optzeci si cinci, ca mine! Uita-te la ea cum vine, cum pleaca…”, si pe fata lui Dumitru Sinu se putea citi dragostea si admiratia pe care o are fata de femeia de alaturi.
Împreuna au trecut peste greutati, împreuna s-au bucurat, împreuna au muncit si si-au împlinit visele, au doi copii minunati, sunt niste bunici fericiti si traiesc de-o jumatatate de veac si bune si mai putin bune, iubindu-se si respectându-se unul pe celalalt.
Tânara din magazinul acela din Montreal de-acum 50 de ani, pe-atunci doar o copila, modelata cu dragostea barbatului ajuns la maturitate si încercat de viata, n-a tinut seama ca alesul inimii sale nu avea pe atunci niciun ban, dupa cum mi-a marturisit nea Mitica, l-a ascultat si împreuna au reusit sa realizeze multe. Pentru ca sotul ei i-a spus de la început: ”Nicole, n-au importanta banii astazi! tine cont, va veni o zi când vom avea mai mult decât ne va trebui si o sa ne plimbam peste tot în lume!”. si asa a fost!

Octavian Curpas

DUMITRU SINU – Frânturi de viata, opinii, amintiri…

Istoria nu este acumularea evenimentelor de orice fel care s-au întâmplat în trecut. Este stiinta societatilor umane – spunea istoricul francez Fustel de Coulanges. Amintirile lui Dumitru Sinu sunt o particica din istoria emigrantilor români, o istorie înca nescrisa. Oameni ca nea Mitica sunt legende vii, iar viata lor tese istoria si traiectoria societatilor umane în care au poposit, s-au integrat si asupra carora si-au pus amprenta. Viata românilor din Occident este un amestec armonios de cultura si traditii natale, cu cele ale tarii adoptive. 
  Dumitru Sinu, alias nea Mitica are o bogata experienta de viata si un caracter integru, o putere de netagaduit de a patrunde în constiintele celor cu care intra în contact. Este unul dintre românii plecati din tara pentru a-si urma destinul departe de locurile natale, care a avut grija întotdeauna sa-si dezvolte acea latura a cunoasterii necesara fiecaruia dintre noi, pentru a ne desprinde de gândurile deseori învolburate ale trairilor prezentului si a le filtra prin lumina cuvântului rostit frumos.
  Voi încerca de aceasta data sa va fac cunostinta mai îndeaproape cu Dumitru Sinu si sa prezint o particica din ceea ce este si ce traieste el în Phoenix-ul de care s-a atasat cu multi ani în urma si unde mi-a fost dat sa-l cunosc, cu toate amintirile adunate într-un suflet cum rar am întâlnit.
  „Acasa ma simt cel mai bine, cu amintirile si cartile mele…”
   De fiecare data când îl vizitez la casa din centrul orasului Phoenix am impresia ca fac o calatorie în trecut. Ma întâlnesc cu toate amintirile sale si le retraim împreuna. Ele se deruleaza ca niste însir-te margarite din tainitele unei minti nevaduvite vreodata de inteligenta si sclipire, cu o daruire si-un magnetism care te atrage spre o comoara nepretuita pentru minte si suflet.
   Întotdeauna voi considera un câstig al sufletului si-un indubitabil mijloc de cunoastere si învatatura fiecare discutie purtata cu fascinantul octogenar care n-a uitat ca a vazut lumina zilei într-un sat de la poalele muntelui Suru din lantul muntilor Fagaras si nici ca trebuie sa dea buna ziua fiecarui om pe care-l întâlneste. A fost mereu avid de cunoastere si n-a contenit sa-si asume riscuri, sa escaladeze zidurile grele ale exilului, sa ramâna la cei 85 de ani pe care îi poarta demn, un altruist, un om deschis si primitor, asa cum a învatat de la parintele sau, de la bunicul – nea Niculita si de la cei în mijlocul carora si-a trait prima parte a vietii – satenii Sebesului de Sus, din împrejurimile Sibiului.
   Când îl vizitez pe Dumitru Sinu îmi place sa-mi las masina în parcarea de la magazinul Safeway, de unde mai sunt circa 200 de metri pâna la locuinta sa. Merg apoi pe jos spre locul în care am avut atâtea întâlniri placute si pline de miez. Miscarea îmi prinde bine. Dupa aproximativ 45 de minute de condus de la mine de-acasa pâna aici, ma pregatesc pentru orele ce curg întotdeauna mai repede decât as putea crede.
   Asemanator cu acest magazin era si cel în care, acum aproape cincizeci de ani, a întâlnit-o pentru prima data, în Canada, pe Nicole, sotia sa. Îmi amintesc relatarea acelei întâlniri, care a fost fara îndoiala un coup de foudre autentic:  „Am cerut-o pe Nicole în casatorie în primul minut când am vazut-o, nu în prima ora, ci în primul minut: Cum te cheama? Câti ani ai? Tu vei fi nevasta mea!”. Cât de hotarât spusese acele cuvinte si cât de raspicat si iata ca s-a dovedit a fi alegerea cea mai buna, pentru ca au avut o casnicie frumoasa si o viata de familie armonioasa, au ramas mereu alaturi, indiferent de piedicile ridicate în calea lor de-a lungul timpului. Reamintindu-mi acel episod, ma îndreptam spre casa lui nea Mitica zâmbind în sinea mea si gândindu-ma, ca parca anume alesese o asemenea locatie, spre permanenta aducere aminte a acelor vremuri. si îmi spuneam: Nimic nu este întâmplator în viata aceasta!
   În apropiere se zaresc blocurile înalte din centru, impozante si cu arhitectura moderna si fatade din sticla, cu ochi care par a ma privi si a ma invidia de fiecare data când pasesc pragul casei lui nea Mitica. Pot ele intui, oare, ce comori ale sufletului stau ascunse acolo?
   Acasa a lui nea Mitica este o oaza de liniste ratacita în forfota orasului, o casa spatioasa, fara pretentii exuberante, dar cu mult gust si foarte primitoare, calda, din peretii careia parca razbate mirosul cernelii si aroma dulce a amintirilor, cu o gradina plina cu flori, cu terasa de unde adesea distinsul meu prieten îsi admira florile  – toate semanate si îngrijite cu dragoste, de mâna sa.
   De multe ori ma asteapta cu usa larg deschisa si stiu atunci ca îl voi gasi  în camera unde îi place sa stea de obicei, sa citeasca sau sa mai adauge câte ceva în caietele pline de notite, si unde poti rasfoi în voie tot felul de reviste. Alteori, ma asteapta pe terasa, la umbra, chiar si pe timp de vara – se pare ca nu l-a deranjat niciodata caldura din Arizona.
   Când intri în casa, living room-ul te întâmpina cu o atmosfera calda, familiala, mobilat simplu si cu bun gust. Pe unul dintre pereti, încadrata de doua sabii încrustate cu însemne pe care nu le poti deslusi la prima vedere, sta frumos aranjata uniforma militara a lui Nicolae, baiatul lui nea Mitica. El a fost înrolat în armata americana si a avut merite deosebite. Peretele este împodobit cu diplomele si medaliile baiatului, care se ocupa acum cel mai mult de afacerile familiei. Pentru tinuta exemplara, eficienta si fidelitate în perioada 1996-1999 – citesc pe una din diplomele de merit ale lui Nicolae. Din buzunarul drept al vestonului iese la iveala fotografia fostului militar. Îi statea bine în uniforma si seamana leit cu tatal sau. Ceilalti pereti sunt ornati cu tablouri pictate de însusi Nicolae, care este pasionat de arta. L-a mostenit si pe tarâm spiritual pe tatal sau. Picturi abstracte, culori vii, forme geometrice si iluzii optice care poarta în ele sufletul artistului, creeaza o atmosfera de vernisaj în camera de zi.
   Nu se putea sa lipseasca biblioteca din living, de fapt toata casa lui nea Mitica e plina de carti pentru ca stim bine, cartile reprezinta marea lui pasiune. Studiez de multe ori carti din rafturile pe care stau aliniate frumos exemplare de colectie si ma delectez de fiecare data, redescoperind bijuterii  pe care nu le poti rasfoi oriunde. Beletristica, filosofie, sanatate, spiritualitate, de toate gasesti în biblioteca lui Dumitru Sinu, nu numai din toate domeniile dar si în mai multe limbi de circulatie internationala. Fabulele lui La Fontaine în mai multe volume legate în piele, Balzac, Molière si alti colosi ai literaturii franceze si universale, volume nenumarate în limba lui Voltaire, în engleza, italiana si româna. Se spune ca o carte pe care n-o recitesti este ca un prieten pe care l-ai uitat. Nea Mitica n-a uitat pe nimeni. I-a asezat pe toti prietenii lui în sertarase speciale ale sufletului sau imens, a scris despre fiecare câte ceva, a colectat amintiri, frânturi de viata…
   Zaresc apoi alaturi de Biblie, Coranul si o editie în limba engleza a istoriei poporului arab.
   La loc de cinste stau si volumele medicului indian Deepak Chopra, cel care a scris 25 de carti, traduse în 35 de limbi si care ne provoaca la o transformare în persoane libere si iubitoare, la preschimbarea comportarilor inferioare, precum frica, ignoranta, rusinea, în cele mai pretioase sentimente care exista: iubire si împlinire. Tot la loc de cinste stau si dictionare filosofice si opere ale marilor gânditori ai Greciei antice si multe altele, din care si-a extras mereu sevele cunoasterii, prietenul meu.
   Deasupra, pe biblioteca stau câteva antichitati, obiecte din bronz – o cizma din arama, un vaporas, un trenulet miniatural care arboreaza drapelul românesc si un mosneag cu barba alba, poate chiar prototipul înteleptului asezat la loc de cinste în casa lui nea Mitica.
  Alaturi de rafturile pline cu carti valoroase, o masuta rotunda din împletitura usoara si-un scaun confortabil confectionat din acelasi gen de fibra, nu fac altceva decât sa te îmbie la lectura. Setea de cunoastere a lui Dumitru Sinu este omniprezenta în casa lui.
   În master bedroom, troneaza un pat – mobilier antic (la mare cautare în America zilelor noastre!) si alte piese în acelasi stil, mobila facuta din lemn de culoare închisa cu sculpturi decorative, radiind parca din fiecare ungher o liniste regeasca si armonie. Probabil ca aici se odihneste pe parcursul zilei Dumitru Sinu, pentru ca trebuie sa stiti ca nea Mitica si Nicole dorm la hotel, unde au un apartament cu toate dotarile aferente traiului unei familii, cu bucatarie, cu televizor si mai ales, cu carti si reviste câte vrei. Dar aproape în fiecare zi, mai putin în weekend, dimineata în jurul orei 10, doamna Nicole îl aduce pe nea Mitica acasa pentru ca aici se simte în largul sau, aici citeste, scrie, converseaza ore în sir la telefon, sau sta de vorba cu câte un prieten care îl viziteaza. N-a condus niciodata masina, i-a placut mult sa circule pe jos ceea ce i-a fost de un real folos în mentinerea unei sanatati de invidiat.
   O alta camera a casei gazduieste o biblioteca impresionanta în care troneaza, ca niste regine ale cunoasterii, o sumedenie de carti apartinând greilor literaturii române si universale, dar si carti scrise de cei cu care s-a întâlnit, a avut contact sau s-a împrietenit de-a lungul vietii, nea Mitica, pe care cred ca nu gresesc daca-l numesc omul enciclopedie. De fiecare data când intru în aceasta camera am impresia ca Minulescu a spus special pentru mine si prietenul meu Mitica: Intrati în templul literaturii pe poarta cea mare, nu pe usi laturalnice.
   Deseori, când am mers la el în vizita l-am gasit într-o camera plina de reviste, caiete si foi cu notite, unde scrie, unde-si aduna gândurile si amintirile si le asterne pe hârtie. În liniste, la biroul simplu dar încarcat de povesti adevarate, Dumitru Sinu îsi aminteste, scrie frânturi de viata, pe care mi le destainuieste fara pic de zgârcenie. Viata sa a cunoscut din plin aventura, în sensul bun al cuvântului.
   Amintirile-i sunt fascinante si pe masura ce îl asculti te captiveaza tot mai mult si tot mai multe ai vrea sa afli, minunându-te ce experienta de viata a putut sa aiba. si toate aceste trairi ale sale se aseaza în timp, sunt filele unei carti scrise cu sevele sufletului, capatând acel farmec care te îndeamna la cunoastere, la aprofundare si mai ales, la luare aminte…
   „Acasa ma simt cel mai bine, cu amintirile si cartile mele…” – nu uita sa-mi spuna de fiecare data când îl vizitez.  
  „Dumnezeu nu greseste niciodata, El face totul perfect!”
   Stateam ore întregi ascultându-l pe nea Mitica acasa, si de multe ori, doamna Nicole, care venea sa-l ia la hotel se întorcea singura, pentru ca sotul sau îi spunea zâmbind: „Draga mea, lasa ca ma aduce prietenul meu, mai stam putin de vorba”. Iar când întrerupeam conversatia, pentru ca noi am fi discutat altfel mult si bine, plecam împreuna.
   Într-una din zilele acelea, când am ajuns la hotel, Dumitru Sinu mi-a aratat florile frumoase din fata acestuia, spunându-mi: „Toate plantele si florile acestea au fost sadite si îngrijite de catre mine. Privesc zilnic cum îsi deschid petalele si cum fiecare este unica în felul ei. Culorile lor parca se scurg din penelul unui pictor, spre încântarea ochiului si a sufletului în acelasi timp… Dumnezeu nu greseste niciodata, El face totul perfect!”
   Frumusetea sufletului sau este un adevar care se poate citi cu usurinta si în aceasta dragoste a lui nea Mitica pentru tot ce este viu, pentru ca el iubeste florile si iubeste viata cu toate frumusetile si umbrisurile ei. Niciodata nu m-a întâmpinat altfel decât bine dispus si fiecare întâlnire a noastra a debutat cu o gluma buna sau o întâmplare hazlie, menite parca sa creeze si-apoi sa mentina acest spirit pe tot parcursul orelor petrecute împreuna. Acelasi lucru însa, mi se întâmpla si când vorbim la telefon, are darul de a ma bine dispune chiar din prima clipa când îl aud si de a imprima o atmosfera placuta pe tot parcursul conversatiei.
   Revenind la sintagma de mai sus, Dumnezeu a fost foarte generos cu nea Mitica, daruindu-i un caracter puternic, demnitate si o fantastica putere de analiza si sinteza, dragoste de viata, de pamântul stramosesc si de oamenii lui si nu numai, el i-a iubit pe toti cei care au dovedit ca-i merita aprecierea.
   Dumitru Sinu nu a reusit sa-si termine studiile în tara – vremurile, conditiile, greutatile i-au fost potrivnice. În plus, l-a stapânit mereu o dorinta nestavilita de a cunoaste alte locuri si alti oameni, de a-si încerca norocul în lumea larga. Spiritul de aventura si curiozitatea sa nativa l-au ambitionat sa învete în exil tot ce n-a reusit acasa; sa citeasca tot ce n-a citit si sa se înfrupte din tainele cartilor, dobândind cu timpul un bagaj enorm de cunostinte pe care orice om care se pretinde a fi cult si-ar dori sa le detina.
   A terminat liceul la Sibiu si a continuat sa învete tot restul vietii sale. Nici acum, la cei 85 de ani, setea de lectura si de cunoastere nu i-a disparut, caci Dumnezeu a facut totul perfect iar noi ar trebui sa ne apropiem cât mai mult de perfectiune prin propria straduinta.
   Cu un spirit de observatie mereu la cote maxime, chibzuit si plin de modestie, Dumitru Sinu a învatat tot timpul: de la viata, din carti, de la marii gânditori ai lumii sau chiar de la omul de rând. Abordeaza discutii pe teme filosofice si orice aspect al vietii îl dezbate cu o abilitate nemaipomenita, opiniile sale rivalizând cu ale unor gânditori de marca ai omenirii. Are o cultura solida, niciodata cu el nu te poti plictisi pentru ca stie sa te captiveze si sa te determine sa mai doresti înca si înca sa-i asculti pledoariile. Cu harul cu care este înzestrat în ceea ce spune, presarând pe alocuri câte-o vorba de duh, el încearca sa surprinda întotdeauna ceea ce este mai important, facând ca relatarea evenimentelor trecutului sau sa-ti foloseasca tie, celui care-l asculti, drept lectie de viata.
   “Dar pâna la urma, tot Eminescu e cel mai mare!”
   Când stai cu nea Mitica de vorba, el nu încearca, în niciun caz, sa te impresioneze sau sa se laude. Spune cu atâta convingere, de exemplu, ca viata este scurta si trebuie în permanenta sa te focalizezi pe ceea ce este important si util, încât te îndeamna sa-ti faci rapid o autoevaluare si sa-ti stabilesti prioritatile.
   „Mare lucru este daca nu te amesteci cu oricine”- îmi spune mereu si-mi reaminteste de fiecare data ce a învatat dânsul de la nea Niculita, bunicul sau: sa se amestece doar cu cel care are sâmbure în ceea ce spune. si nu-i întelept? Ba da! Am admirat la Dumitru Sinu permanent capacitatea de a extrage învataminte din viata si gândirea omului din popor si de a le compara si îmbina cu ale celor mai mari gânditori ai lumii. Nu o data a facut referire la scrierile lui Homer, ale lui Diogene sau Socrate. Dar nu numai ca le-a citit operele, curiozitatea si dorinta permanenta de a sti l-a determinat sa citeasca tot ce a gasit despre vietile fiecaruia în parte.
   Îti poate vorbi ore în sir fara sa oboseasca si fara sa te plictiseasca, de toti corifeii istoriei si culturii românesti si universale. În biblioteca sa, cu sute de volume rare, gasesti cartile lui Dostoievski, Puskin, Dante Alighieri sau Shakespeare si la loc de cinste, toate cartile lui Emil Cioran. Nu lipseste din impresionanta sa biblioteca nici Mircea Eliade sau Petre tutea, ori adevaratele comori de poezie din cartile celor mai însemnati poeti ai literaturii universale. stie pe dinafara enorm de multe poezii, este ca o enciclopedie din paginile careia nu te mai saturi sa citesti.
   Când îsi aminteste câte o întâmplare pe care o poate asocia cu vreo învatatura extrasa din cartile marilor gânditori si scriitori, nu ezita sa faca trimiteri la scrierile lor, cunoscându-le bine operele. Dupa ce îmi vorbeste cu entuziasm despre toate acestea, face însa o mica pauza si îmi spune cu o voce calma: „Dar pâna la urma, tot Eminescu e cel mai mare! si, printre altele, pentru faptul ca a spus:  «Poti zidi o lume-ntreaga / Sa darâmi orice ai spune / Peste toate o lopata / De tarâna se depune» – si-apoi continua, atentionându-ma subtil -: Niciodata sa nu uiti lopata lui Eminescu! Ma uit la toti acesti mari scriitori ai lumii: nu zic ca nu au fost mari, însa nici unul nu a descris rostul vietii ca si Eminescu. Lopata lui Eminescu este finalul tuturor. Pe toti îi asteapta doar acea lopata…”
   Nea Mitica mi-a vorbit de multe ori despre efemeritatea vietii: „La mine la hotel, adesea îi întreb pe americanii astia, ce parere au despre moarte si daca s-au gândit vreodata la realitatea mortii. Ramân surprins când constat ca majoritatea dintre ei nici nu se gândesc ca într-o zi vor muri; poti sa faci orice în viata aceasta pentru ca pâna la urma tot la lopata lui Eminescu ajungi!”   
„Cioran a fost ca o batoza: el i-a luat pe toti si i-a treierat!”
   stia atât de multe despre Emil Cioran… Pe Cioran si pe Octavian Goga, nea Mitica îi numea consatenii  mei, pentru ca îsi au originile toti trei în tinuturile Sibiului.
  „Dupa parerea mea, Cioran a fost ca o batoza: el i-a luat pe toti si i-a treierat, a separat grâul cel bun de pleava si neghina – mi-a marturisit Dumitru Sinu -. În Franta, unde l-am ascultat de multe ori la diverse prezentari publice, Emil Cioran era cunoscut ca unul dintre cei mai valorosi intelectuali ai vremurilor de-atunci si-al celor ce-au urmat, era nelipsit de la toate reuniunile ce se tineau la cafenelele scriitorilor si unde se dezbateau ideile si operele celor mai mari scriitori, filosofi si gânditori ai Frantei si diasporei. Toti îsi exprimau opiniile asupra temelor abordate, iar lui Cioran îi dadeau cuvântul la sfârsit. Cu siguranta, obiectivitatea cu care acesta îsi spunea parerea, îi ajuta la elucidarea punctelor de vedere expuse, pentru ca ceea ce românul, filosof si scriitor de marca avea sa spuna, ramânea pe frontispiciul discutiilor purtate ca o pecete. Adesea era ragusit a doua zi, atât de mult vorbise în seara precedenta!” Interesante amintiri si catalogari!
   Într-o lume aflata în plina viteza, într-una dintre cele mai mari metropole americane în care accentul se pune pe competitivitate, pe cunoastere, seriozitate si rigurozitate în tot ceea ce faci ca sa-ti poti asigura ascensiunea pe tarâm profesional, casa lui nea Mitica a fost pentru mine o adevarata oaza de relaxare. De când l-am întâlnit, fiecare ocazie de a-l vizita este similara cu o evadare din cotidian, o sansa de a patrunde dincolo de superficialitatea discutiilor si întâlnirilor obisnuite. Cu el am dezbatut si dezbat în profunzime acel gen de subiecte delicate, sensibile, încarcate de semnificatii, care te înalta, îti aduc un plus de cunoastere, din punct de vedere cultural, pe de-o parte, si constituie totodata, nepretuite lectii de viata. Lânga nea Mitica am înteles cu adevarat semnificatia unui proverb românesc: Cine nu are un batrân, sa si-l cumpere!
   Adesea, venind de la vreo întâlnire de afaceri sau de la un seminar, dupa o zi stresanta, încarcata de probleme de tot soiul, îmi doream sa poposesc la nea Mitica. Eram invadat de o adevarata placere, o bucurie sufleteasca imensa, numai la gândul ca voi deschide usa casei lui, patrunzând în tainele unei alte lumi, o lume diferita, rupta complet de ritmul infernal în care ne traim zilele.
   Poate ca daca în Statele Unite nu ar exista atât de multi conationali de-ai mei, daca n-as avea minunati prieteni cu care sa petrec weekend-uri sau sa conversez, dorul de tara, dorul de-acasa ar fi mult mai pregnant. Când întâlnesti un om ca nea Mitica, e imposibil sa nu doresti sa te vezi cu el. Personalitatea lui puternica te cheama sa-l asculti, sa înveti câte ceva de la domnia sa, pentru ca, sincer, ai ce învata! Odata, dânsul mi-a amintit un cântec pe care-l fredona cu amicii sai dupa plecarea din tara si m-a cuprins un sentiment, care ma stapânise mult timp dupa ce am ajuns în America – acel dor pe care-l tii, numai Dumnezeu stie cum, lipit de suflet mereu, care se infiltreaza în fiecare particica din tine si a carui alinare n-o poti gasi altundeva decât acasa: Trista este floricica / Care creste între spini / Dar mai trista este viata/ Petrecuta prin straini / Cu strainii-am stat la masa / si cu ei m-am ospatat / Dar gândind la mine acasa / Lacrimi multe am varsat…   
   Cu nea Mitica despre România si despre români
   Desi plecat din tara din toamna anului 1948, Dumitru Sinu nu si-a uitat nicicând obârsia. Am prezentat într-un capitol anterior multe dintre lucrurile pe care mi le-a povestit despre satul sau, despre locuri, despre oameni si obiceiurile lor, despre spiritul taranului autentic pe care l-a stimat, l-a iubit si l-a avut model. Întotdeauna nea Mitica a fost, este si va ramâne român adevarat! Cunoaste atât de bine istoria României, literatura si reprezentantii ei de seama, valorile nationale, geografia, orasele, satele, evenimentele importante si este în permanenta legatura cu tara, se informeaza despre tot si despre toate.
   Nu a prea cunoscut experienta comunismului si mereu îmi spune ca traieste cu nostalgia vremurilor când era bine… Pentru majoritatea emigrantilor români, patria stramosilor va ramâne mereu vie în memoria lor. Asa a fost si cu nea Mitica. Trecerea timpului a diluat relele, iar motivele pentru care a fost nevoit sa paraseasca România s-au estompat… Asa este facut omul, sa uite de rele si sa îsi aduca aminte cu drag de perioadele frumoase ale vietii. Trecutul reprezinta pentru fiecare emigrant tineretea, o Românie pe care si-a construit-o în suflet – putin utopica, putin idilica… specifica oamenilor cu doua patrii. Cu toate acestea, am remarcat la nea Mitica o imagine realista asupra României zilelor noastre. Prietenul meu si-a iubit întotdeauna tara, graiul si portul stramosesc, oamenii pamântului în care s-a nascut, dar mi-a spus ca este de acord cu Cioran – care spunea la un moment dat ca noi nu avem nimic… „Românului îi cam place sa se laude – spune nea Mitica –, eu ma bucur când întâlnesc români de succes, este o mândrie a sufletului meu de român, dar când aud laude nejustificate sunt mâhnit; trebuie sa fim realisti si sa nu ne atribuim alte calitati, decât pe cele cu care, într-adevar, ne putem evidentia între alte natii”. În sustinerea convingerilor sale mi-a dat exemplul japonezilor, care îsi învata copiii ca de fapt, ei nu au nimic în afara de mintea pe care trebuie sa si-o valorifice la maxim: Tot ce aveti este inteligenta voastra, mergeti la scoala cât mai departe, studiati, învatati, pregatiti-va… Afirma cu tarie: „Trebuia ca în scoli sa ne fi învatat adevarul despre tot ce tine de neamul nostru românesc, care este un neam brav, cu radacini puternice si origini stravechi, iar despre România noastra trebuia sa ne fi învatat ca este o tara mica, ca avem si noi ce avem!” Era tare indignat ca s-au scris pe vremea comunismului atâtea poezii patriotice exagerate, laudative, cu atâta emfaza despre calitati pe care nu le avem, ascunzând defecte, pe care, în definitiv, fiecare popor le are si pe care trebuie sa le înlature. Intentia de a-ti preamari neamul este buna, dar patriotismul îsi poate avea locul doar dupa ce constiinta obiectiva a fost stabilita. Mai întâi lumina mintii si apoi focul aprins al patriotismului, scria cineva.
  Nea Mitica îsi iubeste foarte mult satul natal si amintirile anilor petrecuti acolo i-au ramas mereu vii! Dar traind atâtia ani departe de România, cutreierând tari si continente, având sansa de a cunoaste si a face o ierarhizare realista a valorilor, opinia lui este impartiala, chiar daca inima sa a batut tot timpul si bate în continuare româneste. Nu suporta oamenii care fac exces de laude si când are ocazia sa-i asculte, nu pregeta a le spune direct: „Mai, fratilor, da’ ce suntem noi, românii, buricul pamântului cumva? Suntem si noi un popor mic, dar în loc sa ne laudam cu ce-au fost strabunii nostri, noi trebuie sa muncim, sa învatam, sa avem grija de valorile noastre si sa ne evidentiem prin fapte si realizari remarcabile între toate popoarele acestei lumi”.
   „Românii sunt isteti, prind repede totul, sunt descurcareti, cu alte cuvinte”- îmi spunea adesea nea Mitica – si continua prin a-mi da exemple din România zilelor noastre, facând referiri la ceea ce se petrece în tara pe care a parasit-o acum 63 de ani… Nu agreeaza acest subiect, ar fi preferat sa ramâna cu imaginea României lui de-atunci… când era bine. Niciunui român care-si iubeste tara nu-i este usor sa vada cum se degradeaza cu fiecare zi ce trece scara valorilor, cum triumfa  doar puterea banului, fara sa se tina seama de interesul national.
   „Ca-mi place sau nu, trebuie sa fiu realist si sa subscriu opiniei lui Cioran si-anume, ca ne batem de multe ori cu caramida în piept, mândrindu-ne cu ce-au fost si ce-au facut bunii si strabunii nostri, în loc sa punem mâna sa facem noi ceva pentru tarisoara asta si sa ne remarcam cu-adevarat între celelalte popoare; uita-te, ce se întâmpla acum în tara, uite cum se manânca între ei cei mari si cum se lupta pentru putere, fara sa se gândeasca la solutii viabile si care sa actioneze în folosul national”. si câta dreptate are, fie ca ne place fie ca nu!
   Spiritul mostenit de la bunii si parintii sai, educatia sanatoasa primita într-o familie de oameni simpli dar cinstiti si nu în ultimul rând anii petrecuti într-o lume diferita de cea în care s-a format în tinerete, au facut ca nea Mitica sa-si faureasca din taranul român un  model de viata: „Daca scriu bine nu se datoreaza faptului ca am trait între intelectuali, ci faptului ca am trait între tarani, afirma cândva un mare scriitor francez,  iar eu sunt în totalitate de-acord cu el, de aceea îmi voi scoate mereu palaria în fata taranului român”.   
   La o sueta cu bucatarul lui Nikita Hrusciov
   Dumitru Sinu calatorea cu avionul de la Paris la Los Angeles. Cum niciodata n-a fost zgârcit la vorba si cum nimanui nu-i trebuie mult ca nea Mitica sa-i devina simpatic, în acea calatorie nea Mitica îl cunoaste pe bucatarul lui Nikita Hrusciov, conducatorul Uniunii Sovietice dupa moartea lui Stalin. Nici nu se putea sa nu intre în dialog cu el, nu si-ar fi iertat-o! Îi placea sa afle cât mai multe lucruri despre oameni, în general, iar când era vorba despre personalitati era de-a dreptul încântat.
   Îi povestise bucatarul cum odata îl întrebase pe Hrusciov ce ar lua cu el daca ar fi pe un vapor arzând în flacari, în momentul în care ar fi nevoit sa-l paraseasca. Impulsiv dar spontan, conducatorul rus i-a raspuns: As lua focul… Cum era un împatimit iubitor al naturii, dar mai ales al apelor si vietuitoarelor, Nikita Hrusciov avea vaste cunostinte despre tot ce tinea de acest domeniu, fiind totodata si un pasionat pescar. Mai aflase despre Hrusciov ca era un om sensibil, ca dupa moartea fiului sau nu a vorbit o luna de zile cu nimeni. În fata unei asemenea tragedii…  
„A doua oara daca ne-am întâlni, în Franta sau în SUA, nu ar fi la fel!”
   În acelasi avion s-a întâmplat sa fie si o distinsa frantuzoaica, o doamna care apartinea vârfurilor intelectualitatii franceze. Era casatorita cu un japonez si calatorea spre tara Soarelui Rasare, parcurgând o parte din drum cu acelasi avion cu cel în care se afla si nea Mitica.
   Frantuzoaica îl cunostea foarte bine pe Emil Cioran, sotul sau îl dusese pentru prima data în Japonia. Trei printi japonezi, care auzisera de faima filosofului român au fost curiosi sa-l cunoasca si sotul acestei doamne le-a facilitat întâlnirea cu el, în Franta. „Femeia aceasta mi-a cerut sa-i recit câteva versuri dintr-o poezie, în româneste. Stateam în cumpana nu ma hotarâsem ce versuri sa spun, când deodata, nu stiu ce mi-a venit si am rostit: Sunt sarac si n-am nimic / Numai pielea pe buric”.
   „Nici Japonia si nici Franta nu au avut vreun poet care sa descrie atât de bine saracia!”- se minunase frantuzoaica, reflectând la versurile rostite de Dumitru Sinu care se scuzase ca nu stia cine le-a scris; le preluase de la un taran de la el din sat. Din nou, iata ca spiritul taranului român impresiona prin profunzime si nu pe oricine, ci pe un intelectual de clasa din anturajul lui Cioran. Au urmat discutii nesfârsite între cei doi despre Emil Cioran, despre români si despre România. Femeia era încântata sa asculte lucruri pe care nu le auzise niciodata. La un moment dat, impresionata de tema discutiei cu Dumitru Sinu si-a exprimat regretul ca îi fusesera necunoscute pâna atunci atâtea lucruri, imputându-i în primul rând lui Cioran, tacerea: „Cioran a facut turul Frantei pe bicicleta si a scris mult despre Franta. Când o sa-l întâlnesc, o sa-l cert si-l voi întreba de ce n-a facut turul României”. Au abordat tot atunci subiecte diverse despre Franta si Japonia, fiind uimita de cunostintele românului. L-a întrebat cum îl cheama si unde-si are radacinile în România, pentru a-i putea povesti de el lui Cioran. La despartire nea Mitica i-a propus sa faca schimb de adrese însa delicata doamna i-a dat un raspuns care l-a lasat fara replica: A fost prea frumos. Vreau sa ramâna intacte aceste clipe, aceste amintiri. A doua oara daca ne-am întâlni, fie ca ar fi în Franta sau în SUA, nu ar fi la fel!
   „Mai, voi când ati venit din tara nu ati adus nimic cu voi?”
   Am amintit în relatarile despre întâlnirile mele cu Dumitru Sinu ca a fost un autodidact consecvent, mereu a dorit sa stie, sa cunoasca, sa învete. El a muncit toata viata dar si-a facut timp pentru citit si a citit enorm: Cine poate sa doarma cu un om care se scoala de câteva ori pe noapte, aprinde veioza si citeste? – va aduceti aminte, cu siguranta, spusele doamnei Nicole, sotia lui nea Mitica. Prietenul meu le-a confirmat când mi-a marturisit ca niciodata nu a avut somn: „Noaptea era liniste si citeam”…si acum la cei 85 de ani continua sa citeasca, continua sa se informeze pentru ca setea aceasta de cunoastere nu se poate alina decât din izvorul cuvântului.
   Îi considera atât de saraci pe cei care nu stiu nici macar o poezie! „Mai, voi când ati venit din tara nu ati adus nimic cu voi?” – îi întreba Dumitru Sinu pe multi dintre compatriotii nostri sositi aici, în America. Bineînteles ca întrebarea lui era pusa cu un scop, voia sa vada câti adusesera cu ei o carte macar… Dezamagit de cele mai multe ori, indignat de atitudinea lor ignoranta fata de carti, fata de cunoastere, afirma cu regret: „Sa lasi în tara toate poeziile, toate cartile de valoare pe care le-ai avut, eu nu-i înteleg, te rog sa ma crezi”. 
   „Daca…”
   „Daca fiecare dintre noi am tine seama de ceea ce transmite atât de frumos si de clar Rudyard Kipling în poezia Daca (Daca-ti ramâne mintea când cei din jur si-o pierd/ si fiindca-o ai te apasa sub vorbe care dor,/ Daca mai crezi în tine când altii nu mai cred / si-i ierti si nu te superi de îndoiala lor, / Daca de asteptare nu ostenesti nicicând, / Nici de minciuna goala nu-ti clatini gândul drept ,/ Daca, izbit de ura, nu te razbuni urând / si totusi nu-ti pui masca de sfânt sau întelept…), omenirea ar ajunge departe”, asa crede Dumitru Sinu si multi dintre noi suntem în asentimentul sau. Fiecare lucru îsi gaseste rezolvarea si fiecare drum se deschide lin în fata noastra în momentul în care avem rabdare, asteptam cu calm, cu deplina încredere în noi si în ceea ce dorim sa realizam, fara reticente si fara minciuni, fara a ne face din vis un astru si nici din speranta un tel, cu întelepciune si cu iubire, întâmpinând si triumful si dezastrul cu seninul sufletului liber de ura si încrâncenare. Sa constientizam ca orice pierdere materiala este un câstig al spiritului din noi, o încercare a tariei în fata deznadejdii si un imbold spre accesarea maximei vointe pentru a ne ridica demni, de-acolo de unde am cazut, sa avem curajul sa stam cu fruntea sus iar în fata Regilor, cu firea neschimbata. Daca Multimea nu ne va fi nicicând straina, stiind sa-i patrundem tainele si sa învatam de la fiecare câte ceva fara sa pierdem nici macar o clipa, vom reusi cu siguranta sa trecem clipa zdrobitoare si chiar s-o întrecem, cu atitudinea de bonom. Atunci lumea nu va mai fi pentru noi de nepatruns. Vom reusi sa-i stapânim necunoscutele si sa ne urmam calea nestingheriti, dobândindu-ne acel statut de care fiecare dintre noi ar trebui sa fie mândru: statutul de om.
„Eu îti spun un lucru, faci cum vrei, dar e bine sa stii mai multe limbi straine, învata franceza!”
   „Timpul trebuie valorificat în favoarea cunoasterii, în fiecare zi trebuie sa învatam câte ceva”, asa m-a îndrumat nea Mitica ori de câte ori a avut ocazia s-o faca. El a învatat tot timpul: vorbeste engleza, franceza si italiana. Doamna Nicole, frantuzoaica pe care a cunoscut-o la Montreal si care i-a devenit sotie, vorbeste engleza si italiana si binisor româna. Ea a învatat cu timpul chiar si cântece populare românesti.
   Dumitru Sinu a plecat împreuna cu toata familia pentru o perioada destul de lunga în Franta, aproximativ opt ani si copiii sai au învatat perfect limba franceza. Nicolae si Sandra cunosc limbile engleza, franceza dar si limba româna; Nicolae mai vorbeste si limba italiana. Italienii pe care i-a întâlnit în SUA erau mirati de usurinta cu care se exprima nea Mitica în limba lor, nu întelegeau unde si cum reusise s-o învete: „Când locuiam la Vancouver în Canada, am lucrat cu italieni la restaurantul Marconi si i-am rugat sa-mi vorbeasca în italiana.” Italienii nu aveau cum sa învete engleza de la el, era doar un începator iar nea Mitica, a considerat ca era un bun prilej de a învata italiana. Relatia dânsului cu acesti oameni a fost de apreciat si nu întâmplator, când s-a hotarât sa plece din Canada spre SUA, proprietarii l-au felicitat pentru stabilitate si seriozitate în munca, fiind chiar uimiti de faptul ca el si-a anuntat din timp plecarea. Nu a avut decât de câstigat cu un astfel de comportament, gratie bunului simt de care a dat dovada.
   „Eu îti spun un lucru, tu faci cum vrei, dar e bine sa stii mai multe limbi straine, învata franceza!” si mi-a dat un exemplu: mi-a povestit cum un francez care a plecat în Africa a dus cu el un arbore. Când a spus unei persoane importante din conducerea acelei tari ca doreste sa planteze arborele acolo, raspunsul pe care l-a primit a fost ca de-abia peste 100 de ani se vor putea bucura de copacelul plantat, asa ca ce rost are sa-l planteze. stiti care a fost replica francezului? În acest caz, îl plantam imediat!”. La fel îmi spune si mie, sa încep imediat sa învat macar înca o limba straina si cred ca a reusit sa ma convinga.
   „Daca ar fi sa o iau de la capat as învata o meserie!”
   Daca ar fi sa va vorbesc despre profesia lui Dumitru Sinu, mi-ar fi foarte simplu: n-a avut vreodata o meserie, dar a învatat de toate. L-am întrebat ce-ar face daca ar fi s-o ia de la început. Mi-a raspuns fara sa stea pe gânduri: „As învata o meserie! Mi-ar placea sa fiu bucatar. Toata viata am regretat ca n-am facut-o atunci când am avut ocazia, de exemplu în Franta, la Paris, puteam învata de la Paul, tatal prietenei mele de-atunci”.
   N-a avut o meserie dar a fost un norocos: a întâlnit multi oameni de la care a avut ce învata, felul lui de a fi l-a ajutat permanent în reusitele sale. Este un om inteligent, cu o cultura solida. În plus, i s-au deschis cu destul de multa usurinta usile persoanelor influente, a fost agreat si placut în cercurile înalte, a fost un om puternic si s-a angajat mereu în a întreprinde actiuni curajoase. Nu i-a lipsit niciodata spiritul aventurii.
   Îmi povestea ca uneori este invitat la gratar de catre un amic, bucatar de profesie, cu care îi face placere sa discute pe marginea subiectului hrana si tot ce tine de ea. Când nea Mitica spune ca „nu traim ca sa mâncam ci mâncam ca sa traim” citându-l pe Molière, Vasile, bucatarul, îl tachineaza mereu afirmând relaxat: Ia sa fi venit Molière asta aici si sa fi mâncat un steak (fleica) facut de mine, cu un castravete luat direct din borcanul cu muraturi si-apoi  sa vezi ca n-ar mai fi zis ca nu traim ca sa mâncam. Eu îti spun sincer ca de aia traiesc, ca sa manânc.
   Nea Mitica a fost si este în continuare un om cumpatat, si-a îngrijit întotdeauna sanatatea, nu l-a tentat alcoolul, nu fumeaza, nu a fost niciodata un gurmand, a mers foarte mult pe jos, iata secretul longevitatii si agerimii sale.
   Visul american, în sfârsit, realizat!
   Afacerile personale ale lui nea Mitica au prins contur de-abia dupa ce a ajuns pe pamântul american, dupa o îndelunga perioada de peregrinari si acumulari substantiale în materie de viata si conduita, de cunostinte despre mersul si conducerea unei afaceri si nu în ultimul rând dupa enorm de multe cunostinte în rândul oamenilor de toate clasele si categoriile sociale de la care a avut ce învata.
   În fiecare zi, mii de oameni vin pe pamântul fagaduintei în cautarea propriului vis american. Everybody has a dream este un stil de viata, iar daca Dumnezeu îti mai da si un dram de noroc, asa cum s-a întâmplat cu nea Mitica, în scurt timp spui altora povestea ta de succes.
   Cum a ajuns în Statele Unite? Când au hotarât sa paraseasca Montreal-ul renuntând la Canada în favoarea Statelor Unite, Nicole si Dumitru Sinu si-au depus pur si simplu actele la Consulatul American din Toronto iar aprobarea le-a venit mai repede decât se asteptasera, totul a decurs foarte rapid. Au intrat în SUA prin Sault Ste. Marie, un orasel situat pe granita cu Canada si s-au stabilit în California.
   Alegerea facuta s-a dovedit a fi de bun augur, pamântul american a fost generos cu nea Mitica si familia domniei sale. Iata ca aici a reusit sa devina, rând pe rând, proprietarul a trei hoteluri.
   Totul a început în California, la Long Beach, unde a dobândit cu ajutorul unui evreu primul sau hotel, apoi a urmat un altul la Reno, în Nevada si în final a devenit proprietarul hotelului CORONADO din capitala statului Arizona. Este un hotel modest, pentru oamenii cu posibilitati materiale mai reduse, are 42 de camere care sunt închiriate cu 20 de dolari pe noapte, dar de aici are un venit constant. În plus, în apropierea casei sale din centrul orasului Phoenix, mai are un ansamblu de 17 apartamente închiriate, o avere suficienta pentru a multumi familia.
    La început s-a instalat cu familia în California si a reusit sa gaseasca destul de repede un loc de munca la o biserica, unde trebuia sa faca curatenie. În aceeasi zi citeste un anunt si suna imediat la Nob Hill Motel din Long Beach, care apartinea unui evreu, pe nume Max Sobelman. Proprietarul, un mare magnat, pe lânga acel motel mai avea si câteva mai mici, precum si o afacere cu chimicale, Montrose Chemicals (cu timpul s-a dovedit a fi o controversata sursa de poluare, motiv din care a si fost închisa).
   Îndata ce a telefonat, nea Mitica a fost întrebat de tara de origine; statutul de român de data aceasta i-a adus sansa de a fi angajat imediat, tatal lui Max Sobelman fusese croitor în România. La Nob Hill Motel fusese angajat ca manager. A dobândit statutul de proprietar al primului sau hotel datorita rezultatelor financiare pe care le-a obtinut într-o perioada scurta de timp. Sobelman, vazându-i ambitia si seriozitatea i-a promis ca daca pâna la Craciun va reusi sa realizeze un anumit profit, îl va ajuta sa aiba propriul sau hotel. La data scadentei, nu mica a fost surpriza lui nea Mitica vazând ca evreul îsi tine promisiunea si îi da astfel posibilitatea sa devina proprietarul unuia dintre motelurile lui, acordându-i un sprijin neasteptat.   
   „O, da, NOROC!”
    Într-una din zilele în care l-am lasat la hotel, dupa o întâlnire de-a noastra care se prelungise ceva mai mult ca de obicei, s-a oprit în fata hotelului si mi-a cerut sa citesc denumirea hotelului invers, de la coada la cap: O DA NOROC! – într-adevar, o, da, ce noroc a avut Dumitru Sinu pe pe parcursul aventurii americane si parca acest hotel, cu denumire deloc întâmplatoare,  a venit pentru el ca o rasplata pentru o viata de munca si sansa în aceeasi masura, în care a reusit  sa-si împlineasca visul de a avea propriul sau hotel, învatând, muncind cu daruire, pastrându-si integritatea si mai ales, vorba românului, lasând întotdeauna loc de buna ziua pe unde a trecut de-a lungul timpului. Sa reusesti sa ai propriul tau hotel cu o „bruma” de bani pusi jos, este un noroc si înca unul mare! Apoi sa iei un alt doilea hotel si un al treilea! Povestea lui nea Mitica îmi întareste convingerea ca americanii detin reteta succesului: America is the Land of the freedom and the home of the brave, nu este o vorba în vânt, ci are un sâmbure de adevar.
   si as mai putea da înca multe exemple din viata lui Dumitru Sinu în care, într-adevar norocul i-a surâs.
   Acest ultim hotel l-a dobândit cu un alt mare noroc: era în California când agentul sau imobiliar i-a telefonat spunând ca are o oferta foarte atractiva, propunându-i sa mearga sa-l vada. Nea Mitica n-a stat pe gânduri, a plecat de îndata, i-a placut hotelul, a negociat un pret bun, l-a cumparat si s-a mutat în Arizona, unde locuieste acum, de aproape trei decenii.
   Curios fiind, l-am întrebat care crede ca este cheia succesului în afaceri. Raspunsul lui a fost scurt si simplu: „Ca sa ai succes în afaceri, depinde numai de tine”. Apoi mi-a explicat ca trebuie sa stii ce si când si cum sa înveti, cum sa te organizezi, cum sa valorifici fiecare informatie, fiecare experienta pe care trebuie s-o consideri ca lectie de viata, fiecare succes sau esec cu rolul lui în formarea ta ca om de afaceri.
„stii cine este cel mai bogat om din Peru? Este un sârb! Bravo lui! A reusit pentru ca a stiut ce vrea si a avut si noroc! E multimilionar în dolari”, mi-a spus raspicat nea Mitica. 
  „ Eu cred ca noi toti avem un destin!”
   Personal, cred ca ceea ce a realizat Dumitru Sinu se datoreaza nu numai norocului. A avut, ce-i drept si norocul contributia lui. Omul acesta însa a avut o bogata experienta de viata, cu acumulari masive în materie de lectii pe care le-a învatat în timp, carora a stiut sa le dezlege tainele si pe care a avut abilitatea sa le aseze la locul lor si sa le aplice în practica dar si acea fantastica deschidere spre sufletul omului, completata de o doza considerabila de altruism. Nu i-a fost nici rusine si nici frica sa munceasca cinstit iar la momentul potrivit, destinul i-a scos la iveala mijloacele prin care sa descopere calea spre prosperitate.
   Pe când locuia în California îi placea sa participe la licitatiile de marfuri de tot felul, cunoscute aici în America sub denumirea de auction. Dupa una din aceste licitatii, plecând spre casa a vazut un batrân, de-abia târându-se sub greutatea unui un covor imens pe care îl avea în spate. Saritor ca de obicei, nea Mitica s-a oferit sa-l ajute si l-a eliberat pe bietul om de povara. Desi aflase ca pâna la casa omului mai erau câtiva kilometri buni de parcurs, n-a dat înapoi si a continuat sa-l ajute. „Mike, vrei sa cumperi casa asta?” – au fost cuvintele batrânului evreu, imediat ce au ajuns la destinatie. Mirat, nea Mitica i-a spus ca el nu are bani pentru asa o casa. Evreul însa nu s-a dat batut asigurându-l ca nu l-a întrebat daca are sau nu bani, ci i-a oferit o afacere buna, pretul cerut fiind derizoriu. Tranzactia s-a încheiat si nea Mitica s-a trezit peste noapte proprietarul casei evreului. Peste câtva timp a revândut casa unui prieten bun, pe nume Vasile Tudoran.
   Vasile i-a multumit toata viata. Mai, Mitica, daca atunci nu cumparam casa aceea de la tine, nu ajungeam sa-mi fac niciodata casa pe care o am acum – îi spusese lui nea Mitica, pentru ca vânduse la rândul sau casa la un pret mult mai mare decât pretul de achizitie.
   Dumitru Sinu considera ca nimic nu este la voia întâmplarii.  Oamenii pe care i-a întâlnit si împrejurarile în care s-au întâmplat lucruri ca acesta cu casa dobândita atât de simplu datorita unui ajutor banal, dar care a fost apreciat de catre batrânul evreu, nu sunt altceva decât produse ale destinului: „Eu cred ca noi toti avem un destin. Arabii spun asa: «Ce ti-e scris pe frunte ti-e pus!»” Apoi, melancolic, îmi spuse dintr-o data: „Ce rau am facut eu ca de la trei ani sa ramân fara mama? Dar daca esti bun, oameni buni gasesti”.
   Îmi povestise cu alt prilej despre mama care îi murise de tânara, la numai 27 de ani ai sai. Tatal cuprins de febra durerii, a avut inspiratie scriind câteva versuri ce-au fost puse apoi pe o melodie. I-a luat pe cei trei copii si i-a dus în pivnita, acolo i-a învatat cântecul: Când termina preotul, voi începeti toti trei si cântati: tine, Doamne, veacul bun / Ca pleaca mama pe drum / Ca noaptea sa n-o apuce / Ca nu stie und’ se duce .Toti oamenii din sat izbucnisera în plâns. Mitica era mic, dar i-au povestit satenii.
„Paul (Getty), tu doresti sa conduci o lume întreaga si nu te poti conduce pe tine?”
   Toata viata, Dumitru Sinu a stiut sa adune si sa selecteze informatiile, sa le stocheze în adâncurile sufletului si mintii deopotriva si sa valorifice întelepciunea celor pe care i-a studiat, fie ca au fost mari gânditori sau scriitori, oameni valorosi de la care si-a tras învatamintele, fie de la omul simplu, întelept si sincer.
   De pilda, îi ramasese vie în memorie o întâmplare relatata de catre inginerul Traian Nitescu, prietenul sau canadian de origine româna care era presedinte la Petrofina – un cunoscut concern de produse petroliere, din care nea Mitica a învatat cât de important este sa stii sa-ti folosesti vointa pentru a-ti atinge scopul în viata. Paul Getty, renumitul magnat al petrolului era prieten cu Nitescu si adora sarmalele preparate de doamna Florica, sotia acestuia; uneori mergea în vizita la familia Nitescu pentru a le savura împreuna, în tihna. Cu prilejul unei astfel de vizite, Getty i-a dezvaluit gazdei cum a ajuns sa renunte la fumat. Se afla într-o calatorie de afaceri la Paris. Fiind un fumator patimas a constatat într-o seara, pe la ora 11,00, ca nu mai avea tigari. A coborât din camera si-a hoinarit pe strazile Parisului în cautarea unui magazin, reusind în final sa-si cumpere tigari. La iesire din magazin s-a întâlnit cu un amic francez. Aflând motivul pentru care Getty se afla la acea ora acolo, francezul i-a adresat o întrebare retorica: Paul, tu doresti sa conduci o lume întreaga si nu te poti conduce pe tine? Nu te stapânesti pe tine?
   Cuvintele francezului au avut mare impact asupra magnatului, pentru ca acela a fost momentul în care Paul Getty si-a dovedit lui însusi ca are vointa, renuntând pentru totdeauna la tigari: Au trecut 25 de ani din acea zi si pachetul de tigari cumparat atunci la Paris îl am si acum, nedesfacut. În clipa aceea m-am lasat de fumat, ca dovada a faptului ca sunt propriul meu stapân,  povestea Paul Getty.
   „Fa binele si da-l pe apa!”
   „Tatal meu, fie-i tarâna usoara, m-a învatat sa nu primesc pe nimeni la mine-n casa cu masa goala, dar nici sa nu calc pragul vreunui om fara a-i duce ceva”, iata o învatatura de care Dumitru Sinu a tinut seama pe parcursul vietii si care i-a fost ca o pecete de suflet în tot ce a facut pentru semenii sai.
   A trecut prin momente de saracie dar si de bunastare si n-a uitat sa daruiasca din suflet pentru suflet, ajungând acolo unde era nevoie si când era nevoie, bucurând comunitati întregi si oameni simpli, aducând zâmbete ce fusesera uitate pe fetele copiilor cu probleme si raspunzând mereu prezent în fata oamenilor necajiti.
   Plecat din Sebesul de Sus la o vârsta la care alti tineri înca dezleaga tainele cartilor si se bucura de frumusetea anilor lipsiti de griji, nea Mitica a continuat lupta cu viata, zbatându-se din rasputeri ca în exil sa-si faureasca un rost si iata ca a reusit, ba mai mult, si-a îndeplinit promisiunile facute tacit bunilor si parintilor sai, neuitând de unde a plecat, neuitându-si neamul si locul ce l-a daruit cu dragoste si bunatate, cu sete de cunoastere si demnitate, cu virtuti cu care te poti naste dar le poti si pierde, odata vrajit de magia Occidentului. Nea Mitica nu le-a pierdut!
   A raspuns întotdeauna chemarii de suflet a fiilor satului natal, participând mai mult decât onorabil la actiunile organizate în scopul pastrarii unitatii si spiritului românesc pe meleagurile natale. Donatiile sale respira din peretii bisericii din sat si zâmbesc armonios prin blândetea si frumusetea culorilor ce o împodobesc.
   Asezamintele pentru copiii nefericiti din Râul Vadului sau Talmaciu si-au îmbunatatit substantial conditiile prin milostenia celui care, crescând de la 3 ani fara mama a dorit sa le readuca acestor copilasi zâmbetul pe fetele triste. si-apoi, câte sute de dolari n-au ajuns la cei nevoiasi din satul sau, si nu numai, pentru ca nea Mitica daruia de fiecare data sume cu cel putin doua zerouri în coada.
   Stau drept marturie nenumaratele scrisori de recunostinta pe care amicul meu le pastreaza ca pe un sfânt simbol al respectarii promisiunii facute lui însusi în momentul în care a parasit tara, si în acelasi timp, promisiunii facute celor dragi din familia sa, care-i spuneau întotdeauna: Fa binele si da-l pe apa!
   Bine-a facut si bine-a gasit si niciodata nu s-a uitat în urma spre a vedea ce i-a mai ramas, pentru ca a daruit totul din inima! Acesta este Mitica Sinu!

Octavian Curpas

Radacini românesti – Satul natal, copilaria, traditiile si pamântul patriei

În apropierea masivului Suru din Muntii Fagarasului – desavârsiti strajuitori ai tinuturilor  transilvane –, unde stapâneste peste oameni verdele culmilor împadurite si semetia steiurilor de stânca scaldate de ape reci si limpezi, la poalele muntilor Moasa si Tataru, curge nestavilita spre a se stinge în îmbratisarea dulce a Oltului, valea Sebesului de Sus; localitatea purtând acelasi nume, leagan de legenda al bunilor si strabunilor nostri, însufletita dupa vrerea lui Dumnezeu de o comunitate neaosa, româneasca, al carui prototip este omul de omenie, a daruit de-a lungul vremurilor multe generatii care au ramas acasa sau au luat drumul pribegiei, rasfirându-se pe toate meridianele lumii. Dar niciodata, indiferent de sutele sau miile de mile departare la care vietuiau, nu si-au uitat locurile în care au fost plasmuiti. Când fac aceste afirmatii le sustin cu putere prin exemple certe, cunoscând multi români care au ales calea strainatatii, dar care nu si-au renegat si nu si-au uitat vreodata obârsia.
   În toamna anului 1948, fiu al acestor locuri  minunate, Dumitru Sinu a lasat bocetul celor dragi sa-si asculte ecoul pe Valea Moasei si a trecut granitele României, cautându-si norocul printre straini. Astazi stau de vorba cu el, la cei optzeci si cinci de ani ai sai si ma fascineaza cu povestea unei vieti traite intens, cu bune si cu rele în acelasi timp.
   Despre Sebesul de Sus si Marginime
   Satul meu, gradina dulce,/ Eu din tine nu m-as duce, / De mirosul florilor, / De dragul mândrutelor, /De verdele brazilor / Si de dragul fratilor, / De rosu’ bujorilor, / De dragul surorilor, / De negrul moliftilor, / De dragul parintilor – îmi recitase nea Mitica, cu mândria românului care nu a uitat de unde a plecat, ba mai mult n-a uitat niciun strop din spiritul celor între care s-a nascut si pe care l-a mostenit de la ei.
   Asa a debutat întâlnirea noastra de aceasta data, când nea Mitica, purtând amprenta emotiilor ce-i stapâneau amintirile s-a dezlantuit ca un torent, asemeni celor de pe Valea Sebesului sau drag în primaverile în care se topeau zapezile la munte, în povestirea celor mai frumoase momente traite în satul copilariei. Apoi a urmat povestea…
   „Într-o zi frumoasa de toamna a anului 1948 s-a produs o schimbare majora în cursul vietii mele, o schimbare care mi-a marcat profund existenta: am plecat din satul meu spre o lume plina de mister… Îmi amintesc cu nostalgie acea toamna frumoasa, cu toate splendorile ei: la trei ani dupa terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, locuitorii tinutului Sibiului si-ai satului meu, se bucurau din plin de roadele ei…”
   Bucuria si mândria de a povesti despre tinuturile de obârsie, faceau ca ochii lui Dumitru Sinu sa aiba o stralucire aparte. Venea dintr-un loc încarcat de istorie si legenda; împrejurimile Sibiului au constituit  de-a lungul veacurilor scena pe care s-au desfasurat evenimente cu rasunet în istoria neamului.
   „Atestarea documentara a localitatii nu se cunoaste cu exactitate, însa, o serie de documente despre Sebesul de Sus, datând înca din timpul dominatiei austro-ungare se afla la Viena, Budapesta, Cluj si Sibiu. Multe dintre acestea, tiparite la Sibiu, au fost culese si publicate de catre profesorul Florin Puscariu în 1913 si astazi sunt pastrate la Muzeul Brukenthal din orasul de pe Cibin”. În vocea amicului ce-mi statea în fata simteam o unda de mândrie, pe buna dreptate justificata:  apartinea acestor plaiuri si povestea cu drag si dor de ele!
   În imediata vecinatate a Sebesului de Sus se afla localitatile Sebesul de Jos,  Racovita si Avrig.
   „În Sebesul de Jos, desi nu era cu nimic mai presus decât satul meu, traia o categorie de oameni cu un spirit al afacerilor mai dezvoltat, dornici de afirmare, carora le placea sa iasa mereu în evidenta; erau mai cunoscuti la Bucuresti si în tara decât sebesenii mei care erau majoritatea plugari si mestesugari; cei care-au ramas acolo si nu s-au împrastiat în lume, erau legati de pamântul lor si-l lucrau cu toata dragostea” -, povesteste nea Mitica rasfoind cu migala filele trecutului.
   La 3 kilometri de Sebesul de Sus se afla o alta localitate în care mai rasuna si astazi vocile istoriei: Racovita – care a devenit cunoscuta gratie înfiintarii granitei militare transilvane de catre împarateasa imperiului austro ungar, Maria Terezia în 1765; înca din 1698, înainte de militarizarea completa a satului, Racovita, ca de altfel toate localitatile apartinând Regimentului de Granita de la Orlat, s-a confruntat cu puternice conflicte interconfesionale datorate procesului de unire a Mitropoliei Ortodoxe de Alba Iulia cu Biserica Catolica. Racovitenii au luptat vitejeste pe timpul celor doua conflagratii mondiale facând cinste din plin locurilor de bastina.
   Tot în apropierea Sebesului de Sus, la o distanta de câtiva kilometri se afla, comuna de pe vremea copilariei lui nea Mitica, respectiv orasul de azi, legendarul Avrig. Scoala Ardeleana a avut un reprezentant de seama care a apartinut acestor locuri – Gheorghe Lazar, fiu  al Avrigului, unde se gaseste înmormântat astazi. Din locuri cu o istorie zbuciumata si cu oameni bravi a plecat pe drumul pribegiei Dumitru Sinu!
   La Selimbar, de unde înca mai razbat strigatele de lupta ale ostasilor lui Mihai Viteazul din timpul bataliei împotriva armatei conduse de Andrei Bathory, acesta a obtinut victoria bine meritata cu pretul sângelui varsat de bravii sai ostasi si a reusit sa-l înlature si sa scoata Transilvania din sistemul politic polon.
   Talmaciu si Bradu, doua localitati apartinând acelorasi tinuturi erau recunoscute ca având un mare numar de sasi colonizati; nu toate satele din marginime au fost populate cu sasi, în niciun caz cele din munti sau de la poalele acestora.
   Omul sfinteste locul!
   Locurile de la poalele Moasei n-ar fi fost însa atât de frumoase fara însufletirea pe care le-o dadea o comunitate de oameni cinstiti si harnici si care au învatat de la strabunii lor ca omenia, munca, respectul fata de sine si fata de ceilalti sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevarat. Si Doamne, cât de adevarati erau satenii lui nea Mitica! Ei i-au servit drept etalon în anii petrecuti în mijlocul lor, dar si când a plecat pe drumul strainatatii.
   „De unde au venit oamenii satului nostru, nu se stie, ceea ce însa se mai spune si astazi este ca cei care s-au pripasit pe aceste meleaguri pline de frumuseti si au baut apa din minunata vale Batrâna s-au îndragostit de locurile acestea binecuvâtate si nu s-au mai putut dezlipi de ele niciodata, acolo au ramas!”
   Invazia tatarilor din anul 1241 a fost resimtita si aici; au pârjolit tot ce le-a stat în cale; se spune ca unii dintre ei, dupa cum povesteau batrânii, au cazut de pe cai” si au ramas aici; asa au primit aceste locuri numele de Plaiul Tatarului, care mai apoi s-a transmis de la o generatie la alta.
   Cu ce puteau sa se ocupe satenii lui Dumitru Sinu mai bine la poalele muntilor decât cu agricultura si cresterea animalelor?! Cultivau cu sudoarea fruntilor si truda mâinilor pamântul ce le daruia cele necesare traiului; majoritatea erau plugari.   
   Cresteau animale cu multa dragoste de ele si mestesugeau cu îndemânare: satul avea o varnita, unde se facea varul si o fabrica de caramida si tigle, atât de necesare în construirea caselor, o presa pentru uleiul necesar alimentatiei. Satenii cresteau albine si, fara îndoiala, aveau toate cele necesare extragerii mierii, dar si teascul pentru prelucrarea cerii; era si moara de apa cu piua, unde pe lânga obtinerea fainii din cereale sebesenii lui nea Mitica duceau la spalat toalele si cergile tesute de mînile pricepute ale femeilor din sat. „Trei joagare pentru taiat bustenii aveam în sat, dar sa nu uit, si doua cazane zdravene de tuica!” – mi-a spus râzând nea Mitica.
   Apoi, dupa ce a stat o clipa sa-si le reaminteasca întocmai, a recitat  versurile unui cântec popular de plugarie: Ara badea cu plugu’ / Câtu-i câmpu’ de-a lungu’ / Si ara si samana / Si din gura cuvânta: / Sa te faci, grâule, faci / Ca iarba printre copaci, / Sa stai bine la taiat / Ca mândra la sarutat, / Sa stai bine la cosit, / Ca mândruta la iubit.
   „Îmi amintesc de un cosas de la noi din sat, caruia i se zicea Dacul; când era vremea fânului, venea la noi câteva zile sa ne coseasca iarba, si-n timp ce tragea din greu la coasa cânta un cântec care suna cam asa: Plânge valea cu suspine / Eu cu mândra n-o duc bine / I-auzi cum rasuna valea / Si mândruta-mi tine calea… Eu auzindu-l, l-am întrebat curios: pai cum merge mai departe? – caci aveam doar opt ani!”
             „Dati buna ziua la toti”
   Daca-si aminteste nea Mitica astazi de cineva cu admiratie si recunostinta, acela este cu siguranta nea Niculita,  bunicul din partea tatalui.
   „Era un om deosebit bunicul Niculita – reia nostalgic nea Mitica. Era cumpatat, calm, cu suflet plin de bunatate si marinimie, evlavios,  nu înjura nici macar atunci când era catranit si apasat de necazuri. Apreciat pentru harnicia si omenia lui, nea Niculita, foarte priceput la zidarie, era un renumit constructor de case; sasii din Talmaciu (ca la Sebesul de Sus nu era nici urma de sas) îl tocmeau sa le ridice casele si-l respectau pentru priceperea, seriozitatea, omenia si harnicia lui. Cum sasii erau niste firi reci si aveau pretentia ca românii sa li se adreseze cu apelativul stapâni, observând felul în care se poarta acestia cu nea Niculita, un satean a zis: «I-am auzit pe sasi dând buna ziua lui nea Niculita si scotându-si palariile în fata lui».
   Era invitat si la nunti la sasi, desi nu invitau decât românii înstariti, caci nu oricine se putea apropia de ei. Bunicul Niculita ne-a învatat: «Dati buna ziua la toti!»  Noi întrebam mirati: Si la tigani?  iar el raspundea calm: «Si la tigani, ca doar Dumnezeu i-a facut si pe ei»”.
   Nea Niculita cânta din frunza ca nimeni altul si avea si o voce foarte frumoasa. Codrii muntilor îl daruisera cu har, iar prin cântecul din frunza nu se despartea nicicând de freamatul lor. Era invitat si la nunti, si la cele sasesti, unde, îmbracat în straiul popular mostenit din strabuni atingea inimile mesenilor si le modela dupa spiritul si sufletul sau minunat cu cântecele lui.
   Pe lânga faptul ca era harnic, cinstit si omenos, Nicolae Sinu, bunicul lui nea Mitica avea un suflet de aur: era generos, darnic cu toata lumea: îsi punea sotia sa coaca-n cuptorul de pâine un soi de colacei si umplea câteva lazi cu ei, daruindu-i apoi copiilor saraci.
   Aceasta virtute au mostenit-o si feciorul, Ion Sinu, tatal lui nea Mitica, dar si nepotul lui nea Niculita, cu care astazi ma desfat în amintirile despre satul lui natal.
   „Mi-a ramas de la bunicul si de la tatal meu un bagaj enorm de învataminte despre viata, atitudine fata de cei din jur, caracter… Când aveam oameni la lucru, tata îmi spunea: «Întotdeauna când îti vine cineva la lucru, nu-l pune direct la treaba, ci întreaba-l prima data daca a mâncat» – a rostit nea Mitica plin de emotia amintirilor despre acele fiinte dragi lui ce l-au educat si l-au format pentru viata – si n-am uitat asta niciodata.”
   Nea Niculita avea sufletul parca rupt din Rai si de multe ori, ce visa se împlinea; asa s-a întâmplat si într-o zi frumoasa de toamna, când veneau vitele de la pasune si unul dintre boii lui lipsea, probabil se ratacise de cireada. Catranit nevoie mare, a fost bietul om, si în zadar l-a cautat, boul n-a fost de gasit. În noaptea de Sfântul Nicolae, în acelasi an a visat ca boul lui s-a întors acasa. S-a trezit si a iesit afara în toiul noptii  si nu mica i-a fost mirarea când a zarit la poarta, cuminte, asteptând parca sa-i deschida cineva, tocmai animalul pierdut în toamna. Nicolae Sinu  murit în 1941, într-o zi când deschidea poarta ca sa iasa cu carul cu boi, probabil facuse infarct…
  „Dormi Lazare, dormi…”
   Pe masura ce se adâncea în povestire, vedeam cum ochii lui nea Mitica dobândesc o stralucire aparte, îsi aducea aminte de atâtea lucruri si întamplari încât nu prididea sa mi le faca cunoscute dupa cum îi veneau în minte:
   „În sat la noi era o femeie pe care o chema Tiuca, iar pe sotul ei – Lazar, o familie cu stare materiala mai buna decât majoritatea celorlalti;  Dumnezeu le daduse doar un singur copil, o fata. Era mândra Tiuca de fata ei si-o voia maritata dupa un baiat înstarit.
   Dupa cum am mai spus, în satul nostru erau mai multi plugari decât bogatani, erau harnici si îsi munceau pamântul cu drag, traiau cu dragostea de locuri si de oameni, se ajutau si se respectau între ei, chiar daca nu erau neamuri. Spiritul lor, credinta îi unea pe cei mai multi ca într-o familie, cu mici exceptii, binenteles. Lumea satului era una curata, departe de ura si ranchiuna, asa cum am auzit ca se întâmpla în ziua de azi.
   Tiuca tare era framântata de gânduri si spunea seara de seara sotului sau, cu o unda vizibila de repros în glas: Dormi Lazare, dormi, ca pentru fata noastra în tot satul nu-s decât doi baieti!, ca si cum lui nu-i pasa de viitorul copilei; dar fata nu s-a maritat în sat, era frumoasa tare si alesul inimii ei a fost din alta localitate, asa ca visul Tiucai nu s-a împlinit.”
   Îsi amintise Dumitru Sinu de o alta familie,  care locuia ceva mai jos de casa Tiucai; tot Lazar se numea capul familiei, (era finul lui ) si avea zece copii: patru baieti si sase fete. Dar acest om nu-si facea probleme de genul celor ce-o framântau pe Tiuca. Finul Lazar mergea de multe ori la familia lui nea Mitica si povestea despre copiii sai; îsi arata mâinile batatorite de munca, dar înca puternice si cu întelepciunea taranului neaos din partile acelea spunea, aratând spre fiecare deget: Uite, ori ca ma tai la asta, ori la asta, ori la celalate degete, tot la fel ma doare.  Asa e si cu cei zece copii ai mei. Îmi pasa de toti la fel, toti sunt ai mei” – si Doamne, mândru mai era de ei si nu-si dorea averi, caci cea mai mare avere a sa erau copilasii, nu-si facea griji pentru ei,   stia ca fiecare îsi va gasi drumul potrivit în viata.
Întelepciunea unui copil:„acum nu ma duc, ca am prins deja cum se face  rântasul”
   La fel ca si parintii lor si copiii tinuturilor lui nea Mitica aveau o mentalitate sanatoasa despre viata, despre familie, aveau întelepciunea si spiritul  dobândite de la parinti sau datorate traiului pe care îl duceau; vorbindu-mi despre sat si oamenii lui si-a amintit apoi de un copil de 15 ani care l-a impresionat foarte mult cu modul lui de gândire într-o situatie delicata în care se afla familia lui:
   „Într-o zi, dintr-o casa cu cinci copiii a plecat femeia (sotie si mama), a parasit casa, sotul si copiii fara a se uita înapoi. Finul Lazar s-a dus la sotul ei si i-a spus: «Du-te mai, dupa ea! Au trecut doua saptamâni de când a plecat, du-te si ad-o acasa!» Dar barbatul îi raspundea calm, desi nu era simplu pentru un barbat sa se descurce cu atâtia copii: «Vecine, eu nu ma duc dupa ea; stie ea unde stam, daca vrea sa vina, vine singura». Lazar s-a dus apoi la baiatul cel mare care avea 15 ani si i-a spus: «Mai, tu esti cuminte, du-te tu dupa maica-ta!». Dar baiatul i-a dat lui Lazar un raspuns la care nu se astepta: «Primele zile a fost mai grele, acum nu ma duc ca am prins eu deja cum se face rântasul»…” Absenta mamei, doar prin acest lucru se resimtea, în rest…
            Din prune furate iese-o tuica întoarsa!
   Nea Mitica deschisese cufarul tainic al amintirilor si pe masura ce povestea îsi amintea tot mai multe si mai multe lucruri si întâmplari despre si cu satenii lui, pentru care avea o reala consideratie. O întâmplare cu tâlc si din care reiese frumusetea caracterului oamenilor din zona de obârsie a vajnicului povestitor si iubitor al locurilor si oamenilor ce le-au dat însufletire, a ramas pentru amicul meu drept pilda pentru tot restul vietii.
   „Tetea” Vasile, un satean harnic si tare cumsecade plecase într-o zi la fân si cum pe drum si-a dat seama ca uitase acasa furcoiul, s-a întors sa-l ia; când a ajuns însa, a observat ca în gradina sa o vecina îi scutura de zor prunii…A stat omul nostru si a privit-o cum îsi umple desagii si cum goleste de roade cinci dintre prunii sai  si când a dat sa se aplece sa-si puna desagii pe umar, tetea Vasile s-a apropiat de ea, spunându-i cu calm si blândete: «Nu te opinti, te ajut eu sa le treci!» si a ajutat-o el sa treaca în curtea ei, desagii plini cu prune. Femeia amutise, nu a mai spus nimic si a acceptat ajutorul omului. Despre întâmplarea  aceasta s-a auzit în sat; tetea Vasile nu a spus însa niciodata nimanui despre ea si nici nu i-a reprosat ceva. Femeia însa a povestit prietenilor; cei care îl întrebau pe Vasile despre acest incident, primeau un raspuns neasteptat: «Ah, asa vorbeste ea, stiti voi cum sunt  femeile, vorbesc mult….»  si dadea din mâna, ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic.”
   Vecina cu pricina a facut apoi tuica din prune si a dus din ea si la biserica; avea ceva pe suflet si simtea nevoia sa si-l descarce, spunându-i preotului din sat: Parinte, sa dati la oameni sa bea si sa le spuneti ca e de la tetea Vasile. Când s-a întâlnit preotul cu Vasile i-a spus zambind: Ce tuica buna ai facut, tete Vasile! Mi-au spus oamenii ca n-au mai baut asa o tuica buna. La care tetea Vasile i-a raspuns calm: Parinte, asta este o tuica întoarsa! – dar preotul nu întelesese tâlcul vorbelor lui. Era de buna seama tuica întoarsa, caci prunele erau din gradina lui, iar plata i-a fost întoarsa de vecina cea buclucasa, sub forma de tuica…
   „Am sa tin minte toata viata pilda lui tetea Vasile!” – mi-a spus nea Mitica cu sclipiri diamantine în ochi…
   „Mai, da’ la voi, toti sunt poeti?”
   În satul  în care vazuse lumina zilei pentru prima data nea Mitica, veneau sa petreaca câteva clipe de liniste, în armonia naturii si oameni de vaza ai acelor vremuri. Asa era familia Matei: profesorul Matei era directorul Academiei Comerciale din Brasov iar sotia sa, doamna Sanda îsi avea originile în neamul Bratienilor. Sanda Matei era prietena cu sotia maresalului Antonescu, doamna Maria.
   Într-una din zilele în care familia Matei se afla la Sebesul de Sus, doamna maresal Maria Antonescu, vrând sa vorbeasca cu Sanda a telefonat la primaria din sat  prezentându-se, cum de altfel era normal: Aici este doamna maresal Maria Antonescu, as vrea sa vorbesc cu doamna Sanda Matei. La telefon a raspuns o femeie, care cu cea mai mare dezinvoltura, lipsita total de orice fel de complexe i-a zis raspicat, oarecum versificat: Aici este Victoria lui Zaharie si matur prin cantalarie! Când a vorbit cu Sanda, Maria Antonescu i-a relatat dialogul cu femeia de serviciu a institutiei la care sunase si amuzându-se, i-a spus prietenei sale:  Mai, da’ la voi toti sunt poeti?
   Si asa este, românul a avut dintotdeauna spirit, nu degeaba se spune: Românul s-a nascut poet! Aceasta sintagma, atât de uzitata pentru a descrie în cuvinte putine sufletul românului este un dar de la Dumnezeu si nimeni nu poate sa ni-l ia vreodata.
             „Bine, tata, ca mi-ai facut-o si pe asta!”
   Spiritul taranului român autentic este de neegalat, dupa cum stim cu totii si dupa cum puteti vedea si din relatarile prietenului meu; în viata de zi cu zi, la bucurie sau la necaz, acel sâmbure neaos, de gluma, n-a pierit niciodata, indiferent de situatie. „Era în sat la noi un om tare poznas, Ion Savu si era cunoscut ca Ion a lui Irimie, poznasul satului “- zâmbea nea Mitica, povestindu-mi cum acesta avea un fecior care îl mostenea, fara indoiala, urmându-i exemplul si tinându-se de sotii. Facea Ion a lui Irimie tot felul de glume pe seama tuturor.
   Venise vremea de însuratoare si feciorul poznasului îsi gasise mireasa. Au început pregatirile de nunta si se agitau oamenii, nu gluma! În saptamâna nuntii feciorul plecase cu treburi la oras, erau de pus la punct ultimele pregatiri si avea de facut multe drumuri. Într-una din zile, pe când se întorcea viitorul mire de la oras cu târguielile pentru nunta, l-a gasit pe tatal cel poznas mort; feciorul a amutit si s-a dus la capatâiul lui spunându-i suparat: «Bine, tata, mi-ai facut-o si pe asta!» – nici mort nu-l vedea altfel, decât poznas. Multe figuri si poante îi facuse Ion a lui Irimie feciorului sau, dar iata ca acum i-o facuse lata: murise în saptamâna nuntii lui.
   „O fi el mare dolaru’, da’-i muncit, bata-l amaru’!”
   Nu putini au fost aceia care de-a lungul timpului au luat drumul pribegiei si au plecat din Sebesul de Sus în lumea larga, chiar dupa primul razboi mondial si de-atunci încoace. Unii au ramas, altii au revenit acasa dupa o vreme.
   „Dintre cei care au plecat din satul meu si au ales America – zice nea Mitica – 90% s-au stabilit la Detroit, parca erau atrasi unii de altii închegându-si acolo o comunitate a lor si numai a lor, pâna în zilele de-acum pastratoare a traditiilor din Marginimea Sibiului; chiar si acum, nuntile copiilor sau nepotilor consatenilor mei se fac si aici, în America, cu sarmale si prajituri preparate în casa si cu muzica populara româneasca din zona noastra; chiar de curând am aflat ca va fi o nunta mare, cu vreo cinci sute de invitati, la care se vor gati câteva mii de sarmale, îti dai seama: românu-i tot român, fie el în orice colt al lumii, nu-si uita radacinile si nici traditiile neamului caruia îi apartine!”
   Cei din sat care fusesera în America se adunau la crâsma-n sat, separat de ceilalti si cântau: O fi el mare dolarul/ Da’-i muncit, bata-l amaru. Ei stiau cel mai bine cât de greu le fusese si cum reusisera sa adune dolarii cu care se întorsesera înapoi în sat!
   Mi-a spus nea Mitica mai multe întâmplari despre cei care revenisera acasa dupa anii de pribegie. Unii dintre ei aveau tendinta sa se laude, placându-le sa iasa în evidenta cu ceea ce povesteau satenilor despre locurile pe unde umblasera si mai ales despre ce facusera acolo.
   „Când te-apuca dorul de vatrar…”
   De multe ori, cei care revenisera în sat dupa ani buni de stat prin strainatate erau întrebati de catre consatenii lor, oarecum mirati de revenirea lor acasa, despre cum e traiul prin locurile dinafara granitelor românesti.
   „Toma Suciu era din Sebesul de Sus si fusese în America de unde se întorsese de curând” – povestea nea Mitica. Oamenii din sat îl întrebau mereu:«Bine, mai Toma, da’ de ce te-ai întors tu din America unde se spune ca e atât de bine si ca acolo curge peste tot lapte si miere?» – erau surprinsi de revenirea lui acasa. În mintea lor se împleteau întrebari de tot felul, dar raspunsul lui Toma a venit surprinzator: «Când te apuca dorul de vatrar, de troaca în care framânta mama pâinea si de scârtâitul fântânii nu mai rezisti si-atunci te întorci acasa».
   Întâmplari de tot felul si amintiri picante se relatau în fata sebesenilor  adunati la birtul din sat, sau cine stie pe unde se întâlneau mai multi, atunci când cei veniti din strainatate îsi  povesteau viata petrecuta departe de casa.
   „Ba, io m-am batut la Chicago!”
   „Era într-o zi în crâsma din sat unul Popicu’, mic de statura, dar aprig si artagos; la un moment dat s-a suparat pe Toma Ardeleanu, un satean care doar ce se întorsese din America si l-a lovit; gestul acestuia nu l-a afectat pe Toma în niciun fel, l-a ignorat. Cum erau dornici de spectacol, cei prezenti au început sa-l tachineze pe Toma: «Mai Toma, da’ tu lasi pe Popicu’ sa dea cu tabacheaua în tine? Te lasi tu la cel mai mic om din sat?» Si dupa câteva momente de tacere, Toma striga: «Ba, eu m-am batut la Chicago». Si s-a ridicat descheindu-si nasturii camasii si aratându-le urmele cicatrizate de pe spate a cincisprezece crestaturi de cutit;  se batuse cu mafiotii din Chicago”.
   Toti cei care erau de fata au amutit auzindu-i spusele; s-a dus apoi vestea în sat despre aceasta întâmplare si ori de câte ori se isca vreo cearta între sateni, spuneau, nu fara un graunte de teama în glas : Eu m-am batut la Chicago!
„Stiu ca ai fost în America, stiu si ca esti zgârcit dar chiar asa, sa manânci ace?”
   Unii dintre cei care fusesera plecati erau recunoscuti ca fiind si zgârciti, nu le fusese usor sa câstige banii si îi dramuiau cu mare grija. Satenii faceau însa glume la adresa lor si profitau de orice ocazie pentru a le-o spune.
   „Era unul, Nicolae Calin, a lui Horduc îi spuneau în sat – zâmbeste nea Mitica si continua pe un ton glumet; fusese si el în America si venise acasa, la nevasta. Sebesencele noastre purtau pe cap un acoperamânt traditional, numit pastura. Într-o zi, pe când facea de mâncare i-a cazut femeii un ac cu care îsi prindea pastura pe cap, chiar în oala cu mamaliga. Barbatul n-a bagat de seama ca avea în farfurie acul si în timp ce mânca, acesta i s-a înfipt în gura, lasându-l cu ea deschisa; doar medicul din sat a reusit sa i-l scoata bietului om si cum gura satului nu poate fi oprita, imediat s-a dus vestea peste tot.
   Tetea Ion a lui Irimie, care nu scapa nicio ocazie sa faca glume pe seama altora, dupa întâmplarea cu mamaliga si acul, întâlnindu-l pe Nicolae a lui Horduc pe ulita, i-a spus râzând în batjocura: Bine mai, nea Nicolae, stiu ca ai fost în America, stiu si ca esti zgârcit, dar chiar asa, sa manânci ace?
   Obiceiuri, traditii si…neuitare!
   Multe am vorbit în acea zi cu Dumitru Sinu despre locurile sale natale, despre Sebesul de Sus din Marginime, despre oamenii lui si despre spiritul lor, dar n-am vazut nicicând mai multa bucurie si vioiciune în ochii lui ca atunci când mi-a povestit despre obiceiurile pe care nu le uitase, despre traditiile ce s-au pastrat pana astazi si despre portul popular al sebesenilor.
   Multe vorbe întelepte care sustineau obiceiurile locurilor îmi spunea Dumitru Sinu si le rostea traindu-le, asemeni celor ce le daruisera spre învatare si luare-aminte:
 „Nu te duce cu mâna goala la stâna, pune-n desaga o bucata de slanina, o ceapa, o rosie, doua-trei mere, un morman de prune si du-le la oameni!
Tine minte: Dumnezeul cu care pleci din Avrig spre Negoiu, cu acelasi Dumnezeu ajungi Sus; iar cu Dumnezeul cu care pleci de la noi, din Sebesul de Sus, cu acelasi ajungi la Suru!
Daca ai oi, nu uita sa urci cu ele sus la munte între Pasti si Rusalii si sa le cobori dupa Sfânta Marie!”
Citisem de curând ce scrisese despre români Jules Michelet: Românul pastreaza nestirbit tot ceea ce i-au lasat strabunii: portul, moravurile, limba si mai cu seama marele lor nume de romani! Noblete prea bine dovedita. Limba lor e întru totul latina. 
   Mi-a zburat gândul la aceste vorbe de duh când îl ascultam pe nea Mitica povestindu-mi despre ce a însemnat satul pentru el de-a lungul vremurilor si mi-am dat seama cât de adevarate sunt.
   „Mândru-i portu’-n sat la noi!”
   Foaie verde de trifoi / Mândru-i portu’-n sat la noi / Cu catrinta si cu ie / Si cu flori la palarie –  parca asa suna versurile unui cântec popular pe care-l auzisem si eu în copilarie si care nu mai stiu cum continua, acum însa, nea Mitica îmi reda cu lux de amanunte portul popular  din Sebesul de Sus.
   Îsi amintise de îmbracamintea satenilor, portul popular fiind de o specificitate aparte în zona Tarii Oltului, cum se mai numea tinutul dintre Olt si Muntii Fagarasului si din care facea parte si satul sau: „Elementele caracteristice în portul femeilor sunt: vânatoarea alba sau pastura cu flori rosii pentru cap, surtele vinete din doua-trei foi cu ochi, iar în spate catrintele rosii, iile cu pumnasii întorsi, apoi chieptarul cu flori mari, tot rosii si cu ciucurei; buboul negru, care era purtat în trecut atât de barbati cât si de femei. La barbati, camesa cu mâneca larga, pantaloni tesuti din cânepa în trei sau patru ite, pe cap – palarii mici, rotunde iar în picioare caltunide din panura sau de piele; în general portul popular era dominat de culori puternice, cu precadere rosul.    Sebesul de Sus a fost un sat tipic transilvanean – continua nea Mitica – si-mi aduc aminte mai ales de acele palarii micute, negre, câteodata unsuroase, cu care-si acopereau capetele barbatii …si numai ei stiu câte gânduri stateau ascunse sub ele”…
   Nu uitase amicul meu octogenar nici cel mai mic amanunt în descrierea costumelor populare din satul sau: toate obiceiurile si traditiile îi ramasesera vii în minte!
   „Când vii bade-n sezatoare…”
   Din noiembrie si pâna pe la sfârsitul lui februarie, femeile din Sebesul lui nea Mitica se adunau la o casa si petreceau serile împreuna; torceau firul de lâna sau coseau iile sau catrintele lor atât de frumoase, camasile barbatilor sau lucrusoarele de artizanat cu care-si împodobeau casele. Cântau, recitau versuri, spuneau snoave si petreceau împreuna pâna noaptea târziu.
   Fete fecioare sau femei maritate, tinere sau mai putin tinere, dar cu sufletele pline de spirit, cele ce mergeau în sezatoare legau prietenii trainice si povesteau vrute si nevrute.
   Mai erau sezatorile pe vremea aceea si locurile de întâlnire cu tinerii din sat, pentru ca seara târziu, acolo mergeau feciorii sa vada ce fete sunt la sezatoare si cât sunt de harnice; multi dintre ei acolo îsi alegeau viitoarele neveste pentru ca în sezatori, le puteau vedea cel mai bine virtutile. Ba de multe ori se mai incingea si câte-o hora de uitau de fus si furca si jucau pâna în zori.
   Spune un cântec popular din Ardeal: „Când vii bade-n sezatoare / Nu sta la usa-n picioare / Ci te uita-n sir de-a rându’ / Si te-aseaza un’ ti-e gându’/ De ti-e gându-n alta parte / Du-te bade mai departe.  Asa era si la sezatoarea din satul lui nea Mitica!
   Mai era o doina frumoasa în care se arata dorinta feciorului de a ajunge la sezatoare si ale carei versuri sunau cam asa: De-ar veni luna lu’ mai / Sa ma pui stavar la cai, / Sa ma uit din deal în vale, / Pe care ma sui calare, / Pe sargul cu coama mare, / Pintenog de trei picioare, / Da, murgule, pasu’ mare / S-ajungem în sat cu soare / C-am o mândra ca o floare / Si ne-asteapta-n sezatoare. / Pe laita cu florile / Unde stau dorurile / Pe laita cu floricele / Unde-s dorurile mele.
   Nu-si mai aminteste acum toate cântecele de sezatoare, dar cu certitudine îsi aduce aminte ca aceste întruniri erau cele care însufleteau satul pe timpul iernii, pastratoare de traditii si nesecat izvor de creatie populara autentica.
   Ce se vorbea seara în sezatori era ca un fel de barometru al stirilor si evenimentelor din sat, pentru ca nimic nu le scapa fara sa fie stiut, vrednicelor femei.
   „Îmi amintesc cu drag câteva versuri dintr-un alt cântec de sezatoare – a continuat nea Mitica: Azi e luni si mâine-i marti / Poimâine-i târg la Galati. / Ma dusei si eu la târg, / Sa vad boii cum se vând, / Vacile cum se platesc, / Mândrele cum se iubesc!”
   “Bucura-te soacra mare!”- obiceiuri de nunta 
   Lumea satului a fost întotdeauna plina de creativitate si spirit; fiecarei etape din viata unui om, taranul român autentic a stiut sa-i cânte sau sa-i recite, dupa obiceiurile stravechi, transmise de la o generatie la alta.
   Dumitru Sinu, în retrospectiva facuta asupra vietii satului natal îsi amintea cum la nunti, de exemplu, femeile descântau si de cele mai multe ori tinta cimiliturilor lor era nanasul ori soacra:
Faceti-mi o târ’ de drum, / Sa ma duc la domnu’ nun, / Sa-i sucesc mustatile, / Sa-i placa nevestele, / Sa-i sucesc mustata bine, / Sa ma placa si pe mine, sau alt descântec, de data aceasta pentru soacra mare: Bucura-te soacra mare / Ca-ti aduci scarpinatoare / Si unde te-o scarpina / Sapte ani nu te-o mânca.
   Nimic din ce se întâmpla în sat nu scapa de biciul vorbelor apartinând rapsozilor populari ai comunitatii; bunaoara, nea Mitica îsi aminteste cum au descântat la o nunta femeile din sat când un baiat de tigan a luat de sotie o fata de român:
Celuit-a, celuit / Un fecior de corturar / Pe-o fata de general / Corturaru’ om destept / Se-mbraca locotenent, iar fata cânta: De la casa cu parfum / Am ajuns sa dorm în fum / De la casa si palate / Am ajuns cersind prin sate.
   „Nu stiu daca era chiar fata de general mireasa, dar stiu ca aveau o imaginatie foarte bogata consatenii mei în astfel de situatii!”
    „Gata mama cufaru’!’’
   Iata cum vrând nevrând, dupa ascultarea atâtor povestiri adevarate despre satul românesc, îmi mai trece si mie prin minte câte-un cântec, câte-un vers din zona din care m-am nascut: „Gata mama cufaru’/ Ca mi-o venit ordinu’”, spune o hora mândra de catanie. Nici nea Mitica nu uitase sa-mi povesteasca câte ceva despre aceasta etapa din viata fiecarui barbat din sat – armata!
   „Versurile si cântecele de catanie mi-au placut de când eram copil; când venea perioada de recrutare, câte 25-30 de feciori din sat plecau catane!” – îmi spune spre sfârsitul întâlnirii noastre nea Mitica, recitându-mi câteva versuri pe care feciorii le spuneau când primeau ordinul de recrutare: Într-o zi de sarbatoare / Primii acasa scrisoare / Ordinu’ de recrutare / Si-au scris cu cerneal-albastra / Când era sa-mi iau nevasta / Si-au scris cu cerneala verde / Când eram mai drag la fete. Când plecau în armata, feciorii cântau cântece ca acesta: Dar-ar Dumnezeu un foc / Sa arda Sibiul tot, / Sa ramâna numai parii, / Sa se-ntepe generalii, / Generalii si maiorii / Care catanesc feciorii.
   „As putea sa-ti vorbesc la infinit despre satul meu fara sa obosesc”… îmi spusese nea Mitica la sfârsitul discutiei noastre. Trebuie sa recunosc talentul de inegalabil povestitor al lui Dumitru Sinu si mai mult decât atât, emotia puternica ce mi-a lasat-o dragostea lui infinita pentru locurile natale, pentru satul în care a fost plamadit din lutul iubirii de neam si de glie, de unde a plecat apoi în lumea larga sa-si caute norocul si unde a învatat, ca omul cu suflet frumos si sensibil s-a nascut pe pamânt românesc.

Octavian Curpas

“Am fost prieteni o viata, dar n-am stiut ca e tigan!”

 „Draga nene Mitica,
 
Ca as dori sa ne mai vedem odata e foarte adevarat, dar nu se poate – nu stiu câte zile mai am ca sa mai vin eu la dumneata, desi distanta de la Las Vegas la Phoenix e un fleac. Sa vii dumneata la mine – Doamne fereste! Vreau sa va aduceti aminte de mine si de cei ce veneau cu mine la dumneavoastra la hotel, la Long Beach si puneam pe foc sticlele de coniac, asa cum eram atunci: eu cu acordeonul si vagabonzii care cântau : Asa beu oamenii buni”.
   Asa începe scrisoarea adresata lui Dumitru Sinu (nea Mitica) de catre Mike Florian, prietenul sau, scrisa pe un pat de spital din Reno (Nevada), doar cu câteva zile înainte de a închide ochii pentru totdeauna.

   Pe multi îi mai cunoscuse de-a lungul timpului nea Mitica si despre cei mai multi dintre ei mi-a povestit câte ceva; fiecare avusese rolul lui în viata sa plina de inedit, de întâmplari si de oameni de toate felurile si categoriile sociale; de la fiecare dintre ei îi ramasesera amintiri… Si ce amintiri! Nu o data mi-a spus: „În viata mea am cunoscut 460 de oameni de care îmi amintesc”. Când îl auzeam, chiar ma întrebam, oare câte zile vom rasfoi împreuna acea nepretuita carte a amintirilor lui? Stiam ca întotdeauna voi mai descoperi ceva din viata acestui om, o viata unica, în felul ei.

   Din nou ma întâlnisem cu nea Mitica si cu siguranta urma sa aflu ceva palpitant. Intuitia îmi functionase perfect pentru ca de data aceasta îmi vorbise despre un om care i-a fost prieten o lunga perioada de timp si despre care n-a stiut ca este tigan, pâna în momentul în care a primit de la el scrisoarea pe care se straduise s-o scrie în ultimele sale zile de viata. Nu voia cu niciun pret sa-si duca secretul cu el în lumea dreptilor.

   Si Nea Mitica începu sa-mi citeasca scrisoarea lui Florian: Când am fost la dumneata, în câteva zile am rasfoit cartea sau cartile pe care o sa le publici. Nu ne-ai întrebat niciodata cine suntem, stiai doar ca suntem bucuresteni. Nenea Mitica, înainte de a muri vreau sa-ti scriu câteva rânduri… Ce m-a surprins, ca în desaga dumitale de însemnari ai scris asa de putin despre tigani. N-am avut în viata mea secrete în afara de asta… regretam ca o sa mor si ca nu i-am spus lui nenea Mitica ca sunt tigan, pentru ca eram tigan din mama si tata.

   Mai spunea în rândurile acelea, scrise poate în timp ce-l copleseau durerile bolii necrutatoare ce l-a rapus, ca îi ramasesera întiparite în minte, pentru toata viata, amintirile lui nea Mitica despre bunicul sau: Din toate povestile dumitale, bunicu’ dumitale, Dumnezeu sa-l ierte, spuneai ca zicea:« Sa nu iasa omul cu mâna goala de la noi din curte. Sa dati buna ziua la toata lumea!» Când fratele dumneavoastra l-a întrebat:« Si la tigani?» Nenea Niculita, bunicul, raspunsese: «Tot Dumnezeu i-a facut si pe ei!» Când toti ai nostri, din Long Beach, spuneau ca, Cocuta e o c….a, dumneata ne explicai ca bunicu’, nenea Niculita n-a utilizat acest cuvânt niciodata si zicea: «saraca, umbla pustiu…»

   Citându-l pe nea Niculita, Mike Florian facuse doar o introducere la ceea ce urma de fapt sa marturiseasca: Doamne, si ce bunici am avut, Dumnezeu sa le ierte pacatele! Ei mi-au cumparat prima data o muzicuta, pe urma chitara, pe urma acordeon… Plâng mereu – de ce n-am pomenit niciodata la nimeni numele lor? Aceasta era marea durere a lui Mike, el nu povestise nimanui, niciodata despre bunicii lui pentru ca erau tigani!

   Câta putere avusese atâtia ani de când era prieten cu nea Mitica sa-si ascunda cu atâta grija originea! Nu si-a dat seama nici nea Mitica, niciodata, ca Mike ar fi altceva decât bucurestean, mai ales ca Florian facea glume despre tigani – asa ca orice asociere între tigani si Mike Florian era exclusa.

   „Hai la nea Mitica si la Nicole!”

   Nea Mitica îsi continua povestirea si retraia amintirile acelor vremuri tinând în mâna scrisoarea din care spicuise câteva pasaje pentru a ma familiariza cu tema discutiei: „Locuiam pe vremea aceea în California, aveam hotelul meu la Long Beach. Mike Florian era un bucurestean cu care ma împrietenisem si-mi era tare drag, cânta minunat la acordeon. Venea la mine des, uneori ma vizita chiar zilnic. Îsi aducea si amicii cu el când li se facea de chefuri – sa tot fi fost vreo zece -; mâncam cu totii ce ne gatea Nicole, sotia mea. Ne simteam tare bine împreuna. Hotelul meu avea si apartamente, cu fire place în living room, iar când venea Mike cu prietenii sai, vagabonzii – cum îi placea lui sa-i numeasca, – ne retrageam într-un apartament, faceam focul în camin si se-ncingea distractia atât cât ne tineau balamalele!”

   Chefurile de la Long Beach ramasesera amintiri frumoase în sufletele lor. Mergeau multi amici de-ai lui Mike la nea Mitica, toti erau bucuresteni si locuiau în California. Mike Florian si prietenii lui stateau pe unde puteau. Dadusera adresa hotelului din Long Beach celor cu care corespondau si nea Mitica primea o multime de scrisori destinate lor. Când se întâlneau între ei, era suficient sa se uite unul spre celalalt si îsi citeau gândurile spunându-si apoi : Hai la nea Mitica si la Nicole!

   „Doamne, ce le mai placea coniacul si dupa ce se încingeau bine, aruncau în focul din camin câte o sticla; si nu era ieftin, cam 30 de dolari plateau pe sticla, însa nu conta, acesta devenise deja un ritual si ei îl respectau.”

                  „Nea Mitica vrea sa faca colhoz cu noi!”

   În Long Beach, întâlnirile cu Mike si prietenii lui îl apropiasera pe nea Mitica din ce în ce mai mult de ei; începuse sa-i cunoasca si de multe ori îsi spunea în sinea lui: „Cine e bun de munca, e bun si de distractie si invers!” Asa i-a încoltit în minte o idee pe care le-a împartasit-o pentru ca le dorea doar binele, îl fascinasera cu modul lor de a-si pastra si cimenta prietenia, cu felul unic de a se distra, de parca nu ar fi avut nici o grija. Le propusese sa faca împreuna o corporatie, unde sa fie toti asociati, sa contribuie fiecare cu partea sa de bani si nea Mitica sa caute case si apartamente de ocazie pe care ei sa le cumpere, cu alte cuvinte voia sa-i initieze în afacerile imobiliare si sa-i consilieze pâna se rutineaza. Le spunea: „Mie nu-mi trebuie nici un ban de la voi, atâta pretentie am, sa cumparati apartamentele pe care le gasesc eu si sa ma lasati pe mine sa gasesc deal-uri pentru voi”,  altruismul îl stimulase sa se implice direct în viata lor, cautând si identificând oportunitati pentru ca afacerea lor sa se dezvolte.

   Degeaba le sugerase de nenumarate ori: „Faceti o corporatie si casier îl puneti pe Mihai Colceru”, unul dintre ei care se dovedise a fi mai econom, mai zgârcit, cum le placea lor sa-i zica, ei însa nu se lasau înduplecati. Pe deasupra mai si glumeau pe seama acestei propuneri: Nea Mitica vrea sa faca colhoz cu noi!

   Odata cu trecerea anilor au regretat ignoranta de-atunci; când au venit sa-l viziteze pe Dumitru Sinu la Phoenix, în Arizona, i-au spus cu parere de rau: Daca te-am fi ascultat atunci… câte apartamente am fi avut acum!

                                Ultima scrisoare

   Am citit împreuna scrisoarea aceea plina de emotie fireasca traita de un muribund care-si negase originile, de teama implicatiilor sociale ce le-ar fi avut în viata lui – statutul de tigan -, un om care nu dorea sa moara cu taina aceasta neîmpartasita celui pe care-l respectase atât de mult, lasând sa curga din sufletul sau tot ce pastrase cu sfintenie o viata.
 
 De câte ori îmi telefonezi ma întrebi mereu daca n-am ceva pentru cartea dumitale… Uite câteva rânduri: despre tigani s-au scris câteva sute de carti. Despre evrei, sute de biblioteci. Despre români, aproape nimic. Italienii au o cântare foarte interesanta: «De unde vii tu frumoaso? Eu vin din Italii. Dar tu barbat mândru, de unde vii? Din Andaluzia» – scria Florian, atingând mai departe subiecte sensibile din istoria a trei popoare pe care încerca, în felul lui, sa le puna în antiteza: tiganii, evreii si românii. Redau în cele ce urmeaza un fragment din scrisoarea lui Florian, în care face referire la aceasta tema:

   Doua popoare vechi de când e lumea: tiganii si jidanii – câta diferenta între aceste doua popoare si câta similitudine! Tiganul oriunde se duce, el ramâne tigan. Jidanul în orice tara se duce, el ramâne jidan. Cum de nimeni nu s-a îndurat sa scrie doua rânduri, despre cine sunt românii? Sigur ca, de câte ori am auzit ceva de tigani, jidani, români, am tras cu urechea, sigur ca, toate în lume se schimba, nimic nu sta pe loc. Care sunt si au acelasi sânge ca tine? Doua popoare vechi: jidanii si tiganii: unii se plimba cu banii si cu frica – jidanii; tiganii nu au nimic: nici frica, nici bani. Acum: Cine sunt românii? Te întrebi de ce francezii de la Ludovic al XIV-lea i-au dat afara si pe jidani si pe tigani de 3-4 ori? Românii, nu! S-au strâns peste 950.000 de evrei si 3-4 milioane de tigani. Sa nu uitam ca si tiganii si jidanii au învatat româneste (ungurii, secuii, sa stii, prea putin!). Nu numa’ ca au învatat dar au si scris poezii si cântari, colinde etc.
 
   Desi Florian nu era un om cu studii înalte, pe nea Mitica l-a uluit bagajul de cunostinte pe care-l detinea, date si informatii despre istoria tiganilor, puterea de analiza a istoriei popoarelor, diferente si similitudini între acestea precum si umorul inegalabil al celor veseli mereu, tiganii!

   În scrisoarea catre nea Mitica, Mike Florian facea referire si la miscarea legionara, redând pasaje întregi din cântecele legionarilor si polemizând pe baza lor. Abordase subiecte sensibile si diverse, ceea ce dovedea, din nou, ca în jurul lui Dumitru Sinu n-au poposit orice fel de oameni, el a stiu cum sa-si aleaga si mai ales cum sa-si pastreze prietenii.
 
                      Din istoria Bohemienilor (tiganilor)

  Fascinat de ceea ce aflase din scrisoarea lui Mike Florian, nea Mitica devenise foarte interesat în a afla cât mai multe lucruri despre acest popor. A citit carti, a cautat informatii si le-a coroborat cu cele reliefate de catre Mike în scrisoare, pentru ca tiganii, istoria  si toata viata lor devenisera pentru el un subiect provocator:

   „M-am interesat de Dumnezeul tiganilor – si-a început relatarea nea Mitica. Maurkmoulé, asa se numeste Dumnezeul tiganilor, «Leur petit Bon Dieu» (Micul lor Dumnezeu). Maurice Féaudierre, scriitor francez (1909-1992), în «Marea istorie a Bohemianilor« (La grande histoire des Bohémiens”) vorbeste despre sosirea tiganilor în Europa si modul în care s-au raspândit pe continent si în lumea întreaga de-a  lungul vremurilor.”

   Dar ce este acela un bohémien, bohemian în limba româna? – l-am întrebat. Ar însemna locuitor din Boemia, sinonim cu tigan, romani, gypsy etc. „Bohémien? Cu alte cuvinte ar însemna ca oriunde te duci, te joci cu destinul: daca tu încerci sa cunosti misterul… el fuge. Daca încerci sa eviti destinul, el vine la tine. Continua drumul acesta miraculos sub acoperisul carutei tale! Tu ti-ai ales aceasta libertate! Tu ti-ai ales necunoscutul! Viata pentru tine e un vis! Tu traiesti si iubesti! Da, daca te stapânesc toate aceste virtuti, atunci cu siguranta esti bohémien.” Povestirea lui nea Mitica parca se transformase dintr-o data într-o piesa de teatru, avându-l ca protagonist pe bohémien.

   I-am însiruit câteva date stiute, cum ca prima atestare a romilor în Imperiul Bizantin apare într-un text hagiografic georgian, în jurul anului 1068. Doua secole au fost prezenti pe teritoriul Imperiului Bizantin, dupa care au migrat spre Occident, ca urmare a ocuparii zonei de catre turci si a cuceririi Constantinopolului (sec. XV). Astfel, din Grecia, romii au trecut în tarile de limba slava din Balcani: Serbia, Bulgaria si în Tarile Române: în Tara Româneasca (1385), Moldova (1400). În Ungaria si Polonia cercetatorii presupun prezenta romilor înca din secolul XIII. În Germania, cronica bavareza a lui Andreas mentioneaza romii în 1417, în aceeasi perioada ei fiind atestati si în alte tari ca: Elvetia, Franta, Tarile de Jos, Italia, Anglia, Rusia, Lituania, Suedia, Spania, Scandinavia, iar în XVII romii sunt atestati pe continentul american, în sec. XIX si în Australia.

   „Cum au ajuns tiganii în Europa? – intervine Dumitru Sinu -. Iata ce am gasit eu în cautarile mele: în 1419 – a aparut un cortegiu fabulos de tigani în Boemia, de unde li se trage numele pomenit, apoi în Ungaria si unii dintre ei au continuat drumul spre orasele din nordul Germaniei; aveau niste cai foarte frumosi, dresati; în 1422 – coboara caravane în Italia; italienii i-au botezat zingaris; în 1422 – apar si în Paris, dansau si aveau si o maimuta dupa ei; dupa ce terminau spectacolul  faceau cheta. De-acolo a ramas expresia si astazi: Payer en monnaie le singe (platim banii pentru maimuta); în 1539 – Regele Francois I (1494-1547) interzice intrarea în Franta a acestor bohémiens si îi expulzeaza pe cei pe care-i gaseste; în 1560- Regele Carol (Charles) al IX-lea (1550-1574) le da ragaz de doua luni pentru plecare; cei care nu plecau faceau puscarie 3 ani, iar femeilor si copiilor li se taia parul imediat, erau rasi pe cap; în anii 1612-1666 – se da o noua lege contra acestor vagabonzi; la 11 iulie 1682 – Louis al XIV-lea da o alta lege contra  satanicilor, cum erau numiti de catre francezi. Germanii, englezii si spaniolii – începusera si ei sa-i bage în puscarii, sa le dea foc la carute. Îi numeau  copii de diavoli, parias intouchables – paraziti murdari, banditi, etc. «De unde veniti? Din Egipt? Din India?» -erau întrebati de toata lumea din jurul lor -. În 1829  prin declaratia regelui Louis, toti acesti bohémieni erau trimisi la închisoare iar nevestele si copiii în prizonierat. Regele Ludovic (Louis) al XIV-lea (1638-1715) da ordin sa fie arestati în Franta toti bohemieni sau egipteni, cum li se mai spunea. La închisoare erau duse si femeile si copiii. Fac o paranteza : se estimeaza ca sunt la ora actuala peste 8 milioane în toata lumea. Nu ma intereseaza de unde vin si nu ma intereseaza ce doresc, ca vin de pe malul Gangelui, Siria, Persia… – acesta era sloganul bohemienilor care nu aveau nimic decât dorinta de aventura. Îi gasesti în China, Mexic, Peru, Brazilia. Prezentul sau trecutul nu-i mai intereseaza – viitorul, vor vedea ei! Omul o sa fie salvat de poeti, de mistici si de dansatori.”

   Dumitru Sinu facuse aceasta trecere în revista  a istoriei tiganilor, fiind bine documentat, pentru ca scrisoarea lui Florian îl incitase din nou la cunoastere.

                                 „Eu sunt fericit, Ioane, fara sa stiu de ce!”

   Întrerupsesem citirea scrisorii lui Mike, cu interventia lui nea Mitica despre istoria bohemienilor, obtinusem multe informatii interesante despre tigani si parca tot mai asteptam sa descopar si alte lucruri captivante despre ei.

   Crede-ma, sunt fericit ca îti scriu – am uitat si de cancer,  îl tratez cu indiferenta, ma simt tigan, cum nu m-am simtit niciodata. Sa pleci fara sa stii ce te asteapta si tot ce ai cu tine ca bagaj, sa fie inima de lup! Glorie tie, soare! Tu ai creat viata! Da, Doamne, doua veri si-o vara! Îi bine si vara si vara! Când ai plecat te joci cu destinu’, daca cauti care-i misteru’, el se ascunde, iar daca-l eviti, el vine la tine. Navigheaza fara sa te întrebi care-i sfârsitu’!-, spunea Mike în rândurile pe care nea Mitica le citea; nici el nu se mai întreba în momentul în care scrisese, care-i va fi sfârsitul, stia doar ca este foarte aproape si se grabise sa scrie cât mai multe lucruri despre etnia careia îi apartinea si de care acum era mândru, nu-si mai ascundea originile, nu mai conta nimic în afara faptului de a marturisi prietenului sau tot ce mai putea marturisi, despre neamul lui.

   Desi pe fondul unei întâmplari triste, pentru ca citeam scrisoarea unui muribund, momentele care au urmat parcurgerii celor asezate cu migala si cu multa daruire si sinceritate de catre Mike Florian pe foile învechite, ne-au facut sa zâmbim: într-adevar, dupa cum bine spunea si Florian, ei, tiganii, au spirit, tiganii stiu sa traiasca clipa, stiu sa se distreze, se lasa mereu în bratele hazardului fara sa aiba griji, inhibitii sau frici si-ntotdeauna sunt plini de dragoste.
 
   Tiganii n-au nimic, dar au spirit de aventura: «Ma, tigane, ’ti arde satu’! Nu-mi duce grija, ma mut în altu’!» Tiganii – la «pomeana»! El e singur când ajunge la cel ce da colaci, dar zice asa: «Dati-ne si noua!». Nimeni nu-ti multumeste mai frumos la pomana, dar sa te fereasca Dumnezeu sa aiba un tigan pica pe dumneata, nu te mai poti spala nici cu apa din Iordan! 

    Când erau întrebati: Ce mâncati voi pe drum? – Ce gasim!- era raspunsul lor sincer si dezinvolt. Au tiganii Dumnezeul lor! – este expresia pe care o auzim de multe ori în jurul nostru, atunci când se face referire la ei. Tiganii sunt mereu fericiti, au în ei ceva ce nu se poate defini în vreun fel, ceva ce le creeaza o stare de bine interior permanent – Cred ca e un fel de dragoste pentru tot ce-i în jur, spunea Mike Florian.
   Eu sunt fericit, Ioane, fara sa stiu de ce! Câteodata ne facem castele de zapada… Tot ce aveau în jur era efemerul, tot ce-aveau în suflet, eternitatea! Si câte alte vorbe de duh, plasmuite de mintea tiganilor n-au devenit celebre!

   Ascultându-l pe nea Mitica, zâmbesc, amintindu-mi niste butade tiganesti de pe la noi pe care acum le regaseam în misterioasa scrisoare: Fie frigu’ cât de mare, numa’ vântu’ sa nu bata! – tiganilor nu le place vântul pentru ca le spulbera pofta de viata! Da, Doamne, doua veri si-o vara! – iarna nu este un anotimp preferat, cred si eu, nu este placut sa-ti petreci iarna într-o caruta cu coviltir! Tiganul spune întotdeauna: Am, da’ nu prea am! – lesne de înteles ca nu i-ar strica un pic de pomeana, si subtil, nu? Si multe alte expresii care poarta pecetea spiritului autentic al tiganilor, care se mai aud si azi, peste tot acolo unde poposesc!

           „Ai vazut ca n-a vazut?”

   Nea Mitica ajunsese la un pasaj din scrisoarea lui Florian, care se pare ca îi placuse tare mult!
   Spunea Mike un banc  cu doi  tigani în tren:
   «Ai vazut ca n-a vazut?», a fost exclamatia facuta de unul dintre cei doi tigani ce tocmai urcasera într-un tren si conductorul le verificase biletele de calatorie. Auzindu-le afirmatia, conductorul se întoarce înapoi si mai verifica o data biletele; dupa ce pleaca, ei iar exclama: «Ei, ai vazut ca n-a vazut?» Înfuriat, când trenul ajunge în prima gara, conductorul trimite un coleg sa le verifice biletele din nou; la fel, tiganul a tinut-o pe-a lui: «Ai vazut ca n-a vazut?»- «Mai, daca nu ne spuneti ce n-am vazut va batem cum nu v-a batut nime’!» – spusese conductorul suparat -, la care tiganul raspunse vesel: «Domnule conductor, noi am schimbat biletele: Emil mi-a dat biletul lui iar eu i l-am dat pe-al meu».

   Aveau darul de a face tot felul de sotii si de glume care imprimau buna dispozitie în jurul lor si nu se dezminteau niciodata, indiferent de împrejurare.

   Snoavele cu tiganii si nasu’sunt proverbiale, se regasesc în multe ipostaze din viata acestor temerari ai aventurii permanente si a vorbelor de duh. Îi scria Florian lui nea Mitica: Spunea un  tigan din Cugir, Cornel Popescu îl chema: «Daca ar fi slanina, precum nu-i faina, apa de mamaliga ne da nasu’», stii mata nea Mitica unde se ducea omu’ cu o foame de lup si cu o speranta, ce numai tiganii o au – la nasu’!

  Sunt o multime de colinde specifice, ale tiganilor, care au miezul lor si care am înteles ca sunt cântate si în vremurile noastre, în unele zone din România. Mike Florian redase una dintre ele în aceasta scrisoare a lui catre nea Mitica:
«De Craciun cu Colindu’»
Coborât-a Dumnezeu la curtea Bogatului / În mijlocul satului, la curtea Bogatului:/ Gata-i prânzu’ sa prânzâm / Prânzu-i gata, nu-i de voi / Ca-i de boieri ca si noi./ Dumnezeu s-a suparat / Si de-acolo a plecat / La marginea satului, / Într-o casuta a intrat / Si din nou a întrebat:/ Gata-i prânzu’ sa prânzâm? / Ar fi gata, da’ n-avem, / Dar mergem si-mprumutam /
Si de prânz noi tot va dam! Tiganul totdeauna spunea: Am, da’ nu prea am!, însa sufletul lui a fost mare si a stiut sa-si trateze oaspetii asa cum se cuvine.

   Scrisoarea mai continea si altfel de glume si snoave de-ale tiganilor, de care Mike îsi amintise si le lasase sa curga fluviu catre prietenul sau, unele dintre ele, mai mult sau mai putin deocheate, dar pline de haz; si nu uitase în final sa accentueze: Românu’ e mereu cu poezia pe buza! Cine a spus ca românul e nascut poet? – si asta pentru ca ei erau mândri ca sunt tigani-români!

           Plecat cu sufletu-mpacat la cele vesnice…

   Scrisoarea  lui Florian se încheia brusc, iar mesajul frazei de final avea parca ecoul unui testament pentru eternitate: Nenea Mitica! Din ce ti-am scris as dori sa gasesti o pagina în cartea dumitale pentru aceste trei popoare…, era vorba despre tigani, evrei si români. Poate ca ar mai fi avut multe de spus Mike Florian, numai Dumnezeu stie ce, însa nu a mai apucat s-o faca pentru ca s-a stins…

  „Nea Florian a murit dupa ce mi-a scris… Telefonam… Tot vocea lui la telefon… Nea Florian, te rog sa ma chemi! La hotel, acelasi telefon. Niciun telefon…madame Bira, va rog sa-mi telefonati la hotel, sunt îngrijorat….” – îmi povestea nea Mitica. Însa telefonul primit de la madame Bira i-a confirmat temerile: Mike murise si-o rugase pe sotia lui sa nu-i spuna lui nea Mitica despre plecarea sa la cele vesnice. Nea Mitica, Mike Florian a murit dupa ce ti-a scris… A  mai trait patru zile…el a fost pentru mine o adevarata bijuterie, diamantul meu… am avut o viata fericita timp de 12 ani. Înainte de a muri l-am întrebat: cui sa dau bijuteriile pe care tu mi le-ai facut cadou?  Nu ma pot uita la ele, plâng…«Da-le la niste tigance, mi-a spus…»

   Acestea au fost cuvintele lui Mike, spuse femeii ce-i fusese aproape pâna în ultima clipa de viata. El plecase cu sufletu-mpacat pentru ca se eliberase, nu dusese cu el în mormânt, taina unei vieti.

Octavian Curpas

IOANA DUMITRIU – O violonista apusa prea devreme

Desi un om simplu, fara posibilitati reale de a urma scoli înalte, cu o dorinta apriga de a sti, toata viata lui – prieten desavârsit al cartilor -, Dumitru Sinu a patruns cu abilitate de stralucit autodidact tainele cunoasterii. A studiat istorie si filozofie, care au constituit pentru el o provocare permanenta, s-a delectat cu literatura de calitate – citind, fara exceptie, marii clasici ai literaturii române si universale, literatura contemporana, versurile celor mai mari poeti ai lumii. Românul stramutat din Sebesul de Sus al Marginimii Sibiului în Lumea Noua, având în urma 63 de ani de viata în exil – a stiut sa-si bucure sufletul aplecându-se spre pictura, dar si spre muzica, miunata arta a sunetelor. Are alaturi o sotie – împatimita iubitoare de muzica buna -, iar în casa lor gasesti sute de înregistrari de toate genurile, de la muzica populara româneasca pâna perlele muzicale ale titanilor muzicii clasice.
   Meloman convins, mare iubitor al muzicii clasice, al muzicii instrumentale – vioara ocupând locule ei special în topul preferintelor sale -, domnul Sinu a avut ocazia sa o întâlneasca la Phoenix pe regretata violonista de origine româna, Ioana Dumitriu,  instrumentista valoroasa a orchestrei “Phoenix Symphony” din capitala statului Arizona, fata de care a avut o stima si un respect deosebit.
   Personalitate evidenta în rândul instrumentistilor de valoare din Statele Unite ale Americii, si nu numai, violonista de elita, membra de aproximativ trei decenii în “Phoenix Symphony Orchestra”, Ioana Dumitriu a fost prea putin cunoscuta în comunitatea romaneasca din zona metropolei Phoenix, pâna în iulie 2009, când o veste cumplita a adus-o în centrul atentiei publice.
   Si eu am avut placerea sa o cunosc pe aceasta doamna a viorii si de aceasta data, nea Mitica a fost cel care m-a ascultat povestindu-i tot ce stiam despre Ioana Dumitriu, din discutiile purtate cu ea înainte de a trece la Domnul….
 Apusul unei stele
   În dimineata zilei de vineri, 17 iulie, în Phoenix, Arizona, soarele nu a mai rasarit pentru violonista Ioana Dumitriu. Dupa o lupta cumplita cu cancerul, timp de 18 luni, a trecut la cele vesnice la ora 3:50 a.m., la Sherman House Hospice din Phoenix.
   I-au fost alaturi în ultimele clipe membri familei si câtiva prieteni apropiati. Ioana Dumitriu a parasit pentru totdeauna Arizona, Phoenix Symphony Orchestra, si pe cei dragi, plecând spre o alta lume, a muzicii eterne.
   Am cunoscut-o pe violonista românca la un concert al orchestrei “Phoenix Symphony”. I-am propus atunci un interviu si ne-am întâlnit la restaurantul Mimi’s Cafe, din Glendale. Aici mi-a depanat istoria vietii ei. Fara a fi urmarita de obsesia bolii, a zâmbit, a râs, a vorbit într-un ton pozitiv, timp de trei ore cât am stat cu ea la taifas. Marturisesc ca ma asteptam sa aud clasica poveste de succes despre un om cu o evolutie obisnuita, într-o ascensiune programata înca din copilarie. Am fost surprins sa descopar ca lucrurile erau diferite… 
   Tristetile si bucuriile copilariei
   Nascuta pe 20 iunie 1950, într-o familie saraca din Darmanesti (pe nume Cruceru), Ioana Dumitriu cunoaste neajunsurile materiale de la o vârsta frageda. Se îmbolnaveste de pleurezie la vârsta de cinci ani, din cauza conditiilor grele de viata iar parintii o lasa la tara, în grija bunicilor care i-ar fi putut asigura, dupa parerea lor, un trai mai bun.
   Din fericire, o familie de intelectuali maghiari din Bucuresti, familia Farkas, afla de situatia ei si decide sa o înfieze. Asa se face ca la vârsta de sase ani, Ioana patrunde într-un mediu cu totul diferit fata de cel de care avusese parte pâna atunci, iar viata ei se schimba radical. 
   Parintii adoptivi sunt oameni cu dragoste de frumos – mama este pictorita, si îsi doresc ca fiica lor sa urmeze o scoala de muzica, chiar daca se constata ca Ioana nu aude cu urechea dreapta. Desi la vârsta de sapte ani, în urma unei infectii, fetita îsi pierde complet auzul la aceasta ureche, familia Farkas decide ca totusi, ea sa înceapa sa frecventeze, în paralel cu  scoala normal, si scoala elementara de muzica. Studiaza timp de un an pianul, iar apoi sustine un examen foarte greu, în urma caruia, parerea unanima a profesorilor este ca talentul Ioanei este mult prea vizibil pentru a fi irosit, asa încât îi recomanda sa se reorienteze spre un instrument cu coarde, mai complex dar si mai dificil. 
   Primii pasi pe strunele viorii: “Are talent, dar nu vrea!”
   Parintii îi cumpara Ioanei o vioara Stradivarius si o duc la concerte, însa scoala de muzica vine în conflict cu stilul ei de viata si cu dorinta de a fi libera. Are talent, dar nu vrea! – repeta mereu profesorul de muzica.
   Desi parintii sunt foarte severi cu ea si studiile muzicale merg înainte, fara întrerupere, pâna Ioana împlineste 16 ani, adolescenta de atunci viseaza sa îsi aleaga un alt drum în viata, total diferit de ceea ce facuse pâna atunci: pentru ea, viitorul însemna facultatea de medicina si nu conservatorul.  
   Tot în aceasta perioada, Ioana afla ca nu este fiica familiei Farkas, ceea ce îi accentueaza sentimentele rebele; ajunge sa le spuna celor ce o adoptasera ca refuza sa îi mai asculte, pentru ca, oricum, nu erau parintii ei.
   Faci ce doresti, noi nu te mai sprijinim, i-au replicat acestia dupa o discutie mai dura, fara a trece însa vreodata la fapte…
         Maturitate adolescentina
        Ioana decide ca trebuie sa îsi vada casa parinteasca, asa ca inventeaza un pretext nevinovat si porneste spre cei ce i-au dat viata, întâlnindu-si astfel mama, tatal, surorile si fratele. Drumul i se pare însa neatragator, iar contrastul izbitor dintre mediul de viata cu care era obisnuita si ceea ce vede acum o face sa se gândeasca serios la faptul ca, radacinile descoperite de curând o vor trage în jos si îi vor afecta viitorul.
   Ioana revine la parintii adoptivi, si pentru prima data ia în serios vioara, aprofundând în special, teoria muzicii – materie fata de care aratase pâna atunci dezinteres total. Avându-l profesor pe Modest Iftinchi, un talent recunoscut al viorii, depune o munca asidua si în 1973 Ioana absolva Conservatorul “Ciprian Porumbescu” din Bucuresti, unde este colega cu renumita violonista Silvia Marcovici, o persoana care a dat întotdeauna dovada de un tact si o delicatete aparte, dupa cum mi-a relatat doamna Dumitriu. 
 Muzician de orchestra la Filarmonica de Stat “George Enescu”
   Se casatoreste în acelasi an 1973 cu Dan Dumitriu, un coleg mai mare, de la clasa de viola, cu care s-a cunoscut în timpul facultatii, înca din 1969. Cei doi au împreuna trei copii – Monica (1975), Roger John (1983) si  Robert Daniel (1988).
   Dupa terminarea facultatii, Ioana participa la o auditie la Filmarmonica de stat “George Enescu”, promoveaza examenul  si începe sa se formeze ca muzician de orchestra. Urmeaza o perioada de repetitii zilnice sub bagheta violonistului Ion Voicu, apoi urmeaza sa participle la nenumarate turnee în strainatate, atât în tarile socialiste, cât si în cele de dincolo de cortina de fier.
   Daca Ioana concerteaza în cea mai buna orchestra din România, sotul ei, Dan Dumitriu are sansa de a cânta în Orchestra Radio-Televiziunii Române, cu care merge în diferite turnee peste hotare.
   De la Filarmonica “George Enescu” la “Phoenix Orchestra” 
   Schimbarea în viata cupului Dumitriu apare în anul 1979, când Dan pleaca într-un turneu în Italia, cu Orchestra RadioTeleviziunii Române. Ajuns la Venetia, o anunta pe Ioana ca nu se mai întoarce în România si alege ca destinatie finala orasul Boston, din statul Massachusetts, Statele Unite ale Americii. Era ziua de 30 august 1979, când Ioana afla ca în sfârsit, sotul ei a ajuns acasa…
   Desi contactata si interogata de catre securitatea româna, în mai putin de un an i se alatura împreuna cu fetita lor, Monica. Pâna în decembrie 1980 Dan lucreaza la o fabrica, însa din anul urmator vântul începe sa le bata în pânze sotilor Dumitriu, care reusesc sa obtina câte un loc în orchestra simfonica Phoenix Orchestra din Arizona – la vremea aceea o orchestra regionala. Între timp, în special gratie directorului muzical Theo Alcantara, Phoenix Orchestra creste, atragând tot mai multi instrumentisti de valoare, pentru ca în anul 1983 sa devina o orchestra majora.
   Lucrurile se pun în miscare pentru Ioana si Dan Dumitriu, care din 1981 au sansa sa profeseze meseria în care obtinusera o diploma si sa devina membri într-una dintre cele 35 de orchestre simfonice majore din SUA. În timp ce dincolo de ocean, peisajul muzical este populat de mii de orchestre locale, regionale, studentesti, doar cei care ajung sa faca parte dintr-o orchestra majora, asa ca si sotii Dumitriu, pot spune ca au tras cartea norocoasa.
   Ioana era o femeie împlinita si povestea despre cei doi s-ar fi putut încheia aici, daca o întâmplare nefericita nu ar fi facut ca lucrurile sa se abata de la fagasul normal, întunecându-le orizontul, într-un moment în care totul le mergea din plin, atât pe plan profesional, cât si în viata de familie.
   Când nu mai lupti cu viata, ci pentru viata însasi!
   La începutul anului 2008, Ioana Dumitriu este diagnosticata cu cancer metastatic. Boala debuteaza însa în anul 2001, când în urma unei mamografii, violonista afla ca are un nodul tumoral în stadiu incipient. În 2004, rezultatul biopsiei indica o înrautatire a situatiei iar verdictul medicilor este, nici mai mult nici mai putin, decât cancer mamar…
   Desi vestile rele se vor tine lant, celebra violonista, de altfel o fire optimista, nu se lasa intimidata de cumplita boala si refuzând chimoterapia, se apuca sa studieze pe cont propriu diverse metode naturiste de tratament, chiar daca astfel de terapii nu sunt încurajate în general, de lumea medicala. Explicatia este una simpla: în momentul în care tratamentul alternativ se dovedeste a fi mai eficient, oamenii mai apeleaza la medicina conventionala, dar care este extrem de costisitoare. Ar mai fi totusi de adaugat faptul ca la ora actuala, tratamentul conventional este acoperit de companiile de asigurari de sanatate, pe când cel alternativ trebuie suportat de catre pacient.
   Tratamentul naturist pe care Ioana Dumitriu îl urmeaza o data pe saptamâna, în Mexic, deoarece aici, în SUA, costurile sunt mult mai ridicate, se pare ca începe sa dea roade, întrucât testele efectuate arata ca jumatate din tumorile existente s-au retras. Are încredere în viitor si din acest moment, nu mai lupta pentru drumul ei în viata, ci pentru viata însasi. 
   Si totusi, inevitabilul s-a produs…
   Ioana Dumitriu va ramâne la Phoenix Symphony Orchestra pâna în ianuarie 2009. N-a renuntat niciodata sa spere în însanatosirea ei si continua sa aiba o viata absolut normal, chiar si dupa ce si-a încetat activitatea. Printre pasiunile ei se numarau gatitul, counseling-ul, tricotatul si îngrijirea celor doua animale de companie – catelusa Lala si Noah Bird.
   Dupa momentul interviului, am revazut-o pe Ioana Dumitriu la o întrunire româneasca crestin-culturala, în Surprise. De asemenea, am mai discutat cu ea, din când în când la telefon. La fel de prietenoasa cum o stiam, ma invita de fiecare data la concerte.
   Din nefericire, cancerul a curmat acest destin frumos conturat si împlinit, la numai 59 de ani… Ioanei Dumitriu îi supravietuiesc sotul Dan, membru al  aceleiasi Phoenix Symphony Orchestra, cei trei copii si singurul nepot – Zion Noah Henderson.
   A fost iubita de colegi si de public, respectata si admirata pentru talentul si constiinciozitatea ei. Spectacolele cu Simfonia a 9-a de Beethoven, sustinute de Phoenix Symphony Orchestra în zilele de 11, 12 si 13 septembrie 2009 au fost dedicate memoriei violonistei românce Ioana Dumitriu…

Octavian Curpas

Întoarcerea la SAINT GERVAIS

Motto:

 „Toate lucrurile care sunt pline de amintiri degaja o visare                     
  care te îmbata si care te face sa mergi ratacind mult timp…”
                                                Victor Hugo

   Pentru Dumitru Sinu visul american a prins contur la multi ani dupa plecarea din România. Peregrinari îndelungi, începând cu lagarele pentru, refugiati din Iugoslavia si Italia, continuând cu aventura franceza, care a avut cel mai puternic impact asupra sa, Canada – cu lectiile ei de viata si mai apoi Statele Unite – au adunat în sufletul lui amintiri pe care aripile timpului n-au reusit vreodata sa le stearga. Pe toate ti le împartaseste cu mare drag daca ai prilejul sa stai de vorba cu el. Personal, de câte ori am avut privilegiul sa-l ascult, m-am simtit asemenei unui spectator fidel care vizioneaza un foileton inedit, foiletonul unei vieti tumultuoase în care se îmbina armonios realitatea, aventura si spiritul.
   Si nu degeaba am folosit motto-ul de mai sus, ci pentru ca tot ce urmeaza sa dezvalui în continuare se datoreaza amintirii, o amintire fara egal ramasa în sufletul prietenului meu despre un loc, despre o tara care i-a fost o mare parte a vietii de refugiat, a doua patrie – Franta!
    Vremurile bune din Franta au fost invocate în permanenta în discutiile cu prietenii sau cunostintele sale. Sansa de a cunoaste atâtea minti luminate, de a se bucura  de prezenta unor personalitati culturale de marca si de a-si lua tainul de hrana spirituala dupa bunul plac al sufletului nu surâde oricui, asa ca temerarul octogenar se considera cu-adevarat norocos si din acest punct de vedere.
   Iata ca ajunge în Statele Unite, este casatorit cu o femeie deosebita de origine franceza, are o fata superba nascuta la Montreal si un baiat venit pe lume la Los Angeles, parca anume pentru  pentru a-i întregi visul si totusi, adesea, în discutiile cu amicii, care n-au fost niciodata putini sau de calitate îndoielnica, Dumitru Sinu traieste cu nostalgie anii petrecuti în Franta, în special în Paris, orasul  unic în lume din punctul lui de vedere si al multor altora care au gustat din preaplinul darniciei sale.
   Gândul de a se reîntoarce în Franta prindea contur încet, încet. Îsi dorea foarte mult ca tara lui Voltaire sa deschida orizontul cunoasterii pentru copiii sai si acestia sa aiba posibilitatea sa învete bine limba franceza si sa descopere cultura poporului francez acolo, la el acasa. Animat de gânduri nobile, purtând în suflet numai amintirile frumoase si fara a lua în calcul altfel de aspecte care puteau converge spre o latura mai putin benefica a acestei noi aventuri, nea Mitica îsi ia într-o zi întreaga familie si pleaca spre Paris.
„Mitica, tu nu ai venit în Franta, tu ai plecat din America!”
   Revenirea la Paris i-a dat ocazia sa-si revada prieteni dragi si sa inspire în tihna parfumul amintirilor… Aici se bucurase de prezenta, grija si prietenia familiei Bunescu, participase la atâtea actiuni culturale unde ascultase vocile unor intelectuali de marca, scriitori si filozofi ai diasporei, si nu numai. Toate învatamintele unui trecut de care-si amintea cu placere, oricând, îi folosisera mult în experienta canadiano-americana de mai târziu, pastrându-le si-acum ca pe niste comori.
   Întâlnirea cu Cornel Crisan, unul dintre prietenii cu care a trecut frontiera la sârbi, îi va schimba însa traiectoria, trezindu-i-se interesul pentru Saint Gervais, localitatea spre care prietenul sau îl îndrumase si unde va ramâne pentru urmatorii opt ani din viata, împreuna cu sotia si cei doi copii.
   Când s-au revazut, Cornel s-a bucurat dar n-a ezitat sa-l întrebe mirat: Pai, ce-ai facut, Mitica? „Am venit în Franta!” – a fost raspunsul lui nea Mitica. Mitica, tu n-ai venit în Franta, tu ai plecat din America! – i-a replicat Crisan pe un ton usor ridicat, asemeni unui profesor care enunta cu fermitate un mare adevar, îndemnându-si studentul la reflectie.
   „E mare lucru sa pleci din America – îmi explica acum nea Mitica.  America este America! În orice tara din lume te vei duce si daca-i vei întreba pe cei de acolo unde ar vrea sa locuiasca, majoritatea îti vor spune – în America!  Nu a fost usor sa renunt la America.”  Cu toate acestea a renuntat, dar nu definitiv, si-a realizat dorinta de a-si educa copiii în spiritul culturii franceze si, totodata, de a revedea Franta si oamenii minunati pe care i-a întâlnit acolo.
Saint Gervais – un nou început?
   Cornel Crisan absolvise facultatea în Franta si acum era inginer chimist la Paris. Era bucuros ca Mitica revenise si i-a recomandat sa se stabileasca la Saint Gervais, un orasel superb, asezat la poalele Alpilor, în apropiere de Mont Blanc, de unde razbat peste vreme, glasurile a trei civilizatii învecinate: Franta, Elvetia si Italia. Nu dupa mult timp Cornel îl va urma pe nea Mitica, si se va muta la Saint Gervais  împreuna cu sotia si cei cinci baieti ai lor.
   Orasel cochet, cu cladiri construite într-un stil arhitectural deosebit, apartinând începutului de secol XX, cu stradute pietruite si curate si cu un aer de burg elvetian, asezonat din plin cu finetea si lirismul parfumului frantuzesc si vioiciunea specifica italienilor din vecinatate, oraselul din Alpi a fost cât se poate de primitor cu Dumitru Sinu si familia lui.
   Înca de la sosirea în Saint Gervais, norocul îi surâde lui nea Mitica: prima persoana cu care intra în contact este un cetatean francez care se afla în fata casei sale si…cosea iarba. Mânat parca de nostalgia verilor de-acasa, din Sebesul de Sus, când mergea la coasa alaturi de ai sai, Nea Mitica s-a apropiat de francez, cerându-i voie sa-i ascuta coasa. Cu o precizie de invidiat si o placere cum nu mai simtise demult, el unduie cutea pe taisul ce va curma suspinul ierbii, continuând sa sa discute cu francezul ramas mut de uimire: nu mai vazuse pe cineva care sa ascuta coasa fara sa arunce macar o privire spre lama otelita. Apoi i-a cerut voie sa coseasca si mânuind-o cu îndemânare, a câstigat de îndata simpatia si prietenia batrânelului.
   Marturisindu-i ca doreste sa se stabileasca în Saint Gervais împreuna cu sotia si cei doi copii, nea Mitica primeste pe loc invitatia de a locui în casa omului. S-a instalat în locuinta francezului si a ramas acolo timp de 8 ani. „Plateam doar 200 de dolari pe luna” -, îmi povesteste nea Mitica. În tot acest timp s-a înteles foarte bine cu francezul care zilnic servea masa cu ei; doamna Nicole gatea foarte bine, fiind  dintotdeauna o gospodina desavârsita.
   Proprietarul era comunist convins si mereu îi spunea lui Dumitru Sinu: Noi nu suntem comunisti de ieri sau de azi! Noi am creat Camera Comunelor! Amicul meu îl asculta fara sa-l contrazica, nu ducea lipsa de diplomatie, ba chiar dupa câtiva ani de când se cunoscusera i-a facut cadou o excursie în Rusia. Francezul s-a întors dezamagit: voise sa vada cum traieste muncitorimea sovietica si parca imaginea ce si-o faurise asupra comunismului începea sa îsi piarda din consistenta. Îi povestise multe lui nea Mitica si din fiecare relatare razbatea câte-o umbra ce se-asternea usor, usor, peste ceea ce pâna atunci, aproape ca idealizase. Simpatic si atent, francezul rasplateste darul lui nea Mitica – excursia în Rusia -, cu o atentie inedita: un borcan cu caviar!
   „Vreau ca urmasii mei sa învete limba lui Voltaire!”  
   Pentru a intra în legalitate, imediat ce s-a instalat la Saint Gervais, Dumitru Sinu a contactat oficialitatile locale. A mers la primarul orasului pentru a solicita viza de sedere în Franta. De ce vreti  sa locuiti aici? – a venit întrebarea plina de suspiciuni a primarului din Saint Gervais. „Îmi doresc ca urmasii mei sa învete limba lui Voltaire. Noi va facem un serviciu ramânând aici!”, i-a replicat dezinvolt românul. Primarul, sugubat în felul lui, nu a ezitat atunci sa glumeasca: Noi avem aici pe unul care matura… îl cheama Voltaire! si i l-a aratat lui nea Mitica pe geam. Dar a fost amabil, dându-le aprobarea de care aveau nevoie si apoi, pe tot parcursul sederii lor la Saint Gervais le-a facilitat, an de an, reînnoirea vizei fara a fi nevoie sa mai mearga la Paris.
   În Saint Gervais localnicii erau mult mai prietenosi ca la Paris. Toti se cunoasteau între ei si o data câstigându-le simpatia, erai privit ca si unul de-al lor. Marea majoritate a locuitorilor de-aici detineau proprietati atât la munte cât si la ses si le valorificau pe fiecare cum puteau mai bine. Se ocupau cu taiatul lemnelor, munceau mult dar stiau sa se si relaxeze atunci când era nevoie, si, slava Domnului, aveau la îndemâna atâtea mijloace s-o faca!
Saint Gervais – o oaza de liniste, prospetime si relaxare!
   Oraselul turistic Saint Gervais primea pe tot parcursul anului o multime de vizitatori care iarna se bucurau de privilegiul de a schia sau patina, iar vara profitau din plin de aerul curat de munte si de posibilitatea de a practica nestingheriti alpinismul sau alte sporturi extreme.
   Apropierea de Mont Blanc, cel mai înalt vârf din Alpii francezi si din Europa de Vest, cu o altitudine de 4810 m, amplasarea orasului însusi la cota de 850 m, oferea vizitatorilor sai oportunitati nelimitate de relaxare si practicare a sporturilor albe, pe pistele amenajate pentru schi si patinoare. Lui nea Mitica mediul îi era oarecum familiar, pentru ca se nascuse la poalele muntior si traise prima parte a vietii în satul natal, situat aproape la aceeasi cota ca si oraselul în care se instalase acum, la deplina maturitate.  
   Cladiri elegante din care razbat soaptele unei epoci pline de farmec si romantism, strazi pe care gasesti zilnic la promenada oameni cu fete luminoase, panorama inegalabilului Mont Blanc si peste toate, frumusetile montane din împrejurimi, confereau oraselului-statiune o atractivitate deosebita. Paradis alb pe timp de iarna si adevarat puzzle de peisaje feerice, cu paduri seculare si pajisti pline de flori în verile însorite, acest colt de rai te izbaveste de umbrele gândurilor si te transpune într-o lume pura, linistita, patriarhala, care parca este faurita de mâna lui Dumnezeu anume ca sa daruiasca curatime pentru suflet si minte.
   Statiunea de azi, recunoscuta ca fiind tinta celebritatilor – actori, scriitori, oameni politici – un loc ideal pentru petrecerea concediilor, vine cu un plus de modernism si modalitati de relaxare multiple, întrunind toate calitatile pentru a fi ridicata la rang de perla a Alpilor. Pistele de schi moderne si patinoarele, instalatiile de transport pe cablu care fac legatura cu celelalte statiuni din acest areal, snowpark-ul amenajat la standarde profesioniste, atrag iarna o sumedenie de turisti care, cu certitudine revin pe timpul verii sa se bucure de frumusetile locurilor si posibilitatile de relaxare ce se deschid în fata lor la orice pas. Piscinele cu apa termala valorificata în slujba omului de mai bine de 200 de ani, zecile de trasee montane si locurile neatinse de suflul civilizatiei – în care uiti ca traiesti în secolul vitezei, regasindu-te doar în unduirea florilor sau cântecul zecilor de specii de pasari ce vietuiesc în paduri -, terenuri de golf  sau tenis, manejuri, posibilitatea practicarii sporturilor extreme – toate fac parte din minunatiile oferite de Saint Gervais-ul de azi, care l-a înfiat pe nea Mitica timp de opt ani… Oraselul nu este unul izolat de restul civilizatiei, dimpotriva, este situat la o ora distanta de aeroportul din Geneva iar la poalele muntelui opresc mereu trenuri în gara Le Fayet.
   Cum spiritul lui Dumitru Sinu este mereu viu, indiferent de locul în care se afla, întotdeauna el gaseste ceva care sa rezonenze cu mediul în care traieste; asa a facut si la Saint Gervais, jucându-se cu cuvintele a compus o poezioara nostima legata de pasiunea pentru sporturile de iarna: „Ce bine-i pe patine / De-ai sti cât e de bine / Mereu as patina, deloc n-as învata / Ce bine-i pe patine!”. Gândindu-se apoi la implicatiile asupra studiului sau renuntarii la studiu în favoarea distractiilor, poezia continua astfel: „Ce bine-i lânga tabla / Când stii tot ce te-ntreaba / Îti pune nota 8 si-ti spune: bine, treci la loc! / Ce bine-i lânga tabla! // Ce rau e lânga tabla/ Când nu stii ce te-ntreaba / Îti pune nota 3 si palme câte vrei / Ce rau e lânga tabla!”. Asta si în contextul în care copiii sai începusera deja sa studeieze în Franta.
   În Saint Gervais nu prea erau emigranti. Nea Mitica îsi aminteste doar de un australian si un englez care locuiau acolo. Se cunoasteau aproape toti între ei, era o comunitate mica, pasnica, armonioasa si nu se putea ca o persoana care ajunge la Saint Gervais sa treaca neobservata.
                 O mâna de români valorosi la poalele Alpilor
   Saint Gervais era orasul de adoptie si pentru alte câteva familii de români. Dupa venirea lui Dumitru Sinu deci, îl urmase si Cornel Crisan, cel care-l îndrumase spre acest loc.
   Sotia lui Cornel era frantuzoaica, nascuta la Paris; îi daruise cinci baieti frumosi, aveau o casnicie fericita dar uneori, când auzea cât de fluent si de frumos vorbea doamna Nicole Sinu limba româna, îsi dojenea consoarta, aratând spre sotia lui Mitica: Dar asta cum a învatat româneste?, pentru ca frantuzoiaca lui nu stia decât câteva cuvinte în limba româna. Din pacate, doamna Crisan a murit destul de tânara…
   Cornel Crisan era un inginer chimist stralucit. Gratie brevetelor sale de inventie a devenit un nume în stiinta prin patentarea câtorva tipuri de medicamente. Pensia pe care a primit-o de la statul francez n-a fost de neglijat. Nea Mitica îsi aminteste ca se situa undeva în jurul a 5.000 franci, ceea ce însemna foarte mult! S-a stins din viata de curând, acolo în Saint Gervais-ul amintirilor lui nea Mitica…
   Nu i-a putut uita vreodata pe acesti oameni, pentru ca toti cei cu care s-a înfratit erau de o calitate ireprosabila, el i-a iubit si i-a stimat tot timpul.
   Cum sa poti uita un om ca Vasile Târa, bistriteanul îndragostit de carte, dupa cum bine am aratat într-un capitol dedicat lui în exclusivitate? Erudit de clasa, licentiat la Sorbona si profesând în învatamânt, la catedra se bucura de o recunoastere deosebita din partea societatii culturale franceze. Avea alaturi o sotie asiatica, prin venele careia curgea sângele albastru al unei dinastii din îndepartata Indochina. El a mentinut tot timpul legatura cu nea Mitica. Sa nu uitam faptul ca Vasile îi trimisese schita de trecere a fontierei franceze, pe când se afla înca în Italia. Si iata ca dupa multi ani, acum destinul le facea posibila reîntâlnirea la Saint Gervais.
   Un alt prieten drag de care îsi aminteste cu placere Dumitru Sinu este arhitectul român Elian. Nepot al ilustrului Gheorghe Tatarascu, fost prim ministru al României interbelice, Elian a fost cel mai fericit când nea Mitica s-a mutat la Saint Gervais. Se întâlneau aproape zilnic si niciodata nu uita sa-i spuna:  Nea Mitica, asa-s de bucuros ca ai venit aici, ca nu mai vorbeam româneste cu nimeni!
   Un barbat frumos, înalt, bine facut si foarte inteligent, Elian era casatorit si avea doi copii: un baiat si o fata. Nici sotia acestuia nu era românca. Nea Mitica nu-si mai aminteste tara ei de origine, Estonia sau o alta tara mica de pe continent, dar stie ca facuse facultatea de medicina în România si la Saint Gervais avea propriul ei cabinet medical. Doamna Elian a plecat spre vesnicie si dânsa, destul de tânara, la fel ca si sotia lui Cornel Crisan. Cunoscutul arhitect traieste si azi si Sandra, fiica lui nea Mitica îl viziteaza destul de des, reusind astfel sa continue ce-a început tatal ei cu mult timp în urma, conversând cu Elian în dulcea limba a lui Eminescu.
   La masa cu „neamul Tatarascu”
   Nea Mitica se afla înca în oraselul de la poalele Alpilor, când mama lui Elian a venit în vizita la fiul sau. Doamna Elian era una dintre surorile lui Gheorghe Tatarascu.
   Liberalul Tatarascu a detinut functii importante în guvernele României interbelice, în mai multe etape: prim-ministru, în functie în perioada 3 ianuarie 1934 – 28 decembrie 1937 si 25 noiembrie 1939 – 4 iulie 1940 si ministru al afacerilor externe, în functie în perioada 2 octombrie 1934 – 9 octombrie 1934,  11 februarie 1938 – 29 martie 1938 si 6 martie 1945 – 29 decembrie 1947.
   Gheorghe Tatarascu se tragea dintr-o familie de vita boiereasca din tinuturile Gorjului. El a studiat dreptul si economia politica la Paris, a avut o prodigioasa activitate politica. Sunt multe lucruri care se pot spune despre aceasta personalitate, despre care cu siguranta multi dintre dumneavoastra ati citit, iar numele sau a ramas scris cu litere mari în istoria neamului… În 1950, închisorile comuniste gazduiau nu mai putin de 11 membri ai familiei Tatarascu: Gheorghe Tatarascu si patru frati ai sai, Sanda – fiica demnitarului, trei veri si doua matusi ale politicianului român. Acestea din urma nu au rezistat si s-au sinucis în detentie. La Paris, unde fratele Sandei Tatarascu studia dreptul s-a întâmplat o alta nenorocire: când a auzit ca tatal sau a fost arestat, baiatul lui Tatarascu a facut un atac de schizofrenie. A murit în 1969, într-un azil din capitala Frantei…
   Iata ca nea Mitica avea acum ocazia sa stea la masa cu sora unei ilustre personalitati apartinând României interbelice, mama arhitectului Elian. Familia Sinu era deseori invitata la masa lui Elian si petreceau împreuna ore în sir. Distinsa doamna Elian, rafinata, educata si foarte prietenoasa era fascinata de peripetiile din viata de refugiat a lui nea Mitica si adeseori îi spunea: Ati avut o viata atât de palpitanta, dar n-a scris nimeni despre asta?
   Nea Mitica îi spusese adesea lui Vasile Târa – care era de multe ori prezent la întâlnirile cu familia Elian: „Eu ti-am zis, mai cap luminat, sa scrii ceva!”, dar raspunsul ilustrului erudit venea cu un calm imperturbabil: Mai Mitica,  si eu ti-am spus ca mai multa lume scrie decât citeste!
   Sa fi fost doamna Elian cea care l-a stimulat pe nea Mitica sa îsi adune amintirile în notitele sale? Poate ca si interesul manifestat de catre distinsa doamna fata de cunoasterea vietii de refugiat i-a întarit convingerea ca odata si-odata, tot va reusi sa-si adune într-o carte, amintirile.
   Alteori, nea Mitica o lua pe doamna Elian la plimbare, doar avea tot timpul la dispozitie si-i vorbea la nesfârsit despre tainele, bucuriile si capcanele exilului, despre oameni si locuri, despre istorie si cultura.  La rândul sau era uluit de cultura vasta a doamnei Elian si de usurinta cu care vorbea franceza si germana. Nestavilita-i curiozitate nu l-a lasat în pace si a întrebat-o într-o zi, cum a reusit aceasta performanta. Ambitia mea a fost sa vorbesc la fel de bine ca ei! –  a venit simplu si clar, raspunsul stilatei doamne. Doamna Elian nu a ramas pentru mult timp la Saint Gervais, mutându-se la fiica sa care locuia la Paris.
   „Toata lumea se pupa cu toata lumea la Saint Gervais!”
   În Saint Gervais se instaurase un cadru familial pentru ca se cunosteau toti între ei. „Nicole se pupa cu toate femeile când mergeam la un magazin. Trebuia sa astept pâna le pupa pe toate, în Franta toti se pupa” – ma lamureste râzând nea Mitica. Era o comunitate în care domnea armonia si întelegerea si-n care valorile erau recunoscute.
   Românii din Saint Gervais si Mitica stateau adesea la masa cu primarul, cu seful politiei, cu medicii si profesorii de-acolo. „Politistii erau draguti, nu aveau probleme în sate”, sustine nea Mitica si intelectualitatea era unita. Îsi facuse si prieteni francezi si desi adora sa stea de vorba cu oamenii inteligenti, culti, Dumitru Sinu nu facea discriminare: daca se întâmpla sa fie la masa cu oameni politici, cu intelectuali de marca sau personalitati de orice fel si aparea un cunoscut, om simplu, nu ezita sa-l pofteasca la masa lor, tratându-l omeneste si facându-l sa se simta la fel de important. Avea  însa trei prieteni francezi, un medic, un jurnalist si un profesor, cu care îi placea sa iasa si sa stea ore în sir lânga o cafea, abordând teme ample si variate despre viata, despre politica, cultura sau orice alt domeniu.
   Când intra nea Mitica într-un local se ridicau toti în picioare, inclusiv oamenii mai în vârsta – „Ca la noi la sate!” – precizeaza Mitica Sinu. Îsi aminteste ca odata l-a vizitat la Saint Gervais un prieten din Statele Unite, Aurel Lungu, care s-a minunat de felul în care s-a integrat Mitica acolo si l-a întrebat: Dar cum de te cunosc toti astia? Simplu: a stiu întotdeauna sa se faca placut, sa respecte si de aceea a fost la rândul sau respectat, a iubit cartile si oamenii care le-au scris si a împartasit bucuria cunoasterii cu cei din jurul sau.
   Dupa cum am ajuns sa-l cunosc personal pe Dumitru Sinu, eu nu-mi ridic astfel de semne de întrebare, pentru ca acest fel de a fi al lui este unic, inconfundabil si nu are cum sa nu fie agreat de catre oricine ajunge sa îl descopere.
  Sarbatorile traditionale frantuzesti si cele religioase constituiau un alt prilej, de si mai mare apropiere dintre cetatenii oraselului Saint Gervais. Stiau sa se distreze într-un mod original, cântau cu totii, dansau cu totii, se pupau cu totii iesind pe strazi cu mic, cu mare.
   Fiind în apropierea granitei cu Elvetia, nea Mitica îsi ducea familia destul de des în tara cantoanelor si tare le mai placeau copiilor hamburgerii elvetieni! „Erau mai scumpi, dar erau foarte buni!” – îmi explica nea Mitica zâmbind.
   „Va veni o vreme când vom bea în fiecare zi sampanie!”
   Nu întotdeauna viata familiei Sinu a fost rozie. Au existat si perioade grele, în care a trebuit sa se sutina unul pe celalalt, sa aiba rabdare si speranta ca vor veni si vremuri mai bune. Nea Mitica îsi aminteste ca atunci când o duceau greu îi promisese lui Nicole ca va veni o vreme, când în fiecare zi vor bea sampanie. Se pare ca la Saint Gervais avea sa se întrupeze în realitate visul celor doi soti care au trecut împreuna prin perioade si mai bune, si mai rele.
   Într-una din zile, doamna Nicole s-a trezit ca sotul sau îi aduce acasa 14 sticle de sampanie. Îsi tinuse promisiunea si timp de sapte zile au baut sampanie în fiecare zi.   Venise vremea promisa sotiei sale dragi si se bucurau acum alaturi de copiii lor de o altfel de viata, mai sigura, mai linistita si mai buna. Dar cum si de prea mult bine se satura omul, dupa primele sapte sticle de sampanie au considerat ca restul trebuie puse la pastrare si le-au savurat, una câte una, atunci când primeau în vizita prieteni dragi. Erau fericiti la Saint Gervais, chiar erau fericiti!
                               „America e tot America!”               
   Legatura cu Statele Unite n-a fost întrerupta nicio clipa de catre Dumitru Sinu, pe tot parcursul sederii sale la Saint Gervais: el venea aici în fiecare an pentru a-si achita taxele fata de statul american. Avea o afacere în derulare care trebuia manageriata si supravegheata si mai ales trebuiau întocmite declaratiile de impozit pe venit, la începutul fiecarui an, pentru anul precedent.
   Cu toate ca Saint Gervais a constituit pentru el si familia lui o perioada din viata minunata, cu amintiri de neuitat, un loc în care s-a simtit în largul sau, unde a avut un cerc de prieteni de elita care l-au apreciat si l-au iubit, se pare ca America, forta care atrage aici oameni din întreaga lume, inclusiv din state cu un stadiu avansat de dezvoltare economica, l-a determinat sa revina în Lumea Noua. „America e tot America!”, este locul care l-a chemat dintotdeauna, unde si-a vazut visul împlinit de cum a pasit pe pamântul ei.
   Dupa opt ani petrecuti la Saint Gervais, nea Mitica decide sa se întoarca în Statele Unite si de data aceasta se va stabili la Reno, în Nevada. Despartirea de Saint Gervais nu a fost usoara, mai ales ca Sandra si Nicolae, cei doi copii ai sai au ramas acolo pentru a-si termina studiile, dar hotarârea era luata si nu a dat un pas înapoi. America îi lipsea si nu putea sa nu raspunda acelei chemari venite de undeva din interiorul lui.
Nicolae s-a întors în SUA dupa câtiva ani, dupa ce a terminat liceul, iar Sandra s-a casatorit cu un francez si a ramas acolo.
   Copii realizati, parinti multumiti – familie fericita!
   Sandra si  Philippe, sotul ei, locuiesc si astazi la Saint Gervais. Au doi copii, un baiat si o fata. Periodic îsi viziteaza parintii, dar mai ales nepotii sunt cei care ajung mai des, la Phoenix. Nea Mitica e mândru de ei, se simte un om împlinit si din acest punct de vedere, mai ales când vede ca sunt realizati si nu uita nicio clipa de radacinile lor românesti.
   Philippe detine o  companie de prelucrari metalice unde confectioneaza la marea arta articole de tâmplarie, obiecte de interior, garduri, balustrade si accesorii ornamentale de interior sau exterior, toate executate într-o maniera deosebita, remarcându-se prin unicitatea produselor de acest fel în Saint Gervais si în împrejurimi. Îmi povesteste nea Mitica despre utilajele performante pe care le-a achizitionat ginerele sau si despre standardul ridicat la care lucreaza. E multumit si mândru în acelasi timp pentru ca-si stie fata în siguranta si fericita alaturi de un barbat care o iubeste, care este foarte harnic si priceput.
   Si ca multumirea si bucuria lui Dumitru Sinu sa fie si mai mare, Sandra si Philippe au rascumparat în Sebesul copilariei sale casa lui parinteasca. Au renovat-o, au utilat-o cu tot ce este necesar într-o gospodarie ca sa fie confortabila, sa se simta bine în ea si merg în fiecare an în România. Copiii lor iubesc muntele, adora traseele montane din împrejurimile Sebesului de Sus, reusind sa parcurga de mai multe ori tot ce se putea parcurge pe muntele Suru si Negoiu, dar au vizitat si mare parte din restul Muntilor Fagarasului.
   Nepotii francezi, nascuti si crescuti în Saint Gervais dar si cu particica aceea de sânge românesc curgându-le prin vene, când ajung în Sebesul lui nea Mitica, nu o data sunt opriti pe ulitele satului de câte-o femeie neaosa sau de catre vreun nene care le spune: Pai eu stiu cine sunteti voi! Voi sunteti ai lui nenea Niculita! (bunicul lui nea Mitica).
   Ei nu cunosc decât câteva cuvinte în limba româna dar legaturile lor cu Sebesul de Sus sunt puternice; aici s-a nascut bunicul lor si prin ei, prin venirea lor aici, an de an, cu dragoste de oameni si de locuri inima lui nea Mitica va fi mereu acasa si va continua sa bata româneste.   
   „Tot ce are omul, la un moment dat nu mai are valoare”- îmi spune nea Mitica, facând referire la perioada Saint Gervais! Anii petrecuti în acest orasel au avut farmecul lor, copiii au urmat scoli frantuzesti, asa cum îsi dorise, avusese parte de fericire, de liniste si de prieteni, dar parca începuse sa se sature de toate si-atunci revenise în Statele Unite. Fusese frumos, fusese bine, dar viata familiei Sinu trebuia sa-si urmeze noua traiectorie…
   Plin de viata ca de obicei, nea Mitica îmi spune zâmbind în finalul acestei întâlniri: „Pe toate nu poti sa le ai, ca n-ai unde le pune!”

Octavian Curpas