Category: literature

CARAGIALE SI EMINESCU

On By nelursIn Culture, Essays, literatureLeave a comment

 ION IONESCU BUCOVU

.

În toamna anului 1868 Caragiale era elev la cursul de declamatiune al lui Costache Caragiali. Avea numai 16 ani, un tânar bine legat, cu studiile întrerupte si pus pe capatuiala.

În anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache Caragiale, Eminescu, se ataseaza de trupa lui de teatru . Vazând în el un copiator de texte excelent, cu un scris impecabil, si iubitor de teatru, Costache Caragiale îl angajaza ca sufleor si copist la Teatrul National.

Soarta face ca acum sa se întâlneasca cei doi mari scriitori, Caragiale si Mihai Eminescu.

Întânlirea lor e unul din cele mai frumoase episoade ale vietii noastre literare. Un adolescent, cu studii întrerupte, setos de cultura, aruncat prea devreme în vâltoarea vietii e pus fata în fata cu un tânar pribeag, fugit de acasa, razvratit contra scoalei si gasind timp, între munci istovitoare, sa-si înzestreze sufletul cu o comoara de cunostinte.

Cu doi ani mai mare decât Carageale, Mihai se investeste în ochii acestuia ca un tânar de exceptie. Eminescu îi aparuse frumos ca o scluptura antica sau ca un sfânt harazit muceniciei. Cu un temperament pasionant, cu alternante de euforie si tristete ce-i caracteriza vârsta adulta, ramâne impresionat de personalitatea lui. ,,E prea frumos sa fie adevarat!” avea sa exclame Caragiale mai târziu, aducându-si aminte de întâlnire.

Si lui Eminescu figura lui Caragiale la 16 ani i s-a parut a fi a unui dandy îmbracat bine, cu multe cunostinte literare, dar si un mare iubitor de teatru. Acum în aceasta sesiune teatrala dintre anii 1868 ai 1869 s-a înfiripat marea lor camaraderie. Peste toate deosebirile de temperament, care vor fi fost net conturate, îi va fi unit o egala pasiune pentru literatura.

Câte discutii s-au depanat între dânsii, în ceasurile lor libere, petrecute laolalta, între doua spectacole, sau în dosul scenei, ne putem închipui. Pasiunii pentru idei a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al lui Ion Luca, iscoditor, iubitor de contraziceri, dar ai de cultura.

Caragiale a fost martor si la plecarea lui Eminescu la Viena, însotit de fratele sau, Iorgu. De aici înainte se vor fi întâlnit ocazional poate, dar nu mai sunt date care sa ateste legaturile lor. Între timp Eminescu se distinge prin cultura lui, prin poeziile scrise si publicate la ,,Convorbiri literare”. Maiorescu îl lauda în ,,Directia noua”(1872), punându-l imediat dupa Alecsandri. Sa fi stârnit aceste succese ale poetului invidia lui Caragiale?

În toamna anului 1877, Eminescu vine la ziarul„Timpul” în Bucureati adus de Maiorescu. Având nevoie de redactori, Eminescu se grabeste sa-l cheme în redactie pe Caragiale, spunând ca un altul mai bun ca el nu exista în tot Bucurestiul. Se vede treaba ca Eminescu îi urmarea mersul lui la ziarele „Claponul” si „Calendarul Claponului”sau la „Ghimpele”. Primele articole ale lui Caragiale de la „ Timpul”, „National-liberarii” si „ Liberalii ai conservatorii” nu au darul sa atraga atentia sefilor junimisti precum articolele lui Eminescu. Slavici, lucrând împreuna cu cei doi la ziar, ne-a lasat cele mai pretioase amintiri despre atmosfera redactionala si despre prietenia dintre Eminescu si Caragiale. Cu „Roma învinsa”, Caragiale patrunde la Junimea. Cu talentul sau scenic, a prezentat junimistilor piesa aproape jucata de el, mimând, gesticulând ai rostind apasat vorbele, dând întietate graiului vorbit asupra limbii literare. Cei trei pusesera la cale sa scrie si o „ Gramatica”, împartindu-ai rolurile, Eminescu- etimologia, Caragiale cu sintaxa si Slavici cu topica, proiect care nu s-a finalizat niciodata. Ca sa învete de la Eminescu, Caragiale juca rolul lui „gica-contra” tratând drept moftangii pe Kant ai pe Schopenhauer, ascultând pe Eminescu cu adevarate lectii de filozofie. Dupa ceasuri lungi în redactie ei se cautau si prin oras, izolându-se la nesfârsite taclale. Cei doi îsi câstigasera întietatea si la Junimea, unde, cu toate ca erau cei mai tineri, îsi câstigasera un adevarat prestigiu prin precizia si fermitatea vederilor critice. Eminescu se multumea cu încuviintarea lui Maiorescu ai se bucura de admiratia muta a lui Caragiale, „Las’ c-a tacut si hâtrul de Caragiale!” Slavici ne spune ca „era o placere nu numai pentru dânsii ci si pentru oricine care vedea cum petrec împreuna.”

La ziarul ,,Timpul”, Caragiale tragea mâta de coada, lasând beleaua mai mult pe Eminescu si Slavici.

Dupa ce a participat câtva timp la sedintele Junimii din Bucuresti, îsi schimba atitudinea dintrodata si-l ataca si pe Titu Maiorescu, care l-a primit în casa lui si l-a publicat în revista. Tine conferinae împotriva-i, desi mai târziu l-a lingusit prin telegrame. Marele critic l-a calificat ,,canalie” si n-a mai vrut sa aiba cu el decât relatii,, literare”.

Caragiale era un,,graeculus” înfigaret si foarte agil. Observând ca nu-i poate întrece pe Eminescu în poezie si pe Slavici în proza, el se axeaza pe comedie, continuând pe Alecsandri, sfatuit si de Eminescu, care vazuse în el un bun comediant. ,,Junele pesimist, sceptic si cinic”-cum îl caracterizase Eminescu, se desfasura în voie. Lipsit de scrupule, persiflant, darâmator de valori, indiferent la morala, zeflemist, negativist din principiu, polemist redutabil, încrezut peste masura în puterile lui, Caragiale nu se putea sa nu intre într-un conflict iremediabil cu Eminescu, om de alta talie etica ai artistica.

Primul conflict deschis cu Eminescu a fost atunci când Caragiale i-a sustras niste acte compromitatoare pentru Costake Roseti din sertarul ziarisului Eminescu si i le-a dat ,,andrisantului”. Dupa opt zile de absenta din redactie, Caragiale este numit inspector scolar cu 800 de lei pe luna de catre „andrisant”.

Colaborarea lui Caragiale la „Timpul” s-a prelungit din primavara anului 1878 pâna la mijlocul anului 1881, când a trebuit sa paraseasca redactia, silit din motive pe care numai el le cunoaste. Istoriografia literara ne vorbeste ai de ruptura prieteniei dintre ei, la mijloc fiind mai multe cauze, dar cea mai plauzibila ramâne femeia care juca un rol dublu pentru Eminescu, adica Veronica Micle. Pe Veronica Micle Caragiale o cunoscuse prin intermediul lui Eminescu cu ocazia vizitelor ei la Bucuresti. Femeia era frumoasa si atragea atentia barbatilor, mai ales lui Caragiale care era un amorez tip Rica Venturiano. Ocazia se iveste tocmai când Eminescu este în conflict cu Veronica. Numirea lui Caragiale ca revizor scolar pe judetele Neamt-Suceava în anul 1881 cade bine dramaturgului care-si gaseste consolare în casa femeii fie la Târgu-Neamt, fie la Iasi. Cei doi au întretinut si o corespondenta, dar Caragiale, fiind un om secret în materie de amor, a rupt scrisorile de la Veronica. Si nici Veronica nu le-a pastrat pe-ale lui. Daca le pastra poate posteritatea avea sa cunoasca mult mai multe taine din relatia lor.

Numit revizor scolar pe circumscriptia Neamt-Suceava, I. L. Caragiale o asalteaza pe Veronica Micle, cu atentiile lui de amorez si vestile sale proaste despre Mihai. Fostul prieten îl critica pe Mihai fata de ea tocmai în perioada când femeia trecea printr-o epoca de suparare cu poetul. Scipione Badescu îl pune în garda pe Eminescu despre legaturile lui Caragiale cu Veronica la Târgu-Neamt, legaturi fanteziste si exagerate de informator. Veronica l-a primit pe Caragiale în casa ei si l-a ascultat. L-a rândul ei, i-a destainuit si ea secretul despre ,,boala” lui, ,,pacat” pentru care Eminescu o iarta. Eminescu s-a manifestat de mai multe ori „într-un acces de gelozie!” fata de Caragiale.Se spune ca chiar ar fi vrut sa-l împuste cu un pistol pe care i-l fluturase pe la nas.

Nu l-a iertat însa niciodata pe Caragiale pentru comportarea sa si i-a cerut sa restituie scrisorile primite de la Veronica. O asemenea scena dura se întâmpla chiar într-una din sedinaele Junimii, în casa Kremnitzilor, de Craciun, când cei doi scriitori se cearta ca la usa cortului, ,,dimpotriva Eminescu si Caragiali certându-se unul cu altul”( Maiorescu).

Veronica nu era disponibila sa faca,, prostia” de a se îndragosti de Caragiale, Junimiasii, în frunte cu Titu Maiorescu, încurajau aceasta dihonie, pentru a-l desparti pe poet de femeia iubita, mai ales ca Eminescu îi propusese casatoria.

Titu Maiorescu merge mai departe si insinueaza o intriga specifica lui Caragiale cum ca dramaturgul ,,i-a însirat pe toti prietenii intimi ai d-nei Micle, printre care si el însusi”.

Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare catre Titu Maiorescu îl caracteriza astfel pe Caragiale: Ce pacat ca nu se poate face nimic dintr-un asemenea om! Firea l-a înzestrat bine ai viata l-a tentat cu toate prefacatoriile si bunurile ei: a fost sarac, a fost bogat, a avut slujbe, le-a pierdut; o fi iubit probabil si o fi fost iubit, niciodata nu si-a uitat menirea, pe care cel ce l-a zamislit se pare ca i-a suflat-o la ureche, dupa ce l-a gatit, zicându-i, cu un picior în spate: „du-te sa fii trivial!”

La moartea poetului, printre necrologul lui Caragiale, strabate un sentiment de regret, un fel de mea culpa, pentru ce i-a facut poetului.

Cu toata bârfa lumii, Eminescu a fost alaturi de Veronica pâna la sfârsitul vietii. O fotografie, descoperita recent, îl arata pe Eminescu lânga femeia iubita iesind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-si da obstescul sfârsit. Iar zeflemistul Caragiale în fata dueleaza cu actorul Stefan Iulian, departe de fostul sau prieten din tinerete.

27 februarie 2012

DIMINEATA POETILOR

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

Elisabeta IOSIF

.

„Dimineata poetilor” – întâlnirea din ajunul Martisorului

   .

„În farâmiturile ramase dintr-un foarte îndepartat banchet al zeilor,

sarbatoarea este în acelasi timp punte, bucla si vârtej”

                                    Constantin Noica

    .

O sarbatoare a însemnat si aceasta reuniune a scriitorilor Filialei Bucuresti a Ligii Scriitorilor Români spre sfârsitul lunii februarie a acestui an, 2012, dupa o iarna viforoasa, nastrusnica, de numai trei saptamâni, într-o zi cu mult soare si de renastere a primaverii.

Snurul rosu-alb, considerat si o „funie a anului”, împletind cele doua anotimpuri, iarna-vara, simbolizeaza si traditiile Dochiei, belsugul si frumusetea, oferirea lui fiind un dar pentru sanatate

„Te leg prin alb, mereu, cu inocenta mea,/

Dezleg prin rosu, de deochi, mereu o stea,/

Pe fruntea ta. În Martie îti strâng din jur,/

Dorinta si ardoarea mea.

Si-a zilelor din snur…”

(Elisabeta Iosif).

.

„Primavara – ger si ghiocei/

zâmbet pe frunza verde/

abur în aer.

Muguri – geamat de muguri/

roua cu ochi luminosi/

berze pe ape”

(Viorel Gongu) .

 

Asadar, un dar si o sarbatoare a însemnat si recitalul poetilor bucuresteni prezenti la aceasta reuniune literara (Ana Maria Balas, Stefan Lucian Muresanu, Elis Râpeanu, Viorel Gongu, Elisabeta Iosif, Vasilica Ilie, Constantin Stroe), poeme onorate cu momente muzicale alcatuite de pianista-poeta, Maria Calleya.

 Aceasta „Dimineata a poetilor” este, de fapt, o continuitate a unui „Proiect cultural”, început în 2011 cu concursul Bibliotecii Municipale Sadoveanu din Bucuresti, a tinerilor si profesorilor Colegiului National de Muzica George Enescu, a studentilor Universitatii Hyperion si a revistei Art aut. În anul 2012 acest proiect – program se va dezvolta într-o manifestare culturala intitulata „Confluente”, dorindu-se o îmbinare a poeziei cu muzica si arta.

.

Elisabeta IOSIF

Presedinte LSR Bucuresti

26 februarie, 2011


 

Noua viziune socio-psihologica din perspectiva istorica asupra diasporei

On By nelursIn literatureLeave a comment

Moto: „Istoria nu este acumularea eveni-mentelor de orice fel care s-au întâmplat în trecut. Este stiinta societatilor umane” Fustel de Coulanges

Realizând din ce în ce mai mult intensitatea dramatica a inadvertentelor existentiale ale prezentului, pentru multi dintre români, aflarea noutatilor sau ascultarea povestilor (mai ales a celor de succes) despre fratii lor din diaspora, fie ea americana sau europeana, poate fi o activitate „productiva”, aducatoare de beneficii, prin curajul, vointa si încrederea pe care (intrinsec) le furnizeaza. Un vechi si valoros crez suna astfel : „ … de ce sa invoci o mie de motive pentru care nu ai reusit, când îti era suficient doar un singur motiv sa reusesti?”. Pornind de la aceasta protaza, sunt de admirat cei care, indiferent de locul unde se stramuta, îsi propun sa reuseasca, surmontând orice greutate pe care o întâmpina. Oameni care, cu foarte multa dedicare si un efort pe masura, prin harnicie si „încapatânare”, îsi construiesc acolo – departe – o casa (tara promisa), o familie, leaga prietenii durabile, dar nu uita nicio clipa aroma inconfundabila a pamântului natal, desprins din sacralitate (tara de suflet).
Cu exemple de contemporani români talentati si valorosi, s-ar putea constitui o lista inepuizabila de nume, iertata ne fie mentionarea doar a câtorva dintre ele, fulgurate în minte: George Roca, Elena Buica, George Filip, Ovidiu Creanga, Cristian Petru Balan, Corneliu Drinovan, Ionela Van Rees-Zota, Romeo Niram, Mariana Zavati Gardner, Ionut Caragea, Viorel Roman, Simona Botezan, Viorel Nicula, Lucian Oprea. Un astfel de om este si distinsul scriitor si publicist român, stabilit în însorita Arizona, OCTAVIAN CURPAS care, împletind preocuparile sale literare, publicistice cu o înalta tinuta morala, reuseste – în foarte scurt timp – sa se impuna ca una dintre personalitatile românesti din diaspora ultimilor ani.
Prin noua sa carte, intitulata: Exilul românesc la mijloc de secol XX. “Pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, Editura Anthem, Arizona, 2011, autorul, cu o persuasiune admirabila, reuseste sa scoata la lumina, ca dintr-o biblioteca afectiva a timpului: oameni, documente, destine, valori. Tesând – prin intermediul acestora – pagini de jurnal cu valoare documentar-istorica, Octavian Curpas rescrie printr-o subtila investigatie psiho-sociala – istoria diasporei românesti de la mijlocul secolului trecut. Desi par destul de îndepartate vremurile ce fac parte din inventarul cartii sale (având în vedere tineretea autorului), acesta reuseste sa surprinda audienta, prin recrearea atmosferei specifice epocii evocate, sa contureze personajele cu suficienta abilitate scriitoriceasca, sa realizeze o lucrare placuta, prezentând reusite si esecuri, fast si nefast, picurând peste toate acestea o veritabila simtire româneasca, îmbogatita, valorizata si calita în focul dorului de tara.
Întâmplarile sunt veridice, personajele existând aievea, unele din ele locuind înca în spatiul american sau vest-european. Firul epic incumba atribuirea fiecarui personaj în parte a unui dublu rol: actor în propria poveste de viata, dar si de spectator al acesteia (îmbogatit printr-o noua perspectiva asupra experientelor traite). O posibilitate unica pentru autor de a investiga, de a cerceta, de a pune lucrurile cap la cap si de a-si construi, pas cu pas, succesul garantat al lucrarii sale. Autorul surprinde prin capacitatea sa de a crea sau mai bine-zis de a recrea personajele, de a le asculta povestile de viata si de a le repovesti, atribuindu-le sensuri noi, semnificatii speciale, prin întreteseri – în jurul acestor pitoresti personaje – a noi aure de lumina. Nazdravanul Dumitru Sinu este – în aceasta carte – exemplul unui luptator, al unui om de un curaj deosebit, înzestrat de providenta cu o rabdare de fier si o rara consecventa, în atingerea telurilor sale. Un personaj inteligent, subtil, care e si hâtru, pe deasupra, ce reuseste sa creeze din povestea sa de viata, o poveste pe care cititorul o va recunoaste, asumându-si-o cu încredere. Indiferent ca se deruleaza aventurile existentiale ale lui Dumitru Sinu sau ale celorlalte personaje, cuceritoare – în mod deosebit – este vointa autorului de a scoate din fiecare poveste, din fiecare traire, esentialul, plusvaloarea, morala.
Caracterizarea lui Dumitru Sinu este cel mai bine realizata de autorul însusi: “63 de ani de exil înseamna mult pentru un emigrant: învataminte trase din propriile întâmplari de viata, evaluarea fiecarui individ cu mare atentie si selectarea adevaratilor prieteni, înseamna sa stii, sa vrei si sa poti sa întinzi o mâna de ajutor atunci când cel de lânga tine are nevoie si asta pentru a putea primi la rândul tau, pentru ca niciodata nu stii ce-ti aduce ziua de mâine. Dumitru Sinu a reusit sa se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a calit si l-a întarit si în care a reusit sa se înconjoare de foarte multi oameni care si-au dobândit în fata sa, statutul de PRIETEN. Daca ar fi sa polemizam pe baza acestui subiect ne-ar trebui pagini întregi pentru a-l creiona si a-i evidentia toate caracteristicile, implicatiile, avantajele si uneori, dezavantajele, asa ca las la latitudinea fiecaruia dintre dumneavoastra alegerea prototipului uman care sa întruneasca toate cerintele pentru a-l ridica la rangul de prieten. “
Povestea lui Dumitru Sinu este una destul de complexa, autorul realizând un mozaic al evenimentelor traite de acesta. Momentele esential-umane: nasterea, scoala, prima dragoste, casatoria, familia, prietenii, sunt cele care au lasat urme adânci în constiinta eroului Dumitru Sinu, repere ce i-au colorat viata, cu momente de bucurie ori de aspra dezamagire, de fericire sau de tristete aparent iremediabila. Mediind fiecare conversatie avuta cu eroul cartii, Octavian Curpas face scurte prezentari, introduceri, ofera explicatii suplimentare, probând astfel o vasta cultura generala (atât a sa, cât si cea a personajului sau). Momentele se sudeaza, astfel, între ele, fara întreruperea firului epic. Acest lucru face ca fiecare capitol al lucrarii sa contina atât secvente unice, istorii separate, de sine statatoare, dar si piese de legatura cu acelasi puzzle existential relatat (prin invizibilele retele create între fiecare personaj si personajul central al cartii).
Convingerile eroului, care are la baza scoala vietii (asa cum o numeste el), se împletesc armonios cu scurtele divagatii cu valente de discurs literar, istoric, filosofic ale autorului, pentru ca acest savuros melanj emotional sa contina sarea si piperul, necesare unei scrieri de calitate. Iata ce opineaza autorul, prezentând dragostea dintre Dumitru Sinu si sotia sa: „Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemanarea dintre ei”, a spus cândva John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru stiut ca orice casnicie, ca sa dureze, trebuie sa aiba la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce tine laolalta, cu adevarat, doua inimi si din ea izvorasc propasirea si împlinirea celor uniti în taina casatoriei.” De o astfel de poveste de dragoste a avut parte eroul cartii, o dragoste care supravietuieste timpului, pastrând vie flacara spiritului. O poveste extrem de frumoasa, între doi oameni care au stiut sa-si uneasca destinele si sa pastreze intact – peste ani – respectul reciproc: „Viata le-a brazdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea straluceste si acum, la fel de puternic precum în ziua când s-au cunoscut. Iar ochii lor vorbesc într-o limba ce nu e nici româna si nici franceza. Este limba îndragostitilor. Pentru ca, asa cum spunea William Shakespeare: Când dragostea vorbeste, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.”
Cât despre epuizarea povestilor de viata ale personajelor cu care nea Mitica s-a intersectat de-a lungul vietii sale, autorul face precizarea: „Despre prietenii si cunoscutii lui nea Mitica Sinu se poate vorbi, fara doar si poate, ore întregi fara sa te plictisesti, iar de scris, poti scrie atât cât te tine condeiul, pentru ca ai despre ce! Profile umane atât de variate s-au intersectat cu persoana lui în anii petrecuti în exil, încât daca ai rabdare sa le analizezi în amanuntime, este putin probabil sa nu descoperi în fiecare macar un graunte de învatatura sau o picatura de cunoastere. 460 de persoane contine lista de cunostinte a octogenarului înca plin de vigoare, dornic de a-mi destainui o viata palpitanta, petrecuta în cinci tari, pe doua continente! Cei care i-au fost apropiati, s-au bucurat si se mai bucura înca de pastrarea amintirilor vii în memoria lui.”
Motivatiile exodului sunt diverse. De cele mai multe ori, oamenii alerga spre împlinirea unui vis, indiferent ca se numeste visul „occidental” sau visul „american”. Pentru personajele enumerate în carte, timpul si conjunctura istorica nefavorabila i-au facut sa paraseasca tara si sa-si caute norocul în alta parte. Severa si nejustificata prigoana comunista le-a determinat sa ia calea exilului. Multe dintre ele, ajungând în diaspora, reusesc sa-si converteasca visul în acceptare, recunoastere, împlinire si prestigiu. Începuturile fiecarei povesti de viata sunt – aproape întotdeauna – dificile. Într-o societate noua, bazata pe alte principii etice, morale, etnice, religioase, sociale dar – mai ales – legate de credibilitatea muncii, integrarea poate fi un proces dificil, pentru unii chiar dureros de lent. În timp, batalia pentru câstigarea încrederii si respectului, dusa cu foarte multa determinare, permite ca razboiul sa fie câstigat. Pentru cei mai multi emigranti, adoptati de tarile în care au purces, finalizarea acestui acerb razboi înseamna începutul adevaratelor reusite (profesionale, literare sau artistice) prin deschiderea de noi oportunitati si, mai ales, prin satisfactia produsa de recunoasterea eforturilor proprii. Lucru care, din pacate, în România zilelor noastre, se întâmpla mult prea rar sau aproape deloc. Iata una dintre motivatiile exodului tinerilor si oamenilor de valoare ai tarii, care pleaca pentru a lucra si de a crea plusvaloare unei altei tari (a „viselor” lor, adesea împlinite).
Cu toate acestea – si aici este cazul lui nea Mitica, dar si al lui Octavian Curpas – tara de suflet ramâne România, cu mai mult relele si mai putin bunele ei. O tara pe care unii doar o mai intuiesc în visele lor târzii, dar pentru care pastreaza o dragoste profunda, cum o umila rugaciune în prag de seara. O tara în care dorm stramosii, traiesc parintii si la care viseaza sa revina…cândva. Iata ce relateaza despre aceasta autorul, prezentând localitatea unde a vazut lumina zilei personajul sau, probând admiratia si dragostea pentru tarâmul strabun: „Localitatea purtând acelasi nume, leagan de legenda al bunilor si strabunilor nostri, însufletita dupa vrerea lui Dumnezeu de o comunitate neaosa, româneasca, al carui prototip este omul de omenie, a daruit de-a lungul vremurilor multe generatii care au ramas acasa sau au luat drumul pribegiei, rasfirându-se pe toate meridianele lumii. Dar niciodata, indiferent de sutele sau miile de mile departare la care vietuiau, nu si-au uitat locurile în care au fost plasmuiti. Când fac aceste afirmatii le sustin cu putere prin exemple certe, cunoscând multi români care au ales calea strainatatii, dar care nu si-au renegat si nu si-au uitat vreodata obârsia.” Reamintindu-si întâlnirile românilor din diaspora, bunaoara la Paris, Dumitru Sinu povesteste, fiind cuprins de melancolie: „Când ascultam cântecele si poeziile acelea care ne-au facut ziua atât de frumoasa, ma gândeam cu regret ca nu-mi amintesc nici macar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodata, ca inginerul Stoicescu, la cei nouazeci si sapte de ani ai sai : Mama nu m-a pedepsit niciodata, dar vocea ei… ah, vocea ei! Si-acum cu drag mi-o amintesc!”.
Galeria persoanjelor lui Octavian Curpas este diversa, cuprinzând povesti incredibile de viata ale traitorilor perioadei interbelice, precum: Dan Isacescu, Vasile Târa, Stoian Brailoiu, Sandu Ionescu, Ion Ritivoi, Constantin Vâlceanu, Nichita Tomescu, Radu Bumbaru, Salvatore Greco, Titi Filip, Cornel Popa, Eugen Stefanescu, Tiberiu Cunia, dr. Traian Stoicoiu, Ioana Dumitriu, Gheorghe Tatu. Fiecare personaj, conturat de catre Dumitru Sinu cu foarte mare acuratete, este completat apoi de catre autor, cu detalii esentiale culese din documentele invocate. Apar, adesea, în intersectiile întâmplarilor vietii eroului cartii si alte popoare ori etnii, precum evreii sau tiganii, insolitul personaj interesat fiind de traditiile acestora, de momentele ce le-au marcat existenta în decursul istoriei. Si cu aceasta ocazie, atât eroul cât si autorul cartii, probeaza o solida cultura generala, dublata de o ampla activitate de documentare, investigare. Iata însemnatatea acordata acestor popoare: „Evreii au constituit pentru nea Mitica întotdeauna motiv de admiratie si în acelasi timp, modele de viata demne de urmat. Mi-a vorbit despre istoria poporului evreu, despre prigoana si suferintele evreilor de-a lungul vremii si nu în ultimul rând, despre învatamintele cu care a ramas de la ei, studiindu-le istoria si traind în preajma lor. Cu o usurinta de nedescris mi-a povestit despre iudaism, despre hasidismul fondat în Podolia secolului al XVIII-lea, precum si despre toate curentele legate de iudaism, exemplificându-mi cu citate din marii gânditori ai vremurilor, fiecare idee adusa în discutie. N-a uitat sa-mi vorbeasca nici de anti-semitism, fiind bine informat, pentru ca el citea enorm la vremea aceea a tineretii, având grija sa-si ia portia zilnica de cunoastere din lumea minunata a cartilor!”.
Planurile existentiale pe care autorul le urmareste în derularea firului sau epic sunt multiple. Peste multitudinea acestor planuri se suprapune galeria inedita de personaje, provenite din diferite straturi sociale ori domenii profesionale (profesori, doctori, preoti, comercianti, afaceristi), ceea ce confera lucrarii de fata o valoare testimoniala certa. Despre acea perioada, când prigoana comunista era doar în stadiul incipent, nu se cunosc foarte multe lucruri legate de diaspora româneasca. De cele mai multe ori, izvoarele istorice, documentele si marturiile, au fost intentionat masluite, tocmai pentru ca istoria sa fie rescrisa în favoarea celor care i-au falsificat veridicitatea. Mult mai târziu, încercarea de rescriere a istoriei, bazata pe adevarul nemistificat, s-a dovedit a fi aproape imposibila. Astfel de personaje, precum nea Mitica, venite din acele vremuri, prin marturiile lor sincere, reconstruiesc un restitutio in integrum al unei perioade din istoriei românilor, extrem de dificil de clarificat într-o alta maniera.
O astfel de initiativa onesta, facuta cu scopul mai-sus declarat, este pe cât de importanta, pe atât de laudabila. Multiplele resurse istorice – testamentare, documentare, emotionale – utilizate aduc, prin Exilul românesc la mijloc de secol XX. “Pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, o noua viziune socio-psihiologica, din perspectiva istorica, asupra diasporei. O lucrare caruia cititorul îi poate descoperi/redescoperi valoarea, ori de câte ori va face un simplu popas asupra povestilor de viata prezentate. O carte ce ar trebui sa fie prezenta în orice biblioteca ce se respecta, o lucrare care poate motiva pe oricine, spre regasirea propriei identitati. Un subtil îndemn la recapatarea demnitatii nationale a românilor, facuta în stilul – deja arhicunoscut – ce poarta amprenta lui Octavian Curpas. Poate, ca sa nu uitam niciodata ca: „Acolo unde este inima ta, acolo e si casa ta!”

Gheorghe A. Stroia
Adjud – ianuarie 2011

INTERVIU CU PASCU BALACI – POET, ESEIST, DRAMATURG

On By nelursIn Essays, literature, poetryLeave a comment

 George ROCA

George ROCA: Domnule Pascu Balaci, sunteti un om de litere de exceptie, scriitor, jurnalist, poet, dramaturg, membru al Uniunii Scriitorilor din România, presedintele cenaclului „Barbu Stefanescu Delavrancea” al Baroului Bihor si de asemenea, un renumit avocat oradean. Cum reusiti sa va împartiti timpul între atâtea activitati?

Pascu BALACI: Timpul ca si spatiul este infinit si ne ajunge la toti. Si îmi ajunge si mie ca sa îl dramuiesc în tot atâtea parti ca sa fac fa?a cu succes îndatoririlor mele de avocat si scriitor. Timpul de reflectie, de plimbare, de lectura, de scris este cel din perioada weekend-urilor. Acum suntem liberi si sâmbata si duminica. Pe timpul lui Ceausescu se lucra si sâmbata, era mai putin timp pe care sa-l consacri lecturii si scrisului. Bineînteles, ca pentru scris îti trebuie o anume dispozitie, dar nu neaparat sa cazi în transa. Ai nevoie de sanatate, liniste, de multumire sufleteasca, de cineva apropiat, de prieteni, de familie, ca sa te poti aduna. Caci a scrie reclama un efort intelectual de exceptie. Si nu poti scrie incontinuu ca un automat. Ai nevoie de pauze, sa te reîncarci sufleteste. Nu poti mentine arcul mereu încordat, pentru ca se rupe. De aceea, este indicat sa te descurci cu problema împartirii timpului. Dupa ce scriu, obisnuiesc sa fac gradinarit, asta ma odihneste… Deci împletirea muncii intelectuale cu cea fizica este cea mai buna solutie pentru un scriitor. Te mentine în forma.

Cine se plânge ca nu are timp, de fapt, nu are priceperea de a-si dramui timpul, de a evita contactele neplacute, inutile, sterpe. Iar cu hotii de timp… am devenit necrutator! Sunt un fel de indivizi care îti fura timpul, pur si simplu si care au impresia ca îti fac un mare bine, tinându-te de vorba. La telefon, sunt laconic, nu-mi place sa vorbesc, vorbesc destul în instanta unde este necesar sa faci asta ca sa câstigi procesul. Dar, în rest! Non multa, sed multum! Trebuie sa vorbesti cât mai putin si cât mai cu folos, dar mai ales, trebuie sa ai stiinta de a-i asculta pe altii. De aia ai doua urechi si o singura gura si nu invers!

Ar trebui sa fie inventata o stiinta sau disciplina noua pentru managementul timpului, unde sa se predea arta de a întrebuinta pretiosul element în folosul omului si nu spre distrugerea lui. Consider a timpul este un dar dumnezeiesc si nu trebuie sa ne batem joc de el, risipindu-l pe te miri ce. Pentru ca timpul scurs nu se mai întoarce niciodata.

George ROCA: V-as ruga sa ne povestiti câte ceva din viata dumneavoastra. De unde va trageti radacinile, ce scoli ati urmat si de unde pasiunea aceasta arzatoare pentru literatura?

Pascu BALACI: Sunt nascut în satul Sebis de Beius, la 8 mai l956, un an crucial, când marelui poet Lucian Blaga i s-a refuzat premiul Nobel pentru literatura, fiind preferat poetul spaniol Juan Ramon Jimenez. Asta si pentru ca nu a fost ajutat de statul comunist de la acea vreme, poetul nostru fiind pus la index… mai ales ca în acel an a izbucnit revolutia antisovietica a ungurilor, fapt ce a generat si în tara noastra o stare de revolta în rândurile tineretului universitar. În anul în care m-am nascut, rusii aveau o vechime de vreo patru ani de când extrageau cel mai bun uraniu din lume la vremea aceea, din minele de la Baita Plai, proces care a durat cam pâna în l960. România, desi fost a patra tara în ce priveste pierderile de militari pe care le-a avut în cel de al doilea razboi mondial, a fost catalogata tara învinsa, numai buna de jefuit. Jefuita de nemti, care nu au platit la pretul real valoarea petrolului cu care si-a împins diviziile de tancuri spre Rasarit, jefuita de sovietici care, ignorând masura întoarcerii armelor împotriva nemtilor, ordonata de regele Mihai I la 23 august l944 si a armistitiului cu acestia, au continuat netulburati sa ne ia soldatii prizonieri, sa-i duca în Rusia la lucru, sa ne bage în linia întâi la Oarba de Mures unde am avut pierderi îngrozitoare, fara ca aliatii din Rasarit sa miste tragaciul… Ca apoi sa înfiinteze celebrele „sovromuri” (de trista amintire!) în petrol, agricultura, în minerit etc., ca, sub o forma aparent legala de parteneriat cu tara noastra sa ne ia la un pret de nimic toate bunurile. Unul din sovromuri a fost Sovrom Kvartit, care s-a ocupat sub aceasta blânda denominatiune de jefuirea zacamintelor de uraniu din Bihor. Acesta a fost deci… anul în care m-am nascut.

În plan teatral, îmi place sa remarc ca în 8 mai l956 a avut loc premiera piesei „Look back în anger”, adica pe româneste „Priveste înapoi cu mânie”, a lui John Osborne. Dar eu nu privesc cu mânie peste timpul care a trecut peste mine, ci cu o nostalgie, sper, recuperatoare…

Am urmat scoala primara în satul Sebis, apoi clasele V-VIII la Sudrigiu, unde am întâlnit omul providential care mi-a deschis usa spre tarâmul fermecat al literaturii: profesorul de limba si literatura româna Gheorghe Rusu, proaspat iesit în acele vremuri din amfiteatrul facultatii, entuziast si dornic de fapte mari. De fel era din localitatea Toplet din Caras Severin. A întemeiat la acea scoala amarâta un cenaclu literar intitulat “Miron Pompiliu”, prietenul de la Stei al lui Mihai Eminescu, cenaclu unde mi-am citit primele creatii literare. Primele versuri care l-au uimit pe dascal au fost urmatoarele:” Cade smoala de pe bivoli/ precum frunzele de arbori…”

Apoi l-am impresionat pe dascal cu o poezie lunga rimata si ritmata despre Dan Buzdugan, un erou de benzi desenate care aparea pe atunci din revista „Cutezatorii”. Poate colegii mei de generatie îsi mai aduc aminte. Eu, citeam toata vara, la bivoli… pe imasul Sebisului de unde priveam la Tîcla Fericii ca japonezii la muntele Fujiiama. Acolo, pe imas, ma duceam alene dupa bivolii care nu „bâzdareau” ca vacile, adica nu fugeau, ci se scaldau în balta. Iar eu aveam traista mereu plina de carti! Puteam sa citesc cât vroiam pentru ca bivolii nu stateau cu vacile rosii, pazite de ceilalti copii din sat, astfel încât nu îmi creau „probleme de paza”, lasâdu-ma în pace sa îmi fac lectura… Bivolii îmi rezervasera prin comportamentul lor un fel de refugiu salvator.

Multi ani dupa ce am absolvit liceul si facultatea, mi-am adus aminte despre acest timp miraculos al copilariei petrecut lânga aceste animale care mi-au dat nu numai laptele pentru existenta ci si imaginea lor puternica, stenica, care m-a urmarit multa vreme: „Pegasul meu e-un bivol mare-n sat/ El clatina un munte cu copita/ În ochi îi straluceste dinamita/ Când zboara peste râpe de pacat./C u aripi rosii, fulgerând zaltat/ Cu stele noi, el samana orbita/ Iar toamna, luna fumega ca pita/ Când iese din cuptoru-nfierbântat./ Eu ma prefac în pruncul care-am fost/ Si calaresc pe lata lui spinare/ În umbra-i aflu astazi adapost/ Când este frig, m-apropie de soare/ Târziu, ne-ntoarcem frânti în satul nost/ Si-n iesle, anii mei îi pun mâncare”.

Am tinut sa includ aceasta poezie în prima mea carte de sonete aparuta la Editura „Dacia” din Cluj Napoca în l994, exact anul în care îmi murise mama. M-am simtit dator sa scot cartea. Din pacate, mama, care crezuse atât de mult în steaua fiului ei, pe care–l trezea devreme sa se duca la imas cu bivolii, nu a mai apucat sa citeasca sonetele mele.

Revenind cronologic, dupa absolvirea celor opt clase la Sudrigiu, am dat examen de admitere la Liceul „Samuil Vulcan” din Beius, liceu faimos, românesc, alaturi de cel din Blaj si Nasaud ca vechime. Am fost cinci elevi din satul Sebis si cu totii am intrat la liceu. Satul meu are cel mai mare procent de intelectuali din toata comuna Draganesti de care apartine. La prima ora de limba si literatura româna, profesorul Milan Martinov scoate un petec de hârtie din buzunar si întreaba:

– Cine este elevul Pascu Balaci? Am crezut ca nu aud bine. Colegii si-au întors capetele spre mine. M-am ridicat în picioare cu obrajii în flacari, întrebându-ma ce se întâmpla, daca nu am facut ceva rau si nu cumva urmeaza sa fiu dat afara din scoala înainte chiar de a începe.

– Dumneata esti Pascu Balaci?” m-a întrebat profesorul, necrezând ca un elev slab si pirpiriu se ridica din chiar a doua banca, dirigintele Rif Teodor, aranjându-ne dupa înaltime.

– Da…!”, am murmurat eu, abia auzit, mai mult mort decât viu. Atunci, pe vremea mea, era un respect deosebit pentru profesori, un soi de teama si veneratie care cred ca nu se mai întâlnesc azi, odata cu ”democratizarea” prost înteleasa a relatiilor între dascali si elevi.

– Te rog sa ma urmezi!” a ordonat profesorul si luându-si catalogul sub brat s-a îndreptat spre iesire. L-am urmat cu inima batând sa mi sparga pieptul.

Profesorul Martinov Milan, fie-i tarâna usoara, ma astepta, tragând tacticos din tigara lânga geamul de pe coridorul de deasupra salii de sport de unde se putea zari apa Nimaiestilor care scalda urbea Beiusului. M-a privit curios si binevoitor, mirat parca, cu ochii sai albastri pe care n-am sa-i uit niciodata.

– Tu scrii… poezii?

– Nu…, am îngaimat eu, speriat, sunt doar niste încercari, niste…

– Am sa vad eu ce sunt, a convenit dascalul. Joia viitoare, avem cenaclu literar, te rog sa mi aduci poeziile!

Joia era zi de târg la Beius sau în Bins, cum se spune în zona. Tin minte ca am debutat în revista „Flacara” cu un reportaj de doua pagini despre „târgul de joi” din Bins. În joia din saptamâna care a urmat întâlnirii cu profesorul Martinov am venit la cenaclul liceului… Lectura creatiilor elevilor avea loc în cabinetul de limba rusa, chiar lânga strada. Peste drum se vedea Primaria. Profesorul m-a prezentat celorlalti, mai bine zis celorlalte membre ale cenaclului. Erau mai multe fete, decât baieti, din care, doua, scriau de multisor în revista liceului: Maria Man din Finis si Maria Vaida din Draganesti, alaturi de Petru Sandor din satul Soimus-Petreasa.

În luna octombrie l970 am fost programat sa citesc eu. Profesorul mi-a ales doua poezii, elegii, scrise în stil clasic, de unde mai retin înca: „E întunerec si racoare înca. Ploua./ Respira tainic, moale, salbatecul pamânt/ Din pânzele moi, cenusii, razletite de vânt/ Iarba rasare, lucind stropita cu roua/ Ma întrebasem ieri: ploua-va poate mâine?/ Venise cu arsita mare vremea sapei/ Si toate cele verzi duceau dorul, apei/ Sosisera apoi si norii plini de pâine/ Vântul scutura norii plini cu bice repezi/ Înnebunit de arsita, ca sa-si desfete/ În trupul chinuit, neostoita sete/ pamântul bea de crapa grelele lui lespezi”, etc. Poezia continua… alaturi de o alta scrisa cam tot asa. Le tin minte, deoarece dupa ce le-am vazut publicate, facând naveta de la Sebis la Beius, citeam la nesfârsit poeziile (publicate), în timp ce mergeam pe ulita, împiedicându-ma uneori de pietre. Au fost poate cea mai mare bucurie din viata mea…

Dupa aparitia poeziilor în revista „Pagini de ucenicie”, un titlu superb, pe care epigonii lui Martinov Milan l-au stricat cu denumirea „Plai românesc”, ca si cum tinutul Beiusului n-ar fi fost un plai românesc (par excellence! Sic!). Dupa „succes”, fetele de la cenaclu au sarit pe mine. La figurat, bineînteles. „Esti demodat Pascule, nu se mai scrie asa… Acum se scrie vers alb, vers modern, cauta sa-ti schimbi stilul…”

Eu scriam si în stilul lor, în vers alb, aveam un caiet întreg de poezii fara rima, dar profesorul a cautat sa ma îndemne sa debutez la modul clasic traditional sau pastoral, cum vrei sa-i spui… Eu venisem în anul întâi de liceu cu o camasa de cânepa cu bumbi multi, colorati pe care profesorul o observase pe mine si care i-a uimit pe toti colegii mei. O colega de-a mea, blonda Lucica Orz, iubea atât de mult camasa încât mereu insista sa–i vada nasturii! Asa ceva nu mai vazuse… ea fiind oraseanca. Dupa mai multe saptamâni, dupa ce am constituit obiectul curiozitatii colegilor din oras, i-am spus mamei ca eu nu mai fac naveta la Beius cu o astfel de camasa si atunci mama mi-a cumparat una noua, albastra si astfel am devenit si eu orasean. Apropo: o amintire despre prima mea zi la liceu. Faceam naveta bineînteles, cu autobuzul cale de vreo opt kilometri, plus per pedes doi km dus si doi kilometri întors… pâna acasa. La noi pe la sate, oamenii îsi dau binete, chiar daca nu se cunosc. La Beius, am facut la fel! Am dat binete la toti cei pe care-i întâlneam pe strada, dar acestia nu mi-au raspuns, lucru care m-a mirat peste masura!!! Nu întelegeam de ce la oras oamenii nu-si dau binete si nu-si raspund unul altuia, ca pe la sate. O mica, dar mare, enorma diferenta!

George ROCA: Deci de atunci a început pasiunea dumneavoastra pentru literatura?

Pascu BALACI: „Pasiunea arzatoare pentru literatura” nu poate proveni din afara sferei lecturii, cred eu. Mai ales ca aceasta pasiune mi-a fost potentata si de faptul ca dascalul meu de limba româna, în ciuda tuturor interventiilor, tinea sa ma trimita numai pe mine în taberele redactorilor de reviste scolare. La prima tabara de la Busteni, din vara anului 1971, l-am întâlnit pe Matei Visniec, coleg de generatie, cu care m-am întâlnit apoi, în 2006 la Paris, evocând momentul. Tot acolo la Busteni, am avut întâlnire cu poetii Adrian Paunescu si sotia sa Constanta Buzea, apoi cu Mircea Dinescu.

Omul providential al elevilor care scriau era profesorul Tudor Opris de la Liceul „Gheorghe Lazar” de lânga parcul Cismigiu din Bucuresti. El m-a publicat si pe mine în revista „Limba si literatura pentru elevi”. Deci, la acea vreme, era un respect mare pentru literatura! Se citea, se scria, se conversa, se schimbau pareri, se coresponda enorm… Am si azi zeci, daca nu sute de scrisori de la colegii de generatie din toata tara. Au urmat apoi taberele de creatie literara de la Telega si Costinesti. Îmi aduc aminte de Vivi Anghel de la Patroaia-Deal de lânga Gaiesti, de Valentin Emil Musat, de la Valenii de Munte, de Tudor Vasile de la Suceava, Domnita Petri si Cleopatra Lorintiu, ambele de la Bistrita… frumoase si talentate de mama focului…

Ce ani frumosi! Am încercat sa redau atmosfera acelor ani într-un sonet din cartea „Sonetele Marii Negre”, sonet intitulat „Costinesti”: „Ca doua trupuri ce se-ngemaneaza/ Naltând privirile spre cerul serii/ Te–nalti tu, Obelisc al primaverii/ Vietii noastre ce se-ndeparteaza./ Ai fost a tineretii noastre oaza,/ Vazutu-te-au din larg corabierii/ Si te-au cinstit, studentii, bursierii/ Atâtor fete tu le-ai fost speteaza…”

Lectura este combustibilul pentru aceasta pasiune pentru literatura, o pasiune atât de gratuita, de inutila, dupa cum ar crede mercantilii si materialistii vulgari de care e plina lumea azi, dar care pentru cei care o nutresc este suficienta prin ea însasi si care nu cere nici o rasplata. Este un hobby, un viciu nobil, un autodafe, este o mântuire pe cont propriu, sau dimpotriva este o cale de comunicare cu Dumnezeu. Pentru ca la început a fost Cuvântul, materia prima a oricarei literaturi din lume.

George ROCA: O noua întrebare! Care au fost primii pasi pe poteca literelor? Unde ati debutat… Cu ce gen literar?

Pascu BALACI: Dupa cum am aratat mai sus, debutul meu literar cu poezie s-a produs în l971 într-o revista scolara a unui liceu din provincie, revista „PAGINI DE UCENICIE”, pe care o scriu cu majuscule, o denumire frumoasa pe care profesorii de acolo, repet, au stricat-o dupa l977… de parca ar fi trebuit sa se demonstreze o evidenta si sa se arate Soarele cu lampa, nimerindu-se în caraghioslâcul redundantei si pleonasmului. În revista Echinox am debutat în plan publicistic în l980, iar mai târziu Al. Cistelecan „m-a debutat” la „Posta redactiei”, prin l984, în revista „Familia” (seria noua), atât de draga tuturor bihorenilor. În plan teatral am debutat cu piesa „Clopotul” în revista „Teatrul”, în chiar primul numar scos sub conducerea noului redactor sef Ion Cristoiu, numarul de pe luna decembrie a anului l987. Daca nu gresesc cumva, cam asta îmi aduc aminte despre debutul meu în poezie, publicistica si teatru.

George ROCA: Ati publicat nenumarate carti de versuri si sunteti un poet cunoscut. Care gen de poezie va place cel mai mult. Stiu ca scrieti sonete cu mult talent, cu multa daruire. Care este motivatia scrisului pentru dumneavoastra?

Pascu BALACI: „Nenumaratele” mele carti de versuri sunt, de fapt, numarate nici pe degetele a doua mâini. Am debutat editorial cu „50 de sonete” la Editura Dacia, l994, un debut care mi-a consacrat în mod unilateral, din pacate si cam fara drept de apel… statutul de „sonetist”. Criticul Ion Simut, în postfata despre aceasta carte m-a definit chiar asa: „Un sonetist printre optzecisti”.

A urmat cartea „Când îngerul aduce cheia”, publicata la Editura Anotimp din Oradea, l997, dar am publicat si „Poeme”, tot la aceeasi editura oradeana în l999, iar noutatea acestui volum este ca majoritatea poemelor nu mai sunt sonete, ci… „versuri albe”! Au urmat „Sonetele catre Iisus”, la Editura Dacia, în anul 2000, la final de mileniu, când multi asteptau sfârsitul lumii în buna traditie milenarista, a omenirii!!! Cartea a necesitat, din cauza epuizarii rapide, o a doua editie, tot la Editura Dacia, în 2002.

Dupa o calatorie magnifica în Grecia, mai precis în insula Lesbos si la Atena, am tiparit la aceeasi editura clujeana „Sonetele grecesti” în 2004 din care as dori sa-ti reproduc un sonet pe care îl tin minte pe dinafara, numit „Oda maslinului”: „Maslinu-i sfânt ca trupul unui Om/ El creste chiar mai greu. E vi?a-aleasa./ Din lemnu-i nu se face pat acasa/ Pentru placeri. Olivul nu-i un pom/ Ca-oricare altul: e-al Helladei dom/ Pallas Athena-l scutura pe masa/ E aur, fruct, ulei si leac, melasa/ E primul si e ultim Axiom./ El urca–n Munte si pogoara-n Mare/ Si tânar si contemporan cu Christ/ Cu umilinta, dragoste, onoare/ A ascultat spovada Celui Trist/ Cu nimeni nu mai are asemanare/ Aceasta verde candela din sist.”

A urmat „Viata lui Iisus în treizeci si trei de tablouri”, tot la editura Dacia în 2004, unde am cautat sa zugravesc sonetistic viata si martiriul mântuitorului în atâtea sonete câti ani a trait pe lumea asta. Aprofundarea citirii Evangheliei, dar si anumite episoade neplacute din viata mea, au dus la scrierea a peste inca 100 de sonete religioase care au aparut în cartea „Slaveste suflete al meu pe Domnul”, la Editura Dacia, în 2007, editie îngrijita de inimosul si cucernicul protopop al Oradiei, preotul Dorel Octavian Rusu, confesorul meu, un om de litere de exceptie.

Aceasta carte masiva, cu un cuvânt înainte înflacarat al parintelui Rusu Dorel, a stârnit în lumea literara aprecieri deosebite, cum ar fi cea din partea scriitorului si exegetului Constantin Cublesan de la Cluj. Au urmat „Sonetele germane”, cu o grafica de exceptie a lui Miron Beteg de la revista „Familia”. Cartea a aparut sub egida „Biblioteca revistei Familia” în 2009, fiind consacrata amintirii tatalui meu, Moise Balaci, cunoscator al limbii germane, ranit pe frontul de rasarit si vindecat miraculos în Germania, unde a fost trimis tocmai datorita faptului ca s-a rugat de un medic german sa nu i se amputeze picioarele la spitalul din Odessa.

Alta carte de sonete a aparut tot la Editura Dacia XXI din Cluj Napoca, intitulata „Epistole din Sebis”, consacrata mamei mele dragi: „Fiindca stiam sa cânt si iubeam cartea/ Mama preot voia sa-i fiu în sat/ Sa-i duc pe-ai mei vecini la închinat/ si laudând pe Domnul sa am partea/ din nastere, îngropaciune, nunta. Soartea/ Pe alte cai de laic m-a tot purtat/ Si n-am tinut de-al mamei mele sfat/ Ca sa înving prin sfânta slujba moartea/ Fost-am pastor prin Rovini: eram vrednic/ ca alte turme, pe pasuni divine/ Sa le adap sub arzatorul ornic… / Ajuns la batrânete mi-e rusine/ ca numai la pacate am fost spornic/ Si nu-mbracai armurile crestine”.

Multi prieteni de-ai mei considera însa ca cel mai reusit sonet din cartea scrisa la Sebis, ar fi „Muierea cea rea”: „Ce-a mai gasit prin vremuri Scripta Sfânta?/ Ca ma amara decât însasi Moartea/ Este muierea ce ?i-a dat-o soartea/ Si care nu gândeste. Dar cuvânta/ iar la gâlceava-i cea mai tare-n trânta/ Si iar ne mai descopera, ea, Cartea/ Ca e mai bine sa îi lasi ei partea/ Si gol sa fugi spre linistea ce-ncânta/ Ca una sunt: si-o streasina ce cura/ Neîncetat în noaptea grea, ploioasa/ Si o nevasta cu melita-n gura/ având în loc de inima pioasa/ O cursa crunta, hruba de tortura:/ Muiere e si pacostea cu coasa!”

Multe din sonetele mele religioase au fost traduse în limba germana de catre poetul Josef Johann Soltezs din Satu Mare si care a avut îndrazneala sa le transmita Papei de la Roma în spiritul ecumenismului luminat! Mai târziu aceste sonete au fost publicate în volumul „Das Misterium Jesu”, la Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lapus, 2011. Aparuta în excelente conditii grafice prin stradania si râvna episcopului greco catolic de Oradea, preot Virgil Berce, cartea a fost trimisa la Sanctitatea Sa Benedict al XVI-lea de unde am primit o scrisoare cu felicitari, ocazie cu care îi multumesc parintelui episcop pentru dragostea sa fata de Cuvântul Domnului.

Deci, cam astea sunt cartile mele de poezie. În pregatire: „Sonetele Marii Negre” si „Falansterul atomic din Carpati” sau „Scrisorile din Stei catre Moscova”, ultima culegere de sonete fiind consacrate episodului exploatarii uraniului de la minele din Baita pe perioada l952-l960, cu scrisori ale unui ofiter sovietic trimise catre iubita sa Liudmila si de unde se poate vedea, prin ochii unui strain, ce se petrece în „Mica Rusie” unde existau vreo 20.000 de lucratori cu salarii imense, plus alte mii de soldati care lucrau dar si însoteau vagoanele cu minereu pe ruta Stei-Beius-Holod-Oradea-Halmeu.

Câteva sonete au aparut în revista „Familia” din luna mai 2011, dar sunt o slaba licarire fata de ceea ce urmeaza. Volumul începe cu o invocatie, „Amintire din Piata Rosie”, unde am fost în martie l984 si continua apoi cronologic cu istoria exploatarii aurului, argintului, cuprului, apoi a uraniului la Baita, tablouri cu viata de miner, secretomania în jurul contaminarii cu uraniu, drama ofiterului sovietic înselat de iubita sa si care, dezamagit de acest fapt îi comunica în final, dupa l6 scrisori precum ca: „uraniul s-a preschimbat în fier”, adica faptul ca îsi va pune capat zilelor. Un sonet descrie un „supravietuitor” miner, altele zugravesc atmosfera stahanovista a vremii când în urma muncii, casele minerilor se ridicau peste noapte, cu pretul pierderii barbatiei din cauza contaminarii radioactive.

George ROCA: Domnule Balaci, excelati atât ca poet cât si ca dramaturg. Continutul acestor scrieri este presarat cu multe fapte istorice, religioase, mitologice, cu etnonime, cu denumiri geografice rare, cu termeni lingvistici împrumutati din alte limbi, cu descrieri de locuri geografice, nu numai din România ci si de pe alte meleaguri, din Germania pâna în Grecia si din Olimp pâna în paginile bibliei. sau din istoria dureroasa a Transilvaniei la elemente din traditia populara româneasca… Prezentati întâmplari reale sau imaginare de exceptie, majoritatea mai putin cunoscute de catre cititorul neinitiat în tainele istoriei sau a culturii unui popor… Consider ca acest fapt nu este numai o pasiune, o curiozitate, ci necesita un studiu serios, aprofundat… Exemple: „Sonetele germane”, Piesa de teatru „Fluierul de otel”, la „Trilogia dramatica a unirii romanilor” si altele, unde ati descris cu lux de amanunte, evenimente, locuri si personaje foarte putin cunoscute chiar si de unii istorici! Cum reusiti sa va documentati, sa obtineti aceste informatii, din carti, internet, va deplasati la locul faptei, sau folositi metoda imaginativ-inventiva?

Pascu BALACI: Mie mi-a placut enorm istoria. Lucru care rezulta firesc din pasiunea cititului. Între cartile citite au figurat o droaie de romane istorice. Dar nu am sa uit nici pasiunea cu care am citit „Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. În plus, un alt roman magnific „Quo vadis?” al lui Henryk Sienkiewicz care ar putea servi si ca metoda de încrestinare. Dar romanele cu acea aroma specific moldoveneasco-româneasca ale lui Sadoveanu? Ca sa scrii teatru istoric, trebuie sa te documentezi ca la un doctorat. Nu poti gresi cu o litera. E adevarat, imaginatia merge înainte, dar ea trebuie sa înainteze credincioasa pe canavaua faptului istoric bine cunoscut. Deci, înainte de toate, trebuie sa stapânesti la perfectiune subiectul. Sa-l întorci pe toate laturile. Sa tragi concluzii, sa faci supozitii, sa analizezi ce s-ar fi întâmplat daca ar fi intervenit alt fapt istoric…

Când eram jurisconsult la Marghita, oraselul bihorean unde am primit repartitie guvermanentala în 4 iulie l98l, am fost surprins de faptul ca acolo se vorbea abitir ungureste. Pe strada, în magazine, la meciuri, la fabrica de încaltaminte unde eram jurisconsult… Nu am nimic cu ungurii, nu am sentimente antimaghiare, m-am nascut chiar în anul marii lor revolte antisovietice, dar… neîndoios, excesele unora dintre liderii lor îmi displac.

Dar sa revin la episodul angajarii mele la Fabrica de încaltaminte „Bihoreana” din Marghita. Cu toate ca aveam o medie mai mare ca alti colegi din Oradea, dar… nu aveam insa buletin de Oradea, a trebuit sa mi aleg alt post… mai în provincie… Asa am ajuns eu la Marghita, dar nu regret si nu voi regreta niciodata. Aici am devenit cu adevarat scriitor! Asadar, un român din satul Sebis, sat „românesc”, nimereste în Marghita, oras în care se vorbea foarte „ungureste”. Am avut o fireasca reactie de aparare, m-am simtit într-un fel amenintat, am avut un soi de disconfort, un soi de teama nelamurita… Mi-am învins acest sentiment, întarindu-ma cu un fel de închidere defensiva în mine însumi, m-am autoexilat în lectura. Am cautat sa ma întaresc si am citit masiva lucrare a lui David Prodan despre „Revolutia lui Horia”, lucrare pe care am împrumutat-o de la la Biblioteca din Marghita. Bibliotecarele au facut ochii mari. Nimeni nu mai ceruse pâna atunci aceasta carte, a trebuit sa dau o declaratie din care sa rezulte ca am grija de ea ca de ochii din cap, ca daca se distruge ori se pierde, trebuie sa o platesc cu bani grei. Am citit cu nesat toata lucrarea eminentului istoric. M-am încarcat cu munitie necesara ca sa declansez tragaciul creatiei. Asa am scris piesa istorica „Muntele osânditilor” sau „Horea REX Daciae”. O piesa la care am stabilit cu amanuntime actele, scenele, ce se întâmpla în fiecare scena, cum evolueaza personajele pentru a ajunge la crescendo si apoi la finalul dramatic etc.

Piesa a fost premiata de Studioul de RTV Cluj în l986 si mai târziu a fost publicata în almanahul revistei „Viata Românesca” din Bucuresti. A fost jucata mai târziu la Teatrul national radiofonic, la data de 14 februarie 2000, în regia lui Leonard Popovici, într-o distributie extraordinara: Ovidiu Iuliu Moldovan (în rolul tradatorului Duiu, anagrama lui Iuda), Irina Movila (în rolul Mariei Magdalena), Al Georgescu, Ion Chelaru, Nicolae Urs (în rolurile lui Horea, Closca si Crisan), Razvan Vasilescu, Valentin Teodosiu, Romeo Stavar, Sorin Gheorghiu, Andreas Petrescu, Gheorghe Pufulete (în rolurile preotului, feldwebelului Otto, al jandarmului Istvan, în rolurile unor tarani).

Înainte de Unirea cea mare, se spune mereu ca a fost unirea cea mica. Dar nu unirea din l859, cum ar crede majoritatea cititorilor nostri iubiti, ci o alta unire. Descoperita de mine si zugravita într-o piesa de teatru intitulata „Razboi între români”. Piesa descopera o realitate îngrozitoare, mai putin cunoscuta de marele public: intre domnul Tarii Romanesti, Matei Basarab si domnul Moldovei, Vasile Lupu. A fost un razboi fratricid însângerat, inutil, dus spre bucuria vecinilor. Cei doi domni se înfrunta cu ostile în trei rânduri: noiembrie l637, când Vasile Lupu se îndreapta spre Tara Româneasca cu intentia de a-l izgoni pe Matei Basarab. Lupta dându-se pe râul Râmna, un afluent al Siretului, dupa cinci zile de înclestri, victoria nefiind hotarâta… În cele din urma triumfa oastea Tarii Românesti. A doua lupta a avut loc în satul Nenisori, pe malul apei Prahovei si la Ojogeni, când armata lui Vasile Lupu ataca, dar este din nou învinsa. În l653, Matei Basarab îl învinge din nou pe Vasile Lupu la Finta. Sigur, în epoca medievala, erau obisnuite astfel de lupte… Se cunosc luptele între cetatile si orasele italiene, cele din principatele si ducatele germane etc. Dar… ne-am fi asteptat mai putin la noi… Sub influenta binefacatoare a învatatilor Udriste Nasturel, a mitropolitului Varlaam, a lui Grigore Ureche si a altor sfetnici luminati din acea vreme, cei doi domni sunt îndemnati sa si dea mâna, sa se împace, sa construiasca câte o biserica pe reritoriul celuilalt, sa înfaptuiasca o unire în spirit, în cuget, întru traire româneasca. Aceasta este unirea cea mica, antecesoare celei care se cunoaste ca fiind cea din l859, prin unirea Moldovei cu Tara Româneasca. În spirit si în faptul edificarii de biserici pe teritoriul (fost) advers, aceasta unire mica prima, datând din perioada de dupa ultima înclestare între cei doi domni.

Piesa a fost bine primita la la primul concurs national de eseistica si literatura intitulat „Nihil sine deo”, l997, Brasov, organizat de Editura Astra, Consiliul judeteana Brasov si Asezamântul cultural „Tara Bârsei”, fiind distinsa cu premiul „Ionel Teodoreanu” al Asociatiei Notarilor Publici, fiind si publicata de cei care au organizat concursul.

Piesele istorice: „Razboi între români” (l637-l644), „Horea Rex Dacie” sau „Muntele osânditilor” (l784) si „Clopotul” (l9l8), – ultima fiind publicata incomplet în revista „Teatrul” nr 12/1987, dupa ce cenzura oficiala a interzis reprezentarea ei integrala de catre trupa facultatii de drept pe scena casei de cultura a studentilor din Cluj Napoca – constituie Trilogia dramatica a unirii romanilor, trilogie publicata în masiva carte de teatru intitulata „Cruciada”, aparuta la prestigioasa editura „Cartea Româneasca” în 2004, cu un frumos cuvânt înainte de Mircea Ghitulescu. Cartea a vazut lumina tiparului cu sprijinul Ministerului Culturii si Cultelor.

Alaturi de cele trei piese, au mai fost publicate în volumul respectiv si: „Plugul si sabia” sau „Ultimul taran” (o piesa despre rezistenta româneasca împotriva stapânirii bolsevice si despre colectivizarea fortata a agriculturii), „Tramvaiul negru”, o piesa mult apreciata de regizorul Sergiu Savin de la Teatrul de stat din Oradea si care din pacate nu a mai apucat sa o regizeze. Piesa a fost premiata la editia din l995 a Saptamânii Teatrului Scurt, premiul primindu-l subsemnatul din mâinile dramaturgului Dumitru Solomon, presedintele juriului… moment pe care nu-l uit nici azi… Piesa „Ioana d Arc”, a fost nominalizata pentru premiile UNITER si a fost tradusa în limba franceza. Ultima piesa este „Euroshima”, scrisa la Marghita si pe care criticul Mircea Ghitulescu o caractrizeaza astfel: „o comedie a dezastrului în care dramaturgul se amuza copios pe cenusa Europei distruse de razboiul nuclear, unde un grup de indivizi de toate natiile testeaza un buncar antiatomic de fabricatie americana, o noua corabie a lui Noe pentru europeni”.

De altfel, cu riscul de a ma caracteriza drept lipsit de modestie, trebuie sa va spun, draga George Roca, prietenul nostru transpacific, ca sunt cumva un clasic (înca) în viata, având în vedere ca figurez în „Istoria dramaturgiei romanesti” a lui Mircea Ghitulescu, alaturi de fostul meu coleg de tabara de creatie literara Matei Visniec. În 1971 ne-am întâlnit în tabara de creatie literara de la Busteni, acum ne întâlnim într-o Istorie! Ca sa vezi ce e viata…

George ROCA: Ce v-a determinat sa scrieti mai mult literatura cu specific istoric? Va plac „vremurile trecute”, sunteti un paseist, sau nu va încânta viata moderna, viata de zi cu zi, unde „eroii zilelor noastre” se succed cu o rapiditate uluitoare si dispar în necunoscut tot atât de repede?

Pascu BALACI: Ca sa nu gresim în prezent si sa prevedem viitorul, trebuie sa cunoastem foarte bine trecutul. Cred ca aceasta lectie ar trebui predata tuturor oamenilor politici din România. În Franta, exista un institut de învatamânt superior în care oamenii politici sunt instruiti în primul rând în stiinta istoriei. Pe de alta parte, recurgând la trecut, ne este mai usor sa zugravim prezentul. Asa am facut eu scriind comedia „Banii n-au miros”. Am recurs aparent la un episod nastrusnic din istoria Imperiului Roman legata de faptul cum… un împarat vrea sa salveze un Imperiu de la o catastrofa financiara, prin înfiintarea vespasienelor publice, pentru a arata ca multe din evenimentele lumii si ale tarii noastre se repeta în alte forme si modalitati, dar în esenta cam aceleasi si ca, de fapt.. „nimic nu este nou sub soare”, dupa cum zice filosoful sau Eclesiastul.

Tot asa am recurs la episodul lui Ulise si al Penelopai din antichitate în comedia mea amara „Penelopa se marita”, pentru a descrie viata de cuplu dintr-o familie de marinari ai zilelor noastre când sotul, botezat, nu întâmplator, Ulise dispare cu ultimul vas al tarii sale, iar Penelopa, tânara si neconsolata sa sotie, asaltata de petitori, amâna casatoria, invocând faptul ca trebuie sa-si dea… „doctoratul”!!!

George ROCA: Scriind teatru istoric de valoare sunteti apreciat nu numai de cititori, spectatori, regizori de teatru, ci si de criticii literari. Unii din acestia din urma, referindu-se la productivitatea traditiei românesti, la complexitatea studiului, la cercetare, documentatie, dar si la talentul dumneavoastra scriitoricesc, v-au asezat alaturi de nume sonore în domeniu, precum Alecsandri, Hasdeu, Eminescu, Blaga, Camil Petrescu, Marin Sorescu, Paul Everac sau Dumitru Radu Popescu. Cum va motiveaza acest lucru? Va impulsioneaza sa continuati, sau iubiti mai mult „fabrica de sonete”? Apropo, ati „construit” vreo piesa de teatru în versuri?

Pascu BALACI: Nu, înca n-am construit o piesa de teatru în versuri pentru ca nu mai traim pe vremea lui Corneille sau Racine. Si, totusi, ce frumoase sunt acele versuri din „Cidul”: „Te mesurer a moi? Qui ta rendu si vain?/ Toi, qu on n-a jamais vu les armes a la main” sau tot acolo: „A qui venge son pere rien n est imposible/ Ton bras est invancu, mais non pas invincible” , sau „A vaincre sans peril on triomphe sans gloire”… sau „je suis jeune, îl est vrai, mais aux ames bien nees/ La valeur n attend point le nombre des annees…”

Eu am dat examen la facultatea de filologie din Bucuresti, în iulie l975, la sectia romana franceza, dar din nenorocire, zic unii… ca nu am stat în Bucuresti, în marele si fertilul mediu literar de acolo, sau din fericire, zic altii… ca am dat la drept si ca am devenit avocat si nu profesor de limba româna. În orice caz, asta a fost soarta, cu asta trebuie sa ma împac! Desigur distanta Oradea-Bucuresti este enorma si nu pot vedea spectacolele de la Bucuresti, decât foarte rar sau când vin în turnee în provincie. Dascalii mei întru dramaturgie, ca sa zic asa, sunt: Ion Vartic care pe vremea studentiei mi-a indicat ce teatru sa citesc; Mircea Ghitulescu, regretatul critic dramatic, care mi-a citit personal creatiile înca din vremea studentiei la Cluj unde era traitor si el; regizoarea Rodica Radu de la Teatrul National din Cluj care mi-a regizat trei piese de teatru pe vremea studentiei, obtinând premii la festivalul „Primavara studenteasca”; dramaturgul D.R. Popescu, care m-a încurajat mereu si mi-a stat alaturi în vremuri de cumpana; regizorul Victor Ignat din Republica Moldova, un om extraordinar care mi-a pus în scena comedia amara „Penelopa se marita” la Teatrul din Cernavoda si acum se straduieste sa faca acelasi lucru la Teatrul din Balti, Republica Moldova. L-am admirat si pe criticul Dumitru Chirila de la revista oradeana „Familia”. Îl stimez pe criticul Mircea Morariu care mi-a prezentat volumul de teatru „Cruciada” la Biblioteca judeteana Bihor si care semneaza cronici profesioniste în revista „Familia”… Cei enumarati mai sus sunt oameni care m-au ajutat sa îmi slefuiesc cariera literara!

Sintagma „fabrica de sonete” suna cam neplacut si din aceasta cauza nu voi comenta… decât ca nu este usor sa scrii un sonet, ca trebuie sa alegi bine tema! Aceasta trebuie sa fie importanta, nobila, religioasa, în fine, nu orice subiect trebuie sa ajunga la forma superi-oara de exprimare a poeziei care este sonetul. Cât despre cei care se plâng ca nu au libertate în cadrul unui sonet, eu le spun: „da-mi, Doamne, mie, liber-tatea imensa care încape între fruntariile unui sonet!”

George ROCA: Am citit câteva piese de teatru pe care le-ati scris! Ca dramaturg sunteti foarte apreciat în lumea teatrala românesca. Sunteti jucat pe scene de prestigiu din tara, de la Iasi la Oradea, via teatrul din Cernavoda. Cum ati putut penetra pe aceste „piete” ale artei dramatice?

Pascu BALACI: În lumea teatrala se „penetreaza” foarte greu. La festivalul de teatru de la Sinaia, unde piesa mea „Banii n-au miros” a luat locul I, am aflat de la regizorul Ovidiu Lazar de la Teatrul national „Vasile Alecsandri” (din Iasi, desigur! n.a.), care mi-a regizat foarte inspirat piesa, ca… daca vrei sa ajungi pe scena trebuie sa îndeplinesti trei conditii:

1. Piesa ta sa placa actorilor

2. Piesa ta sa placa si regizorului

3. Piesa ta sa placa si directorului (de teatru!)

Daca numai una din aceste conditii nu se îndeplineste, esti pierdut!

Am avut marea bucurie de a debuta profesionist pe scândura scenei de la Teatrul national „Vasile Alecsandri”, în spectacolul „Banii n-au miros”, o piesa dublu premiata la Râmnicu Vâlcea în 1992, la numai doua saptamâni de la nasterea fiului meu Theodor (asa ca i-o dedic lui din toata inima!!!) si apoi la Sinaia în mai 2004… În decembrie 2004, piesa, dupa ce a fost citita în spectacol-lectura la Sinaia (si a întrunit sufragiile tuturor!), a fost prezentata cu mare succes la Iasi. Au urmat spectacole în tara, la Brasov, chiar si la Oradea si mai apoi la Marghita, în cadrul festivalului de teatru scurt.

Desigur, a venit rândul Oradiei sa ma… joace! „Pe degete”, spun unii, pentru ca, desi aici stau în asteptare de atâta vreme, s-a gasit, în sfârsit si pentru mine un regizor si o „sala de joc”. Un regizor tânar, dar foarte talentat, Adrian Moraru, a creat în 2007 un spectacol tensionat în sala „Studio” cu piesa mea „Victima si calaul”. În fine, Teatrul de Nord din Satu Mare a montat aceeasi piesa „Victima si calaul” în stagiunea acestui an si spre bucuria mea, am aflat ca vor veni sa o prezinte si aici la Oradea (sic!) la Festivalul de Teatru Scurt care v-a avea loc în aceasta toamna a anului 2011!

În turneu în Bihor a sosit recent si trupa Teatrului din Cernavoda care mi-a reprezentat comedia „Penelopa se marita” pe mai multe scene din urbea mea de pe Crisul Repede, precum cele de la Colegiul „Mihai Eminescu”, de la Casa de Cultura a Sindicatelor, de la Teatrul „Arcadia” (al doilea teatru oradean) si apoi în orasele Beius si Marghita. Asadar, un turneu de forta cu cinci spectacole… care pentru mine a fost o saptamâna de foc.

Pascu BALACI: George ROCA: Câte piese de teatru ati scris pâna acum? Enumerati-mi câteva va rog…

Prima este „O boala care nu se vindeca decât aici”. Cea mai grea piesa de teatru pe care am scris-o si în ce împrejurari am scris-o! În toamna anului l977, în anul întâi de facultate, responsabilul cu cultura, un anume student, numit Deji Vifor, ne-a strâns pe toti iubitorii de literatura în sala „Czeller” a Facultatii de Drept din Cluj. Trebuia sa ne prezentam cu o piesa de teatru, daca se poate originala, la un festival de teatru. „Sa ne prezentam si sa nu ne facem de rusine facultatea! Avocatii sunt si oameni de cultura, nu-i asa?” a spus Deji. Ne-am apucat sa discutam în contradictoriu despre subiectul piesei, despre numarul personajelor, despre regimul în care sa fie scrisa – dramatic sau comic. Pentru mine creatia era un act absolut discret, unic, singular! Nu putem sa fim nici Ilf si nici Petrov…

– Daca ne vom implica cu totii, si vom tot discuta în contradictoriu, vom fi ca niste moase care nu stiu sa moseasca un copil si care… va muri sub ochii nostri!”. Cred ca asta am spus, oripilat de ideea de a scrie cu cineva, la comun, o piesa de teatru.

– Atunci scrie tu piesa, desteptule!, s-a ratoit un student dintr-un an mai mare.

– O scriu!, am exclamat eu.

S-a lasat o tacere adânca. Scosesem porumbelul pe gura si porumbelul nu se mai putea întoarce. Au respirat cu totii usurati. Un „tovaras” student, adica eu, Balaci Nelu Pascu, din anul întâi, un boboc, un racan de pe care nu se scuturase praful instructiei facute cu teribilul si cruntul caporal Neciu careia îi consacrasem o epigrama de pe urma careia am suferit toata catania, deci, eu, acest bobocel, m-am angajat sa scriu o piesa de teatru. Câteva nopti la rând nu am dormit de fel. E adevarat ca în anul trei de liceu la Beius scrisesem câteva scenete consacrate fugii de la orele de scoala, a chiului si fumatului prin latrina, dar sa scriu o ditamai piesa de teatru si asta repede, în timp limitat, deoarece în doua luni trebuiau începute repetitiile… asta era prea mult! Dumnezeul poeziei a fost alaturi de dramaturgul începator. Am imaginat o poveste între doi prieteni: unul care intra la facultate si unul care pica. Cel care picase eram eu, Balaci Nelu Pascu… cel care îndurase o crunta dezamagire fata de toti si toate. În piesa mea, cel care pica, adica eu dezamagitul de scoala, de toata lumea, de România, de parinti, fuge în Occident unde descopera siderat o realitate la fel de distructiva la care se adauga raceala omeneasca pe care nu o poate îndura… Ma documentasem si aflasem informatii de la unul care fusese pe acolo… Un schimb de scrisori între prietenul care a intrat la facultate si prietenul care nu a intrat si a fugit se înjgheaba pe fondul unei iubiri care îl atrage din nou pe transfug în tara sa.

Piesa a fost îndrazneata! În ea au jucat colegii mei, azi procurori, judecatori si avocati din întreaga tara. Unul dintre ei a ajuns chiar procuror general al României, iar altul judecator la Înalta Curte de Casatie si Justitie. Ne-am adus cu drag aminte despre „teatrul nostru studentesc” cu ocazia întâlnirii din vara anului 2011 de la Facultatea de drept din Cluj.

A doua piesa scrisa a fost „Clopotul”. Din ea nu s-a reprezentat decât o scena… Mi s-a motivat si de ce! Pentru a nu tulbura relatiile româno-ungare din Cluj si nu numai! Era de fapt povestea cu iz de poezie tragica a episodului cu clopotul din satul meu, de vremea primului razboi mondial, când s-a primit circulara de la Viena si de la Budapesta ca din arama clopotelor valahe sa se confectioneze cartuse pentru razboi… „Totul pentru front, totul pentru victorie!”, în alta nuanta… Deci, subiectul nuanta, ca pentru asupritori chiar si clopotele românesti trebuiau topite! În sat, taranii se organizeaza, noaptea, dau jos clopotul din turla si îl îngroapa pe ascuns… Câtiva sunt împuscati deoarece nu vor sa sa spuna unde au ascuns clopotul. Totusi „simbolul” nu este descoperit si este salvat, deoarece trupele române avanseaza, iar armata inamica paraseste satul. Preotul îi îngroapa pe cei morti în groapa de unde s-a scos clopotul! Acesta este dus înapoi în turla, devenind un simbol al pacii si al credintei vesnice.

A treia piesa a fost „Horea Rex Daciae” sau „Muntele osânditilor”. A fost scrisa de mine pe vremea când lucram în oraselul Marghita. Au urmat apoi: „Euroshima”, „Victima si calaul”, „Banii n-au miros”, „Îngroparea de viu”, „Umbra”, „Tramvaiul negru”, „Plugul si sabia” sau „Ultimul taran”, „Ioana d Arc”, „Fluierul de otel”, „Penelopa se marita”, „Premiul de excelenta”, „Franz Iosef I” sau „Statele Unite ale Austriei Mari”…

George ROCA: Dar volume de poezii, câte aveti?

Pascu BALACI: În ce priveste cartile de poezie am sa vi le prezint în ordine strict cronologica:

– „50 de sonete”, editura Dacia, Cluj-Napoca, l994

– „Când îngerul aduce cheia”, editura Anotimp, Oradea, l998

– „Poeme”, editura Anotimp, l999

– „Sonetele catre Iisus”, editura Dacia, 2000

– „Sonetele catre Iisus” (editia a doua), aceeasi editura, 2002

– „Sonetele grecesti”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004

– „Viata lui Iisus în treizeci si trei de tablouri”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004

– „Slaveste suflete al meu pe Domnul”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007

– „Sonetele germane”, editura Biblioteca Revistei – „Familia”, Oradea, 2009

– „Epistole din Sebis”, editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010

George ROCA:Datorita caror merite ati devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România?

Pascu BALACI: Am scris, cred eu, carti de poezie apreciate si piese de teatru care au fost reprezentate pe scene ale mai multor teatre din România si la teatrul national radiofonic. Fara interventii si fara pile, doar prin puterea creatiilor mele.

George ROCA: Virgiliu în „Bucolica” spunea „Carpent tua poma nepotes”, adica „urmasii” nostri vor culege roadele… Mai aveti de gând sa saditi multi pomi literari? Câteva proiecte de viitor, va rog?

Pascu BALACI: Ma bate gândul sa întemeiez un micro-teatru sau asa ceva, dar nu pentru mine, ci pentru tinerii actori si autori care bat la portile afirmarii. De ce? Pentru ca aproape nimeni nu-i mai ajuta pe tinerii dornici sa se afirme pe tarâmul atât de greu încercat al vietii literare si teatrale.

George ROCA: Va multumesc pentru acest interesant interviu. Un mesaj pentru cititorii nostri de pretutindeni?

Pascu BALACI: Daca tot m-ati implicat mai sus în ziceri de limba latina ce as putea trasmite celor care ne citesc? Vita brevis, ars longa!!!

——————————

A consemnat,

George ROCA

Sydney – Oradea

2011

 

O poveste de viata care inspira si revigoreaza într-o carte autentica: "EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX"

On By nelursIn literatureLeave a comment

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX
“Pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, de Octavian Curpas, Editura „Anthem”, Arizona, SUA, octombrie 2011, 282 p.

Din Lumea Noua, jurnalistul american de origine româna Octavian Curpas scrie un volum despre exilul românesc de la jumatatea secolului trecut. Judecat în ansamblu, volumul de fata este o poveste a explorarii, a modului în care un om obisnuit reuseste sa depaseasca obstacolele puse de viata si sa ramâna în contact permanent cu sine si cu valorile pe care le are. Personajul principal al cartii semnate de Octavian Curpas este Mitica Sinu (Mike), un român fugit peste hotare în vremuri dificile, în 1948, la scurt timp dupa instaurarea la putere a comunistilor.

Mitica Sinu este naratorul. Relatarile lui despre sine si despre românii cu care a avut ocazia sa interactioneze sunt puse cap la cap cu maiestrie de Octavian Curpas, autorul reusind sa refaca la modul concret, cu realism, o întreaga epoca. Munca sa de reconstituire este realizata în volumul de fata cu talentul, minutiozitatea si daruirea unui restaurator.

Dumitru Sinu – Un român cu satul natal în suflet

Nascut pe 30 noiembrie 1926 într-un sat aflat „la poalele muntelui Suru, la 6 kilometri de Avrig, în Sebesul de Sus, judetul Sibiu”, nea Mitica va fi bântuit întreaga viata de dorul dupa locul natal. (El „mereu foloseste butade din lumea aceea patriarhala, a satului ce-l poarta în suflet…”) Refugiat în Iugoslavia, acesta ajunge mai întâi în Italia, apoi în Franta, la Paris, pentru ca destinatia unde îsi va gasi fericirea – în primul rând pentru ca aici o întâlneste pe Nicole, sufletul sau pereche, cea cu care Dumitru Sinu se si casatoreste – sa fie Canada.

În relatiile cu sotia si cei doi copii – un baiat si o fata – nea Mitica este un om implicat, care face tot ce îi sta în putinta pentru ca familia sa sa prospere. Mitica si Nicole „s-au descurcat de fiecare data. Încet, încet, Nicole si-a dat seama ca are în el un sprijin, ca este un om de încredere si a înteles ca totul va fi bine. Mitica facea ce facea si obtinea pâna la urma o slujba. Peste tot pe unde a fost, în Canada, în Italia si în Franta, el si-a gasit de lucru.”

„N-ai voie sa cedezi”

Mitica Sinu se remarca prin puterea vointei, este genul de om cu care cititorul ajunge sa simpatizeze chiar de la primele pagini lecturate. Forta morala ce îl caracterizeaza pe acesta, dar si motivatia pe care o are de a învinge („Perseverenta lui Mitica se datora exemplului parintelui sau, de la care stia ca n-ai voie sa cedezi”), fac din Mitica Sinu un pamântean nascut pentru a învinge. De altfel, viata sa este o istorie a supravietuirii, în care omul este stapân pe propria soarta.

Silit de împrejurari sa faca pasul decisiv de a-si parasi tara, Mitica Sinu îsi descopera cu aceasta ocazie gustul pentru aventura si pasiunea de a calatori, care se transforma în cazul sau într-o veritabila chemare a destinului.
La Paris, în 1950, de Ziua Mamei

Mitica Sinu evoca evenimente importante, a caror descriere da impresia de viata, de bogatie spirituala, de vigoare si naturalete. Un asemenea episod este Festivalul românesc de la Sala Odeon din Paris, din anul 1950. De Ziua Mamei, „un mare numar de emigranti români aflati la Paris…, învatati si fosti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile si toate confesiunile religioase” participa cu emotie la o serbare, încercând în acest fel sa îsi regaseasca specificul national, sa retraiasca o farâma de autenticitate din România în care s-au nascut.

În cinci tari, pe doua continente

De altfel, în aceasta carte grupul exilatilor (români stabiliti în Franta, Canada si Statele Unite) formeaza o societate în miniatura, cu trecut, prezent si viitor, cu triumfuri si esecuri, cu dureri si bucurii, cu melancolia si dorul fiecaruia dupa patria natala. Astfel„ „despre prietenii si cunoscutii lui nea Mitica Sinu se poate vorbi, fara doar si poate, ore întregi fara sa te plictisesti, iar de scris, poti scrie atât cât te tine condeiul, pentru ca ai despre ce!… 460 de persoane contine lista de cunostinte a octogenarului înca plin de vigoare, dornic de a-mi destainui o viata palpitanta, petrecuta în cinci tari, pe doua continente!”, spune autorul Octavian Curpas.

Aproape fiecare capitol al volumului de fata are ca titlu numele unui exilat, urmat foarte pe scurt de un detaliu care esentializeaza povestea de viata a acestuia. Astfel, Radu Bumbaru este „omul care nu s-a certat niciodata cu nimeni”, Ion Ritivoi este „un liberal de miloane”, Vasile Târa, un om pe care dragostea de carte l-a dus pâna la Sorbona etc.

„Exilul românesc la mijloc de secol XX” – o carte autentica

„Exilul românesc la mijloc de secol XX” este un volum sinteza, plin de culoare, în care conflictele sunt prezentate în locuri diferite si ne sunt descrise medii diferite. Cartea scrisa de Octavian Curpas reflecta realitatea în mod autentic si aduce în atentia cititorului personaje robuste, care sunt obligate sa traiasca si sa actioneze în împrejurari atipice. Eroii sai, pe care acesta îi prezinta cu obiectivitate si detasare dau valoare realista acestui volum. Prin intermediul lor, autorul acopera o paleta vasta de întâmplari care dovedesc preocuparea scriitorului pentru viata sociala, politica si culturala a acelor vremuri, cu moravurile si tipologiile ei. Nimic nu este idealizat în volumul semnat de Octavian Curpas; eroii sai sunt portretizati cu forta, cu entuziasm, cu stil.

O poveste de viata care inspira si revigoreaza

Povestea lui Mitica Sinu este interesanta, iar modul în care este spusa îl angajeaza direct pe cititor, dându-i impresia ca participa la o conversatie cu personajul principal. Farmecul si pitorescul celor relatate, nota subtila de umor ce se îmbina cu robustetea povestitorului, dar si optimismul care strabate întregul volum dovedesc un stil eficient, obiectiv, spontan, dramatic pe alocuri, plin de temperament si energie.

În cartea scrisa de Octavian Curpas nimic nu este simulat, detaliile sunt redate firesc, Adevarul devine supra-personaj, trairile interioare sunt sincere, astfel ca implicit, cititorul participa la framântarile eroilor. Interesul cititorului este mentinut treaz pe tot parcursul lecturii si datorita atitudinii pozitive si pline de încredere a naratorului, care inspira si revigoreaza.

Corina Diamanta Lupu
26 ianuarie 2012
Bucuresti

 

„METAFORA TACERII” LA THEODOR RAPAN

On By nelursIn Culture, literature, poetryLeave a comment

ÎN CAUTAREA SINELUI

„Eu am vazut glasulTacerii spargând linistea… (…) Carnea se vindeca,/ osul e fraged,/ scalpul vârstei ridic!/ Ma cuprinde tristetea:/ nu sunt lucrul final,/ ci un om care-nvata sa taca…”

                                                      (Theodor RAPAN )

Ascendenta spirituala a Poetului este Cuvântul care îngaduie organizarea unui univers de o severa eterogenitate, numai de el stiuta. Esentializarea poeticului cere har, concentrare, mestesug, disciplina, rigoare. Si nu numai!

Semnele distincte ale unei asemenea Cai le descifram în credinta marturisita, în puterea izbavitoare a unei frumuseti pure, nascuta din tensiunea si inflexiunile elementelor si simbolurilor fundamentale care alcatuiesc, în conceptia creatorului lor, Ciclul Evangheliilor lirice.

EVANGHELIA TACERII – Solilocvii este a paisprezecea carte a poetului Theodor RAPAN si a treia înscrisa în ciclul Evangheliilor lirice, dupa EVANGHELIA INIMII – Anotimpuri – Jurnal de poet (2010) si EVANGHELIA CERULUI – Zodii de poet (2011), ambele tiparite la Editura „Semne” din Bucuresti, de care îl leaga o veche si constanta colaborare.

Expresie a eului profund, viata si arta conflueaza în creatia lui Theodor Rapan, dar într-un sens cu totul diferit de cel cultivat, pâna la el, de poetii tuturor timpurilor.

Lirica sau epica, opera lui modeleaza realitatea prin imagini literar-artistice, cultivând proprietati ale limbajului, prin care ajunge la magia rostirii, cu profunde reverberatii între suflet si lumea devenita obiect al reflectarii, pe drumul Golgotei.

Evangheliile lui Theodor Rapan marcheaza a treia etapa distincta în activitatea sa literara, care sta sub misterul intuirii sensului simbolic al cuvântului ceresc.

Paradoxal, nu avem de-a face cu parabola biblica, cum ar putea gândi cititorul neavizat, ci cu poemul-metafora, purtatorul scânteii divine, care aprinde focul sacru al Poeziei.

Despre Tacere au scris poetii lumii din toate timpurile, pentru ca „Tacerea… nu tace niciodata!”

Dincolo de conceptul cercetat gnoseologic, criminalistic, psihiatric, epistemic, analitic, etic, palierul estetic, prin diversele conotatii ale Tacerii, a construit o întreaga literatura, de la modele celebre, gânditorii: Søren Kierkegaard, Friedrich Nietzsche, Feodor Mihailovici Dostoievski, Nikolai Berdiaev, León Chestov, Lev Nikolaevici Tolstoi, Lawrence Durrell, John Irving, Emil Cioran, Constantin Noica, pâna la personalitatile culturale si lirice: Paul Valéry, Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé, Gabriel García Márquez, Rainer Maria Rilke, José Saramago, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Nichita Stanescu, etc.

Diversitatea stilistica a Tacerii este sora cu nemarginirea, daca avem în vedere Tacerea-subiect, predicatul Tacerii, atributele Tacerii, „Tacerea ca atribut”, tropii Tacerii, muzica Tacerii, pictura Tacerii, netacerea Tacerii, Tacerea între sacru si profan, pantomima Tacerii, statuile Tacerii, Tacerea ca parola sau codul de acces, etno-Tacerea, solitudinea, Tacerea absoluta, ultima metafora, etc. În acest areal se încadreaza, cu certitudine, volumul despre care scriem.

Tacerea de dupa creatie, devenita un stil de raportare la terestru sau cosmic, naste un „limbaj” radical, pe care nu oricine îl poate „dresa”, dupa cum aflam: ,,Un mare strigat de Tacere-i versul, doar inima Poetului are aripile frânte de dor, pasii, tulburati de Cântec sângereaza zapada urcusului, niciodata dorinta de a trai nemurirea. Si totusi, îmblânzitor neînfricat, Poetul traieste chemarea ei precum dorinta nestavilita a ploii de a uda pamântul manos al Tacerii – emotie unica, apasatoare, tandra. Se va face un alt tarmla capat de lume, nestiind de unde va aparea aceasta sirena. Nimic nu e întâmplator, într-o dimineata oarecare, bolnava de prabusire si alean…

Numai pe zarea din zare se asaza de-acum rugina sarutului, fruct necunoscut, ispititor si ciudat, fascinatia lacrimei furisându-se într-o scoica venita de departe, pe când ochii în noi au plâns…

Ah, cununi ale dragostei rapuse, tot mai mare îti este neîntelesul. O pace a sufletului ce nu mai cunoaste maluri. La capat de lume, stindarde aprinse si melci fosnitori…”

Carte unica, de o rara coerenta compozitionala,EvangheliaTacerii – Solilocvii are o constructie armonioasa, inseparabila între continutul poetic, dens si forma adecvata, materialul lingvistic fiind ordonat dupa o logica interioara.

Partile se organizeaza într-un tot unitar, ca produs al intuitiei artistice, dar si ca realizare deliberata de creatorul ei. Vitalitatea cuvântului o dovedeste originalitatea, atât în planul creatiei, cât si în cel al meditatiei asupra poeziei: „ Cuvântule, dezbraca-te încet! Descalta potcoava puterii si spune-mi: pe ce carare mi-am ratacit întelesul, pe ce usa a zilei sa-mi luminez înflorirea, cui sa sarut mâna uscata de dor?”

Tacerea, opusa vorbirii, are capacitatea de a schimba fata realitatii, de a influenta devenirea individului.

În structura de suprafata volumul este „un chenar liric” în care universul Tacerii se contureaza între realitate si fictiune, modelând sensibilitatea cititorului, facându-l sa întrevada o lume ascunsa ochiului: ,,Asa e! Poetul e un mincinos cu adevarurile inimii în razvratire, fructele sale sunt mortale, în patul sau splendoarea are chip!

Poetul e un clovn al naturii în sine, grandoarea sa întrece nefiindul!

Poetul crede ne-ntelesul din prima ochire, El stie ca-n fundatura inimii va fi pe loc executat, El nu recunoaste noaptea de zi, nici moartea de viata, nici macar atunci când trandafirii plâng în bezna!

Poetul strabate oceanul de îngândurare cu teama, descult pe valuri, si nici nu-i pasa de sfârsitul acestui Cântec infinit despre Tacere…

Învins de umbra secundei, cu fagurii tristetii pe gura, neratacita pasare, cataclismele mortii El vindeca: «Voi lasa-n aceasta carte/ tot sufletul meu…»”

Pe traseul întregii carti, Theodor Rapan este atent preocupat atât de echilibrul spatial, cât si de sansele oferite cititorului – confesional vorbind, de a-i descifra intentiile, gândurile, trairile, de la prima pâna la ultima secventa a operei.

Compozitia exterioara se dezvolta în 13 capitole, cu titluri sugestive. Primul capitol, de initiere, „Alfabetul Tacerii”, cuprinde 31 de poeme (cifra corespunde numarului semnelor alfabetului). Poemele sunt organizate atât în structuri succesive liniare („Ast poet, nu-i poet, e un înger”, „Cerul inimii în doua se desface”, „Hoinara umbra, cine a mintit?”, „Râd pentru altul”, „Unde e scris numele meu nu stiu”, „Zapezile îmi cer sa te învat dragostea”), cât si în structuri simultane, ce prezinta alternativ trairi lirice diferite („Binecuvânt Alfabetul Tacerii”, „În pridvorul oglinzii Tacerea toarce lâna”, „?iuie Tacerea si ma doare”, „Xantipa, desfereca-mi Tacerea”, „Tuna si fulgera în inima Tacerii”).

O geometrie perfecta domina restul capitolelor, structurate si ele, în câte 12 poeme fiecare, reprezentând secvente importante în textura întregului.

Ca o prima remarca, arhitectura rotundului este evidenta la toate nivelurile: carte, capitole, poeme.

Locul initial, „aici” devine topos literar unde se „desfasoara” în ordine, „Ceremonialul Tacerii”, revelator pentru lirismul esentializat. Atitudinea ferma a poetului este sustinuta de verbe cu forma de prezent, ca timp liric: „Sunt preotul Tacerii, nu ecoul”, „Patria mea e Tacerea ascunsa de tine”, „În noapte se ascunde Tacerea”, „Numele tau Tacerea îl cununa”, „Cersetor de Tacere, Cuvântul vorbeste”, „Tu esti Tacerea din gândul lui Dumnezeu.”

„Simfonia Tacerii” naste un univers al fictiunii, dominat de gravitatea antinomiilor socante: „Preasfânta ura, da-mi Tacerea mie”, „Supremul vers Tacerea îl sugruma”, „Sa fii, sa fii Tacere, cu sufletul si trupul”, „Alibi întru Tacerea ploii”, „Femeie, Tacerea urla-n mine…”

„În inima Tacerii” este capitolul undeidentificam o varietate de stari: tristete, neliniste, emotie, spaima: „Tacerea mortilor identitate are”, „O, Sfântul Duh Tacerea învrajbeste…”, „Oglinzile îsi plâng Tacerea-n somn”, „Pitagora, Tacerea ta ma doare”, „Din exil Tacerea se rascoala”, „Cadril în pasi de Tacere”, „Patria mea e tacuta si blânda.”

„Prin labirintul Tacerii” îi da posibilitatea cititorului – calator în spatii fictive – sa cunoasca „Bruscul portret al Tacerii”, „Tacerea, ca o femeie muta”, „Rugaciune în Tacerea inimii”, „Destin în Tacere, destin în mirare”, „Un mare strigat de Tacere-i versul.”

„Imnele Tacerii” aduc în prim-plan structuri complexe în care apar atât substantive cât si verbe metaforizate: „O, Tacere albastra cu nume de mare”, „Când în Tacere cade drept Cuvântul”, „Urubu în Tacere sunt”, „Munca norilor în Tacere se tese”, „Miriapodic Tacerea suspina”.

„Taceri la vedere” este capitolul de mijloc al cartii, care situeaza metafora în sfera sugestiei: „Tacerea sigileaza gura mortii”, „Nu, nu visez, Tacerea-nvinge Raiul”, „O, câta luna plina Tacerea-n somn îndura”, „Tacerea e un drum fara de cale”, „Perfectiunea poemului tacut.”

„Taceri amânate” sunt cuvinte-cheie pe care le identificam în fiecare din cele 12 poeme ale capitolului al optulea. Observam frecventa si functia lor de semnificare în structura textului poetic: „Amâna-ma-n Tacere, tineretea respira”, „Sa amânam sa bem tacut Tacerea”, „Sângele îsi amâna Tacerea mereu”, „Ochii promit Tacerea sa amâne” (ochii-simboluri ale constiintei umane reflexive).

„Taceri în doi” refac simbolica unitate primordiala: „Într -un flux despletit Tacerea ma prinde”, „Patruns-au zorii, Tacerea e întreaga”, „Esti azi Tacerea daruita mie”, „Arar Tacerea stie Cuvântul sa mângâie”, „Taceri în doi, Taceri fara simbrie”.

„Taceri din Turnul lui Nimrod”, urmasul lui Noe, al carui turn a fost cladit din cuvinte, echivaleaza cu asumarea existentei în formele ei diverse, inclusiv a durerii umane, a martirajului: „Aer! Tacerea vrea sa moara!”, „Taceri fata în fata îmi spinteca prezentul”, „Tacerea tace, strigatul suspina”, „Nimrod, Tacerea clatina hazardul”.

„Tacerea din Cuvinte” concentreaza lirismul în poeme de stare: „În inima Tacerea te viseaza”, „Un madrigal de vara Tacerea inventeaza”, „Ma striga Tacerea cu nume de dor”, „Câmpia mea, Tacerea-mi stie vorba”, „Tacerea din cuvinte sfârsitul prevesteste”.

„Tacerile lui Dumnezeu” sunt un mijloc de cunoastere si de marturisire: „Doamne, Tacerea scrie-n mine patimi”, „Dumnezeu ma scrie, Poezia ma tace”, „Asasin al Tacerii, Dumnezeu ma iarta”, „Doamne, ce lunga e Tacerea lânga mine”, „Postfata la Tacere”.

„Spargerea Tacerii” este o sursa de emotie, dar si de gând prin expresie si substanta artistica: „Tot ce am daruiesc Tacerii”, „Se sparge oastea, pânda e-n Tacere”, „Melanholia în Tacere crede”, „Se sparge Tacerea, ramâne Cuvântul”, „Final în Tacere”.

Tehnica „amânarii” devine ireversibila, „drama” Tacerii se produce. Eul poetic intuieste legile devenirii. Ideea de „început” a Cuvântului îl trimite pe cititor cu gândul la Logosul divin, care dobândeste virtuti creatoare.

În structura de adâncimeEvanghelia Tacerii este o carte de cunoastere, de redescoperire, treptata si fascinanta, a puterii nebanuite de întrupare a gândului, a universului uman. În lirismul de profunzime cuvintele devin simboluri, învestite cu mai mult mister, pentru a dubla mesajul pamântean cu ecouri cosmice.

Tacerea este sublimata pâna unde îngaduie arta literara. Poemele sunt alcatuite din versuri libere (cu metrica variabila si cu masura inegala), al caror ritm interior transmit fluxul ideilor si profunzimea sentimentelor.

Compozitia interioara trimite la motivul central, care se afla în deplina consonanta cu elementele compozitiei exterioare („Azi, acum, aici”, „E îngerul îndurerat, vezi bine”, „Si din aproape în aproape, tac”, „Quasimodo, da-mi Tacerea mie”, „Vai, cum lumineaza azi Tacerea toata).

În structura generala, distingem un sistem de relatii care uneste forma si continutul, ideea si materialul artistic într-o sinteza compozitionala superioara, sub semnul valorii estetice.

Detasat si sublim, pasional si frenetic, simplu si complex, riguros si sugestiv, apolinic si dionisiac, enigmatic si câte multe altele mai sunt, iata, „înscrisurile” Tacerilor prin care magia limbajului ne poarta înca de la marturisirea initiala: „Azi, acum, aici scot la iveala Alfabetul Tacerii!(…)De-acum, limba Poetului voi desface din toate oasele ei. Si masinariile simtirii, rând pe rând, vi le voi arata. Veti vedea bolile sufletului meu. Am sa va las sa patrundeti în toate maruntaile inimii mele, cea fara de minte si fara de crez. Va voi face partasi neînchipuitelor sentimente. Va veti cutremura si veti fi martori întru neodihna simtirii. La nasterea si renasterea silabelor veti asista. Nu si la moartea sfiirii. Tacute fi-vor toate si juruite sub imn de nescris!”

Ce urmeaza sa însemne Evanghelia Tacerii pentru cititor, suntem încredintati: „O imensa gradina va fi Evanghelia Tacerii. Si slovele- închisoriale gândului nerostit! Etern detinut al Melanholiei ma asez sa tac! Biserica din stele ma rabda!”

Simbolul central al poemelor este, evident, Tacerea, metafora a descoperirii trairii, a sentimentelor, a particularului, a detaliului de viata si, nu în ultimul rând, a sinelui.

Exeget al Tacerii, nu refuza nici experientele altora, dar se pune pe el însusi în situatii dilematice de a dobândi altele, noi, inedite, parcurgând un traseu autentic, de la „savoir” (a sti) la „faire” (a face). Starea „de atunci” si cea „de acum” reuneste cele doua niveluri ale poemelor printr-o tehnica speciala, de integrare într-o arhitectura a rotundului. Practic, primul cuvânt, devine ultimul cuvânt al rostirii liricii. Este un tip de constructie sferica, ce va fi cultivata cu obstinatie pe toata durata cartii.

Elementele-simbol din primele versuri stau la baza creatiei ulterioare si, prin ele, poetul reda poeziei statutul sau primordial si puritatea originara.

Incipitul cartii îl marcheaza semnul „A”, în tripla ipostaza („Azi, acum, aici”).Traim fiorul sub imperiul aleph-ului, care este, de fapt, prima litera din alfabetul limbii sacre. Prezenta acesteia nu este întâmplatoare, ea reprezinta divinitatea „pura si nemarginita”, ce-si va fi pus amprenta asupra întregii creatii.

Nu ne este straina nici cunoastereaacesteia ca forma a omului care priveste cerul si pamântul, pentru a întelege ca lumea de jos este „harta celei de sus”, nici existenta în adâncul pietrei pe care, asemeni unei fictiuni, am vazut-o si am uitat-o, chiar daca vesnic ramâne acolo.

De aici si pâna la finalul cartii, Tacerea îsi poarta „magia limbajului”, între o poetica a absentei rostirii, a abstractiunii si o poetica a prezentei, prin bogatia de metafore inedite: ,,Neînvatând sa tac Tacerea, imn întru gloria ei,acum, înalt! Cu un crin în mâna, întru desertaciunea „Clipei cea repede”, tot cerul inimii mele, azi!”

Complex si polifonic, Poetul îsi raporteaza Tacerile, în mod deosebit, la el însusi, aducând în prim plan, prin mottourile fiecarui poem, nuclee lirice fertile, din cei peste patruzeci de ani traiti în altarul Poeziei.

În fapt, Evanghelia Tacerii – Solilocvii este si o antologie de autor, pentru ca mottourile dedicate exclusiv „Tacerii” îi apartin în totalitate lui Theodor Rapan, sunt segmente sau poeme întregi, selectate din cele 13 volume, publicate pâna acum, succesiv, si exprima devenirea cea întru „fiinta” a poeticii autoreflectarii.

Asadar, Cel de atunci – în mottouri si Cel de acum – în autoreflex, fata în fata, pe aceeasi pagina!

Calea spre o noua paradigma literara a fost deschisa de acesta înca din Evanghelia Cerului – Zodii de poet, aducând în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualitatii, pe care l-am numit, la momentuL respectiv, reflintext (reflex literar intertextual). Întâlnirea cu cei 144 de „alesi” ai lumii sale lirice a rodit 144 de poeme „în oglinda.”

Spre deosebire de volumul anterior, în Evanghelia Tacerii- Solilocvii, poetul vine cu un alt tip de discurs. De la starile de spirit de altadata, traite si nemurite în versurile, devenite aici mottouri, trece la poemele de acum, autoreflexe, caci asa am numit compozitiile care ne-au ajutat sa gasim raspuns la întrebarea: cine este Cel care ne propune Tacerea Poeziei sau Poezia Tacerii, în cautarea sinelui?

Un autentic labirint al Tacerii este parcursul în care vibratia lirica o simtim egala cu viata, cu iubirea, cu nemurirea!

Densa, dar confortabila la citit, de la prima pâna la ultima fila, cartea de fata contine, în ansamblul ei, 175 de poeme!

Titlurile lor sunt metafore cu un distinct parfum liric, ele însele autentice micropoeme: „Departele se-ndeparta de mine”, „Fulguire e totul, oistea noptii e rupta!”, „Goneste timpul, armasar divin”, „Hoinara umbra, cine a mintit?”, „Litanie pentru Alfabetul Tacerii”, „Macelul din privirea ta” etc.

Theodor Rapan sparge tiparele topice si stilistice, dezarticuleaza sintaxa si creeaza un nou limbaj liric. Fantezia metaforica, asocierile semantice inedite confera forta de transfigurare a realitatii. Cultiva, cu precadere, epitetul rar, oximoronul, iar metafora „provoaca o contaminare de lucruri obiectiv si logic incompatibile”: „Izgonit în lumina m-am simtit Inorogfara stea, arsa pe rug esti, Abisinie, Poezie a mea…”

Patrunderea în miezul „Poeziei Tacerii” este posibila numai prin intuirea plurivalentei simbolurilor si decriptarea acestora, în contextul în care apar.

Limbajul specific, de cele mai multe ori este direct, adresat unui/unei „tu” implicat/a afectiv: „În noapte se ascunde Tacerea, mai solitara si mai mutadecât ai fi tu, cu cât îndragesc mai mult iconostasul vorbirii, rana carnala afosnetului îmi da randevu…” sau ,,La Cina detaina ia lampa cu tine, chipul tristetii nu-l arata, cine vorbeste, cine te-asculta e demult în Lumina si în inima mea.”

„Tu, tu, tu, amânata ramâie Tacerea” constituie o poetica a existentei si a cunoasterii. Ea depaseste cadrul unui text programatic, deoarece iubirea si creatia apartin, în egala masura, planului existential si planului cunoasterii. Retorismul poemului sugereaza o alta conceptie despre arta decât a înaintasilor. Chiar daca elementele constructiei sunt cunoscute, le plaseaza în contexte noi si le confera sensuri neasteptate. Pentru poet, iubirea si creatia sunt îngemanate, tot astfel cum el însusi apartine, simultan, planului existentei (conditia umana) si planului cunoasterii (conditia de creator): „Tu, tu,tu, amânata ramâie Tacerea, visul Poetului s-a spulberat, tu, îmbracata ca o mireasa în oglinzi de zapada mi te-ai destramat…”

Celor trei niveluri ale textului poetic, pe care le-am identificat, le corespund trei modalitati ale limbajului si am în vedere: întelegerea rationala, („Cum sa te uit, Tacere…”), nivelul simbolic , („Vârsta a poeziei, cu toate ierbile din sufletul meu îti descântec trecutul…”), nivelul intuitiei poetice („Pe o miriste muta somnul adoarme, prin arbori vântul scheauna-ncet, pustie si trista ziua desfide letopisetul acestui Poet…”). Cele trei modalitati ale limbajului, fireste, nu apar în stare pura, ci cu întrepatrunderi inerente si evidente.

În evolutia liricii , ipostazele creatorului reflecta raportul dintre sine si eul exterior (problematizant), se asociaza cu o anumita traiectorie spirituala (imaginar poetic) si se transpun în limbajul aplecat asupra tainelor omului si universului (opera).

Selectiv, ne vom opri la câteva simboluri, evidentiind exemple din cele trei regnuri: mineral, vegetal si animal, vom avea în vedere si cele patru elemente fundamentale: apa, aer, pamânt, foc, dar si aspecte care tin de microcosmos si macrocosmos, în interdependenta cu Tacerea.

Un element, aparent banal – piatra, are o strânsa legatura cu sufletul. Ea desacralizeaza lucrarea divina si simbolizeaza actiunea umana ce se substituie energiei creatoare, prilej de înaltare: „Cu fata-ntoarsa spre Tacere, obosit deatâta viata netraita, las capul pe piatra si-ndur, recrut fidel al pierderii, sfielnic, inima mea nevinovata, comite sperjur…” sau „Cersetor de Tacere, Cuvântulvorbeste, pe struna sa eu pasare ma fac, tarmuri de jasp inima-ndura, viata ma-mpinge din prepeleac…” Alteori, proprietatile chimice ale substantei devin conotatii specifice ale aceluiasi termen care dobândeste valente lirice: „De aceea va conjur prieteni, îngropati-ma între sprâncenele Câmpiei si cumpana de somn a tristetii, cu axa Pamântului în brate precum un crucifix de flori si pasari nemaivazute, cu subteranele stele pe umeri, cu sarea iubirii la vedere. Alte dispozitii finale nu am…”

Un statut special dobândeste piatra ca simbol spiritual: „Piatra afilozofilor, ce trist sunt fara toga, ah, iscoada!”

Elementul fara de care omul nu poate trai este sarea. Nu întâmplator, Apostolii au fost numiti „sarea pamântului”, având în vedere misiunea lor. În Evanghelia Tacerii sarea dobândeste conotatii stilistice: „Â se uita la mine piezis, inima sa dorulîntoarna. E o litera far’ de care nu te pot iubi, sarea pamântului e-o dulce rana!”

O constructie oximoronica, prin care se exprima un proces initiatic îi releva cititorului noi sensuri: „Gustul amar al fericirii ma-nvinge! Sarea sarutuluidoare!”

Savoarea interogatiei este cu atât mai placuta, cu cât asocierea termenilor este mai neasteptata: „În aceasta supunere a sufletului ma mai vrei sarepresarata pe rana foamei de tine?”

Trecând la elemente si simboluri din regnul vegetal, vom fi impresionati de paleta bogata pe care ne-o ofera lectura poemelor, de la firul de iarba la trandafirul albastru, de la chiparos la crinul imperial, de la spini la palamida, de la firul de papadie la floarea-soarelui, de la nufar la floarea de colt, de la muscata la crucifixul de flori, etc.: „Ghiceste-ma si saruta copilul de iarba, cât demult, cât de mult am crescut…”; „Ave ! Rasare iarba din cuvinte !”; „Inima mea a uitat Adevarul tot asa cum trupul îsi uita sufletul într-o veche iubire, desenata în somn, de mâna unui fir de iarba.”

Semn al regalitatii, al potirului, al soarelui spiritual – crinul, în acelasi timp, sugereaza viata pura, ca o fagaduinta de nemurire si de mântuire: „Aceasta femeie îmi tine spada în mâna, inima ei e pazita de crini, am ajuns un copil de iarba si sete a carui Tacere în somn o îngâni!”; „Ma vezi, nu-i asa, rezemat deun crin!”; „Prieteni, când voi muri, pe mine asezati-ma în lotca nevazuta a Cântecului! Nu ma îngropati nici în Isla Negra, nici în fata marii, nici între crinii amintirilor!”

Desavârsirea fara cusur, perfectiunea, sufletul, inima, cupa vietii, iubirea sunt atributele trandafirului. În iconografia crestina, trandafirul este fie potirul în care a picurat sângele Mântuitorului, fie o transfigurare a picaturilor de sânge, fie semnul ranilor lui Hristos.

Trandafirul simbolizeaza, aici, pasiunea, puritatea, întelepciunea divina, iubirea. Trandafirului rosu sau alb îi alatura trandafirul albastru, semn al imposibilului devenit posibil: „De acum, plâng si ma rogpentru istovul trandafirului albastru, de acum nu mai sunt eroul propriei mele vieti, ci doar sculptorul umbrei cea orbita de glorie, de acum încep sa învat sa tac si sa plâng în Limba Româna!”; „Cuvintele – trandafiri nevazuti!”; „O pasaretrece podul de trandafiri!”, „Am tacut la îndemnul trandafirului albastru!”; „Am nevoie sa îti simt umbra în fiecare clipa, culcata gales în sângele meu, tropotind, tropotind extazul trandafirilor!”; „Quasimodo, da-miTacerea mie, a murit de foame trandafirul!”; „Nu am oprelisti la chivernisire, traiesc periculos si-mi sunt de-ajuns, sub zodia Tacerilor, Divinul arunca-n urma cetii trandafirul!”

Pasarile, mesajul cerului, leaga terestrul de înaltimi, sugereaza eliberarea de greutatea pamânteasca, zborul sufletului, spontaneitatea, prietenia, cântecul, creatia, nemurirea sufletului, dar si hazardul, neprevazutul, necazul, moartea: „Nu mai stiu de am stele în plete, copacii inimii sunt plini de pasari-colibri, buzele sângelui meu ridica din umeri, fâlfâie noaptea pe ceruri pustii!”; „Mi-s mâinile pline de trupuri atinse de pasari si lanuri ce azi nu mai sunt, din zodii de apa rasare un nufar, nu uita ca mi-e frica, nu mai pot sa te-nfrunt!”; „La Gura Portitei pasari de jad îsi culeg aripile cu gesturi obosite de zbor. În chilia mea, disperat, matur în graba cuvintele de pe covor. Si apuc sa tac!”; „Si eu voi auzi din groapa cântul, cel gângurit de pasari si culoare, tipatul bufnitei mâna-mpietreste, rana din sânge, ah, cum ma doare!”

Si în Evanghelia Tacerii, ca, de fapt, în toate volumele poetului, sunt prezente animalele ca simboluri ale principiilor si fortelor cosmice, materiale sau spirituale, având legatura cu nivelurile Universului: pamânt, vazduh, cer. Termenul generic si-l asuma pâna la exprimarea dorintei de a ramâne în el: „Un tânar animal as fi vrut sa ramân, sa tin isonul Tacerii în mâna, soarele inimii latra-a pustiu, trecatoare sunt toate, doar cerneala ma-ngâna!”; „Veniti, odata, în Piata Balcoanelor sa-l vedeti pe Poet, animal pur-sânge, arcus lingusitor, mângâind cu floare de vultur petala unei viori!”

Ca un animal de prada se afla în fata a doua stari „cruciale” în propria-i viata – dragostea si nemurirea: „Dragostea pentru tine ma supune. Biet animal de prada. Vocea inimii amuteste. Este vocea Tacerii!”; „Gol-golut, stau în fata ta, nemurire; ca un animal de prada. Nu-mi este frica!”

Sarpele si porumbelul sunt simbolurile fundamentale ale pamântului si ale cerului. Purtatorii lumii sunt, uneori, elefanti, tauri, testoase, crocodili, dar toate acestea nu sunt decât substitute sau întregiri teriomorfe ale lui Kundalini, în functia sa dintâi. El este spiritul tuturor apelor, de sub pamânt, de pe fata pamântului sau de deasupra. Sub atractia cerului, se poate înalta, ca în episodul «sarpelui de arama» ridicat de Moise în pustiu.

Asa a dobândit imagine pozitiva, tinut pe cruce ca simbol al lui Iisus, rastignit, contrar relatiei cu Eva: „Marul Tacerii doar Eva îl stie, sarpele demult l-a uitat, febra ta, Poezie, învie, fruct ofilit în bazalt !”; „Totul începe aici, în Tacere: ulita doldora de fulgi si imperii bizantine, noroiul pasilor desculti prin otava copilariei, sarpele primei iubiri…”

Între lumina si umbra, între suflet si spirit, între tot ce ar putea sa însemne lumea contrariilor, sarpele pare a fi salvatorul: „Un sarpe alb pe pod acumrasare, pamântul sub lumine da ocol, hieratica doar luna fuge-n vale, sa-si lantuie Tacerea-n prostovol…”

Legat de izvoarele vietii si ale imaginatiei, în poezie, el dobândeste valente noi: „Sarpele musca buricul Tacerii!”; „Ofteaza sângele, cobor la mal, un sarpe ma petrece, îl tin de piept încolacit, trecuta-i vremea de iubit, ninge în portul cu pescari, peste-nfloriri aztece!’’ sau „Binecuvânt Alfabetul Tacerii! Binecuvânt soapta si urma mistretilor, dragostea mea sfâsiata de-a pururi, tremuratoarea cumpana a gândului, Magul-Poet, descântecul sarpelui…”

Reprezentarea abstractiilor în forma concreta are ca efect plasmuirea unui univers poetic original, cu un imaginar propriu, inedit: „Cum sa musc dinacest latrat decâine ce vesnic scânceste în inima ta?”; „Mut ca un peste în apapacatului sunt, flamând ca un câine a carui credinta descreste…”,„Si vaca, simagarul, si cotofana, si câinele, si cormoranul, cu totii vor veni la festinul dinnoi!”; „Nu ma învrajbiti nici cu soarele, nici cu luna! Nici cu alba hermina,nici cu hipopotamul cel credincios si rabdator…”

Poetul are puteri demiurgice, atâta vreme cât poate schimba fata lumii. Ca un flamingo, este initiatorul luminii: „Sub nimb de lacrimi berze susotesc, sacaliportocalii din toba suna, antilopele din Dobrotesti, pasarea Flamingo o cununa!”; „Si voi slavi eternitatea cu gura toata si voi merge-n rugaciune-n urma ta, de ma voi schimba într-un peste imens tu sa stii ca-n abisul fiintei ratacesc, uite-asa…”

Cele patru elemente de baza ale cosmogoniei traditionale, apa, aerul, pamântul si focul sunt reprezentate în relatie cu valoarea notionala, transpusa la nivel metaforic.

Semnificatiile simbolice ale apei pot fi reduse la trei teme dominante-origine a vietii, mijloc de purificare, centru de regenerescenta: „Mareata esteuimirea, vibratia izvorului în cadere spre tine, inima, nevazut si necercetat Babilon al triunghiului sfânt!”; „Pamântul din Tacere s-a nascut! Conacele inimii ard unul dupa altul!; „Respiratia ta, Moarte, cu ochii scufundati în apa de Boboteaza, a acestui vers ne-nteles!”; „Numai de dorul miresmei tale ma schimb într-o floare cu aripi de aer de parca-n poieni apa Cuvântului si-ar fi potcovit glasul cu vocabula Tacerii…”

Apa, ca de fapt toate simbolurile, poate fi considerata din doua puncte diametral opuse, la toate nivelurile, apa generatoare de viata si generatoare de moarte, creatoare si distrugatoare: „Si apa zacuta latrând din care beau cu nesatpe furis acum când scriu acest tratat despre morti, despre vii, despre sete!”; „Fântâna o-nconjur în somn de trei ori, sturzilor le dau de mâncare, deasupra dunelor nenorocului o coliba îmi fac, apa sfintita ma doare…”

Aerul semnifica lumea subtila, asezata între cer si pamânt, este simbolul sensibil al lumii nevazute, un factor de miscare universal si purificator. Ca si focul, aerul este un element activ si masculin, în vreme ce pamântul si apa sunt considerate elemente pasive si feminine.

În poeme, sensul profund conotativ sporeste lirismul, provoaca meditatia, creeaza imaginea literar-artistica: „O, aer fara pata, sublimul Mort m-asteapta, rosteasca-se înbriza tot necuprinsul mintii, faptura mea cea trista o-nvaluie fiinta, panterelordin sânge sa nu le creasca dintii!”; „Respir! Tacerea-n piept ma doare, aerul mavinde ne-ncetat, de întristare si melanholie, râioasa, bucuria m-a tradat…”

Perspectiva singulara si personala este necesara în masura în care trairile si sinuozitatile spiritului sunt irepetabile: „Perfectiunea Poemului tacut e-n mine, sigiliul vrajba gurii a sporit, falnic aerulnoptii dezvaluie tot ce mutenia într-un glas a scornit!”; „Merg pe apa si plâng.Sunt mersul aerului. Chiar umbra lui…”

Pamântul, ca element al cosmogoniei traditionale, este prima forma de materie, despartita de ape.

În Evanghelia Tacerii, citim o frumoasa si concentrata compozitie lirica despre geneza si extinctie: „Pamântul din Tacere s-a nascut! Siîn tacere se va duce în pamânt!”

Convins de apriorismul kantian al formelor intuitiei sensibile, de subiectivismul timpului si al spatiului, poetul se întreaba: „Gol e pamântul siacum fara tine. Ce cauti, marite, în gradina mea?”

Regenerarea spirituala se produce ori de câte ori se reîntoarce (fie si numai cu gândul) la pamântul natal : „Pamânt al meu, uitarea ma cununa, eu nu-ti mai sunt nici mire, nici cocon, mirodenii sadesc în brazda plugarii, danseaza Tacerea pe un vechi gramofon!” ; „Tacerea! Tacerea vizibila o vreau! Când sunt cu mine îmi mai ramân de-ndeplinit doar poruncile tineretii. Mai am de trait copilaria, toata adolescenta petuniilor, vietile cailor din Padurea Nebuna, rodul pamântului, cele 1001 de masti ale trecutului tau, coroana de spini a nenorocului, lungile boli clandestine ale trupului, frigurile Ecuatorului si limba melcilor din casta lombarda a graurilor…”

Cel de-al patrulea element al cosmogoniei traditionale – focul – este prezent cu toate valentele lui purificatoare, mistuitoare, izbavitoare, ucigatoare, etc.

„De dragul tau las flacara sa arda parul însângerat al noptii de sabat, neîmpacat, neîmpacat, neîmpacat vâlvoreste în triluri focul furat…”

Atitudinea armonizarii visului cu fapta reala este asimilata în versuri ce amplifica dramatismul trairii : „Asa visez sa fiu corsar si plaur, asa-mi doresc saard sub vreasc de foc, fildesul noptii, mântuie-l, femeie, vesmântul tau de lacrimi în mine n-are loc… ”

Spatiul poetic al focului este „expresia încarcata de suflet dinauntru”: „Binecuvânt Alfabetul Tacerii ! Binecuvânt padurea în care m-afund pe-nserate, zdrobirile-n teascuri de foc, amurgul violet al Clipei, jocul argintat al apei din Delta, buricele însângerate ale degetelor, scalda triumfatoare a salciilor, culmea trupului în împreunare, arborii prabusiti în lumina verii, poteca nedeslusita când vrei s-o apuci spre crestele muntilor, primavara…”

Starea interioara a eului presupune combustia, pasiunea trairii transpusa într-un câmp semantic profund metaforizat: „Se sparge Tacerea, departe e visul, porunca fântânii e-ndeplinita, sabii de foc se vântura-n aer, pajistea toata-i de somn cotropita…”

Geografia spirituala a Evangheliei Tacerii are ca forme de relief distincte – câmpia, semn al nesfârsitului terestru, si muntele, simbolul transcendentului, al punctului de întâlnire dintre cer si pamânt, capat al ascensiunii Omului: „Tacerea, ca o femeie muta sta la pânda! În templul ei paunii rostesc ultima rugaciune a inimii. Prin fata ei, cohorte de barbati defileaza într-una! Ca un nor în deriva, coapsele ei rascoleau asternutul privirii! Sânii curajului, atâtare si neteda piele, ca o amazoana în mijlocul Câmpiei Eterne e ea!”

Muntele, semnul verticalitatii, al fermitatii, al neschimbarii, al înaltului, este, de fapt, axis mundi: „Inima oceanului se va preface în munte, luna Câmpiava-mbujora, pe ritmul de ploi si de lacrimi, numai tu, numai tu vei cânta…”

Centru al vietii spirituale – inima, simbol al chintesentei divine, este locul intuitiei, al cunoasterii contemplative: „Inima mea a uitat Adevarul, de aceea, acum sporesc prin Tacere, frigul si cataclismul asteptarilor, pun pe masa pâinea nenorocului, cutitul sta în închinaciune si, dintr-o data sufletul meu vorbeste padurilor: departati-va de acest mincinos poet, tainele sale sunt furate din dansul bacantelor, sovaielile sale stau tolanite pe cearsafuri cernite, nu stapâneste nimic din Alfabetul Tacerii, greselile lui sunt greselile gresitilor nostri. Amin!”

Întreitul simbol al vietii, Omul (trup, suflet, spirit) încununeaza creatia, prin Cuvânt si Lumina: „Se sparge Tacerea, ramâne Cuvântul, gazelul nescrisîndura si tace, sângele tot l-am pierdut în razboaie în care iubirea în vers se preface…”

Si daca lumea a fost creata prin Cuvânt, ca „replica” a Tacerii absolute si Cuvântul divin a fost întrupat, atunci este de necontestat valoarea acestor poeme: „O, Glorie celor ce stiu sa taca, fericiti cei ce stiu bezna inimii bete, sub povara nuntirii, iata-ma-s, ca un martir fara cer, fara sete…”

Borna importanta în creatia lui Theodor Rapan, Evanghelia Tacerii – Solilocvii, trece prin toate volumele de pâna acum (13) ale autorului, pâna la cristalizarea si la esentializarea expresiei lirice.

Poetul se detaseaza de propriul model din mottouri, reflectând asupra temelor marcante – natura, dragostea, destinul, geniul, patriotismul – asociate cu motive literare vegetale, acvatice, cosmice, muzicale, visul, jertfa, carpe diem, fortuna labilis, etc.

În aceste, denumite de mine, autoreflexe, se suprapun doua planuri poetice: unul de echilibru, rezultat din contemplarea detasata, rece, a Universului: „În Câmpie,pustiul hotarelor mute, nori de-ntristare ascund toti guzganii. Numai catargeleinimii – anii – se-aduna-ntre aripi mereu…” si altul, al trairii pasionale, al arderii vitaliste: „Visul tarânii Tacere ramâna, sunet pur între abscisele uitarii, jugul tandru al desperecherii cum sa-l îndur? E un cântec ce nu se aude, fara sa vreau vorbele-mi rasar la fereastra, de pe buzele necuprinsului, iata, ma zboara o pasare-albastra…”

Lingvistic, remarcam frecventa cuvintelor polisemantice si a sensurilor conotative, recurenta unor cuvinte/sintagme-cheie (laitmotivul, reluarea, titlul care sugereaza tema, dominanta afectiva), enunturi eliptice, prezenta unor elemente paratextuale si metatextuale, etc.

Armonia vizeaza acordul perfect al unitatilor compozitionale care alcatuiesc poemele si se realizeaza prin echilibrul partilor/secventelor, prin fluenta discursiva, prin coerenta stilistica.

Marcile textuale care apar cel mai adesea sunt: principiul simetriei în structurarea textului (paralelism sintactic, circularitate, laitmotiv etc.), prezenta unor constructii sintactice recurente, a unor toposuri, dar si cadenta, ritmul, rima.

Stilistic, observam prezenta simbolurilor multisemnificative, a imaginilor artistice neconventionale. Figurile de stil sunt cele mai importante mijloace de expresie, dar finalitatile estetice sunt realizate si prin procedee artistice de constructie si de semnificatie, prin elemente ale viziunii artistice.

Cu tonul uneori sobru, detasat, poetul cauta însingurarea, tristetea, alteori, patetic, se daruie total!

Dionisiacul este sublimat în apolinic, seninatatea si înaltul însotesc aspiratia spre liniste, spre Tacere, ca stare de voluptate a descoperirii sinelui.

„Tacerile” Poetului sunt însotite în drumul lor catre cititor de 175 de desene, semnate de Damian Petrescu, genial grafist si pictor român, traitor de multa vreme în Franta. Cale de sase carti, inimile celor doi au batut la unison: „Inima mea în inima lui se oglindeste, sufletul lui, în sufletul meu tinereste. De atunci eu nu ma mai grabesc, asfixia luminii sufletul mi-apasa, ca un fluture în Marsilia Tacerea ma tradeaza, catranul bucuriei pe pagini se lasa…”

În totala consonanta cu poemele aparute pâna acum, a realizat, cu o rara maiestrie, copertele si ilustratiile însotitoare – adevarate opere grafice – peste 550, la numar!

Frumosul din Arta este, în fapt, Frumosul din Omul Damian Petrescu, nemurit în creatia Poetului de fata! Si invers!

Evangheliilelirice, concluzionez, alcatuiesc un ciclu unitar prin tematica, atitudine poetica si modalitati artistice. Ele au ca tema conditia creatorului surprins în diferite ipostaze si sunt construite pe principiul opozitiei dintre real si ideal.

Evanghelia Tacerii – Solilocvii este o carte rara în literatura româna si universala, despre trairea intensa a sentimentului „rostirii nerostitului.”

Aici aflam marile teme ale creatiei (din cele 13 volume editate pâna în prezent), nu ca o suma a universului rapanian, ci ca o suprapunere si simultaneitate a unui ritm circular, a relatiei Poetului cu opera sa.

Limbajul metaforic, sintaxa poetica novatoare, intelectualismul expresiei, specificul prozodic, mentionat înca din titluri, confera poemelor o sonoritate aparte, de incantatie magica.

Din aceste motive, fie si numai pe baza argumentelor consemnate mai sus, Theodor Rapan este, în egala masura si în acelasi timp, un creator distinct al Poeziei Tacerii si al inovatiei stilistice, prin conferirea caracterului sacru Limbii Române!

În final, citându-l pe Poet, ma-ncumet: „Si tu, suflet al meu,/ cum de staitolanit la soare într-un balansoar de-ntuneric,/ cu cearcanele priviriiîntoarse din noapte!/ Ah, mâinile orbului nu stiu sa culeaga Tacerea!/ Aflati-ma!”

Cartea ne asteapta, Cititorule, sa ne purificam în universul ei de Logos si prin Tacerea-catharsis, caci poemele sale sunt un adevarat „purgatoriu spiritual” al Clipei! Al trecerii si retrecerii noastre!

Sa ascultam, asadar, glasul Tacerii, caci numai asa vom sti cât pretuieste!

 Prof. dr. Nicoleta MILEA

 

SOARELE DIN PRIMA ZI SI DAN PURIC

On By nelursIn Culture, Essays, literature, poetryLeave a comment

Carmen COMAN-MUSAT

 

Soarele din prima zi –

 

poeziile lui Tagore, prezentate de Dan Puric, cartea cea mai vânduta a editurii Cununi de stele la Gaudeamus 2011

.

La Gaudeamus 2011, editura Cununi de stele a lansat volumul „Soarele din prima zi, primele poezii ale lui Rabindranath Tagore” traduse în româna dupa originalul bengalez si nu dintr-o limba europeana, traducerea fiind realizata de Amita Bhose. Invitatul, Dan Puric – actor, regizor si scriitor precum Tagore si militant pentru independenta sufletului poporului, precum profetul Indiei – „nu a venit sa vorbeasca despre Tagore ci si-a marturisit marea dragoste pentru sufletul larg care ne-a cuprins pe toti”. Am asistat timp de o ora cum valurile de trecatori îsi opreau unduirea si se asezau pe trepte, fascinate de puterea cuvântului. A fost, într-adevar, o marturisire de dragoste. Pentru traducatoare, în primul rând, Amita Bhose, pe care Dan Puric a zarit-o cu multi ani în urma la Botosani, la zilele Eminescu: „Am vazut o umbra meditativa din alta lume, o picatura a omului profund venit în lumea asta. Parca transporta cu ea toata cultura Indiei si tot sufletul românesc de care se îndragostise. Peste ani si ani am vazut, am citit ce efort colosal a facut Amita Bhose din pretuirea si dragostea pentru Eminescu. E un destin aproape jertfit pe altarul culturii, e nepereche în aceasta dragoste pe care a avut-o fata de Tagore si de Eminescu.”

O marturisire de dragoste pentru martirii neamului, cei ce au murit în închisorile românesti, pentru alte mari suflete nepereche – Eminescu, Nicolae Steinhardt, Sergiu Al-George, cei ce, prin fiecare por ar fiintei lor, au ales libertatea. Caci, citându-l pe Tagore, Dan Puric ne-a reamintit ca „libertatea omului nu consta în faptul ca da într-o parte suferinta, cauta sa se eschiveze. Libertatea omului si forta lui si lectia lui constau în faptul ca ia suferinta si si-o face drum si poteca spre calea desavârsirii.” Tagore a simtit, când a venit în România anului 1926, ca „ne învecinam sufleteste”. O învecinare resimtita si de Sergiu Al-George si de Amita Bhose, prima traducatoare a lui în Asia, traitoare în România din dragoste pentru opera eminesciana si pentru poporul român.

Într-adevar, Dan Puric nu a vorbit despre Tagore. Nu a prezentat un om, o carte ci ne-a luat de mâna, cald, cu dragoste, pentru a ne conduce spre „Soarele din prima zi”. Cel din sufletele noastre, întru credinta si libertatea spiritului.

***

Ce va ramâne?

(poezie din volumul Soarele din prima zi)

Ce va ramâne din tot ce am scris?

O, stiu bine, valul necurmat al Timpului

Zi de zi va cauta sa întoarca

Creatia mea în neant.

Doar în Sinele meu sunt încrezator;

din aceasta cupa am baut zi si noapte

nectarul nesecatuit al universului.

Clipa de clipa

Rost si-a aflat aici iubirea.

Durerea n-a supus

praful n-a înabusit

arta sa.

Stiu, când voi parasi

terenul de joaca al lumii,

sta-vor crângurile martori

în toate anotimpurile înflorite

iubirii ce purtasem acestui univers.

Numai aceasta iubire e adevarata,

e tot ce mi-a daruit viata.

Când va sosi vremea sa-mi iau ramas bun,

acest adevar nu se va ofili

el va nega Moartea.

28 noiembrie 1940

***

Fragment din prefata „Soarelui din prima zi”

Amita Bhose: „Poet, filosof, romancier, eseist, estetician, dramaturg, actor, regizor, cântaret, muzician, coregraf, pedagog si pictor, Rabindranath Tagore a dat lumii tot ce este frumos în lume. Bogata sa activitate de peste 60 de ani n-a fost decât o sinteza a marilor valori culturale si spirituale ale lumii, imaginatia sa n-a lasat nici un domeniu de arta neexplorat, gândirea sa a cuprins cele mai înalte idei si cea mai subtila sensibilitate a sufletului omenesc. Viata pamânteana i-a fost mai draga decât orice imagine a unei lumi închipuite, lumea cealalta; însasi imaginea mortii i s-a prezentat sub un aspect tot atât de frumos si calm.

Complexitatea creatiei si a personalitatii lui Rabindranath Tagore a depasit pe intelectualii occidentului. Nestiind cum s-o explice, necunoscând nici o categorie în care sa poata încadra aceasta minte geniala, criticii apuseni au gasit un singur termen de caracterizare: poet mistic. Mesajul filosofiei Upanisadelor si cel al umanismului buddhist, recreate de acest artist savant, s-au pierdut în lumea codificata a Europei; poetul Indiei a ramas un mister adorat.

În acea perioada, o tara dintr-un colt rasaritean al Europei începea sa-si scuture lanturile opresiunilor multiseculare si cauta o noua semnificatie a vietii. Mesajul indian al adevarului, transpus în creatia poetului sau national, Mihai Eminescu, i se parea, poate, prielnic dezvoltarii sale spirituale în continuare. Cultura bogata si sufletul duios al acestui popor, poporul român, s-au exprimat tot prin Eminescu, a carui minte a fost atât de atotcuprinzatoare ca aceea a lui Tagore.

Crescut într-un climat cultural asemanator, accesul poporului român la operele lui Tagore a fost mai usor decât al altor popoare si, de aceea, marele scriitor si filosof a stârnit un ecou mai statornic în aceasta tara.”

***

„Soarele din prima zi”, de Rabindranath Tagore, a aparut la editura Cununi de stele, în traducerea Amitei Bhose, singura traducatoare a poetului din limba lui materna, bengali, în limba româna. Volumul reuneste poezii, facsimile de manuscris, o poezie în limba bengali, fotografii inedite ale poetului si a fost lansat la Gaudeamus 2011, pe 25 noiembrie, ora 17:00, de catre actorul si regizorul Dan Puric. La editura Cununi de stele, în traducerea Amitei Bhose au mai aparut volumele Scrisori rupte, Dragostea încurca, dragostea descurca, semnate R. Tagore.

Carmen MUSAT-COMAN

director Cununi de stele

office@edituracununidestele.ro

www.edituracununidestele.ro

Bucuresti, decembrie 2011

Lupta Alchimica a MAGULUI ZALMOXIAN, cu…ARHEOPTERIXUL din om…

On By nelursIn Culture, literature, poetryLeave a comment

Adrian Botez

Lupta Alchimica a MAGULUI ZALMOXIAN, cu…ARHEOPTERIXUL din om:

ELEGII DIN ERA ARHEOPTERIX

de ION PACHIA-TATOMIRESCU – Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011


 Paradoxistul creator al salmilor („P”-ul Celest ocultat!) si vajnic teoretician al traco-zalmoxianismului mioritic, Ion Pachia-Tatomirescu, este un poet „de rasa”. Da, poetii autentici formeaza o rasa terestra aparte – exista si se manifesta altfel si superior, fata de ceilalti locuitori ai planetei Terra.

Spre exemplu, noul volum (din cele aproape 20) de poeme, Elegii din Era Arheopterix, dovedeste ca Poetul îsi poate depasi limba, pentru un limbaj care, daca i-ai crede pe unii, este „specializat”: limbajul poetic. Ei bine, Ion Pachia Tatomirescu „vorbeste poezie” ca un MAG-DEMIURG întru LOGOS (nu doar în sensul ca-si „permite” jocuri demiurgice-creatii-inovatii de Cuvinte – unele paradoxal-mirabile: „În urma cu câteva secunde/s-a nascut verbul a (se) pesteriza” – cf. A (se) pesteriza) – nu ca „specialist”, ci ca Homo Poeticus (sunt sigur ca Ion Pachia-Tatomirescu face parte din rasa atlanteenilor, despre care, cu mare desfatare de Duh, face vorbire parintele antroposofiei, Rudolf Steiner!): adica, „vorbeste poezie” – asa cum respira. Poezia din Cuibarul „Stelei Polare”, Poezie Mistic-Sopotita, din Ouale Androginice ale Valurilor Temporal-Atemporale, Emergent-Imerse…, Poezia de sub Ouale Brâncusiene Palingenetic-Zalmoxiene („Coloana a Credintei fara Sfârsit”), ale Clostii cu pui de Aur… – spre Laptele-Lumina, al Caii Drepte-DAO/”Galaxie” – Poezie ca „Râu al Privighetorii Orfice” (cf. Într-o priveliste cu alt curcubeu). ”Sprinteioara viespe” alecsandrina (cf. Despre o neliniste în jocul de-a galaxia…) este tocmai simbolul palingeneziei tracico-orfice (tinzând, fulgerator, catre „stadiul Brahman”!), al metamorfozei sacre (ba chiar al metanoiei!), prin depasirea conditiei umane, spre cea divina: la Alecsandri, „mreana” imersa (cu vointa mistica!) vrea (si face eforturi de Duh!) sa (se) transgreseze în „viespea” Emergent-Celesta, Angelic-Zburatoare (de fapt, în primul rând, vehement-„impulsionanta” spre ZBOR…!)! Catre Raiul-Privire Revelatorie (de „Tata-Cer/Tinerete-fara-Batrânete-si-Viata-fara-de-Moarte”)-Re-Îndumnezeitoare (cf. Raiul meu cât o sprânceana, cât o pleoapa…), de dupa Plânsul (lustrant-soteriologic!) din „pestera-Biserica”: „Plâng în pântecul-pestera:/pestera rasuna ca biserica din Voronet,/ca zidurile celui mai pur albastru-de-cer,/ca ochii Soarelui-Mos” (cf. idem). Catre Trupul de Albina Divina, Fiu/Fiica a Soarelui/Dumnezeu („sa-ti pictez câte-un univers/în fiecare hexagon/al fagurelui-trup” – cf. În fiecare hexagon al fagurelui-trup…) – Hexagonul-Litera VAU fiind „simbolul Dragostei si Numarul Antagonismului si al Libertatii; Unirea; Munca; Saptamâna Creatiei” (cf. Eliphas Levi, Chei majore si Pantaclul lui Solomon).

Ion Pachia-Tatomirescu nu se poate stabili existential, în cosmos, decât printr-un etern „colocviu poetic” – discutând întru disputa cu toate ale lumii. Evident, într-un volum de „dispute poetice” care (daca ne-am lua dupa titlurile celor 7 parti-7 zile biblico-demiurgice, prin care vesnic nemultumitul demiurg re-creeeaza, vesnic, lumea, ca-ntr-un caleidoscop al infinitelor variante imaginabile poetic: Ars poetica, Elegiile elementului Aer, Elegiile elementului Apa, Elegiile elementului Foc, Elegiile elementului Lemn – element strict autohton! – , Elegiile elementului Pamânt, Elegii din Era Arheopterix) par a recapitula („elegiac”… – vom vedea, mai jos, de ce…!) cosmosul, în vederea unei re-creatii, din noi temelii manolice – Poetul intra în disputa demiurgica, în primul rând, cu…rânduiala-Logos-ul! Cu modul existential la care au „retrogradat” (de 20-22 de ani încoace, mai cu seama!) oamenii – „colegii” sai terestri. Deveniti „anti-eminescieni/anti-pelasgo-daci”, deci pervertiti întru Anti-Patrie/Anti-Logos Divin – nichitstanescienii „oameni-fanta” – „galactici mancurti”, „hiene-vârcolaci” trebuie anatemizati, descântati de/întru…vidul mitic/vidul de Anti-Logos (adica, nimiciti prin propria-le pornire distructiv-demoniaca, întoarsa împotriva-le, precum bumerangul) – sub conditia refacerii „ROST-ului”, ca Logos-Limba („gura” – de rai, ori de iad! – de Om-Hristic, ori de „om-fanta”…! – „Noua cometa strabate vidul/izbindu-se de cerul/Gurii de Rai/si de cerul gurii noastre/(…)pentru imperioasa autostrada/a libertatii absolute/dintre Yin si Yang” – cf. Cometa glontuitoare de vid si de ceruri ale gurilor…), Logos-semnificatie, Logos-Directie a Evolutiei Spirituale, Logos-Rânduiala Sacra-Cosmica (întru re-demiurgie sanatoasa!): „Eminescu i-a vazut adeseori/pe-acei oameni-fanta,/alcatuiti din antimaterie/(…) Însa, de douazeci de ani,/pe acesti oameni-fanta,/pe acesti galactici mancurti, eu îi vad si ca hiene-vârcolaci,/Sfârtecând exact Luna-Patrie,/Ce-i Sfânta Limba Pelasgo-Daca/una si-aceeasi cu Sfânta Limba Valaha,/fara întrerupere…/Si tot fara întrerupere, anatemizez/toti mancurtii din Patrie,/înfasor toti oamenii-fanta/într-al blestemului navod,/cu verb înspicat-raspicat:/Rostiti-va si rostuiti-va,/voi, vârcolaci-fanta,/voi, vârcolaci-mancurti,/duce-ti-va-nvârtindu-va, roindu-va,/pe toate-ncretiturile Genunii, desigur,/nu în preajma Daciei mele de Luna Plina:/nu-mi amenintati Lumina-Patrie,/ca ma-nfurii/si va fac mitul tandari…!” (cf. Rosteste-te, vârcolac…!).

Lumea lui Ion Pachia-Tatomirescu este una Pelasgo-Dacica, luând fiinta pe Axa („banatenita”!) a Kogaionului/Cogaionului („Ce alba e apa asta cereasca, minunos croita/în rochii albe de mirese, spre-a ninge/în sfânta parte – dinspre Cogaion – a Banatului”- cf. Ninge spre Cogaion…) – o lume care a luat fiinta din „colocviul” cvasi-amical dintre Vid si…AVID (Fartat-Ne-Fartat) – initial, forma existential-umana a Pasarii-Înger al Cunoasterii Divino-Umane Supreme! Vidul, pentru a putea dialoga-„demiurgi”, dimpreuna cu Avidul, are nevoie (se „formalizeaza”…acceptabil!) de ameliorarea Principial-Cosmo-Feminina-YIN – „Doamna Zâna”…: „Ti-am intrat în dialog/ca sa nu ma crezi olog…/Ti-am adus un scorpion/(ce-i la doamna în poseta)/sa-l atârni de-alba-ti manseta/pe-o absenta de buton…!” (cf. Dialogul învidarii de pe malul oximoronului).

Din pacate, Vidul s-a implicat demiurgico-social mai mult decât îi permiteau „clauzele tratatului cosmic”, cu Avidul – tentând chiar sa corupa esenta Avidului, înjosind-o (dinspre Duhul Cunoasterii Divino-Umane!), pâna la vulgara…lacomie! „Iisus Hristos a facut Constelatia Lirei:/cât este <<dreptul de autor>>,/domnule Prim-Ministru-al-Coasei…?” (evident ca, aici, nu se fac, neaparat, referiri personale, ci categoriale!) – cf. Despre o neliniste a „dreptului de autor”… În asa fel încât Starea Angelic-Cunoscatoare, Poezia, intra sub zodia exasperarii (iar Poetul nu mai poate ramâne, în aceasta dezbinare a eonilor – „Poetul de Serviciu al Natiunii Valahe” – cf. Poetul nu e mânatarca de vid, printre constelatii… – …adica, Paznicul Copacului Cosmic cu Radacinile Rasturnate, Paznicul Radacinilor Celeste ale Lumii/FIINTARII!), din pricina blocajului ei cosmic (o stare de „baltire” a sinelui, în curs de dezagregare – devenit anti-specular, care nu se mai oglindeste, în propria-i Creatie!), la nivelul comunicarii purificatoare (ca dinamica isihast-revelatorie a Sinelui, dar si a Sinei noiciene): „Ce rost are/sa mai scrii Poezie/daca oceanele nu citesc?/ Ce rost are/sa mai scrii Poezie/daca îngerii nu citesc? (…)/Si ce rost are/sa mai scrii Poezie/daca Ea, Însasi,/nu se mai citeste?” (cf. Ce rost are…daca stelele nu citesc…). E nevoie, „avida” (în sensul profund gnoseologic!), în cosmos si, deci, în Logos – de o „revolutie” a Duhului, contra lacomiei „legea cohortei de omizi/pe frunze de dud”: „Ba, are rost o noua revolutie (…)/are rost o noua cibernetica/ a Verbului/(…) daca totul înainteaza/dupa legea cohortei de omizi/pe frunze de dud” (cf. Ba, are rost…).

Arheopterixul, conform tratatelor, este „pasare fosila, cu caractere intermediare, între reptile si pasari, descoperita în jurasicul din Germania” – dar, pentru „atlanteanul” Ion Pachia-Tatomirescu, cel cu Verbul care „calca tantos/pâna ajunge la marginea ninsa” (adica, pâna la Lumina Alba, Atotintegratoare cromatico-existential, a Paradisului Atemporal, deci, Anti-Dinamico-Exterior, intrând în starea isihast-interiorizata: „de unde înainteaza prudent,/pe partea de argint-viu,/carosabila, logosabila/ si verbos-abila/a hârtiei” (cf. Verbul calca tantos…) – transgresând, apoi, si colocviul-disputa „logos-abila”, si viziunea, în Tacerea Ritmica a Poemului/Logos Unic!), „arheopterixul” a devenit, din pacate, OMUL – dar ca simbol al Caderii în Istorie, al Haosului! – iar nu vitruvian simbol al Cosmosului/Orânduielii: „Când cartile bisericilor/sunt pline de sânge, Doamne,/(…) cineva ne scrie istoria,/sunt sigur,/în Cartea-Haos” – cf. Un psalm în fata Cartii-Haos. Omul este/a devenit ipostaza degradata, pâna la reptila, a fostei Pasari Angelice! Nu este exclusiv vina Omului ca nu mai este „capodopera divina”, ci si a unei mistice catastrofe, probabil „musamalizata” acolo, în Cerurile „Sinei”: „Pentru toate cele scrise de noi/în Cartea-Haos,/pentru toate cele zise/împotriva Haosului din sinea mirabila,/ nu trebuie sa vii, Doamne, spre mine,/cu levierul-steag/în mâna-ti dreapta” (cf. idem). Cu alte cuvinte, „ridicarea-retrezirea” (sugerata de… „levier”!) Duhului uman trebuie sa se faca nu „cu anasâna” divina, nu prin interventie divina autoritar-cezarica – ci prin constientizarea Autenticului Sine, chiar de catre Om!

De data aceasta, se trimite (rezonabil!) la referenti umano-terestro-anti-poetici (alesi, însa, TOT categorial!): „Nasule, de ce Muma-Aerului/te-ai apucat tocmai astazi/sa-mi strici sarbatoarea pe stil vechi (n.mea: zalmoxiano-hristic!)/clonând pasarea Arheopterix,/reptilo-zburatoarea aceea,/frumoasa ca Nina Cassian/ce zbura proletcultist/din Casa Scânteii în Padurea Baneasa” (cf. Clona). Pentru ca numele Celui Rau trebuie pronuntat, CU ORICE RISC, în orice ritual de exorcizare-descântare – pentru Restaurarea Cântecului Orfico-Soteriologic!

…Mai este posibila întoarcerea la „sanatatea Lumii”, negarea Genunii (Vidul Extrapolat-Proliferat-Vinovat), întru Gradina Hesperidelor, Gradina cu Mere-Astri-de-Aur? Da, prin Revelatia Logos-ului Divin, prin restaurarea Logos-ului Demiurgico-Divin/Poezia CA FORTA DE RE-ARMONIZARE/ÎNSANATOSIRE DE DUH A LUMII (voiculescian, de jos în sus, de la „moruni”, catre „nori de egrete”: „pot sa intru în somnul real,/nu-n somnul din imn,/caci poemul meu porneste/pe vaile Genunii si le-albeste/în toate punctele cardinale ale fiintei,/mai mult, ori mai putin pudrata,/sau fardata cosmic,/în armoniile gamei celeste-a izvoarelor,/în sinesteziile/ deltelor fundamentale/cu valatuci de moruni,/cu nori de egrete,/ori cu tezaure de flacari,/pentru merele de aur…” (cf. În somnul real, nu-n somnul din imn…).

Restaurarea Lumii Armonice, a Cosmosului-Logos, se face sub semnul „ELEGIAC”, autosacrificial-hristic, alchimic, al LEBEDEI („Lebada [hermafrodita]simbolizeaza forta Poetului si a Poeziei” – cf. Victor Magnien – Misterele de la Eleusis; „cereasca atotputernicie, element al dragostei si al uniunii” – cf. Novalis, dar si la Goethe: „Unda însasi peste unde,/Luneca spre locul sfânt”; emblema alchimica a Mercurului Auto-Sacrificial: centru mistic si unire a contrariilor – apa-foc -, unde se regaseste valoarea sa arhetipala de androgin: „ea cânta dumnezeieste pentru sine si pentru lume – Divina sibi canit et orbi – pentru ca Mercurul, harazit mortii si descompunerii, îsi transmite sufletul catre trupul launtric, iesit dintr-un metal imperfect, inert si descompus” – cf. Basil Valentin, Les clefs de la Philosophie, Ed. Minuit, Paris, 1956, p. 152). Iata de ce cartea „de hârtie” a lui Ion Pachia Tatomirescu are sapte carti alchimice într-însa – ELEMENTELE fiind cinci (LEMNUL este Crucea Lui Hristos/”Suportul” In-Suportabil al ZBORULUI/ÎMBRATISARE A COSMOSULUI, ÎNTR-O NOUA ERA FIINTIALA!!!), iar Ars poetica/Duhul POETIC este chiar Duhul Lui Hristos/UNITATEA – adica, Cel care re-uneste ELEMENTELE disparate – re-construind, alchimic, Lumea-Cosmos ARMONIC!

…Ne oprim cu sugestiile de lectura – aici. Nu am citit, în ultimii ani, o mai convingatoare pledoarie pentru Logos-ul Alchimico-Poetic, adica pentru Restaurarea Paradisului, prin Poezie. Numai un Maestru, precum Ion Pachia-Tatomirescu (si nu multi sunt ca el!), putea crea o astfel de Carte a Cartilor. Dar si MAGNUM OPUS.

Alchimie provine din arabul al-kimiya sau al-khimiya, care e compus din articolul al ?i cuvântul grec khymeia (??????) care înseamna a topi , a lipi, a împreuna – iar Magnum Opus/Opus Alchemicum contine SAPTE procedure (se justifica, astfel, mathematic, structura cartii lui Ion Pachia-Tatomirescu!), necesare obtinerii “Mântuirii Duhului Umano-Divin”, a “Pietrei Filosofale” (…sunt patru operatiuni si trei faze: patru operatiuni – putrefactie, calcinare, distilare, sublimare – si trei faze: solve, coagula, unitas…).

Sau, cum spunea un Poet-Alchimist al Frantei secolului al XIX-lea, despre aceasta “elegiaca” DURERE a FIRII – întru restaurarea Lumii, prin Iubire-Unire întru Duh ARMONIC: “Iubirea-ne isca-va o noua armonie, / O nimfa, cu durerea-mi unita pe vecie…”

…Numai prin Alchimia Poetica, Supreama Re-Armonizare a Duhului/Logos-ului Lumii, ne poate veni Salvarea/Mântuirea. Nu prin revolutii ale glodului uman – si cu atât mai putin prin ceea ce tine de acumularea glodului-Prakrti…Numai Tentatia/NOSTALGIA/ELEGIA Meree catre PURUSHA/SPIRITUL/DUHUL – vindeca omenia din om!

Si nu veti afla un „tribun” mai convingator, întru demonstrarea acestei teorii, decât Ion Pachia-Tatomirescu – cel despre care însusi Romulus Vulcanescu afirma: „Combate teoria abisala a „spatiului ondulatoriu“deal-valea lui Lucian Blaga, înlocuind-o cuteoria semantismului sincretic a spatiului spiritual zigzagat, creasta de munte – abis – creasta de munte”.

Da, mereu, din Genune, “Nostalgia Paradisului”! – Nostalgia/ELEGIA despre/catre “CREASTA MUNTELUI AXIAL AL LUMII”-MERU/Vârful Duhului”-SINEA DIVINA, ca LOGOS DIVIN – pentru a ne elibera de ambiguitatea “arheopterixa”, de “Era Arheopterix”: din “eu”, în “noi” – si din “noi”, în EL!

***

Nota Redactiei:

Foto 1– Ion Pachia-Tatomirescu ; Foto 2– Adrian Botez; Foto 3 – Ion Pachia-Tatomirescu

 

SEBESUL DE SUS – mit „Onkel Mitica” durchs Land der Erinnerungen –

On By nelursIn Culture, Essays, literatureLeave a comment

Octavian D. Curpas

Übersetzung aus dem Rumänischen von Gabriela Calutiu Sonnenberg

Januar 2012

 

Motto:

„Ich glaube wir sind aus Sehnsucht geboren. Daher verfolgt uns überall dieses erhabene Gefühl, ein Leben lang. Ich bin auf dem Dorf geboren, dort wo auch die Ewigkeit ihre Wurzeln hat. Aus diesem Grund bin ich keineswegs verlegen.”

                                                                             Aurel I. Borgovan – „Sehnsucht nach dem Heimatdorf”

 

63 Exiljahre haben es nicht geschafft, die Erinnerung an das Heimatdorf Sebesul de Sus (Sebesch gelesen) aus dem Gedächnis von Dumitru Sinu zu löschen. Es ist schließlich der Ort in der Umgebung von Hermannstadt in dem er seine Wurzeln hat. Trotz seiner weltweiten Reisen und zahlreichen Begegnungen mit allerhand Menschen strahlt sein Gesicht in unverwechselbarer Freude sobald die Mitbewohner aus Sebes in irgendeinem Gespräch erwähnt werden. Obwohl er schon im Jahre 1948 seine Heimat verließ um sein Glück in der großen weiten Welt zu suchen, hortete er sorgfältig all seine Erinnerungen aus der Zeit davor. Diese befinden sich entweder in seinem Gedächtnis, oder in zahlreichen Heften, akkurat handschriftlich festgehalten und sortiert. Wenn man ihn darum bittet lässt er jederzeit gern die Vergangenheit Revue passieren.

Das Dorf von gestern, die Erinnerungen von heute

Zum Thema Heimatdorf habe ich mich mit „Onkel Mitica” lange Zeit unterhalten. Jedes Mal wenn das Dorf ins Gespräch kam, tauchten neue Erinnerungen auf. Seine Fähigkeit sich bis ins kleinste Detail an Sachen zu erinnern, die vor so viel Zeit passiert sind grenzt an ein Wunder.

Im Herbst 1948 entzog sich Dumitru Sinu zum ersten Mal der Feldarbeit und überließ den Dorfbewohnern das Einbringen der Ernte, indem er die Heimat verließ. Bis heute kann er sich noch ganz genau an jedes einzelne Familienmitglied erinnern, sei es auch noch so klein oder entfernt verwandt. Mit Zufriedenheit registriert er auch, dass seine Tochter, die jetzt in Frankreich lebt, genauso wie er selbst das Heimatdorf ins Herz geschlossen hat. “Es macht mich glücklich zu wissen dass Sandra mein Elternhaus zurück gekauft hat und, nachdem sie es renovieren ließ, zusammen mit ihrer Familie die Ferien dort verbringt. Für sie ist es viel einfacher; schließlich leben sie viel näher dran.”

In Sebesul de Sus gab es keine Siebenbürger Sachsen und auch keine Ungarn. Die Härte des Lebens am Fuße der Karpaten hielt viele davon ab, sich in der Gegend niederzulassen. Nichtdestotrotz weist die Bauart der Häuser einen gewissen Einfluss des deutschen architektonischen Stils auf. In Talmesch (rumänisch Talmaciu) – ein naheliegender, größerer Ort – gab es jede Menge Sachsen. Für einige hatte Onkel Mitica´s Vater ein paar Häuser errichtet. Zusammen mit seinem Bruder, Ion Sinu hatte er auch das Kulturheim im eigenen Dorf gebaut. Die Dachziegel kamen aus der kleinen Ziegelfabrik, die von seinem Großvater mütterlichereits, Ion Stanila, genannt Der Ziegler, betrieben wurde.

Onkel Niculita, der väterliche Großvater war genau das Gegenteil seines mütterlichen Opas: weise und großzügig schenkte er allen Leuten seine Achtung und half gern vielen Mittbürgern in Not. „Sogar die Sachsen hoben ihren Hut vor ihm”. Onkel Niculita´s Ehefrau kam aus Talmesch, eine geborene Ritivoi. Sie stammte aus derselben Familie wie Ion Ritivoi, der, laut Mitica, wahrscheinlich der fleißigste Mensch der Welt war. Auch dieser hatte einige Jahre im Ausland verbracht um Geld für seine Familie zu verdienen, kehrte jedoch irgendwann zurück. Die Familie Ritovoi besaß ein besonders großes Haus in Talmesch, welches später nationalisiert und in ein Schulinternat umgewandelt wurde.

Um dieselbe Zeit war Sebesul de Sus eine selbständige Gemeinde, geführt von einem Bürgermeister, der als Birau bezeichnet wurde; sein Stellvertretender war ein Pristav, heute würde man Vize dazu sagen. Für die ungestörte nächtliche Ruhe sorgte ein Boactar, wärend die Wache über die Felder von einem Vornic übernommen wurde. Der Pârgar war zuständig für die Überbringung der Nachrichten; er übte sein Metier mit Hilfe einer Trommel, aus dessen Schläge jeder Versammlung auf dem Dorfplatz voraus gingen. Für die Niederkunft, zum Zähne ziehen und um Krankheiten zu besprechen gab es die Hebamme (rumänisch Moasa). Man verfügte sogar über einen eigenen Purcar (Schweinezüchter) und einen Caprar, der auf die Ziegen aufpasste (Capra heißt auf rumänisch Ziege)!

Der Bürgermeister war der führende „Haushälter” im Dorf. Onkel Mitica Sinu erwähnte einen Ioan Manduc, der das Amt des Bürgermeisters 30 Jahre lang ausgeübt haben soll. Er war einer der meistgeachteten Bürgermeister der Gegend. Mit tadellosem Organisationstalent hatte er eine Menge Wissen von den siebenbürger Sachsen übernommen und konnte die Dorfbewohner wunderbar motivieren. „Er schämte sich nicht zuzugeben, dass er die Kunst des Haushaltens bei den Sachsen gelernt hatte” – erzählt der 56 jährige Marius Traian Dumitru aus Hermannstadt, Manduc´s Enkel.

Der gemeinschaftliche Boden wurde mit Hingabe und Ernsthaftigkeit sorgfältig verwaltet. Alle lebten in Frieden miteinander und bearbeiteten gemeinsam den kargen Boden, unter nicht gerade günstigen klimatischen Bedingungen. Sie züchteten Vieh, aber sie waren auch gute Handwerker. Die Varnita (rum. Var bedeutet Kalk) erzeugte den nötigen Kalk für die Wände und Maurerarbeiten. Dazu verfügten sie noch über die bereits erwähnte Ziegelfabrik des Großvaters, dann das Mahlwerk (rum. Piua), dessen Aufgabe sowohl das Getreidemahlen wie auch die Ölgewinnung war. In der Wachswerkstatt wurde Bienenwachs geschmolzen und zu Kerzen verarbeitet. Das steinerne Mühlrad diente der Erzeugung von Essig und Apfelsaft. Auf ewig den alten Traditionen des Hermannstädter Randgebiets getreu, fehlte es ihnen an nichts Überlebenswichtigem!

Nachdem die Kommunisten die Staatsmacht an sich gerissen hatten, galt der Ort nicht mehr als eigenständige Gemeinde; er wurde als einfaches Dorf in die benachbarte Gemeinde Racovita eingegliedert. Nun hatten die Sebeser keinen eigenen Bürgermeister mehr und mussten für jedes klitzekleine Verwaltungspapier einen Ausflug in der Nachbarschaft auf sich nehmen.

Die Bewohner dieser zwei Dörfer – Sebes und Racovita – hatten ohnehin kein gutes Verhältnis miteinander. Schon seit ungewisser Zeit herrschte dicke Luft, angeblich aufgrund einiger Taten der Racoviceni, die jedoch im Laufe der Jahre von Allen vergessen wurden. Laut Onkel Mitica „waren die Racoviceni für uns so etwas wie die Russen für die Rumänen. Sie kamen, holzten den Wald ab, nahmen die Steine aus dem Flussbett und fuhren dann wieder weg!”

Da gibt es noch eine alte Geschichte, an die sich Onkel Mitica erinnert. Opa Niculita hatte ihm von einer Frau erzählt, die die Ohrläppchen ihrer Tochter durchbohren ließ, um ihr Ohrringe anzustecken. Üblicherweise zog man einen seidenen Faden durch die Löcher, um zu verhindern dass diese sich wieder schlossen; man hing auch einen kleinen Wachsklumpen daran, um sie zu beschweren. Da aber die genannte Frau gerade in diesem Augenblick kein Wachs zur Hand hatte, nahm sie einfach ein Stück Polenta. Die Racoviceni dachten sich ein spöttisches Lied dazu aus, sehr zum Leidwesen der Sebeseni : Iese Buha din coliba / Cu cercei de mamaliga… („Kriecht die Eule aus dem Nestchen/ Mit Polenta an den Läppchen…”). In Sachen Humor ist der Folklore unübertroffen! Ob fröhlich oder traurig, für ein Gedicht waren sich den Leute nie zu schade.

Wann immer er mit dem Dorfleben anfängt, streut Onkel Mitica eine bunte Mischung lokaler Sprüche und ehemaliger Redewendungen ins Gespräch ein. Auch die Bräuche und Traditionen kommen nicht zu kurz. Als wahre Speicher unserer spirituellen Identität werden sie wohl von keinem von uns jemals vergessen werden.

Volksfeste und -bräuche aus Sebesul de Sus

Als begeisterte Anhänger volkstümlicher Bräuche, die in dieser Gegend Rumäniens durchaus verbreitet waren, hielten die Bewohner von Sebesul de Sus große Stücke auf das kulturelle Erbe ihrer Vorfahren. Möglicherweise trug auch die Abgeschiedenheit dieses schwer auffindbaren Ortes, verborgen im Schoße des majestätischen Berges Suru (der Schimmel), zur Erhaltung genannter Traditionen bei. Wie dem auch sei, Anfang des zwanzigsten Jahrhunderts war das Pflegen bestimmter Bräuche und Feste nach einem ganz bestimmten Muster eine Sselbstverständlichkeit.

Wenngleich auch heute einige dieser Gepflogenheiten am Leben erhalten werden, die Pracht und Schönheit jener guten alten Zeiten, als Dumitru Sinu noch ein Kind war ist nicht mehr im gleichen Maße vorhanden. Im Alter von 85 Jahren erinnert er sich noch mit großer Freude an die Volks- und Religionsfeste des damaligen Sebes. Jedes einzelne davon wird von ihm vorgetragen, als ob er aus einem Buch vorlese. Das ganze lebendige Treiben erwacht geradezu bildlich vor seinen Augen.

Palmsonntag

„Unter Leitung unseres Popen (sein Name war Tatu), seiner Gattin, und unseres Lehrers Stoia bildeten wir Kinder am Palmsonntag eine Prozession. In den Händen zarte Ruten, aus Trauerweide geschnitten, gingen wir zum Dorfeingang; der Pope und der Lehrer führten die Kolonne an, die Frau des Popen kam hinterher. Wir sangen: Sehet, die wärmenden Tage/ folgen dem eisigen Sturm./ Die Sonne des Palsonntags komme/ der Palmsonntag strahle darum./ Die Lerchen erfüllen den Himmel/ und Jesus mit seinem Gefolge/ bringt Liebe und Sanftmut vorbei./ Durch sein Gewand auf dem Boden/ den wahren Weg kündigt er an. Am frühen Morgen des Palmsonntags, um 6 Uhr, ging Popa Tatu in die Kirche und richtete an die heilige Maria ein eigens dafür gedachtes Gebet um die Vergebung aller Sünden der Dorfbewohner zu erreichen. Nach der heiligen Messe nahm jeder eine heilige Weidenrute mit nach Hause. Es galt als Vorschrift, dass man am Palmsonntag unter anderen auch Fisch zu Mittag essen musste.

Vor Ostern, während der heiligen Fastenzeit, gab es bestimmte Regeln, die beachtet werden mussten: gleich bei der Beichte brachte man zwei oder vier Eier mit (besonders ältere Leute und Frauen taten das). In der Woche zwischen Palmsonntag und Ostern sammelte sich das ganze Dorf täglich in der Kirche, jeder musste in die Beichte gehen und jeder bekam die heilige Weihe. Die Karwoche, war als Reinigungswoche der Ordnung gewidmet. Ähnlich einer schönen Frau, putzte sich die Kirche heraus und schmückte sich mit den schönsten Kleidern, um Ostern entgegen zu schauen. Dasselbe galt für jedes einzelne Haus im Dorf. Am Gründonnerstag wurde die heilige Messe der 12 Evangelien abgehalten. Speziell am Karfreitag war das Fasten extrem streng. Auf diese Weise, innerlich und äußerlich gereinigt, erwartete die Sebeser das Fest der Wiedergeburt.

Das heilige Osterfest

Wer einmal die Nacht der Wiedergeburt in Sebes erlebt hat, konnte das niemals vergessen: schon außerhalb des Dorfes vernahm man das Glockenläuten und das rhythmische, rituelle Schlagen der Toaca (eine Art Holzbrett, ein Aufruf zur Aufmerksamkeit). Mit donnernder Stimme rief der Pope: Ihr Herren, öffnet die Tore des Himmels und lasset Seine Heilige Hoheit eintreten! Gefolgt von Kommt und nehmt Euch das Licht! Nachdem er den Altar erreichte, wand er sich zur Gemeinde: Freut Euch alle, die Ihr gefastet habt und auch die, die es nicht haben! Dann ging jeder mit seinem Kelch nach vorne, nahm sich vom heiligen, im Wein getränktes Wafer etwas mit, deckte es mit einem sauberen, handbestickten Tuch ab und trug es nach Hause…

Währenddessen sangen der Chor und die Gemeinde Christus ist aufgewacht! Onkel Mitica erinnert sich an ein paar unglaublich schöne Stimmen aus seinem Dorf, die von Vasile Nicula oder die des Vasile Badila.

Der Frühling brachte immer das Fest des Heiligen Gheorghe mit sich. Da sammelten sich die noch ledigen Söhne des Dorfes und flochten Kronen aus Tannenzweigen. Diese hängten sie an die Tore der Häuser, wo Mädchen wohnten, die gerade mit dem Schulabschluss fertig waren. Dies war ein Zeichen: sie planten, am Abend nochmal vorbeizukommen, um die Mädchen mit Wasser zu bespritzen (verspricht Reichtum im Leben).

Es folgten die Pfingsten. Zu dieser Gelegenheit hielt man im Anschluss an die übliche Sonntagsmesse eine zusätzliche Predigt. Darin bat man um eine heile Rückkehr der Hirten und Schafsherden aus den Bergen. Zwischen Ostern und Pfingsten feierte man das Fest des Maßes. Hiermit verabschiedete man sich feierlich von den Schafherden, die von nun an zu den Almen in den Bergen getrieben wurden. Auch wurde mit jedem Schafbesitzer die genaue Menge an Milch abgemessen, die ihm weiterhin im Herbst zustehen würde. Die Berge und die ganzen Täler der Umgebung hallten, wenn der große Tisch festlich gedeckt war und die anmutigen Tänzer eifrig ihre Schritte vorführten! „Wie könnte man nur so etwas jemals vergessen?”, fragt mich Onkel Mitica und lächelt.

Weihnachten

„Zu Weihnachten waren wir Kinder und Jugendliche die glücklichsten von Allen”, erzählt Dumitru Sinu. Am Weihnachtsabend versammelten wir uns am Dorfeingang und übten schon die Weihnachtslieder. Diejenigen, die im unteren Teil des Dorfes wohnten, übernachteten bei Gheorghe oder bei Dumitru. Die „Mittleren” quartierten sich bei Vasile oder Aurel ein, und die aus dem oberen Teil bei Bucurenciu. Pro Haus sammelten sich etwa zehn bis fünfzehn Kinder.

Um vier Uhr in der Früh, am Weihnachtstag, band jeder seine Stofftasche an einem Stock, schulterte sie und ging aus dem Haus, um an den Türen der Dorfbewohner die Geburt Christi anzukündigen. Jeder tat sein Bestes und sang nach Kräften Deine Geburt, Jesus Christ oder Heilige Maria, Du Unbefleckte, denn wir wussten dass die Mühe sich lohnen würde: man gab uns Äpfel – genannt Roscove (die Rötlichen), Birnen und Nüsse,

2-3 Stück Würfelzucker, Trockenobst. Manch einer gab uns sogar 2-3 Heller. Wir wussten, dass es sich sowohl bei Toma Tomitii, wie auch bei den Maniocs nicht lohnte vorbeizuschauen, denn entweder hielten sie ihre Tore verschlossen, oder gaben uns bloß ein Stück Kohle.

Wenn wir mit Singen fertig waren, ging einer von uns ins Haus und grüßte artig. Sobald alle Häuser aus unserm „Revier“ fertig abgeklappert waren, machten wir uns auf dem Weg nach Hause. Du hättest uns sehen sollen, wie wir beim Geschenke auspacken jubelten! Außer uns vor Freude steckten wir die ganze Familie an; die freute sich mit, sozusagen über unsere Freude.”

Ähnlich wie vielerorts in Siebenbürgen (rumänisch Transilvania) gingen am Weihnachtsabend die heiratsfähigen Jugendlichen von Tür zu Tür und sangen ihre Weihnachtslieder. Die Gastgeber bereiteten für sie ein geflochtenes Rosinenbrot, geräucherte Würste und Katenschinken vor. Manchmal gaben sie ihnen auch Geld. Wenn Mädchen im Haus wohnten spielte die Musik ein paar Tanzlieder extra dazu und man blieb halt ein bisschen länger. Die üblichsten Weihnachtslieder waren der Viflaimul und der Irod.

Die Jugendbande traf sich in den Weihnachtstagen in einem der größeren Häuser, aß und trank von den geschenkten Vorräten und feierte mit Gesang und Tanz die ganze Zeit über. Oft wurde die Nacht zum Tage gemacht. Die Gruppe wurde von einem eigenen Birau und Pristav geführt, die für die Organisation zuständig waren. Der Wein kam aus der Târnave Gegend (auf Deutsch Scharosch), die Lebensmittel aus dem Dorf. Die Mädchen bereiteten das Essen vor. So konnten die Jungen beobachten, welche von den Mädels sich am besten als Braut eignete. Jeder junge Mann hatte drei Holzspieße mit seinem Namen drauf. Einer davon war für Schnaps, der andere für Wein und der dritte für Bier. Mit Strichen auf den Spießen hielt man die Rechnung fest. Erst später, zum Heiligen Johann bezahlten sie für den Verzehr…

„Die Weihnachtsstimmung, die einmalige Atmosphäre die um diese Zeit das Dorf Sebesul de Sus umgab, all diese Bräuche und Traditionen, alleine der Geruch nach Sarmale (Krautwickel), Räucher- oder Leberwurst, sowie die Aromen des hausgebackenen Kuchens, all dies sind Sachen die ich niemals vergessen werde“ – erzählt Onkel Mitica.

Er hat mir noch vieles über das Dorf mitgeteilt, doch ich bin sicher, dass es noch jede Menge Dinge gibt, die erwähnenswert wären. Er weckte bei mir die Neugier. Ich begann mich für Sebesul de Sus zu interessieren und hoffte auf eine Begegnung mit dem rumänischen Dorf von heute, mitten im dritten Millennium. Mich reizte der Vergleich mit Onkel Mitica´s Erinnerungen. Dumitru Sinu schien ein seltener Zeitgenosse aus dem letzten Jahrhundert zu sein, dessen Spuren ich unbedingt erkunden musste.

Sebesul de Sus heute – mitten im Sommer 2011

Ich konnte der Versuchung nicht widerstehen, das Dorf Sebesul de Sus näher kennenzulernen. Die Reise in Mitica Sinu´s Heimatdorf blieb keineswegs ein Traum von mir, wenngleich ich nicht persönlich dahin reisen konnte, sondern ein befreundeter Reporter. Es war der Sommer 2011.

Sebesul de Sus ist nicht nur ein ruhiger Ort auf Erden, sondern auch ein äußerst gastfreundlicher. Im reinsten Sinne ist es ein typisch rumänisches Dorf, seit Ewigkeiten lediglich von Rumänen bewohnt. Es gab hier praktisch keine Einflüsse von außen, keinerlei Wirkung anderer Kulturen und Volksgruppen, die in Siebenbürgen durchaus zu Hause sind (insbesondere Deutsche, Ungaren, Szekler).

Ende des Zweiten Weltkrieges gab es eine große Auswanderungswelle, die auch diesem Ort einen beträchtlichen Bevölkerungsschwund bescherte. Über ein Viertel der Dorfbewohner verließ das Land. Die Daheimgebliebenen verstanden es gut, die über Generationen vermittelte Lebensart weiter zu pflegen. Die Schönheit und Natürlichkeit des Lebens am Fuße des mächtigen Berges Suru wurde wie selbstverständlich geschätzt und erhalten, trotz aller wirtschaftlichen, sozialen und politischen Widrigkeiten, die Rumänien wie ein Fluch immer wieder heimsuchten. Sie überstanden die Nationalisierung, die Kollektivierung und die Genossenschaften. In den letzten 21 Jahren erlebten sie eine Form des Kapitalismus, die in Rumänien seltsame Blüten trägt, „ein Hurdu-Burdu-Kapitalismus“, wie Iustina Cercel – eine verschmitzte Nachbarin – das Ganze spöttisch bezeichnet.

Zwischen Friedhof, wo das Dorf beginnt und dem anderen Ende leben 312 Familien; dazu gesellen sich weitere 38, die am Wald zu Hause sind und etwa 20-25 Zigeunerfamilien, die ihre Häuser auf gekauften Grundstücken gebaut haben. Diese führen ihr eigenes, ungestörtes Leben und mischen sich nicht in den Angelegenheiten anderer Dorfbewohner ein. Hauptsächlich beschäftigen sie sich mit Waldfrüchte- und Pilze sammeln, sowie mit dem Holvertrieb.

Am oberen Ende des Dorfes, im Tal der Hebamme wurden einige moderne Villen errichtet. Nahe am Waldrand gelegen, in einer traumhaften Naturkulisse, dienen sie vielen reicheren Stadtleuten als Wochenendhäuser. Anwälte, Ärzte und Geschäftsleute fanden hier ein ruhiges Fleckchen Erde, vor den gezackten Gipfel der anmutigen Fogarascher Berge.

Das Dorf verfügt über Wasser- und Gasleitungen, aber hier und da stehen in den Höfen immer noch die alten Brunnen. Sebesul de Sus ist eine beliebte Adresse für Ferien auf dem Bauernhof (Agrotourismus).

Sogar die Europäische Union hat einige der Projekte finanziell unterstützt. Insbesondere die neue Zugangsstraße, die das Dorf mit der Nationalstraße verbindet entspricht den höchsten europäischen Standards. Es besteht Hoffnung, dass die Erneuerung der Infrastruktur weiterhin andauern wird, dank EU-Unterstützung. Allerdings handelt es sich hierbei um einen sehr langwierigen und kostspieligen Prozess.

Sieben private Läden dienen der Versorgung vor Ort mit wichtigen Lebensmitteln. Dazu ein Motel, eine Terrasse und ein Restaurant. Es gibt sogar eine Nachtbar, die von den jüngeren Bewohnern gern angenommen wird.

Das Kulturheim, neulich renoviert, weist immer noch Spuren des Baustils seines Erbauers, Ion Tiglaru’, Onkel Mitica Sinu´s Großvater; das Dach ist mit Ziegeln aus seiner Manufaktur bedeckt.

Ein Großteil der heutigen Sebeser übt einen handwerklichen Beruf aus. Sie sind entweder Maler, Maurer oder Konstrukteure und führen somit die Tradition Ihrer Vorfahren weiter. Indem sie durch Ihre Arbeit Respekt und Achtung vor guten Leistungen und vor den anderen Menschen beweisen, bleiben sie der Tradition treu. Viele züchten auch Vieh; man kann in den Höfen Schafe, Ziegen, Pferde und Kühe erspähen. Von den früheren Ziegel-, und Ölbetrieben, sowie von der alten Mühle ist leider nichts mehr übrig. Auch die damit verbundenen Handwerke sind leider längst ausgestorben.

Viele Jugendliche arbeiten im Ausland, aber sie kehren zurück und bauen schöne Häuser, beziehungsweise renovieren die alten Gebäude. Lediglich diejenigen, die nach dem Zweiten Weltkrieg die Heimat verlassen haben sind nicht mehr zurückgekommen. Ab und zu besuchen sie noch das Dorf, doch das Wiedersehen reißt alte Wunden auf. Die Schmerzen, die ihnen durch den Kommunismus zugefügt wurden, können sie nie mehr vergessen.

Im kommenden Jahre steht ein besonders wichtiges Fest an: alle Bewohner des Dorfes, auch die die nicht mehr da wohnen, sind auf dem „Treff aller Dorfsöhnen“ eingeladen. Sandra, Onkel Mitica´s Tochter wird mit Sicherheit teilnehmen! Jährlich besucht sie das Eltern- und Großelternhaus. Obwohl sie selbst zu hundert Prozent Franzosen sind, lieben ihre Kinder die Schönheit dieses Ortes und die offene Art seiner Einwohner. Ihre Mutter hat es geschafft, ihnen die Liebe zur Heimat Ihres Großvaters erfolgreich zu vermitteln.

Im Laufe des Jahres 2011, noch vor dem sommerlichen Fest des Heiligen Ilie wurden in Sebesul de Sus zehn Paare vermählt. Mit einem statistisch ermittelten Wert von elfeinhalb Hochzeiten im Jahr kann sich der Ort als jung bezeichnen. Die Sebeser blicken zu Recht mit Optimismus in die Zukunft, denn das ist für rumänische Verhältnisse viel. Das Dorf verfügt über Kindergarten und Grundschule. Ab der fünften Klasse werden die Kinder per Schulbus ins den Nachbarort Racovita gefahren.

Die orthodoxe Kirche, die etwa 1000 Personen fasst, wurde neulich renoviert. Der Pope hütet Das Goldbuch, wo man die Namen aller Beteiligten an den Renovierungsarbeiten vermerkt hat. Auch Onkel Mitica Sinu ist mit einem recht großen Geldbetrag eingetragen: er hat die Innenmalereien finanziert.

Es gibt auch eine Monographie über das Dorf; der Autor, Dumitru Stanila ist der Vater der Professorin Luciana Stanila, eine Dorfstochter, die außerordentlich hohe akademische Ehren genießt. Sie ist Doktorin der Medizin und lehrt an der Medizin- und Pharmazieuniversität Iuliu Hatieganu in Klausenburg (Cluj-Napoca). Aufgewachsen ist sie in dem Haus gegenüber von Onkel Mitica´s Elternhaus und ist, genauso wie er, eine begeisterte Unterstützerin. Mit der Familie Sinu verbindet sie eine langjährige Freundschaft. Ihr Elternhaus wird von einer ärmeren Familie bewohnt.

Die meisten Dorfbewohner, speziell die Älteren können sich gut an die Familie Sinu erinnern. Von den vier Brüdern lebt keiner mehr in Sebes: Iosif (genannt Sâvu) wohnt in Hermannstadt (Sibiu) und Onkel Mitica in den Vereinten Staaten. Die Brüder Ion und Nicolae sind beide verstorben. Nur noch einige fernere Verwandte sind in Sebesul de Sus weiter ansässig.

Wer mehr über Onkel Mitica´s Familie erfahren möchte, setzt sich in Verbindung mit dem ältesten Dorfbewohner, Vasile Ionascu, ehemaliger Kirchenschreiber (rum. Crâsnic),. Im hohen Alter von 96 Jahren lebt er zusammen mit seiner jüngeren Frau, einer 86-jährigen. Natürlich erinneren sich beide an Ihre Jugend und an die Sinu´s! Onkel Niculita und Tetea Tiglaru’, sowie Onkel Mitica und seine Brüder gehörten damals zum Gesamtbild des Dorfes. Beide hoffen auf ein Wiedersehen mit Dumitru und Sâvu (Iosif) Sinu auf der großen Versammlung im nächsten Jahr!

Vasile kriegt zwei Renten: eine von der Kirche und eine als Kriegsveteran. Seiner Meinung nach war alles immer gut; auch unter den Kommunisten und auch jetzt. Er hat mit dem Leben seinen Frieden geschlossen, ist weise und zufrieden geworden. Im Krieg hat er gekämpft und war vom Reichtum der damaligen Ukraine geradezu verblüfft, als dort die Hilfe aus Amerika antraf. Die rumänischen Kampfeinheiten waren den Deutschen auf der Spur und folgten ihnen weiter. So überquerte Vasile das Tatra-Gebirge und erreichte die Tschechoslowakei. Als der Krieg zu Ende ging, kehrte er zu Fuß nach Hause zurück… Die Geschichte seiner Heimkehr hört sich an wie eine endlose Geschichte voller Qualen. Ein Wunder, dass er dieses hohe Alter noch erreicht hat!

Fräulein Iustina Cercel ist eine quirlige, sehr schlaue Bewohnerin des Dorfes. Als ehemalige Buchfhalterin der Kooperative im nahe liegenden Ort Avrig (Freck) erhält sie heute, mit 76 Jahren eine angemessene Rente. Doch sie widmet sich auch dem Haushalt, hält zwei Ziegen und ein Pferd, arbeitet auf dem Feld und genießt am meisten das Heumachen im Sommer. Zusammen mit ihrem Bruder, Rusalim, bewohnt sie ein Haus aus dem Jahre 1935, gebaut in sächsischem Stil, das früher mal eine Bäckerei war. Beide erinnern sich gern an Onkel Mitica.

In Sebesul de Sus stehen viele Häuser verschlossen und verriegelt, denn ihre Besitzer sind im Ausland. Einige sind leer, mit den ganzen Erinnerungen darin gehortet. Sie warten auf ihre Herren, wer weiß wie lange…Andere werden noch von irgendeinem Familienmitglied bewohnt. Es sind Menschen, die älteren Menschen, die ihren Kindern nicht ins Ausland folgen wollten. Sie lassen sich nicht entwurzeln.

So geht es auch der Mutter von Ian Radu, einer der Sebeser, die sich wie viele Andere in Detroit, Michigan niedergelassen hat. Ligia Podorean, aus Spanien und Dumitru Capatâna aus den Vereinten Staaten haben vor kurzem das Dorf besucht und versprachen Hilfe bei den Vorbereitungen für das Fest im Jahre 2012.

Die Höfe sind in Sebesul de Sus generell groß. Sie bestehen meist aus zwei Gebäuden, dazwischen ein großes Tor, welches sich zum Innenhof öffnet. Die Höhe des Torbogens und die Breite der großzügig geschnittenen Höfe erlauben den Eintritt und das Wenden eines Pferde- oder Bullengespanns. Ganz hinten, am Ende des Hofes befinden sich die Scheunen, Ställe, Schuppen und der Garten.

Nicht weit weg vom Dorf befindet sich der Wasserfall Chiisoara, die Badestelle schlechthin, ein Ort an der mit Sicherheit auch Onkel Mitica als Kind gespielt hat. In zwei Kilometer Entfernung vom Dorfeingang findet man die Eisenbahnhaltestelle Sebesul de Sus. Gleich dahinten fliesst der Alt (rum. Olt) und gleich 500 Meter weiter befindet sich einer der neuesten und modernsten Wasserkraftwerke des Landes. So ungefähr sieht es in und um Sebesul de Sus im Sommer 2011 aus…

Wenn es um seinen Heimatort geht, spricht Mitica Sinu viel vom einzigen Bruder der noch am Leben ist, Iosif.

Wer Kirchen baut, errichtet Herzburgen – Iosif Sinu

Iosif Sinu wurde am 4.Juni 1923 in Sebesul de Sus geboren. Er ist das dritte Kind der Familie Sinu, drei Jahre älter als Onkel Mitica. Abgesehen von ihm ist er der einzige, der noch lebt. Er wohnt in Sibiu und führt dort ein ruhiges Leben, umgeben von seinen geliebten Erinnerungen. Auf sein erfülltes Leben ist er sehr stolz und erinnert sich gerne an all die Bauten, die er gekonnt und voller Freude errichtet hat.

Schon als Jugendlicher erlernte er den Maurerberuf, ein traditionelles Handwerk aus seinem Heimatdorf. Als geachteter Häuserbauer war sein Vater damals im gesamten Hermannstädter Rundgebiet sehr angesehen, bekannt und beliebt. Sogar die Sachsen, die bekanntlich ihr Süppchen eher allein kochen, hatten ihn gerne und respektierten ihn. Schade dass er in einem absurden Unfall, im Alter von gerade mal 75 Jahren, sein Leben verlor – erzählte mir Iosif Sinu neulich in einem Telefongespräch. Er hätte ruhig weiter leben können. Es passierte während seiner Rückkehr vom Viehmarkt, aus Freck. Als das Gespann plötzlich vor einem Hindernis anhielt, fiel er Kopfüber aus dem Wagen; ein Rad fuhr genau über seinen Hals. Vergeblich versuchte seine verzweifelte Frau ihn wiederzubeleben. Er hatte im Himmel einen Termin…

Mann kann getrost sagen, dass der Sohn das Handwerk seines Vaters in Ehre weitergetragen hat. Sein Leben lang übte er es weiter aus, mit sichtbarem Erfolg. Nachdem er sein Studium als Konstrukteur abgeschlossen hatte, wurde ihm oft die Bauaufsicht für viele wichtige Großprojekte im Hermannstädter Raum übertragen. Eines seiner Meisterwerke – denn Iosif Sinu hat Dinge gebaut, die diese Bezeichnung durchaus verdienen – ist das berühmte Kloster Sâmbata de Sus, eines der schönsten Bauten seiner Art im Komitat Fogarasch (rum. Tara Fagarasului). Dazu gesellen sich zwei Kirchen in Heltau (rum. Cisnadie), eine andere in Stolzenburg (rum. Slimnic) und die Kathedrale in der Gheorghe Dima-Straße von Hermannstadt – allesamt Kunstwerke, die ohne seine Erfahrung und sein Talent niemals so entstanden wären. Mit allem was er in seinem Leben erreicht hat ist er zufrieden. Er verbringt sein Lebensabend in liebevoller Umgebung, stolz auf seine kostbaren Erinnerungen zurückblickend.

Geheiratet hatte er natürlich auch. Seine Frau, Arthemiza, die Tochter des Anwalts Vasile Chivu, war ein herzliches Mädchen mit tadelloser Erziehung, aufgewachsen in intellektueller Tradition (Ihre Mutter war Lehrerin). Durch die Ankunft der zwei Kinder Gabriel und Corina wurde ihr Glück als Ehepaar vervollständigt. Sie starb am 13. Oktober 1995. Arthemiza hatte eine Schwester, Daniela, die in Großnikopel (rum . Turnu Magurele) als Ärztin praktizierte.

Die zwei Kinder von Iosif und Arthemiza sind nach Deutschland gegangen; beide sind Ärzte und wohnen in Frankfurt. Gabriel ist Anästhesist – sagt Iosif Sinu – verheiratet; seine Frau übt den gleichen Beruf wie er aus. Corina, meine Tochter, ist Zahnärztin. Ihr Mann, ein Siebenbürger Sachse ist Ingenieur. Ich erfahre von Iosif Sinu, dass im Moment der Auswanderung seiner Kinder, deren Onkel, Mitica in Paris wohnte. Für den Anfang sind sie zu ihm nach Frankreich gezogen. Doch es gab Schwierigkeiten bei der Anerkennung Ihres Abiturs. Demzufolge entschieden sie sich, weiter nach Deutschland zu ziehen. Dort studierten sie Medizin. Meine Tochter, Corina verdankt Ihr Medizinstudium ihrem Onkel, Mitica – sagt Iosif Sinu. Er ist derjenige, der Ihre Schritte in diese Richtung leitete.

Zusammen mit Iosif Sinu unternahm ich eine Reise durch die Familiengeschichte… Bei ihm, wie auch bei seinem Bruder, fand ich dieselbe Hochachtung für Eltern und Großeltern, allen voraus das Bild ihres Vaters, dessen Ehrlichkeit, Begabung und Zuneigung die Söhne tief geprägt hat. Dann die Großeltern, damals allerseits geachtet und bekannt, eine Erinnerung wie ein kostbarer Talisman, tief in ihren Herzen verborgen. Im Gespräch mit Onkel Iosif erfuhr ich auch wie Tiglaru’, der Großvater mutterseits, seinen Beruf als Ziegelmacher in Russland während des Krieges erlernte. Dort wurde er in die Einzelheiten dieses Handwerks eingeweiht und so konnte er nach der Rückkehr in senem Heimatort eine eigene Fabrik gründen. Er war ein wohlhabender Mann, allerdings etwas streng, beendet Iosif Sinu die kurze Schilderung seiner Familie.

Im Laufe meiner zahlreichen Gespräche mit Dumitru Sinu durchblätterten wir eine Menge schriftlicher Anmerkungen über Sebesul de Sus und seine Einwohner. Alles findet sich darin wieder. Es schien mir schier unmöglich dermaßen viele Informationen in einem einzigen Menschenleben aufzuschreiben, sorgfältig zu sortieren und ordentlich abzuheften, je nach Thema, Bereich und zeitlichem Rahmen. Als ob er meine Gedanken lesen könnte, begann er über seine Schlaflosigkeit zu erzählen…

„Schon als Kind konnte ich nicht schlafen!”

„Pro Nacht schlief ich immer nur ganz wenig. Diese Eigenart zieht sich unverändert durch mein ganzes Leben. Möglicherweise handelt es sich um eine Krankheit, obgleich ich eigentlich noch nie richtig krank gewesen bin. Sogar die Krätze, die alle Kinder im Schulinternat befallen hatte, machte vor mir halt! Meine Sicht, meine Zähne, mein Gehör, all das ist mit mir alt geworden… Noch heute weiß ich, wie ich damals für mich und für meine Brüder die Nachtlager im Schuppen auf Heu vorbereitete. Wie schnell waren alle eingeschlafen! Nachdem sie kurz miteinander sprachen –wir vermissten unsere früh verstorbene Mutter sehr – schlummerten sie davon. Ich konnte nicht! Mich quälte der Gedanke an Mutti, die Erinnerung war ganz frisch, obwohl ich sie eigentlich nicht viel gekannt habe. Dann stand ich auf und ging nach draußen. Wenn der Himmel klar war, zählte ich die Sterne. Bei 20 blieb ich stehen; weiterzählen konnte ich noch nicht, also sagte ich „noch eins“ und „noch eins“ und „noch eins“… In meiner Vorstellung war meine Mutter bei den Sternen und blickte auf mich herunter.”

Weise und liebevoll, besorgt um die Schlaflosigkeit seines jüngsten Sohnes riet ihm sein Vater jeden Abend vorm Einschlafen, ein Kreuz auf seinem Kissen anzudeuten… Das Kind gehorchte folgsam und, statt zu beten, rezitierte es dazu: „Kreuz im Himmel, Kreuz auf Erden, Kreuz an der Stelle wo ich schlafe”… Herrgott nochmal, bete anständig! – erwiderte sein Vater und ärgerte sich über Opa Niculita, der seinem Sohn solchen Unsinn beigebracht hatte. Der Kleine fügte hinzu „Lieber Gott, verzeih all die Sünden von Mutter Eva, Mutter Ana und von meiner Schwester“… Der Vater wiederum sprach „Vater Unser, gib´ uns Gesundheit!“ und Mitica ergänzte: „den Rindern, dem Pferd, dem Büffel, den Schweinen, den Hühnern, den Katzen…”, bis sein Vater es satt hatte und den Bengel ins Bett schickte: „Schlaf dich aus, du Kleintaugenichts! Nicht einmal das Gebet kriegst du richtig hin!

Später, nachdem er diese Schlaflosigkeit mit sich in die weite Welt trug fand Dumitru Sinu auch ein Gegenmittel, indem er sich einfach in der faszinierende Welt der Bücher zurückzog. Er las enorm viele Bücher und nutzte die extra freie Zeit um seine eigenen Erinnerungen niederzuschreiben. Seine Ehefrau, Nicole gestand, dass er dreißig Mal in der Nacht das Licht anknipste und etwa sieben Stunden pro Tag mit Lesen verbrachte. Auf diese Weise gelang es ihm, eine beeindruckende Menge an Notizen und Anmerkungen zu sammeln, Hefte voller Gedanken und Erinnerungen.

„Auch ein blindes Huhn findet mal ein Korn!”

Seine älteren Brüder nannten ihn ständig der Kleine, der Ungeschickte, Flitzer, der Schlaflose. Manchmal übertrieben sie und behaupteten er sei so viel Wert wie eine gefrorene Zwiebel, oder er wüsste nicht mal wie man die Bullen führt, und schon gar nicht wie man sie reitet. Natürlich war er darüber verärgert.

Das spornte ihn später an sich selbst und den Anderen zu beweisen, dass er gar nicht so unbegabt war. Als erwachsener Mann zeigte er, dass er durchaus in der Lage war, seine Ziele zu erreichen: ein erfülltes Leben, glücklich und zufrieden mit seinem eigenen Weg.

Zwar hat er nicht studiert, denn die Zeiten und seine materiellen Möglichkeiten waren damals ungünstig. Doch er ergänzte seine mittlere Reife aus einem Hermannstädter Lyceum durch eine Menge Lektionen aus der Schule des Lebens. Als Autodidakt lernte er aus den Erfahrungen anderer und umgab sich mit wertvollen, gebildeten Menschen, mit denen er gut mithielt. Die Anhäufung von Allgemeinwissen und seine natürliche Neugier trugen zum Formen seines Charakters bei und machten aus ihm einen Menschen von beneidenswertem Bildungsgrad. Doch all das wäre nichts wert ohne seine stete Bemühung, vor allem als rechtschaffener Mensch durchs Leben zu gehen.

Ohne Aufforderung schenkte er vielen Bedürftigen Hilfe und Unterstützung; seine Großzügigkeit ist sowohl im Familienkreis wie auch Dorf bekannt. Sein Lohn kam vom lieben Gott!

Nachdem er jahrelang in Frankreich, Kanada und den USA hart gearbeitet hatte, konnte er sich schließlich den Traum seines Lebens erfüllen. Er ist jetzt stolzer Besitzer dreier Hotels in Amerika: eines in Long Beach, California, das andere in Reno, Nevada und schließlich eines in Phoenix, Arizona. Das letzte trägt den Namen CORONADO. Rückwerts gelesen heißt das auf rumänisch so gut wie Oh, Ja, Glück ( O, DA, NOROC)!

Mitica Sinu gibt zu, dass er eine Menge seines Erfolges dem Zufall verdankt, doch: „Auch ein blindes Huhn findet mal ein Korn!” bemerkt er verschmitzt. Er kann es nicht lassen, die lustigen Redewendungen, die aus seinem früheren Leben inmitten der damaligen Dorfgemeinschaft stammen, immer wieder zu benutzen…

Seit wann waren sie nicht mehr in Sebesul de Sus? – fragte ich Onkel Mitica. “Es sind schon zehn Jahre vergangen, seitdem ich 2001 das Dorf besuchte”, antwortete er mir. Und welche Gefühle er beim Betreten des Dorfes, nach so vielen Jahren, hatte?

”Sie kamen mir alle so fremd vor, und ich war ihnen genauso fremd. Es war nicht mehr das Rumänien von früher…”

 

Octavian D. Curpas

Phoenix, Arizona

„…SI ACUM, CE FACEM?”

On By nelursIn Culture, literatureLeave a comment

prof. dr. Adrian Botez

…În drama americana, din 1972, „Candidatul”, Robert Redford, jucând în rolul candidatului pentru functia de senator în statul California (McKay) – dupa o campanie de o demagogie stupida si parca anume facuta pentru oligofreni – câstiga alegerile. Ei bine, momentul final al filmului îl surprinde pe, atunci, tânarul Redford/McKay, într-o stare de panica morala si de confuzie morala totala – în asa hal, încât îl convoaca (într-un closet, întâi…) pe seful sau de campanie, smulgându-l dintre hienele oribile ale „jurnalistilor profesionisti” (vânatorii de senzatii tari si de cadavre cât mai multe si cât mai…”cadavre”! – daca, în lume, nu se moare pe capete – atunci ei, „profesionistii hoiturilor” si „apologetii defecarii [i]morale”, mor de foame!!!) – pentru a-i pune o întrebare stupefianta: „Si acum, ce facem?”

…Cu câteva secvente înainte, într-un vagon de lux, un membru al staff-ului lui McKay, absorbit fiind nu de ce binefaceri, anume, vor revarsa „democratii” proaspat câstigatori, asupra votantilor californieni – Doamne, fereste! – ci de preocuparile unui dejun copios; acest „staff-ist” gasea ca întrebarea cea mai grea e, în momentul acela, alta (si o si pune, în fata unei mese supraîncarcate cu toate bunatatile…”senatoriale”!): „Acum, ia spuneti drept: în definitiv, pâinea asta intermediara A CUI ESTE?”

…Da, McKay-ii lumii (daca vor mai fi existând…) reusesc sa mai aiba momente de panica benefica… – …în schimb, liota de lingai si dulai si haitele de hiene, care fojgaie în jurul lor – sunt infinit mai imperturbabile: pentru ele, câstigul sau pierderea unei natiuni, printr-un senator ori presedinte prost ales – NU CONTEAZA! Nimeni nu se gândeste, ba nici macar nu e vreo sansa minima sa-i treaca, întâmplator, prin dovleac, gândul panicat: „Si acum, ce facem?”

Cum, adica, „ce facem?” Oricum, ei/ele (haitele atotdevoratoare!) îsi vor lua halca de prada, de la gloatele prostite, hipnotizate prin mass media (gloate aflate într-un delir permanent controlat si stimulat artificial)! Daca nu de la „cazutul” candidat, atunci, de la urmatorii…Deocamdata, ei trebuie sa se fereasca de înjosirea …”intermediara” – pe care s-o plaseze, cronic-persuasiv, democratico-demagogic! – …eventual, primului fraier întâlnit „pe drum”: „În definitiv, pâinea asta intermediara A CUI ESTE?”

…Asa se va întâmpla în orice „democratie” iudeo-masonica „moderna” – deci, si în aceea dâmboviteano-valaha, cea a alegerilor din 2012. Ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda?! Ce mi-e PDL-ul, ce mi-e USL-ul sau… Partidul Poporului – „cosul de voturi basiste”… (cu toate ca nuante, chiar apasate, înca se mai pastreaza, în climatul politicii României contemporane: „pedeleii” sunt selectionati cu atentie, dintre mutantii genetici: trebuie sa aiba inteligenta minima si nesimtire maxima…PENTRU TOTDEAUNA! – … SI SA-SI TRANSMITA „GENELE” …ODRASLELOR!)?! Toti se intereseaza de „pâinea intermediara” – nu cumva sa le fie repartizata, din greseala, drept…cozonacul, atât de avântato-râvnitor vânat! Dar, spre deosebire de imaginatul „candidat” californian, buimacit de momentul de revelatie a responsabilitatilor enorme, care-l împovareaza pe un autentic (potential) conducator („Si acum, ce facem?”) – ai nostri „ca brazii” n-au nicio dilema: sa puna ei mâna pe putere, he-heeei!!! – …ca, dupa aia, s-or gasi ciolane, tune-fulgere-trasneasca! – chiar si cu pretul genocidului asupra poporului pe care, în mod „normal” (dar ce mai este/înseamna, azi, „normalitate”?!) – ar trebui sa-l guverneze cu multa chibzuinta, bun-simt, competenta si responsabilitate, întru ecourile Contractului social rousseau-ist…!!!

…Ti-ai gasit, în vremurile „pedeleilor”! De unde atâta chibzuinta, la niste cimpanzei precum „prim-balerinul” televizionistic Edmond Talmacean? – … de unde bun-simt la o matracuca, precum madam Sorina Placinta (ce-si „educa” baiatul si-l si lauda, în consecinta, la TV, pentru ca urineaza pe troite – …si, pentru sporirea distractiei sale personale, îi calca pe oameni, ziua-‘namiaza mare, cu masina, repetat, precum …compresorul, în calitate, probabil, de…”furnizor oficial de cadavre”!)? De unde atâta competenta la, sa zicem, un Igas „branconierul”, sau la Ialomitianu-Finantistul MACELAR (care merge „pe mâna” lui Isarescu-Bilderberg si pe a FMI-ului înrobitor! – fara nici cea mai mica… „strabatere” de constiinta! – …de fapt, „pedeleul” de aia se si numeste „pedeleu”: el este un produs special al laboratoarelor iudeo-masonice – un produs „frankenstein-ian”: aparent uman, dar obtinut prin extirparea constiintei, cu toate „neajunsurile” ei adiacente: bun-simt, politete, responsabilitate etc. etc.) – …sau, la nivel judeteano-vrâncean, la Florin Micu Iliescu („directorul” de la Cultura si Patrimoniu!!!), cel care urmeaza, cu sfintenie, linia „kelemenhunoriana”, de a nu se acorda sponsorizari cartilor scriitorilor români „nealiniati” politic – …si, daca, totusi, întocmeste contracte de sponsorizare, o face precum ar folosi… closetul: se sterge cu ele la… „pardon”! – mizând pe faptul ca (mai ales azi!) nu prea au oamenii (si intelectualii, mai cu seama!), nici bani, nici vreme, sa-i intenteze procese penale, daca nu (neoficial) pentru nesimtire, cel putin (oficial!) pentru încalcarea legii contractelor…

…De unde atâta responsabilitate, la membrii unei haite „exclusiviste”, conduse, efectiv, de o fiara atotdistrugatoare, apocaliptica, teleghidata (întru dizolvarea/aneantizarea României!), de catre straini: Traian Basescu… – Campionul Balcanic al Sperjurului?!

…Ei, falsii „catindati”, nu s-or fi întrebând nimic. Dar noi, „cetatenii turmentati”… – …turmentati-turmentati, dar care constientizam, cumplit, vidul de patriotism si de benefic nationalism – ne vom întreba, cu maxima îngrijorare – mai ales ca, în 18 noiembrie 2012, alegatorul se va afla ( pe 6 septembrie 2011, s-a aprobat, de catre PDL si UDMR, comasarea alegerilor parlamentare, cu cele locale!), în fata a vreo 6-7 buletine de vot… – dupa vom fi vârât (DACA le vom fi vârât!) buletinele în urna: „Si acum, ce facem?” Ne ajuta votul, cu ceva? Ti-ai gasit! Cu ce si prin cine, ca toti sunt „binecuvântati” si „alduiti”, de la acelasi centru de comanda mondiala, a „Ocultei” masonice: Washington-New York?!

…Nimic nou: MIZERIE MORALA SI FIZICA, JAF COSMARESC (CONTINUAT), MÂRLANISM, MANELISM, RABDARI PRAJITE (pentru ca, în România postdecembrista, NU AI CUI TE PLÂNGE/ADRESA, PENTRU A „DREGE” VREO NEDREPTATE!!!)!…Asta, daca nu vom pune (în sfârsit!) mâna pe arme (ne-struniti de servicii secrete straine, de data asta! – demonstrând ca „mamaliga explodeaza”…când trebuie!) si ne vom face curatenie în ograda si-n batatura. CU FORTA! Pentru ca nesimtitii astia de la putere nu se dau dusi de bunavoie!!! Nici de-i tragi „cu boii”, cum se zice (…”boii” fiind, întrucâtva, rubedeniile lor, dar cu nemasurat mai mult bun-simt si exemplar de harnici!).

…De data asta, vineri, pe 2 decembrie 2011, Radu Tudor („colegul” Danei Grecu, la Ordinea zilei, de la Antena 3) nu m-a dezamagit… – … cum face de obicei, prin fanatismul sau, fata de un „ceva” care nu mai exista, de mult: „armata NATIONALA a României” (lui nu i s-a spus, sau nu crede, ca „armata” cu pricina este una de mercenari, indivizi platiti, ca Iuda, cu 30 de „arginti” pe zi, sa-l ucida si pe ta-su, si pe ma-sa, daca asa îi comanda SUA!): „Înlaturarea PDL si a actualei puteri TREBUIE SA SE FACA PRIN ORICE MIJLOACE, NU DOAR POLITICE!!! Cât mai repede, ÎN SECUNDA URMATOARE!”

…Nu mai merge nici cu „sindicalismul” cel handicapat, paralitic si „alzheimer-ist”, nu mai merge nici cu „binisorul” si cu „Doamne, fereste de mai rau!”…ca, mai rau decât sa-ti fi pierdut sufletul si identitatea reactionara si nationala – nu exista!

Vom lua în mâini, deci, Biciul Lui Hristos, pedepsitorul zarafilor/camatarilor din Templu!!!

 

NORMALITATEA REACTIONARA (III): ARHEUL STEFAN CEL BUN/SFÂNTUL [1]

On By nelursIn Culture, literatureLeave a comment

 

…Sa privim, cu ochi limpede, cel mai cunoscut pasaj, din Letopisetul Tarii Moldovei [2], al lui Grigore Ureche, dar si cel mai controversat si mai prost interpretat – atât de catre dascalii de scoala, cât si de „criticii de specialitate” (care le-o fi, de fapt, specializarea/specialitatea?) – deopotriva: „De moartea lui Stefan voda celui Bun, va leato 7012 <1504>:

“De moartea lui Stefan voda celui Bun, va leato 7012 <1504>

Nu multa vréme, daca s-au întorsu Stefan voda de la Pocutiia la scaunul sau, la Suceava, fiindu bolnav si slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea razboaie si osteneala si neodihna, în 47 de ani în toate partile sa batea cu totii si dupa multe razboaie cu noroc ce au facut, cu mare lauda au muritu, marti, iulie 2 zile.

Fost-au acestu Stefan voda om nu mare de statu, mânios si de grabu varsatoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéte omorâea fara judetu. Amintrilea era om intreg la fire, nelénesu, si lucrul sau îl stiia a-lacopieri si unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de razboaie mester, unde era nevoie însusi se vârâia, ca vazându-l ai sai, sa nu sa îndarapteze si pentru acéia raru razboi de nu biruia. Si unde-l biruia altii, nu pierdea nadéjdea, ca stiindu-sa cazut jos, sa radica deasupra biruitorilor. Mai apoi, dupa moartea lui si ficiorul sau, Bogdan voda, urma lui luasa, de lucruri vitejesti, cum sa tâmpla din pom bun, roada buna iese.

Iara pre Stefan voda l-au îngropat tara cu multa jale si plângere în manastire în Putna care, era zidita de dânsul. Atâta jale era, de plângea toti ca dupa un parinte al sau, ca cunostiia toti ca s-au scapatu de mult bine si de multa aparatura.Ce dupa moartea lui, pâna astazi îi zicu sveti Stefan voda, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu,ca el înca au fostu om cu pacate, ci pentru lucrurile lui céle vitejesti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici dupa acéia l-au ajunsu.

Fost-au mai nainte de moartea lui Stefan voda într-acelasi anu iarna grea si geroasa, câtu n-au fostu asa nici odinioara, si décii preste vara au fostu ploi gréle si povoaie de ape si multa înecare de apa s-au facut.

Au domnitu Stefan voda 47 de ani si 2 luni si trei saptamâni si au facut 44 de manastiri si însusi tiitoriu preste toata tara.

Iara cându au fost aproape de sfârsitul sau, chiemat-au vladicii si toti sfétnicii sai, boierii cei mari si alti toti câti s-au prilejitu, aratându-le cum nu vor putea tinea tara, cum o au tinut-o el, ci socotindu din toti mai putérnicu pre turcu si mai înteleptu, au datuînvatatura sa sa închine turcilor. Si décii au statut la domnie fiiu-sau, Bogdan voda celGrozav si Orbu” – cf. Grigore Ureche, Letopisetul…, pp. 70-71.

Pentru prima data, în cronica sa (si în textul închinat voievodului Stefan al V-lea Musatin), Grigore Ureche numeste Centrul Dinamic, spre Mântuirea Lumii: “CEL BUN”. Si aceasta, chiar (si numai!) în titlul de capitol. Deci, definitoriu pentru orice alta denumire a voievodului, ca emergenta a Logos-ului Apoteotic: pentru ca, de fapt, plasarea Voievodului-Centru al Logos-ului Moldovei (Leul-Focul), între APELE Plânsului Dublu (al “tuturor” oamenilor si, totodata, al ceea ce ANTICRONIDUL GrigoreUreche numeste: “ploi grele si povoaie de ape si multa înecare de apa s-au facut”) – si PAMÂNTUL Deschiderii Portilor Cosmosului Stabilizat, dincolo de curgerea istorica (“Povestea si tocmala altor tari, ce suntu pinprejur, cum nu sa cade sa nupoménim, fiindu-ne vecini de aproape”), desemneaza/consemneaza nu “moartea” lui Stefan Voda, ci STABILIREA LUI ÎNTRU NEMURIRE: chiar daca “el înca au fostu om cu pacate” (traducând dinamica interioara din Logos: OMUL a fost “cu pacate”, dar, acum, ca ENTITATE SUPRAINDIVIDUALA, el devine (pentru intuitivii valahi, ca si pentru Viul Dumnezeu!): “sveti Stefan voda”. SFÂNTUL. Cel deopotriva cu cei pe care dinamica sa faptica, întru slava Logos-ului Ritualistic, i-a revelat ochilor poporului înca traitor în istorie (dar având, prin Centrul sau Dinamic, “dezlegare” la Revelatie): Sfântul Luminii Celeste-PROCOPIOS – si Sfântul Pamântului, DEMETER/DUMITRU. Adica, Cel Ajuns la Esenta Sa, si, prin El, Dezvaluind/Revelând (pentru o clipa, întâi… – …dar clipa, prin transcenderea Centrului Dinamicii Logos-ului-STEFAN– “PURTATORUL CUNUNEI ÎNVINGATORULUI”, devenind Vesnicie!) CENTRUL COSMIC/PARADISUL, ducând/tragând, spre Centrul Cosmic, Neamul Românilor.

Epuizat ca Misionar al Lumii Terestre (“fiindu bolnav si slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea razboaie si osteneala si neodihna”), Stefan cel BUN devine Sol pentru Deschiderea/Revelarea Lumii Celeste! “Moartea” sa este “cu mare lauda” – deci, este “Slavire-Apoteoza-Proslavire”, de tip hristic!

…De observat, de asemenea, concentrarea/densificarea întru Duh, a Corporalitatii: “nu mare de statu” (nu doar “statura” fizica, ci si non-stare spirituala, refuzul falsei con-formari, dinaintea sa – si dinamismul spre realizarea, TOCMAI prin actiunea sa de RAZBOINIC AL ÎNVIERII, a Autenticei FORME SACRALE-MOLDOVA!). Ceea ce intriga si stârneste fel si soi de discutii, de tip, mai curând, proletcultist, este sintagma/fraza: “ mânios si de grabu varsatoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéte omorâea fara judetu”.

Pâna la aceasta ora, la care scriem, nu exista niciun comentariu logic si contextual, al pasajului citat. Toti afirma, mai pe fata, mai ascuns, “sangvinarul” si “impulsivul” ascuns (?!) în persoana lui Stefan. Un individ “tiranic” si, deci – ne-democratic, nu?! De parca, atunci când taia “în carne vie”, în lesi, turci, unguri, tatari etc. (care navaleau pe un Pamânt Con-Format ca SACRALO-PARADISIAC: “cându pastorii din munti unguresti pogorându dupa vânat au nemerit la apa Moldovei, locuri desfatate cu câmpi deschisi, cu ape curatoare, cu paduri dése, si îndragind locul, au tras pre ai sai de la Maramoros si pre altii au îndemnat, de au discalicat întai supt munte, mai apoi adaogându-sa si crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Sirétiul nu i-au hotarât, ce s-au întinsu pana la Nistru si pana la mare” [3]!) – socotiti, toti acesti “straini de BINE”, deci, ca Semne ale Impurificarii/Spurcarii si ale Degenerescentei si ale Descentrarii Cosmosului Divin! – …când taia la acestia, care va sa zica, parca n-ar fi curs sânge, ci …bors! Mircea Scarlat, comentatorul/postfatatorul editiei pe care noi o utilizam (reprodus dupa Letopisetul Tarii Moldovei, Editia a II-a, revazuta; text stabilit, studiu introductive, indice si glosar de P.P. Panaitescu), pentru analiza noastra hermeneutica, greseste grav, atunci când îsi neaga propria alegatie (p. 201: “Desuniversalizarea culturii dinRasaritul Europei a avut drept efect principal vitalizarea traditiei existente, prin individualizare nationala” – exact acesta este Spiritul Viu al Ortodoxiei! – chiar daca Mircea Scarlat, scriind în 1978, evita sa precizeze importanta Restaurarii Spiritului Ortodoxiei, în Rasaritul Europei!), afirmând ca „o manifestare importanta a vocii auctoriale este OPTIUNEA cronicarului”, care ar fi pentru Republica Polona, din veacul al XV-lea. Din moment ce Grigore Ureche îsi aseaza Revelatia Spatiului Cosmic dupa „moartea” initiatica a Taumaturgului Cosmic STEFAN cel SFÂNT, afirmatia lui Mircea Scarlat cade: în niciun caz Grigore Ureche nu poate opta pentru supremii perdanti, care, dupa ce l-au urmat pe fatalul „crai Olbrihtu”, si-au pierdut „sleahta” (boierimea, adica pe Razboinici, singurii capabili de Re-integrarea în Dinamica Divina…si, drept consecinta, Republica Poloneza va disparea, în istorie…). Grigore Ureche nu face decât sa descrie Topos-ul Sacru, care se deschide, revelatoriu si divers, pentru ochiul, pâna atunci doar mijit fata de Revelatie, al cititorului care, înca, nu intrase în Vibratie Soteriologica, cu Zona Spatiului Mântuit – Stefan cel Bun…Hotarât, nu: Centrul Lumii, adica Singura Optiune Corecta, este Moldova Coroanei Cosmice – a STEFANULUI/”PURTATORUL CUNUNEI ÎNVINGATORULUI” !!!

…Cât despre “mânia” lui Stefan cel Bun , parca cititorii ar fi uitat, de la mâna pâna la gura, pasajul de mai înainte: „Stefan voda fiindu gata de razboiu ca un leu ce nu-l poate îmblânzi niminea si el odihna altora îi pariia ca-i ieste cu paguba” – deci, este vorba de FUROR SACER, MÂNIA SFÂNTA, DEMIURGICA. Prin care se împotriveste Coruptiei Temporale a Logos-ului si reface Topos-ul Sacru/PARADISUL – …si purifica Spatiul cel spurcat de Demonul Timpului si, deci, al Instabilitatii – si, astfel, se reface Stabilitatea Paradisiaca a CENTRULUI!!!Nu degeaba afirmam ca, din moment ce atributul “BUN” este postat în titlul de capitol, efectele lui de semantica sacra se revarsa asupra întregului text al cartii, vazut ca un tot/întreg, cu unitate perfecta (nu avem în plan, în lucrarea de fata, discutia, foarte relativa, despre interpolatori si interpolari).

Deci, la fel trebuie gândit, adica folosind aceeasi unitate de masura PESTE TOT, în text – si când vrem sa întelegem restul sintagmei-fraza: “de grabu varsatoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéte omorâea fara judetu”. Daca ceea ce facea Stefan ar fi fost contrar Logos-ului Sacru, ar fi urmat “Nacazanie silnim” – CERTAREA CATRE CEI PUTERNICI…cum se proceda, liturgic, ca o sfestanie, pentru resfintirea locurilor din Spatiul Cosmic în care (re)intrasera agentii Raului – spre exemplu, “cazul craiului Albert/Olbrihtu”, când acesta încalca Logos-ul (indienii îi zic “dharma”!) Crestin:

…”Nacazanie silnim, adeca certarea celor putérnici

Dumnezeu cel direptu, cela ce cearta nedireptatea si înalta direptatea, cu câta certare pedepséste pre ceia ce calca juramântul. Ca acesta Olbrihtu nu spre pagâni, ci spre crestini vrea sa faca razboiul, nu da ajutoriu celuia ce nu avea odihna de turci, ci vrea sa slabasca pre cela ce sa lupta cu vrajmasii crestinilor, pre carile trebuia cu totii sa-l ajutoreasca. Ci Dumnezeu la atâta lipsa si nevoie îl adusése pre cela ce mergea cu atâta hvala sa stropsasca tara si sa o supuie, care întai nici taina sa nu vrea sa spuie nimaruia, ci scosése cuvântu ca mérge sa ia Chiliia si Cetatea Alba si înca adaogea de zicea ca de ar sti haina sa dipre dânsul gândul lui, o ar arunca în foc. Apoi nici ai sai nu-l baga în sama, ci era în zavistiia celor de casa si de batjocura tuturora si în toatechipurile îl huliia, asa si cinstea din zi în zi micsorându-sa, de inima rea, putin de n-au murit” –

…Sau, în legatura, de data aceasta, cu un domnitor moldovean tiranic, Alexandru Lapusneanul – pentru care se foloseste tot sintagma „sânge nevinovat”:

“Nacazanie, adeca învatatura si certare celor mari si puternici

Pre Moldova este acest obicéiu de pier far’ de numar, far’ de judecata, far’ de leac de vina, însas paraste, însasi umple légea si de acesta noroc Moldova nu scapa, ca mai multi suntu de le este drag a varsa sânge nevinovat. Apoi zicu si dau vina lacuitorilor ca suntu vicléni. Dara cui nu este urât a muri, cine n-ar pofti sa vietuiasca ? Place-le lor viata, altii înca nu o ar lepada; crezu, mai bine pentru dragostea decât de frica sa-I slujasca. Iani, de s-ar învata cei mari de pre niste muste fara minte, cumu-s tin domniia, cum este albina, ca toate-si apara cascioara si hrana lor cu acile si cu veninul sau. Iara domnul lor, ce sa chiiama matca, pre niminea nu vatama, ci toate de învatatura ei asculta. Mai bine ar fi pentru blândéte sa-l asculte si sa-l iubasca si cu dragoste sa-l slujasca, decât de frica si de groaza sa I se pléce. Ca cela ce-I este voia sa sa teama atâta norod di un om, trebuieste si el sa sa teama de toti, ca tot varsatoriul de sânge de frica face sa-I ia spaima si sa sa teama toti de dânsul, ci ar putea face cu blândéte. Ci de acéstea destulu-i” – cf. idem, p. 147.

… Dar nu-i asa! Stefan cel BUN nici nu este “hiclean” fata de crestinism (ci este Marele si Unicul Cruciat/MODELAR!), si misiunea/lucrarea lui, întru “varsare de sânge nevinovat” – nu este “certata” drept “tiranica”! El nu da vina pe “lacuitori”, nu da vina pe nimeni, CI ÎSI ASUMA FAPTELE, ÎNTRU ETERNITATEA MÂNTUIRII PRIN FAPTUIRE. Mântuire a “tarii” – “iara pre Stefan voda l-au îngropat TARA cu multa jale si plângere în manastire în Putna care, era zidita de dânsul” – “Tara” care-l identifica, pe omul-Stefan, cu Sfântul/”Sveti” Stefan, si pe Sfântul/”Sveti” Stefan, cu MÂNASTIREA PUTNA – ca Spatiu al Stabilitatii Sacrale, ca Început/ORIGINE SACRAL-PARADISIACA, Izvor Suprem al Energiilor de Restaurare/Înviere a Neamului… – deci, al Metanoiei TARII/NEAMULUI!!!

Nu degeaba, cu sute de ani mai târziu, intuitia Geniului MIHAI EMINESCU (deschizatorul Epocii Mihaelice, pe Terra – Epoca Restaurarii Tariei/Suprematiei Duhului/Spiritului!, pe planeta Terra!!) – scria, invocator-liturgic, întru Trinitatea Sacra a Epifaniei Divine (“De-i suna din corn o data/Ai s-aduni Moldova toata,/De-i suna de doua ori/Îti vin codrii-n ajutor,/De-i suna a treia oara (n.n.: numarul TREI, care marcheaza Hierofania, Metanoia desavârsit împlinita, PENTRU VECIE RESTAURÂND SI INSTAURÂND PARADISUL DACIEI!!!)/Toti dusmanii or sa piara,/Din hotara în hotara ­/Îndragi-i-ar ciorile/Si spânzuratorile!”) – pentru a aduce Originea, din nou, în CENTRUL SACRU AL CREATIEI!!! – …graia Eminescu, la fel de Liturgic si de Magico-Vizionar, întru Restabilirea Logos-ului “Tarii”-NEAMULUI, din nou primejduit, de “straini” (“straini” de Logos-ul Sacru Traco-Daco-Românesc!), în Stabilitatea Lui Sacrala:

“Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las-arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija sfintilor,
În sama parintilor,
Clopotele sa se traga
Ziua-ntreaga, noaptea-ntreaga,
Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mântui neamul tau!
Tu te-nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând!
De-i suna din corn o data
Ai s-aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori
­ Îti vin codrii-n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara,
Din hotara în hotara ­
Îndragi-i-ar ciorile
Si spânzuratorile!” – …Spânzuratoarea este, în fapt, CRUCE – având un brat pe Pamânt, BRATUL JUSTITIAR-PEDEPSITOR, si altul, nevazut, dar intuit, în Cer: este bratul care va functiona, dupa Faza APOCALIPTICA, pentru a restaura sacralitatea paradisiaca si a instaura NOUL IERUSALIM – este BRATUL MILEI/MIZERICORDIEI HRISTICE!!!

Stefan cel BUN era si ramânea, chiar si prin “omor”…BUN! Deci, concluzia logica este ca, de fapt, Stefan cel BUN omora/”omorâea” Raul! Raul cel Dinlauntrul Fiintei si Raul cel Dinafara Fiintei – întru Restabilirea Vesniciei Fiintei Spiritual Restaurate. Varsarea Sângelui Nevinovat nu este altfel posibil de interpretat decât euharistic: TOCMAI graba “varsarii”-revarsarii euharistice a “sângelui nevinovat”-MISTIC – este semnul liturghiei cu functie soteriologica si, deci, metanoica.

Or: Stefan nefiind fals si abuziv/tiranic, întru PUTERE/”SILA” (ci smerindu-se, întru metanoia, mereu: el renunta la “personalitatea” lui umana, înlocuind-o, mistic, de fiecare data dupa Razboiul Sfânt – cu “Suprapersoana SACRA”, CU MÂNASTIREA: “Au domnitu Stefan voda 47 de ani si 2 luni si trei saptamâni si au facut 44 de manastiri si însusi tiitoriu preste toata tara” [4]– aceasta fiind singura sansa de a reda Tara – Lui Dumnezeu! – “cel BUN” devine, deci, vicarul Lui Dumnezeu pe Pamânt, în numele caruia el dezvolta Dinamismul Soteriologic, prin care se creeaza si mentine Centrul “TINERII” ÎNTRU LUMINA, A SPATIULUI SACRU-TARA-MOCSA …care, astfel, poate ramâne CENTRU AL SINEI ABSOLUTE – “ÎNSUSI”: “însusi tiitoriu preste toata tara” ), el oficiaza liturgic, nu executa cezaric. Si fiind Vicar al Lui Dumnezeu – de care “judet” mai era nevoie, când Însusi BUNUL era Judetul?! Si, atunci, nici “ospatul” nu este …chef, ci este Cina Euharistica, CINA CEA DE TAINA – prin care se reveleaza nu doar dubla natura a Lui Hristos, ci si Metanoia Cosmica, prin Jertfa Lui Hristos!

Concluzia: adevaratul “OMORÂT”-JERTFIT, precum este solul catre Dumnezeul Celest, ca si în Miorita Învierii Tracice – este Însusi BUNUL!

Opinia noastra despre acest “initium” este ca este cel mai mistic pasaj din cartea lui Grigore Ureche: prin sintagmele, cu continut aparent negativ, se alcatuieste un “snop” de semne liturgice, pentru a nu ramâne, cumva, cititorul, ne-vestit/ne-pregatit spiritual, pentru finalul metanoic! Acel “amintrilea” nu marcheaza o cezura fiintiala, o ruptura fiintial-caracterologica, ci îl întoarce, pe cititorul, de-acum, avertizat despre minunile ce se vor petrece, întru Metanoia si Epifania Finala, pentru vadirea Exclusiv Divina… – …înapoi la manifestarile naturii umano-divine, dinamice, ale naturii ÎNCA umane, a lui Stefan cel BUN.

***

3-SFINTII DE LA VALEA ALBA

…În celebra batalie a lui Stefan cel Bun si Sfânt cu turcii, de la Podul Înalt, din 1475, victoria moldovenilor, condusi de ARHEUL STEFANIC (adica nu doar de faptura sa fizica, ci si vitejia, de stiinta razboiului, cu strategia si tactica sa ireprosabille („la lucruri de razboaie mester”): „le-au iesit înaintea turcilor din sus de Vasluiu, la Podul Înalt, pre carii i-au biruitu Stefan voda, nu asa cu vitejiia, cum cu mestersugul” – cf. p. 47), si, mai ales, prin aura si autoritatea sa si prin „norocul” sau de EROU ARHANGHELIC, care produce Armonizarea „LINIEI NEAMULUI” sau cu Vointa Divina (pe care o ajuta întru exprimare umano-terestra: „Décii ajutorindu putérea cea dumnezeiasca) si cu Geniul sau („Décii ajutorindu putérea cea dumnezeiasca, cum sa vrea tocmi voia lui Dumnezeu cu a oamenilor, asa i-au coprinsu pre turci negura, de nu sa vedea unul cu altul. Si Stefan voda tocmisa putini oameni preste lunca Bârladului, ca sa-i amageasca cu buciune si cu trâmbite, dându semnu de razboiu, atuncea oastea turceasca întorcându-sa la glasul buciunelor si împiedicându-i si apa si lunca si negura acopierindu-lu-i, taindu lunca si sfaramându, ca sa treaca la glasul bucinilor” – cf. p. 47) – a fost, de fapt, un dezastru perfect al fortelor malefice, din zona beznei si a nestatorniciei demonice („si lunca si negura acopierindu-lu-I”), forte care zaceau în „viforul” otoman, dând fata cu „Trasnetul Divin”, avându-l ca epifanie pe STEFAN CEL BUN SI SFÂNT – care determina macinarea reciproca a fortelor demoniace („ci asa ei în de sine taindu-sa, multi pieira”) : „Iara dindarat Stefan voda cu oastea tocmita i-au lovitu gioi, ghenarie 10 dzile, unde nici era loc de a-si tocmirea oastea, nici de a sa îndrepta, ci asa ei în de sine taindu-sa, multi pieira, multi prinsi de pedestrime au fost. Ce si pre aceia, pre toti i-au taiatu, unde apoi mâgle de cei morti au strânsu si multi pasi si sangeati au pierit. Si pre ficiorul lui Isac pasa, dupa ce l-au prinsu viu, l-au slobozit. Si puscile le-au dobânditu si steaguri mai mult de o suta au luat” – cf. p. 48.

…Spune Grigore Ureche, despre urmarea (din 1476) a victoriei rasunatoare a lui STEFAN cel BUN si SFÂNT, din 1475, de la “Podul Înaltu, cu turcii”: “Va leato 6984 <1476>, vazându împaratul Mehmet beg câta paguba au avut în oastea sa de la Stefan voda, gândi însus cu capul sau sa marga, sa stropsasca Tara Moldovei si sa-si ia cetatile înapoi, Chiliia si Cetatea Alba, carile fusésa mai nainte pre mâna lor” – cf. p. 51.

…Satana-Arhanghelul Cazut vrea sa “stropsasca” (cuvântul are si sensul de a strica de tot, a sfarâma în bucati, a destructura total, a învinge prin maxima violenta – cât si A CERTA CUMPLIT, cu voce ragusita si puternica, dar apropiata de sonoritatea animalica, violent-primitiva!): Satana-Destructuratorul Creatiei Divine îndrazneste sa creada ca, el fiind Dusmanul Logos-ului Divin, se poate folosi de pseudo-logos, spre a înfrânge LOGOS-UL AUTENTIC! Si împotriva cui? Tocmai împotriva Arhanghelului Cerului/Mihail, Arhanghelul STEFANIC!

Aceasta ar fi/reprezenta o anomalie/anomie, o absurditate ultima, pe care Logica Divina nu o permite!

…Ei bine, în aceasta batalie, care PARE ochilor fizici doar ca o înfrângere a ostirii moldave – se produce, de fapt, metanoia desavârsita a nobilimii/boierimii/ARISTONILOR – care, prin “Catalizatorul” Sacru STEFAN, s-au transformat/metamorfozat în SFINTI: TOTI cei 10.000 de boieri ai lui STEFAN, la VALEA LUMINII TABORICE/VALEA ALBA, “contaminându-se”, spiritual, cu/de la Lumina Martirului-Voievod, “luând lumina” de la Voievodul-Martir (“lumina din lumina”) – devin, ei însisi MARTIRI/SFINTI MARTIRICI! Aici, la Valea Alba, are loc, de fapt, EPIFANIA ARISTONILOR AUTENTICI ai Moldovei.

…Aici, la Valea Alba, s-a produs, deci, Starea de Emergenta a Binelui Razelor Soarelui ARHEULUI STEFANIC.

…Aici, la Valea Alba, se afla Reperul de Duh al Autenticitatii Nobletii ARISTONILOR [5] Moldovei: în vremurile de degradare a Duhului, care au urmat si tin pâna în zilele noastre, Valea Alba este Locul de Duh spre care trebuie sa se re-orienteze Elitele Aristonice Valahe, precum spre Rasaritul Soarelui/Învierii Duhului lor întru Fiinta/Fatuirea de BINE – spre restaurarea spirituala a ELITELOR VALAHE: “Deci Stefan voda vazându asa, s-au întorsu, de s-au dat spre munti (n.n.: de observat re-vigorarea/regenerarea/ÎNVIEREA energetica, prin elementul MUNTE!!!) , unde s-au ales loc de razboiu la strâmtoare, la Valea Alba, unde sa chiiama acuma Razboienii (n.n.: adica, Locul Razboiului/Bataliei Apocatastatic/e, dintre Satana si Arhanghelul Mihail, precum acea stânca despicata de trasnetul Arhanghelului Mihail, stânca vestita, din Bretagne!), di pre acel razboiu ce au avut moldovénii cu împaratul turcescu. Si pedestrindu-sa oastea, ca sa nu nadajduiasca în fuga, ci întru arme si au datu razboiu, iulie 26. Si multa vréme traindu (n.n.: razboiul “traieste”, ca o Fiinta, Autonoma în Faptuire – pentru ca el este expresia luptei pentru afirmarea Vietii/Învierii, smulsa mortii demoniace!!!) razboiul neales de îmbe partile osteniti si turcii tot adaogându-sa cu oaste proaspata si moldovénii obositi si neviindu-le ajutoriu de nici o parte (n.n.: iata lupta clara, dintre cantitatea proliferata la infinit, iluzoriu – si CALITATEA CA ENTITATE DIVIN-STABILA!!!), AU PICAT, NU FIESTE CUM, CI PANA LA MOARTE SA APARA, NICI BIRUITI DINTRU ARME, CI STROPSITI DE MULTIMEA TURCEASCA (n.n.: imaginea aparentei “rapuneri” a lui PURUSHA, de catre haotica proliferare a formelor golite semantic, demonia iluzorie a lui PRAKRTI!) , au ramas dobânda la turci. Si atâta de ai nostri au pierit, cât au înalbit (n.n.: luminat, daruit lumii Duhului, ca epifanie/hierofanie!) poiana de trupurile de a celor pieriti, pana au fostu razboiul” – cf. p. 52.

…”A PICA, NU FIESTE CUM, CI PANA LA MOARTE APARÂNDU-SE”, este însusi opusul “picarii”: este acel “zbor în jos”, de care, peste secole, vor viersui Lucian Blaga sau Ion Barbu – este semnul Înaltarii prin Acceptarea Deplina a MARTIRIULUI, întru Dumnezeu, Lege, Tara si Neam!!!

…Au refuzat caii (“Si pedestrindu-sa oastea”), pentru ca au refuzat ispita/ispitirea demonului lasitatii: “sa nu nadajduiasca în fuga” – alegând, cu discernamânt eroic, Calea Luptei cu Armele, împotriva Satanei Beznei (cu care se identifica musulmanismul!): “ci întru arme si au datu razboiu”. Deci: Razboi Vesnic, Necurmat/Neîncetat – împotriva Diavolului!

…”Nu fieste cum” înseamna “nu precum moare orice om, de obicei” – în lumea-contingent: ei MOR CUM NU SE MOARE!!! – adica, ÎNVIE – si nu ca oameni, ci ca Fiinte Transcense, Entitati Sacre/SFINTI!!!

…10.000 de sfinti, pe care B.O.R. trebuie sa nu mai zabovesca si sa nu mai sovaiasca sa-I suie în Calendarul Ortodoxiei: semnul Autenticitatii Martirajului întru Hristos-Dumnezeu este tocmai aceasta “pseudo-moarte” (marcata prin sfintele cuvinte: “nu fieste cum”!!!), ci precum raze VII ÎNTRU VESNICIA “LUMINII LUMII-HRISTOS” – în jurul Soarelui/Arhanghelului STEFAN!

…Valea Alba, deci, nu este un Spatiu Fizic, ci o Stare de Duh a Luminii Revelatiei ARISTONILOR, ca Raze ale Arhanghelului Stefanic, ale SOARELUI-VOIEVOD SI MARTIR ÎNTRU LUMINARE A MOLDOVEI-PE-CRUCE – pentru ca, de fapt, finalul epifaniei de la Valea Alba este izbânda Moldovei (terifianta, pentru turci!), de la Braila, unde “cei din urma au fost cei dintâi, iar cei dintâi au fost cei din urma” si unde s-a produs Epifania Izbânzii CRUCII HRISTICE: “Scrie létopisetul nostru ca dupa poticala lui Stefan voda, ce au pierdut razboiul, de sârgu au strânsu oastea ce au putut degraba si s-au dus dupa turci si i-au ajunsu trecându Dunarea, la vréme de mas si lovindu-i fara véste, i-au spieriiat de au cautat a fugi, lasându pleanul si tot ce au pradatu. Iara Stefan voda le-au apucatu pleanul tot si s-au întorsu înapoi cu izbânda (n.n.: “curatenia”/PURIFICATIO ALCHIMICA, prin care esenta biruieste proliferarea materiei josnice/înjosite/înjositoare!) (…) Basaraba voda cu munténii au venit întru ajutoriul împaratului turcescu, pre carile toti domnii de prinprejur îl cuvânta de rau, zicându ca n-au fostu într-ajutor crucii si crestinatatii, ce pagânilor si dusmanilor” – cf. p. 52. Tradarea lui Basarab Laiota întareste semnificatia CRUCIATA a Luptei STEFANICE.

…A se observa ca Grigore Ureche foloseste, pentru mortii turci, strânsi dupa batalia de la Podul Înalt, cuvântul “mâgle” (“unde apoi MÂGLE de cei morti au strânsu si multi pasi si sangeati au pierit”), iar pentru boierii moldoveni, cazuti si strânsi de Stefan, dupa batalia de la Valea Alba, foloseste cuvântul “movila” (“MOVILA de cei morti au facutu”): în semantica fina a A-CRONIDULUI, deosebirea este aceea între Movila-ca-Radacina-a-Muntelui (sau chiar: Movila-Munte “in nuce”!) – si borboros-ul “mâzga” gregara, din care niciodata nu este posibila Înaltarea spre Cerul Luminii!

…Adica, Grigore Ureche marcheaza, prin folosirea atât de subtil, dar si extrem-plastic, diferentiata semantic, a celor doua cuvinte, deosebirea dintre Caderea fara Limite si fara Izbavire (destructurantii de Creatie Divina nu pot accede, nicicând, la Mântuire!) – si Înaltarea Mântuitoare, prin însusi elementul sau de dinamica interioara: MARTIRIUL!!!

Tinând cont de aceasta epifanie a Binelui prin Martiriul Crucii, noi consideram ca, de fapt, daca tot se face Catedrala Mântuirii Neamului, ea ar trebui sa dubleze biserica ridicata de Voievodul-Martir (“Mai apoi, dupa iesirea nepriietinilor si a vrajmasilor din tara, daca au strânsu Stefan voda trupurile mortilor, movila de cei morti au facutu si pre urma s-au ziditu deasupra oasilor o bisérica, unde traieste si astazi întru pomenirea sufletelor” – cf. p. 52 – si, astfel, sa marcheze Izvorul Minunii Metenoiei Moldovei, prin Rastignire, întru ÎNVIERE!!!

…Oricum, pentru valahi, atât Putna, cât si Valea Alba/Valea Revelatiei Luminii Profunde, trebuie sa fie cele doua capete ale AXEI LUMII VALAHE:

a-Capatul Martiriului Desavârsit, GOLGOTIC (“daca au strânsu Stefan voda trupurile mortilor, MOVILA DE CEI MORTI AU FACUTU” – marcând, deci, Golgota-de-Sus, care, simbolic, este Capatul-de-Jos al Învierii întru Slava de SUS! ), “pogorât în moarte”, de la VALEA ALBA – raspunde în

 

b-Capatul Învierii întru Viata Eterna si al Înaltarii spre Ceruri a DUHULUI VALAH ÎNTRU GLORIA VESNICA – de la PUTNA!

***

   4-TOPOS-UL SACRU, BLESTEMUL “NEASEZARII” SI INSISTENTA LOGOS-ULUI DIVIN

…De ce TREBUIA jertfit Stefan cel BUN? Pentru a „aseza”-echilibra contrariile, pentru a armoniza Spatiul Sacru cu Neamul Sacru – întru Mântuire, adica Re-Sfintire a Omului-CETATE/MÂNASTIRE/Neam.

…Exista, cum spuneam, o Forma Sublim-Paradisiaca Central-Originara, fata de care Duhul Omului (venit, prin decizie divina, în acest Loc Sacru, ca Logos Ritualic) trebuie sa-si orienteze con-formarea, pentru a se regasi si „linisti” întru Sinea Transindividuala: „cându pastorii din munti unguresti pogorându dupa vânat au nemerit la apa Moldovei, locuri desfatate cu câmpi deschisi, cu ape curatoare, cu paduri dése, si îndragind locul, au tras pre ai sai de la Maramoros si pre altii au îndemnat, de au discalicat întai supt munte, mai apoi adaogându-sa si crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Sirétiul nu i-au hotarât, ce s-au întinsu pana la Nistru si pana la mare” – cf. idem, Pentru discalicatul tarii al doilea rând, p. 14.

Din pacate, Duhul Omului traieste tragedia neasumarii si neasimilarii Formei Sacre, lucru care duce la “neasezare”/nonechilibrare a Sinelui întru Sine, nici întru Logos, deci nici întru Fiinta/Fiintare si Fapta/Faptuire (desi CENTRUL DE STABILITATE A LUMII exista, spune A-CRONIDUL, trimitând la Râm/Roma, ca “Buric al Pamântului” – dar Duhul nostru nu se linisteste si nu se stabilizeaza întru Lumina Vesnica a Lui Hristos, desi Hristos a instaurat din nou, prin Stefan cel BUN, Centrul de Stabilizare a Lumii): “ (…)Asijderea si limba noastra din multe limbi este adunata si ne este amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prinprejur, macara ca de la Râm ne tragem, si cu ale lor cuvinte ni-s amestecate. (…)Sipentru aceasta sa cunoaste ca cum nu-I discalicata tara de oameni asazati, asa nici legile, nici tocmeala tarii pre obicée bune nu-s legate, ci toata direptatea au lasat pre acel mai mare, ca sa o judece si ce i-au parut lui, ori bine, ori rau, acéia au fost lége, de unde au luat si voie asa mare si vârf. Deci cumu-I voia domnului, le cauta sa le placa tuturor, ori cu folos, ori cu paguba tarii, care obicéi pana astadzi traieste ” – cf. idem, Pentru limba noastra moldoveneasca, p. 11. Acest dezechilibru între Forma-Tara si Duhul Neasezarii-Nestabilizarii (cauzat de Iluzia Temporala, care trebuie exorcizata prin Magia Scrisului!) duce la relativizarea si incoerenta (“nu-s legate”) Starii de Justitie a Lumii si la surbordonarea Justitiei Relative nu în raport cu Dumnezeirea, ci cu “acel mai mare”, care are “pareri” (“ca sa o judece si ce i-au parut lui, ori bine, ori rau, acéia au fost lége”), iar nu Nomos Divin – “pareri” extrem de relative si instabile (precum e departat omul de Stabilitatea Divina!), care alcatuiesc, astfel, un Pamânt al Zbuciumului, din pricina Iluziei Demonice a Vremilor/Timpului “Neasezat” întru Vesnicia BUNULUI/Stefanului/Leului-Foc: “pentru aceasta sa cunoaste ca cum nu-I discalicata tara de oameni asazati”.Din pricina relativizarii Justitiei (ca Har Divin!), se produce si “paranoia des-centratilor” (adica, a conducatorilor de Neam care orbecaiesc, în jurul Centrului Revelat/STEFANUL CEL BUN!), care se cred ceea ce nu sunt (“VÂRF” si Izvor de Energii Volitive/AXIS MUNDI) si n-au cum fi, când Fiinta este doar În-Fiintatorul si Stabilizatorul Centrului, doar prin stabilizarea ta în Centrul-Origine, capeti Izvor-“Vârf” de Fiintare si de Bunavoire, întru Centrul-Hristos – si contamineaza cu paralizie a bunei-cumpaniri si poporul pe care îl conduc “dupa ureche”, iar nu întru Lumina Unica a Originii-CENTRU STEFANIC/COROANA A VOINTEI DE BINE: “ci toata direptatea au lasat pre acel mai mare, ca sa o judece si ce i-au parut lui, ori bine, ori rau, acéia au fost lége, de unde au luat si voie asa mare si vârf. Deci cumu-I voia domnului, le cauta sa le placa tuturor, ori cu folos, ori cu paguba tarii, care obicéi pana astadzi traieste” .

Magul Scrisului Exorcizator simte, intuitiv, ca “neasezarea” Duhului, ne-con-formarea lui, întru armonizare cu Spatiul Sacral-Paradisiac, are “iz” de BLESTEM MISTIC (apparent inexplicabil, pentru ca “vina neasezarii Duhului” nu se vede, ci se resimte, grav si dureros, în toate neconcordantele existentiale ale poporului, aflat într-un drum/Cale mult prea îndelung/a, spre Starea de Armonizare Fiintiala si de Faptura-Faptuire-NEAM!) – asa cum, peste veac, a pre-simtit un frate al Exorcizatorului Medioevic – Octavian Goga, care, ca ne-altul, descrie efectele “neasezarii” Duhului (Va)Lah – efecte cu caracter cosmic, care, pentru cei ne-initiati în Mistica Valaha, iau forma Plânsului Inexplicabil/”Desert”-Desertat de Rost (numai Vizionarii, precum A-CRONIZII, Eminescu, Goga etc. pot revela Rostul Divin al Neamului, Misiunea Lui de Înviere!) si a Mortii Bizare (numai Vizionarii stiu, însa, ca “Moartea” fi-va Înviere!):

“La noi sunt codri verzi de brad
Si câmpuri de matasa;
La noi atâtia fluturi sunt,
Si-atâta jale-n casa.
Privighetori din alte tari
Vin doina sa ne-asculte;
La noi sunt cântece si flori
Si lacrimi multe, multe…

Pe bolta, sus, e mai aprins,
La noi, batrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi rasare…
La noi de jale povestesc
A codrilor desisuri,
Si jale duce Murasul,
Si duc tustrele Crisuri.

La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Si-mbratisându-si jalea plâng
Si tata, si feciorul.
Sub cerul nostru-nduiosat
E mai domoala hora,
Caci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.

Si fluturii sunt mai sfiosi
Când zboara-n zari albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfratiti cu noi
Îsi înfioara sânul
Spun ca din lacrimi e-mpletit
Si Oltul, biet, batrânul…

Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferintii,
De jalea lui ne-au raposat
Si mosii, si parintii…
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Desertaciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi…”

Acesta tragedie a “neasezarii”-nearmonizarii este extrem de dureros resimtita de Magul Scrisului Exorcizator de Iluzia Timpului, care Mag Vizionar, însa, stie ca, pâna la urma, Destinul de Neam, adica “asezarea”-echilibrarea se va face/produce, dar cu multa truda si cu nesfârsita suferinta si umilinta, rabdând “straini”, adica NE-BUNI DES-CENTRATI, în raport cu Centrul Hristic-Stefan cel BUN – “straini” veniti fie dinafara, fie iscati dinauntrul Spatiului Sacru, invadat de Demonii Timpului. Este impresionant vizionarismul titanesc al Magului Scrisului Exorcizator – vizionarism care înfrânge Blestemul Iluziei Temporale, si strabate, înapoi, pâna la CENTRUL STEFANIC/COROANA/CERCUL DIVIN (unde multi Domni ai Luminii “NE-STRAINE/NE-ÎNSTRAINATE”, ci chiar de AICI, din RASARITUL BINELUI – si BUNI STAPÂNI, “urmatori” ai Calauzei-HRISTOS, spre Centrul STEFANIC, au adus poporul spre Neam!): “Ce avandu purtatoriu domnii lor carii radicasa dentru
sine, în Tara Lesasca de multe ori au intrat si multa prada si izbânda au facut, din câmpi tatarii i-au scos. (Ca dupa multa rasipa ce i-au fost gonit pre tatari oarecând di pre acéste locuri Laslau craiul ungurescu, iarasi au fost început a sa tinde la câmpi). Asijdirea si munténilor nu numai nevoie si groaza le faciia, ce si domniile schimba si pre cine vrea ei, primiia ; pre ardéleni nu-Ilasa sa se odihneasca, ci pururea le facea nevoie si cetati cateva le luasa si le lipiia catra Tara Moldovei, carile toate mai înainte la locurile sale sa vor arata. Mai apoi si turcii carii sa vedea ca ca o negura toata lumea acoperea, razboaie, minunate au facut, de multe ori i-au si biruit, mai apoi de o au si supus supt giugul lor, de multe ori i-au asudat, rocosindu-se si nu fara multa moarte si paguba în oameni, pana o asaza” – cf. idem, Pentru discalicatul tarii al doilea rând, p. 15.

Dar “discalicarea” este, de fapt, un proces complex, prin care se trece de la Dinamismul pe Orizontala, al “Bestiei” din Omul Dual (în cazul Moldovei, “discalicarea” se face nu…de pe cal, ci de pe… BOUR [6]!!!), spre Dianamismul Verticalei, al Duhului Întemeierii-Stabilizarii, din Omul-Dumnezeu.

Se trece de la Exteriorizarea/Ctitorie, ca Fixare Spatiala – la Interiorizarea/Ctitorie, CONSTRUCTIE SPIRITUALA, ÎNTRU DUH!!! A Re-face, de fapt, prin Cele Doua Coloane, devenite Cele DOUA Axe Polare ALE DUHULUI COSMIC (aversul si reversul Mithos-ului Întemeietor/Re-Sacralizator!) – TEMPLUL CERULUI SI PAMÂNTULUI, CA REALITATI INTERIOR-SPIRITUALE!!!

De la cele patru picioare ale “BESTIEI/FORMA”, ne-asezata întru Duh si pradalnica, consumatoare, adica, întru Spatiu Material!… – …spre Cele Doua Coloane Ale Templului Solomonic al Fiintei/Înfiintarii: JAKIN si BOAZ. De la un Spatiu Confuz-Instabil-Dezintegrat/Non-Esential, Impur – la Paradisul-Spatiul Sacru/Esential-Re-integrat(or)/Etern.

“Ucenicia începe în camera de reflexie acolo unde candidatul trece proba pamîntului, acolo unde confuzia, obscuritatea si ignoranta trebuie sa lase loc claritatii, explicatiei, iluminarii, acolo unde se desparte de via?a profana; caverna/pestera/cabinetul de reflectie sînt la jumatatea drumului între tenebrele venite din maruntaiele pamîntului si claritatea luminii, între noaptea ignorantei si primele raze ale Cunoasterii. Este locul unde celebra formula VITRIOL îi deschide candidatului drumul spre alchimia interioara, spre metamorfoza, o metamorfoza în care candidatul cauta piatra care trebuie taiata, este piatra care va fi a?ezata în col?ul de nord-est; piatra ascunsa nu este aurul filosofal, asa cum nepotrivit se crede, ci  este Schethiyah, Piatra fundamentala, cea pusa la fundarea Lumii, cea amintita în Bahir: este o piatra care serveste de fundament pentru toate lucrurile, iar destinul ei este sa treaca de la punctul cel mai de jos al lumii la punctul cel mai înalt. În virtutea analogiei inversate care se leaga între lucrurile de jos si principiile lor, Piatra fundamentala în edificiul sefirotic este cea pusa la sfîrsit, cea care este cheia de bolta. Constructia Templului nu este o reconstruc?ie materiala, ci cautarea pietrei filosofale, a pietrei care este în interiorul fiecaruia (…)Aparut de pe bolta cereasca, firul cu plumb coboara catre pavajul mozaicat si contrastele sale: el ia nastere în aurul stelei polare si se sfîrseste în plumb, mutatie în mod inversat a operatiilor alchimice. Aceasta coborîre este omologa Caderii prin intermediul careia Arborele Vietii se schimba în Arborele Cunoasterii Binelui si Raului. Din cauza acestei Caderi, cei trei stîlpi nu sînt decît vlastare fara stralucire, arbori morti: înaintea deschiderii lucrarilor, nici un foc nu îi anima. Dar iata ca lucrarile se deschid: de îndata, deasupra pavajului mozaicat caruia i-a anulat dualitatile, se desfasoara Tabloul, unde se înscriu instrumentele reintegrarii, adica ale ascensiunii catre Steaua Polara. (…) Întelepciunea, Forta si Frumusetea redevin vlastarele vii, imagine si asemanare a Arborelui Vietii: Întelepciunea se desteapta pentru a prezida constructia edificiului; Forta recapata vigoare pentru a le sustine; Frumusetea îsi recapata stralucirea si le împodobeste”- cf. André Benzimra – Exploration du Temple maçonnique à la lumière de laKabbale, Paris, éditions Dervy, collection ”Pierre vivante”, 2007. Desi descrierea este facuta de un mason, în relatie cu Templul Masonic – ea se potriveste, perfect, traditiei Biblice – întru esoterismul crestin al unui Dionisie (Pseudo-)Areopagitul [7].

…Deci, nu trebuie sa mire teoria (care s-a “împamântenit”, devenind, din mit-simbol, o realitate vie, precum Credinta!) a celor “doua discalicaturi”, marcând epifania dualitatii umano-divine – si insistenta asupra acestor doua faze ale fenomenului alchimic al “întemeierii”, ca Nuntire a Contrariilor (Mercurul si Sulful, solidul si lichidul, instabilul si stabilul, în lupta) : Întemeiere-Risipire-Reîntemeiere. Prima Întemeiere este, cum altfel? – una Mistica, asupra careia pluteste miterul…din pacate, interpolatorii, încercând sa sfâsie Misterul (Valul lui Isis…), produc hybris-ul, si dezleaga Vârtejul BLESTEMULUI (probabil, ca si în cazul Creatiei biblice, tocmai ca ERA NEVOIE de pacat, pentru “IVIRE/ISCARE” a Lumii Vizibile, întru “cercarea” Tariilor Duhului Fiintei/Fiintarii!…pentru ca Sângele Domnilor sa devina “Otrava” Alchimica – V.I.T.R.I.O.L.!). Deocamdata, la prima vedere – ceea ce ar fi trebuit sa fie Nunta Alchimica, dintre Soare si Luna, dintre Sulf si Mercur [8] – pentru a obtine PIATRA FILOSOFALA [9]/MOLDOVA – sau a V.I.T.R.I.O.L.-ului [10]… – …devine (cel putin, aparent! – … de nu va fi fiind Simion Dascalul vreun alt…”initiat”, mai ceva decât vel-vornicul Grigore Ureche!) o jalnica si jenanta parodie “etnogenetica”, pentru neinitiatii interpolatori…cu valahi care …golesc temnitele Împaratului Râmului (“…câte temnite am, toate suntu pline de dânsii si nu mai am ce le face”), însemnati/”cevluiti [11] cu un hier arsu prejur de cap” si daruiti ca “ajutoriu talharescu de la Împaratul Râmului” , lui “Laslau craiul ungurescu” – …poate sa fie, cumva, parodierea stângace, carnavalesca, a Martirajului Hristic, a “ÎNCORONARII HRISTICEristice”?!Hr” a Neamului Românilor, de catre Împaratii Pagâni, de la Roma, în chip de Centru al Lumii, dar Degenerat Spiritual?!…sau sa fie, cumva, prevestirea “martirajului”, la care ungurii L-au supus, în istoria blestemata, pe Hristul Cel Românesc?! – …sau predestinarea noastra, de Neam, la “Noviciatul Celest” …?! – …nu stim raspuns a da, deci lasam textul “de bâlba” (ori “preste hire
” de vaticinaro-vizionaro-pythiac!), al Dascalului Simion, sa curga “la vale”, “cele rele sa se spele”…) : “…ce singur Laslau craiul ungurescu, cari-I zic filosof, s-au sculat de s-au dus la Împaratul Râmului, de s-au cersut oaste întru ajutoriu împrotiva vrajmasilor sai. Ce împaratul Râmului alt ajutoriu nu i-au fagaduit,ce i-au dat raspunsu într-acesta chip, de i-au zis: “Eu suntu jurat, cându am statut la împaratie, om de sabiia mea si de judetul mieu sa nu moara. Pentru acéia oameni rai s-au facut în tara mea si câte temnite am, toate suntu pline de dânsii si nu mai am ce le face, ci ti-I voi da tie, sa faci izbânda cu dânsii si eu sa-mi curatescu tara de dânsii. Iara în tara mea sa nu-I mai aduci, ca ti-iu daruiescu tie.” Si de sârgu învata de-I strânsera pre toti la un loc de pretitinderile si i-au însemnatu pre toti, de i-au arsu împrejurul capului de le- au pârjolit parul ca unor talhari, cu un hier arsu, care semnu traieste si pana astazi în Tara Moldovei si la Maramoros, de sa cevluiescu oamenii prejur de cap. Décii Laslau craiu, daca au luat acel ajutoriu talharescu de la Împaratul Râmului, au silit la Tara Ungureasca si décii pre câslegile Nascutului, cu toata putérea sa s-au apucat de tatari a-I bate si a-I goni, de i-au trecut munte în ceasta parte pre la Rodna, pre care cale si sémne prin stânci de piatra în doao locuri sa afla facute de Laslau craiul” – cf. Grigore Ureche, idem,Simion Dascalul : De izvodirea moldovénilor, de unde au venit într-acéste locuri, pp. 12-13.

Dar…ceea ce nu se stie si nu se spune, în “rostul” SACRU… – se “RASIPESTE”!!! Initiatul Grigore Ureche va matca doar CENTRUL SACRU/ROMA/RÂM (“Cetatea Eterna” [12], totusi…!) …iar restul “deslusirii” Tainei Sacre a Nasterii Mistice este ascuns, sub o metafora a “ratarii” (?!) MUNTELUI INITIERII, în “movili mari si mici”: “Afla-sa aceasta tara sa fie fostu lacuit si altii într-însa mai nainte de noi, de unde cetatile tarii sa cunoscu ca-I lucru frâncescu, de au lacuit ostile Râmului si au iernatu de multe ori, batându-sa uneori cu stitii sau tatarii, uniori cu Bosna si cu Rumele si la persi trecându. Ce fiindu în calea raotatilor si stropsindu ostile, care de multe ori sa facea razboaie pré acesta loc, cum înca sémnile arata, carile le vedemmulte pretitindirile: movili mari si mici (s.n.) si santuri pre Nistru, pre Prut, prin codri, n-au mai putut suferi, ce s-au rasipit si s-au pustiit”– cf. idem, De risipirea tarâi dentai, p. 12.

Ceea ce stie (si si SPUNE/SCRIE!) Magul-Initiatul Logos-ului/Gospodaririi Cosmosului, Grigore Ureche, despre “discalicatul tarii al doilea rând”, este mirific si încarcat de Semantica Demiurgica, o autentica REVELATIE A PARADISULUI-CENTRUL ETERN: “Dupa rasipa tarii dintai, cum spune mai sus ca s-au pustiit de nevoia ostilor lui Flac hatmanul râmlenescu mai apoi, dupa multa vréme, cum spune mai sus, cându pastorii din munti unguresti pogorându dupa vânat au nemerit la apa Moldovei, locuri desfatate cu câmpi deschisi, cu ape curatoare, cu paduri dése, si îndragind locul, au tras pre ai sai de la Maramoros si pre altii au îndemnat, de au discalicat
întai supt munte, mai apoi adaogându-sa si crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Sirétiul nu i-au hotarât, ce s-au întinsu pana la Nistru si pana la mare. Nici razboaie mai facea ca sa-si apere tara si pamântul sau de catra stiti si gotthi si di catra alti vecini si limbi ce era pinprejur” – cf. idem, cf. idem, Pentru discalicatul tarii al doilea rând, p. 14.

“Maramorosul” ramâne sinonimul ROMEI (dar si “radacina”-ORIGINEA MOLDOVEI: Mara-Muri-Dava [13], Locul/Cetatea Celor Doi Zalmoxis!), deci al “initium”-ului, de unde se “scoboara” spre Paradisul-Moldova, ca în MAGIA MIORITICA: “Pe-un picior de plai,/Pe-o gura de rai…” – iar DRAGOS [14] (…si BOGDAN [15], necesar întru “plinirea” Echilibrului Cosmic al Mithos-ului, întru Magia Recuperarii Paradisiace!) devine sinonimul Regelui Lumii [16], sub Semnul Bourului/Zimbrului Alb si al “Sângelui Blestemat”, al Cartii-Gradale [17] (“Si daca l-au pus domnu, luara pilda de pre capul acei hiara nasâlnice [18], dzimbrul, ce scriem mai sus ca l-au vânat si pusara de au facut peciate tarâi Moldovei, de traieste pan într-aceste vremi în mânule cui alege Dumnedzau a hire domnu tarâi, de traieste pan’ astadzi, de sa pune pre carti(…)” – cf. idem, p. 17 – dar sub semnul BLESTEMULUI (“Sângelui Blestemat”!) INSTABILITATII, al lui PARSIFAL [19]– precum Mercurul Alchimic, pâna la Sfârsitul Operatiunii, când devine Piatra Filosofala sau V.I.T.R.I.O.L.: “Într-acei pastori ce au nemeritu locul acesta, fost-au si Dragos, carile au venitu de la Maramoros, carile sa vediia si mai de cinste si maide folos decâtu toti, pre carile cu totii l-au pus mai mare si purtatoriu lor(…)” – cf. idem, Dinceputul domniilor va leatul 6867/1359, p. 17; “Si daca au domnitu doi ani, au muritu .(…)Pre acesta semnu dintaiasi data ce sa arata domniia faratrai, sa putea cunoaste ca nu va fi asezarea buna intre domniia Moldovei,ce cum fu pre scurtu viiata domnului dintai, asa si domnii ce vor fi, adésea sa vor schimba si intre domniia Moldovei multa

neasezare va fi”– cf. ibidem, p. 17. Adica, DRAGOS-DRAGONUL (Rex et Pontifex, în MOLDOVA-ÎMPARATIA VERDE, cea a SMARALDULUI CUNOASTERII MISTICE – acel smarald cazut din fruntea lui Lucifer, când acesta a fost alungat din Cer…!) vesteste, prin însusi nivelul sau existential, dimensiunea Mistica a Moldovei si a Poporului/Neam al (Va)Lahilor! Traiul/Fiinta-FIINTAREA întru A-CRONIE/ANTI-CRONIE. Tradus “pe sleau”: ÎNTRU NE-VEDERE FIZICA, ÎNTRU PARADISUL CEL NEVAZUT!

…Sau, înca si mai în Duhul lui Grigore Ureche: Fiintare în cât mai mare apropiere de CENTRUL STEFANIC! Adica, Fiintare întru Originea-BINE!!! Aceasta este finalitatea magiei Scrisului, despre Dragonul trecut în Nevedere si vestind Durerea lui Parsifal: Dorul de a da Raspuns Durerii Cumplite a Sortii, de a da Raspuns Iluziei Ucigase a Timpului: prin Moartea Initiatica/Înviere.

…Cât a SCRIS Magul, s-a si savârsit lucrarea/”MONASTIREA” CEA DIN NOI, cei care am intrat în “operatiunea” alchimica a cititului Cartii: GRADALE/Cartea Cea Scrisa – se transforma, astfel, prin Sfânta Alchimie, în SFÂNTA CUPA/INIMA(ARZÂNDA!)/GRAALUL !!!

…Ardelenii “discalicatori” (“din munti unguresti coborându”) sunt, de fapt, sinonimi, întru Magia Scrisului si Mitologia Faptuirii, cu Sfintii Pribegi, Sfintii Gemeni “TRAKES” – Sfintii Purtatori ai Harului Divin al Mântuirii Existentiale (iesirea din “Boala Timpului”, a Goanei Fara Rost!), ca re-intrare în SANATATEA ROSTULUI [20], prin Moarte si Înviere Mistica [21].

***

  5-NOMOS, ANOMOS SI …„STRAINII”

…Citind batrâna si severa carte a lui Grigore Ureche, e greu sa nu observi ca, dupa ce Cosmosul-Logos Cosmic se deschide, prin trecerea lui Stefan cel BUN în Lumea din care va veghe la împlinirea NOMOS-ului Românesc, a LEGII DE DUH a Românilor:

a– pe de o parte, se dechid Portile Universului, si apar „lumile vecine”/”sori vecini” (cum mistic formuleaza Lucian Blaga, în Paradis în destramare): „Tara Lesasca”, „Împaratiia Tatarasca”, „De împaratiia turcilor”, „Pentru Tara Ungureasca” (un amestec de Ardeal cu „Craiia Ungureasca”: pe de o parte „Rumânii, câti sa afla lacuitori la Tara Ungureasca si la Ardeal si la Maramorosu, de la un loc suntu cu moldovénii si toti de la Râm sa trag. (…)Ieste tara Ardealului plina de toata hrana câta trebuieste vietiiomenesti, ca pâine peste sama rodéste multa, de niminea nu o cumpa-ra, ci tuturora prisoséste, vin pretutinderea, nimarui nu lipséste, mieremulta si buna, de care facu mied, asa de bun, cât sa potriveastemarmaziului” – pe de alta, se aduce “la zi” istoria stapânirilor: “Asa Tara Ungureasca craie mare ce era, dintr-un trup in multemadulari s-au întorsu, o parte turcii tin, cu scaunul craiei cu Buda, némtiialta parte, Ardealul de-I cu stapânu, înca este suptu robiiaturceasca” – cf. idem, pp. 84-85) – Scriitorul având grija sa “taie” scurt propria istorisire despre “sorii vecini”, întrucât, dupa “APUSUL” (urmat de Rasaritul Mistic, în Ceruri!) al BUNULUI/DE DUMNEZEU ÎNCUNUNATULUI STEFAN, se cuvine a nu neglija descrierea “gravitatiei” propriei istorii mistice românesti, în jurul Centrului ANISTORIC, decât sa lungesca priviri si vorbe spre zone non-mistice: “mai apoi sa nu ne aratamuistorici de lucrurile altor tari”, “de Împaratiia Turceasca destul am povestit, ci iarasi de altile sa povestim si sa aratamu înainte”;

b-pe de alta parte, se face vadita, cu mai mare intensitate si acuitate decât pâna înainte de BUNUL Stefan (caci toti cei dinanite, mai mult sau mai putin si fiecare în felul sau, pregatisera ivirea CENTRULUI!), grija de raportare la CENTRU: daca voievozii se con-formeaza ICOANEI CENTRALE, NOMOS-ului revelat, întru desavârsire, de ÎNCUNUNATUL CEL BUN, sau scad vigilenta, fata de NOMOS-ul stabilit în CENTRU ANISTORIEI SACRE. Asa se explica mereu-revenirea la Stefan-CENTRUL, în cazul tuturor conducatorilor poporului istiric al valahilor – chiar daca uneori comparatia este implicita, ea nu poate lipsi, pentru ca Centrul a fost fixat, Paradisul, ca Stare (de acum) Stiuta/Cunoscuta, de catre “moldoveni”, EXISTA!

În aceste conditii, se instituie o mult mai precisa judecata aspra Fiintei si Fapturii voievodale: A FI VOIEVOD devine o functie “stefanica”. A FI VOIEVOD înseamna, de acum, a accepta sa nu existi ca personalitate, ca individualitate – ci sa existi ca Functie Nomotica – functie de NOMOS-ul instituit de Stefan cel BUN.

Unul singur dintre “gravitationistii” anistirici, din jurul BUNULUI, ajunge sa iasa în evidentam, ca fiind cel mai apropiat de NOMOSUL STEFANIC: Patru Rares. “Carile apucându-sa de domnie, niminea de nadéjde nu s-au scapatu, ca pace si odihnaera tuturora si ca un pastoriu bun ci strajuieste turma sa, asa întoate partile strajuia si priveghiia si nevoia ca sa latasca ce au apucat. Ca nimica dupa ce au dobândit domniia n-au zabovit, ci de razboaies-au apucat si la toate îi mergiia cu noroc” – cf. idem, De domniia lui Patru voda Rares, ficiorul lui Stefan vodacel Bun, va leatul 7035 <1527> ghenuarie 20,p. 99.

Numai la “plecarea în TRANSCENDENTA TRACICA” a lui Patru voda Rares, “tara” se manifesta similar cu “înmormântarea” în ETERNITATE a lui Stefan cel BUN, “cu multa jale si plângere” ca “dupa unparinte al sau, carile n-au fostu mai jos decât altii” : “Patru voda fiindu batrân de zile si cazându în boala grea, au platitu datoriia sa, ce au fostu dator lumii si s-au savârsit septemvrie 2, vineri,la miiazanoapte si cu cinste l-au îngropat în manastire în Pobrata ceeste facuta de dânsul, cu multa jale si plângere, ca dupa un parinte al sau, carile n-au fostu mai jos decât altii, ci au latit hotarul tarii, ca pre sacui de multe ori i-au arsu si i-au pradat si luundu-le cetatile si orasilesupt putérea sa i-au supus.

Si atâta groaza le didease ca la vrémea norocului celui prostu, ce era si pribeag la dânsii si sa scapasa de domnie si dupa ce sa dusése la turci, lasându-s doamna sa cu coconii si avutiiaîn Ciceu, necum sa sa bage sa-I jefuiasca, ce înca i-au pazit si i-au socotit pana la venirea sa al doilea rându. Asijdirea si cu lésii de multe ori s-au batut si Pocutiia înca le-au fostu luatu. Mai apoi, dupa atâta truda a sa, crestinéste în tara sa s-au savârsit, dupa ce s-au umplut domniei lui cei dintai si acei de apoi 17 de ani” – cf. idem, Cându au murit Patru voda vleat 7054 <1545>, p.119.

Ceilalti Musatini nu se ridica la nivelul cerut, de Misiunea “Stefanica” (revelata de Stefan cel BUN!), de a TRANSCENDE ISTORIA ÎN ANISTORIE. Nici macar fiul lui Stefan si urmas dinastic direct, BOGDAN [22], nu împlineste decât partial NOMOS-ul STEFANIC: “Bogdan voda cel Grozavu, ficiorul lui Stefan voda cel Bun, s-aupristavitu în anii 7025 <1517>, aprilie în zile 18, în ceasul cel dintai al noptii, în târgu în Husi, nu cu putina lauda pentru lucrurile célevitejasti ce faciia, ca nu în betii, nici în ospéte petrecea, ci ca un strejar în toate partile priveghiia, ca sa nu sa stirbeasca tara ce-I ramasése de   la tata-sau. Si domnindu 12 ani si 9 luni si 3 saptamâni, multe lucruribune au facut. Si décii cu mare cinste l-am îngropat în manastire în Putna. Iara ce va fi lucrat înlauntru sau în tara la noi, dispre partea judétilor si a direptatii, nu aflam, ci cunoastem ca unde nu-s pravile,din voia domnilor multe strâmbatati sa faac” – cf. idem, De moartea lui Bogdan voda cel Grozavu, p.94. Bogdan este cel care, de unul singur fiind, a lovit cu sulita, de mânios ce era, în Poarta Liovului: “Si singur Bogdan voda cu capul sau au lovit cu sulita în poartaLiovului, carelucru si astazi sa cunoaste semnul. Si nici lésii nutagaduiescu de aceasta, ci înca ei mai tare marturisescu ca au fost adevarat asa” – cf. idem, Cându au pradat Bogdan voda Tara Lesasca, ajungând pana la Liov, p. 90.

Iar nepotul lui Stefan cel BUN – Stefan voda cel Tânar – este abia o palida reflctare a NOMOS-ului Stefanic – ceea ce deducem, urmarind metoda concluziv-existentiala a lui Grigore Ureche, tot din panegiricul lui Stefan voda cel Tânar (însasi “tineretea”, atributul prin care este identificat, marcheaza distanta, fata de LEUL STEFANIC!): “Asijdirea într-acestas an, ghenuarie patrusprazéce zile, pristavitu–s-auStefan voda cel Tânar, ficiorul lui Bogdan voda, în citatea Hotinului si cu cinste l-au îngropat în manastirea în Putna, carea este zidita demosu-sau, Stefan voda cel Bun, si au domnit 9 ani si 9 luni. Scrie la un létopiset moldovenescu de zice ca pre acesta Stefan

voda l-au otravit doamna sa.AcestuStefan voda întru tot simana cu firea mosu-sau, lui Stefanvoda cel Bun, ca la razboaie îi mergea cu noroc, ca tot izbândiia si lucrul sau îl stiia purta, macara ca era tânar de zile, amintrilea era om mânios si pre lesne varsa sânge” – cf. idem, De moartea luiStefan voda cel Tânar, 7035 <1527>

ghenarie 14, p. 98. De observat inversarea frazala: daca la Stefan cel BUN, “mânia” si “varsarea sângelui pre lesne” erau puse ca initium mistic, la Stefan cel Tânar ele încheie panegiricul, ca semn al non-misticului semnificatiei lor si al încalcarii NOMOS-ului, tocmai prin aceste atribute ale Duhului sau (executase, cu nerecunostinta iresponsabila, tocmai pe cel care fusese format, spiritual, de Stefan cel BUN, ca “STREJAR-STEJAR-ARBORE SACRU” al Moldovei – pe hatmanul ARBURIE/Arbore, dimpreuna cu fiii sai, Toader si Nichita: “Într-acest an, în luna lui aprilie, în cetatea Hârlaului, Stefan voda au taiat pre Arburie hatmanul, pe carile zic sa-l fie aflat în viclenie,iara lucrul adevarat nu sa stie. Numai atâta putem cunoaste ca noroculfie unde are zavistie, ales un om ca acela, ce au crescutStefan voda pre palmile lui, avându atâta credinta si în tinerétile lui Stefan voda toata tara otcârmuia, unde multi vrajmasi I s-au aflatu, cu multe cuvinteréle l-au îmbucat în urechile domnu-sau. Ci pururea tinerii sa pleacasi cred cuvintele céle réle (a puhlibuitorilor [23]). Si acea plata au luat dela dânsul, în loc de dulceata amar, pentru nevointa lui cea mare, canici judecatu, nici dovedit au pierit. De care lucru multi înspaimântatidin lacuitorii tarii au început a gândi cum vor lua si ei plata ca si Arburie, ca nu multa vréme dupa acéia, într-acelasi an, au taiat si peficiorii lui Arburie, pre Toader si pre Nichita” – cf. idem, Cându au pierit Arbure hatmanul cu ficiorii lui, p. 96.

…Dar, iata pusa, clar, la moartea lui Bogdan-STREJARUL-STEJARUL ZALMOXIAN, problema NOMOS-ului: “ci cunoastem ca unde nu-s pravile,din voia domnilor multe strâmbatati sa faac”. Daca Stefan era Însusi “Judetul”, deci era Încarnarea NOMOS-ului, a LOGOS-ului COSMIC, ceilalti au nevoie de Scrisul Nomotic, care Scris sa urmeze modelul Fapturii STEFANICE.

În definitiv, care sunt trasaturile NOMOS-ului STEFANIC, si, deci, dupa care criterii sunt laudati sau înfierati, ori chiar batjocoriti feluritii “gravitationari”, musatinici ori non-musatinici? Sa încercam a deduce NOMOS-ul si ANTI-NOMOS-ul, dupa laudele, respective “certarile” lui Grigore Ureche, asupra celor doi urmasi “musatino [24]-stefanici”:

a-în primul rând, NOMOS-ul voievodal al (v)lahilor consta în “strajuirea în toate partile” si pastrarea, neatinsa, a tarii, nu doar ca zestre de Spatiu de la stramosii dinastici (“ca sa nu sa stirbeasca tara ce-I ramasése de   la tata-sau”), ci ca Revelatie a Spatiului Sacru, Spatiu Liturgic: SPATIU LITURGIC înseamna acea Forma În-Fiintatoare din care sa nu lipseasca nimic, asa cum, dintr-un mit sau dintr-o Liturghie Sacra nu are voie sa lipseasca niciun cuvânt, caci altfel se spulbera Efectul Taumaturgic al Liturghiei, se ramâne în stadiul de degenerescenta-BOALA a Duhului, deci si a “cojii” Duhului – Trupul!; sa fii Pastorul cel Bun, precum Hristos, si sa Calauzesti “turma”-popor” spre NOMOS-ul împlinitor de Duh al Neamului: “ca un pastoriu bun ci strajuieste turma sa, asa întoate partile strajuia si priveghiia si nevoia ca sa latasca ce au apucat”; stiindu-ti Misiunea întru NOMOS-ul Divin, n-ai dreptul la deznadajduire, nici la odihna ori stagnare – ci esti obligat sa revii, obseda(n)t (ca un posedat de Duh Sfânt ce esti, ca Pastor Bun ce te-a tocmit Domnul-Dumnezeul tau!) când te-ai poticnit, sa actionezi-reactionezi, pâna în ultima ta clipa de viata, pâna la ultima ta picatura de energie, PENTRU CA NU-TI APARTII, CI ESTI ROBUL NOMOS-ULUI DIVIN: „Minunatu lucru: dupa poticala dintai si dupa pierzarea ostii dintai, cela ce nu avea voinici de oaste, ci strângea pastorii din munti si argatii, de-I într-arma, acmu iara sa radica deasupra biruitorilor dintai, daca au pierdut tara, acmu domni altora le da si tara latiia” – cf. idem, Razboiul de la Râmnic, când s-au batut Stefan voda cuTapalusi voda, va leatul 6989 <1481>, iulie 8 – p. 54;

b-…deci, daca poti sa “latesti” hotarele tarii, prin “razboaie cu NOROC” (adica, având, permanent, Consimtamânt si Ajutor Divin!) si cu o perseverenta meree, uluitoare – e si mai bine – caci asta înseamna sa nu încetezi “temeliuirea” demiurgica, revelatoria, a Spatiului-Paradis. Numai asa, revelând cât mai limpede Paradisul, poti fi/deveni Eroul-Viteazul-RAZBOINICUL, care are functie (NEÎNTRERUPT!) demiurgica: “au latit hotarul tarii, ca pre sacui de multe ori i-au arsu si i-au pradat si luundu-le cetatile si orasilesupt putérea sa i-au supus” (…) “asijdirea si cu lésii de multe ori s-au batut si Pocutiia înca le-au fostu luatu “– se zice, spre lauda lui Petru Rares;

c–Trebuie sa fii TRUDITORUL Neamului tau CRESTIN, al LEGII tale ORTODOXE [25]- caci numai asa poti deveni Eroul Strajuitor, CA STEJAR ZALMOXIANO-HRISTIC, al poporului, în Calea sa spre revelarea Neamului: “mai apoi, dupa atâta truda a sa, crestinéste în tara sa s-au savârsit”. NOMOS-ul este, de fapt, HRISTOS – iar cei ce-l urmeaza în Duh, precum a facut-o STEFAN CEL BUN, devin Demiurgi si Axe ale Neamului Arheic al Românilor! Numai daca îti împlinesti Misiunea ta, fara odihna, sa revelezi, în fiece clipa a vietii tale, Logos-ul/Nomos-ul CRESTIN ORTODOX – si, în felul acesta, sa vindeci de Caderea în Timpul Istoric – te poti odihni, întru atâta truda a Demiurgiei…; altfel, esti hulit si dupa moarte, si predat Timpului INSTABILITATII, în loc sa te stabilesti în VESNICIA ARHEILOR: “însusi tiitoriu preste toata tara”…în VECIE!;

d-sa nu pierzi Stapânirea asupra Timpului, prin dezvoltarea viciilor – ci TU sa determini Existenta Faptuitoare întru “DESTIN” – sa poruncesti Timpului (pâna la anularea dimensiunii temporale!) Faptuirea/Fiintarea/În-Fiintarea: “ ca nu în betii, nici în ospéte petrecea, ci ca un strejar în toate partile priveghiia”. N-ai dreptul sa lipsesti, fie macar si o clipita, de la PRIVEGHEREA TARII, de la împlinirea Misiunii de Revelator al Paradisului! Numai folosindu-te TU de Timp, poti deveni Stapânul Timpului/DEMIURGUL. Nu poti “muri” spre Înviere, decât urmându-l pe Hristos, în Truda Sa – la fel, în Lumea Terestra, si pe Vicarul Terestru al Lui Hristos, STEFANUL/BUNUL: “ca un om ce era într-atâtea RAZBOAIE SI OSTENEALA SI NEODIHNA, în 47 de ani în toate partile sa batea cu totii si dupa multe razboaie cu noroc ce au facut, cu mare lauda au muritu, marti, iulie 2 zile”;

e-…SA NU FACI NEDREPTATE…SI SA FII CUMPANIT SI ÎNTELEPT – SA FII, TU ÎNSUTI,ULTIMA THULE [26]-“CUMPANA LUMII”! – …pentru ca, altfel, negi însusi NOMOS-ul/LOGOS-ul – si acesta e lucru rusinos, pentru unul care se vrea/pretinde “demiurg”, sa nu stie face nici macar dreptate terestro-umana! Grigore Ureche este pus într-o situatie extrem de delicata si jenanta, când trebuie sa vorbeasca despre Faptuitorul-Bogdan voda cel Grozav, fiul BUNULUI si DREPTULUI (el însusi “JUDET”!) – …si…”o scalda”, bâlbâindu-se si “dând-o cotita”: pentru ca n-ar vrea, prin asprimea fata de fiul cam NE-BUN si “apucat” (caruia i-a marturisit “zargheala”, în faptuirea de la Portile Liovului… – “faptuire” de om prost-cumpanit, ne-întelept – caci lui Bogdan îi venise nebunia, de la faptul ca-I fusese refuzata cererea în casatorie a unei printese poloneze, exasperta la gândul ca trebuie sa se cunune, pe viata, cu un…”groaznic”, pocit la chip!) – sa arate cum “efectul stefanic” a slabit, din treapta temporala în treapta temporala, din spita în spita (mai exact, cum Iluzia Timpului a naboit, iar, Paradisul Terestru al Moldovei!) : “Iara ce va fi lucrat înlauntru sau în tara la noi, dispre partea judétilor si a direptatii, nu aflam, ci cunoastem ca unde nu-s pravile,din voia domnilor multe strâmbatati sa faac”…

 

f-…nici lacom sa nu fii, ci cumpanit întru toate – pentru ca asa este însusi Demiurgul: ARMONIC! LACOMIA merge mâna-n mâna cu NEDREPTATEA si cu TRADAREA MISIUNII DEMIURGICE, pentru ca este STRICARE DE BUNA-CUMPANA si, deci, Aducere a Sapânirii Timpului Demoniaco-Istoric si Alungare a Lui HRISTOS-LUMINA FAPTURII/FAPTUIRII: “ca mai apoi nu numai lacomiia si asupreala faciia, ce si curvie nespusa era într-însul” – spune Grigore Ureche despre Stefan, feciorul lui Petru Rares…!

Oricine nu se înscrie în aceste “criterii” comportamental-caracterologico-faptuitoare, devine Dusmanul NOMOS-ului/LOGOS-ului Neamului sau, ANTI-NOMOS! – …si face numai stricaciune!!! ESTE “FARA-DE-LEGE”!!! – Legea fiind HRISTOS-CELEA CEA DREAPTA/ORTODOXIA!

Iata ANTINOMOS-ul pervertit numit „Iliasu, fiiu-sau cel mai mare (n.n.: al lui Petru Rares!)” – „carele mai apoi s-au turcit” – deci, a negat LEGEA/NOMOS-ul ORIGINAR si SOTERIOLOGIC, cel CRESTIN-ORTODOX!: “(…) ca si firea si fata îl lauda sa fie blându, milostivu si asazatoriu,gândindu-saca va samana tatâne-sau. Ci nadéjdea pre toti i-au amagitu, ca dinafarasa vedea pom înflorit, iara dinlauntru lac împutit (…)au lasatu domniia la mâna fratine-sau,luiStefan voda si a mâni-sa, în anii 7059 <1551> mai 1 si el s-audus la împaratul Suleiman, de au priimitu legea lui Moamethu,lepadându-sa de Hristos” – cf. idem,   De domniia lui Iliias voda, ficiorul lui Patru voda Rares,carele mai apoi s-au turcit, 7055 <1546> septevrie, p. 119.

Pedeapsa este, în primul rând, din partea Celui care l-a pus sa fie Vicar al NOMOS-ului CELEST, aici, pe Pamânt – dar si din partea constiintei încalcarii NOMOS-ului/LOGOS-ului STEFANIC: “Mai apoi de inima rea, peste scurta vréme au murit si rau s-au dat sufletul sau în mâinile diiavolului,în légea turceasca” – dar exista si o pedeapsa a Scriitorului, care afirma NOMOS-ul SACRU: Grigore Ureche nu încheie capitolul cu data si împrejurarile mortii lui Ilias, ci cu re-amintirea Pacatului sau contra Sfântului Duh-NOMOS-ul Dumnezeiesc: “Acest Ilias voda au domnit la Moldova 4 ani si 8luni si décii s-au turcit, cum am scris mai sus”! Iata, deci, sinergia dintre Scriitor-Faptuitor-Paznoc al NOMOS-ului DIVIN!!!

La fel stau lucrurile si cu urmatorul ANTI-NOMOS, calcator, si el, de LEGE CRESTIN-ORTODOXA – “Stefan voda, ficiorul lui Patru voda, fratele lui Iliiasu voda” (totul este lamurit, în ce priveste identitatea, pentru ca nu cumva, prin confuzie, sa napastuiasca, precum ca ar fi ANTI-NOMOS, pe altul…!): “Si ca sa nu sa vaza ceva ca este rasarit de la pravoslavie, toti eriticii dintara sa vrea, au sa-l întoarca, sa fie la o lége, au sa iasa din tara. Pre arméni, pre unii din buna voie, cu fagaduinte umplându-I, pre altii cu sila i-au botezatu si i-au întorsu spre pravoslavie, multi din tara au iesitu la turci si la lési si printr-alte tari, vrându sa-si tie légea sa. Cu aceasta vrânduStefan voda sa astupe faptele fratine-sau, de lucruri ce faciia, cu nevointa siliia. Iara ce cerea pravoslaviia si légea crestineasca nu tinea, ca mai apoi nu numai lacomiia si asupreala faciia, ce si curvie nespusa era într-însul, nu rabda de muieri cu barbati, nu erafecioarilenebatjocurite, nu jupânésile boierilor sai neasuprite” – cf. idem, De moartea luiStefan voda, ficiorul lui Patru voda, fratelelui Ilias voda, care au pierit la Tutora, v leato 7060, p. 121.

Pedeapsa lui Stefan este si divina, si din partea oamenilor “tinatori” de NOMOS (adica, non-pasivi, REACTIVI/REACTIONARI, fata de FARADELEGE!!!): “Si sfatuindu-sa, aciiasi aflara sfat ca sa ajunga degrabu la boierii ceipribégi, carii era înTara Lesasca iesiti de multe nevoi. Décii, daca auavut stire si raspunsu de la dânsii, cum ei vor veni fara zabava, noapteacu totii s-au radicat la podul de la Tutora si au taiatu atilecortului

asupra luiStefan voda si cu multe rane patrunzându-l, au muritu,dupa ce au domnit doi ani si patru luni” – cf. ibidem.

…Sau: Bogdan voda, fiul lui Alexandru Lapusneanul: “Daca muri Roxanda doamna lui Alixandru voda si ramasa domniiapre fiiu-sau Bogdan voda sângur, el cumu-s era blându si cucérnic asatuturora arata direptate, de sa vedea ca nimica nu s-au dipartat deobicéiul tatâne-sau. Nici de carte era prost, la calarie sprinten, cu sulita la halca nu pre lesne vrea avea protivnic, a sagita din arctare nu putea fi mai bine. Numai ce era mai di treaba domnii lipsiia, ca nu cerca batrânii la sfat, ci de la acei tineri din casa lua învatatura, iubiia glumile si mascariile si jocuri copilaresti. Mai apoi lipi de sinelési de-iera si de sfat si de a bate halcao cu sulita, rasipind avérea domneasca.Deprinzându den zi în zi asa, napusti trebile tarâi, ca pre cât îl iubiia întai, pre atâta îl urâsa apoi”- cf. idem, Cându au clevetit pre Bogdan voda vrajmasii sai la împaratie, de l-au mazilit împaratul, p. 151. Degeaba toata “fatada” de “carte” si de “iscusinte”, daca frivolitatea si iresponsabilitatea, infantilismul – dominau LOGOS-ul/ROSTUIREA faptelor sale: “iubiia glumile si mascariile si jocuri copilaresti” – si, ce-i decisiv, în RAU, este faptul ca “napusti [27] trebile tarâi” – adica “neglija” – sau, pur si simplu, nu-I pasa ca orice Conducator Autentic, nu un IMPOSTOR, are, înainte de orice, Misiunea de a cunoaste si de a apara LOGOS-ul/NOMOS-ul Tarii sale!!!

…Alt caz de lacomie/pradaciune, împilare si batjocura de nevinovati si de neiertat amoralism (în plus, se încredea în “lefecii”straini/unguri, nu în ostenii Tarii!) – deci, din nou, încalcare grava a NOMOS-ului Divin al Valahilor – din nou, un încalcator al Misiunii de Bun Pastor – Aron Voda cel Cumplit: “Asa, dupa ce s-au asezat la domnie Aron voda, nu-I era grija dealta, numai afara de a pradarea si dinlauntru, nu sa satura decurvie,de jocuri, de cimpoiasi, carii îi tinea de mascarii. Asijderea dabililecucarile îngreuiasa tara, nu umbla numai dabilarii singuri, ce si turcitrimitea de umbla cu dabilarii, de nu-si era taranii volnici cu nimic,muierilenu era ale lor, fétile le rusina, ce vrea sa faca facea.Dabilariul pentru un potronic de-l vrea pârî la dânsul, nu-l judeca, ci acolo trimiteade-l pierdea. Pe boieri pentru avutie îi omora, jupânésile le siliia sidomnind, nu alta, ci ciudése si minuni facea (…)gândi ca sa nu sa încreaza tarii si lefeciilor de tara, ci trasepre leafa unguri calareti si pedestrasi si facu pedestrasilor odai încurte,ca sa fie pururea lânga dânsul” – cf. idem, De domnia lui Aron voda cel Cumplit, care multa greotate au adustarâi,7099 <1591>, p. 178-179.

…Alt caz de încalcare a NOMOS-ului DIVIN: “Dispot voda ereticul”!: “Acesta fiind

nemerit laTara Lesasca si între slujitori la razboiu umblându, avându-siviiata intre sotii, s-au înclestat cu o sama de evangheliti (ca el încan-au fostu pravoslavnic) si s-au facut ficioru de domnu” – cf. idem, De domniia lui Dispot voda ereticul va leatul 7069 <1560>noiemvrie 18, p. 126. Câta ironie amara, la bietul Scriitor, Paznic Strasnic al NOMOS-ului, dar neputincios a stârpi pacatul poporului sau: “s-au facut ficioru de domnu” – ca tot n-avea cine, în vremuri în care NOMOS-ul însemna însasi Existenta-Fiinta/Fiinarea, sa-l si recunoasca drept “ficioru de domn”…!!!

Pedeapsa pentru “risipitorul de LEGE”, care “nu numa ca calca obicéele tariisi face si jafuri, ce si légea cu totul ramasése de batjocura” (cf. p. 135?). Una dreapta si cumplita: “Cu acéstea cuvinte mustrându-l Tomsa, l-au lovit cu buzduganul si décii toata oastea s-au lasat la dânsul, unde acopierindu-l multimea, cu multe rane i-au patrunsu trupul. Si asa au fost sfârsitul lui Dispot voda, dupa ce audomnitu trei ani, noiemvrie” – cf. idem, De moartea lui Dispot voda eriticul, p. 143. Nu se uita (si nici nu trebuie!) ca avem de-a face cu un “stricator si risipitor de tara”, pentru ca este un “strain”, si spatial (un italian, “Heraclu Vasilicu”(…) ce au fost de nasterea sa din ostrovul Samos, carile fiind italian au fostu stiindmulte limbi, frâncéste, latinéste, grecéste si nemtéste” – “geaba” atâta stiinta, când nu e suflet si nu sunt NOMOS/LOGOS, Fire de Gospodar al Tarii/Spatiu Sacral, precum BISERICA!), si, mai cu seama, spiritual: un “eritic”!!! Ratacit de NOMOS-ul –LEGEA ORTODOXA/”PRAVOSLAVNICA”!!!

…Sau Iancul voda, “ce-i zic Sasul”, si era “plin de lacomie (…) ca lacomie de avutie nespusa avea (…)mai apoi de lacomie mare ce avea”, deci nu-I pasa de niciun NOMOS si de nici un Neam ori Mântuire…: “Daca au mazilit împaratul pre Patru voda Schiopul, dat-audomniiaIancului voda, carile au fost de nasterea sa sas, de légeluteran. Pravoslaviianu iubiia. Déciideaca au venit în tara si au sezut în scaun,fevruarie 17zile, dupa acéia toata nedumnezeirea si ereticiia sa s-au aratat,ca lacomiede avutie nespusa avea, pentru care pre multi au omorât. Mai apoi de lacomie mare ce avea, trimisa sa ia a zécea din boi în toata tara” – ci se smintise de-a binelea, cum si smintit trebuie sa fie împotrivitorul la LEGEA-HRISTOS – si, de aici, I s-a tras si moartea fizica…pentru ca moartea de Duh o avea într-însul, ca pecete din nascare: “Scrie létopisetul cest moldovenescu ca moartea Iancului voda aufostu cu învatatura împaratului turcescu, de i-au taiat capul. Si audomnit Iancul voda trei ani si sapte luni. Acestu Iancul voda zic cumca au fostu umblându vara cu sanie de os” – cf. idem, Când au pribegit Iancul voda si de moartea lui, 7091<1583>, p. 172.

 

…Deja, deci, cu “Iancul Sasul” lutheranul si cu “Dispot voda eriticul”-RATACITUL, am intrat în zona “STRAINILOR”! “Straini” de LEGEA/NOMOS-ul Românesc ORTODOX, “straini” si de Spatiul Sacru al Moldovei. “Straini”, deci, si de durerile si soarta poporului care nazuieste, cu multa (si muta…) suferinta si îndurând cumplitele încercari ale Iluzionarii Timpului-Istorie – spre Stadiul Divin de Neam/Logos împlinit în Duh!

“Domnisorii”, cum le zice dreptul, dar asprul Scriitor si Paznic de Cetate a Lui Dumnezeu, Grigore Ureche…

…De fapt, dupa cum am vazut, prin exemplificarile de mai sus, Grigore Ureche îsi da seama ca “strain” se cheama si cel ce calca NOMOS-ul dinauntru, ca si cel ce calca NOMS-ul, venind, nepasator ori împins de orgolii si de lacomie, dinafara Spatiului aflat în lupta cu Timpul/”VREMILE”… Numai ca acela venit de afara este si mai dubios, pentru ca, nestiindu-I lui obiceiurile, apucaturile, sufletul si mentalitatea (si nici pe el neinteresându-l decât puterea si jaful de Tara, iar nu sa învete NOMOS-ul Tarii!) – el constituie un pericol de moarte, “din start”, sub vremuri care nu îngaduiau o singura greseala (stiuta ori nestiuta, voita sau nu, totul fiind coborât din pacatele cele dintâi, ale “neasezarii” în LOGOS/GOSPODARIREA DUHULUI DEMIURGIC!), fara de sanctiune suprema: MOARTEA – de “fier”, de foamete, de boala…de cumplirea extrema a saraciei (IAR DOMNII AUTENTICI, CEI “STEFANICI”, ÎSI ASUMAU ORICE NECAZ SI NAPASTA, CAZUTA PE CAPUL POPORULUI PE CARE-L PASTOREAU – caci nu este om “cazut” în Timpul Terestru – sa fie el fara de pacat…chiar si Stefan BUNUL “el înca au fostu om cu pacate”!!!: “Ci Patru voda nici într-un chip nu vru sa sa apuce de acea dare si sa iablestemul tarii asupra sa”!!! – cf. idem, Cându au lasat domniia si scaunul de buna voie Patru vodaSchiopul si s-au dus în Tara Nemtasca, p. 177) : “Domnindu Patru voda Tara Moldovei, mare sécita s-au tâmplatu întara, de au secat toate izvoarale, vaile, baltile si unde mai nainteprindeapéste, acolo ara si piatra prin multe locuri au cazut, copacii au secat desécita, dobitoacile n-au fostu avându ce paste vara, ci le-au fostudaramândfrunza. Si atâta prafu au fostu, cându sa scorniia vântu, cât s-au fostu strângându troieni la garduri si la gropi de pulbere ca de omet. Iar dispre toamnadeaca s-aupornitu ploi, au apucat de au crescut mohoara si cu acélea s-au fostu oprind saracimea foametea, ca-I coprinsése pretitinderea foametea” – cf. idem, De o sécita mare ce au fostu în zilile acestui Patru voda, deau pierit toata roada, valeato 7093 <1585>, p. 175.

…Ajungem, astfel, la domnia controversata (controversata, în primul rând, pentru noi, cei de azi, carora ne lipsesc notiunile elementare de responsabilitate, Nomos etc.) a lui “Ion voda, ce-I zic Armeanul”: “Acest Ion voda unii zic ca au fost ficior de armean, altii zic ca au

fost ficior unuiStefan voda (…)Iara Martin Pascovschii cronicariul lesescu scrie ca au fost acest Ion vodadin Mazoviia, dinTara Lesasca.Iar cu adevarat nu sa stie, nici-l arata al cui ficior este” – deci, mai rau decât “strain”: un “neica Nimeni”, lipsit de Identitate Spatial-Ontologica.

Aceasta nu se iarta, când e vorba de a conduce, în Chip de Calauza Mistica, un popor, spre Duhul sau – Neamul! Strain de LOGOS-ul /NOMOS-ul, de Chipul de Duh al Neamului Românilor…!!! Neavând Identitate nici Fiintial-Ontologica, nici întru LOGOS/NOMOS de Neam, este un MONSTRU. De aceea, Grigore Ureche (cu o logica mistica necrutatoare!) îl priveste cu oroare, cu o scârba infinita – nedisimulate: “Si aratându-sa groaznic ca sa-Iia spaima toti, nu de alta sa apuca, ci de cazne groaznice si varsaridesânge si taie pre Ionasco Zbiera în zioa de Paste si multe caznefaciia (…) Ion voda, dupa izbânda cu noroc ce goni pre vrajmasii saidintara, sa aseza la domnie, carele dintai la toate era pre voiatarâi, iaramai apoi pre toti i-au covârsit cu vrajmasiia lui si cu mortigroaznicece faciia. Si vrându sa ia agonisita tuturora, nu cu alt mestesug, ci cuvarsare de sânge si din zi în zi izvodiia féliuri de munci noao.Bagat-au în foc de viu pre vladica Gheorghie, de au arsu, dându-I vina desodomie, auzind ca are strânsura de avutie. Mitropolitul Theofann-ar fi iesit intreg de dânsul, de nu ar fi fugit prin munti degroazalui. Temnitile pline de calugari. Si îngropa de vii pre Véverita siprepopa Cozma si pre Molodetu calugarul, iar din boieri si din ceidecinste sabiia lui nu mai stiia si cu toate féliurile de morti îiomoriia.Si asta socotiia ca niminea n–au fostu mai destoinic decât dânsul. Delége îsi râdiia, ca în postul cel mare s-au însurat si alte calcaturi delége multe faciia” – de observat ca Grigore Ureche îl priveste cu oroare, dar detasat, pâna în final, când, prin concluzia sa, ne dîm seama clar de ce, orice si oricum ar fi faptuit Ion Armeanul, nu putea fi decât un Impostor si un Monstru – pentru ca Faptuirea trebuie sa-ti fie în Armonie/Acord cu NOMOS-ul/LOGOS-ul Neamului, altfel îsi pierde orice semnificatie cosmico-sacrala: e doar un exhibitionism, o trufire formala – SI ATÂT! Alexandru Lapusneanul a taiat 47 de boieri: NU e monstru, ci doar un oarecare tiran, caruia I se face “nacazanie”-certare, SI GATA! Dar Ion Armeanul “delége îsi râdiia, ca în postul cel mare s-au însurat si alte calcaturi delége multe faciia”! ASTA nu se iarta, în vecii vecilor! Si trebuie data uitarii orice faptuire a acestui monstru, aflat înfara ROSTULUI/NOMOS – …de aceea (dar si pentru ca se bizuia pe cazaci, în loc sa se bizuie pe moldoveni!), nici nu este considerata torturarea nemaivazuta, a lui Ion voda Armeanul, de catre turci, ca un martiraj, cum îl considera, spre exemplu, versatilul Mihail Sadoveanu, în romanul Nicoara Potcoava (MARTIRUL se lasa torturat pentru Hristosul, pentru NOMOS-ul Neamului, deci pentru efectul soterilogic al faptei sale, asupra COLECTIVITATII/POPOR, pe care el are DATORIA s-o MÂNTUIE, calauzind-o spre Soarta ei/Duh de Neam!!!): “(…)la tabara turceasca au mersu. Acolo, daca l-au dobânditu,cu multa mânie l-au mustrat si l-au dat de viu, de l-au legat de coadilea a doao camile si l-au slobozit prin tabara di l-au faramat (atuncea zicsa fie zis Ion voda: “Cauta ca eu multe féliuri de morti groaznice am facut, iara aceasta moarte n-am stiut sa o fiu facut”) – cf. idem, De moartea lui Ion voda, p. 162. MONSTRU, pâna la capat! Nici mort nu I se iarta Impostura, faptul ca a nazuit si reusit, prin necinste fata de Neamul Românilor, sa devina “Stapân”, peste ce nu-I era cunoscut (la modul absolut, MISTIC!), nu-i era înscris în Fiinta si în Rostul Divin al Faptuirii, pe acest Pamânt – pentru a se pune în slujba Transcenderii/Învierii Neamului Valahilor…!!!

…În rest, tot impostori, dar TRECATORI! – mult mai putin încapatânati (decât “Armeanul”!) în nazuinta de a “încaleca” si stapâni si sminti, de la Misiunea sa, poporul care-si cauta Calea spre Duhul de Neam: fie, Ivan Potcoava/”Cretul” – “ce s-au fostu facând frate lui Ion voda” ; sau alti “DOMNISORI” (evident, se traduce “impostori”, “domni numai prin fumuri si ne-bune/smintite [de la Axa Polara a Neamului Românilor] pretentii”, “straini adusi de vânt” – …vorba lui George Cosbuc: “Ce au cu iadul legamânt!”) : “De niste domnisori ce venisa iar cu cazaci”, cf. idem, p. 169 – si pe care Apele si Focul si Pamântul si Cerul “îi topesc, ca pe niste fantome/momâi de zapada (dar enervanti la culme, pentru Grigore Ureche: “ca bine de unii nu sa mântuia, altii veniia asupra lui”!): “De noroc era Patru voda cu cazacii, cum sa tâmpla pururea omuluide n-are odihna, ca bine de unii nu sa mântuia, altii veniia asupra lui.Ca într-acelas an, dupa ce s-au asezat al doilea rându si al treilearândula domnie, tot la anii 7086 <1578> iulie 27, niste cazaci cu un domnisor au venit la Nistru si s-au pus toti capetile.Asijdirea, curându dupa acesti cazaci, la anii 7087 <1578>octovrie12 zile, un Costantin iar cu cazaci veniia în tara si s-au topit toti în Nistru” …

…” …si s-au topit toti în Nistru…”, i-au topi/potopit Apele acestui Pamânt, care, la urma urmei, stie (si poate!) sa se apere si singur!… – …ceea ce Mihai Eminescu zicea: “Se facura toti, o apa si-un pamânt”!

…”De undomnisor ce-i zic Ion voda Lungul, 7089<1581> (…)  Razboiul lui Aron voda, cându s-au batut la Raut cu undomnisor, Bogdan voda îi zicea, la anii 7100 <1592>”…Zapezi, zapezi topite degraba, anuntând, mistic, Primavara Neamului Înviat…!

…”Plinirea” NOMOS-ului Neamului, ca Re-Gasire a CENTRULUI ARMONIC al Existentei Neamului, în Anistorie – este o realitate si un fapt cu primejdie, nu o joaca de retardati! Prin “gaurile” Parasirii de NOMOS, se strecurau falsi “conducatori”, False Calauze, pe Calea spre Mântuirea poporului, întru Neam – falsitatea lor existentiala si, deci, faptica, traducându-se prin departarea pe tot mai straini “orbitali”: veniti, parca, din NEANT, se “închinau”, tot mai penibil, ba lesilor, ba ungurilor, ba “turcului”…

Tot mai intens atrasi în Sorbul Iluziei Temporale (tot mai grav infectati de morbul Timpului-Iluzie: a se observa ca “domniile” nu se mai numara în registru sacral, precum domnia Stefanului BINELUI – Au domnitu Stefan voda 47 de ani si 2 luni si trei saptamâni si au facut 44 de manastiri si însusi tiitoriu preste toata tara”… – pentru ca numerele îsi pierd “ponderea semantica”, îsi pierd Solemnitatea Divina si ROSTUL, ca Forma de Biruinta asupra Iluziei Temporale – si pierderea ROSTULUI este consecinta departarii de CENTRUL COSMICO-SACRAL: “Acest Ilias voda au domnit la Moldova 4 ani si 8luni si décii s-au turcit, cum am scris mai sus”- cf. p. 126, “cu totii s-au radicat la podul de la Tutora si au taiatu atile cortuluiasupra luiStefan voda si cu multe rane patrunzându-l, au muritu,dupa ce au domnit doi ani si patru luni” – cf. p. 122; “si audomnit Iancul voda trei ani si sapte luni” – cf. p. 172, “acestu Alixandru voda au tinut scaunul numai o luna”- cf. p. 169 etc.).

Da, poti sa fii “SINGUR TIITORIU PRESTE TOATA TARA”, deci DOMN SISTAPÂN, SUVERAN ABSOLUT, AL TIMPULUI – sau poti sa devii “Rob al Timpului Futil” – si sa transformi “ o luna” în…”Catuse Temporale Ucigase”!!!

…De aceea, filo-turcul Petru voda Schiopul este vazut infinit mai bine, de Grigore Ureche:

– “Acestu Patru voda era din Tara Munteneasca, ficior Mircii voda si nepot de sora Mihnii voda (…)Domnind Patru voda Tara Moldovii ca un domn vrédnic, cum sacade, cu di toate podoabile câte tribuiesc unui domnu de cinste, caboierilor le era parinte, pre carii la cinste mare-I tinea si din sfatullornu iesiia. Tarâi era aparatoriu, spre saraci milostivu, pre calugari sipre manastiri întariia si-I miluia, cu vecinii de prinprejur vietuia bine,de avea de la toti nume bun si dragoste, de nu era a zice cumnu este harnic de domnie. Judecata cu blândéte si fara fatariie o faciia” – …caz unic, în istoria Moldovei: abdica, nesilit de nimeni, si se duce în “Tara Nemtasca”, unde “s-au si asezat” – …si plângea pe cei care-I dadeau bani “de bucate”: “au fostu plângându siau fost zâcându: <<Acestea suntu lacramile saracilor>>”.

Motive pentru care Grigore Ureche îi zice “Patru cel Milostivu”, întru sublinierea altruismului sau, închinat Neamului: “Si asa Patru voda putem sa-I zicem cel Milostivu, ca binilesau aulipadat pentru tara, care ca acesta nu s-au mai aflat. Era domnu blându, ca o matca fara ac, la judecata dreptu, nebetiv, necurvar, nelacom, nerasipitoriu, putém sa-i zicem ca toate pre izvod le-au tinut ,ca sa nu sa zminteasca. Acestu Patru voda au domnit întru amândoao domniile doisprazéce ani si jumatate”) –

Grigore Ureche îl pretuieste atât de mult si-l lauda, aproape ca pe Musatini, si pentru ca, întru atâta risipire si nemila a “strainilor”, napaditi asupra Tarii, dupa stingerea Musatinilor … – …unul ca Petru voda era o …”rara avis”! Îl aduce în prim-planul Scrisului, atât pentru respectarea NOMOS-ului comportamental altruist, moral, de Calauzire si Protectie a poporului, în Calea lui spre Revelarea ca Neam (“matca fara ac” – este nu doar semnul Regalitatii, ci si al LOGOS-ului Orânduitor/Gospodaritor!): “era domnu blându, ca o matca fara ac, la judecata dreptu, nebetiv, necurvar, nelacom, nerasipitoriu” – dar, mai ales, pentru ca a respectat LEGEA/TRADITIA “NE-SMINTITA”, din Pozitia ei de AXA POLARA a Neamului – … “putém sa-I zicem ca toate pre izvod le-au tinut, ca sa nu sa zminteasca “!

…Si, nu mai putin important (ba, poate cel mai important, pentru Grigore Ureche, Paznicul NOMOS-ului Stefanic!), Petru Schiopul a facut tot ce i-a stat în putere si în bunavointa cugetului si Duhului, sa se integreze NOMOS-ului stabilit, spre Mântuirea Neamului sau, de Însusi Stefan cel BUN: “Iara cându au fost aproape de sfârsitul sau, chiemat-au vladicii si toti sfétnicii sai, boierii cei mari si alti toti câti s-au prilejitu, aratându-le cum nu vor putea tinea tara, cum o au tinut-o el, ci socotindu din toti mai putérnicu pre turcu si mai înteleptu, au datuînvatatura sa sa închine turcilor” …

***

6-NORMALITATEA REACTIUNII

…Evident ca Grigore Ureche nu poate vorbi/Scrie despre „sfinti”, decât în cazul, unic, al stabilirii CENTRULUI COSMICO-SACRAL: „sveti Stefan voda”. În rest, stie ca vorbeste despre sclavi ai Timpului si „vremilor” – deci „rândul”/RÂNDULIALA SACRA A DEMNITATIISACRAL-SACERDOTALE începe a lipsi si a deveni falsa norma-FALSUL NOMOS: „Acolo,cumu-si-I rândul oamenilor, daca l-au vestit de domnu tânar, multi Is-au închinat” – cf. p. 166 – închinare /supunere mecanica, iresponsabila, sinucigasa, iar nu consacratoare, solemn-pontificala – …catre un golem cazacesc, Potcoava Cretul!!!

…Si, totusi, ceea ce se reveleaza clar, în Scrisul Înfiintator al Pontifului Grigore Ureche, Stapân si Paznic alNOMOS-ului – este REACTIUNEA fapturii umane, fata de orice se întâmpla, oricât de grav si oricât de periculos – sau oricât de neasteptat de benefic. Si aceasta REACTIUNE nu este una “dictata”, manipulata – ci tine de NORMALITATEA/FIRESCUL VITALIST AL FIINTARII!!! Numai re-actionând, dai dovada ca esti viu. Chiar daca reactia nu este con-formata total peste NOMOS-ul Sacral, se cheama, totusi, ca traiesti, tocmai Faptuind, întru Gloria Scrisului Exorcizator de Timp, al Carturarului-Mag, Grigore Ureche-A-CRONICUL!

Normalitate “din radacina”, de la nivelul Gaiei-Pamânt – pâna la nivelul celest, al celor “alesi” spre Calauzire Mântuitoare, întru NOMOS – caci Dumnezeu actioneaza, evident ori foarte ascuns-mistic, prin acesti oameni minunati, aproape incredibili (pentru mlastina de azi, pe care numai unii ca noi sunt în stare s-o numeasca “viata”…!) ai Medioevului Eroic, împlinit TOTAL, întru Fiintare/Faptuire:

a-chiar daca Ion voda Armeanul este “strain”, moldovenii-razboinici, confruntându-l cu trufia turceasca, în lupta de la Cahul, aleg sa moara sub steagurile Moldovei (“tinute”-calauzite, deocamdata, de catre “Armeanul” pasager… – decât sa-si dea, cu mâna lor, sclavie, pe veci, turcilor: “Ci moldovénii asa sta, cum s-ar fi gatit sa moara au sa izbândeasca”… – cf. idem, Cându s-au lovit ostile, p. 160.

“LIBERTÉ OÙ LA MORT!” – ar fi putut sa scrie pe steagurile acestor eroi homerici – “traitori” întru DEMNITATEA FIINTARII, cu mult înainte de lozincile masonice ale Revolutiei franceze, regicide si deicide…!!! Batalia Urii si a Exasperarii, întru Dorinta de Libertate Divina, aparent oarba… – …are accente de IliadaValaha, în care troienii sunt înlocuiti de disperatii si iluminatii tarani-CAVALERI (în sensul mistico-divin medioevic: “alduitii”, “Raze ale SOARELUI-DUMNEZEU”!) moldoveni: “Asa mai apoi sa batiia deaproape, cât si mâinile le obosisa si armile scapa. Acela praf sa facusa,cât nu sa cunostiia care de care-I este, de saneate si di trasnetul puscilor nusa auziia dispre amândoao partile, nici puscasii nu mai stiia în cine dau” – cf. ibidem.

b-…pâna si taranii simpli devin vizionari (“nebuni”…), activi-reactivi, fata de ce se întâmpla în Lume – pentru ca si ei vor sa fie integrati în TOT: “Asijderea un taran nebunise de cap, au fostu strigându în gura mare:<<Duceti-va spre pierirea voastra, ca nu veti mai veni>>” – cf. idem, Razboiul lui Stefan voda, când au batut pre Albrehtu craiullesescu la Codrul Cozminului, leat 7005 <1497>, p. 61. Si asa a si fost, dupa viziunea apocaliptica a Taranului: ““În zilile lui Olbriht, sleahta au pierit” – cf. idem, Razboiul lui Stefan voda, când au batut pre Albrehtu craiul lesescu la Codrul Cozminului, leat 7005 <1497>,p. 59;

c-…sau pescarii mistici, PESCARII-APOSTOLI, care reactioneaza cu un curaj “nebun” (vizionar, si curajul!), când Petru Rares (“Pastorul cel BUN”!) “da peste ei” (adica, are Revelatia Apostolatului propriu, prin care se va produce SCHIMBAREA LA FATA: “siniminea nu l-au cunoscut”!) – ajutându-l contra “strajii unguresti”, si totul petrecându-se, întru Mare Taina a Semanticii Faptei, ca-ntr-un misteriu crestin, ca-ntr-o parabola neotestamentara sau ca în Faptele Apostolilor : “Si mergându pre parâu în jos, au datu priste niste pascari, carii daca i-au luat sama, cu dragoste l-au priimit. Iara Patru voda înfricosindu-sa de dânsii, s-au spieriiatu. Iara ei cu juramântus-au jurat înaintea lui, cumu-I vor fi cu direptate si nimica sa nu sateama. Iara el le-au dat lor 70 de galbeni (n.n.: nu era “plata”, ci semn de recunoastere”: 6 este “Sageata Dragostei”, Numarul Antagonismului si al Libertatii, Unirea Mistica) si daca au vazut ei galbenii,cu bucurie l-au priimitu si l-au dus la otacul lor, de l-au ospatat cupâine si cu péste friptu, ospatu pascarescu, de ce au avut si ei. Si dacaau înserat, l-au îmbracat cu haine proaste de a lor si cu comanac încap si décii l-au scos la Ardeal. Si fiindu oastea ungureasca tocmitadestraja, la margine, i-au intrebatu pre dânsii: ,,Ce oameni sunteti. ?”Ei au zis: ,,Suntem pascari”. Si asa au trecut prin straja ungureasca siniminea nu l-au cunoscut” – cf. idem, Cându au pribegit Patru voda de multe nevoi în TaraUngureasca, p. 106;

d-…boierii “sa sfatuiesc” si actioneaza, dimpreuna, ca unul, când se încalca grav NOMOS-ul Neamului: “Într-acéia vréme sfatuindu-sa boierii tarii dimpreuna cuepiscopii, ce vor face cu acel risipitor de lége, ca nu numa ca calca obicéele tarii si face si jafuri, ce si légea cu totul ramasése de batjocura. Decarelucru cu totii, mai cu denadinsul sfatuindu-sa cu Tomsahatmanul, casa scoata pre Dispot din domnie si asa jurara pre Tomsa carile era cuinima mare, ca sa fie elîncepatoriu acestui lucru” – …si Tomsa se va tine de vorba, dar fiind ajutat si de reactia soldatilor simpli, TOTI fiind constienti de primejdia care venea catre NOMOS-ul Tarii, prin acel “Dispot” si “eritic”, care era “risipitor de lége, ca nu numa ca calca obicéele tarii si face si jafuri, ce si légea cu otul ramasése de batjocura” : “Cu acéstea cuvintemustrându-l Tomsa, l-au lovit cu buzduganul si décii toata oastea s-au lasat la dânsul, unde acopierindu-l multimea, cu multerane i-au patrunsu trupul” – cf. p. 143.

Nu credem ca este o reactie dictata de servilism, ci avem de-a face cu ura adevarata, cu INSTINCTUL VITALIST AL PRIMEJDIEI, din partea “strainului” care este “risipitor de lége”. Pe atunci, omul simplu medioevic era patruns, pâna în strafundul Duhului sau, de ADEVARUL RELIGIEI CRESTIN-ORTODOXE!!! Altfel, nici nu se poate explica acea “furor sacer” a ostenilor simpli (nu a mercenarilor, ci a oamenilor Tarii – razesi-cavaleri, ca si boierimea de interesati de Soarta Tarii/MOCSEI/MOSIEI!), care-I facea sa obtina victorii incredibile, astazi: sa te bati, cu armament teribil de simplu si natural (“padurea saciuita” [28], cu “copaci întinati”!: “De care lucru fiindu înhierbântatuStefan voda de razboiu, socotindu ca are vréme de a-sirascumparareastrâmbatatea sa dispre cela ce nu numai pacea cea véche o au calcat-o, care avusése domnii Moldovei cu craii lesasti, ce si juramântul si sipaceace legaseatuncea de curându, asezându-sa sa sa întoarca pe urma preunde si venise, décii îl atita ajutoriul ce-I venise di pretitindirilea si oastea sa toata gata strânsa si odihnita, vazându dobânda di pre cei flamânzisislabiti, au trimis înainte ca sa apuce calea la Codrul Cozminului, sasaciuiasca padurea, sa o întineaze, ca sa o poata porni asupra ostii, daca vor intra în padure. Iara el cu toata oastea au intrat dupa dânsii si cu doaomii de turci.Si a patra zi i-au ajunsu în padure, joi, octomvrie în 26 dezile, luundu ajutoriu pre Dumnezeu si cu ruga Preacistii si a sfântulu marelui mucenic Dimitrie si lovindu-I de toate partile si oborându copaciicei întinati asupra lor, multa oaste lesasca au pieritu, unii de osténi,altii de tarani, ca le coprinsése ca cu o mreaja calea, altii de copacii cei întinati” – cf. p. 62) – încrâncenat, dar cu sorti de izbânda, cu ostiri pe care “modernismul” amurgito-european nu le învinsese niciodata!!!

E drept ca si reactia domneasca tine de “furor sacer” – a se vedea cazul lesilor “sleahtici”, de la Botosani, înfrânti, în trufia lor, de Stefanul-LEUL – “cu vrerea lui Dumnezeu” – deci, supusi NOMOS-ului Divin, care salasluieste, mai cu seama, în Arma Creatiei/Natura Divina : “Si cu vrérea lui Dumnezeu pierdura lésii razboiu sifu izbânda luiStefan voda si multa oaste lesasca au pierit si pe multii-au prinsu în robie si multe cazne le faciia moldovénii lésilor.Ca au pus Stefan voda de au arat cu lésii pe o culme de deal laBotasani si au simanatu ghinda si s-au facut dumbrava mare, de estepana astazi copaci mari” – cf. p. 66; PADUREA i-a ajutat pe moldoveni si sa mentina NOMOS-ul – deci, prin re-nasterea de PADURE, moldovenii ajung si sa-I pedepseasca pe calcatorii de NOMOS DIVIN!!!

e-chiar si reactia tiranica a lui Alexandru Lapusneanul, fata de “solii Tomsei” (Tomsa neavând niciun atu “stefanico-divin”, la domnie…!) a devenit celebra, adica ne-supusa Iluziei Temporale, pentru ca venea din adâncul Firii Fiintatoare a voievodului, legitimat prin sotia sa, “Roxanda”, fiica a Ultimului Mare Musatin: Petru Rares, cel “îngropat în manastire în Pobrata ce este facuta de dânsul, cu multa jale si plângere, ca dupa un parinte al sau, carile n-au fostu mai jos decât altii, ci au latit hotarul tarii (…)”: ,,De nu ma vor, eu îi voiu pre ei si de nu ma iubescu, eu îi

iubescu pre dânsii si tot voiu mérge, ori cu voie, ori fara voie”.

N-o fi fiind democratic, dar este memorabil, ca REACTIE A FIINTEI FAPTUITOARE!

f-…REACTIUNE se cheama si toate neîntreruptele razboaie, ca o continua cautare de ROST al ACTULUI/FAPTA! În acest sens, Grigore Ureche A-CRONICUL se opreste , parca, din Scrisul sau Exorcizator – si mediteaza, mustacind cam duhliu, la Rostul (ascuns, sub faldurii histrionici si cruzi, ai Razboiului – dar, sigur, PREZENT!) celor CINCI razboaie/”loviri” fratricide, grotesti, dar extrem de pline de actiune si re-actiune, dintre Stefan voda si Ilias voda, cel “cu noroc prost” (…fii ai lui Alexandru voda cel Bun – frati care, la început, si-au împartit domnia…numai ca NOMOS-ul Divin nu-I partajabil!): “Scrie létopisetul nostru cestu moldovenescu, ca daca au fugit Stefan voda la munténi de nevoia fratine-sau, de acolo luunduajutoriude oaste, au venitu spre tara, unde i-au iesit înainte frate-sau,Iliasvoda, la locul ce sa chiama Lolonii. Si dându razboiu, biruiStefanvoda pe frate-sau pe Ilias voda si-l goni din tara si apuca Stefan vodascaunul” – cf. idem, De razboaiele acestor doi frati, p. 27.

“Décii nu dupa multa vréme, de iznoava au venit Iliasu voda cu oaste asupra fratine-sau, lui Stefan voda, în anii 6942 <1434>, unde i-au iesitStefan voda înainte, la Darmanesti, fevruarie într-o zi, luni în saptamâna alba, si dându razboi vitejaste, iarasi birui Stefan voda” – cf. ibidem, Al doilea razboi.

“Dupa acéia de iznoava, nu dupa multa vréme, s-au mai ispitit Iliasvoda al treilea rându, de au mai intrat în tara cu oaste lesasca,undei-au iesitu nainte Stefan voda la Podraga si lovindu-sa ostile defata,iara pierdu Iliasu voda razboiul” – cf. ibidem, Al treilea razboiu.

“De noroc eraStefan voda cu frati-sau Ilias, ca bine nu sacuratiiade dânsul, atuncia si sosiia, care au venit de iznoava asupra luiStefan voda cu oaste în anii 6943 <1435> avgust 4 zile si s-aulovit cuStefan voda al patrulea rându, la Chiperesti, într-o vineri.Ci norocul sau cel rau iarasi nu i-au slujitu, ca iarasi pierduIliiasuvoda razboiul, cum sa zice si la scrisoare: “Unde nu va Dumnezeu,nu poate omul” – cf. idem, Al patrulea razboi, p. 28.

“Iliiasu voda stiindu-sa cazut jos, nu pierdu nadéjdea, ci deiznoavastrânsa oaste si au intrat în tara la anii (6945 <1437> si s-au lovitu alcincilea rându cuStefan voda, într-o joi, martie 8 zile. Ce nimica n-aufolosit, ca norocul lui cel prostu iarasi îl lasa la zminteala, de pierdurazboiul, de i-au cautatu iarasi a sa întoarce înapoi la Tara Lesasca” – cf. ibidem, Al cincilea razboiu [29].

…O forfoteala ca de musuroi, un balet burlesc al Mortii…dar cine stie carui mistic scop slujeste, în Logos-ul/Planul Divin, orice actiune, cât va fi parând ea de grotesca si fara scop?

…Numai mortii stau pe loc! Or, numai morti nu sunt, atât de VIII domnitori ai Medioevului moldav, din Exorcizatoarea Carte Împotriva Timpului, a lui Grigore Ureche…!

Sau, mai exact: acesti voievozi mor (în chipuri atât de diverse si de tragico-dramatice!) abia dupa ce au trait din plin, cu toata forta lor Fiintatoare/Faptuitoare, de Duhuri Terestre, apartinatoare unui Logos Întemeiat, pe care ei si-l reveleaza, ca Paradis!!!

…Din acest punct de vedere, “contemporaneitatea” nu ofera “pace” (cât despre “confort”, avem si opinia irlandezului iluminist, Jonathan Swift, despre moartea Duhului, prin “marile descoperiri tehnice” ale sinuciderii Duhului, prin lenea “modernizarii”… – …dar si opinia unui vizionar român, avizat întru “sibaritism” si crâncen pornit, contra formelor goale/golite de NOMOS SACRU, ale Verbului-Logos-ului Românesc – MIHAI EMINESCU:

“Au la Sybaris nu suntem lânga capistea spoielii?/Nu se nasc glorii pe strada si la usa cafenelii,/N-avem oameni ce se lupta cu retoricele suliti/În aplauzele grele a canaliei de uliti,/Panglicari în ale tarii, care joaca ca pe funii,/Masti cu toate de renume din comedia minciunii?/Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul,De ai crede ca viata-I e curata ca cristalul?/Nici visezi ca înainte-ti sta un stâlp de cafenele,/Ce îsi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele!” – cf. Scrisoarea III), ci ofera, prin pasivitate, prin apatia totala fata de ORICE, deci prin de-semantizarea Actiunii Si Reactiunii Vitaliste – ofera MOARTEA DUHULUI!!!

…Decât sa ajungi sa desemantizezi Patria si Virtutea Nomotica, mai bine “te faci de râs” actionând, fie si parelnic grotesc, fie si perdant…precum Ilias voda…si chiar împartasind soarta acestuia (“Dupa acéia, curânda vreme, scrie ca s-au împacatu Stefan voda cufrati-sau Iliasu si s-au împartit cu tara, cum va spune mai jos. Si

domnindu împreuna sapte ani, mai apoi lui Iliasu voda i-au scos ochii”) – …caci, în definitiv, la ce-ti slujesc ochii, daca nu te “uiti” la Lume cu ei, întru Revelatia si Extaza Creatiei Lumii Divne – …într-un cuvânt: daca nu-I pui la treaba?!

…Ce sa vezi cu ochii de carne, când te-ai dezvatat a privi lumea, cu ochii de roura si Duh, ai Vietii Adevarate, cea TRAITA, nu DORMITA!!! – Viata prin ACTIUNE–REACTIUNE, fata de toti si fata de orice: numai ACTIUNEA-REACTIUNEA sunt re-integratoare, în Totul Divin – deci, aduc Sansa Soteriologica a Omului/Popor, în Calea spre Neam!!!

***

  CONCLUZII

 …Au fost odata ca niciodata, niste oameni care nu se asemanau cu noi deloc, de parca ei si noi n-am fi avut nici în clin, nici în mâneca…de parca n-am fi fost Scrisi într-acelasi Plan Dumnezeiesc de Revenire în Paradis, de parca n-am fi avut Duh Comun Con-Formator de Fiinta/Fiintare si de Fapta/Faptuire, nici Spatiu Comun de Con-Formare, nici aceiasi Proto-Parinti…:

a-ei – responsabili, vesnic veghetori… – …noi, complet iresponsabili;

b- ei, mereu TREJI, într-una CAUTATORI DE ESENTE, fara niciun strop de „grasime”/stagnare a Logos-ului Exorcizator si (Re)Demiurgic: Logos-ul lor (cel putin în varianta Grigore Ureche) este unul încordat, fara odihna, fara crutare nici de sine, nici de eventual cititor… – …noi, habar neavând sa facem vreo deosebire între esentele divine si…”entertainment”-ul oligofrenic!!!;

c-ei, RELIGIOS–CRESTINI ORTODOCSI, obsedati de HRISTOS-LEGEA CEA VESNICA A PAMÂNTULUI SI CERULUI – noi, neîncrezatori pâna si ca am fi, cumva, existând…;

d-ei – vii si reactionar, la orice stimul de viata, dar, mai ales, la Stimulul Cel Divin al Misiunii de Împlinire a Logos-ului/Nomos-ului de Duh al Neamului – noi, apatici, stinsi si nesimtitori, nici daca se surpa glia cu noi cu tot, pâna în Tartar;

e-ei, obsedati de Viata, curiosi de VIATA, pâna la maxima violenta vitalista – RAZBOIUL CONTINUU, CA STARE VITALISTA SACRA, PRIN CARE ESTE ÎNLATURATA „GRASIMEA” TEMPORALA!!! – …obsedati de Energiile Cele Vii, Dezvaluite ori Ascunse, în Foc, în Ape, în Pamânt si în Paduri si în Munti… – …si obsedati de Demiurgia Continua, revenind din moarte, ÎNVIATI!!! – noi, obsedati de moarte si de disparitie…;

f-ei, Vizionari, Etern Efervescenti, aflati în Starea de Revelatie Continua (chiar daca formele emergente ale Starii pareau, uneori, grotesti, crude, absurde…!) – noi, sforaind într-un somn al Beznei Continue…!

g-ei, SCRIIND, pentru a exorciza Timpul-Iluzie Paralizanta, SCRIIND, pentru a ajunge în Sinergie Divina cu Fapta/Faptuirea si cu Fiinta/Fiintarea PARADISIACA – …noi, uitându-ne, plictisiti, la ceas, cum se scurge vremea-timpul, deci asmutind demonii sterili ai Iluziei Temporale, îmbiindu-i, practic, sa ne sece TOTAL semantica Fiintei/Fiintarii, Faptei/Faptuirii…!!!

…De aceea, si lipsa nostra de interes pentru Farmacia Stiintei Sacre: SCRISUL/”CARTEA”, ca MARTURISIRE EXORCIZATOARE DE ILUZIE A TIMPULUI DEMONIC, „FIU” AL CADERII OMULUI!!!

  …A fost odata…Dar, oare, meritam noi sa mai fie…?!

 NICI NU NE PUNEM, MACAR, PROBLEMA! … – …ci cascam, cu un plictis de viata enorm, cosmaresc…doborâti de Uitarea TOTALA!!! – …deci, de moartea si pierderea oricarei Sanse Soteriologice, a Duhului…!

…A-ti AMINTI, pentru a exorciza Memoria, de Ucigasa Temporalitate, pentru a-ti Re-Pozitiona Fiinta, în raport cu Paradisul – nu mai este, azi, ceva pentru puterile noastre, cele complet sleite de amintiri aleatorii, iar nu strunite de Vizionarism…amintiri egoiste, futile sau doar „pleziriste”, ca de drogati cu NIMIC! – …deci, lipsite TOTAL de empathia cu, de perceptia întru – Supraindividualitatea NEAMULUI… – …amintiri „de doi bani”, lipsite total de Avântul, Riscant si Extrem-Vitalist, al Exorcismului si al Cautarii Caii spre Extaza Paradisiaca – Starea de Neam – singura demna de a se înfatisa, la Tronul Celest, Dumnezeului Neamurilor!!!

…Iar conducatorii nostri, care, spune Biblia, în Cartea Apocalipsei, ar trebui sa ne conduca/întelept-calauzitor, la Tronul „JUDETULUI” din Urma, sub Privirea Lui Atoatestiutoare si Atoatescrutatoare…- …o, nici nu merita sa mai vorbim despre asa ceva …un ”asa ceva” calauzitor-soteriologic, azi, complet inexistent! – … acum, când am vazut clar, prin dimensiunile revelate de Cartea lui Grigore Ureche, ce înseamna sa fii Krai/VOIEVOD SI MARTIR, în acelasi timp… – adica, sa fii Conducator de Popor, spre Starea Divina de Neam!!!

 ***

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

NOTE:

– Numele de STEFAN vine de la COROANA-KETHER, vârful Arborelui Sephirotic. Arborele sephirotic – reprezentare geometrica, diagramata, a cabalistilor evrei medievali, prin care se descriau modalitatile în care En Sof (Dumnezeu) se poate manifesta în lumea profana. En Sof se reveleaza în 10 moduri, prin 10 sephiroturi (Coroana-Kether, Întelepciunea-Hokmah, Inteligenta-Binah, Mila-Hesed, Forta-Geburah, Frumusetea-Tipheret, Victoria-Netzan, Gloria-Hod, Temelia-Iesod, Regatul-Malkuth). Fiecare cerc, limitare sau determinare a En Sof-ului este o sephira. Sephiroturile sunt asezate într-o ordine precisa, fiecare înscriindu-se ca element distinct în structura arborelui cabalistic – imagine a universului unificat, a vietii lui Dumnezeu.

2– Letopisetul Tarii Moldovei, de când s-au descalecat tara si de cursul anilor si de viata domnilor, care scrie de la Dragos, pâna la Aron-voda – a fost scris spre sfârsitul vietii lui Grigore Ureche (se crede ca ar fi muncit la el între anii 1642–1647).

3– Grigore Ureche, idem, p. 14: Pentru discalicatul tarii al doilea rând.

4-De observat ca numerologia este o stiinta bine stapânita de Alchimistii-Scriitori ai Medioevului (vedem, si la Nicolae Milescu, Aritmologia!): Stefan cel BUN “au domnitu 47 de ani si doua luni si trei saptamâni”, ceea ce înseamna ca Stefan a stat sub semnul lui 11 (4+7) – “Numarul Zavistiei Puterilor Cosmice”, dar si “Unitatea Sintetica, dintre Bine si Rau; Omul Facut; Virilitatea Otravita cu Sacra Otrava a Încercarii; Vârsta Întelepciunii Cumpanitoare de Rau si Bine”] – 11 – format prin aditionarea 4 [“Numarul Cercului Perfect; Crucea Filosofica; Focul Elementar al Înteleptilor”] +7 [“Învingatorul, Numarul Complet al Cabalei, alcatuit din 4=Pamântul si 3=Cerul; Spiritul si Forma”] =11, este temperat/îmblânzit, din interiorul Magiei Anti-Cronide: 2 [„Instabilitatea, Unitatea Multiplicata prin Ea Însasi”]+3 [„Primul Numar Sacru; Triunghiul Lui Jehovah; Mercurul Înteleptilor”]=5, [adica „Numarul Stiintei Binelui si Raului; Litera Femeii Duale si a Religiei Ubnice-Unificatoare. Pentagrama Angelica si Diabolica”] – fiind echivalat, întru Sacru, cu MÂNASTIREA/Cetatea Lui Dumnezeu, pusa sub semnul lui 44, adica 4+4=8 [“Numarul Echilibrului Balantei Justitiei Cosmice; Numarul Tetragramei cu Reflectarea Sa”].

5–ARISTOS (grec.)= EXCELENT, CEL MAI BUN.

6– Cf. V.Lovinescu, Dacia Hiperboreana, Rosmarin, Buc., 1994, p. 58: “Cât despre BOUR (Urus – care este de asemenea Taurul Primordial; de observat ca Urus inversat da Suru…), el joaca un rol capital în legendarul român. Exista în Moldova legenda BOURULUI ALB; el e, se spune, Tatal, Stramosul Moldovenilor. El rataceste prin Muntele Sfânt al Ceahlaului (Coelus) si nu se arata decât celor alesi…Se vorbeste de unii voevozi care au vazut BOURUL ALB. Avem impresia ca în Moldova a existat o organizatie initiatica cu acest nume. Altadata, BOURUL umplea muntii si padurile Moldovei. (…)Pentru a pastra Bourii, Dumnezeu a rânduit aici, de la începutul Lumii, neamul Hutanilor, al carui sef se numeste Ile (ILION, HELIOS – a se vedea Colindele). (…) Din cauza rautatii oamenilor, hutanii s-au retras pe Muntele Caliman( al doilea Munte Sacru al României). Or, taranii dau taurilor numele de Caliman si exista chiar o semintie a Hutanilor. Inutil sa insistam asupra asemanarii legendei Hutanilor cu cea a Rohmanilor”. La p. 40, se spune: “Blajinii, Rohmanii, Rahmanii, Rucmanii…(n.n.:Brahmanii).Sunt sfinti. Locuiesc la capatul Lumii, aproape de Apa Sâmbetei; toti sunt sihastri; toti sunt preoti; tara lor se numeste Macarele (grec. =Macàron Nesoi=Insulele Preafericitilor). Portile Raiului sunt aproape…la Rohmani se gasesc Apa Vie si Apa Moarta. La Rohmani Soarele nu apune niciodata. (…) Ptolemeu numeste una din cetatile Daciei Rami-dava. (…) Noi credem ca toate aceste nume se trag din acei Arimoi homerici, cea mai razboinica populatie pelasga – si acestia au o legatura cu RAM – (n.n.:zeitate suprema la hindusi) “ – a se vedea si P.L.Tonciulescu, Ramania – Paradisul regasit, Obiectiv, Craiova, 2000.

7–“Prima triada:

Sfântul nume al Serafimilor semnifica «aceia care ard» sau, mai limpede spus, «aceia care purifica».
Cel al Heruvimilor semnifica “cunoasterea plenara” sau “efuziunea întelepciunii”.
Numele Tronurilor indica vecinatatea tronului divin, fiind vorba deci de spirite foarte înalte care se afla în imediata apropiere a lui Dumnezeu si primesc în maniera directa si imediata perfectiunea si cunoasterea divina.(…)
Despre triada intermediara:

(…)Eu cred ca numele revelator al sfintelor Domnii ne arata capacitatea lor de elevare, care niciodata nu este diminuata, fiind libera de orice compromis; ele nu coboara, nu raspund niciodata unei actiuni dizarmonioase, sunt deasupra oricarei aserviri degradante si sunt cât mai mult timp posibil în comuniune cu Principiul Divin. Numele sfintelor Virtuti semnifica curaj în toate activitatile, ele nu obosesc niciodata sa acumuleze lumina Principiului Divin si sunt intens si ferm orientate spre a-l reflecta pe Dumnezeu în fiinta lor. Cât despre numele sfintelor Stapâniri, acesta arata egalitatea în grad cu Domniile si cu Virtutile, abilitatea de a acumula daruri divine si puteri supraomenesti; ele nu abuzeaza tiranic de fortele lor, utilizându-le în mod egoist, ci urmaresc permanent sa se eleveze pe sine si sa-si eleveze subordonatii catre realitatile divine; ele tind sa asimileze Principiul Puterii Divine, izvorul oricarei puteri si pe care o reflecta, daruind-o dezinteresat, pe cat posibil, îngerilor.(…)

Despre a treia ierarhie cereasca: Numele Întâietorilor indica un caracter divin suveran si o putere de comanda, care este în perfecta consonanta cu puterile suverane; ei se modeleaza dupa acelasi Principiu Unic, izvor al tuturor principiilor; ei, cu ajutorul bunei coordonari a ierarhiilor suverane, exprima acest principiu ca Principiu ordonator suveran.

Sfântul ordin al Arhanghelilor, prin pozitia sa centrala în ierarhie este legat în mod egal atat de sfintii Întâietori cât si de Îngeri; ei primesc pe scara ierarhica lumina Principiului Divin prin intermediul ordinelor superioare si le transmit plini de bunatate Îngerilor, care la rândul lor ni le manifesta noua, ca raspuns la sfintele actiuni si rugaciuni ale celor care devin iluminati de Dumnezeu.

Îngerii din ultimul ordin posedacaracterul de mesageri si sunt cei mai apropiati de noi;
de aceea, mai mult lor decât celorlalti li se potriveste numele de îngeri deoarece sarcina lor este aceea de a se ocupa de tot ceea ce este manifestat, si mai mult, de lucrurile din lumea aceasta. Din acest motiv, Întelepciunea Divina a încredintat Îngerilor ierarhia noastra umana, desemnându-l pe Mihail principe al poporului evreu, si chemând si alti îngeri sa prezideze peste diferite popoare.
De aceea, în antichitate se spunea ca se stabilesc hotarele unui popor dupa numarul îngerilor lui Dumnezeu care-l ocrotesc.

(…) Inteligentele ceresti sunt toate revelatoare si mesagere a ceea ce le precede în ierarhie.
Cele mai elevate sunt animate direct de Dumnezeu, în timp ce celelalte, fiecare dupa fortele lor, sunt sub tutela spiritelor animate direct de Dumnezeu.

Armonia suverana a tuturor lucrurilor a prevazut, în dorinta sa de a ajuta fiintele sa se eleveze si sa se desavârseasca, dispunerea fiecarei fiinte rationale si inteligente în cadrul unei ierarhii a ordinii sacre. […] Dupa parerea mea, mai este un lucru care merita o reflexie profunda: traditia Loghia-ei spune despre îngeri ca sunt «mii de milioane» si «zece mii de miriade», repetând si multiplicând pentru aceasta numerele cele mai mari pe care noi le folosim, cu intentia clara de a revela ca numarul fiintelor ceresti este incalculabil. Si chiar mai multe sunt fericirile manifestate de aceste Inteligente supraomenesti, avînd o întelegere mult superioara capacitatii noastre.

Ele ar putea fi percepute de mintea noastra stiind ca poseda o cunoastere cereasca, supraomeneasca, daruita lor de Principiul Divin omniscient, Izvor al Întelepciunii, Principiu Suveran, Cauza Creatoare, Putere care cuprinde si îmbratiseaza toate fiintele, Dumnezeu Tatal” – cf. Dionisie Areopagitul, Ierarhiile Angelice, www.esoterism.ro.

8–Cf. Titus Burckhardt, Alchimia – semnificatia ei si imaginea despre lume, Humanitas, Buc.,1998: ”Din punct de vedere crestin, alchimia era un fel de oglinda naturala, oferite adevarurilor revelate:piatra filozofala care transforma metalele obisnuite în argint sau în aur este un simbol al lui Hristos, iar producerea acestei pietre din <<focul fara flacara>> al sufletului si din <<apa permanenta>>  a mercurului este asemanatoare nasterii lui Hristos-Emmanuel”.Iata ce spune un text alchimic: ”Cei doi serpi, fiind pusi laolalta în Recipientul Mormântului(care este recipientul interior, orice operatiune trebuind sa se faca în recipientul alchimic bine închis,din cauza naturii volatile a Mercurului care, avid ca si Mercurul obisnuit, adera la orice obiect al dorintei, si din cauza expansivitatii si inflamabilitatii Sulfului), se musca unul pe altul cu cruzime, iar cu puternica lor otrava si în mânia lor dezlantuita, nu-si mai dau drumul din momentul în care se apuca unul pe altul   –   daca frigul nu îi împiedica   –   si pâna când amândoi, cu balele lor de venin si raniti de moarte, nu si-au însângerat toate partile corpului(influentele si fortele lor reciproce manifestandu-se, în domeniul <<naturii neîmblânzite>>, ca un venin, adica distructiv, si, pâna când, în cele din urma, nu se ucid reciproc, sufocându-se cu propriul lor venin, care îi preschimba dupa moarte în apa vie si permanenta   –   prin unirea lor într-o realitate superioara)   –   înainte însa pierzându-si în stricaciune si putrefactie primele lor forme naturale, pentru a recapata dupa aceea una noua, mai nobila si mai buna”.

9-Cf. Papus – Alchimia: „Piatra filosofala este o simpla condensare energetica a Vietii într-o cantitate mica de materie si ea actioneaza ca un ferment asupra corpurilor asupra carora este folosita. Este suficient un pic de drojdie pentru a face sa creasca o mare masa de pâine; tot asa este de ajuns un pic de piatra filosofala, pentru a dezvolta viata continutî într-o materie oarecare, minerala, vegatala sau animala. Iata motivul pentru care alchimistii numesc piatra filosofala „leacul celor trei regnuri”.

Cele mai importante operatii descrise în tratatele clasice de alchimie si care au drept finalitate obtinerea pietrei filosofale sunt urmatoarele:

–         extragerea din mercurul obisnuit a unui ferment special, numit de alchimisti Mercurul filosofilor;

–         actionarea fermentului extras din mercur asupra aurului, pentru a extrage, de asemenea, un ferment;

–         amestecarea fermentului extras din aur cu fermentul extras din argint si cu fermentul obtinut din mercur într-un vas de sticla verde foarte solid si în forma de ou, închiderea ermetica a acestui vas si punerea lui la fiert, într-un furnal special, numit de alchimisti athanor .

           (…) Atunci (în timpul acestei coaceri) si nu numai atunci se produc anumite culori, pe care sunt bazate toate istorisirile alchimice. Materia continuta în ou devine mai întâi neagra, pare în intregime putrezita, este starea cunoscuta sub numele de cap de corb. Indata dupa aceasta culoare, urmeaza o albeata stralucitoare. Aceasta trecere de la negru la alb, de la întuneric la lumina, este o adevarata piatra de încercare, pentru a recunoaste istoria simbolica a alchimiei. Materia, fixata la culoarea alba, serveste pentru a transmuta metalele impure în argint.

   Daca se continua coacerea, se observa ca aceasta culoare alba dispare putin câte putin, materia ia culori diverse, de la culorile inferioare ale spectrului (albastru, verde) pâna la culorile superioare (galben, portocaliu), si sfârseste prin a se colora în rosu rubiniu. Atunci, piatra filosofala este aproape terminata. Am spus aproape terminata, caci, în aceasta stare, zece grame de piatra filosofala  nu transmuta mai mult de douazeci de grame de metal. Pentru a desavârsi piatra filosofala, aceasta se aseaza, din nou, într-un ou de sticla, cu putin mercur filosofal si se reîncepe procesul de încalzire. Operatia care durase initial un an nu dureaza, de data aceasta, mai mult de trei luni – si culorile reapar, în aceeasi ordine ca prima data. La aceasta stare, piatra transmuta în aur de zece ori greutatea sa.

            Se începe din nou operatia. Ea va dura o luna, iar piatra poate transmuta un metal având de o mie de ori greutatea sa.

            In sfârsit, se mai coace o ultima data si se obtine adevarata piatra filozofala perfecta, care transmuta de zece mii de ori un metal în aur pur. Aceste operatii sunt cunoscute sub numele de multiplicarea pietrei.

            Din descrierea acestor operatii se observa ca, pentru a produce piatra filosofala, este nevoie de timp si de rabdare. Vorbind din punct de vedere alchimic, cel ce nu a ucis în el dorinta de aur, nu va fi niciodata bogat”.

10- – V.I.T.R.I.O.L..:

a-Visita Interiorem Terrae Rectificando Invenies Operae Lapidem. [Viziteaza Interiorul Pamântului si Rectificând vei gasi Piatra Operei].

b-Visita Interiora Terrae Rectificandoque Invenies Occultum Lapidem [Viziteaza Interiorul Pamântului si Rectificând, vei gasi Piatra Oculta].

Pe anumite tablouri sunt adaugate literele U.M. (V.I.T.R.I.O.L.U.M): Medicina Adevarata. Literele în discutie mai pot sugera reîntoarcerea în sine, Eul fiind simbolizat de pamânt. Lucrând asupra lui, prin meditatie, asceza, rugaciune, e posibil, sa-ti modifici fiinta, sa-ti slefuiesti piatra, sa o aduci la stadiul de perfectiune pentru ca sa poata fi inserata în constructie. Simbolismul formulei V.I.T.R.I.O.L e strâns legat de cel al oglinzii si al pesterii. Asadar, cunaosterea de sine si coborârea pâna în profunzimea fiintei noastre sunt demersuri necesare pentru a progresa.

11-A CEVLUI: atonsura(ataiaparuldincre?tetulcapuluiunuiseminarist, pentruasearataintrareasaîntagmabisericeascasaucalugareasca).

12- „URBS ETERNA”…

13- MAR-ISSOS – „Prea Curat (Sfânt)” =MURES – cf. Adrian Bucurescu, Dacia secreta, Editura Arhetip, 1997, p. 94. Se pare ca, în limba stramosilor nostri TRAKES-Sfintii/Frumosii/Luminatii – „Maramures” este tocmai… dublarea cuvântului „SFÂNT”! Deci: SFINTII, CEI DOI GEMENISFINTI (Apollon si Artemis, reuniti în functia divina chtonico-uranica „ZALMOXIS”!).

   14- Cf. V. Lovinescu,Mitul sfâsiat, pp. 156-158: “Dragos era cneaz de Sarasau (…). Numele prim, curat, al Sarasaului – este Saras (…). Iosif din Arimateea a dus Sfântul Vas în Marea Britanie, dar cu o etapa intermediara în Cetatea Saras. În aceasta cetate domnea un rege numit Evelac cel Necunoscut-le Méconnu (…) . Valac – român. Maramuresul este la distanta riguros egala între Iudeea si Marea Britanie. Valac sau Vandalac (…) înseamna Balaur sau Dragon – Dragos, care are în plus litera Focului. Dragos (…) poate fi o suprema functiune initiatica, al carei titular, reînnoit la fiece generatie – si totusi acelasi – purta simbolic numele de Dragos, Dragon, Valac Vandalac. Este numele Omului Primordial[la început, omul a fost SARPE]. Dupa Fabre d’Olivet: numele DAC= îndulcire a numelui TRAC=DRAGON(…). Dupa ce a ramas câteva secole în Marea Britanie, Graalul a fost adus din nou, în Cetatea Saras, mai exact în <<templul spiritual din Cetatea Saras>>, de catre Galaad, Regele Graalului, însotit de Perceval si Bohor, toti trei însemnând un dublu caracter – sacerdotal si regal. Ei formeaza un ternar; sub alte nuante, acest ternar se gaseste în vârful tuturor ierarhiilor initiatice din lume, cu dublu aspect” – cf. V.Lovinescu, Mitul sfâsiat, pp. 156-158. Ca sa se vada ca, de fapt, cantitatea spatiala este, totdeauna, anulata, în plan sacral, trebuie spus ca Iosif nu a facut “popas” în Tara Sarasului. Pur si simplu, el a asimilat calitativ doua centre spirituale – opera de restrângere calitativa având ca final obtinerea unui singur Centru al Inimii lui Hristos: SARAS (unde trei cavaleri au si fixat, pentru totdeauna, Graalul). Moldova este Împaratia Verde, dar este si India-Centru Sfânt. Iata doua texte din V.Lovinescu, care sustin acest lucru: “Sub numele de Sfânta Paraschiva, care înseamna VINERI-VENERA, pe greceste, Sfânta Vineri e patroana Moldovei, si moastele ei sunt pastrate la Iasi. Culoarea lui Venus este VERDELE: în sensul cel mai larg, Moldova este reprezentarea exterioara a Împaratiei Verzi. Cum Venus este si Luceafarul, ar fi temerar a spune ca voievozii moldoveni reprezentau, înafara, pe Luceafar, servindu-i, în acelasi timp, ca acoperire, învaluire exterioara?” – si: „Si numele INDIA nu lipseste în România, nu numai în Hunedoara – Inidoara – Indioara – Mica Indie. O sarbatoare precrestina, la 24 iunie, în ziua de Sânziene, se numea NEDEIA (…) . Dar si IniaDinia, personaj principal feminin din basmul Tristi copii si Inia Dinia (Alexandru Vasiliu). Exista si o mistica NEDEIA CETATE – în basmul Fiul vânatorului, din colectia P.Ispirescu – o Nedeia Cetate care(…) acum se afla sub muntele Kaliman (…)”.

Tarâmul misterios al “Regelui Ioan”, de fapt Rex et Pontifex, este numit, în calitatea sa de Centru Spiritual – AGGARTHA (Agharta).

15- Bourul Sacru (ALB) vazut din fata , cu picioarele lui Dumnezeu : Cel Drept – Justitia, Cel Stâng – Mizericordia. Sau, parasind termenii Arborelui Sephirotic si trecând la terminologia românesc-moldoveneasca: DRAGOS (MIZERICORDIA Dagonului Sarasului-Dragonul Alb) si BOGDAN (DREPTATEA lui Dumnezeu).

16-Spune R. Guénon, urmând Kabbala ebraica, în Regele Lumii, pp. 29-31: ”Termenul de METATRON cuprinde întelesurile de pazitor, de Domn, de trimis, de mediator; el este autorul teofaniilor în lumea sensibila; el este Îngerul Fetei, si de asemenea Printul Luminii (Sar ha-ôlam) (…). Vom spune ca asa cum seful ierarhiei initiatice este Polul terestru, Metatron este Polul ceresc, si îsi are reflexul în acela cu care este în legatura directa, urmând Axa Lumii. Numele sau este Mikaël, Marele Preot care este jertfa si jertfire înaintea lui Dumnezeu. Si tot ceea ce fac Israelitii pe pamânt este împlinit dupa ceea ce se petrece în lumea cereasca. Marele Pontif simbolizeaza aici pe Mikaël, printul Milei…În toate pasajele în care Scriptura vorbeste de aparitia lui Mikaël, e vorba de slava Shekinei. Ce se spune despre Israeliti se poate spune la fel despre toate popoarele cu o traditie cu adevarat ortodoxa; cu atât mai mult trebuie sa se spuna despre reprezentantii traditiei primordiale, din care toate celelalte decurg si careia îi sunt subordonate; acest lucru e în legatura cu simbolismul Pamântului Sfânt, imagine a lumii ceresti(…). Pe de alta parte, decurgând din ceea ce am spus mai sus, Metatron nu are numai aspectul de Mila, îl are si pe cel de Dreptate; el nu este numai Marele Preot (Kohen ha-gadol), ci si Marele Print (Sâr ha-gadol) si seful ostirilor ceresti, ceea ce înseamna ca este principiul puterii regale ca si al puterii sacerdotale sau pontificale, careia îi corespunde propriu-zis functia de mediator. Trebuie remarcat de asemenea ca Melek=rege – si Maleak=înger, sau trimis – nu sunt, în realitate, decât doua forme ale aceluiasi cuvânt; mai mult, Malaki=trimisul meu (adica trimisul lui Dumnezeu, sau îngerul în care este Dumnezeu, Maleak ha-Elohim), este anagrama lui Mikaël”.

 17-Cf. V.Lovinescu, Incantatia sângelui, Institutul European, Iasi, 1993, pp. 100-126: “(…) Elementul care unifica sirul voievodal prin veacuri (…) se spune ca ar fi un sânge blestemat (…) e mult mai just sa definim acest sânge dupa datele traditionale, ca fiind venin infinit de pretios, VITRIOLUL, ostil vietii si mortii, asa cum se întâmpla totdeauna cu sângele neamurilor alese, adevarate neamuri regale si sacerdotale, RACES-FAÉES. (…) Musatinii sunt Ciubaresti (…) Elementele bazice ale strigatului si numelui sau (COCORULUI – care zboara în unghi ascutit, ca vârful lancii Graalului, conducând la Nedeia Cetate! – si simbolizeaza Axa Lumii) se reduc la GR sau KR. Le gasim în numele arhaic al Grecilor, Graii, în cuvânt sau limba – care se mai zice si GRAI, iar în aspectul regal – Karl, devenit Kral, apoi Kra(i). Grai e sacerdotal, Krai este si regal. (…) KR se afla în coroana, Krone, principiul dublei puteri, sacerdotale si regale Sefira suprema din Arborele Sephiroth, numita Kether, înseamna COROANA, in divinis. Legatura acestei radacini cu Graalul este vizibila(…). Graalul contine sângele divin, deci numele Gruiu Sânger devine(…) Sangraal – Sânt Graal, Sangreal, adica Sânge Regal, dar si Sânge Real, indicând precis Prezenta Reala a Divinitatii în Sângele Sfânt – s.n.(…). Graalul este adus de un înger, identic cu pasarica, deasupra arbustului (…) e mai firesc sa presupunem ca pasarea divina era un Cocor si ca strigatul sau onomatopeic, KRA, era un Mantra (formula rituala; sunet) care devenea Yantra (imagine rituala), spatializându-se în cupa si licoare interioara, venin si balsam(…). Sânger este o contractie a lui Sân si Înger – Sfântul Înger(…) Si Ciubar Voda si Grui Sânger sunt Regi ai Graalului; dar cum rege al Graalului nu poate fi decât unul singur, înseamna ca e vorba de aceeasi fiinta fara nume, desi mirionima – s.n.(…). Începutul noii ere a lui Manu este ceea ce, în antichitate, era numit VÂRSTA DE AUR, simbolizata de Copilul cu Pieptul de Aur al Pescarului. Aceasta brusca îndreptare o face MATSYA-AVATARA ( Avatarul Peste – Pestele este simbolul lui Hristos), ultimul din Avatarele ciclului trecut si primul din cele 10 Avatare Majore ale ciclului al X-lea. Ciutura si Ciubarul sunt cvasi-identice – s.n. (…) . În romanul Grand Saint Graal, toti cavalerii Graalului sunt hraniti printr-un peste pescuit de Alain; de aceea, cavalerul acesta avea numele de le riche pêcheur, titlu care s-a transmis dinastiei Graalului. Baiatul devenit le riche pêcheur, prin darurile Pestelui, este deci Rege al Graalului(…). Ciutura cu Pestele Primordial în ea nu este altceva decât cupa Graalului – s.n. (…) “.

Cf. V.Lovinescu, O icoana… (Voinicul cel cu cartea în mâna nascut), Cartea Româneasca, Buc., 1996, p. 67: “GRAALUL este o CUPA (GRASALE) si o CARTE (GRADALE)”.

18-Nasâlnic: Puternic, Salbatic.

19- „In mitul lui Parsifal, il regasim pe Regele Pescar, un exemplu clasic al cuiva care a cazut din starea de gratie. Cand l-am intalnit pentru prima data, regele traia in castelul Graal-ului, gemand de durere din cauza unei rani in pantec, in timp ce curtenii se distrau in jurul sau -cavalerii si domnitele fecioare mancau, dansau si beau din Graal. Da, Regele Pescar traia chiar in prezenta acelui lucru care-l putea vindeca, dar el nu putea sa participe la bucurie. (Asa se petrec lucrurile, atunci cand se pierde starea de gratie: suntem inconjurati de frumusete, dar incapabili sa o recunoastem sau sa ne bucuram de ea.) Regele a trebuit sa sufere si sa astepte ca un tanar naiv, precum Parsifal, sa ajunga din intamplare la palat si sa-i adreseze intrebarea vindecatoare: „Cui serveste Graal-ul?”
Regele Pescar reprezinta Sinele nostru minunat, pe care-l purtam in aproape toate vietile noastre. Observam bucuria si frumusetea peste tot in jurul nostru, dar ne interzicem sa participam la ele.
Parsifal matur imbatraneste, devenind o versiune a Regelui Pescar, si isi indeplineste in continuare datoriile de cavaler, dar fara nicio bucurie. Focul care a ars in interiorul lui in tinerete se stinge acum. El rataceste fara tinta prin tara, uitand ca asteapta sa reapara Castelul Graal-ului. Epuizat si lipsit de starea de inocenta, el isi petrece viata facand ceea ce a facut dintotdeauna – salveaza fecioare si elibereaza castele asediate – pana cand i se cere sa-si dea jos armura. Cand redescopera, in sfarsit, castelul Graal-ului si pune intrebarea esentiala, atat Parsifal cat si Regele Pescar se vindeca simultan, ceea ce le permite sa primeasca starea de gratie a Graal-ului.
Motivul pentru care Sfantul Graal nu a fost descoperit de nici-unul dintre cavalerii Regelui Arthur, cu exceptia lui Parsifal, este ca potirul nu exista in lumea fizica – el se afla doar in invizibilul Castel al Graal-ului. Acesta este un loc despre care toate traditiile intelepciunii spun ca nu poate fi gasit niciodata printr-o simpla cautare… dar poate fi descoperit de cei care cauta. Cu alte cuvinte, este necesar ca noi sa pornim in cautare pentru a gasi ceea ce ne-a fost intotdeauna la indemana, sau vom transfera aceasta sarcina, copiilor nostri.
Parsifal si Regele Pescar sunt ambii aspecte ale sufletului nostru: Daca Parsifalul nostru nu va gasi niciodata Graal-ul, el va deveni Regele Pescar, sperand si rugandu-se sa apara cineva care sa-l vindece. Adesea vad acest lucru ca pe o trauma care se transfera intre generatii, de la mama la fiica, sau de la tata la fiu: Parintii nu au fost niciodata capabili sa-l vindece sau sa-l salveze pe Parsifalul lor launtric, astfel incat ei au transferat aceasta trauma, in speranta ca urmatoarea generatie o va vindeca pentru toti cei care au fost inaintea lor. In cele din urma, toate pierderile de suflet reprezinta o separare de Divinitatea noastra, de Sinele nostru natural, care traieste intr-o stare de gratie permanenta. Acest Sine nu se reveleaza pana cand nu ne confruntam cu traumele noastre, pana cand nu avem curajul de a ne rescrie contractele
limitatoare ale sufletului nostru si pana nu incepem calatoria eroului catre vindecare. Ne imaginam gratia ca un fel de stare Divina, in care putem intra doar daca practicam o forma corecta de meditatie, sau daca spunem rugaciunea potrivita. Dar pe acest drum nu exista niciun indicator care sa anunte: „Gratia, pe aici”, marcandu-ne traseul care sa ne conduca acolo. Parsifal a ratacit prin viata ani intregi inainte de a reintra in Castelul Graal-ului.  Nu exista nicio cale prin care sa ne regasim starea de gratie, in afara de a ne imbarca in calatoria eroului. Pentru a o face, trebuie sa mergem in Spatiul Gratiei pentru a regasi acea parte pierduta de suflet care a ramas intotdeauna in starea de gratie. Acolo ne vom descoperi Sinele vindecat, care a fost pastrat ontr-o deplina stare de armonie. Ceea ce vom recupera, ce vom lua cu noi la intoarcerea in Eden, se naste din intelepciune care ne permite sa avem din nou incredere profunda, sa iubim din nou cu intelepciune si sa traim cu inima” – cf. Alberto Villoldo.

20- „Rostul” este sinonimul „gurii”, deci a „sufletului” – dar si a „înaintarii” si „spargerii”, cu „ciocul” Corabiei/ARCEI SALVARII/MÂNTUIRII, a zidului/obstacolului/Temnitei Temporale…!

21- ARDEAL – geto-dacii numeau HAR-DEAL – Dealul (Codrul) Sfânt, Gradina. Din Gradina Paradisului. AKES SAMENOS, dupa cum numeau Tracii…

22-Tradus: DREPTATEA lui Dumnezeu.

23-Puhlibuitor – pârâs, clevetitor.

24-Musat=FRUMOS. Deci, în linia semnificatiei hieroglifice a Trakilor.

25-Nu trebuie uitat ca Grigore Ureche a învatat carte la Lemberg, la Scoala Fratiei Ortodoxe – “fratie” care îsi initia, sever si luminat, membrii, întru Ortodoxie, pentru a face fata presunilor tot mai insistente, în Moldova, ale cultului romano-catolic (polonez si unguresc), precum si ale cultelor protestante unguresti, lutheran si calvin.

26-THULE a fost capitala tinutului mitic al Hiperboreei, tinutul dedincolo de poli. CuvântulThuilese pronunta tu-li în germana. În limba sanscrita, cuvântulTula

înseamna ECHILIBRU.Legenda orasului Thule (în forma ei cea mai pura) prezintaputerile arhetipale ale universului. Acesta este locul în care s-au produs primele interactiuni genetice între stravechea Rasa Primordiala si rasaindigena care traia pe pamânt, dând nastere formei umane pe care ocunoastem astazi.

Fiind primul loc în care oamenii si zeii s-au intersectat,ULTIMA THULEeste considerata GRADINA TEUTONA A EDENULUI.

27-A NAPUSTI (trebile tarii) =a neglija.

28-A SACIUI: a taia.

29- …George Topârceanu are o „parodie la parodie” – …caci însasi istorisirea lui Grigore Ureche are puternice tente ironic-caricaturizante – …teribil de sugestiva, pentru grotescul acestor razboaie fratricide, dintre Stefan si Ilias: Scrisori fara adresa/DOMNIA LUI CIUBAR-VODA: De amestecaturile care au fost în Tara Moldovei, dupa moartea lui Alexandru-Voda cel Batrân…:

”De la Alexandru-voda cel Batrân ramâind patru feciori cu cununie,cum si altii cam destui pre de laturi, au statut întaiu la domnie Ilias-voda, fiu-sau cel mai mare. Si chemându-l pre acesta Ilie, nice nu s-ar hi cazut sa stea prea mult în scaunul tarii, ce îndata s-au radicatasupra lui cu oaste fratele-sau mai mic, Stefan, carele l-au biruit preIlie, de i-au cautat a fugi la Tara Lesasca.

De acii, întorcându-se Ilias-voda cu agiutor de oaste, s-au lovit adoua oara cu Stefan-voda la Darmanesti, în anul 6942, fevruarie 2,luni în saptamâna alba. Ce hiind începutul saptamânii, nu i-au merslui Ilie, ca iara l-au biruit Stefan-voda.

Si stiindu-se Ilias-voda cazut gios, nu pierdu nadejdea, ci de iznoava strânse oaste si, intrând în tara dupa un an, s-au lovit cu frate-sau la Podraga, martie în 8 zile. Ce narocul lui cel prost iara i-au lasat la sminteala, ca hiind saptamâna babei si lapovita
tiutinderea, au rebegit caii cei gingasi ai lesilor si au pierdut Ilias-voda razboiul, de i-au cautat a se întoarce iara la Tara Lesasca.

Nu dupa multa vreme, s-au ispitit Ilie înca o data si viind cu oaste în anul 6943, avgust în 5 zile, s-au lovit cu Stefan-voda la Piperesti, într-o vineri. Ce hiind zi de post, iara au mâncat Ilias-voda bataie.

Care vazând acestea Stefan-voda despre partea fratine-sau, cabine nu se curatia de dânsul si iara venea cu oaste asupra lui, ca-lfacuse toba den batai si tot nimica nu i-au slujit, socotit-au Stefan-voda sa-l ia cu bine si cu vorba buna, macar ca-i era frate. Si asa, l-au pohtit sa vie la împacaciune sa se împarta cu domnia, giuruindu-se pre Maica Precista si pre toti sfintii parinti ca nimica rau nu-i va face, numai sa vie. Iara daca s-au încrezut Ilie si au venit, nimica rau nu i-au facut Stefan-voda, fara numai cât i-au scos ochii si i-au taiat nasul” – cf. George Topârceanu, Scrieri, vol. II, Ed. Minerva, Buc.,1983, pp. 8-9.

Normalitatea reactionara, la cronicarii moldoveni

On By nelursIn Culture, literatureLeave a comment

NORMALITATEA REACTIONARA, LA CRONICARII MOLDOVENI: GRIGORE URECHE, MIRON COSTIN, ION NECULCE…!!! (I)

Prof.dr. Adrian BOTEZ

…S-ar pune întrebarea (devenita oarecum legitima, în aceste vremuri, când, din manualele elevilor si din cursurile studentilor, din mentalul românilor – se scoate tot trecutul României…de pâna la blestematul „decembrie 1989”): „De ce umblam, noi, subsemnatul, dupa <<potcoave de cai morti>>, si ne ocupam de niste chipuri <<afumate>>, precum <<cronicarii Moldovei>>, din veacul al XVII-lea/al XVIII-lea: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce?!”

De ce?! Pentru ca ei TREBUIE socotiti ca facând parte (precum toti Voievozii Sfinti si Martiri, precum Voievodul Eminescu sau Voievodul Codreanu!) din Logos-ul Întemeietor si Mântuitor al Românilor! Ei sunt (alaturi si dimpreuna cu toate Geniile Ocrotitoare de Logos/Nomos Artistic-Valah) Ctitorii Logos-ului (Artistic!) Scris/Exorcizator-LITURGIC, al Duhului Valahilor… – chiar daca, fireste, stramosii TRACI stiau si ei sa scrie, si înca din adâncimi de timp insondabile!

Dar Tracii foloseau Logos-ul pentru Pastrarea Rânduielii DOAR întru Cerul si Zeii Cerului – pe când Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce, simtind infiltrarea Demonului Temporal-Istoric, chiar daca, la fel precum Tracii, înalta Liturghia Celesta – ei constata, într-o imensa portiune a Marii Iluzii Demonic-Temporale, o falie, o rana hidoasa, a Nerecunoasterii Identitatii de Sine a Neamului Metafizic Românesc! Si, atunci, acolo – ei pornesc lucrarea de exorcizare de Timp-Moarte/Iluzia Temporala cea mai teribila: aceasta exorcizare o fac nu doar extatico-sacerdotal, din pozitia unor Mari Pontifi – ci si din aceea a unor ARISTONI/”CEI MAI BUNI” si Mari Razboinici ai Pamântului, VIZIONARI , însa riscând sa fie amestecati cu pulberile vremii/Timpului – …dar, ca VIZIONARI, cautând solutii sa NE si sa SE extraga din Moartea-Timp, din nou, de data acesta, pentru vesnicie si întru „rezolvarea” problemei apocatastatice, în favoarea lui Zalmoxis-HRISTOS: cu o insistenta tragica si cu o demnitate si onestitate nobila, de neimaginat (…pentru starea noastra de totala îngenunchere – …blocata în ceea ce numim „actualitate”… – catre Demonul Timpului: Demon care ne-a iluzionat si ne iluzioneaza, extrem de cataclismic-credibil, cu vremuri atât de pervertite, amestecate si degradate spiritual, cum sunt cele în care „vietuim”/supravietuim” azi, ca sclavi ai Materiei/Prakrti, ai Borboros-ului Infernal, în care toate se înfunda, se sufoca si pier…! – în loc sa ne eliberam întru Paradisul Neamului Românesc si sa fuzionam cu Sfintii Vesniciei Duhului Românesc), ei re-gasesc Solutia SCRISULUI, ca pe o forma de YANTRICA (hieroglific-mandalic [1]-mântuitoare!) si MANTRICA (asemanatoare Sunetului Primordial-Parashabda!) de ELIBERARE SINERGICA, din Infern/Moarte, a FIINTARII si FAPTUIRII (dintr-odata!) ale poporului lor, pornit spre Starea Spirituala de Neam – deci, Solutie de a Iesi, Ferm si Definitiv, din Infernul Timpului si de a Intra, Extatici, în Paradisul Extatic al Mântuirii de Iluzia Teribila a Mortii – deci, Solutia ÎNVIERII NEAMULUI ROMÂNESC!

…Ei, asa-zisii „cronicari” (dimpreuna cu Duhurile Voievozilor, Sfinti si Martiri, MUSATINI si BASARABI, cu care-si fac ei Lucrarea Exorcista! – …iata de ce consideram ca, la Temelia Lucrarii de Exorcizare Temporala, trebuie pusi, laolalta, Logos-ul Razboinic STEFANIC, cu nume dat de poporul pornit spre Re-Sfintirea Neamului Românesc: STEFAN CEL BUN SI SFÂNT, exprimat prin Fiintare/Faptuire/ORDONARE NOMOTICA, întru Re-Ctitorirea Logos-ului TRACICO-HRISTIC – precum si Logos-ul BASARABIC, exprimat prin Scriitorul Mantrico [2]-Yantric [3]-al-Lui-HRISTOS – IOAN NEAGOE BASARAB!!!), sunt, de fapt, cele mai „a-cronide”/anti-cronide” fiinte ale Neamului Românesc, deopotriva de titanice, precum Geniile Neamului Metafizic Românesc! Între demersul lor magico-exorcizator de Satana Timpului ei îsi întrepatrund Duhul cu cel, aparent, al mult mai vechii, Tracicei MIORITE (cea ne-scrisa decât …PE SUFLET si-n DUHUL ROMÂNESC – si ÎN VOCEA VIZIONARA A SFINTILOR NEAMULUI… – …si, cica, „anonime”… – …de parca Zeii pot exista altfel, decât cu Nume Sacru!), cu cel al, aparent, mult mai „noilor” Genii ale Neamului Metafizic Românesc – Mihai Eminescu, Corneliu Zelea Codreanu, Constatin Brâncusi, George Enescu etc. De fapt, Marile Duhuri se întâlnesc, toate, în ANISTORISMUL DUHULUI NEAMULUI METAFIZIC ROMÂNESC!

…Dar tocmai acesta este motivul pentru care „preludiul” de lucrare, din fata ta, cititorule, contine începutul de analiza hermeneutica a Duhului unor „personaje istorice” (?!) considerate ca fiind „prafuite” si „inutile”, precum Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce – când, de fapt, ele se întâlnesc, gemelar, în CTITORIA (de fapt, vesnica Re-Întemeiere a!) MANOLICA a MONASTIRII MANOLICE A NEAMULUI SACRU AL LOGOS-ULUI ROMÂNESC!

…Aici, ca si în cartile noastre despre CTITORUL-EMINESCU (ATOTSINTETIZATORUL, întru Neamul Metafizic Românesc/Logos si Nomos Românesc!) , sau despre Ctitorul-Creanga, Ctitorul-Caragiale etc. – noi vrem sa-i revelam pe cei care stau, cu Duhurile lor Înmanuncheate, la Temelia Logos-ului Auto-Sacrificial HRISTIC, prin care se mai tine, înca, în Lumina Cerului – România si poporul nostru (VA)LAH (adica LAH/NEGRU/apartinând MISTERULUI DEMIURGICO–SACRAL!) – pornit în Calea de Re-întâlnire a Neamului Metafizic Românesc!

…Si, din pricina ca Satana, Marele Iluzionist al Timpului, ni-i înfatiseaza, pe Ctitoriii Neamului Metafizic Românesc, ca fiind dispersati si departati, pâna la ruptura semantica, pâna la absurd!, în Lucrarea lor SFÂNTA (exorcizatoare de demonismul temporal!), de parca Geniile Conformatoare ale Neamului Metafizic nu ar CON-LUCRA, permanent, la Refacerea Caii de Duh, dintre poporul istoric si Neamul METAFIZIC, dintre logos-ul trecator si Logos-ul cel ETERN!) – noi vom încerca sa-l convingem, în „preludiul” alchimic de fata, pe eventualul nostru cititor – de GEMELARITATEA DE DUH A GENIILOR MÂNTUITOARE!

…În GRADINA ARHEILOR NEAMULUI METAFIZIC ROMÂNESC – toate Înaltele Duhuri/Geniile Orotitoare ale Neamului sunt „suspendate” în Cerul Ortodoxiei/LEGII, deasupra constiintelor si Duhurilor noastre traitoare – Înaltele Duhuri/Geniile Orotitoare ale Neamului se întâlnesc si se contopesc, în Unicul Arheu Suprem, cel Fara Nume, dar cu functia soteriologica, de Logos-Nomos Specific, Mântuitor/Învietor de Neam!

…Eminescu nu doar ca ESTE (întru Eternitate-Anistorie Divina!) frate geaman al Pontifilor-Ctitori Autosacrificiali-MANOLICI – si se jertfeste, dimpreuna cu ei, în Temelia Monastirii Manolice a României – ci-i si convoaca sau invoca, pe TOTI, la Lucrarea Alchimica a Învierii de Duh! – si, pentru acesta, îi invoca pe TOTI Ctitorii Fiintarii/Faptuirii :

1-„Ramâneti în umbra sfânta, Basarabi si voi Musatini,/Descalecatori de tara, datatori de legi si datini,/Ce cu plugul si cu spada ati întins mosia voastra/De la munte pân’ la mare si la Dunarea albastra” – sau: “Cum nu vii tu, Tepes, doamne…”, sau: “Stefane, Maria ta,/Tu la Putna nu mai sta,/Las’ arhimandritului/Toata grija schitului,/Lasa grija sfintilor/În sama parintilor,/Clopotele sa le traga/Ziua-ntreaga, noaptea-ntreaga,/Doar s-a-ndura Dumnezeu,/Ca sa-ti mântui neamul tau!/Tu te-nalta din mormânt,/Sa te-aud din corn sunând/Si Moldova adunând./De-i suna din corn o data,/Ai s-aduni Moldova toata,/De-i suna de doua ori,/Îti vin codri-n ajutor,/De-i suna a treia oara/Toti dusmanii or sa piara/Din hotara în hotara -/Îndragi-i-ar ciorileSi spânzuratorile!”)

2-…si, pe de alta parte, Liturghia AUTO-SACRIFICIAL-MANOLICA a lui Mihai Eminescu se face prin Verbul Ctitorilor de Logos Specific Românesc, întâlniti (si identificati, pâna la fuziune de personalitate, întru Neutralitatea EXTATIC-DIVINA a RUGACIUNII MÂNTUITOARE/ÎNVIETOARE DE NEAM!) pe deasupra de Demonii (Dezintegratori si Zavistnici întru Disiparea UNITATII DE DUH A STATUII NEAMULUI ROMÂNESC si Distrugatori de Solidaritate întru Identitate!) ai Timpului – Logos-ul Eminescian, identificat cu Logos-ul Specific Românesc/Logos-ul National Românesc – este, de fapt, Locul / Spatiul de fuziune al Rugaciunii Dimpreuna Faptuitoare prin AUTO-JERTFIRE, al Marilor Duhuri/GENII Ocrotitoare de Neam Metafizic Românesc: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Mihai Eminescu…

…Pe deasupra de TIMP Demonic, împrumutând forta lui KALI [4], acesti Ctitori Sfinti (aparent, azvârliti prin toate colturile si firidele veacurilor…!) se simt/pre-simt, se intuiesc, se strâng de mâinile lor co-demiurgice, unii pe altii – …si lucreaza, la Marea si Sfânta si Mistica Lucrare a Învierii Neamului Românesc – DIMPREUNA!

…Nu doar sa-i privim întru Lucrarea Învierii noastre, ci sa-i si întelegem, întru Scrisul lor Mantrico-Yantric, refacator al Starii de Gemelaritate Sinergic-Fiintatoare/Faptuitoare – si sa si credem, din câte puteri de Duh ne-or mai fi ramas – în Buna-Vestire a lor, despre Sansa Învierii Neamului Metafizic Românesc, iscata din Buna-Vointa lor de Re-Ctitorire a Neamului Sfânt!

***

  …De ce anume duce lipsa societatea româneasca si mondiala, azi? În primul rând, duce lipsa de SPIRIT REACTIV/REACTIONAR (care, la rândul lui, este epifania însasi a Vietii!).

ADICA, DUCE LIPSA DE NORMALITATE!!!

Oricâte manipulari mârsave se petrec, în tara si în lume, oricât Rau se revarsa si este înghitit, pâna la sufocare, de oamenii mediocri de azi, din tara si de pe Planeta Terra – totul se amâna, totul se suporta, nu stoic, ci ca-ntr-un somn înclestat… – ba chiar se ajunge la complicitatea cu Raul si la Apologia Raului. De ce? Din pricina unei paralizii, în creier, a Centrului Reactiunii. Din pricina unei spaime, inconstiente, de “si mai rau”: “Doamne, fereste de mai rau!” Dar de ce nu: “Doamne, da-ne noua, fratilor Tai mai mici, sa ne împartasim din Bine!”…?!

…Lumea de azi a ajuns sa zica, prosteste: “TOTDEAUNA, românul a fost tradator si las, TOTDEAUNA românul a fost si pasiv, si…mioritic (n.n.: fireste, cei ce zic aceasta habar n-au de Spiritul Zalmoxian-Hristic al Miritei, de Sensul Ei Regenerator-Soteriologic, de Vizionarismul Ei Paradisiac!)… – …mamaliga nu explodeaza!”

…Am cautat sa aratam, în cartea noastra, precedenta studiului de fata, “Cazul DACIA. România de AZI: PREGATIREA CEA TAINICA (a Drumului spre ROMÂNIA SACRA, de ieri, de mâine…de PURURI!), Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2011 – ca aceste afirmatii nu sunt valabile nici pentru Eroicii Sfinti TRACI, dar nici pentru românii (de la Nord si de la Sud de Istru) din vremile de dupa caderea Sarmizegetusei, mileniul la capatul caruia dinastia Asanestilor a dovedit un DUH DE REACTIUNE absolut naucitor – cumplit, dar DREPT: pentru O PALMA (data cu totul trufas si nechibzuit, de catre sebastocratorul Ioan, de fata cu Împaratul bizantin Isaac al II-lea Anghelos…Conducatorului Român ASAN!), Împaratii ROMÂNI Petru si Asan, precum si urmasii lor de la tronul Asanesc/Românesc, au distrus nenumarate armate bizantine, cu tot cu împaratii care le conduceau!!!

…”Preludiul” de studiu, de fata (care se va continua!), vrea sa cerceteze, mai departe, în veacurile care au urmat destramarii IMPERIULUI ASANESC si au determinat formarea statelor feudale Tara Româneasca si Moldova – cum s-a manifestat si DACA s-a manifestat, acest SPIRIT REACTIV-RECTIONAR AL ROMÂNILOR. Truda pe care ne-am luat-o drept Misiune, cu Voia Lui Dumnezeu – …si va încerca sa împlineasca dorinta noastra de iscodire, cu ajutorul asa-zisilor “cronicari moldoveni”, mai obiectivi, demni, nobili si patrioti, decât cei munteni: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce… – …dar, toti trei, grefându-si conceptia spiritual-moral-filosofica pe Duhul Lui Hristos, exprimat optim în stravechea si înteleapta carte de învatatura a luminatului si sfântului domn MUNTEAN, Neagoe Basarab: Învataturile lui Neagoe Basarab, catre fiul sau Teodosie.

…Având de-a face cu Magi ai Scrisului, fireste ca vom încerca sa relevam, chiar revelam, pe cât ne sta în putinta, aceasta Magie Exorcizatoare, prin Logos Scris!!!

…Vom vedea, dimpreuna, speram, cât DUH REACTIV-HRISTIC si ce MODELE SUBLIME/Calauze spre NEAM dezvolta niste vremuri pe care, îndeobste, jalnica majoritate a istoricilor, orbi si dogmatici, o dispretuiesc si o numesc… “Evul Întunecat”!!! Mai multa lumina si mai mult Duh de Viata Dumnezeiesc-Hristica, decât în EPOCA MUSATIN-BASARABA – nu a mai existat decât în Dacia Sfânta a Tracilor…

…Ne luptam, însa, din pacate, cu un Demon din Inima Duhului Românesc: TRADAREA…Dar nadajduim ca re-gasirea Sinelui Celui Hristic-Eroic, va determina si distrugerea acestui morb satanic al tradarii – …care, precum cariul, tot roade în Stejarul Poporului Românesc, cu râvna de a-l putrezi si prabusi în Nimicnicie si-n Uitarea Paradisului/Originea-PATRIA noastra Vesnica!!!

…De atunci,

1-din veacul al XIV-lea (al Ctitoriei MONASTIRILOR-TARI),

2-respectiv al XVI-lea, pâna la al XVIII-lea, când s-au stins EROICII LUPTATORI, prin Scris, cu Demonul Timpului! –

3-…cu exceptia Momentelor Astrale: I– Momentul EMINESCU, din a doua jumatate a veacului al XIX-lea si II– Momentul-Epoca Legionara, din prima jumatate a veacului XX, prin care s-a re-pornit Lucrarea Sfânt-Voievodala, de Regenerare/Înviere a poporului român – …si nu numai a celui român!… – în drumul sau catre Sublimitatea Neamului Românesc-CANDELA A NEAMURILOR LUMII!!! –

4 – … pâna azi… – …când Reactivitatea/Reactiunea tinde spre zero!

…totul a mers înapoi, “ca racul”, vorba lui Eminescu!

…De observat ca Ontologia Spirituala a Omului influenteaza, decisiv, si Exprimarea Duhului Omului, prin Cultura: NU MAI EXISTA GENII – …ci doar impostura!!!

…Normalitatea Logos-ului/Scris a fost perturbata, grav, de Anomalia Disparitiei Logos-ului Social-Existential! Deci, toate trei formele de exprimare a LOGOS-ului DIVIN (Scrisul/Cultura-ca-Logos, Faptuirea-ca-Logos, Existenta/Fiintarea-ca-Logos) trebuie sa revina la parametrii NORMALITATII! – altfel, pretul platit va fi însasi perimarea, alienarea, ratacirea oarba a Fiintei Umano-Divine!

…Dar nu s-a stins DUHUL ROMÂNESC DE VIATA REACTIVA, ci doar s-a dispersat/disipat (aproape pulverizat!) forta lui de Lumina Autosacrificial–HRISTICA, altruista si demna, nobila si eroica – si a cazut, astfel, în catalepsie… a (a)dormit, parca, vorba lui Andrei Muresanu…”un somn de moarte” – si doar trebuie sa se “destepte”!!

…Asa-zisa “democratie moderna” (“gaselnita” asasina/genocidica a Franc-Masoneriei Mondialist-Globalizante!) este cel mai cumplit factor de “scopire/castrare spirituala” a popoarelor, în Drumul lor (ca PELERINAJ INITIATIC!) spre Starea Spirituala Majora, de NEAMURI!

 

…Dar avem convingerea ca, la Timpul Potrivit (“Gongul” Dumnezeiesc!), acest Duh de Reactiune Vitala se va re-trezi si va re-formula/re-grupa, RE-SOLIDARIZA si trainic “cimenta” spiritual (prin recunoasterea, între ei, a Ostasilor Luminii!) Frontul ELITELOR ALBE, cel care va prabusi, în neant si-n bezna lui de obârsie, Frontul ELITELOR NEGRE!

…Aceasta (Viata cu Duh Reactiv/Reactionar) va însemna însasi NORMALITATEA DUHULUI DE FAPTUIRE si a ONTOLOGIEI Omenirii!

 ***

 ARHETIPUL SI MAGIA SCRISULUI.

A-CRONISTII/ANTI-CRONISTII…”CRONICARI”!

NORMALITATEA REACTIUNII. SINERGIA SCRIS-FAPTA/FAPTUIRE-EXISTENTA COSMICA (II)

…Acest Neam al Românilor s-a tinut, din anistorie spre istorie (cu perspective de reversibilitate!), prin Limba si prin Religie. Prin DUH DINAMIC-DEMIURGIC-REACTIONAR!

Niciodata, una fara alta – LIMBA fara RELIGIE/”LEGE”!

„TEMELIA” CRESTIN-ORTODOXA, pe care „temeliuiaste” [5]/întemeiaza” Logos/Gospodarie de Neam – cel mai minunat, întru Dreapta Cugetare si de Bine Sfatuitoare (desi în slavoneste, înca…!), dreptcredinciosul Voievod IOAN NEAGOE BASARAB, cel ce Dumnezeiasca Sfatuire da fiului sau, Teodosie, pe la 1521…!!!

Daca Europa „mergea pe mâna” Duhului (Va)Lahului IOAN NEAGOE BASARAB, Autenticul Cruciat, iar nu pe aceea a lui Niccolò Machiavelli-demonizatul, Lumea ar fi aratat, azi, cu totul altfel, în sensul unui Echilibru al Pacii Cosmice, Umano-Divine (aceasta ne-excluzând, în niciun caz, ba chiar implicând, prioritar! – Razboiul cu Diavolul si cu iluziile asasine ale Celui Rau…!), mult mai apropiat de Desavârsirea Sacra-Hristos, iar nu dezbinata si naboita de Bezne – caci iata cum se con-forma si se raporta Duhul Vizionar (strabatator al Pâclei instaurate de Iluzia Temporala) al Lui Neagoe Basarab, la Spatiul Paradisiac/Absolut Non-Conflictual, al Lumii-Creatie Divina – aparând si definitia CRESTINULUI ADEVARAT, definit Fiintial, prin Spatiu si Faptuire, întru Lupta Neabatuta cu Diavolul si ÎNTRU SCHIMBAREA METANOICA A DUHULUI UMANO-DIVIN – „ASA SA CADE SA LACUIASCA SI CRESTINII, SA ÎNCUNGIURE TOATA LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, SI SA-I IZBAVEASCA PRE CEI ROBITI SI SUPUSI DE DIAVOLUL SI PRE CEI CE SUNT TINUTI DE DIAVOLUL SI DE TOATE ALE LUI, SA SA SCHIMBE”: „Dar cine s-au facut vreodata case de piiatra în tabara, stiind ca curând si preste putinea vréme iarasi va sa le paraseasca? Nimeni n-au facut asa, ce macar de ar si încépe ceva sa faca asa, acela ca un vânzatoriu sa va ucide. Sau cine ar cumpara macar o mila de loc în vrémea razboiului si sa-si faca curti pre dânsa? Nimeni nu va face asa. Ca de ar si cugeta cineva sa faca asa, înca i-ar zice altii: „Venit-ai la razboiu, iar n-ai venit la negot! Dar caci te nevoesti cu dor si cu pohta de acest loc, care preste putinea vréme vei sa-l parasesti? Lasa, deaca vom mérge la mosiia noastra, deacii vei face aceasta acolo!“ Aceasta-ti graescu eu acum, fatul mieu: CÂND VOM MÉRGE ÎN CETATEA IERUSALIMULUI CELUI DE SUS, ACOLO VEI FACE ACEASTA, CE ÎNSA ACOLO NU IASTE NICI O NEVOINTA SI NICI O OSTENEALA, CA ACEL ÎMPARAT MINUNAT SI PUTÉRNIC LE VA FACE TOATE. IAR SI AICI AJUNGE A LACUI ÎNTR-UN ZEMNIC SI ÎNGRADIT CU UN GARDICEL, IAR A FACE CETATI SI CASE DE PIATRA NICI DE UN FOLOS NU SUNT. Auzi cum lacuescu tatarii în case facute pre roate, si lacasul lor iaste facut tot ca al unor pastori. ASA SA CADE SA LACUIASCA SI CRESTINII, SA ÎNCUNGIURE TOATA LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, SI SA-I IZBAVEASCA PRE CEI ROBITI SI SUPUSI DE DIAVOLUL SI PRE CEI CE SUNT TINUTI DE DIAVOLUL SI DE TOATE ALE LUI, SA SA SCHIMBE. Ca acéia, deaca-si fac colibi si deaca vor sa le paraseasca, ei le parasescu, ca cum ar lasa ostasii oastea cu pace, si acéia deacii mult s-ar veseli si s-ar bucura. CA MAI FRUMOS LUCRU IASTE, SI MAI CU PLACÉRE A VEDEA PUSTIILE AVÂND UMBRA DE CÉTE CALUGARESTI, DECÂT VOINICI ÎN OASTE ÎNTINZÂNDU CORTURI SI ÎNFIGÂNDU-SI SULITILE SI LÂNGA SULITE SA-SI PUE PLATOSALE SI ARMELE, IAR ALTA MULTIME SA AIBA OCHI CA DE ARAMA SI ÎNARMATI CU ARME DE HIER, SI ÎMPARATIE ÎNGRIJATA SI PRESTE CÂMPU MULTE ASTERNUTE SI PRÂNZURI. CA ACEASTA VEDÉRE NU IASTE BUNA, CI IASTE MAI BUNA CAREA ZIC EU. Ia umblam acum în pustii si VOM VEDEA UMBRARILE VITÉJILOR LUI HRISTOS SI NU VOM VEDEA ACOLO ÎNTINDEREA CORTURILOR, NICI HAINE SI ALTE ZAVÉSE LUCII, CU CARE FAC UMBRA ÎMPARATULUI; CI VOM VEDEA CE IASTE MAI BUN SI MAI FERICIT DECÂT TOT CE IASTE PRE PAMÂNT. Ca de multe ori acolo sa vor fi întinsu ceriurile si sa vor fi aratat lucruri si vederi minunate. SI VOM VEDEA ACOLO LACASURILE LOR, CAREI CU NIMIC NU SUNT MAI JOS SAU MAI MICI DECÂT CERIURILE. CA ÎNTR-ÎNSELE S-AU POGORÂT SI AU ÎNTRAT ÎNGERII, CE ÎNCA TOCMA SI STAPÂNUL ÎNGERILOR” – cf. Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie; si, dupa invocarea Nevoii de METANOIA a Omului Cazut în Iluzia si Trufirea Dementiala/Iresponsabilitatea venita prin Orbirea Demonului Iluzionist al Timpului/Istorie, precum si dupa invocarea Functiei Paradisiace a Martirilor Crestin-Ortodocsi si Eroilor Neamului Românilor – Sfântul Domn îi mai zice fiului sau, pentru a-l initia deplin, întru Comportamentul Sacru al Milei si Întelegerii Drepte, a Duhului Umano-Divin-HRISTOS, prezent în Duhul fiecarui om-român-crestin, dar dând si Definitia Domnului Autentic CRESTIN – precum si modul de a identifica Impostura Demonica a Falsului “DOMN”, cel care (se) duce spre Pierzarea/”Periciunea” sa si a poporului cel de calauzit spre Neam – „IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA PRE DREPTATE SI PRE LEGEA LUI DUMNEZEU, ACELA NU IASTE DOMN, NICI SA VA CHEMA ÎNDREPTATOR SI UNSUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERICIUNEA CEA DE VECI SI PENTRU FATARNICIA LUI NICI FATA LUI DUMNEZEU NU O VA VEDEA”:

“(…) NICI FOARTE SA TE VESELESTI DE SLAVA LUMII ACESTIIA, NICI IAR FOARTE SA TE ÎNTRESTEZI, CI NEÎNCETAT SA MULTUMESTI LUI DUMNEZEU DE TOATE (…)[6]Hristos dete tie chip de rabdare si de nerautate, ca sa faci si tu asa celor ce te-au urât si te-au facut rau si sa nu dai rau pentru rau, nici sa-ti aduci aminte pentru rele, ci sa-i miluesti si sa-i erti, cum si stapânul tau Hristos s-au rugat pentru nemultumitorii si neînteleptii jidovi” [7](p. 183)”IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA PRE DREPTATE SI PRE LEGEA LUI DUMNEZEU, ACELA NU IASTE DOMN, NICI SA VA CHEMA ÎNDREPTATOR SI UNSUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERICIUNEA CEA DE VECI SI PENTRU FATARNICIA LUI NICI FATA LUI DUMNEZEU NU O VA VEDEA (…) [8]când veti vrea sa isiti la judecata în divan, întâi va sa cade sa va rugati Domnului nostru Iisus Hristos, ca sa va fie întarire si învârtosare(…) sa ziceti: “(…) Si ne da judecata dreapta, ca nu cumva pentru nedreptatile noastre sa fim lepadati si izgoniti la înfricosata-ti judecata, si sa nu vedem lumina fetii tale(…) [9](…) ”cu ce dreptate veti judeca saracii într-aceasta lume, cu aceia vor fi judecate si faptele vostre la împaratia cea cereasca. Vedeti ce lucru mare este judecata? Pentru aceea si voi, când veti sadea sa judecati la divan, SA SAZA LÂNGA VOI TOT OAMENI BUNI SI ALESI. Si sa fie si boiari tineri lânga voi, ca sa ia toti învatatura buna si dulce din gurile voastre [10]”. (…) “Si sa nu fataresti celui bogat , nici iar sa miluiesti cu judecata pre cel sarac, CI SA FACI JUDECATA DREAPTA SI BOGATILOR SI SARACILOR(…)nu cumva sa fiti unora dulci si altora amari(…) si la judecata sa nu va pripiti, ca nu cumva neîntelegând jalba saracului, sa-l judecati cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frica si sa va ului si nu va putea spune daslusit, ci sa-l întrebati de multe ori, pâna i sa va potoli frica. Deacii cu blândete si cu cuvinte dulci îi ziceti:<<Frate, nu-ti fie frica(…) , ci te trezeste si te dasteapta ca din vis, si-mi spune pre dreptu, ca sa-ti putem lua seama si noi si sa te judecam pre dreptate>> (…)[11] Iar de veti si gresi la judecata si boiarii vostri vor pricepe ca ati gresit(…) sa nu va pae ca va fac rusine sau sa tineti mânie în inima voastra pentru acel lucru, ci într-acel ceas sa primiti acel cuvântu si iar sa chemati pre sarac sa-i faceti dreptate, ca nu cumva, dupa ce ati facut judecata rea, sa va para rau si ati vrea sa-i faceti bine si nu veti putea(…). CA MAI BINE SA NU VA FIE VOIA DEPLIN SI INIMA ÎNFRÂNTA, DECÂT SA FACI SARACULUI STRÂMBATATE” .

…Asa, deci: ”La judecata sa nu va pripiti, ca nu cumva neîntelegând jalba saracului, sa-l judecati cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frica si sa va ului si nu va putea spune daslusit, ci sa-l întrebati de multe ori, pâna i sa va potoli frica. Deacii cu blândete si cu cuvinte dulci îi ziceti:<<Frate, nu-ti fie frica>> (…)Iar de veti si gresi la judecata si boiarii vostri vor pricepe ca ati gresit(…) sa nu va pae ca va fac rusine sau sa tineti mânie în inima voastra pentru acel lucru, ci într-acel ceas sa primiti acel cuvântu si iar sa chemati pre sarac sa-i faceti dreptate, ca nu cumva, dupa ce ati facut judecata rea, sa va para rau si ati vrea sa-i faceti bine si nu veti putea(…). CA MAI BINE SA NU VA FIE VOIA DEPLIN SI INIMA ÎNFRÂNTA, DECÂT SA FACI SARACULUI STRÂMBATATE” …Câti nu se bat în piept, azi, cu “crestinismul” lor, dar nici au gândit la aceasta atitudine fraterna, întru napastele istoriei si ontologiei – si de asumare curajoasa si responsabila, a propriilor greseli, fara ambitii/orgolii desarte si trufii letale… – …atitudine atât de curat, viguros si neclintit hristica! Crestinismul este, cu adevarat, cea mai grea religie, sitagmatic si paradigmatic, de pe Terra si din toate timpurile – pentru ca te obliga la METANOIA, sa-ti întorci sufletul pe dos, pâna ti-l luminezi în întregime – si ti se reveleaza Mântuitorul si Mântuirea/Învierea Duhului!!!

… “SA SAZA LÂNGA VOI TOT OAMENI BUNI SI ALESI”…Sa luam aminte, atunci când ne mai alegem fie prietenii, fie conducatorii…!!! Altfel, vom regreta amarnic: fara ÎNTELEPCIUNE, fara „JUDECATA DREAPTA”, fara „OAMENI BUNI SI ALESI”, fara „SA ÎNCUNGIURE TOATA LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL” – Caile unui om si ale unui popor, cazut în Istoria/Iluzia Temporala – se închid ori se afunda de tot, în Bezna cea Vesnica a Tartarului…!…Ce asemanare poate fi între Hristosul lui Neagoe, Omul Con-Format Rasaritului-Hristos, si Demonul care-l îndeamna pe Machiavelli sa ne învete “politica”… anti-polis si “diplomatie”… întru crima, cum a si reusit, cu noi, “modernii”, precum se vede treaba, în “globalismul” asasin/genocidic, de azi?! “Este mai bine sa fii violent, decât precaut, deoarece soarta este ca si o femeie: daca vrei s-o stapânesti, trebuie s-o bati si sa i te împotrivesti.(…)Trebuie sa stiti ca exista doua feluri de a lupta: unul bazat pe legi, iar celalalt pe forta: cel dintâi este propriu oamenilor, celalalt apartinând animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie sa recurgem la al doilea; deci îi este necesar unui principe sa stie sa fie tot atât de bine animal si om” [12] – iar primul si cel mai recomandat procedeu de a stapâni o tara care a cunoscut legea si libertatea – este “s-o distrugi” [13]. Si meticulosul si eruditul apostol al nelegiuirii aduce, imediat, anumite exemple din istoria Romei – autoritatea morala a lumii antice (evident, escamotând premeditat atitudinile de dreptate si generozitate, din istoria romana): “Romanii, pentru a-si mentine stapânirea în Capua, Cartagina si Numantia, le-au distrus, si în felul acesta nu le-au pierdut.” De unde se vede ca diavolul este mare savant…”donând” modelul sau de cinism salbatic – Apusului/Amurgului Faustian, demn, înca de pe-acum, de Ragnarökr [14]!

Sintagma celebra a lui Miron Costin, „Biruit-au gândul…” – sta marturie pentru dârzenia REACTIONARISMULUI SPIRITUAL al Românilor Medioevici (cu totul deosebiti de Românii Contemporani, mult prea non-reactivi, mult prea adaptati, chiar mult prea „familiari” cu Raul!). Iar Duhul Dumnezeiesc emana dimensiunea Nomos-ului, Logos-ul Ritualico-Sacral al Neamului, pentru ca ”diriguieste-gospodareste-orânduieste” Cetatea-Templu (care Nomos-Logos-Cetate, azi, au cam disparut, au devenit o „legenda”, oricum, ceva „revolut”, pentru majoritatea locuitorilor planetei Terra…planeta care, din Centru al Cosmosului Creatiei, al Nomos-ului/Logos-ului Creatiei, a devenit o „mahala” non-creationista, non-reactiva, aproape flegmatica, în apatia ei exasperanta Anti-Nomos, o „suburbie” a Cosmosului, care-si neaga Creatorul, neaga Spatiul Createi, neaga Dinamica Reactiv-Luminoasa-Revelatorie – fata de Întuneric, a Creatiei). Deci îsi neaga Fiinta/Fiintarea.

A nega „LEGEA”/Logos-ul Neamului, cum îi spuneau Religiei Ortodoxe asa-zisii nostri „cronicari” (de fapt, cei mai vajnici si teribili luptatori cu Timpul-Iluzie – deci, A-CRONICI/ANTI-CRONICI! – ei sunt adevaratii CRUCIATI, pentru ca numai prin Nomos-ul-Hristos ne putem regasi Fiintial-Real/Stabil Conformativ) – înseamna a nega Fiinta Cosmica. Dar Fiinta se afirma si prin constienta unui Spatiu legat de Logos si de Religie, conformat prin Logos si prin Religie. Deci, Spatiu Sacral, Hristic-Nomotic!Logos-ul a fost, întâi, probabil, formal, în-scris într-o „forma mentala” [15], cum zic indienii (cf. Gramatica lui P?nini). Apoi, forma s-a semi-materializat în…”VAZDUHUL / VIBRATIE ÎNTEMEIETOARE/PARASHABDA” [16]si-n „suflare-suflet”, deci Logos-ul a capatat expresie orala (Dumnezeu, zic unii, n-a „scris”, întâi, Creatia-Paradis…!): „pe unde iese sufletul, sa-ti iasa si vorba”! Traco-Dacii n-au avut, ca si Dumnezeu-Hristos ori Socrate, încredere în scris (desi l-au aracticat, cu zeci de mii de ani în urma, cu arata tablitele de la Tartaria! – chiar pâna la joc, pâna la disimulari/încifrari ludice) – ci s-au daruit, Duh si trup, Logos-ului Mioritic. Mântuirea prin Logos. Prin Legea Învierii, adica a Re-Gasirii Centrului Cosmico-Existential. Legea Fiintei/Fiintarii Reale!

În Evul Mediu, Traco-Dacii-Români au re-descoperit Magia Scrisului (pe care stramosii lor o lepadasera, pentru ca, înca, nu se lepadasera de SFINTENIA-CA-SUFLU – SUFLAREA CENTRIPETA, A „VÂNTULUI/DUH DEMIURGIC”, SPRE CENTRUL-STABILITATE-A-FIINTEI-ÎNTRU-DESAVÂRSIRE!), pentru ca, spre deosebire de rangul înalt-spiritual al Traco-Dacilor din asa-zisa „antichitate” (de fapt, perioada mai bunei perceptii a Iluziei Timpului – perioada Memoriei, întru Vesnicia Duhului), medievalii se aflau mult mai înfundati în Kali Yuga – …fireste, cu mult mai putin decât noi, cei de azi, care nu mai avem constiinta Logos-ului de niciun fel: nici a celui oral, nici a celui consemnativ, ca ajutor si sprijin al unei Memorii Identitare care se stinge, sub agresiunea, tot mai intensa, a Timpului (agresiune care se traduce, de fapt, în cedarea Fiintei noastre de Credinta, adica de Stabilitate a Duhului…strabunii nostri o numeau ÎNTELEPCIUNE, adica dreapta cumpanire, în Cuget si Fiinta, a Realului Divin: noi nu mai stim ce e aceea…!). De aceea, pentru noi, cei de azi, si importanta Religiei a scazut, pentru ca nu mai pastram contactul cu Duhul nostru identitar – si, drept consecinta, pierdem, aproape total, perceptia Spatiului, ca zona conformativ-existentiala.

Dar, spre deosebire de noi, ei, medievalii, sunt foarte constienti de acest fapt demonizant, de aceasta corupere a spiritualitatii lumii! – …de aceea, si initium-ul religios al operelor medievale („Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate sa cade sa cinstesti si sa lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare si bun si milostiv si ziditorul nostru cel întelept, si zioa si noaptea si în tot ceasul si în tot locul. Si sa foarte cuvine sa-l slavesti si sa-l maresti neîncetat, cu glas necurmat si cu cântari neparasite, ca pre cela ce ne-au facut si ne-au scos din-tunérec la lumina si den nefiinta în fiinta” – cf. Începutul învataturilor bunului credincios Ioan Neagoe, voievodul Tarii Ungrovlahiei, carele au învatat pre fiiu-sau Theodosie voda), de aceea si viziunile, obsesive si foarte reale, ale sanctiunii pozitive, din zona Dumnezeului Vesniciei Existential-Formale, a Voievozilor Cautatori de Re-Sfintire, prin aparitia/revelatia si protectia sacra, din partea sfintilor trimisi de Hristos-Dumnezeu, ca Semn-Chemare, spre Re-aflarea Identitatii noastre Umano-Divine: „Zic sa sa fie aratat lui Stefan voda sfântul mucenicu Procopie, umblându deasupra razboiului calare si într-armatuca un viteazu, fiindu într-ajutoriu lui Stefan voda si dându vâlhva ostii lui” – cf. Grigore Ureche, Letopisetul Tarii Moldovei, Razboiul de la Râmnic, când s-au batut Stefan voda cu Tapalusi voda, va leatul 6989 <1481>, iulie 8, p. 54; sau: “Zic unii sa sa fie aratat lui Stefan voda la acest razboiusfântul mucenicu Dimitrie, calare si într-armatu ca un viteazu, fiindu-I întru ajutoriu si dând vâlhva ostii lui ci este de a si créderea, de vréme ce au zidit bisérica” – idem, De capetile céle de frunte ale lésilor ce s-au aflat pieriti, p. 64. De observat: argumentul veridicitatii este suprem si irefutabil: nimic altceva decât Jertfa de Fapta: ZIDIREA BISERICII, adica Însasi Epifania Spatiului Sacru (al Coerentei Desavârsite) si a Faptuitorului Real al Luptei contra Demonului Trufiei Lesesti: Sfântul Dimitrie, plus Hristos-Dumnezeu/Paradisul.

…Pentru noi, cei de azi, a început, de mult, teroarea Timpului, deci uitarea Coerentei Spatiale Desavârsite, echivalenta, în Semantica Divina, cu Sacralitatea Spatiului – Spatiul Sacru fiind sinergic cu Sacralitatea Fiintei si, deci, a Logos-ului – si nu ne mai vedem, deci, nici ca fiinte spiritual-identitare, nici ca fiinte spatial-identitare, nici ca fiinte nomotice, întru Logos. Pentru cineva oarecare de azi, a afirma, spre exemplu, ca MIORITA ZALMOXIANA, MIHAI EMINESCU, OCTAVIAN GOGA, GRIGORE URECHE etc. sunt frati si profund închinati „comuniunii” spirituale, întru Logos si Fiinta! – …sunt, daca nu identici, cel putin echivalabili, prin Logos, Religie si Spatiu Identitar Stabil (deci, Divin!) al Fiintarii, echivalabili la nivelul Duhului… – …devine, din realitate, o aberatie. Si, totusi, nu este nimic aberant, în afirmatia ca Marile Spirite (aflate în permanenta comuniune cu Divinul!) ale unui Neam se „pipaie”, întru Duh, comunica si-si (re)comanda, reciproc, un anume fel de COMPORTAMENT SPIRITUAL-EXISTENTIAL – si, toate acestea, PE DEASUPRA DE TIMP SI DE VREMI. Aberant este tocmai contrariul: pierderea propriei identitati si, deci, a Supra-Identitatii: NEAMUL, ca Entitate Divina, prin care vom transcende, iar, în Fiinta noastra cea „de glorie”, Mântuita de demonii Timpului-Istorie Corupta si Coruptibila.

Timpul este rezultatul Caderii Omului. Deci, are o extrem de puternica componenta subiectiva, adica teribil de instabila si grozav de mioapa, despiritualizata, adica demonica (Caderea Omului este, de fapt, refuzul constientizarii, de tip identitar-religios – în sensul pur etimologic al cuvântului „re-ligios”! – a Centrului Identitar-Cosmic – si înscrierea în vârtejul disolutiei fiintiale umane!). Timpul, ca dimensiune non-reala, deci subiectiva, poate fi hiperbolizat, pâna la disolutia completa a Fiintei/Fiintarii. Este exact ce ni se întâmpla noua, celor din asa-zisa „contemporameitate” (de fapt, iesirea din/de pe Traiectul Divin al Existentei, întru moarte/des-fiintare spirituala!): nu mai avem perceptia Formei Noastre Spatiale, adica a Formei Supreme si Vesnice, Neschimbate/Neinfluentate/Necorupte (de „variabilele” sovaielii, ale dedublarii demonic-temporale): Paradisul. Noi doar „alergam” prin Timp (adica ne dezintegram, golindu-ne în miscari/fapte/faptuiri fara Sens/Rost Sacral) – prin haosul spiritual din noi, stârnind si mai tare, din ce în ce mai are, demonii disolutiei si ai anomiei, ai non-formalului.

Care este modul nostru de a Citi-Scrie, azi? Aproape nu mai este! Oricum, din moment ce fiinta ne este descentrata spiritual, noi nu Citim-Scriem CENTRAL, adica nu percepem ca orice manifestare umano-divina este, de fapt, o extragere din Centrul Sacral: ca urmare, ar trebui ca viziunea noastra asupra Lumii si Scrisului-Cititului sa nu mai fie una lineara, ci una ciclica.

Da, noi avem impresia ca si Rugaciunea este o „învârtire în jurul cozii”, deci o „pierdere de timp”, cum zice Max Weber, în „Etica protestanta si spiritul capitalismului” [17]. Nu percepem ca, de fapt, oricare Rugaciune este, de fapt, mereu, re-cautarea, spre re-gasire, a Centrului Lumii si Fiintei. Deci, e normal sa fie repetitiva si ciclica!

La fel, în cazul „cronicarilor” (termen TOTAL gresit, pentru ca acestia FUG de timp, sau, mai exact, îl exorcizeaza, consemnându-l, prin ani si luni, tocmai pentru a scapa de obsesia lui!): Grigore Ureche, spre exemplu, re-concepe, deci re-creeaza un Centru Sacral, acela al Întemeierii Lumii – si scrie nu doar ca sa nu se uite Fiinta/Fiintarea, ci, mai ales, pentru a re-înfiinta Fiinta Umano-Divina!

Conform lui Grigore Ureche, Magia Scrisului este una Metanoica, preschimbând FIARA (înecata în informul Iluziei Timpului/Uitarii) din om – în Umanitate Divina, deci în Lucrare Divina-Fapta/Înfaptuire Mântuitoare de Iluzia Demonica a Timpului – pentru a pastra Coerenta Fiintiala a Fapturii Faptuitoare, printre cioburile împâclite ale „anilor”, semne ale disolutiei, prin Iluzia Temporala: „ca sa nu sa înnéce a toate tarile anii trecuti si sa nu sastie ce s-au lucrat, sa sa asémene fieralor si dobitoacelor celor mute si fara minte” – cf. idem, p. 7. Preschimbând “somnul” (dezintegrator, des-centrator si disipator de Fiinta si de Coerenta Divina), prin Magia Scrisului, în curajul “strabaterii cu istoria” (trebuie sa cunosti veninul prin îngurgitarea lui, producând, astfel, Antidotul Otravii din însasi Frecventarea Otravii, eventual, homeopatica… – …ajungându-se, astfel, la utilizarea Otravii, ca Euharistie Protectoare! – …strabaterea raului/calatorire initiatica la Hades, pâna la Radacina Raului!), adica al constientizarii, prin concretizare si identificare, pâna la amanuntul cel mai subtil (“sa nu ramâie ceva neînsemnat”), “fata catre fata, Duh catre Duh”, a dusmanului ce trebuie exorcizat – TIMPUL: “sa nu ramâie ceva neînsemnat, pentru ca sa nu le zica vecinii lor di prinprejur ca au fostu adormiti sauneînvatati si nestrabatuti cu istoria” – cf. idem, De însemnarea anilor, p. 19. Iar Fapta/Faptuirea sa fie potrivita si vrednica de Logos-ul Divin, întru care se sileste a se smeri, liturgic, Grigore Ureche, Cautatorul Centrului Umano-Divin al Neamului Românesc: “Stefan voda, fiindu aprinsa inima lui de lucrurile vitejesti, îi parea ca un an ce n-au avut treaba de razboiu, ca are multa scadére, socotindu ca si inimile voinicilor în razboaie traindu sa ascut si truda si osteneala cu carea sa diprinsése este a doao vitejie” – cf. idem, p. 44. Stefan, deci, sta sub Semnul Sfânt al FOCULUI/LEULUI si al Înmultirii Duhului, prin Fapta/Faptuire, ca RAZBOI SACRU, contra demonilor Uitarii, Somnului/Lenei Spirituale, contra “scaderii” concentrarii Fortei de Duh!

Asa fac, dupa buna-i pilda, si ceilalti doi „stafetari” ai Ritualului Logos-ului Ritualico-Magic – Miron Costin si Ion Neculce. Exista un Topos al Înfiintarii, obsesiv, pentru toti cei trei asa-zisi „cronicari” (de fapt, A-CRONISTI): Paradisul, „initium”-ul sacral al Moldovei, este Singura Realitate, pentru ca da consistenta Existential-Spatiala – Fiintei Neamului. În functie de acest Topos Sacru, exista sau nu Pontifi-Voievozi, care conduc expeditia de Aflare întru Con-Formare a Fiintei – si, de aceea, Stefan cel Mare nu este doar „mare”, ci este singura baza de orientare fiintiala a poporului, care tinde, mereu, sa-si regaseasca Fiinta Supra-Individuala – NEAMUL. Stefan cel Mare nu este doar o „personalitate”, el este „Leul” („Stefan voda fiindu gata de razboiu ca un leu ce nu-l poate îmblânzi niminea si el odihna altora îi pariia ca-i ieste cu paguba” – cf. p. 69), ca Forma Dominanta si restructuranta a celorlalte forme („lenevite”/corupte, din punct de vedere spiritual, deci aducând „paguba”, întru pastrarea Centrului Cosmico-Fiintial!), degenerate – el este Sansa Neamului (înjosit prea adânc în „popor” – care este o forma „deformata” existential, pentru ca se expune prea mult Caderii, este, deci, prea robit Timpului) – de a-si re-afla Spatiul Existential – Stefan cel Mare nu este un om, ci este Semnul Formei Central-Paradisiace Re-Gasite, a Arheului Neamului. Stefan cel Mare nu este identic cu atingerea Idealului Spatio-Sacral, dar este Calea spre acesta regasire a Fiintei, iesind din timp si re-dându-ne vesniciei. De aceea, tot ce este înainte de Stefan cel Mare trebuie citit ca o anticipare a lui, iar tot ce este dupa Stefan cel Mare trebuie citit ca raportare reproiectiva, a Fiintarii Neamului. De aceea, lectura A-CRONIZILOR trebuie facuta nu linear (ceea ce aduce conceptia, profund gresita, a „stângaciei” Scrisului lor: ei trebuie cititi întru a-cronismul Scrisului, întru Circularitatea Re-Întoarcerii la Spatiul Sacral – si, abia atunci, vom avea Revelatia Teribilei Lor Stiinte, de o fermitate a dispretului Timpului, inegalabila, de catre niciun roman modern, fie el cât de „proustian”… – vom avea perceptia corecta, a Scrisului ca Magie, ca Ritual al Re-Venirii la Centrul Fiintei/Fiintarii Cosmico-Divine, a Omului). Orice reactie a lor nu e una pur „teoretica”, ci un efort magic, de a depasi iluzia temporala, prin exorcizaea ei. Iar exorcizarea se produce, cum bine se stie, prin rostirea, cu maxima tarie, a Numelui Dusmanului – în cazul nostru, Timpul, care împiedica, fatal, reintegrarea totala a faptelor în Unica Fapta/Faptuire: „descalecarea”/ctitorire/întemeiere: Dragos, Stefan cel Mare, toti care urmeaza reteta lor de re-aducere, în constiinta, a conformatiei Topos-ului Sacru, sunt „contemporani”, în sensul Supremei Existente prin Marea si Singura Faptuire Valabila-Reala: CONSTIENTIZAREA TEMEIULUI, A TOPOS-ULUI SACRU – singurul care merita „descalecarea” din conditia binara, dubioasa, dublant-fiintiala, de Centaur – si re-fixarea Picioarelor, ca niste Coloane ale Templului Fiintei-Lumii, în Centrul Sacral-Templu al Neamului.

Moldova este „descalecata”, în sensul de re-adusa la „simplitatea” ei maxim-viguroasa, conformationala de Neam – la functia ei conformatoare de Topos Sacru-Templu – si, deci, constientizând (si luptând, prin Magia Scrisului) Iluzia, în cursul luptei si prin lupta împotriva ei, a Iluziei Timpului.

Iluzie Majora, care duce la subsecventa ei, logica si consecutiva: UITAREA!

…Avem nevoie, pentru a nu ne rataci total, din punct de vedere existential, sa întelegem ca cronicarii (care, ca si Platon, la greci, sunt ultimii închinatori la Logos-ul oral si primii închinatori, dar cu reticente, la Logos-ul scris) au avut perceptia, ca si Eminescu si alte câteva genii românesti, a supratemporalitatii Logos-ului. Au avut perceptia Scrisului- Logos Exprimat – nu ca însiruire strict temporala, strânsa în chingile unei cronologii fara identitate si personalitate umano-divina, ci dezvolta perceptia Scrisului ca Magie. Scrisul re-învie fortele cele vechi, pe jumatate uitate, ale Fiintei.

RE-ÎNVIE ARHEII NEAMULUI.

Si, prin acesta latura magica, Scrisul îsi dezvolta o sinergie teribila, în raport cu Fapta/Faptuirea si cu Spatiul, ca Dezvoltare si Evolutie a Fiintarii Cosmice a Neamului.

Individul nu are nicio importanta, decât în raport cu ceea ce percepe din Nivelul Arheic al Neamului. Stefan cel Mare-BUN/Sfântul Stefan nu este, în „adevaratul” (de fapt, degeneratul, modernul) sens al Cuvântului – o personalitate, cât, mai presus de acesta, Marele Rezonator, la Logos-ul Neamului. Numai prin Marele Rezonator – Miorita Sublim-Anonima, Stefan cel Mare/BUN sau Mihai Eminescu – noi, Traco-Dacii putem sa existam conformativ, într-un Spatiu, care începe sa se desluseasca, din noianul „amestecaturilor”, al haosului temporal, creat prin pierderea Identitatii Spatiale, pe care Traco-Dacii, precum toate Neamurile cu Duh dezvoltat, o aveau si o cultivau, ritualic, prin stabilirea de legaturi jertfelnice, în mod egal distribuite fiind „podurile”-jertfe, între Cer si Pamânt.

De aceea, Zalmoxis are dubla functionalitate si orientare functionala: este si ZEUL MOCSEI TERESTRE, dar, concomitent, si ZEUL MOCSEI CELESTE.

***

– va urma –

Prof. dr. Adrian Botez

 

NOTE

1–MANDÁLAs.f. (În budism ?i tantrism) imagine-simbol servind ca instrument al contempla?iei; cerc magic. (< fr. Mandala).

2-MÁNTRA,mantra, s. f. Formula sacra cu valoare magica ?i educativa, în unele practici ?i religii orientale (yoga, budism, hinduism, tantrism). – Din fr. mantra. Mantra yoga este tehnica practica, cu numeroase efecte spirituale, ce consta în repetarea sonora sau intonatia cu voce tare a unei mantra sau în repetarea tacuta a combinatiilor (considerate mistice) de sunete. Aceste mantra sunt mai mult decât simple sunete; ele sunt combinatii de sunete despre care se afirma ca au fost percepute prin intermediul extrasenzorialului de catre întelepti realizati spiritual si de rishi în timpul starilor de meditatie profunda (sau al starilor superioare modificate de constiinta). Mantra, numele dat acestor colectii speciale de sunete, au fost si sunt transmise din generatie în generatie înca din timpurile legendare în care se spune ca au fost revelate. Multe linii spirituale autentice pastreaza stiinta despre mantra ca importanta parte practica a transmisiei initiatice.

În timpul stadiilor timpurii sau incipiente ale practicii yoga, MANTRA aleasa (cel mai adesea daruita, prin diverse metode de initiere unui practicant de catre îndrumatorul sau ghidul lui spiritual) va fi repetata mereu si mereu ca efort de vointa si act constient de centrare a atentiei cât mai puternic asupra semnificatiei subtile specifice acelei mantra, corect emise mai întâi vocal si ulterior doar mental. Aceasta atentie focalizata sau efort de centrare constienta a atentiei permite ca mintea sa devina linistita si previne miscarile mentalului catre alte lucruri sau fapte si fenomene, pe parcursul realizarii tehnicilor de Mantra Yoga. Însa dupa o anumita perioada de practica se spune ca mantra este repetata automat, fara efort si ca ea se manifesta spontan devenind parte integrala a gândirii sau a mentalului superior. Fluxul mental vibreaza atunci odata cu sunetul sau energia manifestata subtil de respectiva mantra. Se spune ca aceasta identificare extrema cu esenta unei mantra conduce la stadiul de meditatie, numit dhyana yoga, deoarece mentalul este mentinut anterior calm, linisit si concentrat. Mantra apare astfel ca vehicol sau mod de comunicare între starile obisnuite ale constiintei si supraconstiinta

3-YANTRELE sunt un tip specific de patrate magice, alcatuite cu un scop anume, servind ca talisman sau pentru divinatie. Doar cand folosesti numerele din data de nastere in patratul magic, atunci acesta devine yantra. Timp de mii de ani, oamenii au purtat propriile lor patrate alcatuite din numere, pentru a fi protejati si pentru a atrage norocul, banii sau dragostea. Daca vrei sa te integrezi in traditia veche, care este la fel de puternica in prezent precum era si in trecut, alege sa folosesti aceste patrate din numere. Multi dintre voi poate cred ca trebuie sa fii bun la matematica pentru a realize un astfel de patrat magic, dar nu este nici pe departe asa ceva. Desi, acest gen de numerologie a patratelor magice, a yantrelor pare misterioasa si complexa, in realitate este foarte usor de alcatuit, se bazeaza doar pe niste simple adunari si scaderi.

4-KALI este Forta cosmicaa timpului. “KALI este Marea Putere Cosmicaa Energiei Timpuluisi pentru cel care o adoraea este cea care conferaEliberarea Spirituala. KALI îi protejeazaîntotdeaunasi îi inspirape aceia care o cunoscsi o iubesc.Pentru cei neînfricati KALI este cea Teribila, Distrugatoarea Timpului”.

5- Vorba aprigului mitropolit-carturar vrâncean,Varlaam/Vasile Motoc…!

6- Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie, Minerva, Buc., 1984, pp.209-210.

7- Idem, p. 212.

8- Idem, pp. 183-184.

9- Idem, p. 184.

 10- Ibidem.

 11- Idem, 185.

 12- Niccolò Machiavelli, Principele, Mondero, Buc., 1997, p. 63.

13- Idem, p. 27.

14- În ideologia eschatologica de origine germanica: Ragnarök(r) se traduce prin “Ultima Soarta a Zeilor”: numele bataliei celei mari, din ziua Amurgului Zeilor – si al pieirii lumii celei vechi (echivalentul apocatastazei crestine) – cf. Walhala si Thule – mituri si legende vechi germanice, Ed. Minerva, Buc., 1977, p. 179.

 15- Totul este forma mentala , “neperceptibila nici macar în viitor” – deci, este Logos-ul grecesc Pur, dinspre care izvorasc aparentele-diferente, dar si înspre care revin (prin resorbtia meditativa) toate diferentele, contopindu-se în Suprema Unire a constiintei (Spiritualizarea-Fiinta), în extazul revelatiei Sinelui Absolut (de observat ca acest joc dramatic la limita Fiintei a fost reluat, în perimetrul european, de ex-structuralistul Derrida, prin urma sa si diferantele sale – care nu sunt altceva decât intuitii ale celui care, trecut prin capcanele amare ale structuralismului desemantizat, s-a initiat si urmareste, fascinat, dansul umbrelor care, prin excesul atemporalitatii nasc lumea Absoluta).

Oricare ceva-obiect exista prin cele 6 karaka (=ceea ce se realizeaza, se faptuieste). Dar conceptia indiana implica ritualul, ca unica Forma de realitate si mentinere a sansei soteriologice Fiintei, Logos-ul ritualic. Cele 6 karaka sunt functii ale obiectului, aparent diferentiat – realitate, tocmai prin supunerea (prin dharma-norma comica) la kriya-actiune, se reîntoarce în împlinirea extatica:

1. apadana = ablatiunea (îndepartarea-separare fata de alte obiecte-persoane);

2. sampradana = donatia, actiunea de remitere catre un obiect sau persoana;

3. karana = instrumentul de realizare (Suprem) al unei actiuni;

4. adhikarana = locatia-referinta spatio-temporala (substratul actiunii, ca suport-receptacol al actiunii);

5. karman = “pacientul” care sufera actiunea sau ceva ce agentul doreste sa dobândeasca mai mult decât orice;

6. kartr = agentul actiunii, independent, “cel care îsi are propriul sau fir.

Verbalitatea continuta în cele 6 karaka este absorbit (prin perceperea cunoasterii) si asimilata de catre Fiinta Spirituala care devine posesoarea absoluta a celor 6 functii dezvoltate de obiect, deci îsi apropriaza absolut obiectul, spiritualizându-l: “Exista o forma a limbajului, independenta de actul cunoasterii discursive, forma de natura simbolica prin care se metaforizeaza întelesul tuturor cuvintelor – creând un nou înteles global la un alt nivel semantic)”. Conceptia indiana implica ritualul ca forma fundamentala de existenta, Logos-ul ritualic: actiunea celor 6 karaka se retrage, prin exacerbarea paroxistica a cautarii, prin meditatia-concentrare, în ekstasis-ul grecesc – starea de intuitie luminoasa nediscursiva.

Totul-lume este ritual-expresie si ritual-represie. Si ritualul tine de împlinirea dharmei cosmice, legea atotstapânitoare (norma psihocosmica).

Deci, nu exista vreo diferenta între Cuvânt si Poezie, decât prin gradul de acceptare a sacrificiului catre Spirit, pentru a reda Logos-ului valoarea sa absoluta. Si aceasta recuperare e energiei întru Logos este posibila doar prin traire ritualica, sacrificatoare Fiintei dispersive a cuvântului, în favoarea Iluminarii-Logos: “Literatura veddica ilustreaza, începând cu primul sau text – Rgveda – ca realitatea mitica suprema este de esenta verbala. (…) Vac, “Cuvântul” (…) este situat mai presus decât divinitatile majore ale pantheonului vedic (Indra, Mitra, Varuna, Agni, Rudra etc.) care, cu toate, actioneaza prin puterea ce si-o trag din principiul suprem verbal, cel care sustine toate lumile. Vac, “Cuvântul”, se identifica cu cea mai abstracta si impersonala dintre reprezentarile vedice, cu Brahman, care, ulterior, va desemna ideea de “absolut” în gândirea indiana… Ulterior (…) relatia dintre realitatea absoluta (Brahman) si Cuvânt (Vac) devine identitate: Cuvântul este Brahman (Satapathabrahmana, II,1,4,10 si Aitareyabrahmana, IV, 21,1); textele respective transpun într-o profunzime de reprezentari simbolice virtutile cuvântului – mai ales forta sa demiurgica”.

Iata si teoria indiana a initierii Spiritului prin parcurgerea fazelor de initiere spre revelatia Logos-ului: “În centrul Fiintei, conceputa atât în obiectivitate (n.n.: am zice noi, în termeni europeni, Revelatia, Iluminarea, ajungerea la contopirea cu Logos-ul Pur), notiunea-cheie în sistemul Bhartrhari, cu ajutorul careia explica dinamica “esentei cuvântului”. Psihodinamica se desfasoara pe 3 niveluri ale limbajului: vaikhari, vorbirea desfasurata, madhyama, vorbirea medie si pasyanti, vorbirea care vede (…), pasyanti, nivelul, suprem al limbajului, este asimilat cu pratibha, lumina, care, aici, se poate traduce prin lumina intuitiva. La acest nivel nu mai exista diferentiere (bheda) si nici succesiune (krama) (s.n.), se realizeaza o stare paradoxala în care vorbirea este “mobila si imobila, cuprinsa de concentrarea mentala, ascunsa si pura”, formele (akara) ramân cognoscibile, desi sunt dizolvate (s.n.) (…) în perceperea intelectiva a actului expresiv, forma exterioara a limbajului sufera o regresiune sau resorbtie (pratisamhara), în care, pierzându-si toate distinctiile, se resoarbe în intelect “ca galbenusul unui ou de paun, fara a-si pierde totusi toate partile sale distincte (…)”.

“Activitatea limbajului-gândire începe si se sfârseste în intuitia unei forme originare, a unei reprezentari virtuale, identica cu realitatea absoluta, prin transcenderea Multiplului în Unu. Realitatea ultima, atât în subiectivitate cât si în obiectivitate, este Unul ca unitate a potentelor pure, dincolo de manifestarea lor în act. Recurgând la distinctia dintre virtualitate si manifestare, Bhartrhari ofera iesire din contradictia Unului cu Multiplul: Unul este lipsit de determinarile Multiplului, însa le contine sub forma predeterminarilor. Unul trece în Multiplu si se întoarce în sine (…)”.

Si ne permitem un ultim citat :

“În aceasta exprimare simbolica a procesului de desavârsire a insului, regasim, într-un fel, anticipata, ideea care s-a conturat în Europa de-abia în ultimele doua secole – începând cu romanticii si sfârsind cu psihanaliza contemporana – conform careia omul este scindat din punct de vedere psihic, armonia fiintei sale presupunând o reintegrare a acesteia (…) desavârsirea este conceputa ca o continua pendulare a constiintei între Unu si Multiplu, ca o traire în constanta tensiune a dialecticii lor…”.

16- Parashabda (sanscrita): Sunetul Primordial, prin care s-a creat Cosmosul. -“Monosilabul OM e primul din cele 4 cuvinte care formeaza un Tetragram si constituie cea mai sfânta formula din Hinduism, OM MANI PADME HUM – ceea ce s-ar traduce prin: OM JUVAERUL DIN LOTUS. Or, gasim o aproximatie mai mult decât satisfacatoare, o echivalenta convingatoare în formula colindului românesc: FLOARE DE AMIN” – V.Lovinescu, O icoana…, CR, Buc., 1996, p. 45. Sau: “Dar sarpele complet, vetical si spiral, e reprezentarea grafica a monosilabului AVM (n.n.: la Hindusi, se numeau, astfel, cu initiale: Agni-zeitatea Focului, Varunha-zeitatea Apei-Ocean[ si al Boltii Cerului] si Marut-zeitatea Aerului) , procedând si desfasurându-se din vârful nespatial al cozii, în spire din ce în ce mai largiu, apoi, în prelungire invizibila, în jurul jumatatii lui superioare verticala, ridicându-si semet capul deasupra spirelor, ca sephira Kether, deasupra Arborelui Sephirotic.” – op. cit, p. 29. Iar jean Chevalir/Alain Gheerbrant, în Dictionarul de simboluri , vol. I, p. 153 – consfintesc: “Acest simbol plin de forta al divinitatii, pe care o exprima înafara sufletului si o realizeaza înauntrul lui, rezuma în sine suflul creator(…) universul s-a dezvoltat pornind de la energia cosmica descatusata prin rostirea, de catre demiurg, a acestei prime formule care a chemat la viata toate câte sunt: AUM BHUR BHUVAR SVAR (AUM – Pamânt! Vazduh! Cer!). AUM este sunetul primordial, Logos-ul, si de aceea rostirea lui poarta în sine o încarcatura energetica uriasa si de o extraordinara eficacitate în pregatirea transformarii spirituale. (…) Rostirea sunetului lui Dumnezeu echivaleaza cu propria divinizare. AUM este, dupa Vivekananda si traditia vedantica, manifestarea prin excelenta a divinitatii”.

17- Max Weber – Etica protestanta, Ed. Incitatus, Buc., 2003: “Nu pierde timpulcu rugaciunea – fa bani!”

***

INTERVIU CU ALEXANDRU FLORIN TENE – PRESEDINTELE LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI

On By nelursIn Culture, literatureLeave a comment

George ROCA

 

 

George ROCA: Distinse domn, va multumesc ca ati acceptat acest interviu. Stiu ca sunteti vesnic ocupat si nu as vrea sa va rapesc timpul, dar totusi as dori sa aflu cât mai multe despre dumneavoastra. De unde va trageti seva? Cum au fost începuturile?

Al Florin TENE: Pe atunci, sub dealurile molcome cu vii ale Dragasaniului, locul unde am vazut lumina zilei, nu cunosteam un adevar pe care l-a spus monseniorul Vladimir Ghika ca: „Omul este una dintre fapturile care se alcatuiesc cel mai încet si care trec cel mai repede!” Era anul Domnului 1942, luna iunie, 13, când strigatul primului copil al familiei Ion Tene si al Ecaterinei, nascuta Rosianu, ce atunci se nastea, dadea semnalul începerii unei vieti. Era anul când începea ofensiva lui Montgomery împotriva lui Rommel la El-Alamein, în Egipt. În orasul Dragasani, mai târziu, s-au simtit bombardamentele americane care tinteau podul de fier de peste Olt. În timpul acela, când sunau sirenele anuntând un nou bombardament, tata si mama cu mine în brate, punându-mi palaria lui tata în cap sa ma fereasca de soare, fugeau pe Dealul Viilor adapostindu-se sub umbra vitei de vie. Era perioada când locuiam cu chirie la o ruda pe strada Leulesti, actualmente Kogalniceanu, vis-à-vis de Liceul Agricol. În curtea acestei scoli ne jucam pâna seara târziu când apareau stelele, iar noi pe ulita scaparam cu doua pietre alte stele mai mici, întrecându-ne care pietre scapara mai bine si mai frumos.

De acest univers m-am despartit cu greu. În vara lui 1958 ne-am mutat în casa noastra de pe strada Parcului. Construita de parinti, pe credit luat de la banca. Dar din pacate edificiul nu a avut o viata prea lunga. În 1978, casa a fost demolata de comunisti pentru a extinde perimetrul unei centrale termice care alimenta blocurile din apropiere. Culmea ironiei, aceasta centrala termica în prezent este dezafectata. Locuitorii blocurilor si-au instalat centrale de apartament.

Învatând la scoala ca orasul nostru a fost castrul roman numit Rusidava (situat pe teritoriul actualului cartier Momotesti)si ca pe sub coasta de la fântâna Bâtca a trecut Drumul lui Traian spre Sarmisegetusa – Rusidava facând parte din sistemul roman de aparare numit Limes Alutanus – împreuna cu prietenul Ilie Vulpe, istoricul de mai târziu, am început sa sapam în diferite locuri pentru a descoperii vestigii romane. Dar, spre dezamagirea noastra, nu am gasit nimic… Totusi acea „arheologie infantila” ne-a folosit la consolidarea unor cunostinte temeinice despre istoria neamului.

 George ROCA: Vorbiti-mi putin despre scoala româneasca a acelor timpuri!

Al Florin TENE: Clasa întâi am facut-o la Scoala „Fratii Nicolaescu”, careia i se mai spunea „Scoala din Piata”. Prima învatatoare, doamna Radulescu, omorâta de rusi mai târziu! Apoi, parintii m-au transferat la Scoala „Nicolae Balcescu” unde l-am avut învatator pe domnul Moreanu. În clasa întâi am avut tablita de gresie pe care scriam. O am si acum ca amintire. Le-am aratat-o si nepotilor pentru a cunoaste cum se învata în acele vremuri… si cum arata „laptopul” bunicului lor! Învatatorii pe care i-am avut erau foarte exigenti cu noi. Când nu stiam lectia ne puneau la coltul clasei în genunchi pe coji de nuca. Si… astfel învatam de teama… nu din constiinta! Dar învatam! La ciclul primar am avut profesor de limba si literatura româna pe domnul Musulescu. Un barbat frumos si exigent. Când nu stiam lectia ne tragea de perciuni, spunând: „Tatarule nu ai învatat!”.

Dovada ca se facea carte în scolile primare si în liceul din Dragasani este faptul ca multi dintre fostii mei colegi de clasa au ajuns mari personalitati, precum: Radu Vasile, fost prim-ministru al României, Virgil Mazilescu – poet de mare talent, Dumitru Velea – scriitor, Ilie Vulpe -istoric, Mugurel Isarescu, actualul guvernator al Bancii Nationale, iar multi altii, profesori universitari, cercetatori, oameni de stiinta…

Nu pot sa-i uit pe profesorii mei, cei trei „Escu”: Mihaescu, Istocescu si Popescu, de limba si literatura româna, pe profesoara Preda de matematica… care m-a lasat corigent în clasa a X-a. Fiind bun la fizica si chimie, profesorul Cruciachevici mai întotdeauna ma punea, la orele de laborator, sa fac experientele cu care îsi exemplifica lectiile. Nu pot sa uit ca am fost eliminat trei zile pentru faptul ca am fost gasit citind în clasa romanul „Rusoaica” de Gib I. Mihaescu, care era interzis în acea perioada. Cartea o împrumutasem de la Ionica, fiica cea mica a autorului, care locuia împreuna cu mama dânsei, doamna Elena, fosta Stanescu, pe o strada adiacenta cu strada Parcului pe care se afla casa noastra. Era perioada când din dorinta de a ne face cunoscute creatiile literare am înfiintat Cenaclul Literar de pe lânga Casa de Cultura. Era anul 1958: Dupa ce a fost recunoscut (reabilitat) Gib I. Mihaescu am botezat cenaclul cu numele acestuia.

Tot în acel an, 1958, împreuna cu colegii Ilie Vulpe, Nicusor Barbulescu si Liviu Lica, am facut o gazeta de perete din scânduri, frumos construita cu patru rubrici, intitulata „Gazeta literara dragaseneana”, pe care am pus-o pe gardul scolii chiar la intrare. Era noaptea. La cele patru rubrici am „publicat” poezii si articole despre activitatea cenaclului pe care-l conduceam. Dimineata, înfuriat, directorul Liceului, profesorul Chelarescu, a dat ordin sa fie data jos gazeta noastra, iar pe noi ne-a eliminat trei zile si apoi am fost criticati de mama focului în sedintele de UTC.

Conducând, ca elev în clasa a XI-a, cenaclul literar pe care-l înfiintasem, am invitat la sedintele acestuia colegi si prieteni dragi, iubitori de literatura, precum Dumitru Velea, viitorul dramaturg, eseist, poet (elev în acea vreme la Liceul Agricol din localitate), Constantin Dumitru, ajuns renumit ziarist, Nicolae Cochinescu, procuror în Dragasani, viitor membru al Curtii Supreme de Justitie, poetul Virgil Mazilescu care era deja student la Bucuresti, Ion C. Vasile, tatal viitorului prim-ministru, profesorul Nita Popescu, poetul Dumitru Raiciu, profesorul Emil Istocescu si altii. Demn de recunoscut este faptul ca am avut mare noroc cu dascalii nostrii din acele vremuri, deoarece ne-au pregatit cu daruire la toate materiile, ne-a transmis dragostea de cunoastere si ne-au „deschis ochii”, învatându-ne cum sa tinem piept vietii…

 George ROCA: Am aflat din relatarile de mai sus ca „acolo” la Dragasani ati avut concitadini oameni de litere, artisti si chiar politicieni de valoare. Puteti sa ne dati mai multe detalii si desigur, sa ne mai spuneti câteva cuvinte despre domniile lor…

Al Florin TENE: Locuind nu departe de casa familiei Gib I. Mihaescu, înca de prin clasele primare am aflat ca acolo a stat un mare prozator. Doamna Elena, sotia scriitorului cu cele doua fetite Miruna si Ionica, au fost scoase de comunisti din locuinta lor, pe motiv ca erau boieroaice si faceau parte din familia „legionarului” Gib I. Mihaescu (cel care a publicat la revista „Gândirea”) si mutate într-o casa de tigani. Abia în 1967, dupa ce a fost retiparit Gib, le-a fost retrocedata casa… În acea perioada vizitam familia, împrumutam carti si cercetam manuscrisele. Aveam si un concurent, pe prietenul meu, profesorul Emil Istocescu, care s-a implicat cu daruire în cercetarea operei autorului, în special al volumului „Bratul Andromedei”, publicând câteva carti de referinta despre opera lui Gib I. Mihaescu.

 George ROCA: Care au fost motivele plecari din orasul natal? Erati deja cunoscut în Dragasani ca persoana publica, ca promotor cultural. Care a fost prima institutie de învatamânt postliceal? Am aflat ca ati studiat mai întâi la Bucuresti la Scoala Tehnica de Tehnoredactori „Dimitrie Marinescu” pe care ati absolvit-o dupa doi ani, dupa care ati urmat cursurile Facultatii de Filologie-Istorie la Baia Mare. De ce un salt atât de mare ca distanta geografica?

Al Florin TENE: Asa este! Dupa terminarea liceului am studiat la „Dimitrie Marinescu” la Bucuresti, dupa care m-am înscris la Facultatea de Filolgie-Istorie la din cadrul Institultului Pedagogic de la Baia Mare. Dupa absolvirea facultatii, am fost repartizat profesor la Tarna Mare, comuna situata la granita cu Ucraina, pe atunci parte intergtanta a a Uniunii Sovietice. Acolo am stat doi ani. Este locul unde m-am casatorit cu poeta Titina Nica Tene, care era învatatoare acolo… la scoala condusa de fratele ei Ion. Ca o coincidenta, sotia mea îsi tragea radacinile din Usurei, un sat de lânga Dragasani. Ne-am casatorit în acea localitate maramureseana… având verighete câte un fir de iarba… pe deget! De unde aur, când acest metal pretios era monitorizat de comunisti?! Tin minte ca la casatoria noastra ne-a cântat la pian o doamna unguroaica si am ciocnit câte un pahar de vin de Tarna Mare. Asta a fost frumoasa noastra nunta… Eram atât de tineri, plini de sperante si vise…

George ROCA: Deci dupa terminarea facultatii ati fost repartizat ca profesor la Tarna Mare, o localitate situata în judetul Maramures. Cum s-a acomodat un regatean get-beget cu oamenii din Tara Oasului? Ce amintiri va leaga de aceea perioada?

Acomodarea nu a fost prea usoara. Vorba lui Tutea „de multe ori, adaptarea la împrejurari se cheama conformism si conformismul se deosebeste de plosnita doar prin aceea ca ea n-are ratiune”. Obiceiurile, dar mai ales faptul ca osanul caruia îi faceam vizite la domiciliu, ca diriginte al feciorului sau, ne obliga sa bem o horinca-doua-trei si sa mâncam slana… (caci daca nu beam însemna ca îi suntem dusman!), nu ne placeau deloc. Asta ne-ar fi obligat sa fim mereu cu „capul plin”… adica beti! Greu ne-am acomodat în acest sens. Dar „am supravietuit” si i-am iubit mult pentru puritatea lor!

Acolo eram preocupat de literatura cu aceeasi ardoare. Deseori trimiteam articole si poezii la ziarul din Baia Mare, la „Gazeta Literara” din Bucuresti sau la „Tribuna” din Cluj. Multe dim acestea au fost publicate spre bucuria „autorului”! Ne duceam, împreuna cu sotia, iarna, pe o vreme de crapau lemnele de frig, la un cenaclu din Satu Mare, condus de poetul Petre Got. Desigur, nu ocoleam nici Baia Mare, unde eram atras sufleteste de cenaclul „Nord” – înfiintat de mine, de poetul Vasile Radu Ghenceanu si pictorul Mihai Olos.

 George ROCA: În 1964 ati devenit redactor al Statiei de Radioficare Dragasani. Sa întelegem ca a fost o încercare de a va reîntoarce la matca!?

Al Florin TENE: Chemati la Dragasani de tatal meu, care era în acea vreme sef-contabil la Banca Nationala a raionului Dragasani (iar Constantin Isarescu, tatal lui Mugur Isarescu Guvernatorul Bancii Nationale, era inspector sef), am „încercat” sa gasesc un serviciu în orasul natal. Normal, nu-i asa? Pâna la urma am gasit de lucru la Statia de Radioficare din oras, iar sotia… contabila la Intreprinderea de Transport Auto, tot în Dragasani.

Devenind redactor la Statia de Radioficare aveam zilnic o emisiune de o ora în care difuzam reportaje despre oras, anchete economice, montaje literar-muzicale, poezii si cântece. Am preluat din nou conducerea cenaclului pe care-l înfiintasem. În aceasta perioada, facând schimburi de experienta cu cenaclul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea si invitându-i, pe unii din ei, la emisiunile Statiei de Radioficare, i-am cunoscut pe Doru Motoc, care într-o perioada a fost redactor la revista „Arges” din Pitesti, unde publicam articole si poezii, pe regretatul poet Traian D. Lungu, o fire prietenoasa si volubila, pe Ion St. Lazar care era inspector la Casa Creatiei din Râmnicu Vâlcea, si pe directorul acesteia, Gheorghe Diaconu. I-am cunoscut în perioada când editau antologii de poezie pe diferite teme (si unde publicau si poezii de-ale mele). Am avut colaborari la realizarea unor spectacole cu montaje literar-muzicale, cu participarea unor artisti, muzicieni si poetii din Râmnicu Vâlcea precum: George Tarnea, Felix Sima, Doru Motoc, Traian D. Lungu, Lucian Avramescu si Gheorghe Voica.

Prin 1966-1967, Nicolae Cochinescu, care era procuror la Dragasani, a scris cartea pentru copii numita „Calaretul albastru”. Aproape toate povestirile din cartea care a aparut mai târziu la Editura „Ion Creanga”. Deseori le-a citit în sedintele cenaclului pe care-l conduceam. Unele din ele le-am difuzat, în lectura autorului, în cadrul emisiunilor Statiei de Radioficare din Dragasani, care avea peste 5.000 de abonati. Pe Nicolae Cochinescu l-am însotit (facând si înregistrari audio) la întâlnirile sale cu copiii din clasele primare. Dorea sa cunoasca reactiile viitorilor cititori ascultându-i povestirile. Pe istoricul literar Costea Marinoiu l-am cunoscut când participam la sedintele lunare ale cenaclului „Anton Pann”. Despre cartile lui am scris câteva cronici pe care le-am publicat în revistele „Povestea Vorbei” si „Arges”. Cu George Tarnea am participat la mai multe spectacole de poezie si i-am admirat excelenta-i memorie. Avea usurinta versificatiei… asa cum o aveau creatorii populari. El venind din comuna Sirineasa, judetul Vâlcea a mostenit acel „filon” al talentului de la mama sa (care era sora cu mama lui Mugur Isarescu).

Erau pe-atunci si multi impostori, strecurati printre noi de securitate. Îi ghiceai usor, deorece nu prea stiau „carte”! Îi tratam asa cum scria odinioara Garabet Ibraileanu: „Inteligentii joaca roluri fata de altii: prostii joaca roluri fata de ei însisi si, daca sunt prea prosti, reusesc sa se însele singuri”.

Pe parintele Balasa l-am cunoscut prin 1965, pe vremea când lucra la Monografia orasului Dragasani. Ma plimbam seara cu dânsul si îi povesteam despre cenaclu nostru. Am avut câteva emisiuni la Statia de Radioficare despre istoria Dragasaniului, a originii limbii si poporului român. Dar colaborarea noastra la emisiuni nu a durat prea mult, fiindca Comitetul Orasenesc de Partid a interzis continuarea difuzarii rubricilor cu preotul Balasa. Mai târziu, la Cluj, baiatul meu, Ionut, l-a invitat, împreuna cu poetul-preot Ion Marinescu din Sutesti-Vâlcea, sa-si lanseze cartile si revistele în Sala de Sticla a Primariei clujene. Reîntâlnirea noastra a fost o bucurie spirituala ce nu se uita niciodata. Atunci am înteles ca omul de cultura este deseori „fiul durerii”. Tot ce are mai frumos în el se naste cu durere si din durere. La radacina fiecareia din ideile sale se gaseste o rana.

George ROCA: Deci reîntors la Dragasani… ati avut o activitate culturala si literara destul de intensa!

Al Florin TENE: În orasul natal, dupa ce s-a desfiintat Statia de Radioficare, în 1968 (atunci când s-au înfiintat judetele) am lucrat ca economist la Baza de Aprovizionare Pentru Agricultura nr.38. Aprovizionam cu materialele necesare toate unitatile agricole din judet. Era multa munca. Lucram si 10 ore pe zi, inclusiv sâmbata, iar duminica ne chemau la munca voluntara. În timpul liber ramas scriam la cartile mele. În perioada aceea l-am cunoscut pe Mircea Ciobanu, având la el un manuscris cu poezii pentru Editura „Cartea Româneasca”. Propusese volumul pentru planul editorial, dar din pacate nu a fost aprobat de Marin Preda. Mircea Ciobanu chiar mi-a spus în fata lui Mircea Danielov, care venise sa-I ceara niscaiva bani: „Tene are poezii ce se scriu odata la o suta de ani!”.

George ROCA: Si in anii care au urmat ce fel de activitate literara ati desfasurat? Câteva exemple va rog?

Al Florin TENE: În perioada 1970-1971 am lucrat la ziarul de santier „Lumina de pe Lotru”. Acolo am cunoscut oameni, fapte si drame care s-au coagulat în romanul „Chipul din oglinda”, aparut mult mai târziu, dupa evenimentele din decembrie 1989, la editura Fundatiei „I.D. Sârbu”. Când am depus manuscrisul acestui roman la editura „Dacia” din Cluj, unde director era Al. Capraru, redactorul de carte, Viorica Marii (sora lui D.R. Popescu), dupa ce l-a citit, mi-a spus textual: „Tovarase Tene, romanul nu se poate publica. Daca l-as publica am intra amândoi în puscarie!”. „Chipul din oglinda” este o fresca a societatii românesti din perioada ceausista, o critica aspra a politicii economice de atunci.

Deci cam asa a fost o întoarcere la marea iubire, orasul Dragasani! Asa cum îsi intitulase un volum de poezie prietenul meu, Anghel Dumbraveanu, numit „Fluviile vizeaza oceanul”… asa si eu am considerat ca „oceanul meu” a fost si este orasul natal. Acolo s-au nascut cei doi feciori ai mei, Florin, care, astazi, este specialist în imagine la televiziune, autor de reportaje, si Ionut, doctor în istorie si drept, autor a 16 carti publicate.

George ROCA: Sunteti o familie complexa de artisti si oameni de litere. Mai întâi i-am cunoscut scrierile lui Ionut, mai apoi ale dumneavoastra si în cele din urma ale doamnei Titina Nica Tene. Trei membri de familie cu trei stiluri diferite de scris… de la jurnalism, la critica literara, si de la poezie la povesti si povestiri. Multe (chiar foarte multe) le-am redactat si publicat în revistele cu care colaborez. I-am lasat pe cititori sa judece, sa îsi spuna parerea… parere care vesnic a fost pozitiva si laudativa. Cum ati reusit sa produceti o „familie” atât de literara. Descrieti-i va rog în câteva cuvinte pe membrii familiei dumneavoastra. Nu-l uitati nici pe Florin junior!

Al Florin TENE: Nu eu am reusit sa-i fac literati pe membrii familiei mele. Dumnezeu le-a transmis harul acesta, sau poate l-am mostenit (cu totii) de la mama mea. Sotia are în proza si poezie o spontaneitate jucause si optimista, care deseori se evidentiaza chiar si în poeziile cu iz putin dramatic. Ionut este un ambitios, un cautator de noutate si formator de opinie, pe când Florin este un bun practician. Se zice ca în mâna lui… orice lucru se transforma… în „aur”!

George ROCA: Cum ati ajuns, dupa aceea, iar în Ardeal? Si… tocmai la Cluj-Napoca de data asta!?

Al Florin TENE: Exista un proverb românesc: „în orice rau exista si un bine”, proverb care s-a materializat si în soarta familiei mele. Demolându-ni-se casa din Dragasani, asa cum spuneam la început, ne-am hotarât sa ne mutam la Cluj, unde sora mea Violeta era profesoara de biologie la un liceu din oras. Am facut împrumut pe 25 de ani la banca si am cumparat un apartament cu patru camere în care am locuit cu parintii si cei doi baieti ai nostri, pâna când copii s-au casatorit si s-au „asezat” la casele lor. Parintii… au trecut la cele vesnice de aproximativ zece ani. Aceasta este istoria si motivul venirii mele la Cluj în vara anului 1978, astfel ca istoria nu-si are o scuza în fata vesniciei, fiindca ea „…scuza prea mult timpul”, cum spunea Cioran.

George ROCA: Cum v-ati încadrat în faimoasa „oaste literara” a Clujului?

Al Florin TENE: Dupa ce am cunoscut viata de huzur al redactorilor de la revistele literare din Cluj si Bucuresti, care veneau la redactie la ora 10 si plecau la 13, dar nu lucrând la birou, ci pierzând timpul prin cârciumi… nu m-a mirat ca acestia nu au prea scris lucrari de valoare. Aproape tot ce au publicat nu a fost bun nici macar pentru „prezentul” de atunci, ne mai vorbind de viitor.

Toata viata am fost un luptator, întelegând faptul ca trebuie sa am un destin „drept” prin fapte, în folosul societatii, fiindca resemnarea este un viciu. Îmi amintesc ca în anul 1980, sotia mea si tata, în prezenta mea, au scris o scrisoare nesemnata lui Adrian Paunescu, la revista Flacara, în care era criticat Ceausescu ca înfometeaza tara. La Cluj nu se gasea nimic. Se murea efectiv de foame. Scrisoarea a fost data la Securitate si un an de zile au cautat… pâna ne-au gasit! Am fost anchetati o zi si doua nopti. Apoi ne-au dat drumul. În urma acestui fapt sotia a fost data afara din servici si eu sanctionat pe linie administrativa. Însa, peste câteva luni, Titina a intrat secretara la revista „Tribuna”! Mai aparea si pentru noi dim când în când câte un înger pazitor sau câte un bun samaritean!

Mai adaug faptul ca ofiterul anchetator, colonelul Velea, si-a cerut scuze când, dupa revolutie, m-am întâlnit cu el. Iar un alt colonel de securitate, poetul Vasile B. Gadalin si-a cerut iertare în fata Icoanei Facatoare de Minuni de la Manastirea Nicula. Mai mult, pentru a demonstra ca nu suntem razbunatori, poetul Vasile B. Gadalin, a fost admis ca membru al filialei clujene a Ligii Scriitorilor Români.

Am fost un luptator împotriva sistemului comunist. Nu am crezut niciodata în ideologia marxist-leninista. Stiam ca în democratie legea functioneaza, în vreme ce în comunism legea nu exista, „e tiranie”, cum îndârjit spunea Petre Tutea. Datorita acestui fapt si a unor împrejurari am participat activ la Revolutia din decembrie 1989.

George ROCA: Si dupa revolutie…?

Al Florin TENE: Dupa revolutie am lucrat ca redactor la „Curierul Primariei” si la „Cetatea Culturala” unde am promovat tinere talente si unde am publicat consideratiile mele despre aparitia noului curent literar „Globmodernismul”, cel care a înlocuit postmodernismul care… a stâlcit limba româna si care nu spunea nimic. Globmodernismul este fenomenul reîntoarcerii, pe jumatate, la un clasicism împletit cu mijloacele moderne de astazi.

La Cluj am înfiintat în anul 2006 cenaclul literar „Vasile Sav” ce functioneaza în cadrul unei sectii a primariei Cluj-Napoca, iar în ianuarie 2011 am înfiintat si cenaclul „Artur Silvestri” al Ligi Scriitorilor Români, sedintele tinându-se în sediul Cercului Militar Cluj.

George ROCA: Deci pe parcursul vietii ati înfiintat mai multe cenacluri… unul în fiecare loc pe unde ati umblat, de la Dragasani la Cluj, via Baia Mare! De curând a mai aparut si al patrulea… cenaclul „Artur Silvestri”! Care este menirea si scopul acestuia? Este un omagiu marelui carturar disparut, a marelui promotor cultural?

Da! Asa este! În luna ianuarie a acestui an am înfiintat cenaclul literar „Artur Silvestri”. Acest OM, care-i poarta numele, mi-a fost prieten spiritual. L-am înfiintat cu scopul de a fi o scoala de literatura pentru membrii Ligii Scriitorilor români, si nu numai. La sedinte participa de obicei peste o suta de persoane. Am înfiintat acest cenaclu în spiritul lui Garabet Ibraileanu care spunea: „Cultura nu e un lux, este un strict necesar. Fara cultura un popor nu poate rezista în concurenta vitala dintre popoare”.

George ROCA: V-as ruga sa îmi dati mai multe amanunte despre debutul dumneavoastra în literatura? Cu ce gen ati început sa va faceti cunoscut?

Al Florin TENE: Am debutat cu poezie „Eu m-am nascut când…” în luna mai a anului 1959, în revista „Tribuna” din Cluj. Am trimis poeziile semnate asa cum sunt în buletinul de identitate, adica Tene Florinel Sandu. Mai târziu am aflat cine mi-a fost „nasul” de botez literar, cel care mi-a pus pseudonimul „Al. Florin Tene”. Era poetul Negoita Irimie, seful sectiei „Poezie” din cadrul redactiei. Pe atunci era redactor sef Dumitru Mircea, cel care publicase romanul „Pâine alba”. Mult mai târziu în 1974 am publicat la Editura „Litera” din Bucuresti volumul de versuri „Ochi deschis”, fiindu-mi redactor de carte distinsul romancier si editor, de pe vremurile de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial, Radu Albala. Si al doilea volum, aparut în 1979 la aceeasi editura, a fost redactat tot de Radu Albala. Volumele de poezie „Cerul meu de hârtie” si „Masa cea fara de taina” au fost traduse în limbile engleza si sârba. Volumul „Cerul meu de hârtie” a fost publicat la Uzdin, în Serbia, de catre prietenul Vasile Barbu, în urma primirii Marelui Premiu la Festivalul International de Poezie.

George ROCA: Unde ati mai publicat? Stiu ca pe internet sunt nenumarate saituri de reviste care fac referinta la numele dumneavoastra! Câte articole ati publicat?

Al Florin TENE: Am publicat poezie, articole, critica literara si eseu în revistele: Luceafarul, Gazeta Literara, Familia Româna, România Literara, Arges, Secera si ciocanul, Orizont, Scrisul Banatean, Iasul Literar, Convorbiri Literare, Confluente, Cronica, Ramuri, Mozaic, Agora Literara, Cetatea Culturala, Ardealul Literar, Curierul Primariei Cluj, Flagrant, Postasul, Orient Latin, Heliopolis, Rusidava Culturala, Poezia, Oglinda literara, Esteu, Columna, Citadela, Aurora, Al cincelea anotimp, Pietrele Doamnei, Climate Literare, Viata de pretutindeni, Napoca News, Faclia, Adevarul de Cluj, Mesagerul transilvan, Radix (Belgia), Românian VIP (Dallas, Texas), Iosif Vulcan (Australia) s.a. În total am publicat peste 6000 de articole si reportaje în presa.

George ROCA: Am aflat ca ati fost membru activ al Uniunii Scriitorilor Români. Ati parasit acest forum fiind acuzat de plagiat! Care este adevarul? Ni-l puteti relata? Ce argumente aveti în apararea dumneavoastra? Daca vi se pare o întrebare jenanta puteti „sari” peste ea!!!

Al Florin TENE: Pardon! Nu am nimic de ascuns! În anul 2000 am fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România fiind acuzat de plagiat! De fapt folosisem intertextualitatea, asa cum au folosit-o foarte multi altii din generatia optzecista. Adevarul este ca… publicând un articol într-un ziar din Valea Jiului, unde am aratat ca o parte din conducerea Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor a colaborat cu securitatea comunista… am fost „executat”! M-am bazat pe unele documente gasite în Comitetul judetean PCR Cluj în timpul Revolutiei din Decembrie 1989. Trei scriitori din conducerea filialei s-au simtit cu „musca pe caciula”! Ca urmare acestui fapt… m-au asteptat la „cotitura” si „m-au pocnit”! Metode mostenite de la comunistii-stalinisti! Noroc ca nu m-au trimis la „canal”! Doar o parte din conducere a votat excluderea mea din Uniunea Scriitorilor înscenând plagiatul. Acest fapt m-a determinat sa înfiintez Liga Scriitorilor Români! Pe atunci era presedintele Filialei USR amicul Constantin Cublesan, care a ramas pentru mine doar a-mic cu toate ca mi-a trimis o scrisoare în care îsi recunostea greseala, cerându-si iertare! La Bucuresti, la Comisia de Disciplina, din cinci persoane, doar trei au votat excluderea. Despre acest caz s-a scris mai amanuntit. Scriitorul hunedorean Petre Birau, în cartea sa „Al Florin Tene – viata ca literatura” a publicat si scrisoarea lui Constantin Cublesan. Adevarul scris de mine s-a adeverit. Eugen Uricariu, Ion Muresan, Augustin Buzura si multi altii s-au dovedit a fi colaboratori ai odioasei institutii de tortura, stiind faptul ca nu puteai functiona ca redactor la o publicatie importanta daca nu dadeai cu… subsemnatul a „secu”! În conditiile în care aceasta functie echivala cu cea de activist de partid. Cum se explica faptul ca tovarasul scriitor Cublesan, a fost pe vremea odiosului „cel mai calatorit” scriitor din tara? Cum se explica faptul ca imediat dupa revolutie, Horia Badescu, Mircea Oprita si Vasile Igna au fost trimisi de tov. Iliescu, ca directori la Centrele Culturale din Paris si Budapesta? Nu cumva aveau dosarele verificate înca dinainte, de catre cine trebuie?

George ROCA: Dupa revolutie ati fost selectionat de catre Uniunea Europeana pentru a participa la cursurile internationale de jurnalism organizate de aceasta. Câteva detalii v-as ruga. Stiu ca ati fost foarte apreciat, ca ati primit si premii…

Al Florin TENE: Nu au fost cursuri. Comisia Europeana de la Bucuresti condusa pe atunci de Karen Fogg, a organizat un concurs de jurnalism, având ca premiu o bursa în structurile Uniunii Europene de la Bruxelles. Am trimis materialele, câteva reportaje, pe temele solicitate si am obtinut bursa. Alaturi de mine, a mai fost selectionat si filozoful Gabriel Andreescu împreuna cu care am fost în capitala Belgiei. În urma acestei burse si al concursului am obtinut „Diploma de Jurnalist European”.

George ROCA: În urma cu un an mi-ati trimis spre publicare un manifest adresat Patriarhiei Romane prin care propuneati acesteia sanctificarea poetului national Mihai Eminescu. Care a fost si este motivatia dumneavoastra? Ce ecouri a avut acest manifest?  

Al Florin TENE: Daca nu s-a facut pâna acum sanctificarea lui Eminescu, sunt sigur ca peste câtiva ani se va face! Înainte de a propune acest lucru, am cercetat arhivele si am dat peste informatia ca la „Serbarilor de la Putna” din august 1870, Mihai Eminescu a propus ca Stefan cel Mare sa fie facut Sfânt! Un jurnalist anonim de la ziarul „Traian”, scria ca „cititorii s-au obisnuit cu aberatiile lui Eminescu. Auzi, Domnule, Stefan cel Mare sa fie sfânt!?”. Iata însa ca astazi, Stefan, Domnul Moldovei, este sfânt în Calendarul Ortodox. Asa am patit si eu cu propunerea mea! Au fost câtiva care m-au dezaprobat… ba chiar criticat vehement! Dar… sunt sigur ca viitorul îmi va da dreptate.

George ROCA: Sa revenim la Liga Scriitorilor Români. Fiind presedintele acesteia si prim-membru fondator, v-as ruga sa ne relatati mai multe detalii despre înfiintarea ei. Care este menirea ei? Este o concurenta a Uniunii Scriitorilor Romani!? Cine au fost/sunt primii membri? Ce efective aveti în anul 2011? Cum va desfasurati activitatea? Ma refer la membri, filiale, organizare, etc.

Al Florin TENE: Initiativa de a înfiinta o noua organizatiei scriitoriceasca în România am avut-o eu, dupa ce m-am reîntors din Belgia. Vazând ca in aceasta tara functionau cinci asociatii scriitoricesti (în buna întelegere! Sic!) si cunoscându-i pe unii scriitori de acolo, mi-a venit ideea de a democratiza si în tara noastra miscarea scriitoriceasca. Dar nu înainte de-a ma interesa despre celelalte „uniuni” din fostele tari socialiste. În urma documentarii, am aflat ca numai în România a ramas o singura asociatie scriitoriceasca de tip sovietic, adica Uniunea Scriitorilor. În toate celelalte tari, foste socialiste deci, „uniunile” s-au desfiintat, iar în locul lor s-au înfiintat mai multe organizatii scriitoricesti. Asa cum s-a întâmplat si cu partidele politice.

Cunoscând realitatea din Europa am luat hotarârea, împreuna cu alti 10 scriitori clujeni, sa înfiintam Liga Scriitorilor Români. Hotarârea judecatoreasca de înfiintare dateaza din august 2007. Astazi, dupa aproape patru ani de la cea data, avem 31 de filiale, publicam 12 reviste, din care 9 pe hârtie, dar toate pe internet, avem un site, sigla nationala, sigle ale filialelor, etc. Fiecare filiala are un cenaclul literar, iar unele, cum ar fi cele din Timisoara, Vrancea, Vâlcea, au editat Antologii si Anuare. De curând am editat primul volum al „Dictionarului biobibliografic al Ligii Scriitorilor”, în format A4, având 446 de pagini si cuprinzând 200 de autori. Acum lucram la volumul doi, care speram sa apara pâna în noiembrie. Filialele au organizat lansari de carti, medalioane literar-muzicale, inclusiv sedinte de cenaclu. Cu sprijinul poetei Daniela Voicu, membra a Ligii, am organizat anul acesta la începutul lunii iulie, în Elvetia, „Festivalul de Arte umane”, la care au participat 25 de scriitori, atât din tara cât si din Germania, Canada si Elvetia, unii dintre ei fiind atât membri ai Ligi cât si ai Uniunii Scriitorilor.

George ROCA: Ce alte „secrete” ne dezvaluiti despre activitatile LSR?

Al Florin TENE: Sunt foarte multe de spus despre activitatile Ligii Scriitorilor. Mai pe larg le-am expus pe parcursul a sase pagini din prefata dictionarului de curând aparut. Tin sa subliniez ca Liga Scriitorilor nu face concurenta nimanui. Ea acopera o arie ce nu poate, sau nu doreste Uniunea Scriitorilor sa o cuprinda. Noi dorim sa evidentiem si sa îi aducem în atentia publicului pe scriitorii din România profunda, acei autori care cu modestie si bun simt îsi scriu si îsi publica volumele, fara sa apara „tendentiosi” si înfumurati pe micile ecrane si pe primele pagini ale revistelor aservite. Ei sunt cei care trudesc la construirea edificiului cultural al tarii fara sprijinul nimanui. Datorita fenomenului de globalizare aceste opere ar fi în pericol sa piara, sa se estompeze. Noi însa, cei din Liga, fiind constienti de acest fenomen, ne dam seama ca tot ceea ce creeaza acesti autori face parte din lada de zestre spirituala a neamului românesc. De aceea încercam sa promovam aceasta creatie, sa o impunem atentiei cititorilor si desigur si forurilor culturale. În acest context am depus conform legii, la Ministerul Culturii, dosarul privind obtinerea statutului de „Asociatie de utilitate publica” a Ligii Scriitorilor. Sunt confirmari din partea oficialilor ca vom obtine acest deziderat.

George ROCA: O întrebare la care as dori sa îmi raspundeti cât mai amanuntit. Cum se defineste Al Florin Tene pe plan literar? Poet, scriitor, jurnalist sau critic literar? Ce va distinge mai mult?

Al Florin TENE: Este o întrebare dificila. Dar voi raspunde sincer: sunt scriitor. În acest termen intra toate celelalte enumerate de dumneavoastra. Scriitorul este creator de frumos, iar frumosul are si valoare morala, într-o acceptiune mai larga a termenului. Poate nu serveste eticii sociale, dar creeaza ethos. Frumosul purifica, descatuseaza, chiar si atunci când este doar un strigat de disperare… Îl exprima ori pe om, ori divinitatea. Pâna si opera artizanala a acelor artisti cu sufletul urât, turnatori la securitate, prin jocul liber al formelor sale, prin cuvintele scrise frumos, prin lumea ce-o aduce în suflet, întareste moralul, dorinta de viata. Frumosul creeaza astfel, mereu, libertate. Iar etica adevarata înseamna libertate. Daca ar fi existat un gen de arta pura, misiunea artistului ar fi fost mai usoara. Dificultatea însa consta în faptul ca o asemenea puritate nici nu exista si nici nu trebuie sa existe. Daca dorim sa facem arta, trebuie sa atacam, de fiecare data, problema cea mai dificila si, pâna la un anumit punct, insurmontabila, a dreptei masuri ce trebuie respectata în acest amestec.

George ROCA: Câte volume ati publicat pâna în prezent? Enumerati câteva, va rog!

Al Florin TENE: Pâna în prezent am publicat 47 de volume de… poezie, romane, proza onirica, eseu si critica literara. Printre acestea enumar câteva volume de poeme: „Cerul meu de hârtie”, „Cina cea fara de taina”; trilogia românesca: „Insula Viscolului”, cuprinzând romanele „Chipul din oglinda”, „Insula Viscolului” si „Orbul din Muzeul Satului”. Eseurile le-am publicat în mai multe volume, dar acum amintesc doar volumul „Prizonierul oglinzilor paralele”. Critica literara am publicat în câteva volumele printre care „Ochiul magic al metaforei”, apoi teatru în: „Va somez, Domnule Doctor!”, „Arca frumoaselor vise de vânzare”, „O stafie tulbura speranta”. Am publicat si volume de piese de teatru în versuri, toate facând parte din „Epopeea Româna” ce cuprinde: „Florile Sarmisegetuzei”, în cinci acte si „Io, mare Voievod si Domn!”, în trei acte. La aceasta epopee, care va cuprinde în final zece piese de teatru în versuri, mai lucrez înca.

George ROCA: Ati avut parte nu numai de recunostinta cititorilor, dar si de cea a forurilor competente. Ce premii, diplome sau distinctii v-au onorat?

Al Florin TENE: Am primit 53 de Premii si Diplome nationale si internationale pentru activitatea mea literara si de promotor cultural. Acest fapt m-a bucurat si m-a impulsionat sa produc cât mai multa literatura… Am simtit ca oamenii au nevoie de scrierile mele… iar criticii, în majoritatea lor, au scris la modul laudativ despre cartile mele. Însa eu ma feresc de laude si nu iau în seama critica învaluita în elogii! Sub carapacea ei se ascunde deseori sâmburele veninului!

George ROCA: Sunteti director al revistei „Agora literara”. Aceasta este publicatia centrala a Ligii Scriitorilor Romani? Mai sunt si alte reviste apartinatoare de aceasta?

Al Florin TENE: Desigur! Dau doar câteva exemple: „Cetatea lui Bucur”, editata de filiala Bucuresti, „Heliopolis” a filialei Banat, „Moldova culturala”, editata de filiala Iasi, „Dobrogea literara”, filiala Constanta, „Pietrele Doamnei”, filiala Arges, „Memoria slovelor”, de la Râmnicu Vâlcea, „Constelatii diamantine”, „Literaria”, de la Craiova, etc. Dupa cum vedeti filialele Ligii Scriitorilor sunt active. Se pare ca la numarul de reviste concuram cu Uniunea Scriitorilor.

De curând ati devenit membru corespondent al Academiei Româno-Americane. Care au fost criteriile pe baza carora ati fost admis?

Al Florin TENE: Criteriile de baza au fost: opera publicata si activitatea mea de promotor cultural de-a lungul a peste 50 de ani de activitate în domeniul creatiei literare si a promovarii literaturii române în tara si strainatate.

George ROCA: Deziderate, sperante, planuri de viitor?

Al Florin TENE: În primul rând sa fiu sanatos. Apoi sa obtin pentru Liga, din partea Ministerul Culturii si implicit a guvernului, recunoasterea oficiala a acesteia ca asociatie de utilitate publica. În prezent lucrez la un volum de versuri, apoi… vom mai vedea!

George ROCA: Un mesaj adresat cititorilor nostri.

Al Florin TENE: Sa ia seama la faptul ca, daca ar exista numai indivizi si obiective individuale, politica, inclusiv politica editoriala, n-ar mai exista ca disciplina aparte. S-ar confunda cu morala! Din moment ce exista însa grupuri de oameni, inclusiv de artisti si scriitori, si obiective de grup de-o valoare absoluta, a caror servire este si obligatia individului, atunci ia nastere sistemul specific de norme al politicii, sistem care este independent si opus aceluia al eticii.

George ROCA: Va multumesc pentru osteneala de a raspunde la întrebarile acestui lung interviu.