Eseu teologic elaborat si redactat de Drd. Stelian Gombos

Încercarea de a vorbi despre crestinii din Orientul Mijlociu, sau mai bine zis despre arabii crestini încadrati în lumea musulmana începând cu secolul al VII-lea, poate parea un lucru îndepartat de spatiul geografic traditional crestin. Ce au însemnat arabii în istoria umanitatii, se cunoaste foarte bine, au realizat lucruri remarcabile în domenii dintre cele mai diverse, plecând de la descoperirile arheologice si continuând cu înfaptuiri deosebite în matematica, medicina, filosofie, literatura, arte, etc. Din pacate crestinii din Occident sau chiar cei din Europa de Est si Rusia uita uneori ca religia crestina s-a nascut în Orient, iar când vorbesc despre Orientul Apropiat sau cel Mijlociu se gândesc aproape în exclusivitate la arabii musulmani. De asemenea impresiile despre acest spatiu sunt adesea deformate de mass-media, de o literatura româneasca, de o informatie lipsita de obiectivitate, ori de o impresie superficiala, ce poate proveni dintr-o scurta calatorie turistica sau de afaceri. De aceea este necesar un studiu mai amanuntit al traditiei arabe crestine, ce se întinde din Orientul Apropiat pâna în Spania; din punct de vedere cultural ea se intersecteaza cu traditiile siriaca, latina ori armeana, distingând si filoane maronite, caldee sau asiriene.
Din punct de vedere dogmatic traditia araba crestina se împarte în trei confesiuni:
– cea melkita, atasata hotarârilor de la Calcedon din anul 451 si învataturii cu privire la unicul ipostas al lui Iisus Hristos cu cele doua firi. În cultura araba credinciosii melkiti mai poarta si numele de Rum, adica romani, în calitate de mostenitori ai crestinilor bizantini “romani”.
– iacobitii, care vorbesc despre un singur ipostas cu o singura fire a lui Iisus Hristos; siriacii, coptii si armenii, care sunt de acord cu ei, si se considera “monofiziti”.
– nestorienii, care sustin existenta lui Iisus Hristos a doua ipostase si doua firi, doctrina este îmbratisata de asirieni.
În forma ei eclesiala traditia araba îsi gaseste cea mai buna expresie în Biserica copta din Egipt, cea mai mare dintre Bisericile vechi-orientale ca numar de credinciosi si ca infuenta. Biserica asiro-caldeeana îsi are centrul în Irak, Bisericile siriaca si melkita sunt concentrate în Siria, iar cea maronita in Liban.
Originalitatea traditiei arabe crestine este cu atât mai evidenta cu cât ea este anterioara Islamului. Prima scriere araba provine din siriaca si ar fi opera mediului crestin, deoarece cele mai vechi vestigii au fost descoperite în preajma unor biserici ca cea de la Zebd, la sud-est de Alep, unde exista inscriptii trilingve, în limbile greaca, araba si siriaca. Prin învatamântul practicat pe lânga.Biserica, scrierea va ajunge pâna în Bahrein sau în regiunile de coasta ale Golfului Persic, unde erau instalate comunitati de crestini. Astfel obiectia venita din partea arabilor musulmani, în sensul ca arabii crestini nu ar fi indigeni, adica arabi, nu are nici un fundament istoric. Aceasta remarca se poate sprijini partial pe refuzul “arabicitatii” câtorva, grupe de crestini, carora le place uneori sa accentueze apartenenta lor etnica mai veche, identificând religia cu etnia. Fiecare dintre contestatari uita ca acesti crestini erau arabi înainte de secolul al VII-lea, când a început epoca islamica. Examinând bine arabicitatea si islamitatea, putem releva o diferenta apreciabila: cea mai mare parte a musulmanilor nu sunt arabi, acestia reprezentand practic numai 17% din totalul lor. Cele mai mari state musulmane nu sunt cele arabe ci: Indonezia, Pakistanul, Bangladesul si India. În sfârsit marele numar de crestini arabi, mostenitori în secolul al IV-lea ai prozelitilor arabi de care vorbeste Faptele Apostolilor, demonstreaza ca nu putem identifica religia cu natiunea. De altfel arabicitatea nu poate indica o rasa sau o religie, ci o cultura, o istorie si un destin comun.
În secolul al IX-lea întâlnim foarte multe lucrari ale comunitatilor arabe crestine, care îsi exprima acordul lor asupra dogmei si dezacordul asupra termenilor filosofici, folositi în exprimarea ei. De exemplu, un scriitor siriac din secolul al XI-lea, Aii ben Arfadi, care locuia nu departe de Alep, ilustreaza raportul dintre crestini prin urmatoarea imagine: “trei persoane escaladeaza un munte fiecare dorind sa ajunga în vârf, acest vârf este Iisus Hristos, spre care tindem cu totii. În pofida diferentelor noi suntem cu totii de acord asupra lui Iisus Hristos”. O încurajare a acestei apropieri a fost si folosirea unei singure limbi – araba, de catre toate comunitatile crestine din aceasta zona. De altfel disputele dintre crestini, pentru motivele politice, culturale sau filosofice, într-un cuvânt, între culturile acestor comunitati, au permis diviziunile din secolul al V-lea. Fiecare comunitate avea limba sa: greaca, siriaca, copta, armenana, împreuna cu cultura corespunzatoare. Astfel, în disputele hristologice calcedoniene si postcalcedoniene pentru exprimarea credintei unice în Iisus Hristos s-a resimtit dificultatea de întelegere a termenilor teologici, diferiti în fiecare comunitate.
Odata cu expansiunea musulmana, limba araba va câstiga întregul Orient-Apropiat, ceea ce-i va determina treptat pe crestini sa-si abandoneze limba, scrierea, si sa vorbeasca araba, folosita si la Sfânta Liturghie. Astfel, fara a se converti la Islam, crestinii s-au arabizat în Egipt, Mesopotamia si întregul Orient-Apropiat. De aceea limba araba a devenit practic un mijloc de comunicare pentru întreaga regiune între crestinii, care au înteles ca nu trebuie sa ramâna izolati. Cultura si limba araba au fost factori de unitate a crestinilor din zona.
Nu trebuie uitata nici legatura istorica a arabilor crestini cu lumea bizantina din care provin în chip partial, ori implicarea lor începând din secolul al XIX-lea în problema Orientului si jocul marilor puteri în regiune (Franta, Marea Britanie, Rusia, Statele Unite ale Americii). Toate acestea au facut ca diversitatea problemelor unor comunitati arabe crestine sa evidentieze relatia dintre teritoriu si identitate, despre care voi încerca sa vorbesc în acest material.
Am vazut ca în momentul cuceririi musulmane crestinii din aceasta parte a lumii erau deja divizati, între ortodocsi ramasi fideli Imperiului Bizantin si melkiti, nestorieni sau monofiziti din regiunile periferice ale Imperiului si de dincolo de el, din Armenia, Egipt ori Siria. Aceste segmentari si fractionari confesionale stabilite în urma unor divergente de ordin hristologic, generau noi diviziuni profunde de genul celor de ordin politic sau cultural, între diferitele populatii semitice. În cadrul Imperiului Otoman minoritatile arabo-crestine erau sub autoritatea Patriarhului de la Constantinopol, secondat de Patriarhul Alexandriei pentru Africa, si de cei ai Antiohiei si Ierusalimului pentru Orientul Apropiat. Caracteristica acestor ortodocsi arabi era faptul ca ei aveau episcopi greci, iar preotii si diaconii erau arabi. Crestinii monofiziti erau condusi pentru Egiptul copt, de catre Patriarhul copt de la Alexandria, iar pentru restul Imperiului de catre Patriarhul armean a carei autoritate se întindea si asupra siriacilor-iacobiti, ca si asupra nestorienilor de la frontiera turco-persana, vorbitori ai limbii arameene.
Maronitii proveneau dintr-o erezie iesita din monofizism, numita monotelism, care accepta în persoana lui Iisus Hristos o singura vointa, cea dumnezeiasca. Ei erau situati din punct de vedere geografic, în regiunea Libanului de astazi si se vor alatura Romei în perioada cruciadelor. Crestinii arabi ori arabizati traiau îndeosebi, în valea Nilului sau în zonele fertile ale Palestinei, Siriei si Mesopotamiei. În cazul ortodocsilor ei erau în marea majoritate urbanizati, iar altii precum maronitii locuiau în zonele muntoase, începând cu secolul al XVII-lea, fiecare din aceste Biserici a cunoscut un proces de uniatizare, adica de atasament al clerului si credinciosilor fata de Roma. Expansiunea romana a reprezentat un semn al sosirii marilor puteri în zona, în lupta lor pentru recucerirea si dezmembrarea Imperiului Otoman. Folosirea factorilor religiosi urma o schema simpla: Franta îi proteja pe catolici (maroniti si uniti, de toate tendintele), Rusia pe ortodocsi, privilegiind în mod sistematic elementul arab si determinandu-l sa se opuna ierarhiei grecesti, observând în acest gen de pan-ortodoxie un complement la politica sa în Balcani, cu perspectiva deschiderii la Marea Mediterana. Tot Rusia a depus eforturi deosebite si pentru apropierea Bisericii copte din Etiopia si posibilitatea instalarii la Marea Rosie, ceea ce i-ar fi permis accesul la Africa.
În secolul al XIX-lea alte puteri patrund în Orientul Apropiat prin intermediul religiei. Austria apare ca protectoare a greco-catolicilor, iar Marea Britanic si Statele Unite ale Americii îsi vor întinde misiunile protestante peste tot. La sfarsitul, secolului vom asista în Mesopotamia la o veritabila cursa de “misiuni” printre populatiile crestine locale, actiune accelerata si de descoperirea unor însemnate zacaminte de petrol.
Înainte de a trece la prezentarea modului de functionare identitara a acestor crestini arabi în perioada declinului Imperiului Otoman, ca si a cresterii sentimentului national arab, credem ca este util sa ne oprim putin asupra aspectului sociologic al acestor comunitati. Supuse statului juridic rezervat non-musulmanilor de catre musulmani, aceste comunitati crettine formeaza asa-numitele micro-societatii închise, adesea delimitate teritorial în zone muntoase de refugiu, ceea ce permitea dezvoltarea unui sentiment identitar deosebit de puternic, întarit si de ostilitatea ambianta. Unele dintre ele se aflau în zone care faceau obiectul unor intense rivalitasi între puterile europene: rivalitatea dintre Franta si Anglia din Egipt, în regiunea siro-palestiniana si Mesopotamia, germano-engleza si ruso-engleza în Mesopotamia.
În aceste conditii minoritatile crestine ca si cele musulmane (druizi, alaouti, siiti etc) din Orientul Apropiat devin un punct de sprijin pentru diferitele puteri în rivalitatile dintre ele. În schimb aceasta instrumentalizare, se va traduce printr-o consolidare a identitatii acestor comunitati-natiuni si prin adoptarea pentru unele dintre ele a unui model politic european de genul Stat-Natiune. În general aceste tentative vor fi destinate esecului. Ortodocsii arabi nu au manifestat niciodata veleitati nationliste. Populatiile urbanizate cu o situatie materiala buna din vremea lui Petru cel Mare, influentate de propaganda rusa, anti-greceasca, traiau într-o relativ buna întelegere cu otomanii. La începutul secolului al XX-lea ei aleg mai degraba cauza araba decât particularismul ortodox si militeaza de partea nationalistilor arabi împotriva otomanilor, a francezilor sau a englezilor. Astfel unul dintre fondatorii partidului Baas a fost un ortodox, Michel Aflak. Raspandirrea ortodocsilor arabi în orasele Siriei otomane (Liban, Siria, Palestina, Iordania) excludea orice posibilitate de teritorializare a indentitatii lor, care se va îndrepta în aceste conditii catre formele unui militantism arab, mai mult sau mai putin laic.
Unii ortodocsi precum melkitii, foarte marcati de influenta franceza si cea austriaca, se vor atasa Romei în secolul al XVIII-lea, pentru a se desprinde de episcopatul grecesc. Acestia vor juca un rol foarte important în procesul de reinnoire al culturii arabe si al renasterii sentimentului national arab. Din perioada napoleoniana acesti uniati arabi vor participa la dezvoltarea Egiptului si a Siriei. Orientarea lor pro-occidentala va declansa însa o atitudine retinuta fata de ei din partea turcilor. Acelasi fenomen s-a petrecut si cu monofizitii arabi, numiti iacobiti, dintre care o parte sunt atasati Romei, fiind raspânditi în Siria Otomana. Acestia au cunoscut în vremea primului razboi mondial un început de genocid cu caracter religios. Astfel, risipirea diferitelor minoritati crestine în Orientul Apropiat le-a diminuat posibilitatile reale de teritorializare a propriei lor identitati comunitare, conducându-le spre un nationalism arab radical.
Monofizitii copti s-au separat de Bizant în secolul al VI-lea, pentru a scapa de presiunile fiscale si politice ale Imperiului Bizantin. Coptii, nume ce vine din limba greaca si înseamna pur si simplu “egiptean”, i-au primit în anul 640 pe arabii musulmani, ca pe niste eliberatori. Treptat ei au fost arabizati, suportând destul de greu conditia inferioara de dhimma, într-un context amestecat de toleranta si persecutie. Chiar daca au reusit sa-si pastreze credinta, ei erau cetateni de rangul al II-lea în sânul imperiilor arabe si a celui otoman. O parte din acesti copti se vor atasa Romei, în secolul al XVII-lea. În secolul al XIX-lea coptii au participat la trezirea sentimentului national arab-egiptean, care avea ca principal scop construirea unui mare imperiu arab, pornind de la Cairo. Aceasta atitudine se va mentine de-a lungul întregului secol al XIX-lea, coptii opunându-se si prezentei britanice din secolul al XX-lea. Concentrati, din punct de vedere istoric, în nordul Egiptului, modernizarea acestei tari îi va determina sa se deplaseze catre marile orase egiptene precum Cairo sau Alexandria. Asemenea altor comunitati crestine arabe, raspândirea lor geografica precum si amestecul cu alte popoare musulmane majoritare în zona, nu vor face altceva decat sa împiedice orice idee de regrupare nationala. Aceasta situatie îi va conduce pe copti spre un nationalism laic, multi-confesional. De asemenea înlocuirea monarhiei cu sistemul republican va deschide pentru ei o perioada dificila. În confruntarea sa cu lumea occidentala, nasserismul a avut mereu tendinta de a-i acuza pe acesti crestini cum ca ar fi agenti ai Occidentului, acel Occident franco-britanic, care în alianta cu Israelul va ataca Egiptul, în anul 1956, ca urmare a nationalizarii canalului Suez, Nationalismul laic al lui Nasser va da dovada permanent, de retinere fata de copti, considerati a fi a V-a coloana a Occidentului. Aceasta miscare se va radicaliza în vremea lui Sadat, fiind preludiul unei puternice emigratii copte spre tarile occidentale. În anul 1998, mai mult de 2.000.000 de copti traiau în Europa si America. Astazi, cresterea Islamismului în Egipt nu face decât sa accentueze aceasta tendinta emigrationista, chiar daca guvernul doreste sa se foloseasca de copti pentru blocarea extremismului islamic.
De aceea, exodul crestinilor arabi în afara lumii arabe este un fapt major al secolului al XX-lea. Parasind Egiptul, Libanul, Irakul, Siria, Iordania si Israelul, crestinii arabi sunt astazi mai numerosi în afara lumii arabe decât în locurile istorice de origine. Acest exod al vechilor arabi crestini reprezinta una dintre principalele caracteristici ale istoriei arabo-crestine actuale si una dintre consecintele imposibilei teritorializari a acestor diferite comunitati.
Din partea lor, maronitii traiau în Muntii Liban, amestecati cu populatiile druize care-i dominau din punct de vedere social. Ruperea echilibrului comunitatii se va produce în momentul invaziei Siriei de catre trupele lui Mehmet Aii – Pasa Egiptului, sustinut de Franta si care dorea sa alcatuiasca un vast Imperiu arab modern, în detrimentul Imperiului Otoman. Conducatorii maroniti au sustinut tentativa sa si vor colabora cu el în timp ce druizii, sprijiniti de Londra, sustineau Istanbulul. Interesele variate si diferite au condus la confruntari si masacre importante, relatiile dintre cele doua comunitati fiind puternic afectate. Sub presiunea Marilor Puteri, nelinistite de cresterea influentei Frantei în Orientul Apropiat, a gasit un modus-vivendi între diferitele confesiuni din aceasta zona. Din nefericire, în anul 1860, ca urmare a intrigilor engleze, în dorinta de a controla drumul Indiilor si a mentine integritatea Imperiului Otoman, razboiul civil dintre cele doua comunitati reizbucneste, aspectul sau brutal fiind ilustrat de masacrarea maronitilor de catre druizi. Aceasta va produce în Europa o emotie puternica si va conduce la interventia militara în Liban a Frantei, secondata de Austria, sustinatoare a melkitilor catolici. Cei 20.000 de morti ai acestui razboi civil a permis recunoasterea în.sânul Imperiului Otoman, a unei specificitati maronite cu o structura admnistrativa proprie si mai ales sustinerea continua a Frantei pe plan politic, cultural si religios. Aceasta pace precara a avut de asemenea drept consecinta formarea unei diaspore maronite, caracterizata prin deplasarea acestei populatii din zona muntoasa catre Beyrouth si spre orasele de coasta ale actualului Liban; în acea perioada Beyrouthul era un oras dominat si populat de.suntti si de ortodocsi. Criza va deschide si calea exilului în afara Imperiului Otoman. O alta consecinta ceva mai îndepartata, dar de care trebuie sa tinem seama, a fost formarea în sânul inteligentei maronite, a unui curent nationalist arab, care împreuna cu ortodocsii si greco-catolicii, vor forma, alaturi de mediile musulmane, una din componentele renasterii nationale identitare arabe. Elita maronita forma o elita pentru Liban si o alta pentru lumea araba, un exemplu interesant în acest sens fiind mentiunea ca primul dictionar de limba araba a fost scris de maroniti.
Pentru a întelege mai bine desteptarea sentimentului arab, este bine sa ne amintim ca în anul 1914, dupa emanciparea Balcanilor, o parte considerabila din populatia Imperiului Otoman era araba; de aici miza considerabila reprezentata de cresterea sentimentului national arab pentru viitorul Imperiului Turc si de asemenea violenta represiunii turcesti, care s-a abatut nu doar asupra armenilor si grecilor, dar si împotriva arabilor crestini, în special maroniti si iacobiti din regiunea Muntelui Hauran. În anul 1918, regiunea actualului Liban a fost eliberata de armatele britanice si franceze. De acum înainte se punea problema viitorului Libanului, care conform acordului încheiat acum trebuia sa se gaseasca în zona de influenta a francezilor. În acest caz erau prevazute trei solutii: prima cu un Liban care putea ramâne ca o provincie în cadrul Siriei, o Sirie mare trecuta de sub controlul otoman sub cel al Frantei, apoi un micro-Liban limitat la zonele maronite non viabile din punct de vedere economic si în sfârsit un micro-Liban extins asupra zonelor non maronite. Spre dezamagirea nationalistilor sirieni, cea de a treia solutie a fost retinuta. Identitatea maronita a fost astfel teritorializata datorita Frantei si includea si alte comunitati crestine si musulmane, opunându-se practic Siriei care vedea în crearea Marelui Liban o manevra a imperialismului francez. Identitatea maronita se putea înscrie într-un teritoriu, dar lua fiinta o tara ce cuprindea pe viitor nu mai putin de 17 comunitati religioase, crestine si musulmane. A urmat o perioada de crestere economica si de dezvoltare identitara pentru maroniti, chiar daca pentru alte comunitati insatisfactiile au fost numeroase. De fapt maronitii erau minoritari în Liban, iar în plus statul îi izola în sânul lumii arabe crestine deoarece ortodocsii erau traditional mai degraba favorabili Damascului decât Parisului. În anul 1943, pentru a pregati independenta, a fost adoptat un pact national care împartea competentele politice între cele mai importante comunitati libaneze: maroniti, druizi, siiti, suniti si ortodocsi. Preponderenta a revenit în cele din urma maronitilor chiar daca acest lucru nu corespundea cu situatia demografica din tara. Daca maronitii au reusit sa aiba un Stat pentru ei, acesta nu era un Stat al lor, iar pentru a-si mentine preponderenta s-a apelat la o partajare de putere cu celelalte comunitati.
Între independenta obtinuta în anul 1945 si începutul razboiului civil din anul 1975, în istoria Libanului a intervenit un nou factor: în raport cu crestinii, musulmanii au devenit majoritari. În anul 1932 crestinii reprezentau 52% din populatie fata de 42% în timpul razboiului civil, iar maronitii au trecut de la 29% la 24% dinamica demografica musulmana fiind data de comunitatea siita, care a devenit cea mai importanta în tara. Aceste mutatii demografice, asociate cu prezenta refugiatilor palestinieni, vor provoca o reconsiderare a puterii maronite, amplificata de obsesia acestora din urma, de situatia încercuirii de catre musulmani. Cele doua fenomene vor declansa un razboi civil, ce va dura 17 ani. În noile conditii strategia maronitilor a alternat între mentinerea actualului Liban, cu izolarea diferitelor comunitati si crearea unei noi entitati, cu o suprafata mai mica, dar alcatuita numai din crestini. Ideea transformarii Libanului într-un Stat descentralizat, federal, a aparut atunci când, în urma razboiului civil, tara s-a transformat în mai multe zone confesionale omogene si izolate una de cealalta. Crestinii, care pâna atunci au trait în buna întelegere cu musulmanii s-au refugiat acum la nord de Beyrouth. În urma acestei deplasari s-au format noi zone cu populatie siita, druiza ori sunita. În afara satelizarii Libanului de catre Siria, rezultatul acestui razboi a fost consolidarea teritorializarii comunitatilor libaneze, sau ceea ce s-a numit “cantonizarea Libanului”; caracterizata prin existenta unor zone preponderent comunitare în detrimentul unui Liban pluralist. Astfel, reconstructia unui stat libanez a esuat, acesta fiind de fapt transformat într-o confederatie de regiuni autonome, ce corespundeau principalelor comunitati, fiecare conducându-se dupa propria lege. Triumful comunitarizarii si teritorializarii Libanului, va marca practic sfârsitul definitiv al maronismului, sau cel putin al unui Stat cu o directie preponderent maronita, marele vis franco-catolico-maronit.
Pe planul identitar, anii de razboi au permis reactualizarea unei teme importante: tema feniciana. Dornica de o demarcare de arabism, o parte a elitei maronite se va prezenta drept descendenta a fenicienilor, ceea ce le-a permis respingerea propriei arabicitati si deci o distantare fata de Islam. Ei vor trece de la un raaro-nisro activ în directia renasterii culturale si nationale arabe de la sfârsitul secolului al XIX-lea, catre un maronism restrâns la un teritoriu protejat de Franta, sau ceva mai târziu spre o comunitate care devine minoritara demografic si politic, din cauza unei importante emigratii. Libanul ca tara deschisa influentei occidentale, dar si loc de refugiu pentru alte populatii, venite din Orientul Mijlociu, a reprezentat o exceptie în istoria complexa a lumii arabe crestine. Cazul libanez arata imposibilitatea unei teritorializari politice viabile si durabile, a unei minoritati crestine pe pamânt islamic.
Pentru Liban, dar si pentru alte tari din regiune, în încercarea de a scapa statutului de minoritate si pentru a gasi mijloacele de a convietui cu lumea islamica, crestinii au recurs la un anumit nationalism local, adica de consolidare a sentimentului de apartenenta la Statele existente (create pe ruinele fostului Imperiu Otoman). Caracterul multicomunitar le permitea dezvoltarea unei identitati, ce nu se putea confunda cu gruparile majoritare. În contextul acestei “compartimentari” o transformare importanta se producea în planul identitar al majoritatii, care avea constiinta apartenentei la o tara. La adapostul frontierelor, trasate în functie de interesele marilor puteri europene, au fost create conditiile fuziunii comunitatilor crestine cu cele musulmane.
Nationalismul statal a fost cel mai bine ilustrat în Egipt. Conditiile erau si favorabile deoarece tara avea identitate nationala incontestabila si nu se confunda cu Islamul. Între cele doua razboaie mondiale, coptii au militat în mod activ alaturi de musulmani pentru impunerea temei nationalismului egiptean, pentru un Egipt independent. Fostul Secretar al O.N.U. Butros Ghali, care apartine unei vechi familii de copti a fost alaturi de liderul nationalist musulman Saad Zaghloul, atât la negocierile din închisoare, cât si la manifestatiile nationaliste, care au avut loc dupa cel de-al II-lea razboi mondial în Egipt.
O alta comunitate, victima, de data aceasta a unui veritabil genocid au fost asiro-caldeii. în secolul al XlX-lea ei traiau la limita dintre doua Imperii: cel Otoman si cel Persan. Ei erau descendentii nestorienilor, Biserica ce a cunoscut o expansiune misionara deosebita, pâna în Tibet si Java. Nestorienii au fost distrusi de invazia mongola, cei ramasi refugiindu-se în regiunile muntoase. În Evul Mediu ei s-au împartit în doua ramuri: cea a asirienilor ramasi nestorieni si cea a caldeilor atasati Romei. Originea lor etnica ridica si astazi unele probleme pentru specialisti: sunt ei descendentii vechilor asirieni, arabizati sau îi reprezinta pe kurzii aramaizati, iar apoi arabizati? Indiferent de ipoteza, cea mai mare parte dintre ei au pastrat limba aramaica. În secolul al XIX-lea ei traiau în trei zone: Hakari – bastion muntos inaccesibil, printre kurzii din sud-estul Turciei de astazi, în regiunea Massoul printre arabi si kurzi în regiunea Urmia din Persia, printre azeri, kurzi si persani. Constant persecutati de diferitii lor vecini musulmani, pe la mijlocul secolului al XIX-lea ei au facut obiectul mai multor solicitudini din partea misiunilor catolice franceze, anglo-anglicane, americano-protestante, germane si ruse-ortodoxe, mai ales din momentul în care s-a constatat ca regiunea Massoul continea enorme rezerve de petrol. Rusia vedea în minoritatea asiro-babiloniana un eventual punct de sprijin.pentru a avansa în Turcia sau Persia, iar Biserica Ortodoxa Rusa chiar a reusit.sa recupereze o parte a minoritatii caldeene din Persia, în anul 1914, avansarea armatei rusesti în Turcia orientala si ocuparea nordului Persiei vor determina deplasarea si instalarea asiro-caldeilor în Rusia. Reactia turcilor va fi deosebit de violenta: mai mult de 250.000 de asiro-caldei au fost masacrati, iar altii se vor refugia în Rusia si în Persia ocupata de armata rusa.
Caderea Imperiului ?arist în anul 1917, a provocat si antrenat un nou masacru în regiunea Urmia unde kurzii si persii s-au napustit asupra unei populatii pentru care fostii aliati nu-i mai puteau sustine. Dupa noi masacre, asiro-caldeii au parasit regiunea pentru Mesopotamia, aflata sub control britanic. În mijlocul acestor conflicte deosebit de grave, dupa încetarea ostilitatilor, autoritatile asiro-caldee au trimis la negocierile de la Versailles mai multe delegatii, cu cererea expresa de a obtine crearea unui stat asiro-caldeean, alcatuit dintr-o parte a Azerbadjanului pers, a Estului Turciei, a regiunii Massoul cu iesire la Marea Mediterana si Golful Persic. Aceasta tentativa de teritorializare a natiunii asiro-caldeene dupa genocidul caruia a trebuit sa-i faca fata, a fost fara rezultat, deoarece Massoul a fost integrat Irakuli, plasat însa sub mandat britanic, iar regiunea Hakari va ramâne la turci.
Tot acum armata engleza se va servi de trupele asiriene pentru a înabusi revoltele arabe ivite odata cu noua tutela a Irakului. Irakienii îsi vor aminti de acest rol represiv si în momentul obtinerii independentei în anul 1932, vor avea loc adevarate progromuri impotriva asiro-caldeilor, considerati colaboratori ai englezilor, soldate cu mii de morti si un important exil catre Siria franceza ori Persia,. în timpul celui de-al doilea razboi mondial trupele asiro-caldee vor ajuta armata britanica în Orientul Mijlociu si în Europa. Pentru asiro-caldeii ramasi în regiunea de nord a Persiei, a Urmiei, acestia vor fi antrenati în razboaiele civile iraniene, care vor opune Teheranului, Kurdistanului si Azerbadjanului pro-sovietic. În chip paradoxal, odata cu venirea la putere a unui regim republican si laic, începând cu anul 1958, lucrurile se voir linisti. Regimurile republicane irakiene de diferite tipuri, cele ale lui Kasserh sau ale lui Saddam Husein, se vor concentra asupra .accentului pus pe unitatea natiunii irakiene la nivelul diferitelor componente etnice, arabi sau kurzi, si confesionale, suniti, siiti si crestini. Aceasta stabilitate relativa a problemei asiro-caldee, într-un regim care predica unitatea natiunii irakiene în diversitatea ei, echilibra oarecum situatia. Numai ca în fata unor acte “de zel”, cea mai mare parte a acestor populatii asiro-caldee din Irak, va emigra spre tari ca: Australia, Statele Unite sau Europa.
Astazi sunt mai putin de un milion de asiro-caldei în Irak, printre care si fostul numarul 2 al regimului Sadam Husein, Tarek Aziz. Actuala stabilizare a situatiei nu a fost posibila decât prin abandonarea oricarei revendicari teritoriale si particulare, în schimbul pacii si a unor concesii de ordin cultural. Aceeasi situatie este si în Iran, unde în regiunea Urmia asiro-caldeii par a se fi acomodat cu regimul islamic, aflat la putere dupa debarcarea fostului Sah. în raport cu spatiul geografic ocupat initial, aceasta “natiune” crestina a fost complet lipsita de teritoriu în secolul al XX-lea.
Un ultim exemplu al dinamicii comunitatilor crestine arabe în istoria politica a Orientului-Apropiat este cel al crestinilor palestinieni, ortodocsi sau melkiti catolici, în lupta palestiniana. Un sfert dintre palestinieni sunt crestini, iar din acest procent jumatate sunt ortodocsi. Doi dintre principalii conducatori ai miscarii palestiniene sunt de origine ortodoxa: Hawatme si Habas, ca de altfel si sotia lui Yassdr Arafat. Daca ortodoxia nu joaca un rol specific între revendicarile palestiniene, pluralismul religios, fenomen mai putin întâlnit în Europa, ocupa un rol de frunte în desfasurarea negocierilor de pace. În acest caz initiativa nationala dintr-o perspectiva laica a primat si a anulat orice revendicare identitara de tip comunitar confesional, singurul obiectiv fiind eliberarea Palestinei arabe, fara a-si face prea multe probleme pentru apartenenta religioasa. Ortodocsii au chiar tendinta de a se alatura miscarilor palestiniene dure.
Dincolo de stralucirea lumii bizantine, crestinii arabi în secolul al XX-lea nu au reusit sa depaseasca statutul lor de minoritate religioasa. Aceasta din motive demografice, iar imposibilitatea de a se teritorializa sub forma de micro-Stat-Natiune nu i-a împiedicat sa-si pastreze identitatea, chiar si în diaspora din ce în ce mai numeroasa. De aceea consideram ca esecul lor poate avea si un aspect pozitiv, deoarece ilustreaza ca un grup socio-etnic ori socio-confesional ce se poate mentine în afara Statului sau a unui teritoriu, pe parcursul a doua sau trei generatii. Ramâne de vazut daca aceasta limita poate fi depasita.
La randul ei traditia araba crestina ocupa un rol important în dialogul cu musulmanii, sau în cofruntarea dintre monoteismul absolut iudaic si cel islamic. De pilda, cum poate fi explicata dogma Sfintei Treimi unui evreu ori unui musulman fara un real pericol reductionist. Dezvoltându-si însa propria traditie teologica, arabii crestini nu trebuie sa invidieze nici Occidentul crestin, nici pe ortodocsii din estul si sud-estul Europei, a caror traditie teologica le poate fi complementara, în fond traditia araba crestina, nascuta din necesitatea crestinilor de a reaminti esenta credintei în fata Islamului, poate ajuta la o reînnoire a constiintei misionare a Bisericilor prezente în lumea araba. Daca vor ramâne în continuare divizate, revenirea la izvoare este singura cale pentru realizarea unitatii crestine în Orientul Apropiat. La aceasta se adauga si dialogul destul de dinamic cu Europa catolica si cea ortodoxa, sau relatia speciala cu musulmanii, ce speram ca va dezvolta în aceasta zona a lumii o noua perioada de întelegere, dreptate si pace.