Category: Essays

PAS IN TREI

On By nelursIn EssaysLeave a comment

„Intr-o zi va veni un om
care, aruncandu-se asupra ta,
va incerca sa te dezbrace
de doliul tau necunoscut,
vorba a mea,
azi atat de nuda si de clara!”
Juan Ramón Jiménez

Intr-o zi, nu demult, despovarat de melanholia Licornului, bantuit de persiile bucuriei de-a fi, am visat ca voi pleca intr-o calatorie imaginara prin tinutul de jad al sfiirii, in cautarea Graalului, cel bine ascuns in strafundul nevazutului, neauzitului si nestiului Taram, cutreierand anotimpurile infloririi, iubirii, intomnarii si dezdurerarii prin Cantec! Grea si temerara aventura spre ultima Thule! Si nu singur, ci insotit de prieteni de suflet, sfinti vii pe catapeteasma inimii mele: Juan Ramón Jiménez si Damian Petrescu! Primul – poet unic, de neasemuit, dus dintre noi! – „creator ocult al unui astru neaplaudat”, aureolat cu un Nobel ce nu l-a miscat nici o secunda din nemarginitul fiintei sale; al doilea – genial grafist, traitor la Paris, frate de cursa lunga intru vesnicirea „Clipei cea repede”, ah, ce Dürer roman inconfundabil! – ratacitor, si totusi, cu privirea mult atintita si mult indurerata de Padurea Nebuna a Deliormanului nostru cel sfant!

Am pandit Clipa si ea a sosit! Iata, „cenusa gloriei” noastre e strivita toata, aici, acum, intre filele acestei carti! Drumul a fost lung si patimas, scris in frunte de la Nastere pana la Moarte, nu lipsit de pericole, bland uneori, dar si fioros pana la maduva sangelui simtitor, cand disperat, cand imblanzit precum sarpele Kundalini in iarna, cand cu frica ratarii pe chip! Totdeauna cu lira lui Orfeu in mana, cu ochii lui Apollo in destramare, naravas sau plictisit, uneori somnoros si neinfiorat, la orice pas insetat de roua trandafirilor, vesnic indragostit de parfumul cel tare al vietii, de nepentensul sacru al Visului, de rozmarinul salbatic! De viata miruit si scaldat intru Duhul sfant al Poeziei, de nespus altcuiva, decat tie, Cititorule!

Istovitoare calea spre stele! Mie mi-a revenit doar dulcea povara de-a fi scribul splendorii traite, a uimirii de-a fi ecoul nespuselor cuvinte! Acum, ticalosul din mine smulge cu buna stiinta valul privirii si, printr-o reverenta de arlechin, cu ultima carte a tarotului zburata de vant, iti daruiesc prinosul risipirii noastre, martor fidel al Clipei durute, aidoma regilor magi, in Bethleemul din noi! Imaginati-va: Gaspar este tanar, Balthazar e maturul, Melchior, cel batran! Care sa fiu dintre ei? Desigur, fiecare din ei sunt! Si nu te speria, nu iti voi cere nimic in schimb! Tamaia, aurul si smirna sufletelor se afla aici, in acest chenar daltuit din credinta si juramant tainic, pe ghergheful trairii desenate fiind poemele mele – pe tablite de vant cel mai adesea, cu cerneala de multi nevazuta, alteori, cu roua Gandului sacru!

Credeti-ma! N-am trait niciodata in religia iubirii ca acum, convins fiind ca ea, si numai ea, „este aripa daruita de Dumnezeu sufletului pentru a urca la El!” Cata dreptate avea Michelangelo! Si cum atingerea Dragostei intarata harul Poeziei, iata-ma in ingenunchere si rasfat liric, sarman drumet pe drumul sfasiat de rapele de lumina ale anilor! N-am nicio asteptare, niciun gand de marire sau recunoastere, nicio pala de-ncurajare dinspre portile mereu ferecate ale criticilor! O, „Vanitas vanitatis, omnia vanitas!”

Imi asum riscul nevederii mele, imi jertfesc inca o data – pentru a cata oara – fericirea de a ma simti inrourat doar cu spinii iubirii de Ea – regina a inimii mele – Poezia! Cine sa ma auda, cine sa ma vada cand eu sunt simplu ca apa, diamantul tau din noroi, Nemurire! Si vin si strig odata cu lacrima din Alfabetul Tacerii, cand soptit, cand tunator, totdeauna sfielnic:
? Vino, Cititorule, vino, si ia-ma de mana! Nu te infricosa! Vino la umbra copacului Lumii, linisteste-te si vino sa ne asezam in iarba cea deasa de umbra, in pridvorul unui vesnic amurg, sub aerul dulce al verii eterne!      Strange-ma tare de mana si nu-ti pleca ochii spre undele fluviului Timp!

Deschide larg fereastra vazduhului, sparge oglinda din noapte si patrunde dincolo de limpezimea de cristal a apei – in adancul ei vei vedea si tenebre! Iata cum trec incet, incet, varstele vietii – ziua si noaptea, clipa dupa clipa – Primavara, Vara, Toamna si Iarna, in mantiile lor de craiese! Vei vedea cu ochii tai mangaindu-ti obrazul copilaria, vei recunoaste inocenta sarutului tandru si imbratisarea celui care ai fost, tineretea viselor ratacite in nopti de opal, saltul mortal al iluziilor pierdute, caruntul gand sprijinit in toiagul sperantei – caduceu inflorit sub alunul divin, dar si batranetea intelepciunii, vai, tematoare, dar demna de sine!

De ce tresari? Nu te speria, da, ai vazut bine! Spectrul  acela intunecat este chiar Moartea! Nu e Ea sfarsitul timpului meu, al tau, al orisicui? Dar nu e sfasitul Timpului! Fluviul sau linistit va curge cu meandre si sopot necurmat, furisat pe sub radacinile nevazute ale arborelui vesnic verde al Lumii! Nascut ca si tine sub semnul mortii, nu ai decat o singura, magica zi sa te bucuri de norocul ispitei! Eu nu vreau sa-ti arat decat Clipa mea din eternitatea duratei! Asa ca vino, deschide-ti mintea si inima, tine-ma bine de mana si priveste, priveste in tine… La indemnul meu vei recunoaste, desigur, bucuria turnirului, norocul de-a fi impreuna: ma vesteste-n petale de cantec hohotul apelor! Privesc in ochii Daimonului cu indurare si mi-e frica sa apun prea devreme!

Inserarea soseste, ostirea mea – ratacita pe cale! Eu, insa, ma arat doar tie asa cum sunt! Nu da cu piatra! Ma va durea de tine! Aflandu-ma in Rugaciunea inimii voi trece hotarul de foc – Divinul ma stie – la umbra Cuvantului voi lacrima, nu e o schimbare la fata, in pumni tin, iata, tarana inimii mele: „Doamne, cata irosire de albastru, numai ca sa nu Te putem vedea!”

In final, veni-va cineva la corida cu taurul lui Falaris intru jertire?! Eu voi fi prima ofranda, el ma va junghia! Mai apoi, sangerand, voi iesi din arena: in muzeul de pastravi voi innopta! Postalionul de seara nu va sosi! Fara zabava, in Piata cea mare, cu inorogul eu voi dansa! In rest, tragic balet in sanctuarul sperantei: numai mierle, o hermina, o haita de lupi si trei privighetori! Dincolo de tacere, dincolo de disperare, Cel uitat din cuvinte pe nume ma va striga! Cu Evanghelia inimii-n brate, Poetul – Sublimul -, cu lacrimi de sange pe buze, indelung, indelung va tacea!

Cu gand ferice,
Theodor RAPAN
Bucuresti
decembrie 2010
————————————————–
Theodor RAPAN: nascut la 4 iulie 1954, in comuna Balaci, judetul Teleorman. Fiu de invatator. Absolvent al Facultatii de Drept – Sectia Juridica (Universitatea Bucuresti). Atestat ca ziarist profesionist. Poet si publicist. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania/Sectia Poezie/Asociatia Scriitorilor din Bucuresti.

Debut publicistic: 1970, in ziarul Teleormanul literar•Debut editorial: 1975, Editura „Albatros” (HOHOTUL APELOR – Caietul debutantilor)

Carti publicate: HOHOTUL APELOR (Editura „Albatros”, in Caietul debutantilor, 1975)•PRIVIND IN OCHII PATRIEI (Editura „Cartea Romaneasca”, redactor de carte – Mircea Ciobanu/comentat de Nichita Stanescu pe coperta a patra, 1986)•ASA CUM SUNT (Editura „Eminescu”, redactor de carte – Nelu Oancea, 1989)•HOTARUL DE FOC (Editura „Europa” – Craiova, cu prezentari de Nichita Stanescu si Gheorghe Tomozei, 1991)•LA UMBRA CUVANTULUI (Editura „Semne”, 1995)•SCHIMBAREA LA FATA (Editura „Semne”, 2001)•TAURUL LUI FALARIS – „MARTURISITORUL” – Jurnal de poet (Editura „Semne”, 2003)•MUZEUL DE PASTRAVI – „SCRISORI DIN LAZARET” (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2004)•POSTALIONUL DE SEARA – „FILE DIN JURNALUL UNUI HERUVIM” (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2005)•DINCOLO DE TACERE – „Jurnal de poet” (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2009)•DANSUL INOROGULUI – „ELOGIUL MELANHOLIEI” (Editura „Semne”, cu ilustratii de Aurora-Speranta Cernitu, 2010).

PARVENITISM

On By nelursIn Essays1 Comment

Un tanar mi-a marturisit ca a votat de doua ori, ca s-a dus cu credinta ca votul sau va insemna ceva, insumandu-se  la voturile celor care doresc schimbarea tarii in bine, dar s-a convins foarte curand dupa aceea ca s-a inselat, ca de fapt votul sau precum si al celorlalti tineri nu a ajutat la nimic bun, fiindca cei alesi i-au dezamagit total, ca ei tinerii nu vor putea schimba viitorul acestei tari din cauza celor care si-au planuit, pregatit si realizat ajungerea in posturi de conducere, izbutind sa-si asigure lor si numai lor bunastarea, Romania de astazi ramanand condusa, pe toate treptele, de increngaturi mafiote, de parveniti, de impostori care se manifesta pe fata prin ignorarea si sfidarea poporului. „Asta e democratie? se intreba tanarul. De astazi inainte nu ma mai intereseaza nimic! Fa-ca ce vor!”

Ar trebui sa ne doara aceasta blazare a tinerilor!

Dorinta de parvenire – este o racila veche si universala, pe care nu au trecut-o cu vederea scriitorii vremurilor, fiindca literatura este cea care se ocupa de sufletele oamenilor. Balzacianismul, de exemplu, a caracterizat „o epoca in care individul burghez, rapace si insetat de avere a vrut sa parvina cu o exuberanta explozie de energie, violenta si individualism.” Asa au aparut in literatura romane cu intrigi tenebroase, uneori chiar ridicole, conflicte violente, pasiuni dezlantuite toate in jurul zeului epocii – banul.

„Comedia umana”, ciclul de romane, nuvele si eseuri care mai poate fi intitulat si „Iluziile pierdute” ale lui Balzac, constituie o fresca a societatii franceze din prima jumatate a secolului al XIX-lea, urmarind destramarea visurilor, a idealurilor oamenilor, in societatea abjecta in care se traia. Intr-una dintre cartile sale afirma: „Fericirea are nenorocirea sa para ceva absolut”.

Sa ne amintim si de romanul „Mos Goriot”, in care tanarul Rastignac si batranul Goriot traiau intr-o lume dominata de bani, iar cele doua fiice profitau de Mos Goriot, in dorinta lor de parvenire. Acesta orbit de dragostea paterna, supunea totul dorin?elor fiicelor, crezand ca astfel ele isi vor gasi fericirea. Daruirea de sine a tatalui nu a gasit nici un ecou in sufletul pangarit al fetelor. Tanarul Rastignac, al carui suflet mai pastra reminiscente ale umanismului, a fost martorul evenimentelor triste si partas al dramei. O lume in care demnitatea umana este distrusa de dorinta de parvenire! Nu este similara timpului in care traim?

In romanul „Ghepardul” scris ca un poem de catre Giuseppe Tomasi di Lampedusa si in filmul turnat dupa roman, cu actorii in rolurile principale – Burt Lancaster si Claudia Cardinali, a fost dezvaluita atmosfera socio-politica italiana de la mijlocul secolului al XIX-lea. Printul Salina aranjeaza casatoria nepotului sau Tancredi cu fiica unui bogat negustor – Angela, pentru a-si putea mentine statutul social si stilul de viata. Compromisul este strain zilelor noastre?

De asemenea in romanul „Drumul spre inalta societate” a scriitorului englez John Braine, dupa care s-a turnat filmul avandu-i protagonisti pe actorii Simone Signoret si Laurence Harvez, film care a primit un premiu Oscar pentru profunda introspectie psihologica, Joe Lampton, un tanar de origine sociala modesta, are ambitia de a-si depasi conditia sociala prin patrunderea in lumea businessului si succesului. Pentru realizarea acestui vis, isi propune sa o seduca pe fiica celui mai bogat industrias din localitate. Dar lucrurile iau o intorsura neasteptata caci inima-i vorbeste, se indragosteste de o alta femeie, provenita din acelasi mediu social modest. E sfasiat de dilema: sa renunte la dragoste sau la visul de marire? Decizia pe care o ia, cea a visului de marire, nu-i va aduce fericirea asteptata… Intreb, indeosebi femeile: Nu este actuala tema, personajul?

Succesul rasunator al romanului „Drumul spre inalta societate”  a determinat aparitia unei mult dorite continuari: „Viata in inalta societate”. Dupa zece ani agitati langa o femeie pe care nu o iubeste, un fiu pe care il neglijeaza si o fiica pe care o adora, personajul are o revelatie: isi da seama ca familia este bunul cel mai de pret, iar aventurile trecatoare sunt doar amagiri ale fericirii. Este o carte captivanta despre dragoste si razbunare, despre asteptari inselate si valori regasite.  Nu se vor regasi multi in acest personaj? Si nu va fi prea tarziu pentru fericire?

Dorinta de parvenire  nu a fost ocolita nici in literatura noastra. Nicolae Filimon in romanul „Ciocoii vechi si noi” face un „portret” al ciocoiul din Bucurestiul aflat la finele epocii feudale si de avant al burgheziei. Dinu Paturica cel venit „cu picioarele goale bagate in niste iminei de saftian” are o infatisare deplorabila, dar tanarul este stapanit de o forta si un orgoliu puternic de a se inalta cat mai sus, prin orice mijloace, adica de a parveni. Ajunge posesorul catorva mosii din sudul Buzaului, al viilor din Valea Calugareasca. Devine sames al hatmaniei, mare stolnic, se casatoreste cu chera Duduca; isi renega chiar si parintele. Nu are trasaturile omului zilelor noastre?

Parvenitism! Dorinta de a parveni a redevenit un ideal al celor ce conduc destinele unui numar mai mic si pana la cel al milioanelor de oameni. Stand si analizand, aceasta dorinta de parvenire se naste in sufletele unor oameni imorali, invidiosi si egoisti care folosesc o gama intreaga de mijloace precum minciuna, lacomia, lingusirea, furtul, batjocura, cinismul, viclenia, compromisul, inselatoria si uneori chiar violenta. Retraim, se pare, o viata balzaciana, caragialeasca, dar mult mai cruda fiindca este pe deplin constienta, oamenii dornici de parvenire sunt diabolici, mintile lor sunt instruite in acest scop.

Retraim, da, un timp asemanator celui de pe vremea marelui nostru dramaturg Ion Luca Caragiale. Si deoarece cred ca romanul nu poate trai fara a-l pretui pe Caragiale, amintesc Comediile sale care au fost inspirate din viata burgheziei romane din a doua jumatate a sec. XIX-lea. A analizat si redat cu extraordinaru-i talent formele parvenitismului, considerandu-l ca trasatura tipologica a omului. A dezvaluit ambitia si orgoliul unei lumi care ajunge intr-un moment favorabil afirmarii grosolane, o lume in care legile divine sunt ignorate, evlavia se mimeaza, sentimentul religios nu mai patrunde in cutele adanci ale fiintei. Specificul parvenirii este ilustrat intr-un mod particular prin oameni, situatii si limbaj caracteristice societatii burgheze romanesti, la inceputul afirmarii ei. Caragiale s-a ocupat de diferitele niveluri sociale, de la micul inavutit al mahalalei, la marea burghezie de provincie.

Sa ne amintim de „O Noapte furtunoasa” in care jupan Dumitrache „mirosind” asemeni unui animal ca a venit vremea sa, fara sa cunoasca calea onorabila prin care si-ar putea modifica statutul social, citind doar ziarele locale, neintelegand nimic din acestea, deduce totusi ca el este un exponent al poporului suveran si trebuie sa iasa in fata. Se crede un cetatean zelos care participa la viata politica a tarii, dar e un analfabet; se crede un sot care tine la onoarea sa de familist dar este inselat in propria casa de omul sau de incredere (astazi de un prieten sau soferul sotiei!?). Principala sa trasatura de caracter fiind vanitatea, dorinta de a ajunge undeva in ierarhia care nu era, cum s-ar spune, „de nasul lui!” Nu este actual acest personaj cu „onoarea sa de familist”?

Sau „Conul Leonida fata cu reactiunea” in care satirizeaza betia de cuvinte si incapacitatea oamenilor de a gandi profund, superficialitatea lor, admiratia sotiei sale care-i cultiva egoismul si incultura: „Ei, bobocule, apoi cum le stii dumneata toate, mai rar cineva!” Explicatiile impartasite de Leonida sotiei sale Efimita, privitoare la ipohondrie: „Omul, bunioara, de par egzamplu, dintr-un nu stiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intra la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! si dupa aia, din fandacsie cade in ipohondrie. Pe urma, fireste, si nimica misca.” Nu este actual acest personaj vazut de noi deseori la televiziune?  Micul functionar la pensie, in egoismul sau, doreste republica doar pentru a avea pensie. Nu gasim similitudini, „de par egzamplu”?

Sau „O scrisoare pierduta”- comedie de moravuri politice in care parvenitismul este cel al eroilor marii burghezii provinciale; instinctele de parvenire sunt  mai puternice, iar vanitatea se manifesta in forme mai agresive in timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputati. Deznodamantul are nota sa comica, noul candidat Dandanache dovedindu-se a fi mai ticalos decat Catavencu, ajungand pe lista de candidati printr-un santaj folosind o scrisoare de amor, pe care a gasit-o intamplator. Nu inapoiaza scrisoarea pentru ca ,,mai trebuie s-altadata” (viclenia omului!). Catavencu, nemaiavand obiectul santajului, scrisoarea, devine umil si  conduce festivitatea organizata in cinstea rivalului sau politic Agamemnon Dandanache. Dupa alegeri, atmosfera este vesela, cu toate ca votarea fusese ,,o mascarada”. Nae Catavencu este multumit de ,,binefacerile unui sistem constitutional! “, iar Pristanda ii canta in struna: ,,curat constitutional!”. Dandanache: „In sanatatea alegatorilor… cari au probat patriotism si mi-au acordat… asta… cum sa zic de!… zi-i pe nume de!… a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt in Camera, si eu ca rumanul impartial, care va sa zica… cum am zice… in sfarsit sa traiasca!” Iar Catavencu: „In sanatatea venerabilului si impartialului nostru prezident, Trahanache!” si soptindu-i incet lui Tipatescu: „Sa ma ierti si sa ma iubesti!” Apoi expansiv: „Pentru ca toti ne iubim tara, toti suntem romani!… mai mult, sau mai putin onesti!“…si muzica canta pentru a sarbatori flagranta incalcare a constitutiei privind corectitudinea alegerilor pentru Camera Deputatilor.  Recunoastem intrucatva fariseismul practicat in zilele noastre?

Dar sa transcriu si primele randuri din schita „Cam tarziu”: Tarziu de tot in noapte, trei vechi prieteni stau de vorba intr-o berarie — despre ce?… Ei! despre ce pot sta de vorba trei romani asa de tarziu?… despre politica, fara-ndoiala.[…] Amintindu-si de vremurile tineretii lor:— Ei! frumoase vremuri! exclama unul.— Ei, as! raspunde amicul Costica.— Nu mai apucam noi asa vremuri! zice altul.— Parol? intreaba Costica.— S-a dus! suspina al treilea… Am trei copii, Costica.— C-est’ copil!?
[…] Pana sa se goleasca cele din urma halbe, un supliment de ancheta nu strica. Cat de important va fi acest supliment, se va vedea indata. Prietenii tin sa afle pentru care afacere „foarte serioasa” a venit in Capitala munteanul lor. Nu le trebuie multa staruinta, ca sa obtina satisfactie curiozitatea lor. Costica a venit aci cu o petitiune iscalita de mai multe zecimi de cultivatori de prune: trebuie s-o dea maine unui deputat, s-o prezinte la Camera, ca sa opreasca votarea impozitului pe grad. — Bine, Costica, acuma vii?… ai venit cam tarziu!— Ei, as!— S-a votat legea!— Parol?— Camerele s-a-nchis de sambata trecuta!— …’S’ copil!?

George Calinescu a folosit formula balzaciana a faptelor comune creand o fresca a vietii burgheze bucurestene de la inceputul secolului XX-lea. Romanul „Enigma Otiliei” aparut in 1938, este reprezentativ intru aceasta, personajele sunt tipuri realist balzaciene, lipsite de moralitate, „vidate de continut sufletesc asemeni eroilor lui Caragiale care traiesc doar prin cuvant”. Este redata societatea degradata sub puterea mistificatoare a banului, intreaga actiune a romanului construindu-se in jurul averii lui mos Costache. Precum Balzac, si Calinescu a aratat ca banii si averea pot avea puteri distrugatoare asupra eticii unei societati. Otilia ajunge de nerecunoscut… Nu  sunt astazi degradate relatiile familiale din cauza banului, a averii? Cate procese nu sunt din cauza oamenilor hrapareti, care doresc sa mai dobandeasca mai mult si mai mult, pe cai necinstite?

Si am ajuns, iata, la vremurile noastre, la societatea polarizata in care traim. O minoritate aroganta, snoaba, dornica de parvenire si o majoritate lipsita de drepturi care lupta pentru supravietuire, tentata fiind de compromis. Minoritatea este formata din indivizi care au si atins bunastarea (laudabila daca este facuta prin munca si inteligenta!), dar unii continua sa manifeste lacomia  pierzand reperele umane, crestine. Pentru acesti oameni legea „nu este batuta in cuie”, ea exista doar pentru „prostime”. Majoritatea, dupa cum am spus, o formeaza cei care duc o lupta acerba pentru existenta, care se lovesc de lipsuri, ingradiri si suporta aroganta, cinismul celor inavutiti pe nedrept. Oamenii in schimb au dobandit un egalitarism in exprimare, au abandonat „limba de lemn” folosita in comunism si folosesc una care seamana „a latrat de caine” dupa cum bine spunea cineva, lipsita de tonalitati duioase, de respect. Unele formule de politete au disparut, se comunica folosind cuvintele (atat in comunicarea verbala cat si in cea scrisa): bai, mai, tu ala… Pare mai apropiat, mai intim, mai prietenesc?! Uneori completat cu o injuratura… Oricum  cuvantul „dracul”, de multe ori insotit de „mama lui” este foarte des folosit in fraze. Un om cu principii este luat in ras, este considerat rigid: „Esti depasit, frate!” Sau sinceritatea, naivitatea – vorba lui Caragiale: „C-est’ copil?”
Si ma-ntreb: Suntem departe de lumea lui Caragiale sau o retraim? Mai abitir!

Se practica, in plus, in vremurile noastre, o etalare exagerata a sexualitatii, machiajul exagerat, facut pe parcursul intregii zile ascunde adevaratul chip al femeii, dar este si o irosire de timp care ar putea fi folosit in alte scopuri, decolteurile sunt cat se poate de adanci, sanii cat mai umflati (siliconati!) si scosi cat mai afara din imbracaminte, adica cat mai goi. Si expunerea se face in orice loc public! Oare tinuta nu trebuie adecvata locului? Rusinea? Mai roseste vreo adolescenta sau adolescent? In jurul nostru avem muzica asurzitoare, manele in loc de muzica populara romaneasca, sau clasica; kitsch-ul este prezent in toate. Degeaba am scapat de comunism (daca am scapat!?) caci viata spirituala continua sa fie tinuta in lanturi; ea nu este simtita, ci mai mult mimata, sa dea bine la festivitati!!! Unicul tel este obtinerea banului si cu el marirea, prin orice mijloc. Chiar evlavia se exprima in cat mai mult beton turnat in capele ornate cu tot felul de fantezii spurcate. Daca nu ai bani astazi, nu ai nici posibilitati, nici drepturi, nu esti respectat, nici sanatatea nu-ti este ingrijita, nici macar compatimit nu poti fi, demnitatea persoanei umane nu mai conteaza, ea nu mai reprezinta un reper moral. „O viata avem!” „Viitorul e un portativ gol.” „Sa mancam si sa bem, prezentul conteaza, caci maine vom muri.” „Dupa mine, potopul!” Se uita ca bucuriile materiale sunt efemere. Uitate ne sunt bucuriile  spirituale! Nu! Viitorul nu poate fi un portativ gol! Pe el sunt scrise note pe care le vom putea descifra candva… Viitorul este si al nostru, si al copiilor nostri, si al copiilor –  copiilor  nostri! Adica al tarii noastre. Al planetei noastre!

Oare comportamentul vicios nu se repercuteaza asupra viitorului nostru? Unde vrem sa ajungem cu acest mod de viata?  Iisus Hristos ne-a spus, si nu trebuie sa uitam:“Eu sunt Invierea si viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai. Si oricine traieste si crede in Mine, nu va muri niciodata.” (Ioan 11, 25-26 ) “Teme-te de Domnul si pazeste poruncile Lui. Aceasta este datoria oricarui om. Caci Dumnezeu va aduce orice fapta la judecata, si judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rau.” (Eclesiastul 12:13-14)

Oamenii de valoare nu mai au curajul sa iasa in fata fiindca sunt intampinati cu „pietre”, in numele unei proaste intelegeri a democratiei. Scrie cineva: „Cresterea parvenitismului, a numarului de parveniti e direct proportionala cu coruptia si invers proportionala cu meritocratia”. Trist, dar adevarat!

Da! Lumea nu a deschis inca bine ochii. Vinovatia stim exact cui apartine? Poate o analiza corecta a deficientelor societatii in care traim nu ar strica, pentru a vedea ca nu mergem pe drumul bun, cel aratat noua si a incerca remedii pentru salvare, pana nu e prea tarziu!
Inchei cu versurile: O lume noua visez, un nou anotimp,/ Renasca iubirea din orice pe pamant./ Binele si forta impleteasca-se ca doua fire;/ Din cerul fara margini cada imensa fericire!/ Cel slab sa-nfrunte a ceasului tarie,/ Cel tare, cu judecata sa rupa a lantului inel/ Si viata noastra va arata altfel!/ Plugul constiintei ara  inimile-n adancime,/ Spre demnitate, intelepciune, iubire, libertate!

Vavila Popovici, Raleigh –North Carolina

LIBERTATEA ACTORULUI –UNDE INCEPE SI UNDE SE TERMINA EA?!

On By nelursIn EssaysLeave a comment

„Eu cred ca actorul trebuie sa joace asta-seara Lear
si a doua seara sa fie clown la circ. Fara incurajarea fenomenului
intelectual si cultural din tine, toate supapele de evolutie se inchid.”
TOMA CARAGIU

Libertatea actorului ar trebui sa fie una totala. Ar trebui sa inceapa si sa se termine cu el insusi, cu semiotica deslusita de public a actului sau creator. In realitate insa, aceasta stare de libertate are doar un simplu caracter de aparenta, fiindca ea se naste si isi inchide cercul stramt al existentei sale efemere o data cu primul pas facut de actor pe scandura fascinanta a scenei unui teatru… Un artist total reprezinta, dupa parerea mea, acel model ontologic complet, implinit in raport cu propriul lui Destin, un soi de „aluat protoplasmatic” (Mihai Eminescu) supus fara doar si poate intregului complex de forme ideologice ale timpului sau si care se prinde cu lejeritate ori ba de toata multimea resorturilor identitare ale unui real socio-cultural absurd sau, dimpotriva, prielnic siesi pentru a-si aseza in taina si cu modestie launtricul tumultuos in crestatura rodnica a devenirii sale intre cadrele fixe ale unui spatiu si ale unui timp, unde totul nu inseamna altceva decat „imitatia vietii” (Eric Bentley) sau arta de a instaura suprematia dramatismului unui gest concret in fata unuia integrat in domeniul vast si greu sondabil al imaginarului instabil.

Am sa-mi asez acest sumar comentariu despre limitele libertatii artistice sub auspiciile gandirii lui Eduardo De Filippo si a lui Toma Caragiu, doua spirite universale extrem de generoase si de novatoare in indemanarea de a desena corect si responsabil coordonatele fundamentale ale intreg sirului de roluri abordate, partituri scenice care au delimitat cu finete si cu profunzime limita de contur a conceptului de teatru plecand de la insesi nelimitele lucrate ale propriei lor masuri interioare si ajungand, in final, sa ofere cu pertinenta si verosimilitate cateva definitii general valabile pentru Arta comediei poetice, am putea-o denumi noi in aceste cazuri alese fara sa gresim deloc. „Teatrul adevarat, dupa parerea mea, este acela pe care il scrie actorul singur si pe care tot el il interpreteaza. Asa cum fac Carmelo Bene, Dario Fo si Franco Parenti.”, spunea Eduardo De Filippo. Ca o linie melodica de sine statatoare, dar cu o eufonie individuala, aparte, bine alcatuita in sinea sa, discursul din 7 februarie 1977 a lui Toma Caragiu ne pozitioneaza brusc insa intr-o lume bine determinata a judecatilor empirice, care aduc in filozofia teatrului ceva deosebit de nou, si anume, invitatia la creatie proprie prin cunoastere de sine si cunoastere in general. Iata ce rosteste in acest sens Caragiu, o veritabila apoftegma, am putea-o defini, a ceea ce inseamna contributia decisiva a unui actor in circuitul intrinsec al constructiei sale permanente de personaje-emblema: „Eu cred ca actorul trebuie sa joace asta-seara Lear si a doua seara sa fie clown la circ. Fara incurajarea fenomenului intelectual si cultural din tine, toate supapele de evolutie se inchid.”

Daca ar fi sa ne raportam la terminologia folosita de catre sociologul canadian Erving Goffman in vederea structurarii „interactiunilor sociale” (Nicolae Perpelea) nu altminteri ci in tiparele modelului sau dramaturgic atat de cunoscut, putem vorbi, la randul nostru, pe fundamentul solid al principiului similaritatii, de o asa-zisa „ordine interactionala” cu tripla dimensionare, de aceasta data, dar considerata ca o rezultanta imanenta a intalnirii actorului cu el insusi in cadrul polilateral al constructiei deloc facile a unui rol anume, a actorului cu personajul operei jucate la un anumit moment dat si, nu in ultimul rand, cu publicul sau. O relatia ternara, asadar, actor-actor, actor-personaj, respectiv, actor-spectator, care poate constitui fara doar si poate punctul de plecare in circumscrierea greoaie a limitei de contur sus-amintite, ?, a spatiului libertatii personale a actorului insusi, limita care tinde in unele cazuri izolate, iata, catre un evident +?, iar in celelalte catre un apasator si non-progresist zero factorial (0!) gandit ca o granita destul de perversa intre a fi tu insuti in mod deplin in compunerea scenica a personajului ales sau a nu fi deloc. Sensibilitatea determinarii acestui loc geometric al intrepatrunderii dintre afectivitatea si rationalul interpretului in sine reprezinta, dupa cum se poate atent observa, o sarcina care te rascoleste la maximum pe tine ca spectator sau critic de teatru, te obliga la un discernamant superior si la o categorisire corecta, obiectiva a produsului artistic plasmuit, caci, daca nu am proceda asa, atunci, cu siguranta, ca oglinda campului creativ al actorului s-ar sparge in mii de bucati irecuperabile vreodata si nu am mai fi in stare sa distingem din multimea aceea de cioburi haotic distribuite spatial realul construit cu migala si geniu de iluzia ieftina a contrafacerii sale lipsite de insemnatate. Si poate ca in aceasta rezida tocmai distinctia neta dintre actorul total si liber in arta exprimarii sale personale si actorul-marioneta, subjugat, practic, completamente de bagheta regizorala sufocanta si privativa de libertate actionala, de multe ori, pentru interpretul unui rol anume.

Ceea ce denumeste Eduardo De Filippo la un moment dat drept „teatru adevarat” scris de actorul insusi reprezinta nimic altceva decat expresia elocventa a gradului de libertate maximala in creatie pe care il poate avea orice interpret al unei partituri oarecare. Si tot el reusea sa vada in mai tinerii Franco Parenti, Carmelo Bene ori Dario Fo exponentii perfecti ai sintagmei consacrate „om de teatru complet”, exemplificand fara dubii ori nesiguranta launtrica prototipurile de urmat in alegerea caii de libertate a exprimarii de sine a actorului. De Filippo nu iubea, se vede, limitele personale de creatie in teatru. A fi o simpla paiata manevrabila regizoral nu il interesa defel. Acest fapt era, practic, un non-sens in propria lui viziunea despre ceea ce trebuia sa implice artisticitatea ca forma de redare a vietii cotidiene cu toate avatarurile ei succesive si multiple. Si asta pentru ca autorul piesei „Il figlio di Pulcinella” dorea sa ajunga sa desferece cu orice pret „incuietorile” strasnice de la portile realului trait, iar acest fapt s-a identificat in totalitate cu credoul profesiei sale actoricesti o viata. Interactiunea sa cu spectatorul, cu publicul receptor de mesaj teatral nu era deloc una pur simbolica, cu accente de ermetism declarat al limbajului scenic, ci o veritabila teza despre comunicare ori despre incomunicabilitate, aspecte care domina din plin cuprinsul vietii curente si traseaza cu obiectivitate liniile de forta ale tabloului existential viu cu intreg arsenalul lui simbolistic cu tot. La De Filippo intalnim, asadar, o evidenta „intalnire focalizata” actor-spectator, actor-public, unde contactul „fata-in-fata” (Nicolae Perpelea) se realizeaza continuu, artistul comunicandu-i spectatorului adevaratul chip al realitatii traite de el insusi. Este, daca vreti, un fel de proces de ingenunchiere, de perpetua si voita demitizare a propriei semiotici individuale conjunctural construite de catre italianul Eduardo De Filippo, plecand de la ideea fundamentala cum ca baza modelului sau dramaturgic o constituie nimeni altul decat perimetrul experimental al vietii obisnuite de zi cu zi. „Viata… viata, vezi, ofera totul… Dar multi artisti nu vor sa ingrijeasca pamantul. Si, cateodata, nici viata.”, rosteste sententios De Filippo. Avem de-a face, iata, cu o ecuatie estetica in care actorul vine cu propria sa viziune teatrala in creuzetul marelui teatru al lumii, completand golurile de perceptie a publicului spectator despre „realitatea foarte reala” (Immanuel Kant) din jurul sau cu panza de intelesuri concrete izvorate din interpretarea sa artistica elaborata indelung.

Asezat intre lumina unei panze diafane a olandezului Johannes Vermeer si un portret seducator al pictorului german renascentist Lucas Cranach, chipul libertatii de expresie a lui Toma Caragiu sta in acuarela dezvrajita a unei perfectiuni de mult parasite, uitate, putem zice, a constructiei scenice in sine. E vorba despre o libertate duala in cazul actorului roman: libertatea de actiune a actorului insusi interactionata perfect cu libertatea sa creatoare. „O compozitie, spune Caragiu stabilind un raport analogic cu pictura, trebuie facuta tinand seama de toate lucrurile pe care le stim: de social, de politic, de psihologic, de istorie, de estetic. Dar din punctul de vedere a constructiei tehnico-artistice, compozitia, aceasta, stabilita perfect, trebuie eliberata din cand in cand de toate rigorile initiale.” Si continua el: „In favoarea transmiterii ideii; adica lumea, cei care stau in sala nu trebuie sa ramana obsedati de perfectiunea constructiei ci, dimpotriva…” La Caragiu, spre deosebire de Eduardo De Filippo, libertatea actorului se afla intr-o stransa relatie de proportionalitate directa cu indiciul regizoral. Nu intalnim aici acel chip al libertatii in stare pura, nealterata a interpretului, asa precum salasluieste el in conceptia autorului „Filumenei Marturano”. Avem de-a face, mai degraba, cu o forma de libertate personala cu limite impuse de catre regizorul unui spectacol de teatru, dar o libertate care se zbate cu forta in launtrul actorului tocmai pentru a se putea impune plenar in cadrul fix prestabilit de conducatorul de scena respectiv. Putem vorbi, astfel, despre un autonomism maximal al interpretului Toma Caragiu exprimat decisiv prin insasi fentarea cu inteligenta si cavalerism afisat a tuturor restrictiilor dictate de catre celalalt subiect cu care interactioneaza simbolic de data aceasta (vorbind la un moment dat despre acea „minutie care la altii oboseste”, iar la altii „capata o stralucire fabuloasa si fantastica”) – regizorul -, o reliefare exacta a pattern-ului goffmanian, de care se foloseste tocmai pentru a ajunge, dupa spusele sale, „In adancul realului, acolo unde dai de filon, acolo de unde izvoraste apa.” O sondare profunda a adancului individual cu forta pe care ti-o da „gnostica elementara”, dar solida a propriei tale personalitati.

Libertatea actorului la Toma Caragiu nu este o functie de har. „Harul, spune acesta, nu apare ca un factor de esenta « X », ci apare tot ca rezultat al unui studiu extrem de profund asupra caracterului pe care-l ai de jucat, asupra dimensiunii umane pe care o reprezinti.” Harul este doar un mijloc pentru «performari ale rolului»” (Erving Goffman), o cale prin intermediul careia se ajunge la esenta unui anumit personaj, iar conceptul de libertate a unui actor se defineste aici prin insasi puterea personala a acestuia de a construi o partitura data, descriindu-i acesteia in termeni precisi toate coordonatele sale reale, care, asezate una langa alta, constituie, de fapt, modelul ontologic complex gandit de autorul piesei de teatru respective. Iata ca putem vorbi in acest caz despre un tipar distinct de dez-limitare a eului creatorului de teatru obligat sa functioneze intr-un sistem macroscopic inchis, dar peste care e nevoit sa suprapuna cu o si mai mare meticulozitate dimensiunea obiectiva a personajului ales. Iata marturisirea lui Caragiu in acest sens: „Fara realism, fara cultura, fara gnostica elementara a teatrului realist, un actor e o casa fara temelie, poate fi rasturnat oricand de orice vanticel.” Cu alte cuvinte, conceptul de arta teatrala in sine sau de „teatru adevarat”, daca e sa-l citam aici pe Eduardo De Filippo, trebuie sustinut de constructul vast al unei culturi personale asezate, fundamentale a actorului-creator. Numai asa se poate castiga dreptul la libertatea de a construi din neant si indoiala esenta potrivita a unui rol oarecare. Pentru ca: „Actorului i se cere, spunea Caragiu la 20 ianuarie 1977, in primul rand o cunoastere a fenomenelor de natura intelectuala, ideologica, sociologica, morala, ca si tuturor celorlalti.”, iar latura aceasta comprehensiva asupra realului jucat, nu mistificat, ii permite interpretului accesul la spatiul vast al unicitatii. Al unicitatii spectacolului de teatru cu fiecare reprezentatie periodica a sa.

Avem in fata, dupa cum se poate vedea, doua directii total distincte de cuantificare a conceptului denumit de noi limita a libertatii creatorului de personaje – actorul. Perspectiva din care poate fi abordata aceasta tema ampla este una deosebit de generoasa. Practic, ne situam pe un teritoriu criticist fascinant prin insasi gradele de miscare personala si culturala pe care acesta ti le ofera constant si unde „imaginatia sociologica” (Nicolae Perpelea) joaca un rol principal. Cu alte cuvinte, a te stradui sa afli raspunsuri la aceasta provocare continua e aproape totuna cu a calcula integrala unei cantita?i diferen?iale cautand sa gasesti in mod concret primitiva F a functiei f, ceea ce reprezinta mereu o etapa destul de anevoioasa, dupa cum bine se stie, in teoria analizei matematice. Stabilirea limitelor acestei libertati cuantificabile reprezinta pentru noi, de fapt, intervalul pe care poate merge modelul dramaturgic goffmanian aplicabil de aceasta data noosferei interactionale ternare actor-actor – actor-personaj – actor-public. Sigur ca o evaluare corecta a intinderii spatiale a intervalului mentionat presupune inevitabil si luarea in calcul a multitudinii factorilor de mediu ce predetermina evolutia constructiei acestui concept de libertate creativa exprimata sau nu plenar in actul artistic final. Exista o influenta ineluctabila, desigur, a acestui complex de elemente decisive asupra procesului analizat sintetic aici, iar radiografierea acestora pana la nivel de detaliu minuscul nu ar face decat sa ne reprezinte noua cu o si mai mare precizie tabloul de „definire a situatiei” conturate in cuprinsul acestei interpretari personale si succinte.

Si la Eduardo De Filippo si la Toma Caragiu libertatea actorului incepe si se termina in cadrul unui sine individual bine structurat, de natura acumulativa, unde interactiunea eului propriu cu eul personajului ridica probleme nu neaparat tehnice, cat, mai degraba, cognitive, fiindca o stapanire corecta a resorturilor vii ale partiturii scenice analizate dicteaza fata reala a acestuia, pe care actorul e constient ca trebuie sa o expuna cu persuasiune masei diversificate a spectatorilor prezenti. „Cuvantul este captiv si se adreseaza unor audiente care sunt ele insele captive.”, scriu Maurice Mouillaud si Jean-François Tétu. Poate tocmai de aceea actorul are datoria sacra de a scoate afara din el insusi cuvantul care defineste un rol anume, de a-i anula aceasta mistica individuala incitanta – care nu-i da voie sa fie, sa iasa la iveala cu usurinta –  si de a-l aseza intr-un spectru semnificativ de lumini fara umbre, intocmai asa cum e el, iara nu altcumva, fiindca, spunea Caragiu la inceputul anului 1977, „Profunzimea, arderea sunt conditii ale acestei profesii.” ce identifica eul-personaj cu eul-actor intotdeauna, conferindu-le in permanenta amandurora originalitate si o expresie singulara evidenta. Putem discuta aici, iata, despre o miscare liniara extralucida a actorului de teatru in misia sa vocationala de a reconstitui densitatea de profunzime a creatiei dramaturgice in sine, miscare pe care o putem considera drept punctul „?” , punctul-geneza a matricei constructive a actului scenic final.

Nu intamplator i-am alaturat in acest scurt periplu sociologic si teatral pe Eduardo De Filippo si pe Toma Caragiu. Multimea formata din aceste doua euri artistice desavarsite sub raport interpretativ isi omogenizeaza continutul intr-un singur nume: De Pretore Vincenzo – cel mai iubit rol jucat in toata cariera sa de catre Caragiu apartinator uneia dintre cele mai cunoscute piese de teatru cu acelasi nume scrise de autorul italian. O fascinanta calatorie a unui spirit catre celalalt prin universul lor comun – teatrul, acolo unde si unul si celalalt si-au inceput si si-au incheiat libertatea de a fi descoperindu-i acesteia continutul si fascinatia. Pentru ca exista, intr-adevar, o fascinatie a libertatii de a fi tu insuti in teatru si de a avea culoar liber in a-ti desavarsi intru totul opera individuala a reconstructiei personajelor jucate in timp. Si poate ca ecuatia noastra ar trebui sa includa in retorta sa imanenta si faptul ca intalnirea fata in fata dintre cele doua culturi, cea italiana si cea romana, dupa descifrarea precisa a semioticii constructului artistic al dramaturgului Eduardo De Filippo de catre actorul Toma Caragiu, a fost si ca o forma de anulare ex abrupto a tuturor diferentierilor semnificative a acestora, fiindca, si la un artist si la celalalt, personajul are un singur drum: isi „urmeaza calea care i-a fost pregatita in opera“ (Paul Klee). Iar acest lucru s-a intamplat doar pentru ca cele doua personalitati intersectabile pe taramul marii Creatii teatrale au stiut sa gaseasca sensul real din interiorul Cuvantului, sa-l extraga cu sensibilitate si cu migala de acolo si sa-l ajute sa devina el insusi, constiente fiind  ca „Fara incurajarea fenomenului intelectual si cultural din tine, toate supapele de evolutie se inchid.” (Toma Caragiu). Universul alegoric creat de actor se transforma, astfel, intr-un spatiu concret si sigur lipsit de neclaritati si de incertitudini, unde principiul lui Roland Barthes – „L’homme aime les signes et il les aime clairs“ – este exemplificat cum nu se poate mai sugestiv in cazul acestor oameni de teatru totali – Eduardo de Filippo si Toma Caragiu. Acta est fabula!

Magdalena ALBU
6 decembrie 2010

Euromentalitatea

On By nelursIn EssaysLeave a comment

Citind lucrarea semnata de Beniamino Faoro si Ion Marginean, de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, intitulata „Euromentality” , reusim sa intelegem mai bine rolul pe care il are si il poate juca mentalitatea oamenilor in constructia unuia dintre cele mai ambitioase momente si proiecte politico-diplomatice ale ultimilor 60 de ani: realizarea, la nivel european, a unui sistem politic si de cooperare economica, diplomatica, militara etc, care sa asigure, tuturor cetatenilor statelor europene, nu doar mai multa siguranta, ci si prosperitate si progres, ca rezultat nemijlocit al canalizarii eforturilor si potentialului lor creator spre scopuri si idealuri comune.
Cei doi autori supun atentiei cititorilor de azi cateva dintre problemele nu doar de mare actualitate, ci si de importanta epocala care sa faca posibila materializarea acestui obiectiv grandios. Pornind de la ideea ca mentalitatile reprezinta o mare problema: veche si noua , cu accent pe perceptia acesteia la nivelul cetatenilor Romaniei, cei doi autori urmaresc, cu argumente irefutabile, sa sublinieze ca Europa si structurile sale comunitare trebuie sa fie un sistem si nu expresia unei vointe imperiale. Pornind de la aceste sublinieri esentiale, Beniamino Faoro si Ion Marginean atrag atentia asupra faptului ca este nevoie de un nou tip de societate, bazat pe cunoastere  si ca rezultat nemijlocit al unui altfel de educatie. Din acest punct de vedere, cei doi autori subliniaza necesitatea introducerii in procesul de invatamant a disciplinei : „Stiinta cunoasterii”, la toate categoriile de subiecti, indiferent de domeniul in care acestia urmeaza a activa.. Intre alte consideratii pe care la fac in aceasta materie sunt cele cu privire la rolul jucat de diverse descoperiri tehnice si tehnologii moderne pentru realizarea educatiei omului viitorului, astfel incat, indiferent de domeniul de activitate absolvit, acesta sa stie intotdeauna ceea ce are de facut in viata. Prin aceasta ei subliniaza un concept mai putin vehiculat astazi, respectiv cel al cresterii simtului de raspundere al scolilor, dar si al personalului didactic  Nu in ultimul rand, ei atrag atentia asupra nevoii sublinierii tuturor performantelor inregistrate de absolventi si al recunoasterii meritelor avute de cei care au contribuit la pregatirea si formarea sa .
Beniamino Faoro si Ion Marginean subliniaza in capitolul 5 al lucrarii o serie de considerente legate de posibilitatea materializarii unor obiective, azi obiective imposibile in alte conditii. In opinia lor, pentru noua Europa, preocuparea principala trebuie sa fie aceea a asigurarii de conditii prielnice pentru dezvoltarea fiecarui cetatean si pentru stabilitatea fiecaruia in parte, ca o conditie sine qua non a stabilitatii sistemului. Autorii subliniaza ca, altadata, conta doar stabilitatea imperiului, cetateanului revenindu-i obligatia sa se descurce cum putea in perioada dintre 2 razboaie. Ei considera ca unul dintre scopurile majore al realizarii structurilor comunitare europene il constituie eliminarea razboaielor de pe teritoriul continentului nostru. Acest lucru va fi posibil prin crearea si ridicarea nivelului de cunoastere, ca si prin asigurarea respectului pentru toti cetatenii Europei. Spre acest obiectiv trebuie canalizate deciziile, actiunile si energia  Europei ca sistem, astfel incat sa se contribuie la materializarea acestui concept exceptional.
Capitolul 6  al lucrarii vorbeste despre America – creuzet  si isi propune sa evidentieze mutatiile petrecute in existenta locuitorilor continentului nostru, respectiv posibilitatea deplasarii libere a acestora in orice colt al continentului, cu sansa de a se stabili si munci oriunde ar dori. Autorii considera ca acest lucru este posibil ca urmare a acestei colosale cuceriri umane care promoveaza pacea si libertatea si exclud ura pe continentul nostru .
Extrem de dens si de bogat in date este capitolul 7 care puncteaza etapele importante parcurse de la Europa razboinica la Europa pacii. Acest capitol sugereaza, totodata, si un lucru extraordinar de important ce va trebui avut in vedere de factorii de decizie europeni si anume acela ca, paralel cu eforturile ce vor trebui facute pentru consolidarea structurilor din interiorul Uniunii Europene va fi necesar a se acorda o atentie sporita si raporturilor cu exteriorul, adica cu acele entitati si structuri national statale, militare, economice etc., situate in afara continentului european, dar care pot juca un rol decisiv in asigurarea climatului de destindere si pace in lumea contemporana. In opinia lui Beniamino Faoro si Ion Marginean, noua Europa trebuie sa fie un port drapel al civilizatiei. Ei subliniaza faptul ca asistam la un nou proces „pe continentul european, care are si va avea la baza tot un fel de lege ce va da garantii, sanse, libertati si drepturi si indatoriri mai firesti si mai inaltatoare ca oricand” . Cei doi autori atrag atentia asupra faptului ca aceasta lege urmeaza a se cizela pe parcurs si va fi perfectionata treptat cu scopul de a asigura o civilizatie inaintata, chiar daca vor fi de invins numeroase greutati determinate intre alte si de diverse mentalitati, inapoiate, obscure sau, dupa caz, fanatice, ramase in diversele zone ale continentului.
Cu argumente diverse, bine structurate, autorii fixeaza cateva dintre reperele care trebuie infaptuite in noua structura comunitara, in sensul ca, in afara de a fi port-drapel al civilizatiei pe continent, noua Europa trebuie sa aiba o super-agricultura, sa asigure un mediu natural sanatos, dar si sa clarifice aspecte si raporturi, pe baze noi, moderne, cu privire la diverse religii de pe continent, dar si sa asigure fericirea umana pentru toti locuitorii sai.
Lucrarea se incheie cu un capitol sintetic, intitulat „Sentiment de european”, care incearca sa defineasca conceptual modul in care este perceputa devenirea locuitorilor de pe continentul nostru. In opinia lor, „europeanul modern va fi un om disciplinat, care intelege legile si regulile si le respecta ca si conditiile de civilizatie”  .
In acelasi timp insa, ei considera ca „europeanul va fi un om iubitor de pace, iar atunci cand poate si un datator de sanse” . Nu in ultimul rand, Beniamino Faoro si Ion Marginean spera ca „cetateanul european va fi respectuos cu fiecare altul, iar la auzul imnului unei tari sau al Europei, cu emotie va vedea in acel imn adunate, toate sacrificiile si eforturile inaintasilor si speranta” .
Lucrarea „Euromentality” este, in opinia noastra, nu doar un studiu extrem de argumentat si bine structurat, ci si o pledoarie credibila la demersurile necesare pentru a asigura materializarea obiectivelor care sa faca posibila implementarea pe continentul nostru a unei structuri sistemice menite a asigura slujirea pacii si intelegerii si a conferi o egalitate de sanse si un tratament nediscriminatoriu pentru toti locuitorii Europei.
La o lectura superficiala, multe dintre conceptele cu care opereaza cei doi autori ar putea parea utopice, in primul rand datorita ineditului abordarii propuse de autori. Avem certitudinea ca aprofundarea lecturii acestei carti este extrem de benefica si pentru faptul ca ne atrage atentia asupra rolului major ce revine educatiei in noua strategie pentru atingerea obiectivului unei Europe moderne, civilizate, a pacii si a intelegerii intre popoare, o Europa a egalitatii de sanse pentru toti cei care traiesc pe acest continent.
Dovedind o profunda cunoastere a subiectului abordat, ca si o analiza aservita exclusiv unor scopuri stiintifice, lucrarea „Euromentality” a lui Beniamino Faoro  si Ion Marginean este o opera cu adevarat importanta pentru a contribui la realizarea unui nou climat al intelegerii si respectului intre toti locuitorii continentului nostru . Gratie acestei abordari, ea este totodata o lectura incitanta si placuta, oferind celor interesati unghiuri si perspective inedite si de exemplar curaj care scot in evidenta nivelul cultural deosebit al semnatarilor.
Dr. Dan BRUDASCU

Confidente

On By nelursIn EssaysLeave a comment

Miroase a zahar ars, a scortisoara si a vanilie. Un volum cu versuri de Lamartine a ramas deschis pe masa, la poezia “Le Lac”. Veioza din dormitor, uitata aprinsa, imbraca intr-o lumina difuza podeaua lustruita si peretii zugraviti in calcio vecchio. E cald si aproape intuneric. Soarele a apus si o ultima raza razleata aureste albumul de fotografii aflat pe noptiera. De pe coperta lui ovala, o femeie din epoca victoriana contempla salul de matase chihlimbarie, aruncat pe spatarul vechiului fotoliu tapisat cu catifea verde. Femeia are ochi de un gri spalacit, profil nostalgic si umeri de portelan, ce par transparenti in decolteul rochiei de culoarea aburului. Ceasul de pe masuta rotunda ticaie in cadenta si orhideele din vaza respira calm, in linistea din jur. Un telefon se aude sunand. Perdelele de organza tremura usor in bataia vantului, in timp ce stelele rasar una cate una. Noaptea creste, trimitandu-te cu gandul la arome de ciocolata calda si prajituri, la scene de dragoste din filme mute, la somn si la cearsafuri moi si albe. Este o seara obisnuita, o seara ca oricare alta.

Asta seara insa, decorul acesta se schimba. Totul este special, pentru ca este seara din ajunul Zilei Recunostintei. Iar ajunul este intotdeauna mai frumos decat sarbatoarea insasi. Ajunul incepe cu neliniste si incantare, cu daruri, cu amintiri din alte seri de ajun, cu o masa frumos impodobita, cu lumini stralucitoare si calde. Ne simtim infrigurati si usor stanjeniti in hainele noi, cumparate special pentru aceasta ocazie, ochii nostri zambesc si la fel zambesc si ochii celorlalti, miroase a parfum si a flori si toti suntem fericiti.

Seara din ajunul Zilei Recunostintei are in ea mireasma amintirilor din vacantele copilariei. Nu-i asa ca de fiecare data, vacanta incepea cu acea jumatate de zi de dupa terminarea ultimelor cursuri? Nu-i asa ca ne bucuram de ajunul ei? Ne doream sa prelungim acele momente, tocmai pentru ca fiecare zi de vacanta insemna pentru noi, o sarbatoare.

Si mai seamana ajunul cu ceva… Seamana cu acel moment special, cand de ziua de nastere, invitatii nostri ne asteapta sa ne punem o dorinta si sa suflam in lumanari. De fiecare data, traim emotia acelei clipe, pe care am vrea sa o pastram, sa o retraim de-a lungul anului. Si parca ne este teama ca s-ar putea sa ne punem o dorinta oarecare si nu pe cea care trebuie.

Iar daca ar trebui sa descriem apoi, frumusetea acelui moment cand ne-am rostit in gand si in inima, dorinta, am spune: fragi stropiti cu zahar, crema de ciocolata, o bluza alba din dantela, apusurile din San Francisco, o carte noua, pe care o doream de mult si am gasit-o din intamplare, intr-o librarie modesta de cartier, o dimineata de intai ianuarie in parcul pustiu, inghetata de migdale servita in felii de pepene galben, cateva fire de nisip descoperite in toiul iernii pe slapii purtati asta vara la plaja, un buchet de liliac cules dupa o ploaie calda de primavara, un instantaneu in care desi am facut tot posibilul sa avem o mina grava, fotograful a surprins ceva ridicol in cadru, un cos cu cirese coapte si pudice, o stradela ingusta,  strajuita de castani batrani cu umbra deasa, pahare de cristal sau pur si simplu…, AJUN.

Ajunul Zilei Recunostintei este asemenea acelui moment cand de ziua de nastere, ne punem o dorinta si apoi suflam in lumanari. De aceea, ce-ar fi sa Ii multumim lui Dumnezeu pentru tot ce a fost bun si frumos peste an, iar apoi, sa ne gandim la o dorinta pentru anul care vine? Si pe langa aceasta dorinta, sa nu uitam sa fim buni, prietenosi, altruisti, sa daruim recunostinta, sa fim recunoscatori pentru ceea ce avem. Si pentru ca am inceput aceste randuri, amintind numele lui Lamartine, le voi incheia cu spusele sale. “Recunostinta nu se prescrie niciodata, daca memoria e buna si inima dreapta.”

Corina Diamanta Lupu

ESECUL MULTICULTURALISMULUI GERMAN

On By nelursIn EssaysLeave a comment

Nicholas Buda

Intr-o Europa multinationala, multipartita si multiculturala, procesul  esuat, recunoscut, al Germaniei de a se armoniza multicultural, este o lectie din experienta careia trebuie sa invatam  pentru a nu repeta greselile trecutului. Nu cu mult timp in urma, cancelarul german Angela Merkel declara public acest lucru, cu ocazia intalnirii de la Postdam, cu liderii din aripa conservatoare tanara a Uniunii Democrate Crestine. Prestigiosul ziar Allgemeine Zeitung, in pagina de stiri din data de 16 octombrie, titra o parte din declaratia cancelarului german astfel: „Sie stellte sich hinter die Kritik von CSU-Chef Horst Seehofer an der multikulturellen Gesellschaft: Dieser Ansatz sei absolut gescheitert! Man müsse Migranten nicht nur fördern, sondern auch fordern!”. („Ea a stat stat in spatele criticii lui Horst Seehofer, seful CSU, adresata societatii multiculturale: aceasta abordare a esuat complet! Cineva trebuie nu numai sa-i incurajeze pe emigranti, dar de asemenea sa si pretinda”!). Fara indoiala ca aceasta nereusita se datoreaza, asa cum mentiona si presedintele-ministru al Bavariei, Horst Seehofer, conceptului politic german: doar o cultura dominanta germana, nu una multiculturala! Aceste declaratii facute, la cel mai inalt nivel, de catre leaderii politici germani aflati in fruntea guvernului federal, sunt pe cat de directe pe atat de socante, fiind elaborate fara menajamente, sau – as zice eu, fara delicatetea politica obisnuita – starnind o avalansa de reactii contradictorii.
Intr-un efort de disperare, care devine din ce in ce mai vizibil, Germania renunta la politica de favorizare a etniilor conlocuitoare, de pe teritoriul sau federal, aplicand in schimb conceptul dominant al culturii germane – tactica neactivata, oficial, pana acum, binestiindu-se mostenirea germana, a politicii rasiale, de dupa cel de al Doilea Raboi Mondial, care a costat milioane de vieti omenesti -. Irascibilitatea sociala a cetatenilor germani, nemultumiti de modul in care imigrantii devin din ce in ce mai numerosi si pe lista caselor de ajutor social, a ajuns la limita de sus. Cancelarul german nu a facut decat sa proclame public acest lucru, incercand o alianta ad extremis cu masele de votanti.
De unde vine aceasta sensibilitate majora a Germaniei? Este intrebarea la care a cautat sa raspunda si analistul politic George Friedman, de la revista politica „Stratfor Global Intelligence”. in viziunea acestuia, problemele care stau la baza esecului multiculturalismului german, isi au radacinile in conditiile de viata extrem de grele, pe care le-au intampinat cetatenii germani, imediat dupa terminarea razboiului. Societatea postbelica germana s-a trezit, dintr-odata, lipsita de forta de munca, cel putin din doua motive: o conjunctura sociala multipla, cauzata de moartea a unui numar extrem de mare de germani si aparitia lagarelor sovietice cu prizonieri de razboi. Al doilea motiv poate fi gasit in miracolul renasterii economice al Germaniei industriale din anii 50. Motivele explicate de analistul politic par foarte pertinente, daca luam in considerare strategia socio-economica a Germaniei, din anii 50 si urmatorii: forta de munca necesara vastului proces de reabilitare economica fiind compensata prin admiterea etnicilor germani, veniti din tarile blocul comunist al Europei de est si de sud-est. Odata cu cresterea cerintei pentru forta de munca necalificata a pietei interne, Germania si-a extins tratativele de recrutare a muncitorilor si in tari ca Italia (1955), Grecia (1960), Turcia (1961) si Iugoslavia (1968). Efectul imediat al acestei strategii s-a resimtit in cresterea substantiala a profitului economic si implicit al nivelului de trai, preconizandu-se un viitor prosper natiunii germane si un drum ascedent, spre o suprematie economica europeana. Efectul secundar, cauzat de influxul masiv de muncitori temporari, nu s-a simtit la inceput. A gravitat pe o traiectorie oscilatorie incerta, fara a crea probleme atat pe plan socio-cultural cat si politico-administrativ. S-a crezut la inceput ca acesti muncitori necalificati, vor fi prezenti doar temporar si, odata cu incetarea contractului de munca, se vor intoarce in tarile lor de origine – lucru perfect demonstrat de muncitorii spanioli, portughezi si italieni. Cu toate acestea, foarte multi muncitori din Europa de est si mai ales din Turcia, nu am mai parasit Germania, continuand sa beneficieze de statutul de „Gastarbeiter” (muncitor vizitator).
Primele semne ale unei suprasaturatii a fortei de munca s-au facut simtite odata cu scaderea economica din anul 1966, accentuandu-se in recesiunea economica de dupa socul petrolului din anul 1973. Clatinata de aceste perturbari interne, Germania s-a vazut in fata unor mase largi de muncitori necalificati, carora nu mai avea sa le ofere locuri de munca. Nemultumirile si protestele sociale ale imigrantilor s-au intensificat odata cu intrarea in vigoare a legii „Anwerbestopp” (oprirea recrutarii fortei de munca), din anul 1973. Daca la exodul muncitorilor spanioli, italieni si portughezi – atrasi de avantul miracolului economic din tarile lor -, societatea germana a asistat fara sa se implice, odata cu trezirea la realitate, in fata unui numar impresionant de etnici turci musulmani, s-au facut simtite si primele luari de pozitie. Astfel, visul de suprematie economica germana a dat nastere unor cosmaruri sociale de mari proportii, Germania neavand alta solutie decat sa se confrunte, in mod direct, cu acestea.
Mostenitori ai sangelui prusac, germanii nu au dorit si nu doresc – in marea lor majoritate –  ca imigrantii sa devina o parte din tara lor, de aceea au aplicat, tacit, o politica de izolare a acestora. Obligat insa de conjunctura istorica a anilor 80, cand numarul turcilor musulmani a atins cote alarmante, (astazi sunt estimate cca 3,5 milioane de etnici turci in Germania), guvernul federal a propus solutia instaurarii multiculturalismului sau „Multikulti”. Neagreat la inceput, multiculturalismul era de fapt un concept nou, liberal, care conferea imigrantilor un troc: pastrati cultura voastra DAR jurati loialitate statului german! Istoria a demonstrat ca solutia nu a fost viabila… doarece a murit inca de la nastere. Da, imigrantii turci si-au pastrat limba, cultura, obiceiurile si religia, dar nu s-au incadrat in portretistica sociala germana, formandu-si landurile lor, adevarate conglomerate sociale separate de restul societatii germane, un fel de teritoriu turc in teritoriul german. S-a ajuns astfel ca un numar impresionant de imigranti turci sa nu vorbeasca limba germana si – prin definitie – sa nu impartaseasca valorile culturale germane si europene.
Inteligenta conceptului de multiculturalism, gandita de guvernul de la Bonn atunci, se baza pe  faptul ca respectand diverstitatea imigrantilor, se va putea cumpara loialitatea acestora. Scenariul nu a fost urmat asa cum fusese planuit: pe de o parte, cetatenii germani nu numai ca nu au dorit, dar nici nu au stiut cum sa asimileze cultural, lingvistic si religios, iar pe de alta parte, etnicii turci au profitat de lejeritatea oferita, preferand secluziunea.
Declaratile cancelarului german devin astfel indreptatite, dar cu asumarea unui esec national, caruia ii suntem, cu totii, martori. Angela Merkel, fie ca isi asuma o responsabilitate politica enorma – fara precedent in istoria moderna a Germaniei – fie ca aplica regulile unui joc politic inteligent, devine o noua „Doamna de fier” a Europei. in continuarea declaratiei sale, cancelarul mai spunea: „ne simtim legati de imaginea crestina a umanitatii, care ne defineste. Cei care nu accepta aceasta, sunt intr-un loc gresit aici.” in situatia politica europeana actuala, este, daca nu imposibil, cel putin foarte improbabil, ca Germania sa isi reconsidere pozitia oficiala cu privire la multiculturalism, in acelasi timp cu validarea principiului de natiune germana!  Odata ce principiul natiunii exista, tot asa exista si ideea de interes national. Odata ce intresul national exista si primeaza, Germania exista, in contextul Uniunii Europene, numai prin ceea ce Goethe a numit „afinitate electiva” (in nuvela „Die Wahlverwandtschaft”, Tübingen, 1809). Ceea ce in mijlocul Razboiului Rece a fost o certitudine, devine acum o optiune. Iar daca Europa devine o optiune pentru Germania, atunci  nu numai ca Germania a reintrat in istorie, dar luand in considerare si ca este leaderul puterilor economice europene, istoria Europei incepe inca odata, din nou.

Marea Enciclopedie a Spiritualitatii Romanesti se scrie din mers ca o inchegare istorica

On By nelursIn Essays, History, Inspirational, literature, RomaniaLeave a comment

Volumul XLIV

Ajunsa la al 44-lea volum marea enciclopedie a spiritualitatii noastre”PERSONALITATI ROMANE SI FAPTELE LOR-1950-2010 „ de Constantin Toni Dartu, presedintele Filialei Iasi a Ligii Scriitorilor si directorul revistei”Moldova literara “, a devenit, pe drept cuvant, o  paleta policroma care cuprinde toate nunatele stradaniilor intelectualitatii noastre puse in slujba creatiei umane.Munca depusa cu acribie de autor in descoperirea personalitatilor, dar mai ales cea de cercetare pentru a descoperii si consemna date , evenimente, lucrari inedite, imagini, din viata celui care printr-un efort de-o viata lasa in urma sa o creatie utila societatii romanesti si nu numai.Toata aceasta stradanie a lui Constantin Toni Dartu se inscrie in filozofia ce se desprinde din glosa lui Protagoras din Abdera, care spunea: Omul e masura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, cat si a celor ce nu sunt, intrucat nu sunt. Aceasta este mizul mesajului dat de autor prin marea enciclopedie la care lucreaza de un deceniu si mai bine.
Despre volumele acestea am scris de fiecare data cand au aparut, ajungand la concluzia la ceea ce spunea Nicolae Iorga: Cultura poporului fara carti pentru dansul nu se poate. Si fara cultura poporului, orice alcatuire economica, orice forma politica n-au nici o valoare. Opera infaptuita de Constantin Toni Dartu, prin muca, stradanie, transpiratie intelectuala si generozitate este mai presus decat, facand aluzie la ce zicea Iorga,de orice alcatuire economica sau forma politica, daca acestea nu sunt puse in slujba culturii.
Aceasta lucrare de proprtii nu este un dictionar,fiindca acesta, conform DEX, este o lucrare lexicografica cuprinzand cuvintele unei limbi, ale unui domeniu de activitate, aranjate intr-o anumita ordine, de obicei alfabetica. Lucrare masiva de care este vorba este o enciclopedie, citez tot din DEX, care spune ca acest cuvant este format din grecescul enkyklia care ineamna “ansamblul stiintelor “ si paideia care inseamna “ educatie invatatura “. Este o lucrare care trateaza sistematic termini din toate domeniile de activitate, fie pe probleme, fie pe domenii. Nu acest lucru face lucrarea domnului Dartu?
Studiind fisele a celor peste o mie de personalitati din toate domeniile creative si de activitate, incluse in aceasta enciclopedie am ajuns la concluzia ca in societatea romaneasca din ultimii 60 de ani se castiga bani numai cu ajutorul banilor. Prin munca si creatie se castiga doar painea cea de toate zilele, cu toate ca omul de cultura creator daruieste societatii in care traieste o valoare inestimabila de care se foloseste.In acest sens, marele nostru istoric Iorga spunea”Totdeauna si in lume, intai se aud cantarile si apoi rasare soarele “.Adica intai este “cantecul creatiei “ si apoi vine lumina intelepciunii si a cunoasterii.
In volumul XLIV, dupa ce se face un remember al volumelor anterioare, unde sunt incluse aprecieri semnate de mari personalitati, inclusiv imagini de la diferite lansari organizate in marile orase culturale din tara, redescoperim personalitati despre care stiam, despre unii s-au scris volume intregi, cum ar fi poetul Grigore Vieru. Insa descoperim pe romanciera Dora Alina Romanescu nascuta in judetul Bistrita-Nasaud, sportivul militar Traian Moldoveanu inzestrat cu darul povestitorului si iubitor de calatorii, pe Pamfil Biltiu, din Baia Mare, etnolog, publicist si animator cultural, cunoscutul cantaret de muzica populara Benone Sinulescu, scenograful Elena Fortu, sculptor si artist plastic, iubitoare de cunoastere prin calatorie, si artistul plastic Sorin Spiridon Gatu din Gherla, artist plastic a carei opera este patrunsa de spiritul  Sfintelor Scripturi. Este unul din cei mai insemnati artisti plastici bisericesti, maestro in arta mozaicului. Este membru fondator al Uniunii Artistilor plastici Bisericesti a Patriarhiei Ortodoxe Romane, colaborator principal al al acestui dictionar enciclopedic. Alaturi de sotia sa Livia, artist plastic au pictat zeci de biserici.Si acest volum se incheie, ca toate celelalte, cu numele personalitatilor cuprinse in volumele anterioare.
Parafrazandul pe Grigore Vieru, cu care incepe prezentul volum, pot sa spun ca atunci cand m-am vazut in paginile acestei enciclopedii, m-am simtit ca femeia care naste: am strigat in sinea mea de bucurie si durere. Fiindca fiecare enciclopedie inseamna o recunoastere pentru cel inclus si declanseaza un catharsis, o purificare. Purifica lucrurile, faptele, creatiile, dar si sufletul celui care este inclus si al celui care citeste aceste volume.Purifica faptele, metamorfozand trasaturile realitatii in forme pure si armonioase. Iar prin citirea acestor fise, se purifica si sufletul nostru, tulburat si plin de incertitudini.
Citind masiva lucrare a lui Constantin Toni Dartu pot spune, cum zicea odata filozoful grec Constantin Tsatsos, ca exista lecturi pentru a fugii de lume( aici nu este cazul ), si lecturi pentru a te mentine in mijlocul lumii prin reprezentantii de varf ai neamului nostru, cum este enciclopedia  PERSONALITATI ROMANE SI FAPTELE LOR-1950-2000 de Constantin Toni Dartu.

Al.Florin Tene

Cum sa compensezi deficientele

On By nelursIn Essays, Life and Health, Opinions, YouthLeave a comment

By Psychologist Mstrd. Ilie Marinescu

Am observat cat de dificil este sa examinezi in profunzime oamenii rai, din cauza naturii lor care-i face sa evite lumina. Probabil ca avem mai multe de invatat din esecuri decat din succese. Prin structura sa naturala, omul este o fiinta inferioara. Aceasta inferioritate – pe care si-o constientizeaza ca pe un sentiment de neimplinire si de insecuritate – actioneaza permanent ca un stimulent in directia descoperirii unei cai de adaptare la viata, pentru a-si crea situatii in care sa fie echilibrate dezavantajele pozitiei sale in raport cu ceilalti. Aici este vorba de organul psihic care are capacitatea de a realiza o compensare si, prin aceasta, adaptarea la situatii noi. De exemplu, saracia este compensata prin inteligenta, o imbracaminte proasta – prin curatenie, uratenia – prin virtute etc. Asadar, compensarea inglobeaza manifestari prin care tu, de cele mai multe ori, maschezi sau inlocuiesti unele caracteristici deficitare cu calitati obtinute prin activarea altor resurse de actiune.
Defecte sau calitati
Cati dintre voi nu va considerati inferiori, in anumite privinte, si nu incercati sa biruiti acest sentiment de inferioritate prin depunerea de eforturi suplimentare, adeseori indarjite, in scopul compensarii sau supracompensarii insuficientelor fizice sau psihice de care suferiti. Insa, oricat de multe calitati ar avea cineva, ele se pierd, de cele mai multe ori, in mijlocul oamenilor lipsiti de calitati. Cate persoane nu abuzeaza de avantajele cu care le-a inzestrat natura si succesele lor le devin potrivnice pentru ca le transforma cu buna stiinta in dezavantaje. Cel mai bun exemplu – subiect pe care fiecare dintre voi il discutati la o mica „barfa” – este acela al unei femei frumoase care, in loc sa-si intemeieze o familie sau sa aiba o relatie stabila, face prostitutie. Sau exemplul unui barbat puternic care, in loc sa munceasca, se ocupa de talharie. Si exemple sunt destule. Este neplacut cand natura iti da insusiri deosebite si alese, iar tu le strici cu buna stiinta sau din ignoranta, iar apoi dai vina pe soarta.
Refugiul in imaginatie
Este modul cel mai frecvent in care compensarea deficientelor si insatisfactiilor tale isi gaseste o rezolvare de moment: in planul imaginatiei si reveriei. De cate ori o serie de dificultati nu te-au incercat pe plan psihic si le-ai compensat prin vise, afabulatii mediocre sau rafinate, prin excitatiile produse de alcool, tutun, cafea, droguri etc., incercand sa gasesti o satisfactie de substituire in raport cu unele inferioritati fizice, intelectuale, sociale, sau cu unele frustrari traite acut in speranta mentinerii prestigiului personal, a cresterii autostimei si acoperirii defectelor. Oricare ar fi deosebirea ce apare intre o deficienta sau alta, intre o insatisfactie sau alta, exista totusi o anumita compensatie de bine si rau, care le va face egale si care cere o compensare permanenta.
Modalitati de compensare
Insuficientele sau deficientele care pentru tine pot fi surse de neplacere, pot fi compensate prin doua tipuri de contracarare. Un prim mod este acela prin care deficientele sunt compensate prin mijloace luate din alte zone. De exemplu un nevazator suplineste insuficienta vederii prin dezvoltarea exceptionala a chinesteziei, a simturilor auditiv, olfactiv, tactil, vibrator si care ii permit o relativa orientare in mediu. O alternativa de compensare este cea de aparare si consta in elaborarea unor strategii prin care se pot evita sau reduce starile conflictuale: frustratii, anxietati, stres. Daca vei urmari mentinerea prestigiului personal, cresterea autostimei, vei recurge la mecanisme de aparare compensatorii. De exemplu persoanele mici de statura devin, prin compensare, agresive si tiranice. In plan patologic, persoana slab inzestrata sub anumite aspecte si cu realizari insignifiante se considera, fie savant, fie vedeta in muzica sau sport, adulata. De aceea, te temi de incriminari cu aceeasi intensitate cu care esti insetat de a fi aprobat in ceea ce faci.
Aparentele in lupta cu deficientele
Aparentele sunt, fara indoiala, inselatoare, dar ele sunt vizibile… si adesea dureroase. De cele mai multe ori incerci sa demonstrezi celor din jurul tau ca totul iti merge din plin, ca esti fericit mai mult decat ar crede ei, ca ai o sanatate de fier, ca statutul tau social este diferit de al vecinului, ca ai o familie de invidiat si multe altele de acest gen. In sinea ta stii foarte bine cum stau lucrurile, insa incerci pe orice cale sa demonstrezi contrariul. Nimic rau, in acest mod de abordare a propriei vieti, numai ca tot tu esti cel care, ajuns acasa, ori te feliciti pentru rolul jucat in societate, pentru modul cum ai reusit sa folosesti masca, ori ai o unda de regret ca nu poti fi, in realitate, ceea ce vrei sa pari. Astfel de framantari ti se vor intipari in memorie si de cele mai multe ori iti vor crea o stare de nefericire.
Rasplata deficientelor: statut si diplome
Incercarea ta de a strange diploma dupa diploma in speranta ca vei fi mai fericit/a, nu iti va folosi la nimic. Cat despre apartenenta la o clasa sociala, ea influenteaza fericirea in acelasi fel ca banii: o data iesita din mizerie, ascensiunea pe scara sociala nu aduce cu ea mai multa fericire, dar nici nu rapeste mai multa. Fericiti cei saraci cu duhul? Inteligenta nu are nici ea efecte notabile asupra starii de bine si a fericirii. Studiile recente asupra inteligentei emotionale au demonstrat deja acest lucru: cineva poate fi inteligent si foarte nefercit. Alexis Carrel, laureat al premiului Nobel care nu a dat dovada de inteligenta in toate domeniile si in toate etapele vietii sale, a recunoscut faptul ca inteligenta este aproape inutila celui care n-o are decat pe ea.
O alta aparenta: tineretea.
Nimic nu imbatraneste mai repede ca fericirea. Dar daca este exact invers? De altfel, poti sa observi ca daca inversezi cele doua cuvinte, aceasta afirmatie ramane valabila. Poate crezi ca aceasta capacitate in realitate – de a fi fericit – se pierde odata cu inaintarea in varsta. Este doar o iluzie, pentru ca, de fapt, aceasta stare este asociata cu starea de liniste si calm a celor mai in varsta. De fapt, fericirea poate sa sporeasca cu varsta care poate influenta tipul de fericire pe care ai tendinta sa il cauti si sa-l apreciezi – fericirea calma fiind preferata fericirii zgomotoase. De cele mai multe ori, varsta nu are o influenta directa asupra posibilitatii de a fi fericit. Multi oameni, de departe, par ceva, iar de aproape, nimic. Oamenii nu trebuie judecati dupa aparente.
Frumusetea si sanatatea, obsesia deficientelor
Fericirea, succesul si starea de bine sunt legate cel mai mult de sanatatea perceputa decat de sanatatea fizica, in sens strict. Ipohondrii, convinsi ca sufera de boli pe cat de fatale, pe atat de greu de depistat, sunt, astfel, profund nefericiti, desi, obiectiv vorbind, sanatatea lor este buna. Cate prietene nu cunosti, pe care le stii suferind de o boala cronica teribila si care reusesc, cu toate acestea, sa se bucure de viata. Unii dintre voi chiar se dovedesc capabili sa perceapa un handicap legat de o boala ca pe o problema care trebuie infruntata, iar apoi ignorata, si nu ca pe o nedreptate sau ca pe o drama care v-a lovit si asupra careia trebuie sa va canalizati intreaga energie. In acelasi context, al aparentelor, se afla si frumusetea care nu este (pentru femei) decat promisiunea fericirii, iar viata te-a invatat ca multe promisiuni nu sunt respectate. Frumusetea, chiar daca ii este de ajutor fericirii, nu-i este niciodata garantie. Ca femeie, ai tendinta sa crezi ca o prietena cu aspect placut este mai simpatica, mai inteligenta, mai competenta decat tine. Oare din acest motiv este mai fericita decat tine?

PICTURA IN ACUARELA

On By nelursIn Art, Essays, InspirationalLeave a comment

OPERA  FRAGILA  SI  IMPRESIONABILA

Este, intr-adevar, acuarela una dintre cele mai rafinate tehnici de pictura, asa cum sustin unii? Sau cea mai dificila, asa cum spun altii? Afirmatiile nu sunt departe de adevar pentru ca, spre deosebire de o pictura in ulei, la care poti corecta orice nemultumire cu o tusa de culoare (chiar si dupa trecerea mai multor saptamini), in cazul acuarelei acest lucru nu e posibil. Aici, fiecare tusa necesita precizie adusa la rang de virtuozitate.

Acuarela este o pictura pe hirtie sau carton executata in culori de apa. Culorile utilizate sunt transparente si se compun din pigmenti aglutinati cu guma arabica si glicerina sau …miere. Se pare ca metoda a fost inventata in China inainte de era noastra, introdusa cu multe secole mai tirziu de mauri in Spania, de unde a ajuns in Italia, Franta si Anglia…In Europa, acuarela a fost precedata de fresca, pictura murala care utilizeaza, de asemenea, pigmenti in mediu apos. Pictori renumiti, precum Rafaelo Santi, Albrecht Durer, van Dick , Thomas Gainsborough, John Constable, dar mai ales William Turner au excelat (si) in acuarela.

Tehnica acuarelei implica superpozitia unor tuse fine si se bazeaza pe albul hirtiei pentru a obtine efectele. Iar acestea pot fi diferite in functie de tematica, de conceptie, de proportie, perspectiva, incadrare. Pictorul acuarelist trebuie sa lucreze cu spontaneitate si promptitudine, respectind distributia luminii si propriul mod de expresie. Efectul de prospetime, lumina blinda, atmosfera aerata caracterizeaza, de regula, aceste lucrari. Dar, din pacate, acuarela (opera fragila si impresionabila nu numai la influenta luminii, ci si la cea a aerului) paleste in timp, si se degradeaza mai ales daca e expusa la soare.In ciuda acestui fapt, pictorii indragostiti de acuarela, ramin adesea tributari genului.Unii dintre ei, chiar si in tablourile lucrate in ulei, dau impresia unor acuarele…

Acuarela se dovedeste, in compensatie, o specie generoasa. Ea permite abordarea unei tematici foarte largi: peisaj, portret, natura static, flori, compozitii tematice, nuduri. Presupune insa, asa cum am mentionat, o sensibilitate acuta, un acord deplin cu atmosfera specifica, o gama cooristica clara, chiar delicatete, o nota de originalitate.
Pictori romani precum Stefan Luchian, Stefan Popescu, Max Arnold, Henri  Catargi si israelieni ca Reuven Rubin, Marcel Iancu, Naftali Bezem sauYardena Sharabi au folosit tehnica acuarelei cu binemeritat succes.
                                                                              Dr. DOREL SCHOR

POLITICA, CULTURA SI NEOBRAZAREA

On By nelursIn Essays, Media, OpinionsLeave a comment

“Da, frate, sunt nevrednic, sunt vinovat in toate ; 

Un biet batut de patimi si de pacate plin”.
Moliere

Despre neobrazare as vrea sa scriu astazi, fiindca mi se pare ca a atins cote inalte.  Prezenta in toate mediile, cel politic, cel cultural, in spatiul strazii, ma rog, unde te invarti in aceasta societate dai de oameni obraznici, plini de ura, sentiment care musteste in sufletul lor, gata oricand sa rabufneasca sub forma unei spume  pentru a murdari suprafetele din jur. Ori ceea ce musteste in sufletele acestor oameni nu beneficiaza de nici o calitate umana necesara. Ori fac „spume” la gura cand vorbesc, dovedind o mare doza de neseriozitate, de multe ori de incultura, ori isi reveleaza orgoliul in cel mai dibaci mod. Vreau sa spun ca printr-o atitudine de neobrazare, de vulgaritate, multi isi apara prostia, necunoasterea, ravnesc sau isi apara puterea, dar nu si tara. Devin dintr-o data demagogi si vorba lui Nicolae Balcescu, niciodata un demagog nu poate fi un adevarat om de stat, dar nici un adevarat om de cultura, nici un adevarat functionar public care sa deserveasca oamenii constiincios si corect, nici, nici… Cand vorbesc, politicienii de exemplu, uita ca reprezinta o particica din acest popor  si vorbesc de cele mai multe ori in numele lor propriu, aparandu-si interesele. Uita ca sunt alesi unii pentru a avea grija oamenilor din jur si a fi preocupati de viata lor, de destinul tarii.
   Aristotel spunea ca omul prin natura sa este un animal politic, iar Jean Jacque Rousseau spunea ca viata fiecarui om este politica. Bun, deci politica sta la baza vietii noastre! Dar atunci cand ea se amesteca cu cultura, la loc nepotrivit si timp nepotrivit, totul devine dizgratios. Cred, totusi, ce nu au invatat in scoli oamenii si ar fi trebuit sa invete, este ce si cum sa vorbeasca in fata unui public. Un politician, sau un om de cultura, din moment ce se afla in fata unui public, reprezinta o particica din poporul sau si trebuie sa aiba mandria sa (a nu se confunda cu vanitatea!), curajul sau, dar si demnitatea sa. Se dovedeste insa ca neobrazarea, vorba proverbului romanesc, este boala fara leac si poate ca este raspandita in numele democratiei prost inteleasa, in orice parte a globului. Democratia cu libertatea ei o fi ea un mod de regim politic, dar este un mod de viata pe care ni l-am dorit si pe care l-am dobandit. Nu am dobandit usor! si acum ne batem joc de ea? Einstein spunea ca „Bunul simt este o colectie de prejudecati dobandite pana la varsta de 18 ani”. Nu cumva ele ne lipsesc?
   Lipsa bunului simt loveste in intentiile bune ale libertatii din sistemul democratic. O fi rezultatul conceptiei de viata formata de copiii crescuti in fata blocurilor cu cheile legate cu un snur de gat, la un loc cu cei coborati din vilele conducatorilor politici, pentru a cunoaste viata, si vocabularul strazii, a invata sa dea din coate?
   Pana aici, inca toate bune si-ntelese sau oarecum intelese, la modul general. Dar, ma intreb cum a fost posibil ca intr-un local public reprezentativ pentru cultura romana, sa fie judecata pleiada oamenilor de cultura a acestei tari? A fost poate confundat cu un tribunal? Fara sa cunosc persoanele respective, dar citindu-le cartile, pot afirma alaturi de multi alti cititori ca am avut si avem cativa oameni de valoare ai culturii noastre, cativa de viata carora si de cartile carora ar trebui sa ne bucuram, sa fim fericiti ca-i avem, fiindca astfel de oameni cu dragoste de cultura, cu daruire, se nasc rar si se formeaza greu. Era locul si momentul sa-i dojenim? si cum s-a putut, ma intreb in continuare, la incercarea unuia dintre ei (poate si cel mai valoros!) de a se realiza un dialog civilizat, respectand invitatul si cautand cu diplomatie si finete sa-i trezeasca putina posibila dragoste de tara (doar venea din afara!), putina posibila prietenie fata de cei care reprezinta cultura noastra, sa se prefere de catre invitat o discutie pe linie exclusiv politica, sa continue acuzele, sa fie considerat un spectacol de circ ceea s-a incercat a se organiza in onoarea invitatului si sa se foloseasca cuvinte nedemne pentru localul pe care noi il consideram a fi bijuteria tarii, simbolul culturii nationale? Chiar: „De ce nu v-ati enervat” si ati continuat sa fiti politicos? si cum a fost posibil ca publicul sa aplaude prosteste? Politete? Tartufism? Oare publicul a venit pentru a lua cunostinta de talentul omului invitat sau a venit sa auda un cuvant pe care-l poate auzi in locuri unde nu i-ar face placere sa stea prea mult? De curiozitate am cautat acel cuvant in dictionarul limbii romane. El nu exista! Luati aminte academicieni, introduceti – l urgent! A fost exprimat de un inalt invitat al tarii noastre! si cum s-a putut ca unui om de cultura, cu multa sensibilitate, cu mult, prea mult bun simt care „a indraznit” un dialog civilizat, sa i se spuna, intr-un articol, cu o oarecare satisfactie, ca a fost umilit?
   Mi se pare ca fraiele comportamentului uman, a judecatii noastre, a bunului simt au fost complet abandonate. Constantin Noica in cartea sa „Pagini despre sufletul romanesc” incepe astfel un articol: „Avem noi, romanii, un proverb curios: Unde e multa minte, e si prostie multa.” O fi adevarat?
Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

O OAZA A DREPTATII

On By nelursIn Art, Essays, InspirationalLeave a comment

STILURILE  ORIENTULUI SI OCCIDENTULUI

Neve Tzedek este numele unui cartier situat in sud vestul Tel Avivului. Este prima asezare construita in apropierea vechiului port din Yaffo, inceputurile sale datind de prin 1887, adica cu douazeci si doi de ani inainte de data fondarii oficiale a primului oras ebraic modern. Astazi, cartierul este inglobat in mijlocul marei metropole dar, prin grija municipalitatii, si-a pastrat caracteristicile inceputului, ramanind un loc expresiv, cu o atmosfera ce aminteste de localitatile rurale.

Constructiile joase, strazile inguste, fatadele picturale realizeaza in Neve Tzedek o oaza pastorala in mijlocul marelui oras trepidant. De altfel, numele cartierului, in traducere inseamna “o oaza a dreptatii” , expresie extrasa din biblie unde este considerata una din denumirile dumnezeirii. Multi artisti si scriitori au locuit si au creat aici. Printre ei, laureatul premiului Nobel pentru literatura Smuel Joseph Agnon, vestitul rabin Abraham Kook, pictorul Nahum Gutman…

Era firesc ca artistii plastici sa gaseasca o permanenta sursa de inspiratie. Reuben Rubin, Tziona Tager, Yehoshua Grossbard, Yehezkel Streichman, Arie Lubin, Shimshon Holzman, Nachum Gilboa, Miriam Cojocaru, Silvia Ghinsberg si altii au fixat pe pinza  pitoresti paisaje urbane sau interioare in care se amestecau stilurile orientului si occidentului, eclectismul unei perioade atit de deosebite. Interesant este insa faptul ca, indragostiti de acest loc, cel mai mult s-au inspirat doi pictori nascuti in Romania, ajunsi de foarte tineri pe aceste meleaguri.

Primul este Nahum Gutman, unul din cei mai cunoscuti artisti israelieni (n. in 1898 la Tebulesti), cu un stil pictural foarte distinct, in care influentele europene si atmosfera orientala recreaza spiritul timpului, prima jumatate a secolului trecut.
Tablourile lui surprind peisaje, dar si scene de viata, imortalizind oameni, ocupatii si obiceiuri care au disparut. Gutman e un pictor figurativ, dar novator si nu odata se dovedeste un revotat, trecind la elemente abstracte sau linii nervoase, sugestii colorate.

Cel de al doilea, contemporan cu noi, este Avi Schwartz, bucurestean prin nastere, un artist patimas indragostit de zona care cuprinde vechiul port din Yafoo, cafenelele din piata de vechituri si cartierul Neve Tzedek. Bun colorist, exigent cu umbrele si lumina, Avi introduce in peisaj pesonaje pitoresti, elemente vetuste dar caracteristice, reconstituind pentru noi o lume miraculoasa, care a disparut, dar si-a lasat cu demnitate semnatura in modernitate.
                                                                       Dr. DOREL  SCHOR

LECTIA DE PEDAGOGIE: Violenta familiala si urmarile ei in procesul educativ

On By nelursIn Children, Essays, Family, Life and Health, ParentingLeave a comment

„Istoria umana, spunea H.G. Wells, devine tot mai mult o intrecere intre educatie si catastrofa”. Si asta pentru ca violenta umana a atins cote alarmante, iar educatia inca mai bajbaie.
Tinerii, inclusiv scolarii, se confrunta cu diverse tipuri de violenta, acestea variind de la abuzul copilului in familie la agresiunea stradala, de la violenta cauzata de framantarile sociale sau politice pana la conflictele deschise sau razboiul declarat. Indiferent de forma sa, impactul violentei asupra tinerilor este deosebit de nociv; aceasta le distruge increderea in sine si le diminueaza sentimentul ca pot avea o contributie pozitiva in societate.
Una din formele acute ale violentei isi are radacina in mediul familial, acolo unde copiii ar trebui sa intretina relatii intergrupale necesare socializarii si formarii sale ca personalitate.
Totul incepe cu neglijenta parintilor, grija prea mare pentru ziua de maine ii face pe acestia sa-si scape copiii de sub control si sa nu mai dea atentie nevoilor si modului de comportare al copiilor. La acestea se adauga anturajul din care fac parte adolescentii si dezinteresul lor fata de cei din jur. Traiesc continuu cu parerea ca lumea le apartine. O mare influenta asupra „micilor delincventi” o au, in alta odine de idei, criza nebuna de bani si faptul ca sunt crescuti intr-un mediu al alcoolemiei in care toti sunt invatati sa obtina ce vor prin fel si fel de metode, departe de a tine cont de o anume lege.
Sunt iesiti de sub control din dorinta de afirmare, de distractie. Vor sa copieze pe altii pentru ca ajung sa nu se mai cunoasca pe ei insisi. Pun in practica ce vad la televizor, in jurul lor si, din pacate, in familie: violenta, neglijenta, dezinteresul, razbunarea. Foarte multi dintre adolescenti abandoneaza scoala, iar sansele de a deveni un delincvent sunt mult mai mari.
Delincventa juvenila, tot mai des intalnita in ziua de azi, este masca „la moda” a acelor tineri care incep sa se maturizeze si trec printr-o perioada cu multiple schimbari ce implica tulburari comportamentale si crize de personalitate. Deci, o etapa de viata – normala dealtfel – stimulata de indiferenta si carente educationale, ce poate duce la conturarea unui psihic haotic si un ego traumatizat.
Societatea este un mediu care favorizeaza rebuturile umane pentru ca ea perverteste, corupe umanitatea din noi, o altereaza – cum ar spune Rousseau. Saracia este una din ranile societatii ce sangereaza mereu in mii de familii. De aici incolo, tinerii aceia firavi, curati, sunt impinsi la afaceri nu tocmai potrivite valorilor sociale: droguri, prostitutie, jaf, crima. Periferia societatii vine peste noi, sufocandu-ne, distrugandu-ne…
Un alt factor frecvent in lumea contemporana este dezbinarea familiei tanarului sau potentialele scandaluri provocate de gelozie, alcool si chiar droguri.
Ce-i de facut in sprijinul eliminarii efectelor negative ale societatii asupra adolescentului?
Un sistem educational corespunzator, deopotriva, valorilor societatii, dar si moralei comunitatii. In privinta sistemului educational, dincolo de litera manualului sau de perceptia socialului este relatia educator-educat, relatie in care trebuie sa primeze raportul instructiv-educativ bazat pe echilibrul dintre autoritate si libertate. Numai asa educatia poate deveni un control social.
Educatia fiind o colaborare intergeneratii, adultul, parintele sau profesorul au – ca reprezentanti ai maturitatii sociale – anumite prerogative rezultate din aceasta situatie: autoritate, control, coercitie, sanctiune etc. Tanarul trebuie sa suporte si sa se supuna rigorilor rezultate din caracteristicile sociologice ale acestui raport.
Relatia adult-tanar este o relatie de socializare prin care se transmit anumite modele ale raporturilor sociale scoala face acest lucru. Numai ca atunci cand adultul de acasa nu colaboreaza educational cu minorul, lasat prada violentei, efortul scolii este zadarnic, ea trebuind sa suporte actele violente ale tanarului care se crede prea liber, propriul lui stapan. Ca autoritatea adultului, profesorului sa fie eficienta in eliminarea comportamentului deviant ea trebuie sa fie de natura morala. Numai asa apar in educator doua conditii. Prima este vointa, a doua este autoritatea. Dar, autoritatea implica incredere, iar adolescentul nu poate avea incredere in cineva care ezita, care revine asupra hotararilor sale. Aceasta conditie este importanta numai daca educatorul insusi simte cu adevarat in el autoritatea pe care urmareste sa o faca simtita in copil. Educatorul, ca reprezentant al autoritatii, resimte totdeauna tentatia unui abuz de putere, a violentarii relatiei educator-educat, conform principiului: „eu sunt matur, prin urmare gandesc bine”. Aceasta stare, denumita de E. Durkheim „megalomanie scolara” rezulta din sentimentul exagerat al educatorului despre propria sa putere in raport cu educatul. In fapt, ea rezulta din decalajul psihosocial dintre cei doi. In acest caz relatia educationala este ineficienta, chiar nociva pentru copil care traumatizat devine violent, nu pentru ca si-a insusit modelul educatorului, ci pentru a se refula, a domina si el prin forta pe altii.
Autoritatea veritabila nu include nici orgoliul, nici vanitatea, nici pedanteria. Ea consta in intregime in respectul pe care educatorul il are fata de „functia sa”. Autoritatea fara libertate nu poate da nastere unui om cu personalitate bine formata, apta sa raspunda cerintelor sociale, politice, economice si culturale ale societatii. Dar libertatea sa fie fiica autoritatii bine inteleasa. „Caci a fi liber – spune Durkheim – nu inseamna a face ceea ce-ti place, ci a fi stapan pe tine, adica a te purta rational si a-ti face datoria. Pentru a dota un copil cu stapanire de sine, trebuie utilizata autoritatea educatorului, iar autoritatea acestuia nu este decat un aspect al autoritatii datoriei si ratiunii”.
Copilul va fi nevoit sa o recunoasca in cuvantul educatorului si sa renunte la o parte din prerogativele libertatii sale, constient ca prea multa libertate duce la disparitia unui model comparativ, la haos si dezumanizare. Numai in acest fel va sti mai tarziu sa o gaseasca in propria-i constiinta si sa i se supuna.
Un posibil dezechilibru intre autoritate si libertate ar duce, fie la despotism, fie la disparitia moralei sociale. In ambele cazuri numai violenta triumfa. Biruinta ei inseamna disparitia frumosului, a iubirii, a firescului dintre noi…
Scoala trebuie sa se deschida catre societate si sa constituie o viata interna bazata pe echilibrul autoritate-libertate in educatie. Considerand scoala ca o „societate scolara” unde au loc fenomene de contagiune sau de moralizare colectiva, de efervescenta, Durkheim spune ca educatorul trebuie sa precizeze prin actiunile sale sociale sensul notiunii de grup. Pentru ca in grup se invata bazele activitatii sociale transformatoare, se asimileaza regulile, se descifreaza intelesul autoritatii si iubirii, se intelege semnificatia lui „noi” in raport cu „ei”.
Marea problema a scolii de azi este disciplina, lipsa educatiei familiale, lipsa minimului de moralitate. Se poate vedea cu tristete ca tinerii – educatii nostri de toate zilele – fac parte din noi, din lacrima dulce plecata haihui inspre niciunde…
O putem strivi intre degete, ori saruta ca si cum am fi gresit cu noi insine.
_______________

Bibliolgrafie: Durkheim, Emile. – Education et sociologie / Emile Durkheim ; préf. de Maurice Debesse ; introd. de Paul Fauconnet. – [9e éd.]. – [Paris] : Presses Universitaires de France, 2005. – 130 p. ; 19 cm.,  ISBN 2–13–055329–X.

Prof. George Baciu

Punti nevazute: monografie de suflet a satului Garbesti

On By nelursIn Devotional, Essays, Inspirational, literature, Romania2 Comments

Georgeta Tudora, Nana Popescu

Argument
Satul natal este inceputul lumii, este primul univers
Motto:
„Satul natal este inceputul lumii,
este primul univers.“
E locul unde s-au topit razele de soare, in primul zambet din ochii
mamei. Satul natal e izvorul vietii, pentru ca aici au inceput toate, pentru
noi. Aici sunt cararile copilariei, pe unde cutreieram padurile, in cautarea
fragilor dulci-acrisori si a buretilor insirati precum cele mai frumoase margele.
Aici ne rostogoleam in iarba cu flori din poienita sau ne imbatam cu
mireasma toporasilor si a lacrimioarelor, intinse in cel mai pretios covor.
Aici regasim, in clipele de duioasa amintire, toate nazbatiile si bucuriile
vietii de copil, figurile luminoase ale batranilor si ale femeilor gospodine si
frumoase, ale barbatilor vrednici si de isprava. Aici regasim, peste ani, traditiile
si obiceiurile, muzica si horele, care nicaieri nu sunt mai frumoase.
Aici ne reamintim de mirosul carnatilor si al slaninii afumate, al scrijelelor
si al perjelor uscate in loznita, al mamaligii aburinde, taiate cu ata, al placintelor
„poale-n brau“, al painii scoase din vatra cuptorului, al sarmalelor
bine fierte in oala de lut, al laptelui sanatos, cu caimac gros…
Aici si acum putem spune fara tagada: „Cred ca vesnicia s-a nascut
la sat…“
Fie ca aceste nestemate sa dainuie peste vremuri, spre a ne regasi, pe
noi insine, in clipele in care ni se va parea ca ne-am pierdut radacinile…
Autoarele

Cuvant inainte
Chemarea satului
Veniti voi, fii ai satului, in Garbestiul nostru drag!
Nicaieri nu-s locuri mai frumoase, mai calde si oameni mai curati,
mai plini de viata, mai scumpi. Veniti aici, in sanul familiei
noastre, sa depanam impreuna amintiri din copilarie! Veniti de aprindeti
o lumanare si varsati o lacrima pe mormintele acelora care
s-au stins! Veniti sa va inchinati in biserica satului si sa va plecati cu
respect si piosenie in fata scolii!
Sa ne amintim, impreuna, de povetele preotului Gheorghe
Stoica, vesnic ramas in memoria noastra ca un pogorator din slavi, sa-i
privim pe dascalii din cer, prin ochiul nevazut al mintii, si sa-i asemuim
cu niste icoane izvoratoare de mir: Aurica Horobet, Eugen
Stoica, stefan Dorofte, Vasile Popovici, Ene Diaconu, care, cu rabdare,
ne-au ajutat sa deslusim slovele cartii si sensurile vietii!
Va cheama privighetoarea
Padurii din Cetate.
Femeia cu sarcina
De lemne in spate,
intr-o mana tine
Oala cu fragi,
Asteptandu-va,
Ca o sfanta vaduva
Pe voi, cei plecati,
Pe cei dragi.
Va cheama susurul
Apei din Veja,
Cuptorul cu paine,
Ulcica de lut;
Cosul, lucindu-si mlaja,
E gata umplut,
Cu strugurii
Ca inima copti,
Pregatiti pentru must.
Aici, totul are alt gust!
Nazdravan pulsand,
Va cheama Roibu
inhamat la plug,
Caci in ogor a crescut
Cam mult rug.
Va cheama fanul,
Proaspat cosit,
Cu mireasma lui
De neinlocuit.
Eu nu mai pot…
Veniti cu mine
si scarmanati
Cuvintele-mi duioase,
si firul, si firea
Trezesc amintirea…
Va cheama, cheama
Noptile de iarna,
Ghergheful si stativele
Stranse-n camara,
Cea vartelnita
Aruncata in salita.
Veniti acasa,
Baiat si fetita!
La impletit
si crosetat
Cu iglita…
Va cheama
Ulita copilariei
si casa frumoasa,
Stare a poeziei!
Veniti acasa,
Veniti…
(G. T.)