In 1970, regizorul american Arthur Hiller castiga Oscar-ul cu un film de mare succes, intitulat simplu, “Love story”. Ecranizarea sa dupa cartea lui Erich Segal, avandu-i in rolurile principale pe Ali McGraw si Ryan O’Nael, prezinta povestea de dragoste a doi tineri, studenti, ce se casatoresc si au parte de o fericire de scurta durata (tot incercand sa aiba copii, vor descoperi ca ea sufera de o boala incurabila). Drama, lacrimi, suferinta, un tagline celebru – “love means never having to say you’re sorry”  si o coloana sonora de neuitat, aceasta ar fi in cateva cuvinte istoria filmului. Un love story oarecum similar ne propune si Ligia Seman in cea mai populara ei carte “Funiile dragostei“, tiparita la editura Cetate Deva, in anul 2008, care ne emoționează prin aceeasi reluare a clasicei povesti de iubire frântă inainte de termen, de data aceasta din cauza unui mediu social ostil. In creatiile sale, “Funiile dragostei”, “Handicapul constiintei”, “Tragedie si triumf” si “Domnind peste imprejurarile vietii”, autoarea impresionează prin capacitatea de a ne oferi o abordare practica a vietii, ideala de altfel, daca ne gandim ca in acest mod ni se transmit adevaruri de mare actualitate. Conceputa sub forma de roman, cu foarte multe dialoguri, relatarea de fata este patrunzatoare si convingatoare, abundenta in conversatii dinamice, vii, interesante. Eroii sunt prezentati obiectiv si numai prin prisma faptelor lor, captivi ai acestora.

“Funiile dragostei” debuteaza cu un eveniment fericit, Balul bobocilor din centrul universitar din orasul T., ocazie de a-i strange laolalta pe cei de care depinde mersul lucrurilor in carte. Intriga amoroasa se contureaza chiar de la inceput, pentru ca exista un cuplu cu care facem deja cunostinta, Anca si Relu, ea studenta la filologie, el la stiinte economice, si altul despre care aflam din relatarile Ancai. Este vorba de Lia Muresan, colega de facultate si de camera cu aceasta si de Florin Plesa, politehnist, amandoi crestini. Din acest moment, curgerea evenimentelor poate fi cat de cat predictibila, pentru ca a fi crestin cu doi ani inainte de revolutia din decembrie 1989 presupune o serie de riscuri. Tocmai aceasta calitate de crestin complica lucrurile si transforma cartea Ligiei Seman dintr-o simpla drama ce s-ar fi putut incadra fara probleme in “Colectia romanul de dragoste”, intr-o pledoarie pentru viata, acceptare, iertare, promovarea valorilor autentice. Odata cu intrarea in scena a personajele negative, Mircea Gabor (“un tanar imbracat cu un costum negru, a carui haina demodata o tot aranja din mers cu o grimasa de nemultumire”) si Mihai Andreescu, nepotul sefului securitatii din orasul T., decorul se modifica, si primele note mefistofelice se fac simtite. Mircea se remarca prin dorinta de a parveni cu orice pret, materializata in colaborarea cu securitatea, Mihai prin frustrarea generata de constientizarea unei iubiri neimpartasite (despre el ni se spune ca este indragostit de Lia, aleasa Miss Boboc cu un an in urma, in prezent prietena lui Florin si marea absenta de la bal, din cauza credintei in Hristos). Asistam la trasarea in nuante de gri inchis a coordonatelor unei societati in miniatura, o societate in care la fel ca in basme, domina eterna lupta dintre bine si rau.

Actiunea romanului se invarte intre caminele de studenti din centrul universitar al orasului T., catedrala din aceeasi urbe, sediul securitatii, casa natala a Liei. Chiar a doua zi dupa Balul bobocilor, in incinta campusului universitar se produce o drama, care declanseaza actiunea propriu zisa. Are loc un accident pus la cale de securitate, in care este ucis Dani, un student crestin implicat in misiunea de transport si distribuire secreta de Biblii. Se ajunge destul de rapid deci, la momentul crucial, definitoriu, cand eroii iau decizia fie de a se aseza de partea binelui, fie de a trece in tabara celalata. Relu, unul din numerosii martori la nedreptatea comisa, alege sa nu taca, in timp ce Mircea realizeaza ca pentru el a sosit clipa cheie, ocazia mult asteptata de a se alia cu securitatea pentru a obtine bani. Drama sa, aceea a omului de rand dornic sa isi depaseasca dintr-o data conditia, renuntand la orice scrupul, il face sa piarda de la inceput simpatia cititorului, iar drumul pe care il traverseaza in carte este intunecat, sinuos, plin de meandre. Misiunea grea a lui Dani va fi preluata de Florin Plesa, un om matur, profund, constient ca odata ce si-a asumat responsabilitatea, “precautia pe de o parte, zelul, curajul pe de alta parte, trebuiau imbinate cu credinta si rugaciuni”.

Printre eroii care oscileaza si in care se lupta doua forte, una productiva, luminoasa, curata, amplificata de dragostea pentru Lia, iar alta intunecata, semanand mai degraba cu un travaliu, aducand cu sine consecintele tragice dezvaluite in finalul cartii, este Mihai. Daca initial, nostalgia iubirii sale pentru Lia ii da putere sa colaboreze cu Florin, sa nu uitam ca el il transporta pe Dani cu masina la spital dupa accident, in continuare, mediul in care se invarte, dublat de o anumita lipsa de sens, de banalitatea unei vieti din care Dumnezeu si orice preocupare spirituala lipsesc, il determina sa se apropie de Mircea, devenind partas la “sansa” de a face rau in mod gratuit si inutil.

Pe de alta parte, revelatia feminina este Anca, personajul care desi in primele pagini pare sa fie in mod categoric opusul Liei, pe parcurs se descopera ca una dintre firile dispuse sa priveasca in propriul suflet si sa inlature de acolo non-valoarea, marsavia, compromisul. In acest context, cuplul Anca-Relu se echilibreaza perfect cu cel format de Lia si Florin, iar dragostea neimplinita dintre ultimii isi gaseste adevaratul sens in cazul celor dintai. Autoarea stie sa accentueze ideea ca in ceea ce o priveste pe Anca, brusca ei convertire, altminteri neverosimila, se datoreaza in primul rand iubirii puternice pe care i-o poarta lui Relu, ajuns la inchisoare tot datorita tradarii lui Mircea, iar apoi prieteniei oferite de Lia. In final, descoperim ca avem de-a face cu un dublu love story, unul concretizat, definit prin bucuria experientei traite, Anca-Relu, celalalt amintind de tragediile antice, distrus prematur, dezumanizant, Lia-Florin.

La fel ca in romanele realiste, despre care Sthendal spunea ca sunt ca o oglinda ce reflecta in mod obiectiv starea de fapt, goana dupa lucrurile materiale il determina pe Mircea, cel ce joaca rolul lui Iuda, sa dea in vileag, exact in momentul cand Lia si Florin se pregatesc sa isi oficieze logodna, secretul legat de ei si de Bibliile ilegale. Urmeaza derularea rapida a evenimentelor, drama generata de hartuirea celor doi de catre securitate, ce culmineaza cu uciderea lor. La o abordare superficiala, am putea spune ca Ligia Seman se foloseste de Romeo si Julieta din Romania comunista doar ca pretext pentru a descrie infernul omului obisnuit, caruia i se mai pune pe deasupra si eticheta de crestin. La o citire profunda insa, vom intelege ca tot ceea ce se petrece in carte este in Numele lui Dumnezeu, iar prietenia, spiritul de sacrificiu, dragostea pentru aproapele, chiar daca ti-a gresit, iubirea pentru parinti se intretes pe acest fundal, argumentand cu realism, absurdul si abisurile promovate de un sistem absolutist si acaparator, ale carui tentacule distrug fiorul sublim al idealului tineretii.

Eroii sunt pana la urma, niste vizionari, ei actioneaza motivati de credinta, de valorile supreme pe care le stiu din Cartea Sfanta, iar forta lor nemaintalnita, in contact cu derizoriul lumii marsave in care traiesc, departe de a se slabi, castiga, in detrimentul pretentiilor omenesti care intr-un astfel de tablou se detaseaza prin ridicol. Faptul ca Mircea si Mihai ajung sa isi rateze partial tinta (“Mircea fusese pionul pe care Dumnezeu il indepartase, impiedicandu-l sa-si duca la implinire planurile prin care Cuvantul Sau ar fi putut fi calcat in picioare”) indica inca o data rolul supranaturalului, de asemenea personaj in roman. Se vorbeste foarte des in “Funiile dragostei” despre Biblie, iar versetele sunt presarate cu discretie, ici si colo, fara a supara, fara a agasa, doar pentru a puncta din cand in cand, treptele pe care trebuie sa le urcam pe calea mantuirii. Personajele se aduna in jurul Cartii, care odata cu moartea lui Dani, ii uneste pe cei ramasi in viata, ajungand sa fie pentru ei o mostenire spirituala, plina de invataturi de suflet. Fiecare percepe aceasta Carte in felul lui, pe unii, cum e cazul Ancai, ii trezeste din starea de pacat si de nestiinta, altora le vorbeste despre pocainta si despre curatire – situatia lui Mihai si a lui Mircea – iar Liei si lui Florin le aduce partasia cu Dumnezeu, unirea cu El, iubirea lucrurilor pe care El le iubeste si in cele din urma, puterea de a accepta sa faca voia Lui, indiferent daca lucrul acesta presupune despartirea si chiar moartea. Rugaciunea lui Florin ramane cat se poate de sugestiva, putand fi foarte bine un lait motiv al romanului: “Doamne, Te rog nu ma lasa sa cedez. Mai bine orice suferinte, mai bine moartea decat sa ma aplec asupra acelei hartii din fata ochilor mei si sa semnez in favoarea fericirii mele personale si in detrimentul fratilor mei, pe care as putea sa-i tradez.” La fel de dedicata si de devotata se dovedeste a fi si Lia, dispusa sa accepte planul Sau pana la capat. “Indiferent ce va fi”, spune ea, “Dumnezeu ne va intari, indiferent ce s-ar petrece, noi stim… stim ca El ne iubeste.”

La o analiza atenta este evident ca pe langa autenticitatea celor intamplate, actiunea din “Funiile dragostei” nu lancezeste nici o clipa, aceasta si datorita stilului in care este scris romanul – cursiv, pe alocuri frenetic si oarecum dramatic, plin de elan si de pasiune constructiva, insa in acelasi timp simplu, prolific si nesolicitant. Cartea se defineste ca o lectura esentiala, ce nu are nimic de-a face cu fictiunea si nu poate fi citita sub nici o forma pentru amuzament ori pentru a uita de plictiseala. Totul trebuie luat in serios, totul se adreseaza sufletului, inimii si mintii. “Funiile dragostei” se detaseaza prin actiunea extrem de complexa si construita cu o migala deosebita, iar eroii traiesc pe undeva, tragismul si curatia acelor cazuri tipice de martiri, intalnite in special in perioada intemeierii crestinismului. Insasi Lia, rememorand clipele petrecute alaturi de cel ce ii fusese logodnic, ajunge la o concluzie cu valoare de verdict. “De fapt, numai pentru ca el murise ca martir, cu siguranta, in urma mortii lui, Dumnezeu va face sa straluceasca si mai mult lumina Evangheliei. In toate veacurile, in urma martirajului miilor de crestini, in arenele romane ori in timpul inchizitiei ori al altor imprejurari istorice – moartea martirilor nastea valuri mai puternice, mai inalte de alti urmasi ai lui Hristos.” Ca este un martiraj o adevereste ceea ce urmeaza. “Si toata aceasta invioarare spirituala pornise de la consacrarea deplina a lui Florin, care se rugase in noaptea aceea, inainte de a incepe misiunea de transport a acelor Biblii. – Te laud Dumnezeul meu ca alaturi de fratii mei, pot sa-ti spun fara retineri: chiar cu pretul vietii mele, salveaza aceste Biblii scumpe, prin care Tu poti sa faci sa Te cunoasca mii de oameni din acest mare oras universitar.”

Din carte nu lipsesc nici accentele filosofice, in special in ultima parte, atunci cand Lia mediteaza asupra celor intamplate si incepe sa se gandeasca din ce in ce mai mult la trecerea in nefiinta. “Asemanarea dintre persoana ta si o picatura dintr-un val care inoata cu curentul impreuna. Cat de bine era sa stie ca simplul ei gand, simplul ei pas, insemna infinit mai mult in ochii lui Dumnezeu, decat o simpla picatura purtata de curent, decat un simplu zbor de pasare in vazduh.” Desigur ca nuantele filosofice sunt general umane, de bun simt, fara a avea pretentia ca ar putea raspunde unor intrebari esentiale si existentiale. Finalul romanului este apoteotic, iar moartea Liei Gavris se transforma intr-o jertfa ce ii uneste pe fostii ei colegi, candva hulitori de Dumnezeu, acum insa discipoli ai lui Hristos, intr-un fel de confrerie secreta, cladita pe lumina Evangheliei si pe puterea pocaintei.

Ca modalitate de expunere, Ligia Seman foloseste caracterizarea directa (descrierea personajului de catre autor – Lia, “din nou cea mai frumoasa, si pentru aceasta baietii o admirau, iar fetele o invidiau”), autocaracterizarea (personajul se dezvaluie prin propriile ganduri, sentimente si stari sufletesti -“De ce sa fie tot timpul inferior? Pentru ca nu avea bani ca si Relu, ca si ceilalti cunoscuti de-ai lui . Nici macar un costum pentru o seara deosebita?”), caracterizarea indirecta (personajul se detaseaza prin modul de a vorbi, gesturi, comportament, imbracaminte, infatisare, etc.- “Si aceasta impresie se conturase nu numai la vederea costumului pe care-l purta Mihai, mai mult decat elegant, croit dintr-o stofa asemanatoare cu cea pe care Mircea o vazuse purtata doar de profesorii sai in momente festive. Ochelarii cu rame subtiri, negre, in contrast cu fata alba, prelunga, ii evidentiau parca mai mult decat altceva aerul de intelectual”), caracterizarea de catre celelalte personaje – care-si exprima opiniile, parerile, gandurile despre personajul aflat in atentia autorului (“Ajunse fata in fata cu Relu. Din nou remarca faptul ca arata bine”; “Pentru Florin, fiecare clipa traita in viata aceasta insemnase Cristos, insemnase proslavirea Lui”).

Ar mai fi de remarcat ca “Funiile dragostei” nu este scrisa intr-un stil greoi, ci intr-un stil, modern, antrenant, insa laborios, care reuseste sa-l introduca pe cititor in universul unor tineri ce lupta pentru propriul lor ideal. Usurinta in exprimare a Ligiei Seman demonstreaza autenticitate si puterea de a stapani un limbaj bine cristalizat, pe un fond liric, pe alocuri pedagogic. Indiferent ca este vorba despre dragostea agape sau cea eros, cuvantul cheie este convertire, atat in planul limbajului si al continutului, cat si in cel al metodei si al tehnicii de realizare. Avem de-a face cu o carte sentimentala, romantica, populara despre un cuplu tragic, fara a cadea insa in banalul “best seller-urilor” ce se citesc in tren sau in avion. Dragostea innobileaza si purifica totul si are puterea de a depasi complicatiile ivite. Dupa obstacolele intalnite si sacrificiile facute, el si ea au sansa de a se intalni in ceruri, asa cum isi dorise Lia, atunci cand ca o presimtire a evenimentelor ce aveau sa urmeze, a propriei morti, are o premonitie, o viziune, gandindu-se “cat de frumos ar fi fost ca impreuna, ea si Florin, tinandu-se de mana, sa paseasca amandoi in fata zambetului Mantuitorului.” Asa se si intampla, pentru ca Lia i se alatura logodnicului ei in viata de dincolo, lasand in urma iertare si impacare. Suntem martorii unor evenimente plasmuite de dragoste, astfel ca nu exista loc pentru regrete, pentru ura, pentru pareri de rau. Iar lectia pe care o invatam este una simpla si la obiect – “love means never having to say you’re sorry.”