Category: Culture

O PAGINA A FESTIVALULUI DE DANS MODERN – 2011

On By nelursIn CultureLeave a comment

 

[pullquote]

„Forma se exprima prin dans; eliberarea prin forma în timp se exprima tot prin dans – dansul timpului etern vibreaza în fiecare atom al universului.” Rabindranath Tagore

[/pullquote]

 

 

 

 

 

A început Festivalul American de Dans Modern – 2011, în Statele Unite.

Este sarbatorita cea de a 78-a stagiune a dansului modern. Spectacolele se desfasoara, conform traditiei dobândite, în lunile iunie si iulie ale fiecarui an, în salile: Performing Arts Center si Reynolds Industries Theater – Duke University, din orasul Durham, Carolina de Nord.

În data de 9 iunie a avut loc spectacolul de Gala, la Centrul Artelor Performante, iar în zilele 10, 11 si 12 iunie pe scena Teatrului Universitatii din Duke s-a desfasurat spectacolul ROSAS, primul din suita de spectacole ale acestei sesiuni, reprezentatii ale culturii coregrafice care fac parte din cultura noastra spirituala.

Pentru spectacolul din seara zilei de 12 iunie am plecat de acasa pe o vreme de furtuna. Dintr-o data cerul devenise mohorât, trist, iar noi ne doream sa învingem aceasta tristete cu muzica si dans. A plouat intens pe o portiune a soselei, dar asa cum ne-a obisnuit vremea în acest spatiu al lumii, furtunile vin rapid, se desfasoara turbulent, si foarte curând trec, cerul înseninându-se, nelasând loc tristetii sa patrunda în suflet.

Spectacolul intitulat ROSAS DANST ROSAS îl are coregraf pe Anne Teresa De Keersmaeker cu studiile de dans absolvite la scolile de Arta din New York si creatori pe Adriana Borriello, Anne Teresa De Keersmaeker, Michele Anne De Mey, Fumiyo Ikeda.

Dansul este executat de patru tinere dansatoare : Tale Dolven – nascuta în 1981 în Norvegia, Sue-Yeon Youn – nascuta în 1981 în Coreea de sud, Elisaveta Penkova – nascuta în1981 în Rusia si Sandra Ortega Bejarano – nascuta în1984 în Spania.

ROSAS DANST ROSAS a dobândit un imens succes international, a devenit clasic si a ramas un numar permanent în repertoriul trupei Rosas. De la debutul acestui dans – 1983, el a fost învatat de noi grupe de dansatori. În 1997 Tierry De Mey a realizat un film despre desfasurarea interpretarii dansului respectiv, în fiecare varianta de distributie a generatiilor de interpreti.

Dansul începe cu cele patru femei care stau pe scena cu spatele la audienta; primul moment al miscarii este caderea pe spate a dansatoarelor (în ordine inversa) si imediata rostogolire totala, adica facuta aproape ca o rasturnare si înaintare. În primele momente de rostogolire muzica executa bataile din ce în ce mai intense ale ceasului, dansatoarele realizând necesitatea trezirii la lucru, dar oboseala le prelungeste chinul scularii. Ceasul a încetat sa mai sune, trupurile se rostogolesc executând superbe figuri de gimnastica, femeile realizeaza ivirea zorilor, „gimnastica diminetii” continua. O singura muzica se aude, este cea a trupurilor umane, rasuflând din greu, în timp ce ele gliseaza pe pardoseala scenei. Apoi începe ritmul instrumentelor, lovind perpetuu, obsedant, sincronizându-se astfel cu miscarile trupurilor. Muzica din cea de a doua parte este compusa de Thierry De Mey, nascut în 1956, compozitor si producator de film si Peter Vermeersch – compozitor, clarinetist, saxofonist. Este o muzica intens ritmata, adecvata perfect miscarilor de dans. Dansul prefigureaza tensiunea caracteristica acestei piese, contrastul dintre structura rationala si cea emotionala, dialectica dintre agresiune si sensibilitate, interactiunea dintre unison si contraargument, dintre uniformitate si individualitate. Unele femei obosite de ritmul intens al vietii adorm, se trezesc, îsi reiau activitatea, zâmbesc celor din jur pentru comunicare, încearca sa iubeasca si sa multumeasca pe toata lumea; dansând energic si gratios în acelasi timp, exprima felul cum sunt antrenate în ritmul vietii (îl putem numi „dansul vietii”). Energia le invadeaza din nou fiinta, dar egoul simte alte chemari, el doreste si altceva de la viata: îmbracamintea, oglinda, frumusetea, distractia… Egoul este cel care cauta satisfacerea poftelor, în general strict materiale si totodata cauta impunerea individualitatii în fata semenilor. Dorintele sunt cele ce-l hranesc în permanenta, urmând a se resimti consecintele. Ele sunt cele care blocheaza, de cele mai multe ori dezvoltarea în continuare a fiintei, dar fiinta, se pare ca nu este înca pregatita a se descotorosi de ele. Egoul este plin de ambitii, dorind sa fie mai presus decât ceilalti din jurul sau. Pe masura ce nivelul dorintelor creste, el se manifesta mai puternic, mai energic. Se traieste într-o fericire iluzorie. Si… dorinta nu e satisfacuta nicicând, ramâne mereu ceva neatins, neexperimentat, apare constientizarea neîmplinirii, oboseala, suferinta, durerea, frustrarea, uneori conflictul, nebunia etc. În acest dans, încercând sa faca fata tuturor chemarilor din afara si din interiorul fiintei lor, femeile îsi consuma toata energia, si în final, una dintre ele, reprezentând o parte a fiintelor, clacheaza… fiindca asa este în viata, mai sunt si învinsi pe lânga învingatori, sau mai bine zis, printre supravietuitori.

Daca stam sa ne gândim, dupa cum fiecare cuvânt scris este o clipa de viata, fiecare poem sau pagina scrisa – un timp daruit inimii, tot asa dansul este poemul, pagina de viata transcrisa în miscare, fiecare miscare exprimând un gând sau un cuvânt, în limbajul sau ascuns, dar atât de expresiv! Si fiecare întelegând, în felul sau, expresia dansului, imaginatia celui care l-a creat.

În sala a fost o liniste perfecta, în timpul celor 45 de minute în care s-a desfasurat dansul, fara pauza.

Dupa terminarea spectacolului, întorcându-ne spre casa, noaptea se oprise în parbrizul masinii, aducând cu ea misteriosul oaspete al cerului, îmbracat în odajdii albe, transparente, sa-l putem privi o clipa, sa putem gândi asupra acestei vieti pamântene, acest dar, aceasta „nebunie” de a trai într-o lume în care ordinea a fost perturbata de haos, în care se amesteca naucitor luminile cu umbre, în care drumul spre descoperirea adevaratei noastre fiinte este înca departe…

 

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

 

 

TOCANA DE DUDE

On By nelursIn CultureLeave a comment

Jianu liviu-Florian


Mi-as da si viata pentru o idée. Dar nu am  niciuna.

Sinceritate: Viata, pe fata,arata ca intoarsa pe dos.

Cum as putea fi fidel lui Dumnezeu, cand nu imi pot fi fidel nici macar mie?

Cei mai umili, fideli, si credinciosi robi, mi-au fost bunicii si parintii. La randul meu, le-am fost cel mai semet, ratacitor, si nerecunoscator Rege.

Buna crestere este ca memoria: te lasa, daca o lasi.

Viata este o oglinda in care, privind, este imposibil sa nu rosesti.

Primul cuvant rostit de un copil este numele celui care l-a creat: mama.

Autobiografie: Viata scrisa in masina.

Automobil: Ceva care este mobil chiar si atunci cand sta pe loc.

Reforma este un parastas de la care sunt dati afara cei care nu se grabesc sa  fure agoniseala celui decedat.

Viata este un ocean care se varsa intr-un izvor..

Politetea este fair-play-ul de a-ti ceda locul celui care te calca in picioare.

„TIGANIADA” MAGHIARILOR

On By nelursIn CultureLeave a comment

„TIGANIADA” MAGHIARILOR SI…GRIJILE „INTELIGHENTIEI” ROMÂNESTI CONTEMPORANE


prof. dr. Adrian Botez


…Aflam, prin presa scrisa si vizuala, ca Ministrul Culturii Românesti, dl Kelemen Hunor (ce nume sonor de valah!), îi îndeamna pe etnicii unguri, din România, sa iasa în strada – sa „manifesteze” contra regionalizarii în 8 „zone” (ale ABSURDULUI PERFECT SI DISTRUCTIV DE ROMÂNIE!!! – …dar aceasta/DISTRUGEREA, nu doar pentru si nu în primul rând pentru maghiari…caci România, distrusa si rastignita prin aceste „regiuni-zone” este, în primul rând, a Românilor…însa pe români, se vede treaba, nu-i manânca, înca, la…”manifestatie”!!!). Nu zice el, Hunor-ul, foarte clar – dar deducem ca nu vor iesi în strada ca sa strige „Chiralesa!” – ci cu arme în mâini! – …ca daca, nici acum, urmasii lui Dücsö Csaba (autorul manifestului „Nincs kegyelem” – Fara îndurare!, Budapesta, 1939) nu-si folosesc Garda Secuiasco-Maghiara, le ruginesc, degeaba, armele, trecute, din 1989 încoace, zi de zi si noapte de noapte, prin Vama Bors…

…Oare maghiarii (cetateni români, cica!) ies sa „manifesteze” pentru drepturile „tuturor românilor” si…de dragul României Românilor? Evident, nu: ci pentru drepturile maghiarilor, de a avea dreptul sa-i lipseasca pe români de…ORICE DREPT (…foarte curând, pâna si la LIMBA!), în Tara lor, a Românilor! (DREPT la care românii par a fi renuntat!) – …si pentru dreptul maghiarilor de a anexa (cel putin moral, dar si geografic, zic si clameaza ei, tot mai sfidator…!) România, la…piticul maghiar, bagat în colaps economic, de premierul Ungariei, Viktor Orban – si de fascistii lui!

…Da-da, ca ei, românii, n-au de ce sa se rascoale si sa „manifesteze” (macar cu oarece bolovani…!) – pentru ca ei, românii, au „gatit” cu capatarea drepturilor lor, în propria tara… – …mai exact: cât au renuntat ei, de buna-voie si din prostie (doar un naiv ar putea numi atitudinea lor, a lepadarii de Demnitate si de Cautare a Adevarului Hristic, drept: „crestineasca”!), cât le-au fost „gatite”/ispravite/”furluate” si eludate toate drepturile, de catre guvernanti români tradatori – … si, de-acum, în România, au ramas, cu DREPTUL DE A-SI CERE DREPTURI…DOAR MAGHIARII!

…”BRAVO LOR, RUSINE NOUA!!!” – ai fi tentat a zice, la o prima „ocheada”.

…Pentru ca Presedintele Românilor, dl Traian Basescu, dupa spusa popii Tökes, este cel mai „de inima” prieten al secuio-maghiarilor… – si asta, pentru ca, gata, „i-a trecut de dorul” …românilor! Si asta vitregire ”de tatic” li se trage românilor…tot de la „Iesi afara/Javra ordinara!” – ….ca Traianu-i Traian odata si el NU UITA, EL NU IARTA…! – ce mai, adevarat „Roman” (înlocuitor al lui Neulander…Petre „Romanul”)!!!

…Dar si pentru ca valahilor le-au întepenit mintile, gâtul si salele, de când se to-o-o-ot uita în gura…tacerii si rabdarii. De când jinduiesc dupa slujba de „apa si balie a lui Basescu”, cel îmbaiat (desi nebotezat!), în multimea (gregara) a prostiei lui Gura-Casca cel Valaho-Manelist, grozav de sictirit pe munca si viata: prefera „muieti-s posmagii”, decât sa „munceasca” si sa lupte, în strada ori pe câmpul de bataie, precum mosii lui, MARTIRI SI EROI – pentru Dreptul lui Cel Sfânt!

 

…Deci, cu „janalaii” si „baroreii” si „slobozanii” în frunte, maghiaro-„tiganii” (deveniti la fel de grotesti, ei, cei de „strada”, ca si manelistii nostri, cei de …”e-strada”!) ies la parada, dând lectii de autentic maghiarism…ÎN BURICUL ROMÂNIEI! Sa-si ceara drepturile maghiarii „cei viteji” (precum „tiganii” lui Ioan Budai-Deleanu, în vremea lui Tepes Voda… – de a-si face STAT…în Stat!!!), într-o Românie, în care românii au renuntat, suparati doar …„în imagine”…îîîhhîîî: adicatelea, vezi tu – ei, românii, nu mai au nevoie nici de drepturi, nici de Dreptate! „Da-le-e-e-ee…cui le-o lua!”

Si, iaca, se cam gasesc destui, care sa vrea sa ia/fure, din Gradina Maicii Domnului, Cea (ACUM!) Nepazita de Arhangheli Gradina!!! Nici de PSD, nici de PNL, nici de PDL…ca toti au fost (din 1990 si pâna azi, în 2011!) la „puterea” HOTIRII SI DISTRUGERII BARBARE DE ROMÂNIE, cu UDMR-ul DIMPREUNA!!!

…Sa mai amintim, oare, ca vecinii nostri iubiti, ucrainienii, carora le-am dat („Luati de ici, bre, de sufletul…bunicilor nostri : Basarabia de Sud, Bucovina de Nord, Tinutul Hertei, Insula Serpilor…luati, va rugam frumos, chiar sa nu ne refuzati…ca tot se strica degeaba!”), CU MÂNA NOASTRA („emilconstantineasca” si „adrianseverineasca”!), prin Tratatul din 1997, aproape o treime din Glia Basarabo-Musatina! – vor acum si treimea Moldovei de DINCOACE de Prut, ca s-o „în-soreasca”, cu aia de DINCOLO de Prut („ca sa nu se piarda de neamuri, deh!”) …sau ca, în ziarele din Sofia, bulgarii cer, de cel putin 21 de ani încoace, „Dobrogea de Nord” (de parca cea „de Sud” ar fi fiind, de la sine înteles, a lor!)…sau ca la Belgrad, de tare multa vreme, se striga dupa cealalta jumatate de Banat, cea româneasca, pentru ca sa împlineasca Banatul… pe malul lor, cel sârbesc…!!! – …la fel si pe „sora” Oltenia…”de ce sa n-o <<maritam>>, peste Dunare, cu Drina”?!

…Care va sa zica, valahii stau si se uita la televizor cum, în România, maghiarii ies sa-si ceara dreptul…la ce?! La „Tara Secuilor”! La coridorul de ungarizare a Ardealului – „Covasna-Harghita-Mures-Salaj-Bihor…cu statia „pe dreapta”, <<UNGARIA>>”!!!

Mesajul de la Târgu-Mures/ROMÂNIA, al premierului dreptei maghiare-Fidesz, Viktor Orban al Ungariei, din 15 martie 2011: “ <<Sa fie Ardealul CUM A FOST si natiunea ungara CUM A FOST!>>, este mesajul transmis de premierul ungar, Viktor Orban, maghiarilor care participau la manifestarile de marcare a Revolutiei de la 1848-1849, organizate, marti, de Partidul Civic Maghiar (PCM) si de Consiliul National Secuiesc (CNS), la Târgu Mures”, relateaza Agerpres.

 

…Bravos, natiune româna…deznationalizata! Priviti, români „verzi ca balega de gâsca”, la marsul glorios al „tandalerilor” si „parpanghelilor” gingasi, urmasi ai „celei mai nobile rase”…cea a hunilor lui Attila – pentru a va înlocui la Masa Drepturilor Românesti, DIN ROMÂNIA!

…Iar la Budapesta, ungurii nu mai sufera nici macar sa se ASEMENE culorile steagului lor, cu culorile steagului nostru (este evident acest lucru: desi steagul nostru are dungile verticale, iar al Budapestei are dungile orizontale, ei l-au smuls, la modul revolutionar-fascistoid, si-l vor re-arbora, numai când va avea TOTUL schimbat, fata de cel al României, „tovarasa si pretena”: „alb, pe margini cu triunghiuri rosii, albe si verzi, în centru având stema Budapestei”!)…

…Steagul nostru? Steagul pe care, la casa popii Tökes, în decembrie 1989, l-am si mutilat, cu o inconstienta grotesca si sinistra, în acelasi timp…: l-am gaurit, exact în dreptul „gaurii” de autoritate statala româneasca de azi: ÎN MIJLOC, exact acolo unde UDMR-ul si Partidul Civic Maghiar (partid al lui popa Tökes si al lui Basescu-nasul „partinic” – deci, partid egal „apartinatoriu”, popii si presedintelui României, întru vina si tradare de Românie!) „deseneaza”, azi, ÎNCEPUTUL visului lor de secesiune (fata de România) a Ardealului Sfânt…urmând, într-o logica hunico-attiliana, alipirea fortata la „Ungaria Mare” (???!!!), sub ochii închisi a tradare miselnica, ai unei Uniuni Europene care a acceptat, senina si criminala, „precedentul Kosovo”!!!

***

…Si-n vremea asta, capetele luminate ale Valahiei, ce zic si ce fac, „pentru binele si prosperitatea României”?! Pai, cam tot asa fac…vorbesc! (DACA o fac si pe asta, de frica sa nu-i spulbere „jupânul” de la Cotroceni, si el academician, deh!): „Catavencu: Dupa lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iata visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp? (…) Am luptat si am progresat: ieri obscuritate, azi lumina! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi veselia!… Iata avantajele progresului! Iata binefacerile unui sistem constitutional! Pristanda: – Curat constitutional! Muzica! Muzica!”

…De exemplu, cel mai înalt for intelectual al României – ACADEMIA ROMÂNA! – … ce zice, oare…- …cât nu doarme ea si se zbate, oare?! Pai, nu prea zice NIMIC, ba si doarme de rupe, si nu se zbate nici în somn, macar – de grija a ceva! Un academician cam zurliu, dl Dinu C. Giurescu (cel care, în 1997, striga, pe toate posturile TV, ca Tratatul cu Ucraina, Tratat Nesilit Ultimativo-Armat!!! – …Tratat de Rapt si Sfâsiere din Trupul Basarabo-Musatinilor – … „este o necesitate nationala”!), acum a „schimbat macazul”, si, cu clatinari din cap de baba cu dureri de dinti, o face pe Pytia, slobozind, odata cu ploaia de scuipat, prorociri de… Apocalipsa Maghiara!

…Din pacate, spusele lui de proroc întârziat acopera un adevar cumplit: s-a reusit, prin tesaturi diabolice ale Masoneriei Globalizante, ca (aproape) niciun elev/student/tânar, din generatia noua, sa nu mai aiba sentimentul de apartenenta la un Dumnezeu-Hristos si la un Neam, simtamântul ca s-a nascut nu la maternitate, ci dintr-un ANUME popor (mai brav si mai vechi, pe Pamânt, decât toate celelalte, si cu o Misiune Terestra Minunata!) , aflat între niste granite sfinte (ne-reîntregite, AZI, din pricini de slabiciuni de Duh al poporului istoric al Românilor!), trasate cu sânge de Martiri si de Sfinti…si cu un Duh aparte de al tuturor celorlalte Duhuri de Neamuri ale Terrei! Daca ar vedea, acesti tineri, pe geamul de la bucatarie, venind, prin curtea lor, spre cimitirul satului, niste tancuri, ceva… – ei nu ca n-ar întreba macar ale cui sunt si cu ce drept trec pe-acolo (si ce misiune ar avea EI, EI cei locuitori în acea casa, fata de samavolnicia trecerii tancurilor, peste mormintele cele sfinte, de mosi si stramosi!), ci s-ar urca în ele/tancurile (placându-le motorul „tare”!)… – … chit ca, apoi, ar trebui sa traga, cu tunul de pe turela, în casa lor de la bunici si în carnea parintilor si fratilor lor, de-o carne si-un sânge!

…Am devenit un neam de mercenari nemernici, de roboti numai buni de facut sclavi, pe plantatiile mondialiste, ale demonilor care ne vor da doar de mâncare, cât sa lucram pentru ei…iar de ne-om înghesui prea multi, ne vor învrajbi (ca sa nu cheltuiasca, tot ei, munitie ori cânepa de streang!), pâna ne vom macelari NOI ÎNTRE NOI, de-om ajunge la un numar „rational si convenabil/confortabil” Negustorilor Lumii: de la 7 miliarde jumate, la cel mult…DOUA!!!

…Am devenit si înca vom mai deveni O LUME CORCITA STRASNIC, iar corceala „preste fire si preste orice hotar de întelepciune si chibzuinta” produce întunecarea Duhului si slabirea, pâna la uitare, a cugetului si a instinctelor celor dumnezeiesti!!!

…Dar, pentru Dumnezeu, daca tot esti la o zvârlitura de bat de Cotroceni, dle Dinu C. Giurescu, BATRÂN ISTORIC AL NEAMULUI ROMÂNILOR SI DIN NEAM DE BATRÂNI ISTORICI AI NEAMULUI ROMÂNILOR! – de ce nu iei …batul cu care ti-ai masurat „distanta”, si sa-l altoiesti cu el, pe spate, pe Traianul cel delirant (de la „bauturile alcoolice”!), ranchiunos, HIDOS CA DRACUL… si TRADATOR (…desi e greu ca Braunovici sa-i tradeze pe Ion si pe Gheorghe… – …MACAR SPERJUR SI BLASFEMIATOR TOT ESTE, CA A JURAT PE BIBLIE SI PE CONSTITUTIE, EGAL!)?!

…Pentru Dumnezeu, voi, cei din Bucuresti, care sunteti la doi coti de el, de Traian si de „ceata lui Pitigoi” pedelista, de ce nu-i alungati cu pietre, din Tara Românilor (nu „Tara Secuilor”…logic, daca asta ar mai însemna ceva, azi: nu pot 260 de oameni, urmasi ai unor venetici din Asia, de prin veacul al V-lea! – sa se instituie într-o tara…si, mai ales, peste capul a 22 de milioane de oameni-locuitori multimilenari, ai României Thracilor!!!), pe toti acesti nemernici care, în vremuri normale si de catre un popor cu fond moral normal, ar fi spânzurati de cracile primului copac mai zdravan, mai de „Doamne,-ajuta”?!

…De ce?! Pentru ca ROMÂNII NU MAI AU LIDERI MORALI, pentru ca liderii morali (cum erau ei întelesi în veacurile trecute: oameni de isprava si gospodari, curati la suflet si chibzuiti la cuget si fapta – dar napraznici, în fata nedreptului si a umilintei nemeritate!) au fost lasati, sau…”ajutati” (precum VIRGIL SAHLEANU, de la Tepro-Iasi, asasinat, pe 7 septembrie 2000, de oamenii cehului František Priplata, hot si escroc, „patronul” firmei cehe “Zelezarny Veseli” -“Fierarii Veseli” – …da, Priplata, abuziv „cocotat”, prin privatizarile banditesti pe 1 LEU!!! – … pe care le-a început Neulander si le continua familia Basescu-Braunovici!!!) sa moara, rând pe rând…iar în locul lor, televiziunile cele parsive au fabricat LIDERI DE MUCAVA, plini, în gusa, de veninul cel negru al TRADARII!!!

…Uitati-va, spre exemplu, nu doar la Academia Româna (condusa de un inginer cvasi-anonim, ca afirmare a personalitatii – poltron si fricos si de umbra lui, care se încalzeste la proriile-i flatulatii – Ionel Haiduc!), ci si la U.S.R.! Scriitorii (cu exceptia câtorva sute… – în majoritatea lor, cica peste 2.000, o majoritate de „nule”!, care ne exaspereaza, prin „gonflarea” ei!) au devenit niste negustori slinosi, care nici gânduri nu au, nici cuget, d-apoi vise de foc, vizionare: Cartarescu vorbeste cu aceeasi limba pe care-o învârt, între dintii lor ascutiti, „pleziristii” de Liiceanu si Plesu (care-si faceau, pâna mai ieri, un promo elegant si sforaitor si „cascacios”, chiar pe TVR-1, sâmbata, „la ora de vârf”, între orele 18-19!!!), si toti trei vorbesc, în esenta, ca Patapieviceanul cel Viteaz…”viteaz” cât un fund de ponei cu zwastika!…sau cât „omagiul” erect al lui Iuda… – si toti „seniorii” sunt „armonizati” la vorba si la NE-IDEE cu „juniorul-junele” Petre Fluierasu…Fluerasu e la fel de coprologic precum Mihail Galatanu…, si nu vrea niciunul (NICIUNUL, macar, din liota asta de netrebnici si pacalici gretosi!) GLORIA IDEILOR, ci…vor, toti, cu foame de boa constrictor si anaconde, sa-si vânda, pe bani multi, cât mai multe carti, cât mai multor fraieri – …ACUM, si cât mai degraba sa fie „acum”-ul!!!

„Posteritatea este… posteriorul”, mediteaza si graieste, cu fruntea-i încretita, rau de tot, Întelepciunea sa Gângava, „canonizatul” (de catre „PREAFERICITUL” N. MANOLESCU!) – dl Mircea Cartarescu…!!!

…Iar când un poet onest (nu mereu eleganto-rafinat, dar, cel putin, foarte apropiat de ONESTITATE, ceea ce-i o calitate cvasi-incredibila, în aceste vremi… – …cel putin asa-l „pipai” eu, dupa expresie si scris…) vrea sa strige (si chiar STRIGA!) ca „Împaratul e gol!” (adica, „hristosul mincinos”, N. Manolescu, cel care-si conduce „turma valaha”…de la Paris, pe multe miliarde pe luna, ca ambasador U.N.E.S.C.O. la …„franci”!), atunci el, nefericitul „strigacios” se alege cu „streangul de matase” (la modul turcesco-fanariot!), din partea „imbrohorului”-sef de filiala U.S.R.-Sibiu, Ioan Radu Vacarescu! SA-SI DEA DEMISIA ADRIAN SUCIU, CA I-A FACUT DE RÂS PE HOTI, ZICÂNDU-LE HOTILOR – CHIAR…HOTI – SI IMPOSTORILOR – CHIAR…IMPOSTORI, SI SUSANELISTILOR – CHIAR SUSANELISTI!!! Adica, a NUMIT Adevarul, cu Numele Lui cel Adevarat/”Necosmetizat”.

„Pai, de aia te-am primit noi ca <<nembru>>, de aia ti-am si dat premii pentru Poezie, ca tu sa nu stii sa ne acoperi, princiar, hotia si impostura si susanelismul, în …metafore imperiale?! Hai-hai, da-ti, repejor, demisia, ca nu stii decât sa vorbesti pe sleau! Or, noi avem nevoie de ADEVARATI artisti, care sa-mbrace rahatul… în staniol sclipitor!”

…Iata ce zicea Poetul Adrian Suciu, într-un articol, de care redactorul-sef al Retelei literare online (Gelu Vlasin) s-a dezis urgent si taios, ca Iuda de Hristos:

Fariseul Manolescu si sfertoautorii. Un articol de Adrian Suciu Postat de Alexandru Petria, în Iunie 14, 2011 la 5:57pm

Nimic durabil nu se construieste pe minciuna. Literatura româna de azi, în latura ei oficiala, aceea de care tin pîrghiile administrative ale fondurilor publice si puterile iluzorii ale unor institutii inutile e jalnica. Ca unul care a trait cît sa fie constient în regimul comunist si a vazut, în amîndoua regimurile, scriitori români lingînd dosurile puternicilor zilei, pentru trei arginti, onoruri inutile si tinichele zornaitoare, am dreptul sa spun ca, pentru mine, diferenta între o constiinta vie si o jigodie e limpede. Ca unul care nu doreste în literatura nimic, care nu datoreaza nimic nimanui si dispretuieste profund elasticitatea coloanelor vertebrale ale majoritatii colegilor de breasla, voi deschide gura si voi vorbi liber. Ca unul care este neinteresat de bunavointa mai marilor literaturii române, de burse si sinecuri, de cabale literare si de dispute de dugheana, voi spune ca împaratul e gol!

Literatura româna contemporana, în latura ei oficiala, e o minciuna. Prima minciuna e în chiar vîrful ei: de ani de zile, un întreg complex financiar, organizational si mediatic este pus în miscare în chip absolut inutil pentru a-l transforma pe Mircea Cartarescu într-un scriitor nobelizabil. Mircea Cartarescu este un mare scriitor si o spun ca unul fascinat de literatura lui. Dar nu va lua niciodata premiul Nobel pentru literatura, iar orbirea celor care nu pricep acest lucru este sublima daca n-ar fi vinovata, cîta vreme fonduri publice imense raportate la saracia din literatura româna, de pilda prin Institutul Cultural Român, sînt folosite pentru a promova în exterior literatura acestuia. Mircea Cartarescu e un mare scriitor, dar un individ atît de profund ratat ca si constiinta publica, încît simtul ridicolului ar trebui sa-l împiedice a se mai manifesta ca atare. Asta, înca, n-ar fi un pacat asa de mare. În spatele naivitatii sale funciare, însa, o întreaga armata de profitori, lichele, impostori, panglicari, curve obosite si geambasi literari – constituie o curte de tip bizantin, atît de intens preocupata sa conserve privilegii, sinecuri si relatii, în dauna oricarei evolutii a literaturii române, încît Mircea Cartarescu, care nu va lua premiul Nobel, este si principalul obstacol în calea unui Nobel românesc pentru literatura, cîta vreme curtea sa, în frunte cu nevasta, va fi buricul literaturii române oficiale.

O feroce cabala a mediocrilor, de functionarea careia Cartarescu se face vinovat doar prin naivitate, aneantizeaza orice competitie reala, la adresa acestuia- si permite o cariera literara internationala, cu voie de la oficialitatile literaturii romane, doar unor mediocritati, care au facut pactul cu „sistemul ticalosit” si au acceptat sa-i reprezinte interesele. Institutul Cultural Român este, în acest moment, o institutie la fel de utila pentru prestigiul international al literaturii române, ca si o frectie la papionul lui Horia-Roman Patapievici.

Aproape toate ierarhiile oficiale ale literaturii române contemporane sînt profund viciate de coruptie, majoritatea premiilor cu relevanta nationala se dau în urma unor negocieri de talcioc, între critici, editori, scriitori si organizatori. Uneori, presedintii juriilor respective împart sumele de bani aferente premiilor respective cu scriitorii premiati. Alteori, criteriul dupa care se fac nominalizarile si premierile e sa nu se „supere” vreo editura importanta ca n-a fost la masa bogatilor iar Uniunea Scriitorilor a devenit o simpla bursa a trocurilor literare. O literatura în care una dintre cele mai bune carti de poezie ale ultimului deceniu, „Aerostate plîngînd” a lui Traian T. Cosovei e complet ignorata de mai-marii literaturii pentru ca personajul le e neplacut e un fals în acte publice. O literatura în care cei mai puternici debutanti ai ultimilor ani, Marius Stefan Aldea, Dan Herciu sau George Asztalos sînt trecuti cu vederea pentru ca sînt excentrici complexului editorial si mediatic specializat în crearea de mituri umflate cu pompa pe care sa le vînda pulimii e o impostura. O literatura în care scriitori de talia Danei Banu, a Ancai Mizumschi, a lui Eugen Suciu, a lui Viorel Muresan ori a lui Ion Chichere, ca sa dau doar cîteva nume din generatii diferite, sînt nebagati în seama de establishment – e o literatura de labari. As putea sa dau exemple în continuare, dar prefer sa ramîn la acestea, în scop didactic. Oricum, o dezbatere reala si onesta asupra functionarii mecanismelor succesului si promovarii în literatura româna contemporana nu va avea loc în curînd, cîta vreme lichelele conduc, se autoreplica si-si conserva privilegiile meschine – e acelasi lucru cu „reforma clasei politice”. La alta scara, dar identic.

Astfel, literatura româna, în latura ei oficiala, seamana ca doua picaturi de apa cu viata publica româneasca si nici n-ar fi putut fi altfel. Mizele luptei literare, însa, sînt rizibile. Daca politicienii se lupta pentru acces la resurse, femele si putere, scriitorii se lupta pentru mize ridicole si glorii de carton. As putea glosa în continuare pe marginea acestui subiect dar prefer sa tac mai departe.

Pentru ca mai departe gasim Uniunea Scriitorilor din România. Uniune de breasla, cum ar veni. Vorbesc din calitatea de membru al USR si premiat de doua ori cu premii ale acesteia, deci n-am alta frustrare, decît aceea ca institutia asta e prost condusa. În fruntea USR îl gasim pe Nicolae Manolescu, un individ care este cea mai limpede ilustrare a adevarului ca niciun om nu traieste pîna la moarte. În cazul lui Manolescu, acesta a încetat sa mai traiasca, în sensul adagiului sus-mentionat, prin anii 90, de cînd s-a transformat într-o pernuta de înfipt acele decoratiilor, insignelor si tinichelelor. De fapt, pe Manolescu îl doare undeva de scriitorimea româna: plantat la Paris, într-un functiune decorativa, domnia-sa a delegat, practic, conducerea Uniunii unor nenea si unor tanti. Trecînd peste pierderea sediului USR, Casa Monteoru (în niste procese în care e limpede ca cineva, nu stiu cine, a încasat spagi babane pentru non-combat), Manolescu a patronat o dramatica pierdere de statut a scriitorului român. Maestru al dezinformarii si manipularii, pe care le practica atît de abil, încît eu unul îl banuiesc de participarea la stagii periodice de perfectionare, dintr-o pozitie activa si acoperita, Nicolae Manolescu este cel mai prost administrator pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor în ultimii douazeci de ani. Fariseu si impostor, contestat virulent si pe buna dreptate, Nicolae Manolescu se tine cu dintii de o functie de care îsi bate joc, desi n-ar avea motive sa fie atît de încrîncenat în a reprezenta prost scriitorimea româna: ramîne în istoria literaturii române ca cel mai bun produs al regimului comunist în materie de critica literara, nu cred ca are probleme financiare si nici pupincuristii din jurul domniei-sale nu merita un sacrificiu atît de dramatic! Mai ales ca, lipsit de legitimitatea pe care o da competenta, dl. Manolescu începe a se transforma, din dorinta de a-si salva gasca, într-un simplu instrument de propaganda politica. Urît final pentru cineva cu pretentiile d-voastra, dle. Presedinte!

Un alt personaj detestabil ale literaturii române contemporane e geambasul literar. Atotstiutor si trend-setter, de obicei scriitor ratat si interesat nu de literatura ci de propria lui statuie, geambasul literar român preseaza asupra oricui, mituieste în dreapta si în stînga, pupa mîni si cururi daca e cazul, spala pahare la chefurile celor puternici, are prieteni în lumea buna si practica machiaverlîcul de balta. E prieten cu politicieni, ia bani de la Minister, de la Consiliul Judetean, de la Fundatii si Asociatii. În sine, n-ar fi nimic rau în asta, lumea e plina de personaje detestabile. Din nefericire, însa, geambasul literar român e persoana cu influenta; orice scriitor care nu-i face temenele si nu-i ridica osanale va fi marginalizat si considerat ciumat. La vîrful literaturii române, asa cum e ea acuma, nu rezista decît cei dispusi sa-si miroasa reciproc pîrturile si sosetele nespalate prefacîndu-se ca reprezinta o elita valorica. Din pricina geambasilor literaturii române, mari scriitori sînt trecuti cu vederea si aruncati în uitare! Cum ierarhiile oficiale sînt, în buna masura, rezultatul activitatii acestor personaje sinistre, literatura româna e o gluma. Sigur, în tot acest complex mizerabil, chiar si statistic vorbind, aterizeaza si scriitori de calitate, doar atunci cînd acestia, din diverse pricini, nu mai pot fi ignorati. Simptomatic e cazul lui Ion Muresan, care, dintr-un „marginal” al generatiei 80 – a ajuns sa ameninte pozitia de lider a lui Mircea Cartarescu. Dar nu ne intereseaza soarta lui Ion Muresan, ci soarta literaturii române.

Care, atîta vreme cît va ramîne doar o anexa a intereselor actualilor diriguitori ai destinelor sale, va ramîne o activitate de sera, menita sa satisfaca orgoliile si interesele meschine ale unei întregi categorii de trepadusi. Literatura româna oficiala este atît de departe de public si atît de rupta de realitate, încît numai naivii se pot mira ca, de cele mai multe ori, evenimentele literare oficiale sînt atît de plicticoase, încît se scorojeste varul pe peretii salilor care le gazduiesc. Rupta de public, literatura româna oficiala e un fel de snobareala fara miza, în care diversi sfertoautori se afla în situatia de a pretinde ca fac revolutie cu voie de la Guvern si avangarda cu bani de la stat.

Adrian Suciu” – cf. Reteaua literara, 14 iunie, 2011

…Neîndemânaticul (cu… “limba”!) Poet primeste “streangul de matase”, sub urmatoarea forma, subtil-parsiva, neo-fanariota:

“Domnule Adrian Suciu,
am luat la cunostinta cu stupefactie de atacul dvs., pe blogul personal, la adresa USR, a domnului presedinte Nicolae Manolescu si a conducerii Uniunii. Va anunt oficial, deocamdata pe acest mail, ca Filiala Sibiu, prin Comitetul sau, dezavueaza cu toata taria afirmatiile dvs. la adresa celor de mai sus, considerindu-le minciuni si jigniri cum rar se poate vedea in lumea noastra de azi. Ati fost premiat de curind de Filiala Sibiu pentru o carte de poeme. E cea mai buna dovada ca vi s-a acordat atentia cuvenita. Raspunsul dvs. la acesta atentie este de neimaginat pentru un scriitor si un om pe care, pina azi, l-am apreciat si l-am invitat in urma cu cinci ani de a face parte din Filiala Sibiu a USR. Va anunt ca, in perioada urmatoare, Comitetul Filialei Sibiu a USR va propune Consiliului USR excluderea dvs. din USR, pentru incalcarea grava a Statului organizatiei noastre. In orice caz, din acest moment, va rog sa nu va mai considerati coleg cu noi in Filiala Sibiu a USR si, eventual, sa va dati demisia de onoare din Filiala noastra.
Ramas bun, Ioan Radu Vacarescu, presedinte Filiala Sibiu a USR”.

 

…si mai are obrazul, acest domn Adrian Suciu, sa “posede” si raspuns demn si inteligent, în fata calailor sai improvizati si…improvizatori:

“Dle. Ioan Radu Vacarescu,
Nu am motive sa-mi demisia din Uniunea Scriitorilor din România, nu stiam ca Statutul Uniunii interzice dreptul la libera exprimare! Desigur, ca sa va usurez sarcina, nu o sa fac uz de dreptul la aparare, prevazut de Statutul Uniunii Scriitorilor din România. Asa încît va invit sa-mi comunicati pe cale oficiala Decizia de excludere a mea din Uniunea Scriitorilor din România, urmînd sa o pastrez în cutiuta cu amintiri personale, laolalta cu belciugele boilor de la bicicleta!
Cu mult respect si cu siguranta ca, în ciuda tonul d-voastra oficial, Nicolae Manolescu nu e vesnic în fruntea Uniunii Scriitorilor din România,
Adrian Suciu” – Reteaua literara, 16 iunie , 2011.

***

…Mda. Unii ar zice ca “am picat în plasa fleacurilor si bârfelor”. Eu va zic asa: câta vreme românii din România nu vor avea suflete arzatoare si cugete drepte si mândre, nu vor merita decât ceea ce au acum!!! – …adica, NIMIC!!! – …sfârtecari umilitoare, de steag si de mândrie si de teritorii geografice.

…CACI TARA CEA SFÂNTA VINE DUPA OAMENII CEI SFINTI SI DE NADEJDE SI MÂNDRI SI DE ISPRAVA (…iar nu invers!!!) – IAR OAMENILOR NEMERNICI SI “FARA SIRA SPINARII DREAPTA” – LE FUGE PÂNA SI PAMÂNTUL CÂT ÎL AU EI SUB PICIOARE!!!

…Si avem, mai avem, oare, oameni SFINTI?!

Avem, dar noi nu ne uitam în directia în care trebuie si nu facem ce se cuvine: în loc sa privim (ori sa “tragem cu ochiul”, MEREU SI NUMAI!) la ecrane mincinoase si paralizante de personalitate si de dumnezeire – SA ARDEM ÎNSPRE MÂNASTIRILE SI CHINOVIILE SI SIHASTRIILE ORTODOXIEI!!!

Iar spre învatatura, sa nu ne luam dupa cuvântul cel fals al iudelor “intelighentiei” românesti contemporan-tradatoare (…cum altfel, când “buzele lor reci” se-ncalzesc prin posteriorul…basesc?!), ci dupa graiul de flacara al Sfintilor Parinti si Martiri!!!

…Nu sa ne ghiontim la pomana, înlaturând pe fratii nostri, cel putin la fel de flamânzi si lipsiti, ca si noi… – si sa tratam Sfintele Sarbatori ori Sfintele Moaste ca pe-un CIRC si ca pe-o CRÂSMA ori ca pe-o ZALHANA A MIEILOR! – …ci s-ar cuveni ca noi SA ARDEM ÎNTRU DUHUL LUI HRISTOS-MÂNTUITORUL LUMII!!!

…Deci, si Mântuitorul Duhurilor noastre (de ne-om pocai ca Dismas, fie si în ultima clipita de viata/vreme/istorie!)…si iertatorul tâmpeniilor si lenilor noastre, “cele de toate zilele”!

 

MARA ATHANASIOS

On By nelursIn CultureLeave a comment

de Dan CARAGEA

 

 

Atât cât memoria nu ma înseala, nu cunosc în istoria artelor vreun artist în a carui geneza sa nu se afle sâmburele zamislitor al unui alt artist, ca samânta de inspiratie si mugur estetic interior. Începutul oricarui creator este în parte epigonic, în parte gest al desprinderii de maestru. Nu putem fi înnoitori, fara sa trecem prin cazna „exercitiilor de admiratie”, iar cine crede altminteri, este orb sau se minte pe sine.

Universul ideatic al Marei Athanasios îsi are originea în „Umanografia” lui Romeo Niram. În chip asumat, doua din fotografiile sale sunt propuse ca verigi explicite de legatura cu opera pictorului. Dincolo de aceste „replici”, se deschide o lume în care misterul feminin, umbra accentuata, lenjeria, ascunderea chipului, intimitatea închisa în gestualitati efemere, negrul si rosul, instantaneul fotografic sunt elemente care ne permit reflectii comparative.

Sa privim însa mai cu atentie ceea ce, inevitabil, îi desparte. As spune ca, în mod hotarât, sexualitatea privirii. Corpul feminin a fost, în arte, o creatie a masculinitatii. În vremurile moderne, artistii care s-au apropiat de cea mai tulburatoare tema plastica (i-as zice arhitema) au avut de raspuns multor exigente culturale, estetice si psihologice deopotriva. Cum nu exista ingenuitate si nici naturalism în modernitate, artistul si-a premeditat ascunderea si dezvaluirea, seductia si limita pudorii, canonul si anticanonul, intimitatea si conventiile psihologice ale vremurilor.

Privirea femeii asupra corpului feminin (metafora perfecta a oglinzii) este recenta si, poate de aceea, ar merita sa staruim asupra ei. Mara Athanasios îsi alege doua modele (dintre care unul este automodel) care se topesc abil într-o viziune unica: corpul tânar, aproape adolescentin, cu pielea de culoarea grâului copt, expunând cu predilectie spatele, umerii, bratele, genunchii. Alteori, privim ghemuiri de „cumintenii ale pamântului”, în care trupul se aduna, fetal, înspre sine. Corpurile ei, adesea dinamice, se dezvaluie ca promisiune în afara spatiului instantaneului fotografic. Oare de ce ?

Cred ca avem de-a face aici cu evitarea deliberata a dezvaluirii de care timpul nostru abunda. Imaginarul colectiv se confrunta azi cu o proliferare a nudului, de la anorexicele corpuri care defileaza pe pasarelele de moda, la modelele care publiciteaza, într-un joc de tranzactii al seductiei, produse cosmetice si parfumuri, la cele siliconate, care satureaza media de la aparitii erotice pâna la pornografie. Mitul frumusetii feminine, ca tinta a dorintei masculine, este astazi dispers, deformat, anticanonic si profund sexualizat. De aceea, banuiesc ca mesajul expozitiei consta în respingerea acestui univers de transformare obiectuala, excitanta, a corpului. Mara Athanasios ne readuce blândetea privirii naturaliste, a armoniei juvenile, a sublimarii dorintei în placere estetica.

În pofida unor inerente stângacii tehnice, nu pot sa trec neobservata o alta calitatea fotografei: rezistenta la ispita contrafacerii electronice. Este important, macar la debut, ca un artist sa aiba curajul expunerii „sarace”, înainte poate de a-si croi, cu deplina limpezime, drumul.

Un drum pe care i-l doresc tenace, ambitios si creator, mereu atenta la marea „umbra” a picturii, cu care fotografia, ca nimeni alta, se masoara, constient sau inconstient, de mai bine de un veac încoace.

 

Dan Caragea

Madrid

mai 2011

PROFESORUL DINU GIURESCU ALERTEAZA

On By nelursIn CultureLeave a comment

ZIARISTI ONLINE prezinta:

 

PROFESORUL DINU GIURESCU ALERTEAZA ROMÂNII: „STATUTUL MINORITATILOT POATE DUCE LA PRABUSIREA HOTARELOR ROMÂNIEI”

 

O afirmatie deosebit de grea si un semnal de alarma extrem de grav catre toate autoritatile statului a facut ieri profesorul academician Dinu C Giurescu la dezbaterea privind Statutul Minoritatilor, organizata de societatea civila romanesca la Senat.

„Am asistat odata la prabusirea frontierelor României, în 1940, ca elev de liceu. N-as vrea sa asist a doua oara la prabusirea hotarelor tarii prin vointa factorilor politici interni”, a spus istoricul Dinu C Giurescu, în încheierea alocutiunii sale despre Statutul Minoritatilor si atacul la fiinta nationala si statul român prin Legea Educatiei si propunerea de regionalizare a tarii. „Este o adevarata ofensiva la articolul I din Constitutia României. Miza este de prima însemnatate: este vorba de destramarea treptata a statului român si a hotarelor sale”, a subliniat profesorul Giurescu.

De observat ca desi au fost invitate toate formatiunile politice, singura care a stralucit prin lipsa, sfidând academicieni, istorici, membri ai societatii civile si, mai ales, pe reprezentantii romanilor din Harghita, Covasna si Mures, a fost tocmai organizatia etnica responsabila de santajarea PDL si tentativa de destramare a României: UDMR. „Ce vreti, domnilor?” – s-a adresat profesorul Giurescu marilor absenti minoritari – „vreti sa retransformam Transilvania într-o provincie maghiara. E, asta nu se mai poate! Se poate doar daca factorii interni cedeaza”. Vorbind despre modalitatea “dibace” prin care extremistii maghiari au desprins unele judete ale României pentru a le baga în „Casa Ungariei” de la Bruxelles, academicianul a spus: „Le desprindem din România daca noi le dam. Aici e o chestiune de interes national. Pentru mine ca istoric si ca fiul al parintelui si bunicului meu sunt absolut… nu-mi vine sa cred ca partidele politice romanesti nu pot sa gaseasca o solutie împreuna ca sa pastreze coeziunea statului român si sa apere identitatea nationala a acestei tari”.

Ziaristi Online ofera, în exclusivitate, cele mai importante luari de cuvânt de la aceasta dezbatere, la care, printre altele, s-a solicitat imperativ respingerea acestui atentat la statul national unitar roman – Statutul Minoritatilor – si înfiintarea unei Comisii parlamentare de ancheta asupra încalcarilor repetate ale Legii de catre reprezentatii organizatiei maghiare aflata la Guvernare si în ceea ce priveste neaplicarea Legii de catre organele MAI din Harghita, Covasna si Mures, la ordinele conducerii politice a Ministerului de Interne. Este de luat în seama, de catre unele personaje pripasite prin politica dâmboviteana si teleghidate de grupuri de interese antiromânesti, ca o eventuala asumare a raspunderii pe Legea Statutului Minoritatilor va fi cântecul de lebeda al PDL.

 

Vizionati interventiile si cititi mai jos Comunicatul final al dezbaterii – publicat si de RGN Press – si o Sinteza documentara asupra consecintelor impunerii Statutului Minoritatilor anti-România.

***

Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române

Centrul European de Studii Covasna – Harghita

COMUNICAT

 

Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române si Centrul European de Studii Covasna – Harghita a organizat în data de 7 iunie a.c., în sala „Avram Iancu” din Parlamentul României, dezbaterea cu tema „Consecintele adoptarii statutului minoritatilor nationale asupra Statului Român si a românilor din judetele Covasna, Harghita si Mures”.

La dezbatere au participat: academicianul Dinu C. Giurescu, prof. Univ. Dr. Radu Baltasiu director al Centrului European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române,  Eugen Popescu,   presedinte executiv al  Fundatiei Nationale pentru Românii de Pretutindeni (moderatorul dezbaterii), dr. Ioan Lacatusu, director al Centrului European de Studii Covasna – Harghita, Mircea Dusa, vicepresedintele Camerei Deputatilor, parlamentari PSD, PDL si PNL, din care amintim Lia Olguta Vasilescu, Florin Postolachi, Sergiu Andon, Horia Grama alti parlamentari, cercetatori, profesori universitari,  juristi, istorici, istorici,  jurnalisti precum si reprezentantii Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mures.

Participantii la dezbateri au hotarât sa solicite parlamentarilor din cadrul Camerei Deputatilor sa nu adopte proiectul legii Statutului minoritatilor nationale, în forma propusa de UDMR, deoarece aceasta initiativa legislativa urmareste în fapt reglementarea drepturilor colective, teritorialitatea ca element fundamental al exercitarii drepturilor colective, înfiintarea unor institutii entice, paralele cu cele ale Statului Român, realizându-se astfel un transfer de suveranitate de la majoritate la minoritate, un pas decisive spre realizarea autonomiei teritoriale pe criterii entice.

S-a cerut membrilor coalitiei guvernamentale sa nu adopte proiectul legii Statutului minoritatilor nationale, prin asumarea raspunderii guvernamentale, deoarece actul normativ respectiv reglementeaza probleme de interes national, care vizeaza prezentul si viitorul Statului Român, integritatea si suveranitatea sa.

S-a evidentiat necesitatea, ca la baza adoptarii unei legi de o asemenea importanta, sa stea studii temeinice elaborate de Academia Româna si alti specialisti din mediul universitar si din institutiile abilitate ale statului.

S-a solicitat ca proiectul legii Statutului minoritatilor sa fie pus în dezbaterea Parlamentului României, numai dupa aparitia reglementarilor unitare ale Uniunii Europene, în problema minoritatilor nationale.

S-a hotarât participarea reprezentantilor mediului academic si ai Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mures la dezbaterea proiectului legii Statutului Minoritatilor Nationale, din cadrul Comisiei pentru drepturile omului si minoritati, din cadrul Camerei Deputatilor.

S-a solicitat înfiintarea unei Comisii care sa efectueze o ancheta parlamentara în judetele Covasna, Harghita si Mures pentru cercetarea aspectelor referitoare la disolutia Satului Român, discriminarea, marginalizarea si asimilarea românilor din cele trei judete si activitatea organizatiilor maghiare de extrema dreapta care actioneaza nestingherite în spatiul public românesc.

 

S-a cerut initierea unor proiecte de legii privind sustinerea finaciara, de la bugetul central de stat, a unor publicatii românesti din judetele Covasna, Harghita si Mures si continurea demersurilor în vederea asigurarii finantarii, de la bugetul central, a proiectelor culturale ale asociatiilor, ligiilor si fundatilor membre ale Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mures.

S-a convenit înfiintarea, din rândul parlamentarilor, apartinând întregului spectrul politic românesc, a unui “Pact pentru România”, care sa militeze pentru promovarea valorilor si identitatii românesti si contracararea razboiului de imagine care se duce împotriva României.

Biroul de presa al Centrului European de Studii Covasna – Harghita

***

Consecintele adoptarii statutului minoritatilor nationale asupra Statului Român si a românilor din judetele Covasna, Harghita si Mures

 

Sinteza documentara

Prezenta Sinteza documentara cuprinde selectiuni din mai multe studii, articole, rapoarte, comunicate, rezolutii, apeluri ale unor specialisti din mediul academic, reprezentanti ai principalelor partide politice parlamentare, si ai Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mures,

Alte materialele care abordeaza problematica consecintele adoptarii statutului minoritatilor nationale asupra Statului Român si a românilor din judetele Covasna, Harghita si Mures sunt postate pe site-ul Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mures, la adresa: www.forumharghitacovasna.ro

*        *        *

I. Consideratii generale referitoare la proiectul de lege privind Statutul minoritatilor nationale din România.

I.1. Principalele initiative si proiecte anterioare proiectului de lege privind Statutul minoritatilor nationale

Initierea proiectului de lege privind Statutul minoritatilor nationale din anul 2005 a fost precedata începând cu anul 1990 de o serie de initiative care se întind de la recunoasterea altor drepturi individuale ale persoanelor apartinând minoritatilor nationale decât cele deja reglementate pâna la acordarea autonomiei teritoriale pe criterii etnice, sub denumirea de tinutul secuiesc unei regiuni care ar urma sa includa judetele Covasna, Harghita si partial Mures.

Astfel, în anul 1993 a fost initiat de UDMR proiectul de lege privind minoritatile nationale si comunitatile autonome. Similar proiectului de lege în discutie si acest proiect viza deopotriva acordarea de drepturi individuale si acordarea de drepturi colective. Proiectul prevedea împartirea statului pe criterii etnice, recunoasterea minoritatilor etnice ca elemente constitutive ale statului si deci consacrarea statului multinational, precum si acordarea autonomiei teritoriale pe criterii etnice.

O alta propunere legislativa, initiata de parlamentari ai UDMR, o reprezinta proiectul de lege privind Statutul de autonomie a Tinutului Secuiesc din anul 2004. De mentionat aici este ca, dupa respingerea la Senat, aceasta initiativa a fost transmisa Camerei Deputatilor ca si camera decizionala care a ezitat pâna în prezent sa se pronunte asupra ei. Acest proiect de lege se afla la Camera Deputatilor din 12 octombrie 2005. Propunerea vizeaza constituirea unei regiuni autonome sub denumirea de tinutul secuiesc în care, colectivitatea autohtona sa dispuna de prerogative de autoadministrare si chiar de unele prerogative de ordin statal. Potrivit proiectului, tinutul secuiesc ar fi o regiune autonoma cu statut special si ar avea urmatoarele autoritati: consiliul de autoadministrare, ca autoritate legiuitoare autonoma, comisie de autoadministrare si presedinte al tinutului secuiesc ca autoritati executive autonome.

Cele doua initiative prezentate sunt însotite de o multitudine de alte proiecte cu caracter segmentar si de etapa. De amintit sunt în context si initiativele legislative si/sau de alta natura care converg spre acelasi scop, ori demersurile pe lânga organizatiile internationale ale Republicii Ungare de sustinere a drepturilor colective si a acordarii de catre România a autonomiei politice pentru minoritatile nationale si, în special, pentru minoritatea maghiara.

Din punctul de vedere al initiatorilor, aceste proiecte de acte normative ori acte normative adoptate, interne si externe, sunt fundamentate pe faptul ca maghiarii sunt considerati o componenta inalienabila a natiunii maghiare universale. Pe fond, aceste deziderate nu doar ca exced în totalitate sistemului de protectie al minoritatilor nationale consacrat de catre dreptul international dar, nici nu se afla în legatura cu drepturile si obligatiile ce fac obiectul acestui sistem care urmaresc si sunt circumscrise obiectivului egalitatii depline si efective între persoanele apartinând minoritatii si persoanele apartinând majoritatii. În literatura de specialitate acestea au fost considerate formule alternative la variantele revizioniste traditionale

I.2. Consideratii privind proiectul de lege privind Statutul minoritatilor nationale din România

Proiectul de lege privind Statutul minoritatilor nationale din România a fost initiat de catre Guvernul României în anul 2005 si a fost respins de catre Senatul României la data de 24 octombrie a aceluiasi an si se afla în prezent în dezbaterea Camerei Deputatilor.

Textele proiectul de lege pot fi clasificate în doua mari categorii: a) texte care reiau prevederi legale deja existente, precum cele privind prevenirea faptelor de discriminare, utilizarii limbii materne în relatia cu autoritatile publice, învatamântul în limba materna, organizarea si finantarea de la bugetul statului de mijloace mass-media în limba materna, libertati religioase etc. si, b) texte care reglementeaza autoritati, institutii juridice si alte elemente circumscrie sferei autonomiei politice a minoritatilor nationale.

Principalele referiri vizând acordarea autonomiei politice si consacrarea drepturilor colective pentru minoritatile nationale sunt: cele privind impunerea minoritatilor nationale ca factori constitutivi ai Statutului Român, cele privind constituirea minoritatilor ca persoane juridice, cele privind înfiintarea de organisme ale minoritatilor nationale (cele mai reprezentative astfel de organisme fiind consiliile nationale ale autonomiei culturale, dotate cu personalitate juridica de drept public si investite cu autoritate de stat), cele privind obligarea autoritatilor statului de a obtine acordul Consiliului National al Autonomiei Culturale al Minoritatii respective, înainte de adoptarea unor decizii si în acele situatii prevazute de proiectul de lege etc.

Având în vedere cele expuse se poate formula o prima concluzie si anume aceea ca, prin aceste prevederi, dar si prin alte prevederi subsidiare, Statutul minoritatilor nationale, în aceasta forma, pune bazele schimbarii caracterului de stat national al României în acela de stat multinational. Aceasta deoarece, reglementarile mai sus amintite sunt specifice acestei forme de organizare statala. Din acest punct de vedere proiectul de lege poate fi apreciat ca fiind neconstitutional în cazul dispozitiilor subsumate acordarii autonomiei politice. Aceeasi concluzie se impune si în situatia impunerii obtinerii acordului consiliilor nationale ale autonomiei locale de catre autoritatile centrale ale statului, fara de care, adoptarea deciziilor de interes pentru minoritatile nationale nu se poate face. Alaturi de alte prevederi ale proiectului, acest element, statueaza implicit realizarea unui partaj de suveranitate între stat si minoritati.

O a doua observatie cu caracter general, facând abstractie de discutia referitoare la neconstitutionalitatea proiectului, acesta nu tine cont de posibilitatile concrete ale României de sustinere financiara a drepturilor colective si de oportunitatea unei astfel sustineri.

Pe de alta parte, proiectul de lege contine paragrafe confuze, în unele situatii minoritatile nationale parând a fi vazute ca natiuni. Astfel, în continutul proiectului se face vorbire de comunitatile minoritatilor nationale ori de simboluri nationale si sarbatori nationale.

Pe fondul prevederilor referitoare la învatamântul la toate nivelurile în limba minoritatilor nationale, utilizarea în toate raporturile publice a limbii materne, obligativitatea cunoasterii de catre functionari publici, agenti de politie, grefieri, personal medico-sanitar, sustinerea tuturor sustinerea tuturor examenelor educationale ori profesionale în limba materna, fara prevederi referitoare la platforme si instrumente de însusire a limbii oficiale române, putem concluziona ca efectele acestui mod neechilibrat de reglementare va conduce în timp la formarea unor grupuri de persoane apartinând minoritatilor nationale care nu vor cunoaste limba româna.

Aceleasi reglementari, prin modul de formulare, precum si dispozitiile referitoare la redactarea documentelor oficiale în limba materna a persoanelor apartinând minoritatilor nationale de catre autoritatile publice centrale, institutii de învatamânt, institutii de cultura, culte, indiferent daca acestea se afla sub autoritatea statului, organelor administratiei publice locale sau autoritatilor minoritatilor nationale, constituie o aducere a limbilor minoritatilor nationale în sfera caracterului de limbi oficiale. Prin faptul ca aceste prevederi incumba si administratiei centrale a statului, nu doar autoritatilor locale, vom remarca faptul ca acest text confera limbilor minoritatilor nationale caracter de limba potential oficiala la nivel national, depasindu-se astfel chiar eventual caracter, oricum neconstitutional, de limba oficiala regionala.

Un aspect esential de analizat priveste consecintele adoptarii si aplicarii în aceasta forma a statului persoanelor apartinând minoritatilor nationale asupra cetatenilor români de nationalitate româna din unitatile administrativ – teritoriale în care acestia sunt numeric inferiori, care reclama adâncirea inechitatilor si a discriminarii la care sunt deja supusi, discriminare constata prin mai multe hotarâri al Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii si care, de facto, fiind numeric inferiori, suporta toate avatarurile situatiei de minoritar. Acestia considera ca inechitatile si discriminarile vor lua amploare pâna la determinarea mai mult sau mai putin pasnica de parasire a judetelor Covasna si Harghita, deziderat ce reiese din unele discursuri publice ale liderilor politici si civici maghiari precum si din presa controlata de acestia.

Nu în ultimul rând, o analiza pragmatica a efectelor eventualei adoptarii a proiectului de lege în discutie, se impune si în raport de obtinerea de catre persoanele apartinând minoritatii maghiare, organizate în baza acestui proiect România în corporatii publice cu drept de autoadministrare, a cetateniei maghiare în baza noi legii maghiare a cetateniei din anul 2011.

Pe fondul celor aratate, se poate formula concluziona cu certitudine asupra caracterului neconstitutional al proiectul de lege privind Statutul minoritatilor nationale din România, asupra faptului ca acesta excede sistemului de protectie al minoritatilor nationale reglementat în documentele juridice internationale. El poate fi apreciat exclusiv ca un deziderat politic al UDMR, pe care România îl poate satisface sau nu, în baza vointei sale suverane si nu în baza unor obligatii internationale si numai în urma unei eventuale si prealabile revizuiri constitutionale.

II. Proiectul legii Statutului minoritatilor nationale asigura cadrul legal pentru constituirea enclavei maghiare pe cuprinsul judetelor Harghita, Covasna si partial Mures

Proiectul Statutului minoritatilor nationale promoveaza concepte cu vocatie de suveranitate la adapostul retoricii drepturilor minoritatilor. Proiectul mentionat destructureaza juridic statul român, prin instituirea unor elemente statale noi, precum: „comunitatea nationala a minoritatilor”; „pamântul natal al comunitatii” maghiare si „autonomie culturala a minoritatilor nationale”.

Destructurarea statului se dovedeste o actiune juridica complexa, de destramare a normelor de drept care reglementeaza statul, fiind promovata de UDMR. Destramarea normelor de drept se realizeaza prin introducerea în legislatie a conceptelor de natura etnica, care modifica continutul elementelor statului si inhiba functionarea eficienta si plenara a statului în domenii fundamentale.

În noul cadru legal, în care statul national devine precar, principiile etnice se instituie ca eficiente, având forta juridica de a constitui o noua entitate statala, de natura etnica. În aceste conditii, în teritoriul în care maghiarii sunt majoritari, constituirea entitatii statale devine o realitate juridica eficienta si plenara, în eventualitatea adoptarii Proiectului Statutului aceasta realitate devenind si legitima.

Noile concepte de drept public promovate de Proiectul Statutului minoritatilor sunt însotite de prevederi care largesc cadrul juridic segregationist si reglementeaza în sensul unei actiuni de enclavizare promovata prin lege, în contra reglementarilor constitutionale si vointei poporului roman.

Teza minoritatilor nationale ca factor constitutiv în stat este întarita în cuprinsul Proiectului de lege printr-o multitudine de alte instrumente juridice noi, neacceptate de dreptul public. Conceptul de „comunitate nationala a minoritatilor”, reflectat în forme juridice diverse precum: „minoritate nationala”, „identitate a comunitatii minoritatilor nationale”, „componenta etnica a unor regiuni locuite în mod traditional de anumite comunitati etnice”, „pondere a minoritatilor nationale” este un astfel de instrument, expresie a viziunii revizioniste si segregationiste a UDMR.

Un alt concept juridic nou promovat de Proiectul Statutului, care tine de esenta drepturilor colective etnice, propriu viziunilor segregationiste si separatiste, îl reprezinta cel de „pondere a minoritatilor nationale care locuiesc în anumite zone sau regiuni”. Acest concept intra în conflict cu întreaga filosofie constitutionala, întemeiata pe drepturi, libertati si îndatoriri individuale, precum si pe egalitatea între cetateni sau solidaritatea acestora.

Textele sunt inacceptabile într-o societate moderna, democratica, bazata pe drepturi individuale ale cetatenilor, asemenea concepte, de substanta colectivista si etnica, fiind de natura a genera logica periculoasa a conflictelor si a purificarilor etnice.

Prin urmare, Proiectul Statutului minoritatilor nu instituie numai un element nou al statului, minoritatile nationale ca factor constitutiv, ci creeaza si instrumente juridice noi, de limitare a drepturilor cetatenilor în teritoriile locuite majoritar de maghiari, pe criterii etnice, lingvistice, de nationalitate si religioase. Aceste instrumente, precum cel al impunerii respectarii unor „ponderi” numerice etnice, reprezinta o conditie noua pentru instituirea minoritatilor etnice ca elemente ale unei entitati statale constituite pe teritorii precis delimitate

Destructurarea statului prin instituirea unui element nou statal fata de cel de „teritoriu national”, si anume „pamântul natal al comunitatii maghiare”, care apare în Proiectul Statutului minoritatilor sub forma: „zone ale tarii unde minoritatile se regasesc traditional”, „regiuni locuite în mod traditional de anumite comunitati etnice”, „zone în care se vorbeste aceeasi limba”, „zone unde exista o anumita pondere a minoritarilor” etc.

Destructurarea statului prin instituirea unui element statal nou, diferit de cel al „suveranitatii nationale”, sub forma: „autonomia culturala a minoritatilor nationale”

Conceptul de „autonomie culturala a minoritatilor nationale” nu este reglementat de Constitutie. Întelegem continutul „autonomiei culturale” ca pe un drept decizional al natiunii maghiare de exercitare a suveranitatii în numele poporului maghiar, prin institutii de drept public, în domenii fundamentale ale statului: organizarea învatamântului, culturii, economiei, administratiei publice. Conceptul de „autonomie teritoriala”, definit ca o simpla asociere a administratiilor publice locale, în baza vointei suverane a natiunii maghiare majoritare din cadrul acelor teritorii, apare ca o consecinta fireasca a „autonomiei culturale”, un act juridic formal si cu neputinta de îngradit prin instrumentele statului national.

În consecinta, „autonomia culturala” reprezinta corolarul juridic al Proiectului Statutului, cel de al treilea element al statalitatii: suveranitatea poporului maghiar si a institutiilor publice etnice maghiare, în domeniile nationale ale învatamântului, culturii si administratiei publice locale, în teritoriile locuite majoritar de maghiari.

Proiectul Statutului minoritatilor reglementeaza, totodata, în Capitolul V, modul în care sunt organizate, functioneaza si sunt alese organele puterii de stat etnice: Consiliile Nationale ale Autonomiei Culturale. Având ca fundament vointa comunitatilor nationale ale minoritatilor, exprimata prin vot, Consiliile Nationale ale Autonomiei Culturale reprezinta adevarate parlamente etnice, care functioneaza în sesiuni plenare si în comisii de specialitate, dupa modelul Parlamentului României. Consiliile Nationale Autonomiei Culturale au vocatia legala de a primi delegari de competente din partea Parlamentului, Guvernului, autoritatilor administratiei publice locale alese privind „identitatea etnica, culturala, lingvistica a minoritatii nationale”.

Consiliile Nationale ale Autonomiei Culturale dispun de secretariate proprii, care reprezinta atributul executiv al acestora. Consiliile Nationale ale Autonomiei Culturale au vocatia de a intra în conflict cu autoritatile statului român, în acele situatii, pentru solutionarea conflictelor fiind competente instantele judecatoresti de contencios administrativ (art. 72 din Proiect).

Practic este vorba despre conflicte institutionale între organisme statale care exercita, în mod paralel, puterea de stat: pe de o parte puterea publica a poporului român, pe de alta parte puterea publica a comunitatii maghiare, în domeniile expres prevazute de lege.

Proiectul Statutului minoritatilor nationale este reflectarea Programului politic al UDMR, fundamentat pe concepte ideologice si juridice neconstitutionale, de esenta revizionista, segregationista si separatista, care pun în centrul viziunii autoorganizarea, autoadministrarea si autodeterminarea comunitatilor minoritare, mai precis a comunitatii maghiare, pe criterii etnice.

Actiunea legislativa reprezinta o înlaturare a conceptelor si principiilor juridice constitutionale legate de definirea, organizarea si functionarea statului român. Complexul de concepte si principii juridice noi, fundamentate pe teoria drepturilor colective, a drepturilor istorice la pamântul natal, a drepturilor de autoorganizare, autoadministrare si autodeterminare substituie conceptele constitutionale. Acest complex reprezinta o actiune de destructurare juridica sistematica a statului national, suveran si independent, unitar si indivizibil român, creat pe principiul drepturilor individuale ale cetatenilor. Destructurarea consta în denaturarea si redefinirea celor trei elemente fundamentale ale statului: populatia, teritoriul si suveranitatea, ca realitati juridice etnice.

Actiunea legislativa reprezinta, în acelasi timp, constituirea unei noi entitati statale, de esenta etnica, apartinând minoritatii maghiare, în teritoriile locuite majoritar de aceasta, cu organisme de stat etnice, care limiteaza suveranitatea nationala si o substituie printr-o suveranitate noua, etnica, în domenii fundamentale ale vietii publice: învatamânt, educatie, cultura, alte drepturi de natura etnica, lingvistica, religioasa.

Actiunea legislativa reprezinta, în fapt, constituirea autonomiei teritoriale a minoritatii maghiare în teritoriile locuite majoritar de aceasta, autonomia culturala continând implicit elementul teritorialitatii. Autonomia teritoriala este, în acceptia Programului UDMR, un ultim pas, pur formal, de asociere a administratiilor locale în teritoriile locuite majoritar de maghiari.

Proiectul nu reprezinta interesele comunitatii maghiare si nici ale românilor, mai ales a românilor numeric minoritari în judetele Harghita, Covasna si partial Mures. Proiectul are conotatii proprii ideologiilor de tip totalitare.

III. Alte aspecte generale privind consecintele adoptarii statutului minoritatilor nationale asupra Statului Român si a românilor din judetele Covasna, Harghita si Mures

Înca de la supunerea spre dezbatere publica a proiectului Legii statutului minoritatilor nationale, reprezentantii societatii civile si ai principalelor partide politice din judetele Covasna, Harghita si Mures, precum si ai mediului academic, si-au exprimat public dezacordul fata de adoptarea acestui proiect de lege, subliniind consecintele grave ce le-ar avea adoptarea lui în forma propusa de UDMR.

Din multitudinea demersurilor întreprinse, în acest sens, am retinut câteva:

A. MEMORANDUM înaintat la 1 noiembrie 2005, de catre reprezentantii organizatiilor civice si formatiunilor politice din judetele Covasna si Harghita, în care, printre altele se mentioneaza:

„Ne exprimam îngrijorarea fata de demersurile liderilor UDMR privind realizarea cu orice pret a autonomiei teritoriale pe criterii etnice a asa-zisului „Tinut Secuiesc”, obiectiv pentru care autonomia culturala este, dupa cum nu se sfiesc sa o declare, un pas decisiv, acesta asigurând cadrul institutional si functional al autonomiei teritoriale pe criterii etnice. Consideram ca acest demers, facut cu ignorarea totala a comunitatii românesti, este un act nepermis de aroganta si sfidare la adresa locuitorilor care nu apartin etniei maghiare din judetele Covasna, Harghita si Mures si care reprezinta peste 40 % din totalul populatiei celot trei judete”.

B. Comunicatul de presa al Forumul Civic al Românilor din Harghita si Covasna, din 7 septembrie 2006, document în care se reafirma pozitia societatii civile românesti din cele doua judete, de respingere a proiectului Statului minoritatilor nationale, dupa cum urmeaza:

„Printre altele, proiectul ignora cu desavârsire asigurarea protectiei persoanelor de nationalitate româna, aflate în minoritate în ariile locuite preponderent de minoritati nationale. Exemplul tipic este Harghita si Covasna unde, daca s-ar adopta în forma actuala, proiectul ar duce la crearea de jure a unui stat în stat, guvernat de UDMR, ceea ce contravine tuturor legilor si conventiilor europene. Atunci când vor vota, parlamentarii trebuie sa aiba în vedere si efectele nefaste în climatul psiho-socio-cultural si uman pe care le-ar putea avea aprobarea acestui proiect asupra românilor din Covasna si Harghita, care se vad abandonati de statul român si considerati „pierderi colaterale”, inevitabile, în procesul de tranzitie si de integrare în Uniunea Europeana.

Actualul cadru juridic asigura pe deplin protectia minoritatilor nationale, exercitarea nestingherita a tuturor drepturilor identitare, culturale, educationale, la standarde superioare celor europene. În aceasta situatie, cei care au nevoie de un cadru legal de protectie sub acest aspect sunt românii din zona, ce constituie o minoritate numerica supusa discriminarii si marginalizarii sub „sceptrul UDMR”, în mijlocul României. Facem apel la toate fortele politice si civice românesti, din întreaga tara si din Diaspora, sa actioneze pentru sustinerea demersului nostru menit de a preveni legiferarea unui astfel proiect de lege contrar legislatiei europene si Constitutiei României.”

 

C. Apelul pentru apararea demnitatii nationale al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mures, din 2 aprilie 2011, din care redam:

„Reprezentantii românilor din cele trei judete si-au exprimat îngrijorarea fata de efectele unor actiuni organizate în 15 martie, de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, precum si fata de consecintele pe care le-ar avea adoptarea unor proiecte de legi în forma propusa de UDMR în principal proiectul Legii statutului minoritatilor nationale si cel al regionalizarii României. S-a facut apel pentru apararea demnitatii nationale si s- a solicitat crearea unui curent în Parlamentul României, fara culoare politica, care sa împiedice votarea unor legi care duc la pierderea autoritatii statale în judetele Covasna, Harghita si Mures. S-a precizat ca grupul de actiune pentru demnitatea nationala va face tot ceea ce îi sta în putinta pentru mentinerea unei stari de normalitate în Harghita, Covasna si Mures, unde etnicii maghiari din România traiesc în majoritate, precizându-se ca normalitate înseamna convietuire multietnica si pluriconfesionala si nu o enclava etnica în inima României”

Toate analizele prezentate, si multe altele, au avut la baza studierea legislatiei europene în materie, concluziile unor cercetari sociologice si pozitia principalelor segmente ale societatii civile românesti si ale partidelor politice din judetele Covasna, Harghita si Mures.

Demersurile întreprinse au pus în evidenta faptul ca, autorii acestui proiect legislativ configureaza viitorul statut al minoritatilor etnice din România pe câteva paliere dominante: reglementarea drepturilor persoanelor apartinând minoritatilor etnice ca drepturi colective; teritorialitatea, ca element fundamental al exercitarii drepturilor colective; delegarea competentelor autoritatilor statului (la nivel central si local) catre organe alese pe criterii etnice.

Prin prevederile sale, proiectul Legii statutului minoritatilor nationale, va conduce la adâncirea inechitatilor si discriminarii la care sunt deja supusi românii din Covasna si Harghita, care, de facto, fiind numeric minoritari, suporta toate avatarurile situatiei de minoritari, fara a se bucura de jure de protectia statutului juridic de care beneficiaza toate minoritatile nationale.

Obiectivul principal al proiectului de act legislativ îl reprezinta obtinerea cu orice pret a autonomiei teritoriale pe criterii etnice a asa-zisului „Tinut Secuiesc”, obiectiv pentru care autonomia culturala este, dupa cum nu se sfiesc sa o declare, un pas decisiv.

Proiectul legislativ adopta un punct de vedere centrat nu pe individ ci pe colectivitati, „comunitatile nationale”, abordare ce contravine normelor dreptului international în materie, încalcând, totodata, ordinea juridica constitutionala si valorile fundamentale ale statului român. Nicio conventie internationala nu acorda minoritatilor etnice dreptul la autonomie sau la autodeterminare.

Unele dispozitii ale proiectului pot conduce, prin consecintele lor, la construirea unei realitati dominata de existenta separata a minoritatilor nationale, punctele de legatura dintre acestea si populatia majoritara urmând sa fie reduse la minimum.

Evolutia societatii românesti postdecembriste ne arata ca, proiectul Legii statutului minoritatilor nationale, nu reprezinta un obiectiv final al UDMR, ci doar o noua etapa în realizarea dezideratului sau strategic: separatismul teritorial, scoaterea judetelor Covasna, Harghita si partial Mures, de sub suzeranitatea Statului Român.

Data fiind natura obiectului acestui proiect de lege, faptul ca efectele sale depasesc cadrul strict al drepturilor minoritatilor nationale, specialistii considera ca dezideratele politice care stau la baza sa, nu pot fi satisfacute în cadrul unor negocieri politice între partide sau prin simplul vot al Parlamentului. Interesând suveranitatea nationala, prin partajul de suveranitate pe care acest proiect îl presupune, dar si ordinea constitutionala, modificarile constitutionale si legale pe care aceasta initiativa le presupune vor trebui validate prin referendum national. Prin prisma art. 152, alin. (1) din Constitutie însa, o revizuire care sa afecteze caracterul national, integritatea teritoriala si limba oficiala nu este posibila.

Sf. Gheorghe, 6 iunie 2011

Biroul de presa

Al C.E.S.C.H

***

ZIARISTI ONLINE

http://www.ziaristionline.ro/2011/06/08/profesorul-dinu-giurescu-alerteaza-romanii-statutul-minoritatilor-poate-duce-la-prabusirea-hotarelor-romaniei-videoaudiofotodoc/

 

DOI FRATI…ÎMPARATI!

On By nelursIn Art, CultureLeave a comment

de prof. dr. Adrian BOTEZ

 


…A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI, pe care-i nascuse zbaterea apelor si luncilor Siretului si Trotusului…Unul era Alb, altul era Negru. Unul era „înalt, blond, frumos, si zâmbetul lui era peste putinta de descris (de statuie? de femeie? de copil trezit dintr-un vis cu animale cuvântatoare?)” – Dan Botta – cf. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, text aparut în “Prodromos“, nr.7, iulie 1967, p. 19-21 – celalalt era Duhul “Întunecatului April”… – Emil Botta.

…Asa ar putea începe o poveste, care sa le si placa, cine stie, adjudenilor, vrâncenilor, românilor. Dar noi nu vrem “sa placa”, ci “sa se tina minte”!

…Deci, în mod poate prozaic (noi zicem : MINUNAT!) – Dumnezeu Cel Mare si Bun a vrut ca, în aceeasi casa, din aceeasi localitate, Adjud – sa se nasca doua Duhuri de Înalta Lumina ale Neamului Românesc: fratii DAN si EMIL BOTTA.

S-au nascut într-o familie de medic – tatal fiind Theodor Botta – si al unei misterioase femei-directoare de orfelinat – Aglae – al carei tata, Francesco Maria Franceschi (stabilit în Moldova în 1872, tehnician la Fabrica de zahar, din Sascut!) – era corsican de origine. Adica, din patria unei Mari Furtuni Planetare: Împaratul Napoleon I Bonaparte (cel care, din nascare, s-a numit, destul de vaticinar, desi se tragea din nobilimea marunta : Napoleon BUONAPARTE – “partea cea BUNA”!). Din câte stim azi, totusi, Francesco Maria Franceschi era din familia/clanul lui Filippo Antonio Pasquale di Paoli – DUSMAN al lui Napoleon…Cine stie daca bejenia familiei Franceschi nu a început chiar de pe acele vremi…?!

…Dar sa ne întoarcem pe malurile Siretului nostru…

DAN BOTTA este fratele cel mare. Se naste, însa, într-o zodie a discretiei ucigase de renume – dovada ca, azi, putini români stiu ca Emil Botta a avut un frate. Un frate nascut pe 26 septembrie 1907, în Adjud, mort pe 13 ianuarie 1958, la Bucuresti…Doar 51 de ani de epifanie… – “îsi începe studiile liceale la Liceul Unirea din Focsani, continuându-le la Colegiul Sf. Sava din Bucuresti. Urmeaza, apoi, studii universitare clasice (limba latina si limba greaca) la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, fiind dublu licentiat în Educatie Fizica si Sport. Publica în diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine etc. Participa la conferintele grupului Criterion si este cooptat în comitetul de redactie al revistei, apoi va face parte, sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, din comitetul de directie al Enciclopediei României, proiectul debutând în 1938”…Apoi, dispare din ochii oamenilor preagrabiti, pe când cadeau zapezile cataclismice, cosmice, ale anului 1958…” în urma unui atac de cord”, cum îl expediaza frivol si abandoneaza misterului cosmic, ziarele vremii, pe Pontiful Frumusetii, Incantatiei si Fervorii:

“(…)Straluceste în orgia
Viorie de pe mare
Luna palida, în zare,
Luna din Infern, sotia
Sufletelor în pierzare.

Tipa-n volburi largi lastunii,
Umbra creste ca o floare,
Ca o floare-ametitoare,
Apa, -n gemetele lunii,
Jos pe stînca alba, moare.

De departe suna cornul,
Cornul serii, cornul marii,
Cornul surd al întristarii,
Cornul marii, cornul serii,
Cornul jelei si-al pierzarii!

(Cornul marii, cornul serii)

… Cât de repede îi expediem noi, înafara planetei Terra, pe cei care “nu mai sunt”. “Unde sunt cei care nu mai sunt?” – întreba, îndurerat, Nichifor Crainic, despre toata generatia tânara interbelica…”Sunt, TOTI, în vesela si iresponsabila uitare a românilor!” – ar trebui ecoul sa raspunda. Pentru ca nu este drept ca sa fie dat uitarii, numai pentru ca a avut adânci si sincere crezuri si întelegeri legionare – sa fie aproape complet dat uitarii un atât de sever si iluminat Poet, un eseist eremit, întelept precum Sfântul Buonaventura, cel vindecat de Sfântul Francisc – …si un Înger Traducator, din greaca zeilor Sofocle (Oedip Rege) si Euripide (Troienele), din franceza vagantului regal, François Villon (Balade si alte poeme), sau din engleza magului Shakespeare (Regele Ioan, Richard al III-lea)… – din americana onirica a lui Edgar Allan Poe si din germana diamantina a lui Goethe sau din portugheza conchistadorica a lui Ferreira de Castro… – …un mare si harnic savant tracolog (în anul 1944, Dan Botta începe lucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteza thraco-romana-bizantina, care dureaza 14 ani si însumeaza 1200 de pagini.) – ba chiar sanscritolog! – în fine, ARHEUL ARTISTULUI ROMÂN, pentru ca Dan Botta a înteles ca Scrisul este o Religie, ca nu trebuie sa-ti masori opera cu…camioanele (de maculatura, fireste!), ci ca orice scrie Artistul Arhetipal, de fapt sculpteaza pe Stânca Eternitatii, din Paradisul Lui Dumnezeu.

…Mai mistic: Dan Botta (ca si fratele sau, Emil, fireste!) este DESCENDENT DE VOIEVOZI SI MAGI AI CETATII DACICE A MARAMURESULUI: “(…)descendentul unei vechi familii nobiliare ardelene, stramosii sai Martin si Mihail Botha fiind recunoscuti, la 1579, drept voievozi ai Cetatii si Tinutului Chioarului, din Maramures” – cf. Horia Brad, Dan Botta. 50 de ani de la moarte. Nobilitate neamului sau dupa tata a fost confirmata de Christofor Bathory (în 1579), înrudita fiind familia sa cu episcopul Ioan Bob, co-autor la Supplex Libellus Valachorum!!!

Dan Botta este, alaturi de Eminescu, N. Densusianu si Blaga, printre extrem de putinii români care au înteles, cu clarviziune, ca Neamul Românilor, ROMÂNII, ca expresie de Duh! – nu alcatuiesc, în existenta lor de sute de mii de ani, ca stramosi ai Europei si ai Lumii întregi – o…”cultura minora”, cum s-a înselat un alt român major, contemporan cu Dan Botta – rasinareanul Emil Cioran: “Credea (alaturi de alti câtiva, printre care ma numaram) ca daca o cultura îsi reveleaza constient esentele – într-o creatie poetica, în filozofie, într-o opera spirituala – devine prin însusi acest fapt o CULTURA MAJORA; chiar daca, datorita limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulatie universala” – cf. Mircea Eliade, idem.

Si, tot din marturia extrem de pretioasa a lui Mircea Eliade, aflam ca Dan Botta era VÂNATOR DE ARHEI : “De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esente. De aici, de asemenea, convingerea lui ca numai “clasicismul” (orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poate constitui sursa exemplara de inspiratie. Pentru ca, spunea Botta, familiarizându-te cu valorile clasice, îti revelezi esentele si înveti sa le descoperi acolo unde nu le vedeai mai înainte. (Numai un “clasicist”, credea Dan Botta, putea identifica marile creatii ale poeziei populare. Ceilalti cercetatori ramâneau la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare)”.

Si, iata dezvaluirea eliadesca, despre Dan Botta, pe care l-a înteles cum nimeni nu l-a înteles si l-a vazut înconjurat de Lumina Taborica a Fixarii Arheilor, într-un Nou Paradis, cel mai sever si mai straluminat Paradis – cel al ARTEI:

“Nu stiu daca în afara de <<Eulalii>>, Dan Botta a mai publicat un alt volum de poezii (n.n.: da, au mai fost, Maestre Eliade – …dar publicate postum, de parca, în timpul vietii ar fi fost lepros: ciclurile Rune, Epigrame, Cununa Ariadnei si Poem în curs – 1968) . Pâna în 1942, când l-am vazut ultima data, nu publicase. Îmi spunea ca nu vrea sa publice mai mult de patru volume: unul de poeme (<<Eulalii>>), unul de eseuri (<<Limite>>), o drama (<<Alkestis>>) si un dialog platonicean (pe care nu stiu daca l-a publicat) (“…dialogul platonicean” nu poate fi decât Charmion sau despre muzica, publicat în <<Gândirea>>, octombrie 1934 / mai 1935, apoi în volum, 1941 – n. red. Rost). Desi admira pe Proust si iubea pe Stendhal, suspecta romanul ca gen literar. I se parea inutil si necuviincios sa scrii, bunaoara, ca cineva, personaj literar, a taiat o bucata de brânza si a mâncat-o cu pâine. Chiar daca ar fi încercat, Dan Botta n-ar fi putut scrie niciodata o asemenea fraza. Nu credea în realitatea literara a obiectelor si actiunilor de toate zilele.

În fond, pentru el, reale – si deci susceptibile de a interesa un artist – nu erau decât arhetipurile, imaginile exemplare, modelele ideale. De aceea, asa-zisul clasicism al lui Dan Botta, cu toata eruditia greco-latina pe care o implica, nu era rezultatul unei “învataturi” – ci, înainte de toate, un mod de a fi în lume.

Pentru Dan Botta, lumea devenea reala când începea sa-si reveleze structurile ei profunde; adica, atunci când ochiul mintii începe sa desprinda, înapoia aparentelor, imaginile eterne, figurile mitice. Patrundeai misterul unei nopti de vara când izbuteai sa ti-o revelezi ca în aceste versuri din Cantilena: “Pe vânturi ascult/ Orficul tumult,/ Când si-ardica struna/ Fata verde, Una,/ Duce-i-as cununa… “

Cosmosul întreg îsi dezvaluia atunci întelesurile lui adânci. Nu era vorba de o simpla cunoastere a fenomenelor cosmice – caci vântul, luna erau doar cifrul unor mituri si drame stravechi, care faceau deja parte din istoria spirituala a omului. Mai precis: a omului balcanic, întelegând prin acest termen etnic-geografic toata Europa rasariteana, din Marea Egee pâna în Muntii Tatra. Dan Botta avea mare slabiciune pentru acest teritoriu în care se înfruntasera de-a lungul secolelor egeeni: grecii, thracii, ilirii si romanii. Era într-un anumit fel o geografie sacra, pentru ca pe plaiurile si muntii acestia oamenii întâlnisera pe Apollo si Dionysos, pe Orfeu si Zamolxis. Timpul încremenise, acolo – si odata cu el, peisajul. Lumea aceasta, care asteapta vrajita de mii de ani, era si lumea poetului” – Mircea Eliade, idem.

…Cu putin înainte de despartirea de Eliade si, nu mult, si de lume, l-a luat deoparte pe Magul Eliade si i-a soptit: „<<… Dar mai lin, dorule, lin,/ Ca p-aici îi loc strein…>>”.

Si iata dovada alduirii ca initiat zalmoxian, ÎMPARAT AL DUHULUI! – a lui Dan Botta, de catre Magul Mircea Eliade: “<<Loc strein>>, relua el dupa câteva clipe, loc de verdeata si de odihna…>>. August 1942. Era printre cei care întelesesera” – cf. Mircea Eliade, idem, Chicago, 1960.

***

…Fratele Negru…Ei, Fratele negru, EMIL BOTTA, a avut parte de recunoastere publica generoasa, fie si numai prin faptul ca a dat numele celui mai vechi liceu din Adjud…! Dar Fratele cel Negru a avut parte de o dezvoltare sociala incomparabil mai larga decât Fratele cel Alb, DAN BOTTA: dincolo de Poetul Întunecatului April, nimeni nu-l poate uita, daca l-a vazut, pe ACTORUL Emil Botta, cu o voce care parca venea de la Mumele si Vâlvele Pamântului. Rolurile Ion Nebunul, din Napasta lui Caragiale – precum si Regele Ondinilor, din Ondine, de Jean Giroudoux – nu pot fi nici imitate, nici repetate! Niciodata, de nimeni altul: doar sa…”înconjori”, reverentios, pe lânga Imperiul Dramatic-Interpretativ al lui Emil Botta…!

…Se naste, cum am zis, în aceeasi familie de medic si de urmasa a corsicanilor vendettei, ca si Dan – …se naste, pe 15 septembrie 1911, la Adjud – si prinde ceva mai multa viata decât Dan: pleaca “pe partea cealalta”, în 24 iulie 1977, începutul calatoriei mistice fiind la…Bucuresti!

… Visând, de mic copil, sa devina actor – fuge de acasa, la vârsta de 15 ani.În 1929 se înscrie la Conservatorul de arta dramatica din Bucuresti, pe care îl va absolvi în 1932. Dupa ce joaca pe scenele mai multor teatre bucurestene si din provincie, devine actor al Nationalului bucurestean. Interpreteaza rolul unor personaje majore, din dramaturgia lui Shakespeare, Goethe, Cehov, Caragiale.

Apoi, lumea cinematografica, din epoca asa-numit “comunista”, îi va oferi destul de multe sanse expresive, pentru a-si valorifica talentul si maniera de interpretare unica (Se aprind facliile(1939), Viata nu iarta, 1958, Eruptia, 1958, Când primavara e fierbinte, 1961, S-a furat o bomba (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Pasi spre luna( tot în regia lui Gopo), Padurea spânzuratilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Rascoala, 1965, De-as fi… Harap alb, 1965, Sah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Lucian Pintilie),1969, Premiera, 1976.

Voce lirica unica, pusa, mereu, sub semnul tragicului, dar si al mastilor unui actor cu teatrul în sânge.

…Ca poet, a debutat, cu poemul Strofa ultima, în revista lui Tudor Arghezi,”Bilete de papagal”.

Poetul a facut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratati”, din care s-au desprins si filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat (fiind mai putin orfic decât Dan – si mai mult ludic, dar, în niciun caz, nu pâna la…Minulescu!) al generatiei Criterion: pentru versurile sale, Emil Cioran-Apostatul cu Teancuri de Masti, Nicolae Steinhardt Cel Naiv si Blând… – aveau un adevarat cult.

…Este autorul unei poezii negre, existentialiste, dar, totul, prins într-o hora carnavalesca, de Sabat Negru…a jocului de cuvinte (uneori profund, alteori facil! – dar, totdeauna, impresionant, rostit întru gravitate!) – cu personaje dintr-o mitologie proprie a mortii, în consonanta cu filosofia Trairismului interbelic. E un poet al mastilor, eul lyric se devoaleaza prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a mortii si a neputintei.

…Orice actor de geniu (si EMIL BOTTA a fost!), care traieste în mijlocul harmalaiei teatrale, este extrem de SINGUR! De aceea, credem ca Fratele cel Negru se autodefineste ireprosabil, dincolo de mistica Nordului, dincolo de metafizica Blestemului catre Simion Dascalul si catre Bureti… – prin CUC, pasarea singuratatii, dar si a reversibilitatii metanoice – …dar si “ondina” fascinanta si pururi misterioasa, a Mareelor Codrului, “stima” care atrage (daca ar putea, LUMEA ÎNTREAGA!), catre Misteriile Funebre si Regenerator-Soteriologice ale Codrului si ale lui Isis-Cybelle.

Dinspre “sleirea” si “frigul” tenebrelor infernale – spre “FOCUL” SI “VÂNTUL-FURTUNA” ORFICA A REVELATIEI, prin LOGOS–Cuvânt-cu-Cuvânt si “fluieratul” Noului Orfeu, deci ORÂNDUITUL SINE, ÎNTRU NOUL PARADIS, PRIN REVELATIA STIHIILOR ARTEI-CA-LOGOS… – dinspre SÂNGELE BLESTEMAT-BINECUVÂNTAT AL GRAALULUI/”Ulciorul cu Cucuta” – spre “…stele fumegânde si FOCURI CRESCÂNDE…”!):

“am înlemnit
la vederea cucului,
un cuc de pripas
la casele noastre.
ce mai cuc sarac
i-am vazut si fata
slabita, sleita.
eu jonglerii,
eu cu clovnerii
încerc sa-l încânt
cu vânt cucu vânt.
sa-l distrez cu nimic
pe Fluiera Vânt
Frig în ochi îi arunc
din ulcioare de cucuta
îi dau sa bea,
ulcioare de foc îi întind
pe pat cu cuie îl culc,
fac din cuc fachir,
lopeti de pamânt
arunc peste el
si stele fumegânde
si focuri crescânde …
eu cu clovnerii,
eu cu jonglerii” (Fachir)

…”FAQR” înseamna, în araba, si “sfânt”, si “sarac cu punga si bogat cu Duhul” – adica, ÎNTELEPT! ÎMPARAT AL DUHULUI…!!!

…Românul, de etnie evreiasca, Andrei Oisteanu – face un studiu despre…ne-întelepciunea lui Emil Botta (cf. Andrei Oisteanu, în rev. Arta Sport: EMIL BOTTA  SI “LECTIA DE OPIUM” – 14 mai 2008), dar tonul articolului (care-l vizeaza si pe un alt legionar, pe genialul Ion Barbu/Dan Barbilian) este atât de insinuanto-insidios, întru demolarea zeilor valahi, încât, pur si simplu, nu ne intereseaza: si Edgar Allan Poe era dipsoman si narcoman, dar, prin asta (ca si Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Gérard de Nerval, Tristan Corbière, Jules Laforgue, Francis Joseph Thompson, Émile Verhaeren, Oscar Wilde, Fernando Pessoa etc. etc..…deci, o întreaga generatie, aceea a simbolistilor “romantico-postromantici”!), si-a dovedit, mai curând, dispozitia martirica fata de Arta, decât vointa de autodegradare prin viciu!

Este, fireste, si cazul lui EMIL BOTTA!

…Nu-l putem parasi, pe Emil Botta, în mâinile lui Oisteanu – deci, ne vom resorbi, taumaturgic si soteriologic, în Dorul lui fara Satiu, pentru a fi si ramâne, noi si tot Neamul Nostru Românesc, alaturi si “trairind” întru Magii nostri adjudeni:

“De un dor fara satiu-s învins
si nu stiu ce sete ma arde.
Parca mereu din adînc,
un ochi rapitor de Himera
ar vrea sa ma prade.
Si pururi n-am pace,
nici al stelei vrajit du-te-vino în spatii,
izvoare sub luna, ori dornica ciuta,
nimic nu ma stinge, nimic nu ma alina
si parca-as visa o planeta pierduta.
E atîta nepace în sufletul meu,
batut de alean si de umbre cuprins…
Un dor fara satiu m-a-nvins,
si nu stiu ce sete ma arde mereu…”

…Speram ca aceasta “sete meree”, de necuprins, sa nu se stinga, niciodata, pentru noi, “Vechea Garda” (dar cu Credinta în Dumnezeu si în Viitorul Neamului Românesc!) – si, mai ales, tragem nadejdea sa-i “învinga” si “pururi n-aiba pace” si “nimic nu-i stinga, nimic nu-i aline”, pe aceasta “planeta de TESTARE A DUHULUI UMANO-DIVIN”, care este Terra… – decât …Nestinsul si Nealinatul DOR DE ABSOLUT! – pe cât mai multi dintre cei ce vin, dupa noi, sa…”schimbe Garda”!!!

…A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI… – …si, cine stie, poate vor mai fi!

 

 

UNELE RISCURI ALE ÎMBELSUGARII TALENTULUI

On By nelursIn CultureLeave a comment

 

 

„POEZII DE DRAGOSTE – ANTOLOGIE” – de IONUT CARAGEA

 

Recenzie: prof.dr. Adrian BOTEZ

 

 

…Scoasa de Editura FIDES, din Iasi, în 2010, antologia scriitorului româno-canadian, IONUT CARAGEA, intitulata, cu simplitate (nu stim si cu câta modestie…): Poezii de dragoste – 148 de pagini (cu o foarte incisiva cultural-problematizanta Prefata, de Corneliu Leu) – nu este, în niciun caz, ceea ce pretinde a fi, un oarecare inginer de la U.S.R. (care, deocamdata, are mari dificultati cu cititul pe orizontala…al Prefetei lui Corneliu Leu – asa ca, „mai va” pâna la verticala, de Coloana Infinita, a Poeziei!!! – …de aceea si apar, pe blogul inginerului userist, alegatii aberante, referitoare la secvente…”din alte filme” – vizionate de domnia sa, în realitate ori în…cosmarul imposturii!: „Ionut Caragea nu e un simplu grafoman, mai exact e grafoman, dar nu simplu (…). Poetul începe sa delireze despre <<mitra genunii>>, <<paingul orb>> si alte tîmpenii (…)” [1]etc. – … ce întelept era latinul: „Si tacuisses, philosophus mansises!” – …dar de unde „întelepciune”, la un individ care n-are de-a face cu literatura/arta, decât pentru ca e Directorul de imagine al U.S.R. si, implicit, tuterul/belferul dlui acad. prof. univ. dr. N. Manolescu, seful U.S.R.?![2]) – …însa, din pacate, antologia pe care o privim, în aceste momente, nu este nici ceea ce si-ar fi dorit, în mod sigur, autorul – si, fireste, nici tocmai ceea ce ar fi asteptat cititorul.

…Exista, în acest volum inegal valoric, splendori impresionante, dar si pulberi… – serafic-rafaelite imagini izbavitoare de Duh:

– cf. Album, p. 24: „ma sfinteam în iordanul pulpelor tale”, sau „naiva” (în sensul fermecator, post-impresionist, al lui Henri-Julien-Felix-Rousseau „Le Douanier”!), sfios-crestina Întrebare retorica, p.70: „oare o poezie/fara tine si fara mine/nu se va simti parasita/de dragoste?”, inteligente si dinamice crochiuri lirice: “vom face dragoste în rime/îmbratisate/încrucisate/pâna când toate noptile/vor fi albe” (cf. Nopti albe, p. 87),

–…sau lirice tablouri luxuriant-expansiv-orientale, pline de o religie pagâna si candida a iubirii : “locuiesc într-o camera/cu pardoseala mozaic de saruturi/înca-ti mai simt mirosul talpilor si dogoarea” (cf. Phantom limb, p. 90), ori adevarate kenoze (goliri de “ego”, de sinele terestru) heraldice ale iubirii: “Priveam infinitul de la umbra sânului tau,/pescarusii zburau prin manunchi de fuior,/pe umarul stâng îti plana un cocor, pe dreptul Soarele îsi tragea rasuflarea” (cf. Priveam, p. 92) – sau

-…alcatuiri de mitologii “ad hoc”, dar…vechi, gratioase, fermecatoare si frumoase precum lumea si…sirenele/ondinele/stimele: “deseori iubita mea cânta/la miez de noapte/vrajeste pescarii” (cf. În alta viata am fost un râu, p. 118) –

-alegorii si elegii erotice, ipostazieri hieratice, de o melancolie atât de înalta, încât te face sa te cufunzi în Sinea Cosmica: “iubito,/m-ai învins si ma declar iubit/zâmbesti filigran la coltul gurii de aur/îmi arunc ghearele ancora în spatele tau/vântul îti bate în pânze valuri te poarta/departe ia-ma cu tine arata-mi/cum se înseala o moarte” (cf. Aripi de pesti, p. 30) – sau, chiar,

-întregul poem de debut al volumului, poem impresionant, prin delicatetea sa romantic-suprarealista – Am rupt o foaie de hârtie, p. 23: „dintr-un caiet/dintr-un oarecare caiet/am rupt o foaie de hârtie/dupa ce am lasat-o plina de semne/am strâns-o în palme cu ura/si mi-am îndreptat privirea spre cos/si parca…/si parca ceva/ca un fosnet de frunze/ca strigatul unui copac trecut/prin nu stiu câte generatii de prese/si parca ceva îmi spunea/sa nu ma grabesc/si-atunci am desfacut încet-încet/acel cocolos de hârtie/si… înauntru/iubita mea statea/cu capu-ntre genunchi/si plângea”) – sau expresionista si covârsitoarea panoramare cosmico-lirica a iubirii, din poemul În inima orasului, p. 66: “Eu si femeia din lacrimi/Ne desfasuram viata/În fata marelui ecran celest/Undeva în arcuirea Lunii/Ne confesam gândurile clandestine”… –

…dar si alunecari spre banalul pretios – cum e cazul sintagmei “iubirea mea focoasa” (cf. Întinderi abisale, p. 68: “as vrea sa fie-un traznet iubirea mea focoasa/si tunetul sa urle sub talpa mea mizera”),

…reusite experimente, de tip sorescian – întru acordarea viziunii poetice, la modernitatea tehnologica a veacului XXI, dar neparasind, nicio clipa macar, tezaurul arhetipalitatii mitice a umanitatii:

“au fost odata ca niciodata/doi ioni împovarati de iubire/stationau fiecare pe orbita lumeasca/ei stiau unul de altul si încercau sa sfideze/teoria relativitatii se întâlneau în vise/îsi descarcau sufletele împarteau trupuri si stari/centrul de greutate era în inima lor” (cf. Ion si Ioana, p. 72) – sau: “sa învatam sa piratam iubirea/copyrightul unui sentiment extrem de costisitor/s-o tragem la indigo în loc sa mirosim liliac/sa îi poruncim sa ne faca pe plac/fara prea mult efort/cu maxim de confort” (cf. Sa învatam sa piratam iubirea, p. 96)…

…dar si regretabile ratari, spre frivolitate în jocul rimelor si insuficient control al semanticii (si insuficienta observatie a „istoriei” evolutiv-involutive a semanticii cuvintelor!):

a- “cu timpul aurul se schimba-n tinichea/si dragostea ti se va parea lichea” (cf. Inel de logodna, p. 61), sau: “Cu toate dorintele te voi cuprinde/Pâna la a doua runda” (cf. Îndragostit de cursa lunga, p. 64), sau: “eu sunt în jungla un leut – coama zburlita” (cf. Iubita de la capatul lumii, p. 76), sau: “iubi (n.n.: sic!),/acuma desavârsesc arta” (cf. Iubita mea, martiana, p. 80), sau diminutivari interzise, tacit, prin legea bunului-gust, de poezia ultimului veac: “Iubi-te-voi iubeata, iubire, iubareata/Draguta mea draguta” (cf. Iubi-te-voi, iubito, p. 84) etc. – sau ramâneri/întârzieri, lipsite de farmecul stampelor ori de aromele vechimii, în secolul al XIX-lea: “Sa te-alerg pe malul marii,/Sa-ti spun soapte dulci de-amor/si în clipa sarutarii/sa sfidam natura-n zbor…” cf. Te-am dorit, p. 103) – mici blasfemii si eclectisme religioase, destul de grosiere (ce pot fi, s-ar zice – “trecute cu vederea”, în zile precum cele ale veacului XXI…dar, în sine, foarte stânjenitoare, pentru viziunea româneasca a Dumnezeirii!): “este acum o fata marie/însamântata de dumnezeul ce se reîncarna în mine/a nu stiu câta oara” (cf. Tanti, tanti, p. 104) –

b-ori chiar alunecare spre „banlieu” si spre „ahturile” tiganesti-lautaresti (dar nu de secol al XIX-lea si nu „à la Miron Radu Paraschivescu”!), ale Demiurgului-Poet ; spre pilda, Ah, Ioano, p. 44: „ah, si ce pometi,/sinceri si glumeti (…) ah, si sânii tai,/plini de vânatai,/ah, si ce buric,/fara siretlic,/ah, si ce mai spate,/de-o sa am pacate,/ah, si ce mai brate/or sa ma înhate” etc.).

Toate aceste ratari sunt riscuri deja asumate „din nascare”, ale manifestarii dinamice a unui talent (prea) îmbelsugat, iar nu excrescente monstruoase, nefiresti – pentru Poezia oricarui Autentic Poet.

…Noi stim foarte exact, acum (dupa ce i-am citit, lui IONUT CARAGEA, câteva volume de excelenta Poezie!), la ce înaltimi suverane se ridica talentul lui IONUT CARAGEA – si, tocmai de aceea, ne cuprinde nostalgia, vazând cât de neglijenta i-a fost selectia poemelor. O „antologie”, cel putin asa ar fi de dorit, ar trebui sa adune-culeaga (…cu extrema raceala axiologico-chirurgicala, cu nemiloasa luciditate, folosind instrumente delicate precum firele pânzei de „paing”…) – bijuteriile cele mai orbitoare ale „coroanei”, ale antecedentelor carti… – carti, poate, scrise prea impulsiv/intempestiv, la temperaturi maladive…si, deci, purtând, agatate de metalul pretios – inevitabilele zguri. Dar, din pacate, multi scriitori, chiar dintre cei universal consacrati, îsi rateaza „auto-retrospectivele”, nu stau la distanta optima, fata de „tabloul” creatiei lor trecute, atunci când îsi executa selectia pentru „marea sinteza orfica”. Si, atunci, devin firesti scurgerile de aluviuni, peste chipul Giocondei…Ar fi de preferat, zicem noi (dupa experienta unor serii de „vizite” pe sub „simezele” retrospective ale poetilor lumii) ca niciodata, vreun Poet, sa nu fie încercat de luciferismul „auto-antologarii”: antologiile sa i le faca, totdeauna, fara exceptie, doar…posteritatea cititor-admirativa!

…Dar, ceea ce este indiscutabil, este îmbelsugarea Harului, la IONUT CARAGEA. De aceea, nici nu sunt atât de suparator-agresive, „ratarile de selectie”. Cine are un talent viguros si stufos, aproape furibund, precum IONUT CARAGEA, este firesc sa produca, pe lânga admiratia fata de sublimul coroanei avântate spre stele, si umbra: îti mai tragi sufletul, în conul de umbra al ne-izbutirii, pentru câta sufocare cu Frumos te-a obligat sa absorbi, prin bietele tale doua nari si doua pupile, strangulate-îngustate, ca la feline, de atâtea navale de lumina orbitoare.

…Totusi, pe viitor, trebuie facut ceva pentru a-l pune de acord pe (prea)plinul de Har-Poetul Princiar, IONUT CARAGEA – cu micii (sau mai marii) demoni ai deraierilor semantice (si chiar de „gust”!). Solutia am dat-o, deja, dupa opinia noastra: IONUT CARAGEA sa nu-si mai pritoceasca/alcatuiasca, în singuratatea auto-admirativa, propriile-i antologii… – ci sa lase posteritatea sa-i „cearna” si…”discearna”, întreaga Poezie. El, IONUT CARAGEA, sa se lase în voia fluviului Creatiei Orfice, adica, sa faca ceea ce TREBUIE sa faca orice poet, pentru ca este SINGURA LUI MISIUNE: SA-SI SCRIE „DICTEURILE DIVINE”, cu frenezie (neîntrerupta de zvârcoliri, ispitiri si curiozitati narcisiace!), sa consemneze TOTUL, el, Martirul Scrib Cosmic, aflat în ek-stasis! – …si sa-si faca aceasta datorie, fata de Dumnezeu si Univers, cu uluire de vesnic copil, întru vesnic regenerata prospetime a sfâsierii sacrificiului hristic.

NOTE

1– Cât de multa buna-credinta etaleaza inginerul userist, fata de IONUT CARAGEA, se poate vedea în modul cum amesteca valoarea (sau, sa zicem: nonvaloarea…daca asa crede ignorantul în ale literaturii, domn’ inginer!) cu… numele sau colectia unei edituri?! Îl citam pe dl inginer: “În ilustra editura si colectia ei Eidos (exista un brand în jocurile pe calculator numit asa) au aparut autori ca Florin Tupu, Virgil Poiana, Nicolai Ciobanu, Teofana Botosineanu“. Azi, draga domnule, daca dai bani “câti se cuvine”, poti fi publicat, si handicapat mintal sa fii, pâna si de…Editura Institutul European! – …si, invers: oricât talent sau, cine stie, chiar genialitate, ai avea, daca nu te-ai pus bine, din vreme, cu “hahamul”, ramâi sa te publice Editura din Cârligatii din Deal! Spre exemplu, Iulia Hasdeu, geniala fiica a lui B.P.Hasdeu, a fost publicata, înainte de 1989, la Editura Litera, vestita, pe atunci, ca fiind “ultimul refugiu” al celor neagreati…culturnico-politic (…si, de atunci, nu s-au schimbat prea multe si nici fundamental!).

 

2-Si superficialul „elefant” Alex Stefanescu are o tentativa de critica (jumatate de pagina),  în care confunda critica literara, cu referiri/atacuri (de o penibila vulgaritate!) la persoana: “Ionut Caragea etaleaza o masculinitate feroce” etc. Cam multa “atentie”, acordata, de “barosanii” din U.S.R., dlui IONUT CARAGEA – …pentru ca apoi, perfect logic, sa se afirme…”grafomania”-nimicnicia scriitorului româno-canadian…!!! Pai, domnilor boss-useristi, decideti-va, pentru Dumnezeu: daca e atât de neimportant, ca scriitor, de ce va preocupa si chiar va întreceti, care mai de care, sa-l spurcati pe IONUT CARAGEA, din toate puterile voastre?! Ceva nu rimeaza…si IONUT CARAGEA “cum a fost, asa ramâne” – adica un AUTENTIC si îngrijorator (pentru voi!) de talentat si cavaleresc-combativ (deci, periculos!) scriitor/ARTIST!

„TOTUL (PREA) NOU”…, PE FRONTUL CARTII SI ARTELOR

On By nelursIn CultureLeave a comment

„TOTUL (PREA) NOU”…, PE FRONTUL CARTII SI ARTELOR:

„LECTURA – CALE SPRE TARÂMURILE ARTEI” – coordonator: RODICA LAZARESCU

 

de prof. dr. Adrian Botez


…Sub mâna energic-coordonatoare a doamnei prof. dr. RODICA LAZARESCU, de la Colegiul National „Ion Creanga”, din Bucuresti, a aparut, la Editura Gabriel 2005 („Creata ca sa lumineze”), Bucuresti, în primavara lui 2011, cartea „Lectura – cale spre tarâmurile artei”. Aceasta lucrare sintetizeaza tot ce s-a scris, spre a se dezbate, la Editia a IV-a a Simpozionului dedicat lecturii, simpozion cu participare intern-românesca (comunicari din 22 de judete si din Bucuresti) si international-româneasca (participanti din Republica Moldova – 3, din Canada – 2, din Japonia – 1 si din Australia – 1). De data aceasta, fata de editia de anul trecut, conexiunile Artei Lecturii cu celelalte Arte sunt explicite si, în general, rafinat îmbinate, precum „corespondentele” baudelaire-iene.

Lucrarile s-au desfasurat pe cinci sectiuni, care au dat nastere, în carte, la tot atâtea capitole activ-meditative (cel putin, în intentie) : I – Incursiune printre arte (14 lucrari); II – Incursiune prin literatura (17 lucrari); III – Incursiune prin mitologie si istorie (7 lucrari); IV – Lectura, carte, biblioteca (13 lucrari); V – Concretizari (20 de lucrari).

Organizarea materialului, tehnoredactarea, corectura, coperta lucrarii (foarte sugestiva, pentru cele cuprinse… între coperti!) – sunt opera (exclusiva si integrala!) a aceleiasi harnice, iscusite si extrem de exigente (în primul rând, cu sine!) doamne prof. dr. RODICA LAZARESCU. O munca teribila, mai ales când nu totdeauna te întâlnesti, în organizarea acestor simpozioane si în sintetizarea materialelor lor, cu… „onestitatea în carne si oase”… mai ales în aceste vitrege vremi (din punct de vedere spiritual), în care multi vor „sa iasa în fata”, prin mijloace nu mereu si constant… „ortodoxe”!!! De aceea, munca de „plivitor/gradinar” al unei astfel de lucrari este una care nici nu poate fi evaluata, vreodata, la justa (si cumplit de trudita) ei valoare…!

[pullquote]

Organizarea materialului, tehnoredactarea, corectura, coperta lucrarii (foarte sugestiva, pentru cele cuprinse… între coperti!) – sunt opera (exclusiva si integrala!) a aceleiasi harnice, iscusite si extrem de exigente (în primul rând, cu sine!) doamne prof. dr. RODICA LAZARESCU. O munca teribila, mai ales când nu totdeauna te întâlnesti, în organizarea acestor simpozioane si în sintetizarea materialelor lor, cu… „onestitatea în carne si oase”… mai ales în aceste vitrege vremi (din punct de vedere spiritual), în care multi vor „sa iasa în fata”, prin mijloace nu mereu si constant… „ortodoxe”!

[/pullquote]

Cum se declara în Argumentul (deschizator de carte) al doamnei prof. dr. RODICA LAZARESCU, „data fiind tema acestei editii, multe lucrari au fost bogat ilustrate cu fotografii, postere, ppt-uri, documente html, filmulete, ilustratii care, din motiv de ordin tipografic, nu au putut fi incluse în acest volum. Din aceleasi motive, am renuntat la bibliografiile indicate de autori, în finalul lucrarilor si, în unele cazuri, la mottouri”.

Lucrarea coordonata de doamna prof. dr. RODICA LAZARESCU are multiple merite – dar lasa loc si la cel putin o întrebare severa, pe care o vom pune spre sfârsitul prezentarii. Evident, nu doamna prof. dr. RODICA LAZARESCU raspunde pentru atitudinea intelectuala a „contributorilor” acestei lucrari.

Sa începem, cum e si firesc, si onest – cu meritele (incontestabile).

Este o alcatuire/structura riguros-stiintifica, deschide perspective ideatice largi si fertile, în domeniile artelor, favorizeaza discutii si dialoguri interesante inter-arte, readuce în discutie profunzimea semantica a unor termeni, rar uzitati, din cultura antica, dovedind ca vremurile noi sunt extrem de sarace în inventii (autentice si viabil-operatorii!) si revelatii cultural-artistice ideatic-fertile (desi, nu trece bine anul si se gaseste câte unul care se proclama „buricul pamântului” si „Demiurgul/Ctitorul”, fara dubii, întru Arta Cutare… sau Curentul Artistic Cutarescu!).

Poate cel mai substantial câstig (semantic – nu neaparat si de eficienta) al lucrarii: ideea ca „lectura” este si devine tot mai mult un concept cu limite largite. „A lectura” nu mai înseamna, aici, doar „a citi o pagina de carte”, ci si a descifra codurile celorlalte arte: lectura de imagine, lectura de culori, lectura de forme cultural-arhitecturale, lectura de semne istorico-arheologice, lectura de efecte sonor-muzicale etc.

 

Sa luam sectiunile pe rând.

 

I – INCURSIUNE PRINTRE ARTE

Se fac corelari (unele fascinante):

1 – între pictura si literatura, ba chiar între heraldica, pictura si literatura (cf. Ekfrasis, stema si mise en abyme – sau conexiuni între heraldica, pictura si literatura – de prof. dr. Elisabeta Lasconi Rosca, Colegiul German „Goethe” – Bucuresti, precum si „Privirea în abis” – punct de întâlnire între literatura si pictura, de Daniela Maria Andrasciuc si Gheorghe Andrasciuc, Colegiul National „Dragos Voda”, Sighetu Marmatiei, jud. Maramures – sau: Breughel, noaptea de razboi si jocul, de prof. Laura Marilena Danaila, Colegiul Economic „Virgil Madgearu”, Galati – sau: Feuchtwanger si Goya. O plimbare narativa printre operele plastice, de prof. drd. Simona Ardelean, Liceul Pedagogic „Gh. Sincai”, Zalau, jud. Salaj – ori interesantul studiu al prof. Cristian Sava, Colegiul „Ion Creanga”, Bucuresti, despre reprezentarile plastice ale celebrei Judecati a regelui Solomon: Întelepciunea regelui Solomon etc.);

2 – între literatura si filmografia moderna (Literatura si cinematografia – încercare de studiu comparativ, de prof. Steliana Mihaela Lambru, Colegiul Militar Liceal „Dimitrie Cantemir”, Breaza, jud. Prahova), sau chiar cu cea de tip ultramodernist, videoclipul – cazul studiului prof. dr. Iuliana Crângus, de la Liceul Bulgar „Hristo Botev”, Bucuresti (Scene din viata de azi, în cultura strazii – lectura unui videoclip), care, pentru a putea crea o comparatie/contrapunere între „scenele din viata ieri” a României (propuse de cartile unui N. Filimon, Caragiale, G. Calinescu etc.), cu „scene de azi”, din existenta româneasca, se foloseste de un videoclip relativ cunoscut – Americandream – ilustrând, de fapt, kitsch-ul de existenta românesca actuala, stimulat „viguros”, evident, de blestemul globalizarii amalgamante întru haos – umilitor de umanitate, dez-identitar si schizofrenic-alienant – globalizare distrugatoare nu doar de identitate nationala, ci si de cultura autentica: „…prin lectura de imagine, videoclipul s-a dovedit destul de ofertant (…): Ion Iliescu în postura de presedinte, rostind un discurs în originala-i engleza cu accent de Moscova; masa patriarhala, cu ciorba (…), dar cu Coca-Cola pe masa; (…) un batrân costumat în Mos Craciun, cautând ceva recuperabil prin cosul de gunoi stradal (…) o caruta, alaturi de un Mercedes, printre blocuri-ghetou, gri (…). O alta tema centrala a videoclipului pare a fi fenomenul globalizarii, al americanizarii societatii românesti, prin abandonarea trasaturilor de specific national, în favoarea celor americane, promovate prin comert, cu reclamele aferente (…)”. Concluzia „lecturii de imagine” a videoclipului Americandream este una fara niciun fel de… „perspectiva luminoasa”: „Toate aceste elemente contureaza niste <<scene din viata de azi>> care înfatiseaza, cu ironie amara si autoironie, o societate româneasca alienata, haotica, fragmentata, complexata, deziluzionata, cautându-si salvarea, pseudo-identitatea – în copierea unui model strain, impus de globalizare. Totul este un vis American, de fapt o himera a fericirii, a autorealizarii individului (<<I can be want I want to be>>), însa cu pretul scump al pierderii demnitatii, identitatii, într-o lume – tavalug, neiertatoare”. Trist, nici macar tragic, ci dezintegrator de umanitate… „pe tacute”. Adevarat, dar neînchipuind (macar) vreo sansa de scapare…

3 – sugestii totalizante, în stil maiorescian, sugerând „corespunderi” depline, pe toate fronturile, între arte („Ca niste lungi ecouri ce se unesc profund / Într-o misterioasa, adânca unitate, / Întinsa ca lumina, ca nesfârsita noapte, / Parfum, culoare, sunet de-a pururi îsi raspund”): Literatura si pictura: pasi de dans – de prof. Viorica Remes, Grup Scolar „Mihai Viteazul”, Zalau, jud. Salaj: „Ca si pictura, muzica, sculptura, literatura transfigureaza realitatea, cautând sensul adevarului existentei”. Adevar si truism, deodata – inutil si inutilizabil, într-o lume degradata fizic si, mai cu seama, moral-spiritual, o lume înjosita, care, mai curând, cauta „adevarul” prin gunoaie, decât prin expozitii de pictura…;

4 – se „rataceste” si o lucrare rolandbarthiana („gradul zero al scriiturii”), cu aplicatii pe textele elevilor: Ispita lui „a traduce”. Retusul unui manifest, de prof. Anca Vieru, Colegiul National „Petru Rares”, Suceava;

5 – Sincretismul cuvintelor, în care prof. drd. Georgiana Caliman, de la Colegiul National „Elena Cuza”, Bucuresti, pune în discutie, pe de o parte, romanul „en vogue” al lui Tracy Chevalier, Fata cu cercel de perla, raportat la opera picturala a lui Jan Vermeer van Delft, din veacul al XVII-lea olandez – pe de alta, corespondenta dintre literatura si muzica, ilustrata de romanul lui Eric-Emmanuel Schmitt, Viata lui Mozart, care „nu numai ca include un CD, dar care e construit pe baza corespondentei dintre literatura si muzica (…). Miza acestui roman autobiografic epistolar este întâlnirea scriitorului cu muzica lui Mozart, la vârsta problematica a adolescentei”.

Frumos – dar cam elitist, fara „tinta reala” – nu credeti?

***

II – INCURSIUNE PRIN LITERATURA – începe printr-un studiu harnic, dar fara „descoperiri” speciale: „Pictura cuvintelor sau auditie colorata…” – lectura în cheie sincretica asupra culorilor, a sunetelor si a cuvintelor, în poezia lui George Bacovia, de prof. dr. Florina Rogalski, Scoala Centrala, Bucuresti. Tot asupra lui Bacovia „atenteaza”, dar, de data acesta, asupra prozei (proza poetica, fireste!) acestuia (cu multa „aplicatiune”, trebuie sa recunoastem!) si prof. Camelia Melania Marin, Liceul Teoretic „C. A. Rosetti”, Bucuresti: Proza bacoviana – poezia unui autoportret.

Poate ar fi de remarcat si studiul comparatist (cu vagi tuse de snobism vetust, precum si doamnele scriitoare/artiste despre care se face vorbire…deh, vremea trece – neluând integral, cu ea, totdeauna, si valoarea!), al prof. drd. Carmen Georgeta Ardelean, Liceul Pedagogic „Gheorghe Sincai”, Zalau, jud. Salaj: Arta, psihologie si literatura la Hortensia Papadat-Bengescu si Virginia Woolf.

…Virgil Huzum – un orfic la hotarele modernitatii, de prof. Mircea Dinutz, redactor-sef Pro Saeculum, Focsani, jud. Vrancea – este rezumarea, bine stilizata, a unui studiu, mult mai amplu, de istoria literaturii, prin care farmacistul poet focsanean, „înrait” meloman (si transpunând patima muzicii, în poemele sale!), Virgil Huzum, este salvat (cu drept cuvânt!), de Mircea Dinutz, de la uitarea nu doar a con-urbanilor sai, ci si a conationalilor, prea grabiti spre frivolitatile modei si foarte putin dispusi sa-si încerce/verifice (macar „din an în Pasti”!) struna orfica interioara – si sa si-o puna în armonie cu scriitorii/Duhurile cele mai expresive, ale unui popor…

…Nu pentru ca este organizatoare sau gazduitoare-prin-carte a comunicarilor despre care facem, aici, o scurta trecere în revista, cu comentarii mai aplicate sau mai putin… – dar ideea doamnei prof. dr. Rodica Lazarescu de a face o incursiune prin „cuhnea” literaturii române este, deocamdata, si salutara, si insolita (facând abstractie de observatiile calinesciene, în aceeasi directie, culinar-literara) – si, mai cu seama, aduce un suflu de viata, de nonconformism (foarte rafinat, însa, din punct de vedere formal!), precum si…arome ademenitor-ispititoare, printre scortoseniile stiintei literaturii si comparatismului (aceasta neînsemnând ca excursul domniei sale nu ar fi sistematic executat si cu toata patima hermeneutica „implementat”): De la arta culinara la arta literara – sau despre arta înghititului în sec, în fata unei pagini de carte. Defileaza, prin fata (din pacate, DOAR) ochilor nostri, mese încarcate si bucate îmbelsugate, din paginile descriptive ale lui Anton Pann, Filimon, Negruzzi, Creanga, Caragiale, Calinescu, Voiculescu, si (rege al regilor „cuhniei”! – voi, ceilalti artisti, „hai, ia dati-va deoparte, mai pacatosilor, ca numai ati crâmpotit mâncarea”) – Mihail Sadoveanu!

…Nu se putea sa lipseasca, din aceasta lucrare sintetica despre… apetitul lecturii, în România postdecembrista, „pila” dlui N. Manolescu – Mircea Cartarescu si… Travestiul lui…„sonor”: „Travesti”, un roman sonor, de prof. Maria Stefania Manea, Colegiul National „Ion Creanga”, Bucuresti.

 

Un studiu remarcabil este si cel cu iz borges-ian: Biblioteca, topos labirintic, în literatura lui Mircea Eliade: prof. drd. Aurelian Daniel Tache, Colegiul National „Constantin Carabella”, Târgoviste – are în vedere, aici, romane cunoscute si, îndeobste, citite de elevi: Romanul adolescentului miop, Gaudeamus, Maitreyi, Isabel si apele diavolului. „Drumul catre centru, prin parcurgerea celor 7 inele ale initierii, devine calea prin care este recuperata, prin constientizare, deci prin anamneza, unitatea primordiala”.

Pentru „simtul sau muzical înnascut”, prof. Florentina Maria Românu (Scoala cu clasele I-VIII, Rusca-Teregova, jud. Caras-Severin) aduce în discutie opera putin cunoscuta a lui Sorin Titel: Universul poetic al personajelor, în opera lui Sorin Titel.

Ultima lucrare de interes a acestei sectiuni: Acad. Zoe Dumitrescu-Busulenga – un spirit umanist în pantheonul literaturii si al muzicii universale, de prof. dr. Florina Rogalski. Marturisim ca am citit acest text nu în memoria criticului si comparatistului Zoe Dumitrecu-Busulenga (pentru care nici n-am avut, deci nici nu-i pastram, acestuia, vreo stima!), ci în aceea a pocaitei si înteleptitei calugarite de la Varatec…

***

 

III – INCURSIUNE PRIN MITOLOGIE SI ISTORIE

La sectiunea aceasta, ne întâlnim cu lucrari al caror continut incita, prin inedit, prospetime si profunzime a viziunii. Autentice si modelare comunicari stiintifice, unele chiar stralucitoare – demne de un Simpozion eminamente elitist. Vom vedea, mai jos, daca acesta e „de bine” si daca aduce patriei (în contemporaneitate) un „ce folos”…

Prima dintre ele ar fi aceea a „assistant” prof. dr. Carmen Sapunaru Tamas, Osaka-Electro Communication University, Japonia: Mit si ritual, în motivul „soarelui ascuns”, din vechile cronici japoneze: „O caracteristica deosebit de interesanta a miturilor japoneze este faptul ca reusesc sa includa în câteva rânduri un numar impresionant de teme si motive universale”. O cultura si o civilizatie care are, ca zeitate a Soarelui, o… zeita (Amaterasu) – nu poate decât stârni interes. „Una dintre tesatoarele divine se sperie atât de tare, încât se împunge cu o suveica în zona genitala si moare, moment în care Amaterasu, pe jumatate speriata, pe jumatate furioasa, decide sa se retraga într-o pestera si lumea întreaga se scufunda în întuneric” (similitudinea cu Greuceanul românesc credem a fi destul de stravezie!). „Amaterasu este vazuta atât ca obiect al veneratiei, cât si ca prima femeie-saman din traditia japoneza (…) Iesirea soarelui din pestera reprezinta succesul ritualului, victoria luminii asupra întunericului, a ordinii asupra haosului, a fertilitatii asupra fortelor distructive”.

…Aproape la fel de plin de magie si buna aplicare hermeneutica este studiul Povestea marului, al prof. dr. Marcela Gratianu, Colegiul National „Octavian Onicescu”, Bucuresti – urmarind dezvoltarile semanticii si simbolismului marului, de la antici (Catullus, Sapho, Gradina Hesperidelor… – sugerând, în mod egal, nuptialitatea, paradisiacul sferic-absolut, cât si… „fructul fals”!) – pâna la Biblie, unde este „fruct al arborelui cunoasterii”, povestile bretono-celtice, unde marul este si obiect de magie, si contragere a universului – si povestile românesti, unde marul e simbol triplu: al initierii, al dragostei, al recunoasterii (se trimite la Prâslea cel voinic si merele de aur, dar si la Voinicul cel fara de tata, Fat-Frumos cel ratacit, Poveste taraneasca, Pasarea maiastra) – dar si, prin culoare si taiere în jumatati, simbolizeaza yin-ul si yang-ul, cele doua principii cosmice, antagonice si complementare, cosmogonic-demiurgice.

[pullquote]

Dupa opinia noastra, cel mai valoros studiu al acestei sectiuni este cel al cercetatorului George Liviu Teleoaca: Devenirea prin lectura: de la poemul Memento mori, la Columna lui Traian. Pacat ca spatiul acordat unei lucrari de simpozion nu permite o mai larga dezvoltare a niciunui subiect – pentru ca ideile dlui Teleoaca sunt de o rodnicie remarcabila si extrem de bine-venita, pentru aceste vremi fara crezuri.

[/pullquote]

Dupa opinia noastra, cel mai valoros studiu al acestei sectiuni este cel al cercetatorului George Liviu Teleoaca: Devenirea prin lectura: de la poemul Memento mori, la Columna lui Traian. Pacat ca spatiul acordat unei lucrari de simpozion nu permite o mai larga dezvoltare a niciunui subiect – pentru ca ideile dlui Teleoaca sunt de o rodnicie remarcabila si extrem de bine-venita, pentru aceste vremi fara crezuri. Scena XXIV de pe Columna traianica ne priveste, cu osebire: „Savantii din Europa întreaga, si nu numai ei, aveau datoria sa vada si sa-nteleaga, dar, cu toate acestea, au trecut cu nepasare, atât pe lânga elocventa plastica a scenei de pe Columna, cât si pe lânga precizarea, de exceptie, transpusa de Eminescu, în poemul Memento mori. S-a ratacit, astfel, cheia sacra a identitatii noastre, prin care ne legitimam menirea în lume, respectiv ramânerea ca factor activ în lume. Întru salvarea noastra si a lumii (sic!) suntem chemati sa recuperam urgent aceasta tragica eroare a istoricilor, pentru a stopa ruina, la care te expune pierderea adevaratei identitatii si acceptarea obedienta a unor identitati masluite, de unii ca Roesler sau Keramopulos.

Macar acum, dupa ce am platit, cu secole de suferinte imense, secolele noastre de uitare si de neglijenta intelectuala, trebuie sa luam aminte ca, prin regulile clasice de compozitie, scena XXIV de pe Columna confera Dragonului Dacic acelasi rang de rege al zeilor, pe care îl are Zeus în Olimp. Spre deosebire, însa, de Zeus (Jupiter) care n-a iesit din Olimp, Dragonul Dacic, ca hieroglifa pentru numele Unicului Ziditor Transcedental, reprezinta semnul sub care s-a facut istoria, pe larga arie dintre Persia si Britania, pâna la anul 1485 d.Chr., asa cum a aratat Whitney Smith, fostul director al Institutului American pentru Drapelele Lumii.

Întrucât viata religioasa a prezentului o continua pe cea din perioada Renasterii, Dragonul Dacic se dovedeste a fi, si acum, reperul sacru al lumii, de unde si rolul determinant pe care trebuie sa ni-l asumam în edificarea unitatii religioase, motiv esential pentru a pastra nedevalizata, nepângarita si întreaga Gradina Maicii Domnului.

Slujirea nu-i trufie, ci datorie” .

***

 

IV – LECTURA, CARTE, BIBLIOTECA

Din aceasta sectiune am remarcat, cu bucurie, interventia (frusta si de mare întelepciune! – exact ceea ce lipseste omenirii contemporane, spre a nadajdui în salvarea esentelor si, deci, a Duhului ei!) a lui Ioan Miclau, marele român din Australia: Sunt român si punctum, oriunde as trai în lume! „Pentru scriitorul român de pretutindeni, traditia eposului literaturii române ramâne un izvor vesnic si sfânt, nesecat, izvoditor de noi doruri, de amintiri si sperante, întotdeauna cu iubire pentru neamul sau”.

Remarcam celelalte lucrari, doar prin titlu: Lectorul model al Povestii fara sfârsit (este vorba despre Poveste fara sfârsit, de Michael Ende), de prof. drd. Marcela Cristina Iuga, Colegiul National „I.M. Clain”, Blaj), Corelatia dintre arta si lectura, de prof. Mihai Florea, Liceul „Traian Vuia”, Bucuresti, A citi – a nu citi – aceasta este întrebarea, de prof. Mirona Olivia Crisan, Colegiul Tehnic „Dorin Pavel”, Alba Iulia (în care ne asteptam, mai curând, sa apara problemele reale, de lectura, ale elevilor si ale tineretului „internaut”, în genere – si mai putin… Platon si Coleridge! – este descurajant exhibitionismul intelectual, într-o problema atât de urgenta, cum este aceea a „lecturii”-ca-izvor-de-reînteleptire-a-lumii). Biblioteca, o poarta deschisa spre univers, de prof. drd. Diana Socaciu, Scoala cu clasele I-VIII, Blaj – …foarte romantic si pretios si pretentios titlu, dar nu folosesc nimanui titlurile frumoase, într-o lume contemporana, în care criza cunoasterii prin reflectie/meditatie, stimulatoare de identitate umano-divina, iar nu prin rulare de imagini imbecilizanta si pulverizanta de identitate – este una grava si teribil de adevarata…

Mai lipsea doar Lectura filmica a cartii (de prof. Cecilia Barbu, Colegiul National „Ion Creanga”, Bucuresti) si apologia tehnicii computerizate, în lucrarea De la lectura la arta… digitala!, de prof. dr. Mihaela Stefan si prof. Cornelia-Andreea Cojocaru, ambele din Bucuresti – pentru ca premizele atentatului împotriva Duhului umanitatii sa se datoreze, în proportie de peste 60%, complicitatii noastre (foarte generoase!), cu asasinii Duhului nostru, cu rau-voitorii lumii contemporane, una plina de capcane, care de care mai fascinanta!

…Deci: lectura (ma rog…), carte (sa zicem!) – dar BIBLIOTECA LUMII (biblos = carte, iar theke = dulap, cufar – „templul învataturii, locul de tezaurizare a culturii si civilizatiei umane”, cf. Carl Thomas Rowan), de unde izvorasc fluviile Duhului, aflat în efervescenta aproape auto-demiurgica (pentru ca Biblioteca Babel, a lui J.L. Borges, are o existenta a ei, AUTONOMA fata de om, dar în legatura directa cu Transcendenta si cu Efectele Ei în Cosmicul-Uman!) – UNDE-I?!

 

***

V – CONCRETIZARI

…Exact unde speram sa gasim, în sfârsit, problemele autentice, cu care se confrunta profesorul, si solutionarile lor, în lupta sa brava cu mult prea „relaxatul” elev de azi, aflam cu totul altceva (daca nu neasteptat, cel putin cu totul nemultumitor!): infoteca (da-da, tocmai în momentul când criza moral-spirituala a tineretului omenirii izvoraste, proiectiv, din disfunctionalitatea esentelor transcendente ale BIBLIOTECII!!!), softul educational … – si iar Între carte si film (de prof. dr. Odarca Bout si prof. dr. Raluca Lozba, Colegiul National „Dragos Voda”, Sighetu Marmatiei, jud. Maramures) – toate, numai mofturi de inspectorate scolare! – scârbos si scabros de obediente, unui ministru absolut impostor (într-ale educatiei), precum este dl Daniel Funeriu.

Elevul nu trebuie „sedus” (cf. Lectura – pasiune si atitudine, de prof. Rita Cîntiuc si prof. Daniela Ceredeev, Vatra Moldovitei, Suceava) prin postere (noi am zice ca nu trebuie „sedus” deloc… ce, a devenit, deja, scoala, bordel de pedofili?!), ci trebuie EDUCAT! Cu rafinament, arta discursiv-revelatorie, à la Ioan Gura de Aur, cu MULTA stiinta de carte (dar, deja, a aparut generatia profesorilor prost pregatiti, si cu ochii pe avionul de… Australia!) – si, evident… fermitate! O fermitate rezultata, însa, din AUTORITATEA STIINTIFIC-DIDACTICA SI DE HAR. Dar acestea, se vede treaba, nu mai sunt „la moda”… de parca educatia poate fi „moda”, fara ca viitorul planetei Terra sa devina, succesiv si complementar… „modei” – Apocalipsa, ori, cine stie, o alta stare spirituala/mutatie genetica, precum aceea sugerata în Planeta maimutelor… – dar, din pacate, „flendurit-înjosita” ca vai de ea, fara sansa rafinamentului din final!

Studiul de caz „Dimensiunea religioasa a existentei” – o posibila cheie de descifrare a artei – de prof. Iulia Magdalena Grecu, Liceul de Arta „Ionel Perlea”, Slobozia, jud. Ialomita) ar fi putut deveni interesant, daca nu s-ar dovedi, în cele din urma, curata pierdere de timp si actiune de mare pericol spiritual, prin zapaceala „transdisciplinarismului si interculturalismului ecumenist”: „(…)Tema ca atare mi-a asigurat o predare transdisciplinara, caci informatiile necesare întelegerii si aprofundarii acestui studiu vizeaza domeniul religios, istoric, psihologic, axiologic”. Daca nu va place „formalismul practician” al lui Coresi, atunci de ce dati tema acasa, doamna profesor – si, în special, de ce tema consta în comentariul scris, asupra unui psalm impresionant, de o poeticitate imponderabila, precum La apa Vavilonului? Poezia religioasa trebuie sa devina, integral, stare a Duhului, iar nu sa calcati peste ea, cu cizmosenia… pixului!

…Observam, cu melancolie, câta influenta nefasta au, în învatamântul românesc contemporan… GRADATIILE DE MERIT! Profesorul, bietul si saracul, ar face si lucrari despre beneficiile bombei atomice, pentru dezvoltarea bobului de fasole… numai sa nu scape nenorocita aia de gradatie, printre degete! Iata, în sfârsit, un punct unde noi si dl Funeriu suntem de acord: Jos cu gradatiile de merit!, ca sa se linisteasca, odata, nelinistitul profesor famelic (sau, poate, lacom…?), si sa se apuce de predicat adevaruri, iar nu sa fie apelpisit si obsedat de cum sa faca „mai frumos” (în fata superiorilor, din inspectorate si minister!) si cum sa fie mai la… „moda obedientei” sclifosite, dar tot atât de lipsite de demnitate: „Executati îndoirea din sale, în fata sefului – numarul 2.549!” (numarul indica felul „îndoirii”, iar nu ordinea sefilor… „respectati” cu nasul!).

…Cât despre „Senzorialismul”/„simtirismul” si plezirismul lucrarii prof. Adina Sorohan (Colegiul National „Lucian Blaga”, Sebes, jud. Alba), din Receptarea textului liric prin simturi – pur si simplu, nu ne intereseaza… – altfel, deveneam fan al „epicureanului” Sebastian Vladescu!

 

***

…Se impune, deci, o concluzie: daca Simpozionul de anul trecut (Editia a III-a) avertiza, cu gravitate, asupra pericolelor disparitiei, treptate, a lecturarii de carte, de catre tineri – Simpozionul de anul acesta parca ar constata ori:

1) eliminarea (între timp si într-un mod cu totul ocult!) a pericolului disparitiei dimensiunii meditative a omului (pentru ca tinerii de azi, axiomatic, vor fi generatia matura, deci calauzitoare, de mâine… – …ce fel de calauze, fara simtul elementar al orientarii spirituale si al perceptiei Duhului Meditativo-Reflexiv?!) – ori:

2) dezangajarea „luptei cu inertia”, lipsa totala de solutii spiritualiste si, deci, propunerea (implicita) a necesitatii adaptarii tineretului contemporan la… toate formele raului, oricâte vor fi fiind ele si oricât de distructive de fibra umana se vor dovedi, în cele din urma (atât de… „în urma”, încât nu va mai fi loc de întors!) .

…Da, multe dintre lucrari (mai cu seama cele din sectiunile 4-5) au un grad înalt de „stiintificitate” pretioasa (aproape… poetica! – de fapt, vinovat conformista, fata de o lume care vrea sa elimine omenia din om…!), pot deveni lucrari de cercetare la Institutul de literatura comparata… – …dar cu ce salveaza asta situatia dezastruoasa a „educatiei” tineretului contemporan, care tineret (în majoritatea lui) nici nu mai cunoaste sensul cuvântului „educatie” – deci, nu da „doi bani vechi” pe actul regal-cvasitranscendental (prin consecinte!), al EDUCATIEI…?! Practic, odata cu scoaterea orei de Dirigentie din orar, noi am înteles perfect de unde si spre unde bate vântul…, dar aceasta certitudine ar trebui sa diminueze gradul de „servilism stiintific” al dascalului de scoala – si sa-l mareasca pe acela de… rezistenta/re-activitate pro-educationala – …adica, PRO-NATURA UMANO-DIVINA!

[pullquote]

…Frumoasa si interesanta, cartea coordonata de doamna RODICA LAZARESCU.

[/pullquote]

…Frumoasa si interesanta, cartea coordonata de doamna RODICA LAZARESCU.

Dar, din pacate, nu tot ce suna frumos si stârneste interesul (care poate fi, între altele, ori unul ludic si vremelnic, ori unul nociv-maladiv!) este, totdeauna, si deosebit de folositor, în perspectiva viitorului planetei Terra.

…Altfel, daca volumul de fata se adreseaza, cumva, cercetatorilor atmosferei spirituale a altei planete decât biata noastra Terra – atunci, da (si numai!) : CELE MAI SINCERE SI CALDE FELICITARI!!!

Nota de subsol:

1. Coordonator RODICA LAZARESCU, Lectura – cale spre tarâmurile artei, Editura Gabriel 2005, Bucuresti, 2011.


„POEME CU STATUI” – O CARTE PREZISA…

On By nelursIn Culture, poetryLeave a comment

Ma bucur de fiecare data când ochii unei carti vad lumina tiparului! Da! Cuvântul ne-scris e ca un copil ne-nascut!

Astazi, 4 mai 2011, un tânar cu nume Ioan-Emanuel Gruia, vine spre noi cu un asemenea dar – „Poeme cu statui”! Am citit cartea si ea s-a vrut citita… Dintre copertile ei razbat, precum de sub dalta flamânda, aschii de lumina, rob al focului nestins ma stiu, strainul mirosind a poezie, eu nu doresc sa fiu o umbra fara zile, e moarta o umbra, porturi fara zare… Întâmplator sau nu cartea cuprinde 33 de poeme!

As îndrazni sa spun, este o rastignire voita, niciodata duruta, pe crucea poeziei, când putrezea vecia în ultimul ei ceas… Asemenea pu-treziri o sa întâlniti mereu în aceasta gradina, în care gradinarul si-a aruncat semintele într-un amurg putrezit… Ecou putrezit! Da! Aceasta e spre o noua trezire!

Moartea fara Viata nu exista! Câta vreme Perfectiunea este Dumnezeu, iar omul – mai putin ca perfectul.

Se vede pe alocuri fragezimea pasilor, m-as coborî din lut în Poezie, m-as înalta din lut în poezie – îndraznesc sa-i spun autorului, ea – Poezia – întotdeauna e mai presus decât lutul…, precum sufletul, se vad uneori aripile aparent inegale, pregatite pentru zbor, se simt adieri placute venind dinpre Eminescu, Bacovia, Blaga! Exista asemanari! Si lanurile de grâu se aseamana între ele!

Emanuel Gruia însa are vocea lui, statuile din poemele sale nu dorm! Se aude limpede respiratia lor oftând filosofic! Prefer o lume veche. Filozofie si venin! Veninul atât de dulce uneori!

Exista poezie aici, o poezie, care am credinta, va purta un nume – Emanuel Gruia! Sa-i spunem, la fel de curat si fara invidie-bine ai venit, prietene, cu aceasta amfora în mâini, amfora plina de mir, în biblioteca sufletului nostru! Cuvintele acestea îti spun acum si aici – Ai grija de harul care este în tine!

 

Nicolae NICOARA-HORIA, Arad mai 2011

TALMA ESHDAT, INEVITABIL SENTIMENTALA

On By nelursIn Art, CultureLeave a comment

Un prieten artist plastic mi-a recomandat-o pe Talma Eshdat, despre care spunea ca este o pictorita buna, pe care o caracterizeaza sentimentele calde si ideile curajoase, novatoare. Aceasta presupune nu numai talent, ci si ambitie si vocatie, înseamna timp si energie, mai cu seama atunci când ocupatia de baza este cu totul alta.

Talma a trait în România pâna la vârsta de 14 ani când a emigrat în Israel. A fost o vreme într-un chibut, a învatat la gimnaziul ebraic din Ierusalim, apoi a studiat engleza si limbile de origine latina. Interesant este faptul ca devenind profesoara de limbi straine, ea fiind implicit poliglota, a simtit nevoia sa se exprime si în limba universala a formelor si culorilor. Evident, a învatat cu rabdare desenul si pictura, i-au prins bine si îndelungatele sederi la Paris în anii sabatici.

Pictura Talmei Eshdat este foarte personala. Regasim în ea trairi si evenimente, drame si bucurii, confluente între literatura si plastica., interferente de stiluri, cautari permanente. Viziunile optimiste, de o larga respiratie calma, din unele peisaje, se încarca de tensiuni revelatoare, în altele…Viziunea senina impresionista dintr-o pânza se modifica radical în alta, în care abordeaza dezinvolt abstractul. S-ar spune chiar ca artista iubeste expresionismul abstract care-i permite sa se rupa temporar de realitate, dar o obliga sa revina curând în tuse energice, cu multa culoare si vigoare. Dar si în abstract se regasesc contururi figurative ca, de exemplu, într-un reusit „Autoportret” sau în „Triptic”, tablou relalizat cu îndârjire, într-o cromatica iradianta si taieturi aproape chirurgicale.

Lucrarile poarta pecetea autenticitatii si în seria de tablouri intitulata „Pereti”, preluare a unei teme interesante, graffiti în cuvinte si imagini. Subiectul invita la tehnica binecunoscuta a colajului, dar Talma refuza orice facilitate, preferând exprimarea grafica, cu discrete elemente narative. De data aceasta artista, care nu paraseste culoarea, da o sansa preferentiala liniei, care construeste formele în planuri largi, libere.

Am selectat câteva pânze, în intentia de a prezenta diversitatea tematica si de stil a pictoritei. Exista totusi ceva comun în lucrarile ei, compozitia echilibrara, prioritatea pentru calitatea texturii, bogatia cromatica, juxtapunerea tonurilor. O linie specifica subliniaza plasticitatea formelor. Cromtismul viu dar echilibrat, precum si viziunea inevitabil sentimentala ne recomanda o persoana optimista, cu un tonus creator pozitiv.

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv

2 mai 2011

ARTISTUL – SI…: ”INFERNUL SUNT (mereu…) CEILALTI”!

On By nelursIn CultureLeave a comment

…De la Zoil încoace  (…ba, probabil, si în pesterile de la Altamira, va fi existând vreun „pesterit” fara har si „iute la pizma”, care i-a dat cu bâta-n cap…Artistului Autentic, celui care, visator, abia trezit din somnul neguros si fara…blana pe el, zugravea cai salbatici si mamuti, pe peretii „igrasiosi” ai pesterii, uitând pâna si sa-si pazeasca spatele…), au existat, exista si vor exista indivizi lipsiti de talent, care-s nervoso-invidioso-veninosi, pe cei carora (…li se pare lor, pentru ca adevarul e altul: pe Artist nu-l mai ia nimeni în seama, demult…decât, eventual, ca sa-l aresteze, când calca dincolo de zebra, sau când huiduie Guvernul…) li se ofera prea multa atentie si…”zgâiala”, din partea…publicului („pesterit” sau…”despesterit”!). …Daca Arta, Literatura – s-ar masura în „câte suruburi pe ora face, la strung, Cutare”…macar ar exista „argumentul”, „partea fier–oasa” (vorba lui Marin Preda!), pe masa! Dar asa…fara masa si fara „parte”…: Harul (pentru ca vine de la Dumnezeu, iar nu de la… benzinarie!) nu se numara si nu se cântareste, cu cântar omenesc: doar îngerii, peste veac, vor da seama Lui Dumnezeu, despre cât de buni sau rai au devenit oamenii, citind (sau, mai probabil, …necitind!) scrierile lui Cutare…! …Poate ca, azi, sa mai fie si altceva: inversându-se scara valorilor de Duh, exista doua posibilitati: 1-ori, un neavenit, oportunist din cale-afara, enerveaza pâna la…inervare, pe cei care-i stiu…”biografia” si „geografia”-traseul prin/pe care a ajuns, din ober-chelner sau macelar-sef, prin „datul din coate” si „facutul din pleoapa”, din buzunar si din…TIR! – „mare scula cu bascula”, Orfeul din Curtea Blocului… …Ce-i drept, daca ar exista mai multa atitudine crestineasca, cel cu Har ar lasa sa cearna timpul si Duhul Lui Dumnezeu, din sufletul de oameni si din lume…si s-ar vedea, peste o mie-doua de ani, ce s-a ales, de „înfigaret” …Dar, cum omul nu traieste cu mileniul, ci (cel mult!) cu deceniul, eu zic ca asanarea (cât mai rapida si ferma!) a „spatiului de Duh”, dintr-o tara/dintr-un Neam, de „ciocoii condeiului” – trebuie sa se faca energic si fara prea multe fasoane si temenele! Din pacate, la acest capitol, criticii (nu doar în România!) sunt extrem de deficitari, ramânând datori vânduti, „publicului” cititor…! 2-…Sau, invers: neavenitul, vazând ca trece timpul si el, înca, nu i-a batut la puncte pe Shakespeare, Goethe si Eminescu, laolalta! – se burzuluieste, mai frate! Pai, cum adica! El da bani cu împrumut (sau…nu!) pe la sefii de filiale USR, da de baut „confratilor” (fie ca n-a intrat, înca, în vreo liga sau uniune, fie ca a intrat deja, dar vrea si „Premiul Cel Mai Tare Din Parcare”!) …face „galagia de cuviinta”! …Si, de obicei, daca este suficient de OBRAZNIC (iar sefii USR suficient de corupti si slabi de înger – …si SUNT! – , sau au facut prostia sa tot amâne înscrierea în PDL, precum a facut descurcareata „lichea literoasa”! – …în asa hal ajunsi, încât sa se uite, sefii cu pricina, cu teama, la orice politai, pe lânga care trec…) – respectivul „paturica” al Culturii Românesti…”manânca praznicul”! …Ar mai fi înca o varianta…a treia! Unii scriitori se mai dau si…”loviti” – sperând ca, autovictimizându-se, le va creste „cota la bursa Valorii”…si li se va da mai multa…”tâta”, decât celor discreti!!! Nicio speranta… – …dar, iarasi, mult, mult prea mult penibil! …Vorba ceea: „Mult penibil, putina Arta!”   …Dar, în privinta raspunsului la întrebarile noastre, diurne si nocturne, privind cauza…”dihoniilor profesional-artistice” , sunt si destule …”imponderabile”… Se zice (eu n-am fost de fata!) despre un scriitor român, bine cunoscut mie (vorbesc de morti, asa ca nu dau nume!) – ca, atunci când a intrat în casa unui confrate proaspat „trecut la cele vesnice” (si care, pâna atunci, tare îl mai „încurcase”, prin celebritate…”superioara”!) si a vazut, pe o masuta, fotografia raposatului (si concurentului!) întru Parnas… – ar fi rupt fotografia „concurentei”, vorbind cu imaginea (tot mai micsorata, prin îmbucatatelire…) a celui „dus la îngeri”: „Gata! De azi, EU îs primul!”

…Nu degeaba zic multi filosofi ca spita umana se trage, integral, din Cain („samânta Cain”, îi zice Eminescu!) – …iar eu adaug, de multe ori, exasperat de zarva infernala din lumea „orfeilor”, ca Scriitorul Contemporan (Artistul, în genere) are ascendenta nu în maimuta, nu în Adam Protogonos…ci pe undeva, prin Borneo…printre canibali…! Adrian Botez

IL RISO (opera drammatica in 14 atti)

On By nelursIn Art, CultureLeave a comment

Sin Alina – Inglese-Italiano, 3° anno
Università ‘Ovidius’                                           
I PERSONAGGI (nell’ordine della loro apparizione)

JEAN ALAIN – psichiatra
IVAN HARASOV
SPETTATORE – 1, 2, 3, 4, 5, 6, … 10.
L’ASSISTENTE
LA SEGRETARIA
IL MINISTRO DELL’ECONOMIA
IL VICEMINISTRO DELL’ECONOMIA – SERBAN DESAY
LUIS PASTEL – psichiatra
LA SIGNORA ROMANENCO
IL SIGNORE ROMANENCO
HENRI COMAN
ELISABETA COMAN
I DUE FIGLI
IULIU PISARO – il Presidente del Consiglio Nazionale di Antropologia
CEZAR VERDI, EMANUEL BRUNO, ELENA CATINA – antropologi
IL PRIMO MINISTRO
MINISTRI
LI TAI NE – futurologo
HERMAN HERBERT – professore universitario
STUDENTI
NICOLAE GAMA – una famiglia qualsiasi
MARGRIT GAMA
LORO FIGLIO
IL PAZIENTE

(l’azione dell’opera ha luogo nello stato Humana, sull’isola con lo stesso nome, in un futuro prossimo)

IL PRIMO ATTO
(l’ufficio dello psichiatra Jean Alain, che sta alla scrivania e porta gli occhiali. Nell’ufficio entra Ivan Harasov, biologo).
JEAN ALAIN : (alzando gli occhi dal libro che sta leggendo): Si accomodi, per favore.
IVAN HARASOV : Buon giorno, dottore. Permesso?
JEAN ALAIN : Si, si, si accomodi. (lo invita a sedersi sulla sedia davanti a lui).
IVAN HARASOV : (un po’ agitato)  Non sono venuto per me, dottore. Vengo a chiederLe un consulto per il mio amico che è biologo, come me. Mi perdoni di aver dimenticato di presentarmi, Ivan Harasov… (si alza e tende la mano verso il dottore, sopra la scrivania).
JEAN ALAIN : La ascolto, signor Harasov.
IVAN HARASOV : Il mio amico, mi sono dimenticato di dirLe come si chiama, Teo Fucuda, lavoriamo insieme nella bese di ricerche ecologiche in montagna. Lo conosco molto bene, siamo stati colleghi universitari (comincia all’improvviso a ridere, hi, hi, hi). Era un ragazzo serio, molto abile, (sempre più animato). Non Le posso dire quando è cominciato in realtà. Però io credo che si tratti di qualcosa patologico. Lui ha sempre riso, praticamente da quando è nato, ciò sarebbe normale? (comincia di nuovo a ridere, hi, hi, hi).
JEAN ALAIN : (guardando con attenzione, sorride, poi ride anche lui lievemente)
IVAN HARA?OV : (diventando all’improvviso serio) Vorrei chiederLe se non ha altre cose da fare, casi più gravi? Il mio non e grave, posso ancora aspettare.
JEAN ALAIN : No, no, mi dica, La ascolto. Visto che è qui …
IVAN HARA?OV : È successo una sera, qualche anno fa. Avevamo acceso il fuoco e stavamo parlando della nostra attività. Mi ricordo che allora lo sentivo per la prima volta, mi sembra che l’idea gli fosse sorta nella mente molto prima. E vorrei domandarLe, perché ride l’uomo?
JEAN ALAIN : (un po’ sorpreso): A che cosa si sta riferendo? A motivi intimi o all’oggetto che causa il riso?
IVAN HARA?PV : Perché ride l’uomo? È una cosa normale?
JEAN ALAIN : Ma certo, è molto normale. Lei non ha osservato che tutti gli uomini ridono? Questo non è affatto grave.
IVAN HARA?OV : (insistendo, quasi ridendo): Ma perché si ride?
JEAN ALAIN : Per diversi motivi. Se qualcuno dice una burla, è normale ridere, se vediamo una cosa contraria alla nostra consezione, ridiamo.
IVAN  HARA?OV : Lei ha usato la parola ‘contraria’. Anch’io credo che sia questa la ragione.
JEAN ALAIN : Oppure una certa schematizzazione meccanica (si ricordi Chaplin) dei gesti, delle azioni.
IVAN HARA?OV : Ha parlato del contrario.
JEAN ALAIN :  Si, il contrario provoca il riso.
IVAN HARA?OV : IL mio amico dice così. Tra noi e gli animali esiste un grande contrasto. Questo contrasto e ciò che provoca in lui il riso. D’allora in poi lui ha comonciato a ridere tantissimo. Vedeva un serpente o qualsiasi animale e cominciava a ridere a crepapelle. Rideva per ore ed ore. Si teneva la pancia dal ridere e rideva fino a quando la pancia gli faceva male. Le lacrime gli scendevano sulle guance (hi, hi, hi). All’inizio, sua moglie ed io ci siamo spaventati. Stupito, lo guardavo come rideva. Però dopo avercela spiegato, abbiamo cominciato a ridere anche noi. All’inizio, di meno, poi non potevamo più smetterla.
JEAN ALAIN : Si, La ascolto.
IVAN HARA?OV : All’inizio è stato bello. I primi mesi, il primo anno. Le dico, lui rideva da morire e faceva ridere anche noi. Si creava il buonumore. Se ci trovevamo in un gruppo più grande e qualcosa non andava bene, l’atmosfera cambiava subito. Poi ha cominciato a uccidere gli animali. Rideva da morire quando vedeva un uccello passare di sopra, puntava il fucile e l’abbatteva subito. Hi, hi, hi!
JEAN ALAIN : (segue con attenzione): Si, continui pure.
IVAN HARA?OV : Dopo che l’uccello cadeva, non rideva più. Questo mi ha meravigliato. Però ho notato che sua moglie rimaneva vicino all’uccello o all’animale ucciso e cominciava a ridere sempre più forte. E rimasta un giorno intero vicino a un animale, ridendo da morire, tenendosi la pancia dal ridere. Lui se ne andava e la lasciava ridere.
JEAN ALAIN : (sempre più stupito): Si, continui. È molto bello quello che mi sta raccontando. Quasi, quasi mi fa ridere. Hi, hi, hi, strano, hi, hi, hi!
IVAN HARA?OV : Hi, hi, hi, hi, hi! Non è vero? All’inizio non potevo neanche credere ai miei occhi. Mi stropicciavo gli occhi per vedere se non stavo sognando. La vedevo come rideva vicino all’animale, tenendosi la pancia. Credevo prima che fosse impazzita. Hi, hi, hi! Ma no! Era complettamente normale. Poi mi sono abituato con lei ed ho cominciato anch’io a ridere. Eravamo io e lei quelli che ridevano di più. In un anno sono ingrassato di venti chili. Adesso, dopo quattro anni, mi guardi.
JEAN ALAIN : Tutto questo per via del buonumore.
IVAN HARA?OV : E questo non è tutto. Adesso arriva il meglio. Hi, hi, hi! Ti fa ridere da morire hi, hi, hi … Ho domandato loro perché ridevano. Hi, hi, hi, hi, (si tiene la pancia dal ridere. Le lacrime gli scorrono sulle guance).
JEAN ALAIN : (guardandolo sempre più attento, ma perdendo un po’ la pazienza): Mi dica, per favore.
IVAN HARA?OV : Ecco che cosa mi dice Fucuda. Dice che gli animali sono inferiori agli uomini. L’uomo è l’unica specie che ha raggiunto lo stadio superiore mentre gli animali sono inferiori. È per questo che noi dobbiamo prenderli in giro. Un animale mi fa ridere proprio per questa sua condizione. E così, ogni volta che vedo un animale rido da morire. E allora, per smetterla, per non ridere più, lo uccido. Nel momento in cui lo uccido, non è più un animale. Hi, hi, hi! (ride per molto tempo. Quando torna in sé.) Mi sente, a quel punto non è più un animale!
SPETTATORE UNO  : (si trova in fondo alla sala) Hi, hi, hi, hi!
JEAN ALAIN : (scrivendo qualcosa) Ma, che cos’è?
IVAN HARA?OV : Dice che da quel momento l’animale non e piu animale, diventa materia. Quando l’ho sentito mi sono quasi fatto il segno della croce (hi, hi, hi).
SPETTATORE 1 e 2 : (che si trovano nel mezzo della sala) Hi, hi, hi!
J.A. (guardandolo sempre più sbalordito e spaventato)
IVAN HARA?OV :  (Hi, hi, hi!): Nel momento in cui l’animale diventa materia, diventa il Tutto, l’uomo non ha più il diritto di ridersi di esso. D’allora in poi lui puo prostrarsi davanti all’animale. Perché esso è adesso più grande dell’uomo. Hi, hi, hi, (tenendosi la pancia dal ridere, cade sulla scrivania).
JEAN ALAIN:  (dopo molto tempo, guardandolo con compassione, ma anche con interesse): Signor Ivan Harasov, si calmi, per favore (gli dà un bicchiere d’acqua, lui beve). Cerchi, per favore, di non ridere più per potermi raccontare tutto.
IVAN HARA?OV : Hi, hi, hi (tenendosi la pancia). Va bene, dottore, farò del mio meglio. Ma come fai a non ridere quando lo vedi inchinarsi davanti all’animale ucciso, come se fosse davanti ad un’icona, serio e grave, mentre sua moglie ride da morire. Da morire. Una volta abbiamo dovuto spruzzare acqua su di lei per farla tornare in sé. Hi, hi, hi!
SPETTATORE 1, 2, 3, : (ridendo da morire nella sala) Hi, hi, hi, hi!
JEAN A.LAIN : (molto serio) Però sua moglie perché ride, signor Harasov?
I.H. (tornando in sé, hi, hi, hi): Sua moglie dice così, hi, hi, hi. sua moglie dice così. Ed è stato lui a ficcarle questa cosa in testa. Devi riderti delle specie animali perché si trovano sotto di noi sulla scalla dell’evoluzione, sono inferiori alla specie umana. Il riso rende l’uomo superiore. Non esiste un’altra specie animale che possa ridere. Soltanto l’uomo. E cosi, per mostrare la sua superiorità, l’uomo deve prendere in giro gli animali. Ridere, in genere, il piu possibile. Hi, hi, hi, hi, hi, hi (piegandosi sopra la scrivania).
SPETTATORE 1, 4, 6 : (ridendo nella sala) Hi, hi, hi, hi, hi. (L’intero pubblico, contaggiato, comincia a ridere. Alcuni guardano con sdegno gli spettatori 1, 4, 6 che ridono).
I.H: Fino adesso nessuna differenza tra di loro. Solo che lei crede che una volta l’animale ucciso esso sia ridisceso di miliardi di anni nella scala dell’evoluzione. Perciò l’animale viene disprezzato di più. È per questo che lei ride sempre più forte. Ride finché non si può fermare. Hi, hi, hi, hi, hi!
JEAN ALAIN : (scrivendo qualcosa nel suo quaderno) Cerchi di controllarsi, signore. Mi dica, per favore, ci sono anche altre bizzarrie? Ha notato qualcos’altro strano?
IVAN HARA?OV : (tornando in sé) Le racconto subito. Il momento più comico è quando loro si trovano vicino all’animale, e lui è serio e corrucciato, mentre lei ride da morire. Rido finché cado giù per terra, hi, hi, hi, hi! Così ci perdiamo la testa, mentre lui se ne va arrabbiato e ci lascia ridere. Questo è durato quasi un anno. Non proprio un anno, ma circa 8 mesi, e non si sono separati. Adesso, non s’intendono più. Lui è solo e non vuole vederla più. Vede gli animali, ride da morire, poi li spara o li uccide, si ferma e se ne va. Io sono rimasto con sua moglie. Hi, hi, hi, hi, hi, ridiamo entrambi da morire e lo cerchiamo. Però mi sono reso conto che presto, soprattutto se convinco anche altri, uccideranno tutti gli animali dell’isola. Ho cercato di convincerli, di farli smettere, ma non ci sono riuscito.
JEAN ALAIN : (cercando di intervenire) Signor Harasov …
IVAN HARA?OV : Mi lasci raccontare, hi, hi, hi, hi! Si rende conto che in quanto al lavoro, non se ne parlava nemmeno. Noi, come boilogi, abbiamo l’obligo di mantenere l’equilibrio del sistema ecologico, però, da due anni, noi non facciamo altro che ridere e uccidere gli animali. L’intero sistema ecologico del paese è in pericolo. È per questo che sono venuto da Lei. Dobbiamo fermarli. E che cosa facciamo con loro, con i miei amici? Perché lui è riuscito a convincere anche i biologi della base vicina. E ridono tutti da morire. Hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi! È per questo che sono venuto da Lei.
SPETTATORE 1, 2, 3, 4, 5 : (ridono nella sala)
JEAN ALAIN : Come si chiamano i suoi amici?
IVAN HARA?OV :  (non riuscendo a trattenersi dal ridere) Tao Fucuda, gli sposi Fucuda. Hi, hi, hi, hi!
JEAN ALAIN : (scrivendo) : Quanti biologi si trovano all’altra base?
IVAN HARA?OV : (smettendo di ridere): Dieci, tutti uomini.
JEAN ALAIN : (suona. Entra il suo assistente): Signor Harasov, passi per favore nell’ufficio vicino. (da solo, con l’assistente) Ascoltami. Cerca di sottoporlo a qualche test. Prima di tutto al testo di memoria e di attenzione. Poi al testo Colerius. Se i risultati non sono normali, lo ricoveriamo. Mandami la segretaria. (l’assistente entra nel laboratorio. Arriva la segretaria).
JEAN A.LAIN : (sta in piedi, vicino alla scrivania): La prego di telefonare al Ministero Forestale e di cercare di sapere qualcosa dull’attività dei biologi della base di ricerche ecologiche in montagna. Dica loro che abbiamo delle prove che i biologi hanno cominciato a sterminare gli animali. Se confermano tutto, vorrei che gli sposi Fucuda fossero portati qui per analisi.
LA SEGRETARIA : (ttornando) Certo, dottore.
JEAN ALAIN : (molto preoccupato): E un’altra cosa, La prego. Gli sposi Fucuda non devono sapere che saranno portati in una clinica di psichiatria.
LA SEGRETARIA : Ho capito, dottore. (esce).
JEAN ALAIN :  (resta in piedi, pensieroso. Accende una sigaretta. Cammina facendo passi grandi nella stanza).
L’ASSISTENTE : (che entra con i risultati) I risultati sono assolutamente normali, dottore. Le funzioni psichiche sono normali. Che cosa facciamo, lo lasciamo andare via?
JEAN ALAIN :  (che verifica il test) Lo lasciamo andare. Ma non prima di chiedergli l’indirizzo dove può essere trovato. Oppure, chiedigli di ritornare la settimana prossima. M’interessa il caso. Strano.
IL SECONDO ATTO
 Dopo una settimana. L’ufficio del ministro dell’Economia. Il ministro si trova alla scrivania, in mezzo a tanti dosser. Entra il viceministro, Stefan Desay.
STEFAN DESAY : La disturbo, signor ministro?
IL MINISTRO : No, no, siediti, caro mio, aspettavo proprio te. Mi hai portato il bilancio del trimestre scorso? Qual è la situazione?
STEFAN DESAY : (che si è seduto accanto su una poltrona) Tutto va benissimo, signor ministro. Un superamento di bilancio che non abbiamo previsto (mettendo sulla scrivania del ministro i documenti). Sarà una vera sorpresa per Lei …
IL MINISTRO : (leggendo i documenti): Oh la, la … (dopo qualche tempo). Ma è impossibile. Ti prego di verificare di nuovo. Credo che si tratti di uno sbaglio di computer, oppure di cifre false. Impossibile.
STEFAN DDESAY : È inutile, signor ministro. Ho gia verificato. Quando ho visto le cifre non ho potuto credere ai miei occhi, e allora ho verificato i dossier. Non era stato fatto nessun erore. E le cifre del bilancio sono vere.
IL MINISTRO : (alzando gli occhi. Irradia di gioia): Allora tutto va benissimo! Dopodomani farò un completo rapporto al Primo Ministro che si congratulerà con noi. (si frega le mani per la soddisfazione) (dopo qualche tempo) Eppure, verifichiamo ancora una volta. Metti il sistema di controllo in funzione.
STEFAN DESAY : Inutile. L’ho già fatto. Sono state fatte tre verifiche con molta attenzione (ridendo). Io direi di pensare al miglior modo di festeggiare questo avvenimento e di farlo noto a tutti. Hi, hi, hi, hi!
IL MINISTRO : (con sempre più buonumore. Suonando) Caro mio, non dobbiamo rallegrarci troppo presto. Prendiamo tutte le misure di prevenzione prima di cantare il successo.
LA SEGRETARIA (entra portando un vassoio con una bottiglia di brandy e bicchieri. E, naturalmente, delle sigarette)
STEFAN DESAY : Ho preso tutte le misure di prevenzione, signore. Siamo invincibili.
IL MINISTRO : (la segretaria esce. Brindano): Allora, brindiamo (pausa). Ma, caro mio, non posso capire come mai la produzione sia due volte piu grande di quello che abbiamo pianificato. Hai fatto tui qualcosa? È stato introdotto qualcosa di nuovo nell’economia? Io non posso ancora crederci.
STEFAN DESAY : (ridendo) Hi, hi, hi. Neanch’io ci posso credere, signor ministro. In questo periodo sono state introdotte nel processo tecnologico solo 5 invenzioni. Quasi niente. Eppure, la produzione è due volte piu grande.
IL MINISTRO : (diventando serio): Ma tu, come te lo spieghi?
STEFAN DESAY : S’immagini che neanch’io ho trovato una spiegazione giusta. Praticamente non ne conosco le cause.
IL MINISTRO : (inquietarsi): E allora che cosa facciamo? Se si tratta di un inganno? Qualcuno vuole ridere di noi ?
STEFAN DESAY : Signor ministro, Le ripeto, tutto corrisponde al vero.
IL MINISTRO (guardando di nuovo i documenti): Vedo che le firme sono autentiche. Aiutami a capire. Dobbiamo essere prudenti, caro mio. (legge con grande attenzione i documenti)
STEFAN DESAY : Come me lo spiego io, signor ministro? Si ricordi che anche nel trimestre passato abbiamo superato una volta e mezzo la produzione e nessuno si è meravigliato. Adesso la produzione è due volte più grande. (Nel fra tempo, dall’ufficio vicino si sentono delle risate. Poi le risate sembrano sempre più lontane. I due si rallegrano.) Perché dobbiamo meravigliarci? Molto bene. Questo vuol dire che abbiamo un’economia efficiente, sana, il tenore di vita degli abitanti e l’esportazione saranno sempre più grandi.
IL MINISTRO : Ma dobbiamo trovare le cause, no? Perché così potremo usare queste cause per stimolare lo sviluppo della produzione, dell’efficienza. Convoca, ti prego, una commissione per analizzare le cause dello sviluppo della produzione. (si sentono risate da un altro ufficio).
STEFAN DESAY : Me ne occuperò oggi stesso, signor ministro. Ma mi lasci spiegarLe il mio punto di vista. Il problema mi ha interessato dal primo trimestre. Sa che cosa mi hanno riferito i direttori di imprese durante l’incontro di due mesi fa? Io volevo sapere che misure avevano prese perché la produzione fosse una volta e mezzo più grande. Ed ecco la loro risposta. Hi, hi, hi, non ci potrà credere. Uno dei direttori mi diceva: signor ministro, non abbiamo fatto niente. Abbiamo soltanto notato che gli operai avevano uno strano buonumore, ed io non ho fatto altro che stimolarlo sempre di più. Nelle fabbriche la gente non lavora più corrucciata, attenta, ma sorride sempre. Un buonumore cintagioso regna dappertutto. E allora ho ordinato di stimolarlo.
IL MINISTRO (alzandi gli occhi dai documenti): E Lei ci crede? Hm … (si sentono risate dalla strada).
STEFAN DESAY : Sono convinto (ridendi lievemente).
IL MINISTRO : Hm, può darsi. Può darsi che il buonumore contribuisca alla crescita della capacita di lavoro dell’uomo, dell’efficienza … È normale. Ma due volte, caro mio, mi sembra esagerato.
STEFAN DESAY : (ridendo): Hi, hi, hi! Eppure è vero, signor ministro. Vita lunga! Questo trimestre la produzione sarà tre volte più grande. Parola d’onore. Hi, hi, hi, hi!
IL MINISTRO : (ridendo anche lui): Mi auguro che tutto questo si verifichi! (dopo qualche tempo) Se fosse cosi, sarebbe meraviglioso. Figurati se avessimo investito due volte di più la produzione non si sarebbe raddoppiata.
STEFAN DESAY :  (ridendo) Hi, hi, hi! Ci credo. Ci credo, signor ministro.
IL MINISTRO : (fregandosi le mani) Caro mio, se tutto è vero, è magnifico. Di’ a tutti i superiori delle imprese economiche di coltivare il riso. Hi, hi, hi, hi! Non ci avrei mai pensato. Guarda, per quano io abbia studiato molto l’economia, per quanto abbia cercato di scoprire stimoli per lo sviluppo economico, non avrei mai pensato a questo. Ma senti, il riso. Il riso! Ti fa proprio ridere! Hi, hi, hi, hi!
STEFAN DESAY : Hi, hi, hi, hi! Questo trimestre tre volte più grande, signor ministro. Vedrà, hi, hi, hi, hi, hi!
IL MINISTRO : (giudicabdo): Se questo trimestre e anche l’ultimo va così, vuol dire che quest anno sarà il miglior anno economico della storia del paese. La produzione di quest’anno sarà uguale a quella degli ultimi cinque anni. È straordinario (fregandosi le mani).
STEFAN DESAY : Hi, hi, hi! Le prometto, signor ministro. Questo trimestre la produzione sarà tre volte più grande, e nel quarto quattro volte.
IL MINISTRO : (allegro): Sarebbe magnifico! Tante belle cose! Mi hai portato una grande notizia oggi, caro mio!
STEFAN DESAY : Hi, hi, hi! Penso che non siamo solo noi felici, signor ministro. A quest’ora sono felici milioni di persone del paese.
IL MINISTRO : (alzandosi) Hai ragione, caro mio. Pensiamo prima alla gente. Vuol dire che quest’anno il tenore di vita sarà più grande.
STEFAN DESAY : Ma certo.
IL MINISTRO : (ridendo) Allora dobbiamo pure pensare a qualche onorificenza (gli fa l’occhiolino).
AMBEDUE : (ridono pieni di soddifazione. Da fuori si sentono delle risate).
IL MINISTRO : (riempendo i bicchieri) Allora, caro mio, ancora una volta, salute! Spero di non arrabbiarti con me se verifico io stesso (lo conduce fino alla porta ridendo).
STEFAN DESAY : Le dico ancora una volta. E impossibile che ci sia qualche errore. (esce. Il ministro rientra raggiante di gioia).
IL MINISTRO : Hm, accidenti! Non ci avrei mai pensato. Vuol dire che questo sarà il mio miglior anno. Me ne devo occupare e scrivere un libro. Una nuova teoria economica.
(Nella sala gli spettatori 1, 3, 6, 8 ridono in un modo irritante).
IL TERZO ATTO
 Dopo una settimana. L’ufficio dello psichiatra Luis Pastel. Lo psichiatra è anziano; porta occhiali ed è calvo. Sono le 8 del mattino. Cammina nell’ufficio con le mani dietro, aspettando i pazienti. Entra una signora non troppo giovane.

LA SIGNORA : Buon giorno, dottor Luis Pastel! Posso entrare?
LUIS PASTEL : Si, si, entri pure, signora! (Le chiede di sedersi sulla poltrona davanti alla scrivania, mentre lui si siede sulla sedia. Aprendo il quaderno). La ascolto, signora.
LA SIGNORA : (che è inquieta): Dottore, Le chiedo il suo aiuto in un problema molto discreto. Si tratta di mio marito, che è impiegato. Due anni fa non so che libro abbia letto, ma per due settimane me ne ha sempre parlato. Era molto entusiasta. Però a quel tempo non me ne importava affatto. Ma d’allora in poi, dottore, mio marito è completamente cambiato. All’inizio, non molto. Ha avuto un periodo di silenzio. Sembrava riflettere, non partecipava alle discussioni, sembrava un altro uomo. Più riservato, più saggio, giudicava con superiorità, ne ero contenta. Poi, da questa superiorità ha cominciato a mostrare una certa ironia nei confronti di altre persone. Fino a qui niente di strano. Ma dopo qualche tempo ha cominciato a prendere in giro sempre più persone. Molti amici lo hanno lasciato. E questo non gli faceva del male, anzi lo rendeva felice. Ha cominciato a prenderli in giro. Diceva che uno era così, che un altro così, che uno faceva colà. All’inizio rideva come tutti gli altri e poi si fermava. Poi ha cominciato a ridere sempre di più. Ridevi anch’io con lui perchè era spiritoso. Però questo riso è presto diventato insopportabile. Quando me ne sono resa conto era troppo tardi. Prende in giro tutta la gente. Nessuno gli parla più. Mentre cammina sulla strada o si affaccia alla finestra ride da morire. All’inizio era ingrassato. Il riso ingrassa. Poi ha cominciato a dimagrire perchè a causa del riso non può neanche mangiare. La semplice presenza di una persona gli provoca il riso, ride da morire. Comincia a lacrimare, a soffocare, ma non si può fermare. (nel fra tempo si sentono risate dalle strade).
LUIS PASTEL : (guardandola con molta attenzione): Non si preoccupi, signora! Due settimane fa un mio collega, il dottore Jean Alain, se ha mai sentito il suo nome, si è fatto notare con alcuni lavori molto importanti. È stato un mio studente. Si, e mi ha raccontato un caso simile. I testi, le analisi del caso hanno dimodtraro che il paziente era normalissimo. Perciò, non si deve spaventare.
LA SIGNORA : (che è sempre preoccupata, parlando in fretta): Ma, dottore, non possiamo più vivere così. S’immagini una macchina da ridere. Se esce nella strada ride da morire e la gente lo guarda con stupore. Non gli posso chiedere di andare a fare le spese, non può andare da nessuna parte. Lo tengo chiuso in casa. Ho serrato la finestra dalla strada perché la gente non possa vederlo. Ho chiuso a chiave la porta perché non esca. Perché non si faccia del male, ho dovuto trasformarlo in un sequestrato, dottore, un prigioniero!
LUIS PASTEL :  (camminando serio, le mani indietro): Si, signora, è davvero doloroso. Però il riso stesso non è grave, ma il significato che Lei e la gente attribuisce al riso, le misure che sono state prese. (nella sala gli spettatori 1, 2, 3, 4, 5 ridono contaminando tutti). Non è stato il riso a renderlo prigioniero, ma voi, la gente. Ed è per questo che è grave. (dalla strada si sentono risate).
LA SIGNORA : (suplicando): Mi dica allora Lei, dottore, che cosa devo fare? Ho paura, sono disperata … Se solo lo vedesse!…
LUIS PASTEL : Vorrei vederlo. Parlargli. Sono convinto che ci sbagliamo nei confronti di queste persone. Il dottor Jean Alain non ha preso neanche lui delle misure contro il biologo che rideva. Dobbiamo soltanto non considerare questo così importante, non dobbiamo guardarli come dei malati perché allora diventano davvero malati. Dobbiamo far finta di non osservare, non prendere in considerazione questa cosa. Vorrei che Lei mi accompagnasse a vederlo proprio adesso, parlargli, non vorrei chiamarlo in clinica.
LA SIGNORA (si è voltata e guarda il dittore camminare agitato nella stanza): Ma l’ho portato con me, dottore. È qui, fuori.
LUIS PASTEL : Come? L’ha già portato in clinica?
LA SIGNORA : Si, non si preoccupi, lui non sa perché lo abbia portato qui. Gli ho detto che andavo dal medico e gli ho chiesto di accompagnarmi.
LUIS PASTEL :  (andando dietro alla scrivania) Va bene, lo porti qui.
LA SIGNORA (si alza e va ad aprire la porta. Fuori si sentono scoppi di risa. La signora resta per un momento immobile, poi lo chiama. Chiude la porta. Sembra distrutta).
L’IMPIEGATO : Hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi,! (si piega per il riso). Ecco, hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi, ecco, ancora hi, hi, un uomo, hi, hi, hi, hi, hi, hi! (gli spattatori 1, 2 ridono nella sala quando vedono l’impiegato).
LUIS PASTEL :  (spaventato anche lui) Signore, signore …
LA SIGNORA : Romanenco!
LUIS PASTEL : (battendolo sulla spalla) Signor Romanenco, La prego di controllarsi, per poterci scambiare qualche parola.
L’IMPIEGATO : (che non si può fermare): Hi, hi, hi, hi, hi, hi!
SPETTATORE 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 : Hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi!
IL QUARTO ATTO
 L’ufficio del dottore Luis Pastel. Il dottore si prepara ad esaminare signor Romanenco che ride in un modo grottesco. Parlano. Non s’intendono. Il dottore sembra a volte confuso, poi ride. Si sentono risate dalla strada, scorrendo come un fuime che cresce. Dall’ufficio del dottor Pastel, che dà sulla strada, si vede dalle finestre e dalla porta aperta una dimostrazione. Rumori, grida, risate, strilli, come in ogni dimostrazione. S’indossano dei cartelloni, un uomo ne ha alcuni sul petto. Su una specie di drappo si vede una faccia sfigurata ridere, sembrando di essere vecchia come il mondo. Si sentono grida selvagge, evviva il riso, ridete, ridete, ridete. Spettatori 1, 2, 3, 4, 5 ridono nella sala. L’impiegato Romanenco e sua moglie ridono da morire. Il dottore è spaventato, ma ride anche lui. Romanenco lo indica col dito, ridendo da morire. Il dottore ride con una faccia sformata, in un modo funambolesco. Alcuni manifestanti che portano un cartellone su cui si vede un morto che ride (il simbolo della morte) entrano nell’ufficio vestiti da arlecchini, mascherati, saltellando ed emmettendo grida di gioia, imitandi gli animali. Prendono il dottore e lo buttano per terra. Abbracciano la signora Romanenco e suo marito e li gettano in alto. Alcuni prendono signora Romanenco sulle spalle e corrono nell’ufficio. Gridano, scandando: evviva il riso, chi non ride è il nostri nemico. Signora Romanenco grida, dondola le braccia provocando il riso nella sala. Immagine grottesca di carnevale, come la fine del mondo.  La dimostrazione scorre verso la strada, le risate si sentono sempre più lontane, i manifestanti portando sulle spalle gli sposi Romanenco spariscono. All’improvviso si fa silenzio. Il dottore che si trova a terra cerca di alzarsi.
IL DOTTORE (stropicciandosi gli occhi. Cercando di capire): Dio mio, ma che cosa è stato questo? Sono diventati pazzi tutti quanti! Uuu! (Fa quattro passi in modo comico nell’ufficio, senza ritrovarsi. Poi comincia anche lui a ridere. Spettatore 1, 2, 3, 4 ridono contaggiando tutta la sala).
IL DOTTORE: Non è per niente male … Magnifico spettacolo. Nessuno ha immaginato una cosa simile … Ci vado anch’io … Hi, hi, hi … (esce, suggerendo che va alla dimostrazione).
                                                                ATTO V
 
             (Un appartamento ben ammobiliato che  dalla biblioteca che copre tutte le pareti potrebbe appartenere ad un uomo di cultura. Il pedagogo Henri Coman, sua moglie, Elisabeta Coman, i loro figli, studenti all’Università. Tutti guardano la TV aspettando un annunzio.               
              Nella strada si sente la folla che irrompe ridendo).
HENRI COMAN: E tuttavia non posso crederci.
ELISABETA COMAN: Mio caro, sono stata proprio io a sentirlo. Il premio Nobel per la pace è stato assegnato al pedagogo Henri Coman. Hi, hi, hi, hi !
HENRI COMAN: Appunto per questo non posso crederci. (però gli occhi gli brillano di gioia). Il mio lavoro è di tipo pedagogico.
UN FIGLIO: Finora nessun pedagogo ha mai ricevuto il premio Nobel.
L’ALTRO FIGLIO: Ma se il lavoro è molto importante e porta una concezione nuova, umanistica nell’educazione promuovendo un’educazione nello spirito della pace, dell’armonia… Conoscendo il libro questo premio mi sembra molto probabile. Hi, hi, hi.
HENRI COMAN: E a che ora l’hanno annunciato, Elisabeta?
ELISABETA COMAN: Al telegiornale delle 18. Stavo giusto spolverando la biblioteca quando ho sentito la notizia. All’inizio neanch’io non ci ho potuto credere. Però l’ho sentita con le mie proprie orecchie. Hi, hi, hi, hi.
HENRI COMAN: Forse te lo sei immaginato, però ricordatelo.
ELISABETA COMAN: No mio caro, l’ho sentito di sicuro.
UNO DEI FIGLI: Eppure io non ci credo.
L’ALTRO FIGLIO: Ma sei proprio un cretino. Non hai neppure letto il libro e ti pronunci. (a suo padre) È possibile Papa, il tuo lavoro è rivoluzionario nella pedagogia. Il lavoro porta una concezione nuova sull’educazione, sull’uomo. E il più ardito lavoro nel campo della pedagogia, il più umano e soprattutto il più efficace. Le tue idee sono entrate da molto tempo nelle nostre scuole, e adesso si diffonderanno nelle scuole del mondo intero. (Spettatore 1, 2, 3 ridono).
L’ALTRO: Hi, hi, hi, hi, mi fai ridere.
ELISABETA COMAN: State tranquilli, miei cari, e non vi prendete più in giro. Inoltre mancano solo cinque minuti fino al telegiornale. Devono annunciare. (Risate grottesche, minacciose sulle strade).
L’ALTRO: Hi, hi, hi, hi, il più ardito lavoro, il più importante … Ecco, io sono stato d’accordo fin dall’ inizio con l’idea che papa è un gran sognatore. Ih, ih, ih.
HENRI COMAN (sorridendo): Fatela finita per favore e non litigate più !
L’ALTRO: Va bene, ma questo non impedisce che il lavoro sia il migliore. Anzi, al contrario.
UN FIGLIO: Hi, hi, hi, hi. Un lavoro nel quale si afferma che l’uomo impara meglio ridendo . Nel quale si afferma che ridendo l’uomo si adatta meglio all’ambiente, cresce meglio, in un ambiente in cui si ride. Questo chiami tu una concezione nuova nella pedagogia? Permettimi di ridere, mio caro, hi, hi, hi, hi, hi, hi.
L’ALTRO: Vuoi fare il gradasso. Lo sai che a papa piace la polemica ed il riso. Adesso me ne rendo conto, hi, hi, hi, hi.
HENRI COMAN (guardandoli): Eccoli come ridono! (cominciando a ridere anche lui, di buon umore, soprattutto perché non dubita che gli è stato attribuito il premio Nobel. Vuole soltanto sentirlo di persona). Hi, hi, hi, hi, guardali Elisabeta, come fanno i bambini.
UN FIGLIO : Una pedagogia nella quale si ride. Come se fossimo al circo. Ih, ih, ih, ih.
L’ALTRO : Ma ricordati che tu stesso hai utilizzato questa pedagogia ed i risultati sono eccelenti. Li abbiamo provati entrambi mio caro. L’efficacità è totale.
UN FIGLIO: Hi, hi, hi, hi, mi fai ridere. Una pedagogia che ti fa ridere. Non vai più al circo, sei sempre allegro.
L’ALTRO : Si, però questo stato di allegria, questo sottofondo psicologico di gioia determina l’assimilazione di una quantità maggiore d’informazione, poi l’efficacità formativa è maggiore.
ELISABETA COMAN : (ridendo discretamente): Poi, pensaci mio caro, che effetto ha il libro sulla società. La gente è più allegra, di buon umore, le famiglie più armoniose, la criminalità è diminuita, l’efficacità della nostra economia è aumentata.
UN FIGLIO : Hi, hi, hi, come riderà la gente.
HENRI COMAN (ridendo anche lui): Ma è proprio questo ciò che mi sono proposto (danno l’ora esatta).
ELISABETA COMAN : Eh, fate silenzio ragazzi, ascoltiamo. (Si fa silenzio. Uno dei figli ride sotto i baffi, trasmettendo il riso anche a Henri Coman. Si danno alcune notizie).
L’ALTRO: Sst … (Fuori si sentono risate che provengono da tutte le parti).
L’ANNUNCIATORE : L’agenzia d’informazioni CTK annuncia l’assegnazione del premio Nobel per la pace al noto pedagogo Henri Coman. Henri Coman è l’autore di una nuova concezione educativa, la cui efficacità è superiore a tutti i sistemi di educazione. Questa maniera di far educazione, preconizzata dal dottor Coman, cambierà nel futuro l’atmosfera nelle classi, formerà un uomo più aperto, più libero, più sano, creerà un mondo più felice.
TUTTI : (si alzano e abbracciano Henri Coman. Spettatore 1, 2, 3 ridono).
ELISABETA COMAN : (abbracciandolo): Congratulazioni, mio caro, sono molto felice. Hi, hi, hi, hi.
I DUE FIGLI : (prendendolo tra le braccia): Bravo papa, bravo papa! (Dopo che l’euforia passa Henri Coman si libera, ride smodatamente).
HENRI COMAN : Ho ricevuto il premio Nobel. Hi, hi, hi, hi. E pensare che ciò non mi ha nemmeno sfiorato per la mente, hi, hi, hi, (rimettendosi). Avevo in testa questo lavoro da vent’anni, però ho avuto paura di scriverlo, hi, hi, hi, ho avuto paura che la gente rida di me. Hi, hi, hi, e adesso mi hanno assegnato il premio Nobel, hi, hi, hi, hi.
I DUE FIGLI : Hi, hi, hi, hi, (ridono tenedosi la pancia tra le mani).
UN FIGLIO : Ciò che conta è che abbiamo ricevuto il premio Nobel, tutto il resto non vale più niente, hi, hi, hi, hi.
L’ALTRO : Il premio Nobel nella nostra casa ! Neanche Dio avrebbe osato entrarvi, ed eccolo, il premio Nobel, hi, hi, hi.
ELISABETA COMAN : Hi, hi, hi, ridiamo nello spirito della pedagogia, hi, hi (abbracciando Henri Coman). Ti amo ridendo mio caro.
HENRI COMAN (ridendo anche lui sconvolto): Hi, hi, hi, hi.
SPETTATORE 1, 2, 3 : Hi, hi, hi.
UN FIGLIO: Hi, hi, hi, hi. Ma stai a vedere come rideremo quando questa pedagogia del riso sarà essa stessa oggetto di riso, hi, hi, hi, hi, hi.
           Sei mesi dopo. Una riunione dei membri del Consiglio dell’Istituto Nazionale di antropologia. Tutti sono professori universitari, scienziati con una vasta attività, noti nel mondo degli scienziati.
           Sulle strade si sentono risate bizzarre, grottesche, chiare.
IULIU PISARO: il presidente del Consiglio, CEZAR VERDI, EMANUEL BRUNO, ELENA CATINA.
IULIU PISARO: Il tema di questa seduta del Consiglio nazionale di antropologia è stato annunciato tre mesi fa. Ci proponevamo allora di dibattere dal punto di vista antropologico l’uomo, analizzato soprattutto nel momento attuale, in correlazione con questo fenomeno psico-sociale, che ha invaso l’intera società: il riso. Abbiamo ricevuto i rapporti della commissione di studio del nostro Istituto, conosciamo la situazione, vediamo adesso a quali conclusioni finali siamo giunti.
CEZAR VERDI: Mi permetta, signor Pisaro, di prendere la parola per primo. Infatti, questo fenomeno ha registrato un’ampiezza particolare negli ultimi tempi nella nostra società, e il fatto il più importante è che questo fenomeno cominci a diffondersi nel mondo, ad avvolgere l’intera società attuale. Questo fenomeno mi ha preoccupato sin dall’inizio e mi sono dedicato a studiarlo con tutta l’attenzione e con tutta la passione. L’antropologia si trova nel seguente dilemma: questo fenomeno che ha conquistato la società intera, è apparso spontaneamente, così come un’esplosione, oppure è apparso lentamente e ha le sue radici ben fissate nella storia?
          (Spettatore 1, 2, 7, 8, ridono in sala)
EMANUEL BRUNO: L’uomo ha riso da sempre, signor Verdi.
CEZAR VERDI: Ma è proprio quel che cerco io di mettere in risalto, che apparentemente esso sarebbe un fenomeno di data recente, però in essenza questo fenomeno ha le sue radici ben fissate nella storia dell’umanità, nella società umana, nell’essere umano.
ELENA CATINA: Sono pienamente d’accordo con Lei.
CEZAR VERDI: Mi permetta, signora Catina. Infatti, questo fenomeno è apparso d’un tratto, come un’esplosione ; all’inizio il fatto ci ha intrigati, specialmente gli psichiatri, ci ha spaventati possiamo dire, poi abbiamo osservato che non c’era nulla di male in questo. Gli psichiatri si sono calmati. Io mi domando, e nello stesso tempo affermo, che non si tratta di un fenomeno che appare d’un tratto, spontaneamente, al livello dell’intera società, ma di un fenomeno millenario, con un’evoluzione storica, continua. Il fenomeno attuale non è altro che il millenario fenomeno psicologico del riso, che dopo accumulazioni quantitative di millenni ha realizzato il salto qualitativo, e che è il fenomeno sociale del riso del momento attuale. (Al piano di sopra si sentono risate morbose).
ELENA CATINA: Mi scusi, ma il riso è sempre stato non solo un fenomeno psicologico ma ha avuto anche carattere sociale.
CEZAR VERDI: E così senz’altro, cara collega, il riso ha sempre avuto un carattere sociale, però adesso questo carattere ha acquistato delle proporzioni insolite, si è diffuso nell’intera società, simile ad un’epidemia, il riso è diventato un cosmo sociale, culturale.
ELENA CATINA: Sono d’accordo …
EMANUEL BRUNO: E quali sarebbero secondo Lei le cause?
CEZAR VERDI: La prima causa mi sembra essere quella dell’evoluzione della specie umana, dell’essere umano. Infatti possiamo stabilire questi tre livelli di evoluzione. L’animale non ride. L’uomo ride perché è superiore all’animale. In altre parole il riso è il segno dell’evoluzione, con cui misuriamo l’evoluzione dell’essere umano. Poi l’uomo ha riso durante tutta la storia, un riso che si è mantenuto ad un certo livello, in conformità con le condizioni sfavorevoli della storia attraversata dall’uomo. Adesso questo fenomeno ha registrato un salto qualitativo. Adesso non dobbiamo cercare assolutamente di vederlo, di misurarlo, perché questo processo è di lunga durata, e appena dopo molto tempo ci renderemo conto del progresso umano. (Spettatore 1, 3, 4 ridono irritando gli altri).
ELENA CATINA: Ma, signor Verdi …
CEZAR VERDI: La seconda causa che in realtà deriva dalla precedente, oppure è ciò che ha provocato la manifestazione della prima causa è stato il fatto che nell’ultimo secolo grazie allo sviluppo tecnico-scientifico, grazie al miglioramento continuo del livello di vita, l’essere umano è stato sempre più felice. Un essere che si è realizzato sempre di più, più profondamente. Essendo spariti i fattori di stress, i fattori che portavano sofferenza all’uomo, l’essere umano è diventato un essere il cui contenuto, mi sto riferendo alla sua psicologia, è l’allegria, la felicità. Con il passar del tempo, da questa situazione è derivato il fenomeno di proporzioni gigantesche che si è diffuso nella nostra società e che si propaga in tutto il mondo. Queste sono le conclusioni alle quali sono arrivato e credo che da questa prospettiva dobbiamo osservare il fenomeno psico-sociale del riso, e l’evoluzione futura dell’uomo (chiude con enfasi) .
EMANUEL BRUNO: In linee generali, questo è anche il mio punto di vista, credo che stiamo assistendo a un salto nell’evoluzione della società umana, della specie umana, simile al salto dall’uomo primitivo all’uomo civilizzato. Il problema è di analizzare il fenomeno in tutte le sue implicazioni sociali, umane. Sappiamo che la sua comparsa ha provocato un’aumento senza precedente dell’efficienza economica. Che tra qualche anno dovremmo diventare uno dei più sviluppati stati del mondo. Nel campo della ricerca scientifica si sono raggiunti dei risultati ai quali non abbiamo nemmeno sognato. In altre parole il riso induce la crescita della capacità creativa dell’uomo. Dobbiamo seguire dunque il progresso registrato da tutte le funzioni psichiche dell’uomo. La pubblicazione del libro del professore Henri Coman, nel campo della pedagogia, lavoro premiato con il premio Nobel, dimostra che il processo di formazione dell’uomo tramite il riso raggiunge un’efficienza eccezionale. La capacità della memoria cresce più di cinquanta per cento, l’attenzione, la capacità di sforzo dell’intelletto, altrettanto. Questo succede proprio perché le reazioni del metabolismo neuronale, del metabolismo di tutto il sistema biologico si intensificano, producono un funzionamento migliore del sistema nervoso. Possiamo entrarci di più nel nocciolo della questione, se sono queste le conseguenze sul piano psicologico, allora qual è il rapporto tra incoscienza e coscienza e come si modifica in prospettiva questo rapporto. Se il riso è caratteristica dell’umanità, ed esso contrasta con l’animale, l’incoscienza, che è caratteristica degli animali non è che perderà con il riso la sua importanza nella psicologia dell’uomo ? E non sarà la coscienza  quella che si svilupperà di più? Se così sarà non assisteremo in un certo modo allo sviluppo del cervello, sviluppo presupposto ormai da qualche decennio, e alla comparsa di un nuovo neocortex, oppure all’ingrandimento del neocortex? Questa è la domanda che mi preoccupa (Delle risate continue sulle strade). E se subiremo uno sviluppo del cervello non possiamo per caso dedurne  che crescerà anche l’età media dell’uomo, sorpassando i cento anni e raggiungendo i 150, o forse i 200 anni? Assisteremo in altre parole, cari signori, alla nascita di un uomo nuovo nella storia. E se è così, allora possiamo essere sicuri che assisteremo tra poco anche alla nascita di una nuova società, il cui individuo sarà un uomo che penserà differentemente, superiore all’uomo attuale, con un’altra morale, che stabilisce altri tipi di relazione con i suoi simili. Osserviamo che dall’apparizione del riso come fenomeno generale, il clima sociale è cambiato. C’è più serenità, più gioia nel mondo, gli uomini non litigano più, scherzano e ridono tra di loro. La società umana fino a poco tempo fa era diventata una società psicopatica, nevropatica a causa dello stress. Una società nevropatica che, ecco, con il riso comincia a guarire, a riacquistare la serenità che l’uomo aveva perduto a causa di una storia agitata, infelice. Dopo la clamorosa pubblicazione del libro del pedagogo Henri Coman, grazie al quale ci siamo fatti conoscere in tutto il mondo e la nostra pedagogia e il nostro sistema educativo cominciano ad applicarsi in tutti i paesi, è apparso qualche tempo fa il libro dello psichiatra Jean Alain, nel campo della psichiatria, basato ugualmente sul riso. Un libro che è stato tradotto in tutto il mondo ed ha una eco grandiosa. Ho sentito che dopo aver assistito a questo processo economico, di sviluppo senza precedente, il ministro dell’Economia lavora ad una nuova teoria economica basata anch’essa sul riso. Dopo questi quasi due anni da quando abbiamo assistito all’apparizione del fenomeno psico-sociale del riso, il livello di vita è incredibilmente migliorato. La qualità della vita ha portato la scomparsa delle malattie, e sappiamo che adesso gli ospedali sono praticamente deserti, e i medici non fanno più niente. Sono gli incidenti stradali che ci procurano ancora dei problemi, però la tecnica risolverà anche questo problema. (Spettatore 1 ride da solo). In altre parole, questo fenomeno gigantesco ha cambiato, e cambierà da cima a fondo la nostra vita, il nostro modo di pensare e di vivere. La felicità è stata il sogno dell’uomo da migliaia di anni. Cos’è la storia se non la corsa dell’uomo alla ricerca della sua felicità? Però la storia è stata dura e ha portato all’uomo solo infelicità. Ecco che adesso l’uomo ha trovato la sua felicità. L’uomo è finalmente felice ! Il problema della corsa agli armamenti con il quale ci siamo confrontati decine di anni, senza poter mettergli fine, sarà presto risolto dal riso, da questo fenomeno storico. Sono convinto che questo stesso fenomeno condurrà, come lo ha già fatto tra gli individui sociali, allo spegnersi di tutti i conflitti tra gli stati, tra i popoli. Questi impareranno a ridere tra di loro, dimenticando l’omicidio, la Guerra che hanno praticato nel corso della storia e che non possono ignorare; anzi, questo fenomeno condurrà nel decennio seguente alla formazione di quella società umana planetaria, armoniosa ed unitaria. Apparirà così la nazione della specie umana, la nazione dell’uomo. Per la prima volta la specie umana non sarà più disunita, straziata come lo è stata durante tutta la storia. Credo che noi, gli antropologi dobbiamo essere felici di assistere a questo salto qualitativo colossale dell’uomo nella sua esistenza. Tutto ciò che non hanno potuto fare tante religioni, ciò che non ha potuto fare il cristianesimo, ciò che non hanno potuto fare tanti Napoleoni e conquistatori del mondo, ciò che non ha potuto fare nessuna concezione filosofica, nessuna dottrina politica, cioè di condurre al progresso dell’umanità, al suo passaggio in una tappa superiore dell’evoluzione, alla realizzazione dell’unità politica dell’umanità, della specie umana, a tutto ciò, affermo io, condurrà il riso. Questo fenomeno psico-sociale il cui sviluppo non è stato previsto nei decenni precedenti da nessun futurologo. Dal punto di vista dell’antropologia, stiamo assistendo, potremmo dire, alla nascita dell’homo risus. Questo mi ricorda di homo ludicus, tappa che l’umanità ha superato. L’antropologia è in questo momento la scienza più richiesta, avremo moltissime cose da pensare e da fare. Questa è, in linee generali, la mia opinione su questo fenomeno …
ELENA CATINA : Ringraziando i miei due colleghi che hanno parlato prima di me e che hanno così bene presentato, come si è detto così diffusamente, il fenomeno psico-sociale del riso dal punto di vista antropologico, dirò anch’io qualche parola. Dirò solo alcune parole, questo perché i signori professori Cezar Verdi ed Emanuel Bruno hanno puntato quasi tutti gli aspetti, esaurendo l’argomento. Condivido la loro opinione sul fenomeno che ha invaso la nostra cultura e quella di tutto il mondo. I culti come sappiamo trattavano in abbondanza il problema della morte, della sofferenza, della disperazione, del suicidio. Ne avevamo abbastanza, e come se non bastasse che la storia dell’uomo finora fosse piena solo di morte, di tanti morti, la cultura ne è piena, di tanta violenza, di tanto dolore. Ed ecco che da qualche anno, da press’a poco cinque anni, la cultura, la letteratura, la pittura, la musica, in una sola parola tutte le arti hanno cominciate a rasserenarsi. Questo mi dice che proprio da cinque anni fa è cominciato questo fenomeno psico-sociale e non da due anni o un anno fa, come può sembrare a noi. A questo punto io mi chiedo se caso mai non sia cominciato a muoversi da molto tempo , lentamente all’inizio, impercettibilmente, fino a quando è diventato il più importante fenomeno vissuto dall’essere umano.
        Ciò che propongo io, è uno studio più dettagliato ancora e, soprattutto, un approccio da tutti i punti di vista di questo fenomeno. E non mi fermo qui, e dato che è un risultato del progresso dell’uomo, e a sua volta un fattore del progresso, mi domando come può l’uomo utilizzarlo ancora più efficiemente nel processo storico nel futuro. Poi, stimati colleghi avrei da fare ancora qualche obiezione. Il signor professore Cezar Verdi ha affermato che il fenomeno ha delle radici profonde nell’essere umano, nell’incoscienza dell’essere umano, nella storia dell’essere umano. In genere anch’io sono della stessa opinione, però faccio questa domanda : Come il fenomeno è apparso nella nostra Isola, nella nostra società, esso non ha per caso un carattere nazionale, che riguarda gli attributi psicoetnici del nostro popolo? (Risate).
CEZAR VERDI: Mi permetta, signora professoressa, questo me lo sono chiesto anch’io. E il fatto che il fenomeno è apparso per la prima volta nella nostra Isola  deve essere spiegato dalla scienza, nel modo più plausibile possibile. Però, ci chiediamo, come la società capitalistica, il capitalismo, i suoi germi sono apparsi per la prima volta in Italia, questo significa che possiamo tirarne la conclusione: il capitalismo è italiano. Oppure dato che la società comunista è apparsa per la prima volta in Russia, affermiamo: signori, il comunismo è russo? Non lo affermiamo, nessuno lo afferma, in definitivo un fenomeno storico essendo determinato dal punto di vista spazio-temporale esso deve pur apparire su un punto del globo. Ecco la risposta che ho dato: il fenomeno psico-sociale del riso ha inanzi tutto carattere umano, e per ultimo carattere nazionale, come lo dimostra il fatto che esso comincia a diffondersi in tutto il mondo con una velocità straordinaria. Esso appartiene dunque al fenomeno umano nel suo insieme.
ELENA CATINA : Sono d’accordo con Lei, signor professore, ma dobbiamo trovare le cause precise che l’hanno fatto apparire nella nostra società.
CEZAR VERDI : D’accordo. (Ridono tutti)
IULIU PISARO : (parlando alla fine): Stimati colleghi, mi permettano alla fine di tirare le conclusioni d’obbligo risultanti dalla nostra riunione di lavoro. E stato un incontro opportuno, ma la cosa più importante mi sembra essere il fatto che fin dall’inizio abbiamo avuto in genere, tutti lo stesso punto di vista, che abbiamo raggiunto  una visione sul fenomeno umano che ha ultimamente invaso la nostra società. Questo, non perché così lo abbiamo deciso noi, ma perché a questa conclusione ci hanno condotte le pratiche teoriche, epistemologiche, della nostra ricerca. Ma questo ci dice che l’immagine che ci siamo formati di questo fenomeno, dell’essere umano in questo momento storico e le sue prospettive di evoluzione, è tanto più vera, in quanto siamo stati in molti a trarre questa conclusione, indipendentemente uno dall’altro. Dunque la visione che ci siamo creata sul fenomeno psico-sociale del riso è reale. Il fatto che tutti gli antropologi hanno lo stesso punto di vista su questo fenomeno umano è favorevole, dicevo, perché ciò orienterà le nostre ricerche nella stessa direzione, ci risparmierà delle ricerche inutili, del tempo sprecato. Apprezzo il punto di vista della professoressa Elena Catina di studiare il fenomeno da tutti i punti di vista, in tutte le sue implicazioni, di essere più possibile previdenti. In conclusione, dobbiamo essere molto orgogliosi che noi, la generazione di antropologi del momento attuale, abbiamo la missione di studiare il salto qualitativo che vive l’uomo nella sua evoluzione storica.
       Dunque, stimati colleghi, mi permettano di congratularmi con voi, di congratularci tutti, e adesso andiamo ognuno per la nostra strada, per mettere al lavoro i collettivi di studiosi, per metterci noi stessi a lavorare, con un’energia e con un coraggio sempre più grandi. Mi congratulo di nuovo con voi (si alza in piedi) e vi auguro buon lavoro e successo !
TUTTI : (alzandosi in piedi) Grazie. (Cominciano a parlare tra di loro lasciando l’ufficio. Il riso cosmico di fuori si sente ancora più forte. Nella sala gli spettatori 1, 2, 3, 10 si sbellicano dalle risa).
 
                                                              ATTO VII

 
        Otto mesi dopo. Seduta di lavoro del governo condotta dal primo ministro. Si analizza l’attività di fine anno di tutti i settori economici e sociali. La seduta si svolge in un’atmosfera di buon umore, senza nessuna tensione. Si ride moltissimo. Fuori nelle strade si sentono risate).
IL PRIMO MINISTRO : Prego i signori ministri di sedersi. Cominciamo la seduta di analisi dell’attività dei ministeri nell’anno che sta per finire. (Il rumore e le risa cessano). Vorrei che successivamente ogni ministro presenti la situazione del ministero che dirige. Inoltre credo che questa sia la più felice riunione del nostro governo, poiché la situazione è eccelente da tutti i punti di vista:
I MINISTRI : (applaudano. Si ride molto. Spettatore 1, 2, 3, 4 ridono sotto i baffi): Hi, hi, hi, hi, hi, hi.
IL MINISTRO DELL’ECONOMIA : Egregio signor primo ministro, mi permetta che cominci io come d’abitudine. Sul piano economico la situazione si mostra eccelente. (Ride contento). Da due anni, da quando abbiamo introdotto e utilizzato il riso come manovra di rilancio, di stimolo, abbiamo assistito ad un aumento della produzione in un ritmo che non avevamo mai immaginato di raggiungere, e che nessuna nazione aveva raggiunto. Nel secondo anno, ossia l’anno corrente che finirà fra poco, il ritmo e la produzione sono quattro volte più grandi dell’anno precedente, anche se all’inizio non lo credevamo possibile. È per la prima volta nella storia che lo sviluppo economico si realizza a simili colossali proporzioni. Siamo fieri che questa realizzazione sia riuscita nella nostra nazione, la quale ha così superato tutte le altre nazioni. Attualmente, a due anni dopo l’apparizione del riso siamo la nazione con il più veloce ritmo di sviluppo nel mondo, e questo nelle condizioni degli stessi investimenti. Il paese al secondo posto come ritmo di sviluppo, ha il ritmo due volte inferiore al nostro. Fino a questo punto tutto bene, signori ministri. Siamo felici e ci congratuliamo. Però c’è una cosa che credo che ci preoccuperà nel futuro, e cioè il fatto che il riso come fenomeno sociale cominci a diffondersi in tutto il mondo (a questo punto l’oratore si ferma, si asciuga il sudore sulla fronte con il fazzoletto. Si fa silenzio per un istante. Ride. Nelle strade si sente la folla ridere). Questo condurrà al fatto che moltissimi paesi aumenteranno il ritmo di sviluppo, e io mi domando se non potranno superarci. Perciò propongo che il riso sia ancora più stimolato nella nostra economia, e, adesso mi rincresce, anche se tardi, che la teoria economica che ho fatto pubblicare all’inizio dell’anno si sia diffusa in tutto il mondo, invece di tenerla in segreto.
I MINISTRI : (Applaudano. Alcuni protestano. Poi ridono tutti. Si ride fragorosamente. Spettatore 1, 2, 3, 4 si sbellicano dalle risa).
IL MINISTRO DELLA SALUTE : Egregio signor primo ministro ! Egregi colleghi! Anche nel campo della salute quest’anno si sono ottenuti dei risultati veramente storici.
I MINISTRI : (interrompendolo, applaudono): Bravo, bravo, bravo ! (Gli applausi si trasformano in un forte riso). Hi, hi, hi, hi, hi, hi. Bravo, bravo, hi, hi, hi, hi !
IL MINISTRO DELLA SALUTE : (ridendo anche lui): Così, signori miei, la mortalità, hi, hi, hi, hi, hi, la mortalità è stata ridotta quasi a zero, siamo il primo paese nel mondo !
I MINISTRI : (alzandosi in piedi): Urrà, urrà, urrà (applaudono). Hi, hi, hi, hi !
IL MINISTRO DELLA SALUTE : Il numero delle nascite ha sorpassato ogni immaginazione. Siamo il primo paese come ritmo di crescita di natalità !
I MINISTRI (alzandosi in piedi): Urrà, urrà, urrà ! Evviva la nazione, evviva il popolo umano ! Urrà, urrà … Hi, hi, hi, hi, hi !
IL MINISTRO DELLA SALUTE : La media di età è cresciuta enormemente, e le scoperte nella medicina sono impressionanti ! (si siede).
I MINISTRI (applaudendo): Bravo, bravo, hi, hi, hi, hi, hi!
IL MINISTRO DELL’EDUCAZIONE : Egregi signori del governo. Anche nel campo dell’educazione, come negli altri campi si sono ottenuti dei risultati importanti. La materia che gli allievi assimilavano durante dieci anni, adesso viene assimilata in due anni. Perciò a cominciare dall’anno prossimo la struttura del sistema di insegnamento è stata completamente cambiata. La quantità d’informazione trasmessa alla nuova generazione sarà dieci volte più grande. Vi rendete conto che tipo di persone saranno nel futuro ! (finisce in maniera patetica alzando il braccio).
I MINISTRI : (alzandosi in piedi) Bravo, bravo, bravo!! Hi, hi, hi, hi, hi!
IL PRIMO MINISTRO : Hi, hi, hi, hi, hi, (ride tenedosi la pancia tra le mani).
IL MINISTRO DEGLI INTERNI : (ridendo anche lui, asciugandosi le lacrime. I ministri si calmano un poco): Signore primo ministro. Nel campo della giustizia i risultati sono altrettanto eccelenti. Cosa posso dire? Stiamo vivendo un’epoca d’oro nella storia del nostro paese, nella storia dell’umanità.
I MINISTRI (alzandosi in piedi): Bravo, bravo, bravo, hi, hi, hi, hi, hi!
IL PRIMO MINISTRO : (Nella sala si fa un attimo di silenzio): Egregi ministri, miei cari signori, concludiamo veramente un anno d’oro nella storia del nostro paese. Propongo di festeggiare l’evento con champagne. (Tutti si sbellicano dalle risa).
I MINISTRI : Urrà, urrà, urrà, urrà, urrà. Hi, hi, hi, hi, hi ! (Spettatore 1, 2, 3, 4 ridono fragorosamente).

                                                            ATTO VIII
          Fuori si sente l’eterno riso omerico. La biblioteca del futurologo Li Tai Ne. Il futurologo ha la fronte alta, degli occhiali d’oro e una barba color rame. Legge il giornale. Comincia a ridere sguaiatamente.
LI TAI NE : Hi, hi, hi, hi, hi. Senti cosa dice il comunicato della Seduta del governo. Hi, hi, hi, hi ! Comunicato, senti, a morire dalle risa. (all’improvviso diventando molto serio. Sul suo viso si legge una tristezza bizzarra).
 (Nella sala gli spettatori 1, 2, 5, 8 ridono sotto i baffi).
LI TAI NE : E impazzito questo mondo. Oppure sono io il pazzo ! (Guardando nel vuoto). Comunque credo che non c’è altra soluzione. Forse solo in questo modo riuscirò a svegliare la coscienza umana. (Prende una busta e un foglio e scrive qualcosa. Incolla la busta. Scrive qualcosa sulla busta). Fa quattro passi nella stanza. Guarda dalla finestra. Comincia a sorridere con amarezza, poi a ridere sempre più forte).
LI TAI NE : Hi, hi, hi, hi. Morire dalle risa. Chi se lo sarebbe immaginato che migliaia di anni, hi, hi, hi, hi, hi. Migliaia di anni di storia e poi il riso, hi, hi, hi, hi, hi. Non c’è niente di più comico, di più ridicolo nell’universo. (Tenendosi la pancia). Hi, hi, hi, quanto mi dispiace di non poter smettere di ridere ! Hi, hi, hi ! E tuttavia chi se lo sarebbe potuto immaginare. Nessun futurologo anche pensando miliardi e miliardi di anni. Hi, hi, hi, hi, hi !
LI TAI NE : Ma se ci pensi, finora tutto ha fatto ridere, un’intera storia. Hi, hi, hi. E tutto quello che ci sarà, sarà un riso, un riso gigantesco ! Hi, hi, hi. (va e fruga nel cassetto, ne tira fuori una pistola. Passeggia con la pistola nella mano).
LI TAI NE : Hi, hi, hi, chi l’avrebbe mai pensato. Oh, non credo che qualcuno poteva immaginarselo. Il suicidio come riso, hi, hi, hi e il riso come, hi, hi, hi. (guarda la busta).
LI TAI NE : Ho scritto ciò che avevo da dire. Ho specificato che esso non sia aperto che fra due anni (guarda la busta). Hi, hi, hi, hi, hi! (muovendo la pistola nell’aria).
LI TAI NE : Hi, hi, hi, hi. (portando la pistola alla tempia. Si sente lo sparo. Hi, hi, hi, hi, il suo corpo crolla sul tappeto mentre la bocca gli rimane storta, come se ridesse. Nelle strade si sente il riso diventato sottofondo sonore).
 
 
                                                            ATTO IX
         Due settimane dopo. L’anfiteatro dell’università. Seduti ai loro posti, gli studenti pronti a prendere appunti. Entra il filosofo Herman Herbert, una della più prestigiose personalità nel campo. Nella sala, animazione, allegria, degli studenti ridono sotto i baffi. All’entrata del professore si fa silenzio.
HERMAN HERBERT : Buongiorno, signori miei (sale alla cattedra).
LA SALA: Buongiorno, signor professore! (nelle strade si sente lo stesso riso)
HERMAN HERBERT : (aprendo la borsa e tirandone fuori il corso. Sorridendo): Oggi vi parlerò, stimati ascoltatori, del tema della morte nella filosofia. Analizzerò il rapporto dell’essere umano con la morte, i significati ontologici e gnoseologici di questo concetto in diversi miti, religioni, teorie filosofiche fino ad oggi quando viviamo uno dei più importanti momenti nella storia dell’uomo.
GLI STUDENTI : (alcuni prendono appunti, altri guardano il professore, altri ridono nel fazzoletto, alcuni appena riescono a controllare il riso).
IL PROFESSORE HERMAN HERBERT : Credo che avete saputo dell’evento di qualche tempo fa, su cui si sono fatti molti commenti sulla stampa : si tratta del grande futurologo, di fama non solo nazionale ma internazionale, Li Tai Ne. Dunque mi permettano, stimati ascoltatori, di far riferimento a questo evento con maggiori implicazioni nel mondo del pensare filosofico. Ho conosciuto di persona il grande futurologo, era un uomo di una cultura filosofica vasta e una delle più famose persone che io abbia mai incontrato nella vita. Egli conosceva l’uomo, la vita , la società nei suoi aspetti più profondi, possedeva una mente chiaroveggente, di grande visionario. Ho riflettuto a lungo al suo gesto, il gesto supremo del suicidio, un gesto che veniva da parte di un grande filosofo e ho cercato di cogliere il significato filosofico di questo gesto.

Non sarei arrivato, egregi signori, tanto presto alla conclusione, se qualcosa non mi avesse condotto direttamente alla verità. Ci sono stato io stesso e ho visto Li Tai Ne morto. Vi ricordate come viene descritto dalla stampa e come è comparso anche in T.V. Infatti, quando l’ho visto per la prima volta ho avuto l’impressione che ridesse. Le sue mandibole erano aperte come se fosse vivo e ridesse sguaiatamente.
IL PROFESSORE : (ridendo anche lui)  Hi, hi, hi, hi, hi. Ridete signori miei, ridiamo, perché questo è il più alto gesto con il quale possiamo rendere omaggio alla memoria del  morto! Hi, hi, hi, hi, hi !
GLI STUDENTI : (le risate diventano contagiose)  L’aula ride fragorosamente.
GLI STUDENTI : (si crea ilarità, entusiasmo)  Hi, hi, hi, hi, hi ! (Spettatore 1,5,10,15 ridono nell’aula).
IL PROFESSORE  : (dopo aver riso per qualche tempo. Calmandosi) : Riprendiamo  dunque il nostro corso. Il grande futurologo, come tutti sappiamo si e suicidatò ridendo,  trasmettendoci attraverso il suo gesto un profondo e sconvolgente messaggio. Infatti, attraverso il suo gesto, lui spinge l’uomo a ridere. Anzi, a ridere anche nella morte, così come ride lui. Infatti, è questa la cosa più grandiosa della storia e della riflessione umana, il fatto di ridere nella morte. Il fatto di ridere eternamente oltre la morte.
GLI STUDENTI : (sconvolti per un momento dalle idee del professore) : Hi, hi, hi, hi, hi!
IL PROFESSORE HERMAN HERBERT : (tutto diventa più calmo) : Guardando adesso  storicamente il rapporto essere umano- morte, osserviamo che in tutta la storia l’essere umano è stato terrorizzato dall’idea della morte. Questa paura lo ha portato alla visione di un mondo dell’al di là in cui l’essere umano trovasse la gioia o il dolore meritato, ha portato al sorgere dell’esistenzialismo come grido di fronte alla morte ed ecco che dopo una storia piena di paura, di terrore davanti alla morte si presenta per la prima volta nella storia dell’umanità (alzando la voce in un modo eloquente) un essere, una coscienza che ride di fronte alla morte! In più egregi studenti ride della morte! Ecco il maggiore gesto compiuto nella storia umana!
GLI STUDENTI : (acclamando) : Urrá, urrá, urrá !
UNA VOCE : Evviva Li Tai Ne.
IL PROFESSORE : (ridendo anche lui e aspettando che gli studenti si calmassero) : Ecco  la grande verità che Li Tai Ne ci ha trasmesso. Suicidandosi lui ha riso della morte, l’ha affrontata, l’ha calpestata, dicendoci con questo che l’uomo, l’umanità (alza la voce in un modo oratorio) non deve temere la morte, anzi, ridere di fronte ad essa.
Perché ridendo l’uomo la vincerà! E’questo il cammino che dobbiamo seguire. Vincendo la morte, l’uomo diventerà eterno nel futuro vicino! Diventerà essere eterno, essere immortale.
GLI STUDENTI : (sconvolti ed emozionanti)  Urrá, urrá, urrá !
IL PROFESSORE : Seguendo la strada di LI Tai Ne, a sua memoria, ridiamo per tre minuti. Non ci perdonerebbe se tenessimo tre minuti di raccoglimento.
GLI STUDENTI : (alzandosi in piedi) Hi, hi, hi, hi, hi !
IL PROFESSORE : Hi, hi, hi, hi, hi ! (L’aula trema dalle risate).
UNO STUDENTE : Evviva Li Tai Ne, colui che apre una nuova era nella storia ! perché presto la società umana e l’essere umano saranno eterni !
LA SALA : Hi, hi, hi, hi, hi !
                                                               Atto X

 È già passato un anno dall’atto precedente. Il fenomeno del riso è diventato da molto tempo mondiale, coinvolgendo l’intera società umana del pianeta.
 L’appartamento umile di una famiglia di impiegati. La donna lavora all’uncinetto, l’uomo legge il giornale, il ragazzo legge un libro. Sulle strade lo stesso riso, che sembra scolorito.
NICOLA GAMA : (gettando via il giornale) : Non trovi un articolo da leggere (annoiato). Margrit !
MARGRIT GAMA : (lavorando all’uncinetto, ridendo piano) : Infatti, mio caro, ridiamo tutti e siamo diventati assai monotoni. L’uomo ha riso di tutto, di cose, di fenomeni, dell’uomo, della vita, della morte, adesso ridiamo della monotonia.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, infatti è così, mia cara.
IL BAMBINO (leggendo un romanzo) : Hi, hi, hi, hi, hi. (è un’atmosfera allegra e insipida allo stesso tempo).
MARGRIT GAMA : (lavorando all’uncinetto e ridendo piano) : Sai che impressione ho io ? Che questo fenomeno del riso ci fa più impersonali, ci svuota la vita, che arricchircela, hi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, hi. Infatti, credo che sia così, mia cara. Ha, ha, ha, ha. Ti ricordi come eravamo felici quattro-cinque anni fa quando avevamo cominciato a ridere. Eravamo veramente felici. Hi, hi, hi, hi, hi, hi.
MARGARIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, hi. Si, si me lo ricordo. All’inizio eravamo molto felici. Eravamo presi da una specie di euforia leggera. Oualsiasi cosa ci faceva ridere. Poi abbiamo cominciato a ridere senza vergognarci. La gente rideva dappertutto. Al cinema, nei negozi, sulla strada. Hi, hi, hi, hi, hi che bei tempi furono i primi anni del riso. Hi, hi, hi, hi, hi ! era come se fosse cominciata una nuova epoca. Questo succedeva quattro anni fa. Poi il riso è cominciato a diffondersi in tutto il mondo.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, figurati il riso propagandosi sul pianeta simile a un’erpete. In questo modo me lo immaginavo io, hi, hi, hi, hi (Spettatore 1,2,3, ridono sfiatati nella sala).
MARGRIT GAMA : A un erpete ? Hi, hi, hi, perché non l’hai detto anche a me per ridere anch’io, ha, ha, ha, ha !
IL BAMBINO : (ascoltando) : A un erpete, hi, hi, hi non ho mai sentito questa parola.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, hi, ma che mi fa ridere. Ti ricordi, dopo i primi due anni di riso, come eravamo entusiasti noi, hi, hi, hi, hi ! Quel pedagogo nostro, come si chiama, a, a, a, a, a, hi, hi, hi, hi, che non me lo ricordo. Come si chiamava ?
MARGRIT GAMA : (tentando di ricordasi) :  Come si chiama ? A, a, hi, hi, hi, lasciamolo stare, continua.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, come se avessimo perso la memoria. Hi, hi, hi, hi, hi, mi sono anche dimenticato di quello che volevo dire, hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi. Dopo i primi anni di riso era come se fossimo arrivati nel comunismo o nel paradiso. Tutti i pedagoghi, tutti gli psicologhi, tutti gli antropologi, tutti i politici, tutti che nemmeno so come chiamarli, avevano cominciato a strombazzare l’inizio di una nuova epoca nella storia dell’umanità, un grande salto qualitativo. Hi, hi, hi, hi ! E noi  lo credevamo. Hi, hi, hi, hi.
IL BAMBINO : (ridendo di loro) : E sarà così papà. Sarà così !
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, queste sono frottole per bambini, hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, perché ridi mio caro, come lo sai tu che non sarà così? Sta’a vedere fra dieci, fra venti anni. Hi, hi, hi, oppure fra qualche secolo !
NICOLA GAMA : Qualche secolo di riso, hi, hi, hi (morendo dal riso). Immaginati un’umanità che ride per qualche secolo, mi fai ridere, Margrit, hi, hi (calmandosi). Ma tu stesso dicevi che dopo aver riso quattro anni senza tregua, il riso ha perso il suo fascino, ci siamo annoiati, ci sentiamo spersonalizzati. Hi, hi, hi non è così ?
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, infatti è così. Forse prima, oppure chissà, se questo non era anche perché eravamo giovani, ci eravamo sposati da pocho te lo ricordi. Hi, hi, hi, hi com fu bello nei primi anni di matrimonio.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, hi, eravamo giovani e matti, per questo, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, hi. soprattutto tu, Nicola. Eri affascinante e avevi un’immaginazione diabolica, hi, hi, hi, hi, ti ricordi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, i primi due anni furono belli, abbiamo riso da morire.
NICOLA GAMA : A me, all’inizio mi e sembrata una moda hi, hi, hi, io odio la moda e mi rifiutavo di ridere. Ma più mi trattenevo, più scoppiavo più forte. Poi mi sono lasciato andare anch’io. Hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA: Hi, hi, hi, hi, non me ne hai raccontato, io ho riso sin dall’inizio hi, hi, hi, hi, hi (tutto è avvolto in un momento più lungo di silenzio nel quale tutti e due ridono pacatamente. Lei continua a lavorare al crochet, ridendo piano, lui guarda pensoso in giù, ridendo lievemente).
NICOLA GAMA : Ehi, ad ogni modo, furono bei tempi, perché non ammetterlo hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi. Più  tardi nella storia quelli che faranno riferimento a questo periodo lo chiameranno il momento storico del riso, così come fu un’epoca della schiavitù o un momento storico dell’invasione dei popoli migratori. Hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Infatti, oppure come è stato con il cristianesimo. Hi, hi, hi, hi. Il Cristianesimo e il riso, immaginati un libro con questo titolo, non è da ridere da morire, hi, hi, hi, hi hi !
NICOLA GAMA : Il Cristianesimo e il riso, oppure l’Illuminismo e il riso. Hi, hi, hi, hi, hi. Non ridete così forte che fate ridere anche me.
MARGRIT GAMA : (ridendo, calmandosi) : Che bel giorno, hi, hi, hi (dopo un tempo). Senti Nicola, sai a che cosa sto pensando, hi, hi, hi, e quest’idea mi sembra più forte di quella del futurologo che rideva della morte, hi, hi, hi, hi. Ridere della morte, quando l’ho letto sul giornale ho riso da morire. Dunque, la mia idea credo che sia veramente più forte, hi, hi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, daì dillo !
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, sai perché abbiamo riso noi adesso, caro mio ?
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi perché abbiamo riso ?
MARGRIT GAMA : Abbiamo riso del riso, hi, hi, hi, hi !
NICOLA GAMA : (scoppiando)  Hi, hi, hi, hi, hi. Infatti, Margrit, fin’ora abbiamo riso di tutto ciò che abbiamo o non abbiamo visto, di tutte le cose, solamente del riso non avevamo riso. Hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Dai, ridiamo tutti dal riso ! (scoppiando di nuovo), hi, hi, hi. Credo che se scrivessi un libro oppure un articolo su questa cosa riceverei il premio Nobel. L’idea è più forte di quella del futurologo che ha riso della morte ! Ridere del riso.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, non ti rallegrare, è meglio che nessuno lo senta. Hi, hi, hi, hi, hi, hi. Io penso che ci arresteranno piuttosto che premiarci. Hi, hi, hi, immaginati di essere in prigione, hi, hi, hi, hi, hi …
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hai ragione, mio caro, credo che piuttosto mi arresteranno. Il governo e lo stato non permetterebbero una cosa del genere. Loro stimolano il riso, tutti i governi del mondo stimolano il riso. Hi, hi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Si dice che ciò porti al progresso umano e alla felicità. Hi, hi, hi, hi. Neanche per sogno ridiamo per ridere. Hi, hi, hi, hi, hi !
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, ridiamo per ridere hai ragione caro mio. Hi, hi, hi, hi, hi. Prima ridevamo per vivere, adesso viviamo per ridere. Hi, hi, hi, hi.
IL RAGAZZO : Hi, hi, hi, hi, hi. Ridiamo per ridere. Che filosofia!  Hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : (calmandosi un po’) : Ad ogni modo è stato un bel momento questo del riso. Ha portato un po’ di rilassamento in questa storia troppo cupa. Hi, hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, è stato, lo dici tu, è stato e noi ridiamo sguaiatamente. Più importante è che viviamo per ridere. Che non viviamo più caro mio, ma ridiamo. Qui siamo arrivati hi, hi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Comunque, il bello è che non succede un granché, hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi. Parli come se potesse succedere qualcosa. Tu non vedi che la monotonia è diventata generale, e che non succede più niente? Non succede più niente, caro mio e noi ridiamo del fatto che non succede niente, hi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Si ride non lo vedi, ha, ha, ha. Perché debba succedere qualcosa che ci faccia ridere quando possiamo semplicemente ridere, hi, hi, hi, hi ! Prima ci occorreva qualcosa che ci facesse ridere hi, hi, hi, adesso ridiamo e basta. Adesso ci occorrerebbe qualcosa che ci faccia smettere. Hi, hi, hi, hi ! Senti tu, qualcosa che ti faccia fermare dal ridere. Istituissero per questo una polizia e non riuscirebbero a fare nulla. Hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, una polizia che non permetta all’uomo di ridere, ha, ha. Oppure escogitassero un apparecchio, meglio un apparecchio. Hi, hi, hi, hi. oppure alcune medicine hi, hi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Hai ragione, ma tu non vedi che questo riso ci ha impoverito troppo la vita, l’anima. Mi sento l’anima deserta e vuota, e come se non avessi più corpo. Hi, hi, hi, hi, il riso ci rende privi di sostanza, privi di pesonalità. Tu non vedi che tutta la gente, un intero pianeta, miliardi e miliardi di persone non fanno altro che la stessa cosa ridere, ridere da morire, hi, hi, hi, hi. (Riso degli spettatori 1,2,3 come un triste mugolìo).
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi. Senti, ci rende privi di sostanza, privi di pesonalità, unidimensionali, Margrit mi fai ridere parli come un filosofo. Hi, hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, lo dicevo per dire mio caro e tu ridi di me. Hi, hi, hi, hi. Ma senti, filosofo, mi dai del filosofo, hi, hi, hi. Ahimé Nicola, che cose puoi dire su di me.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi. Ma dimmi tu Margrit come non ridere a sentire simili stramberie. Hi, hi, hi, hi, hi !
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, hai ragione, mio caro. Da quando ridiamo non abbiamo più tempo neanche per pensare, abbiamo dimenticato di pensare. Hi, hi, hi, hi. Non abbiamo più pensato da tempo e quando sentiremo qualcuno pensare ci sembrerà strano, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, hi. Ma è sempre meglio ridere che pensare. Hi, hi, hi, hi, hi !
IL RAGAZZO : Hai ragione, babbo, hi, hi, hi, è meglio ridere che fare ogni altra cosa. Hi, hi, hi, hi, hi !
MARGRIT GAMA : La verità e che noi ci siamo abituati solamente a ridere e abbiamo dimenticato di fare qualcos’altro, hi, hi, hi, hi. Adesso ci pare difficile fare un’altra cosa, hi, hi, hi, per esempio prepare da mangiare o mangiare, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Hai ragione, Margrit, viene la sera e dobbiamo mangiare. Hi, hi, hi, hi, hi. Dovrai prepare la cena, hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, quando preparo da mangiare rido da morire. Guardo cuocere il cibo e rido. Hi, hi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Per colpa del riso, hi, hi, hi, hai ragione, mia cara, il riso fa passare la fame, il riso puo’ sostituire il mangiare, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : (guardandolo) : Hi, hi, hi, hai pensato Nicola, hai pensato, mi fai morire dal ridere. Hai pensato, hi, hi, hi, riderò per tutta la notte, hi, hi, hi, hi.
IL RAGAZZO : Hi, hi, hi, hi, ridere tutta la notte. Questa non l’ho mai sentita, hi, hi, hi!
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi. Ha ragione Margrit, hi, hi, hi, sta pensando anche lui, hai sentito, sta pensando, hi, hi, hi, hi, hi. Invece di dormire quando non sai niente di te e non provi nessuna gioia e meglio ridere, hi, hi, hi, hi, hi. Geniale, mia cara, non è geniale ? Hi, hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Sì, sì, hi, hi, hi, hi !
IL RAGAZZO : Hi, hi, hi, hi, hi, hi.

ATTO XI

Riso universale. Un anno dopo l’atto anteriore. L’ufficio dello psichiatra Jean Alain. Lo psichiatra, fumando pensoso nel suo ufficio. Sono le otto di mattina. Compare la segretaria.
LA SEGRETARIA : Li posso far entrare, dottore ?
JEAN ALAIN : Sì, sì, sono pronto.
IL PAZIENTE : (entra, ha l’aria di un uomo spaventato ) : Hi, hi, hi, buongiorno dottore.
JEAN ALAIN : Buongiorno, signore (invitandolo). Si sieda.
IL PAZIENTE : Dottore, hi, hi, hi non va bene per niente. Adesso mi ricordo, la volta passata mi sono dimenticato di dirglielo. Prima di salire sull’edificio e di guardare la luna, hi, hi, ho avuto la sensazione di allegerezza. Di essere leggero, come se non avessi avuto corpo. Mi sarei innalzato, hi, hi, hi, ho battuto le mani come gli uccelli le ali, niente. E allora mi sarei  … (Spettatore 3,4,5 ridono pietosamente nell’aula).
JEAN ALAIN : Mi scusi, se vuole aspettare un po’ (accende un registratore che si trova sotto la scrivania). Sì, mi dica per favore (rallegrandosi anche lui). Avrebbe voluto  volare, fin’ora niente di anormale.
IL PAZIENTE : Hi, hi, hi, hi quando mi ricordo, mi viene da ridere. Desideravo sollevarmi al cielo, guardavo il cielo e ridevo a crepapelle senza potermi fermare. All’inizio ho provato a salire su un albero, sono salito però era troppo piccolo. Io volevo salire più o sù, nemmeno mi rendevo conto di quello che stavo facendo. Ridevo e non ne sapevo di me. E allora sono salito sull’edificio. Hi, hi, hi, hi, il sole era appena tramontato e sul cielo ho visto la luna, adesso mi ricordo, poiché in quel momento ero fuori di me, hi, hi, hi, hi, non saperne di sé, non mi è mai successo.
Ho levato la testa come un cane che ulula alla luna e ho cominciato a ululare. Poi mi sono messo a quattro zampe e ululavo alla luna, hi, hi, hi, hi.
JEAN ALAIN : Hi, hi, hi, hi, (ridendo con sobrietà),  (si sentono risa venire dal profondo).
IL PAZIENTE : Sull’edificio c’erano anche altre persone, lo stesso sul palazzo vicino. Hi, hi, hi, hi, ma questo non l’ho raccontato, hi, hi, hi, hi. Ho riso, hanno riso da morire anche loro. Poi hanno cominciato anche loro a ululare alla luna come me, hi, hi, hi (calmandosi).
Le gente che si trovava sulla strada, che ci aveva visti come ululavamo simili ai cani, proiettati sul cielo che si era oscurato, all’inizio hanno riso anche loro, credevano che facevamo così per dare spattacolo di noi stessi.
JEAN ALAIN : Ma Lei ha avuto un  momento l’idea che face ciò per far ridere gli altri?
IL PAZIENTE : No, dottore, no.
JEAN ALAIN : Cerchi di ricordarsi. Forse quel giorno no, ma prima, non ha avuto quest’idea ? Si ricordi bene, è importantissimo.
IL PAZIENTE : (ridendo piano, cercando di ricordarsi) : No, no, mi ricordo bene, non ci ho mai pensato. Assolutamente mai, signore.
JEAN ALAIN : (mordendosi le labbra) : Sì, sì…
IL PAZIENTE : (rallegrandosi) : Hi, hi, hi e allora ha cominciato a ridere tutta la strada, tutta la gente che ci stava vedendo. Il riso si è spento  in tutto il quartiere. Quelli che ci avevano visti per primi ululare sul palazzo, hanno cominciato a ululare anche loro. Poi l’ululo si è esteso, stava ululando tutto il quartiere.
JEAN ALAIN : (ridendo) : Hi, hi, hi, hi. Mi immagino un intero quartiere ridere alla luna.
IL PAZIENTE : Hi, hi, hi, hi, un intero quartiere ululava alla luna, dottore, e credo che alla fine si sarebbe esteso in tutta la città, tutta la città avrebbe ululato alla luna se non  fosse diventato buio e se non fosse arrivata la polizia. Hi, hi, hi, hi, …  un’intera città ululando alla luna, come dei cani, hi, hi, hi questa e proprio buona, hi, hi, hi.
JEAN ALAIN : (scoppiando in riso) : Ma, sappia che è accaduto proprio così. Malgrado tutti i tentativi della polizia di far smettere l’urlo, fino al giorno seguente, tutta la gente della città urlò alla luna.
IL PAZIENTE : (scoppiando ) : Hi, hi, hi … Ciò non me lo sarei mai immaginato. Ha, ha … (gli compaiono le lagrime dal troppo ridere).
JEAN ALAIN : Hi, hi, hi, hi …
IL PAZIENTE : Hi, hi, hi … Mi immagino cosa sarebbe se l’urlo si estendesse per  tutto il paese così come il riso si è diffuso, poi in tutto il mondo, hi, hi …
Si immagini tutto il pianeta, miliardi e miliardi di persone mentre stanno con i colli alzati verso il cielo come delle cicogne urlando. Hi, hi, hi. Un intero pianeta urlando alla luna, hi, hi …
JEAN ALAIN : Hi, hi, hi (calmandosi) : E che cos’altro si ricorda ?
IL PAZIENTE : Hi, hi, hi, hi … Niente, dottore. È venuta la polizia mi ha acchiappato e mi ha ricoverato da Lei. Hi, hi, hi, hi.
JEAN ALAIN : L’ho seguito con tutta l’attenzione, oggi. Le prepareremo il foglio d’uscita, ma perché diceva che non va bene ?
IL PAZIENTE : Sento io che non va bene, dottore.  A causa di tanto riso, è come se mi fossi sbudellato, mi sento vuoto, secco, senza vita. Mi sono guardato allo specchio, è come se fossi invecchiato, come se, come dire, come se non fossi io, hi, hi.

ATTO XII

Qualche mese dopo. L’uficio del ministro dell’economia. Alla scrivania, il ministro. È irritato, sta fumando, cerca i dossier. È sempre più corrucciato. Suona.
LA SEGRETARIA : Sì, signor ministro.
IL MINISTRO : (senza alzare gli occhi) : Fai venire da me il viceministro.
LA SEGRETARIA : Si, signor ministro. Le occorre nient’altro ?
IL MINISTRO : (non risponde, sfoglia corrucciato i dossier).
LA SEGRETARIA : (esce).
IL VICEMINISTRO : Agli ordini, signor ministro.
IL MINISTRO : (non risponde).
IL VICEMINISTRO : (stando in piedi) : Ho esaminato le cifre. All’inizio non potevo credere. Eppure questa è la realtà. Abbiamo preso subito dei provvedimenti.
Il MINISTRO DELL’ECONOMIA : Siediti, per favore. È possibile non osservare tu ciò sin dall’inizio per prendere misure ? Suppongo che non sia cominciato tutto improvvisamente.
IL VICEMINISTRO : (sedendosi) : Infatti, non è cominciato d’un tratto. Gli indizi sono apparsi due mesi fa. Però indizi molto vaghi che non mi potevano condurre all’idea che qualche tempo dopo le cose sarebbero peggiorate.
IL MINISTRO DELL’ECONOMIA : Sì, mio caro, ma non si tratta semplicemente di un leggero peggioramento. Questo si chiama fallimento, disastro.
IL VICEMINISTRO : (sempre più teso) : Infatti le cose stanno male, signor ministro. Credo che non ci dobbiamo spaventare. Si ricordi che per cinque anni abbiamo avuto una prosperità economica, un vero miracolo. Abbiamo sufficienti risorse. È normale che dopo un momento di massimo sviluppovenga una leggera depressione economica. Tutta la storia moderna è piena di alti e di bassi.
Il MINISTRO DELL’ECONOMIA : Hi, hi, hi, hi, è questo che tu chiami leggera depressione. Questo è una calamità economica, mio caro. Ci aspetta, la rovina.
IL VICEMINISTRO : Credo che non sia il caso di disperare signore ministro. Questo è il mio punto di vista. Al contrario, dobbiamo essere lucidi e forti, per dominare la situazione.
IL MINISTRO DELL’ECONOMIA : Va bene, va bene, ma io non credo che la stiamo dominando, e non vedo nemmeno come potremmo farlo. D’ora in poi che mi vengano portati i rapporti ogni giorno.
IL VICEMINISTRO : Mi occuperò io personalmente di questo problema. Ho preso provvedimenti, i quali credo che si dimostreranno efficienti in brevissimo tempo.
IL MINISTRO DELL’ECONOMIA : Secondo te, quali sarebbero le cause che hanno portato al blocco della nostra ascensione e poi alla crisi vertiginosa ?
IL VICEMINISTRO : Di sicuro, non le conosco. Ho fatto qualche visita alle grandi aziende, nello stesso tempo ho formato una commissione che si occupi delle cause della recessione.
IL MINISTRO DELL’ECONOMIA : Tu ti rendi conto dello scandalo che provocherebbe questo ? L’esportazione sarà un fiasco questi mesi, le relazioni economiche con altri stati … il disavanzo della bilancia di pagamenti, la situazione disperata sulla piazza interna.
IL VICEMINISTRO : C’e nello stock una gran quantità di prodotti economici, rifiutati all’esportazione, il mercato interno sarà soddisfatto.
IL MINISTRO : Non posso nemmeno immaginarmi come comparirò davanti al primo ministro. Mi farà la barba e il contropelo. Voglio essere mille metri sotto terra per la vergogna.
Il VICEMINISTRO : Abbiamo un pò di pazienza, signor ministro, in meno di una settimana la situazione ritornerà al normale. Io penso che non dobbiate nemmeno avvisare il primo ministro.
IL MINISTRO : Convoca stasera i capogabinetti e i consiglieri. Voglio che abbiamo una riunione di analisi, per vedere qual è la situazione, quali sono le cause e che misure dobbiamo prendere.
IL VICEMINISTRO : A che ora, signor ministro ? (alzandosi in piedi).
IL MINISTRO : Alle sei … Sù, al lavoro mio caro. La situazione è disperata te lo dico io.
IL VICEMINISTRO :(uscendo) : Prenderemo tutte le misure, signor ministro.
ATTO XIII

Un mese dopo. Riunione straordinaria del Consiglio dei Ministri, presidiata dal primo ministro. Partecipano ministri, viceministri, consiglieri.
IL PRIMO MINISTRO : Cominciamo signori. (Cala il silenzio. Tutta la gente è triste, ha il viso pallido. Un ministro non puo’ dominarsi il riso, ride nascondendosi dietro qualcunaltro). Come sapete la situazione è grave. E’ormai un mese che non dormiamo più. Stiamo tutto il tempo al tavolo di lavoro. La situazione è diventata catastrofica. Prego i ministri che nominerò di presentarmi la situazione del ministero e proposte. Il ministro dell’economia.
IL MINISTRO DELL’ECONOMIA :(alzandosi in piedi) : Signor primo-ministro, mi permetta di riferire. Malgrado le misure severe prese negli ultimi tempi, la situazione non è migliorata. Al contrario, posso affermare che è peggiorata, e sta peggiorando ad ogni momento. Proprio adesso, mentre stiamo dibattendo, la situazione economica sta peggiorando sempre di più. Abbiamo preso tutte le misure possibili. Abbiamo sostituito gli operai, o i direttori di aziende, che hanno perso il controllo mentale, con l’esercito. Abbiamo preso le più severe misure contro il riso. Abbiamo introdotto nelle officine e negli uffici fattori di stress, che avrebbero dovuto fermare l’individuo dal riso dal quale non si poteva più fermare.
I militari stessi, che hanno sostituito gli operai eliminati dal processo di produzione, hanno cominciato a ridere, e percio sono stati sostituiti anche loro. Semplicemente nell’economia non abbiamo più forza di lavoro. Officine intere stanno in disfunzione. Il riso ha portato ad un’euforia mentale che ha spinto alcuni operai a rovinare le macchine, gli impianti. La sbadataggine provocata dal riso ha portato ad errori praticamente catastrofici. Dal punto di vista economico non abbiamo neanche una possibilità di fermare il disastro. Milioni di operai sono impazziti, e sono ricoverati agli ospedali psichiatrici, dove il riso eccheggia ventiquattro ore su ventiquattro. Gli unici che potrebbero fare qualcosa sarebbero gli psichiatri, da loro dipende la medicina, la soppravvivenza della nazione. Si deve cercare un rimedio a questa terribile malattia che ha preso l’uomo.
IL PRIMO MINISTRO : Il Ministro della Salute. La ascolto, signor ministro. Le ho ordinato la ricerca di un rimedio contro il riso. Di qualsiasi  tipo, medicamentoso, elettrofisiologico. Qualunque cosa, pur di trovare al più presto. Qual è la situazione, a che punto sono le ricerche ?
Il MINISTRO DELLA SALUTE : Signore primo ministro; mi permetta di riferire. Da qualche mese i nostri laboratori farmacologici lavorano giorno e notte per la scoperta di un prodotto farmacologico, di una medicina, di una sostanza qualunque essa sia, che porti alla cessazione del riso. Proprio prima dell’inizio di questa riunione, ho chiesto la situazione ai laboratori del paese. Fin’ora, non si è ancora riusciti a ritrovare un simile prodotto farmacologico. Dobbiamo aspettare ancora …
IL PRIMO MINISTRO : Signor ministro, mi pare che lei si permette di giocare con la vita di una nazione. Le domando : ha eseguito il mio ordine o no ? Io non Le ho chiesto di trovarmi un prodotto farmacologico, signor ministro, io Le ho ordinato. Mi capisce ?
Le ho ordinato ! E Le ordino ancora una volta ! Se entro 48 ore non mi trova un rimedio contra questa penosa malattia nervosa, decapiterò l’intero ministero della salute ! È chiaro ?
Il MINISTRO DELLA SALUTE : Signor primo ministro, mi permetta di riferire. Farò tutto il possibile. Stiamo cercando tuttii possibili rimedi, non solamente farmaceutici. Ma Lo sa molto bene che molti ricercatori sono impazziti, molti medici si sono suicidati, sono morti o sono impazziti. Ci creda, stiamo facendo tutto quello che è possibile. (Un ministro che ride, hi, hi, hi, hi.).
IL PRIMO MINISTRO : (saltando in piedi) : Come, anche noi perdiamo la testa ? Come si permette una cosa del genere ? Che venga immediatamente arrestato e cacciato da qui (Ha perso la pazienza, grida). Che venga giustiziato !
IL MINISTRO CHE HA RISO : (è preso dagli uomini della sicurezza dello stato e portato via) : Hi, hi, hi, Huooooo ! Come me sparirete tutti ! Vigliacchi, avete riso e adesso volete sopravvivere. Sopravvivere, perché, perché avete i nervi più forti, nervi di animali piu forti? Hi, hi, hi, hi ! Fino all’ultimo morirete, hi, hi, hi …
IL PRIMO MINISTRO : (è calato un silenzio di ghiaccio) : Continuiamo la riunione. Pensate che dalla nostra lucidità e dalla nostra forza dipende la vita dell’intera nazione. Ancora una volta, signor ministro, Le ordino che entro 48 ore mi trovi il rimedio contro questo flagello.
IL MINISTRO DELLA SALUTE : Ho capito, signor primo ministro.
IL PRIMO MINISTRO : Un altro rapporto.
IL MINISTRO DELLA DIFESA : Signor ministro, mi permetta di riferire. La situazione è disperata non solamente sulla nostra isola. A causa del riso, muoiono, diventano pazzi o fanno errori gravi per ciò che riguarda la sicurezza dell’umanità, un milione di gente in tutto il mondo. In Europa e in Asia, sono cominciate le guerre locali, e questo per via della perdità della lucidità, da parte di quelli che erano responsabili della pace dei popoli, dei continenti. Negli Stati Uniti, oggi, alle ore quattro, a causa della negligenza si è prodotta un’esplosione atomica 10000 volte più potente di quella di Hiroshima. Praticamente gli Stati Uniti sono distrutti. Le informazioni segrete ricevute da me trasmettevano che quello che ha provocato l’esplosione stava ridendo. Praticamente, adesso il mio ministero si pone il problema della difesa della popolazione contro l’onda di radiazioni. L’esplosione ha prodotto un terremoto di grado 7 registrato dai nostri apparecchi. Dunque signor primo ministro, dobbiamo prendere subito misure con le quali protteggere la popolazione dalla contaminazione dell’onda radioattiva, che circonderà tutto il pianeta. Ho intimato che l’esercito prendesse tutte le misure.
IL PRIMO MINISTRO : (con le mani alle tempie, ripete ciecamente)  Impossibile ! Non è possibile ! Non credo che questa sia la fine del mondo ! Qualche anno fa, come se fosse ieri, strombazzavamo il progresso economico, il salto nell’evoluzione umana, la felicità promessa dalla storia ed adesso ? disastro (alzandosi in piedi e colpendo con i pugni il tavolo). Prenderemo tutte le misure di sopravvivenza ! Faremo anche l’impossibile. Ordino che siano imprigionati e giustiziati tutti quelli che qualche anno fa predicavano il salto qualitativo e l’evoluzione dell’uomo, inducendo in errore la nazione, inducendo noi in errore. Che siano arrestati e giustiziati subito (asciugandosi la fronte dal sudore, sbuffando). Signori miei, signori miei, come si vede la situazione è molto grave.
UN MINISTRO : (scoppiando in risa) : Hi, hi, hi !
IL PRIMO MINISTRO : (piccato)  È sconvolgente ! (fa un cenno con la mano). Prendetelo. Non lo giustiziate. Solamente un pazzo crede di poter ridere ancora in questi momenti. Io stesso ho paura di perdere la testa (sbuffa. Cala un momento di silenzio).
IL PRIMO MINISTRO : Signori miei, dobbiamo fare tutto, però assolutamente tutto per vincere la difficile situazione in cui ci troviamo. Mi congratulo con Lei signor ministro della difesa, per aver aprestato protamente le misure per difendere la popolazione (asciungondosi la fronte ). Per primo dobbiamo, signori miei mantenere la calma. Questa è la cosa più importante.
I MINISTRI : (guardano atterriti. Si legge il terrore e la tensione nei loro occhi).
IL PRIMO MINISTRO : Signor ministro della salute, di che natura suppone Lei che sia quest’epidemia di riso che hanno infierito per cinque anni e che avete lodato oltremisura ? Che si cominci da qui.
IL MINISTRO DELLA SALUTE : Ho studiato molto attentamente se ciò fosse di natura virale. Non si è trovato nessun indizio di natura genetica, gli studi non sono compiuti in questo senso. Sappiamo che non si prodotta alcuna mutazione genetica e comunque se si fosse prodotta non si sarebbe trasmessa secondo il modello delle malattie contagiose.
Secondo la maggiore probabilità l’epidemia di riso, che si è rivelata alla fine più pericolosa del cancro, ha la sua sede nel subconscio umano, ed è un’emanazione delle forze latenti, le più profonde dell’inconscio dell’essere umano. Resta che le ricerche esauriscano tutte le ipostesi. Comunque, signor ministro, L’assicuro che faremo tutto per la sopravvivenza della nostra nazione. L’uomo non può sparire nella storia, la sua missione è di evolvere.
IL PRIMO MINISTRO : (il che si è seduto. È molto calmo)  Dunque, ecco ciò che dobbiamo fare : questi sono ordini dai quali nessuno si deve allontanare. Signor ministro della difesa, prenda tutte le misure di difesa contro l’onda radioattiva, nello stesso tempo contro qualunque attacco, di ogni natura, dall’esteriore. Signor ministro dell’Interno, prenda tutte le misure che riguardano il suo campo. Le conosce. Signor ministro della salute, faccia in tal modo che il rimedio per il riso sia scoperto nel più breve tempo possibile. Prenda tutte le misure per la sicurezza delle milioni di persone ricoverate negli ospedali di disturbi nervosi. Penso che i momenti difficili che passeremo riporteranno molti alla lucidità, all’equilibrio. Come è possibile che questi momenti difficili peggiorino sempre la salute mentale. Concludo qui la riunione del governo. Le auguro successo. Speriamo che superemo bene questo difficile periodo.
Vi ripeto, la situazione è molto grave. Dobbiamo fare l’impossibile. Arrivederci. Ci vediamo domani alla riunione straordinaria del governo.
I MINISTRI : (rimangono muti, pietrificati).
IL PRIMO MINISTRO : (abbandona l’aula).
UN MINISTRO : (che perde la testa) : Hi, hi, hi, hi, hi, …
I MINISTRI : (voltano in modo meccanico, lividi dal terrore, la testa verso lui).

ATTO XIV

Una settimana dopo. La biblioteca del futurologo Li Tai Ne. È infatti la stessa biblioteca in cui si è suicidato il futurologo. Caduta per terra, con una maschera antigas sul viso, la moglie. Sul tavolo, una radio accesa :
LA MOGLIE : ( togliendosi la maschera) : Hi, hi, hi, … è come se fossi di nuovo bambina e andassi ad un ballo mascherato. Hi, hi, hi, mi ricordo un ballo mascherato quando ero una ragazzina, ha, ha, ha (si mette di nuovo la maschera).
LA RADIO : Signore e signori. Stiamo trasmettendo un nuovo comunicato. Oggi, alle ore dieci, il primo ministro, il ministro dell’economia, il ministro della salute si sono suicidati. La direzione del paese è stata presa dal Ministero della Difesa Nazionale. Onde  radioattive che hanno colpito ieri la  nostra isola hanno causato alcuni danni all’economia nazionale. Quelli che sono stati sorpresi al riparo come anche quelli che si trovavano nei palazzi di  cemento sono salvi. Se sarete protetti da un grosso strato di cemento di 3 metri, avete tutte le possibilità di sopravvivere. Giacchè l’aria è ancora infestata dal punto di vista radioattivo, continuate a respirare aria soltando dalle bombole d’ossigeno con aria fresca. Signori cittadini e signore cittadini ! Gente della nostra nazione, dimostrate ancora la stessa forza che avete dimostrato fin’ora. I continenti America, Europa, Asia e Africa non hanno più nessun essere vvivente. Dobbiamo resistere fino alla fine. A noi che siamo sopravvissuti al cataclisma atomico, all’epidemia di riso, spetta l’incarico di portare avanti la vita della specie umana, minacciata in questo momento con l’estinzione. Aspettate il seguente comunicato fra mezz’ora (la radio tace).
LA MOGLIE DI LI TAI NE : (togliendosi la maschera)  Epidemia di riso, hi, hi, hi, hi, hi che espressione. Siamo sopravvissuti al cataclisma atomico, ma non possiamo trattenerci hi, hi, hi, hi ,,, Chi se lo sarebbe mai immaginato ? Come nei film, hi, hi, hi … Che sparisca il mondo, che uno non abbia nemmeno una possibilità di sopravvivere e tu in mezzo al disastro ridere da morire, hi, hi … Dio, credo di essere pazza (si mette la maschera di nuovo).
LA MOGLIE : (togliendosi la maschera di nuovo)  Non posso tenere questa maschera per colpa del riso. Dio, morrò, ne sono sicura, hi, hi … ed io non posso controllarmi il riso, hi, hi … (tornando in sè. Cala un momento di silenzio). Il primo ministro si è suicidato. Il paese non ha un presidente. Chissà quanti ci siamo salvati (momento lungo di silenzio).
LA MOGLIE : (scoppiando in risa) : Hi, hi, hi … Adesso credo di sapere perché rido. Non mi importa della morte. Hi … ecco, non m’importa più della morte, che cosa straordinaria. Così hanno scritto i giornali anche su Li Tai Ne, ha, ha, ha e che bello è arrivare qui, si mette di nuovo la maschera. Adesso mi ricordo. Li Tai Ne quando si è suicidato ha lasciato una lettera, con l’indicazione di essere aperta dopo due anni. Precisamente si compiono due anni. Hi, hi … Che coincidenza ? Non dovrei ridere, lo so eppure non posso controllarmi il riso. Hi, hi … Dove sarà la lettera ? (porge la mano sulla tempia cercando di ricordarsi). 
Ah, l’ho messa in biblioteca, vicino ai “Dialoghi” di Platone (va e prende la lettera che apre e la legge. Il viso le diventa sempre più serio, poi scoppia in riso impetuoso). Hi, hi, hi …
LA RADIO : Signore e signori. Stiamo trasmettendo un nuovo comunicato. È possibile che sia l’ultimo comunicato che trasmettiamo. La situazione peggiora sempre di più.
L’esplosione della bomba atomica negli Stati Uniti è stata seguita al breve tempo da un’esplosione di un altro impianto atomico in Africa. Una nuova onda di radioattività colpirà pronto la nostra isola. La direzione di diffusione dell’onda è dal nord-ovest verso sud-est. Vi preghiamo di rimanere nei ripari antiatomici, e cercare di ingrandire lo spessore della parete dalla direzione nord-ovest (cala un silenzio profondo).
LA MOGLIE : Hi, hi, hi … che predizione straordinaria (leggendo la lettera). “Cara His, care mie persone che sopravvivrete ancora o no a questa terribile e orrenda fine. Qualcosa mi dice che nessuno sopravvivrà più. Mi suicido non per vigliaccheria anzi per lucidità. Il riso, questa malattia che oggi tutti gli scienziati lodano oltremisura, è di fatto una penosa e ridicola malattia per colpa della quale l’uomo sparirà. Per migliaia di anni l’uomo ha pensato e si è immaginato la fine del mondo. Il cristianesimo lo ha glorificato con l’immagine del risurrezione dei morti. Ho pensato che la fine del mondo sarrebbe venuta da qualche cataclisma cosmico, dalla guerra atomica. Nessuno si è immaginato che la fine del mondo sarrebbe venuta dal riso.
Non mi condannate perché nel momento nel quale tutti elogiavano il riso e cercavano di alimentarle io, come futurologo, come quella coscienza destinata a scrutare il futuro, e ad avvisare l’uomo, non vi ho avvertiti del pericolo della scomparsa della specie umana. Sono convinto che anche se l’avessi fatto nessuno avrebbe badato alla mia affermazione. Al contrario, credo che sarei stato calunniato passato in disgrazia, punito, rinchiuso (si ferma un momento  Le si vede sulla guancia una lagrima scivolare lentamente). Avrei potuto assistere alla fine dell’umanità, alla scomparsa della specie umana dalla storia. Non per questo mi sono suicidato.
Avrei potuto assitere alla estinzione della specie umana, rimanendo sveglio e lucido fino all’ultimo momento, ad una sola condizione. Che la fine del mondo fosse venuta da una guerra atomica, di una civiltà extraterrestre, di un cataclisma cosmico, però non da parte del riso. Questa fine è come se la specie umana si prendesse gioco di se stessa, come se tutta la storia umana fosse qualcosa di cui dobbiamo ridere. D’altra parte, penso che se la storia umana ci abbia portato dopo tanti milioni di anni alla scomparsa, è davvero qualcosa di cui possiamo ridere. Comunque l’uomo meritava un’altra fine, più degna. Io come persona, e coscienza, non posso essere il testimone di una fine così grottesca, e patetica.
IL TRASMETTITORE : Trasmettiamo l’ultimo comunicato. Siamo alla fine dei poteri. Probabilmente nel più breve tempo moriremo. Se ci sono sopravvissuti ancora, mettiamo le nostre speranze in voi. Addio.
                                                        FINE

AL MIRODAN – UN MONUMENT

On By nelursIn Culture, MemoriesLeave a comment

In memoriam (1927-2010)

A trecut un an de la disparitia fizica a lui Al Mirodan. Cu putin înainte de tragicul eveniment, pe care nu-l prevazusem, am scris un articol despre el si revista sa. Desi scriitorul nu mai vorbea la telefon cu nimeni, m-a sunat si a apreciat acest reportaj – numit de unii literar. S-a scuzat ca nu poate vorbi mai mult, bolnav fiind (se simtea asta si-n vorbele-i din receproc), dar nu a vrut sa treaca sub tacere reactia sa asupra celor însemnate de mine. Mi-a multumit, iar eu i-am spus neconventional ca nu are pentru ce. Am scris doar adevarul.

… A trecut un an! Deja? Reiau, în memoria Marelui Disparut Fizic, rânduri care mi-au ramas dragi. IN MEMORIAM; caci ce altceva as putea face acum? Mirodan si revista „Minimum” au fost si sunt UN MONUMENT. Aici – în Israel, acolo – în România, oriunde în lume, unde oameni inteligenti îl citeau, respirau cu el, cu paginile sale, se bucurau de fructele inteligentei artistice si gazetaresti ale Mirodanului. Al Mirodan a plecat. Monumentul sau EXISTA!

CAFENEAUA DE LA NR. 88 – TEL AVIV,  STR.  DISENGOFF
Rânduri despre stralucita revista „Minimum”, a scriitorului Al Mirodan

„Minimum”, revista domnului Mirodan. De la primele pagini, cortina se deschide. Spectacolul începe. Caci domnu’ Mirodan, se stie, este un mare autor de piese de teatru. Are „scena” în sânge. „Minimum” e facuta de el (si numai de el), cu sânge mirodanian. Si e facut de înca un milion de ziaristi si scriitori. De fiecare data, cu fiecare numar, avem de-a face cu un mare spectacol. Al lumii. Al lumii din noi si de-acum. Cu evrei si români si oameni de pretutindeni. Al lumii  în lupta. Pentru mai bine, pentru mai frumos, pentru normal, pentru bun simt, pentru adevar, pentru omenie, pentru libertatea spiritului. Pentru idealuri curate, asa cum, de altfel, începuse Mirodan ca reporter, la o publicatie de tineret din România, de prin anul  46, la numai 17 ani.

De atunci si pâna azi  scriitorul ziarist Al Mirodan s-a constituit într-o apriga reactie împotriva a tot ce „violeaza si umileste individul”, dupa cum îsi recunoaste si singur alergia, într-un interviu acordat Lucretiei Berzintu din Israel, pentru revista româneasca „Agero”, din Germania: „Nu suport pe nici un plan al relatiilor interumane – contiunua scriitorul – conditia de prizonier.” Începuse cu reportaje, interviuri, stiri. Era înfulecator de realitate, naiv si exacerbat în lupta pentru o lume noua, mai omenoasa, atât de dorita dupa salbaticiile razboiului mondial. O lume mai buna si pentru evrei, desigur…

El, Mirodan, este de fapt Cerchez: ziaristul din piesa de debut a actualului director de la „Minimum”, piesa care s-a bucurat de un mare succes – „Ziaristii”. A scris apoi: ”Celebrul 702”, „Seful sectorului suflete”, „Camuflaj”, „Transplantarea inimii necunoscute”, Primarul lunii si iubita sa”… Un moment de noua directie tematica al teatrului mirodanian, moment de rascruce, îl constituie apoi piesa „Contract special de închiriat oameni” – în care ataca ascutit si raspicat antisemitismul.

Aplauze la scene deschise, premii precum cel al Academiei Române, sau cel al Ministerului Culturii etc., etc. sunt lasate în urma: drama vietii sale se produce! Are loc parasirea României, plecarea în Israel. Are loc ruptura cu sine, cu viata lui, spre a-si fi credincios siesi, gândirii si sperantelor sale. A lasat fizic, dar a luat cu sine, în inima  si constiinta sa, prietenii adevarate, amintiri si vise. În Israel, unde se stabileste definitiv, în inima Tel Aviv-ului, porneste tot de la gazetarie. Începuse a scrie un fel de „Dictionar” cu  privire  la scriitorii evrei din România si din Israel, si de oriunde ar fi ei, dar vorbitori ai limbii în care ne-am nascut. E vorba de o reactie unicat si substantiala, inteligenta si puternica, împotriva antisemitismului. Dar desigur, nu numai atât… Dramaturgul Dorel Dorian subliniaza, pe drept, ca Mirodan a „nemurit” o sumedenie de scriitori…

Publica cu regularitate pagini din acest „Dictionar” în ziarul de limba româna de aici, care apartinea atunci unui tartor, sef de trust de presa, un anume Himelfarb. Nimeni nu sufla în front! Totul la porunca si pe gustul lui. Un Neica Nimeni, haladuind prin culisele ziaristicii de aici, din Israel, si dirijând-o dupa un Nord al lui, altul decât cel adevarat: nordul politic, legat de nordul totalitar si, desigur, financiar. Într-un astfel de context Mirodan a facut o ancheta despre mascarada premiilor literare cu diplome de carton si bani de fason; premii de batjocura – mai ales prin sumele minuscule – la adresa condeielor de pe „ulita româneasca”. Mirodan se situase astfel în fruntea scriitorimii „românesti” de aici.

Articolul este oprit de la aparitie, autorul – chemat la „Spaima spaimelor”. Un gest de-al dictatorului si ramâneai fara pâine, sau chiar si macar fara perspectiva ei. In esenta, nu mai aveai unde publica! Pentru un literat ca Mirodan, asta putea însemna sfârsitul. Prietenii îi spun: „te sinucizi!”…  Dar Mirodan nu raspunde chemarii himelfarbului. Nu sta cu capul plecat. Nu e în firea lui. Si scoate, nici mai mult, nici mai putin decât o REVISTA! Fara bani, fara alte mijloace, doar cu talent, cu prieteni, cu ambitie si, mai ales, cu încrederea în libertatea spiritului, a omului!

Revista „a prins!”. S-a vândut, a devenit cautata. În tara dar si peste hotare. Azi se fac abonamente nu numai în Israel, ci si în U.S.A., Canada, America de Sud, Australia, Noua Zeelanda, Insulele Fiji… Revista e citita cu placere si în România. A fost „o victorie asupra fricii”, spune Al Mirodan. A fost o razbunare. Împotriva oricarei forme de prizonierat! A fost o sanatoasa reactie alergica. La întrebarea: „Ce va caracterizeaza?”, Mirodan raspunde: „Teama de frica”.

(…) 33 de ani în Israel. Si îsi zideste sufletul, tânar si tenace, în „zidurile” acestei minunate catedrale care este „Minimum” si în care se desfasoara, mereu nou, un mare spectacol, unul din cele mai bune spectacole ale lumii noastre de azi!

Rasfoiesc revista cu o placere anume, precum aceea pe care o aveam când, la sfârsit de saptamâna, lipseam de la cursuri si seminarii si, în Iasii studentiei mele, singur, singurel, ma ascundeam în a doua camera a unei cofetarii de pe strada Lapusneanu,  goala de lume la acele ore de dimineata, cu „Contemporanul” lui G. Ivascu, cu „Gazeta literara”, cu „Tribuna” de la Cluj si cu alte vreo doua publicatii pe masa. Eram rege! Faceam ce-mi placea! Si ma îmbatam cu farmecul unor litere de aur, atât de dragi sufletului meu…

Tel Aviv.  Strada Disengoff – renumita strada a cafenelelor de mai ieri. Renumita strada a taifasurilor, a promenadei, a discutiilor de-o clipa, de-o ora, la un cataif de omorât ziua si pensia… Disengoff – strada toaletelor cochete ( mai mult sau mai putin!), a modelor amestecate, a unor flirturi scurte, strecurate parca dintr-o alta lume. Dimineata de iarna israeliana, luminoasa, care poate echivala oricând cu o primavara bucuresteana.  Este acum si aici un aer burghez, usor modern si, totusi, cam patriarhal.

Iata-ma ajuns. Cafeneaua de la numarul 88. Intru. Mese libere, ora de neafluenta. Mobilier de culoare închisa. Deasupra mesutelor, la care sunt doar câte doua scaune, lampadare care lumineaza discret dar eficient. Loc elegant, vizibil si retras, destinat parca, la ore matinale, discretiei, dar  si jocului perfid al imaginatiei. La fereastra, alaturi de o doamna delicata, vad un cunoscut si reputat istoric. Discuta ponderat. Desigur, chestiuni stiintifice. Dar eu îl caut pe domnul Mirodan. M-a onorat, stabilindu-mi aici o întâlnire. Privesc în jur. Nu-i. Nici mai în spate, în sala cu mesute ce-mi aminteste de genul de cofetarie provinciala din România. Nu-i! Ma uit si pe terasa. Goala. M-ntorc sa plec. Dar cine-i tipul asta, dintr-o parte a salii, aplecat peste masa astfel ca nu i se vede fata, având deja a doua ceasca de cafea, si câteva file desprinse de prin diferite publicatii straine? Citeste absorbit, cu pixul în mâna, transcriind ori traducând ceva pe un caiet de lucru. O ceasca e deja goala. Da, el e!  Ne salutam, foile rupte si caietul intra repede în servieta; comand si eu „una turceasca”, mica.

Discutia se leaga repede, e antrenanta, cu Mirodan nici nu poate fi altfel. Ma gândesc- amintindu-mi ca în chenarul redactional de la „Minimum” e amintit numai numarul casutei postale, nu si sediul – ma gândesc ca, de fapt, aici este, într-un fel, redactia. Aici Cerchez – Mirodan urmareste, scrie, devine si detectiv când e nevoie, scoate un pistol din teaca vreunei carti dintre atâtea „politiste” traduse de el în româneste, îl pune tot pe masa de lucru. Aici el asociaza, deduce, rescrie, sterge, are probleme de constiinta, fumeaza trabuc si bea cafele, decupeaza, desface si lipeste texte, poze, caricaturi. Se cearta. Intriga. Darâma si cunstruieste. Face gazetarie „la catarama”! Acum, în zilele astea, ca si ieri, ca si alataieri, ca si în urma cu un an, cu doi sau cu douazeci si doi, ori douazeci si patru, el face nu un reportaj sau doua. Nu face, sa zicem, un ziar. Nu! Mirodan creaza si recreaza o REVISTA! „Revista oamenilor inteligenti”, cum scria pe coperta, la-nceputul aparitiei sale.

Mesele, când am venit, erau majoritatea goale. Scaune libere, scrumiere. Acum, rod sigur al imaginatiei mele de visator nevindecabil, au luat loc, tinând cont, sau nu, de vicioasa mea închipuire, tot felul de tipi, dar si nume deosebit de respectabile. Condeie alese sau acceptate dupa preferintele si gustul domnului director. Ziaristi si scriitori. Din Israel. Din România. Din întreaga lume. Cred ca este redactia cu cei mai multi redactori si colaboratori din câte am cunoscut.

Am nimerit, deci, la o asa zisa sedinta redactionala, condusa de însusi domnul Mirodan. Pâna se ridica „cortina” pentru marea avanpremiera, mai este putin. Asteptam. Deodata  îmi vine o idee, tot de jurnalist. Ma retrag de la locul meu. Ii las pe convivii acestei „cafenele literare si gazetaresti” cu discutiile dintre ei, în asteptarea dezbaterilor de rigoare, înainte de aparitia unui nou numar. Scot „celularul” si dau telefoane. Scurte si grabite. Am cerut mai multor cititori ai revistei „Minimum”, pe care-i cunosc nu de azi, sa-mi caracterizeze, de asta data doar printr-un cuvânt, aceasta publicatie. Iata, tot în graba, un rezultat sintetic si neordonat: Actuala. Buna. Cu nerv. Atragatoare. Percutanta. Credibila. Adevarata. Scrisa clar. Scrisa bine. Conflictuala. Stimulatoare. Inteligenta. Dura. Interesanta. Perfida. Curajoasa. Insinuanta. Bârfitoare. Parsiva. Sensibila. Normativa. Decenta. De scandal. De bun simt. Armonioasa. Pasionanta. Pasionata. Patimasa. De dreapta. De centru. Incomoda. Substantiala. Cu greutate. Colaj. Lipicioasa. Umanista. Culturala. Anti-antisemita. Obiectiva. Subiectiva. Cu umor. Informata. Morala.Trasnita. Desteapta. De idei. Consecventa. Realista. Echilibrata. Autoritara. Îndârjita. Spumoasa. Coltoasa. Generoasa. Subtila. Evreiasca. Româneasaca. Justitiara. Universala. Sociala. Satirica. Istorica. Intelectuala. Populara. Recuperanta. Luptatoare. Guvernanta. Literara. Colocviala. Malitioasa. Vivanta. Parfumata. Eleganta. Supla. Are nuri. Are draci. Are ace. Are pe vino-coace!

Bun! ?tiam eu ca, de fapt, nu numai subsemnatul gândeste astfel. Deci – pe de-o parte astia din sala cafenelei de pe strada Dizengoff, nr.88; pe de alta – „anchetatii” mei. Mai confrunt cu ce s-a angajat Cerchez – Mirodan, la primul numar al lui „Minimum” ( desi mi se pare ca sedinta de lucru a-nceput de-acum). „Vrem – spunea el laconic – sa facem o revista buna. Asta-i tot.” Iar în interviul (de clasa!) luat de ziarista Lucretia Berzintu, când aceasta îl întreaba „Ce-ati vrea sa transmiteti cititorilor?”, Al. Mirodan spune: „Angajamentul meu solemn de a ma stradui sa nu-i plictisesc niciodata!”. Daca cumva cineva mi-ar spune ca Mirodan nu-i om de cuvânt, i-as pune sub nas colectia revistei.

Se discuta acum – si-s destule luari de pozitie în contradictoriu –  rubricile „La închiderea editiei”, „Ne place… Nu ne place…”, Se zvoneste ca…”, „Etc… Etc”. Rubricile sunt orchestrate, regizate, ba chiar interpretate tot de „Omul orchestra”, adica jurnalistul Mirodan, pe baza agentiilor de presa de pe mapamond, a ziarelor si revistelor de oriunde, a informatiilor obtinute prin contactele sale cu tot felul de oameni din întreaga lume larga. Omul nostru de pe Disengoff filtreaza totul si ne reda esenta. Se discuta apoi articolele de la „Lumea româneasca” si cele de la „E o lume”. Cât priveste continutul paginilor de „Dictionar  neconventional al scriitorilor evrei de limba româna” el este doar amintit. Nimeni nu comentreaza. La fel e si cu „Posta Dictionarului”… Dintr-o mapa speciala sunt scoase si comentate alte materiale. Doamna Sanda Peri, relizatoarea graficii revistei „Minimum” (care e pe baricada revistei înca de la primul numar! ) îi arata între timp  boss-ului câteva  machete, mai adauga ici o caricatura, colo un „nasture” vitriolant.

?igara de foi a domnului Mirodan a devenit, acum, doar un ciot: „Domnisoara, ai grija dumneata, te rog, de cafele!”… si face un gest larg, dar scurt, spre sala. Discutiile continua. Câte unul se mai supara., da-i trece, ca de!, n-are încotro. Sunt forfecate mai departe articole, recenzii, paginile de literatura… Si uite-asa, cam asa, s-a mai închegat un numar de revista. Se-ntelege, n-am mai vorbit aici de munca imensa, de laborator, de repetitiile silnice facute pentru avantpremiera la care am avut norocul sa asist. Înca un pic si tot materialul, cu semnaturile unora dintre cei prezenti, merge la tipar.

Recunosc, am avut o sansa reportericeasca aparte, încât sa se nimereasca a fi întâlnirea mea reala cu domnul Mirodan – întâlnire care era  pe o cu totul alta directie – tocmai când sa fie si sedinta aceasta imaginara, de lucru, a atâtor condeie de clasa care sunt prezente în „Minimum”.
– La mai multe numere, domnu’ Mirodan!, îi spun la sfârsit.
– Multumesc, da’ nu depinde numai de mine …
Am iesit afara  din cafeneaua care era aproape goala. Totusi, înainte de noi doi nu plecase nimeni de aici! Înauntru ramasese doar ceva fum parfumat de la Havanascriitorului. Fata aia, într-adevar draguta, strângea linistita de pe masa la care sezuram. Soarele primavaratec din amiaza asta de martie, mângâia delicat strada Disengoff. Iar eu, desi îmi luasem „la revedere” de la Marele Mirodan, nu vroiam sa cred ca imaginatia mea continua sa ma mentina alaturi de el. Singur, spre statia de autobuz, sunt totusi împreuna cu maestrul. Si continui sa vorbesc cu el:
-Domnule Mirodan, zic eu, revista e atât de iubita, de apreciata! Aici si în lume. Dati-mi voie sa va spun : „La multi ani!”.
– Ati spus ceva?
Autobuzul ne clatina usor.
-Nu doamna, cred ca vi s-a parut…
La semafor prindem culoarea rosie.
Oprim.
———————————————————-

Roni CACIULARU
Aprilie 2011
Tel Aviv