PASTILA SAPTAMANII (10)

APROAPELE
SAU
DEPARTELE
MEU

Vederi de jos si de sus

În Biblie sta scris „Iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine însuti!” Nu scrie însa cine este aproapele tau. Poate fi oricine din cei pe care îi întîlnesti în drumul tau. Din pacate, nu este fiecare. Aproapele tau poate fi cel care traieste alaturi de tine, cel care munceste alaturi de tine. Poate fi oricare dintre cei care se bucura sau plîng lînga tine, iubesc sau urasc în preajma ta. Dar nu de toti acestia si nu de fiecare poti spune cuvintele încarcate cu înteles mult adânc omenesc: „aproapele meu”.

Aproapele tau poate fi si cel de care te plângi: „Vai, cât de pisalog este!” Ba chiar si cel despre care spui: “Nu-l pot suferi!”.

Aproapele poate fi si omul despre care nu zici o vorba, despre care nu gîndesti nimic, pe care nici nu-l bagi în seama, nici nu-l vezi.Treci pe lânga el fara sa-l privesti, fara sa-l vezi.

Fiecare dintre apropiatii tai, poate fi si aproapele tau si departele tau. Chiar si parintii tai, nevasta ta , fiii tai, fratii tai, rudele tale. Nu despre fiecare poti spune: e aproapele meu. Din pacate. Multi dintre apropiatii tai sunt departatii sau îndepartatii tai.
Foarte adesea un prieten este mai aproape de tine decât fratele tau, decât parintele tau. Uneori chiar si un dusman poate sa-ti fie mai aproape decât a fost Cain de Abel. Aproapele tau se poate întruchipa în trecatori de pe strada, în copii, adulti, batrîni. În casieritele de la supermarket, în soferii de taxi, în instalatorul care-ti vine în casa.

Aproapele tau poate lua chipul unor cersetori, infirmi, leprosi.

Aproapele meu se poate gasi aici,lânga umarul meu sau la patru mii de kilometri de-aici. Aproapele meu este cel care e aproape de mine sufleteste, omeneste. Îngereste sau dumnezeieste.

Acesta de lânga mine este departele meu. Aici, câinele meu mi-e cel mai aproape. Fata de el, animalul este poate acest om din autobus. Este poate chiar fiara. Fata de multi oameni, câinele meu este aproapele meu. Poate chiar si fata de mine însumi, câinele meu îmi este mai aproape.Fata de mine, uneori, poate câinele meu este îngerul iar eu diavolul. Îmi dau seama ce lucru teribil am spus. Asa este.

Acest om de aici care sade în metro lânga mine este departele tau misterios. Poate fi prezumptivul tau ucigas. Împovaratul de ura fata de tine. Cum sa-l recunosti pe aproapele adevarat de cel fals ? Greu de spus.

Necunocutul e de cele mai multe ori departele meu. Între mine si el poate fi o distanta enorma. Ne aflam poate în galaxii spiritual-sufletesti diferite. În paradisuri diferite sau în infernuri diferite. Poate eu în iad iar el purgatoriu. Sau amândoi pe pamânt, acest rai infernal al nostru, al tuturora, fie noi apropiati sau departati unul de altul.
Nu-l suport pe cel necunoscut pentru ca mi-e frica de ascunzisurile pe care le ghicesc în el. Mi-e frica de întunecimile sau luminile prea puternice din el, de tainitele sale, de demonii din el care ar putea stârni demonii din mine.

Aproapele nostru este sinele nostru amplificat, multiplicat. E dublul, e asemenea mie dar si exterior si interior mie. Egal cu mine, asemenea si diferit de mine .
Iubeste-ti departele, fa din el aproapele tau, cred ca acesta ar putea fi un ideal etic al umanitatii.

Dar în aproapele se ascunde , poate, Diavolul. Iar în departele meu se afla poate salvarea mea. Cum sa-mi dau seama de toate astea?

Aproapele adevarat este cel care nu se ascunde de tine, cel care nu te tradeaza, cel care nu te minte, cel care gândeste numai bine despre tine, cel care vede la rândul lui, în tine, aproapele sau. E cel care te iubeste. Si pe care îl iubesti.

Acest aproape ascunde departele unor obiceiuri straine de mine, este adeptul altor estetici, slujeste o alta morala, uraste ceea ce eu iubesc sau invers.

Ce încâlceala de cuvinte si de sensuri si de simtaminte în jurul unui singur cuvânt: aproapele !

Fa-ma, Doamne, pe mine însumi, aproapele meu ! Sa-mi fiu seaman si aproape. Apropie-mi si departele ! Descopera-mi aproapele printre necunoscuti. Fa-ma sa-l cunosc.

Apropie-te de mine, semen al meu, pâna la a fi aproapele meu! Nu-ti fie teama de mine. Nu-ti voi face nici un rau. Nu stiu si nici nu pot sa urasc. Si nici nu vreau sa fiu urâtit de ura.

Apropie-mi, Doamne, departele. Îndeparteaza-mi aproapele neadevarat sau periculos. Învata-ma sa-i pot deosebi.

Iar pe tine, aproapele meu, te rog sa-mi fii si mai aproape. Sa-mi fii prieten apropiat si frate de-aproape.

„Trecerea prin icoana” de Ionatan Pirosca – Poeme crestine despre durerea transformata in zambet

Volumul de versuri „Trecerea prin icoana” – partea intaia, de Ionatan Pirosca, a aparut in 2009, la editura Hypogrammos, din Oradea. Volumul este dedicat Sorinei, sotia autorului, fara de care, “scrierea acestei carti” nu s-ar fi intamplat. Stihurile din acest tom sunt un simbol al fiintei poetului si poarta insemnele crestine consacrate, precum rugaciunea, lumina, invierea. Propria experienta religioasa, umblarea pe calea mantuirii, inaltarea spirituala sunt tot atatea teme ce vorbesc in „Trecerea prin icoana” despre permanenta cautare a lui Dumnezeu de catre autor. Cele doua poeme care alcatuiesc volumul de fata – “Raza pentru ochi senini” si “Fantana in clocot” – surprind cu sensibilitate dorinta poetului de a pune ordine in propria relatie cu Creatorul, de a elimina orice contradictie ce mai exista intre omul pamantesc si cel spiritual, dar si fiorul dragostei, remarcabil transpus in ludic.

Cartea aceasta a aparut dupa ce poetul, care deja suferea de o  paralizie foarte veche, a mai aflat ceva: ca a  primit un carcinom (cancer) hepatocelular malign care, omeneste vorbind, i-ar putea curma viata. Dar cum la Dumnezeu toate sunt cu putinta, intelege sa accepte aceasta ca pe o incercare prin care trebuie sa treaca si nu se gandeste decat la ceea ce Dumnezeu i-a incredintat: scrisul spre lauda Domnului.
De aceea, face un apel catre toti aceia care ar putea sa-l ajute financiar, fie pentru ca sa-si scoata urmatoarea sa carte (“Trecerea prin icoana” – partea a doua), care e gata si al carei manuscris asteapta editarea, fie pentru cheltuielile implicate de tratarea acestor boli. Daca se gaseste cineva caruia Dumnezeu ii pune pe inima un astfel de ajutor, poetul poate fi contactat pe e-mail la adresa ionatan.p@gmail.com sau la telefon  0114.0339.110240. Numele celor care isi ofera ajutorul, la dorinta lor, va fi mentionat in carte.

“Le stil c’est l’homme”

Pentru Ionatan Pirosca versurile pe care le plasmuieste sunt o exprimare a intregii sale vieti. Nu l-a “ajutat” nimeni, niciodata sa faureasca stihuri, ci s-a trezit pur si simplu facand acest lucru de indata ce a deprins literele. Avea doar opt ani cand a asternut primele rime pe hartie, fara sa stie ca se apucase de ceva special, de o activitate complexa. Poeziile lui se remarca printr-un stil literar inconfundabil, in care calitatea se impleteste cu mesajul izvorat dintr-un autentic fundament ideatic crestin. “Le stil c’est l’homme”, de aceea poetul nu crede in conceptul de “arta pentru arta” si nici nu depinde de anumite conditii pentru a scrie.

Ionatan Pirosca a debutat publicistic cu doua grupaje de poezie publicate in anul 1984 de revista Astra, de la Brasov. În acelasi an, acesta obtine si primele doua premii la concursuri literare nationale. Abia dupa zece ani, in 1994, dupa mai multe premii si recunoasteri publicistice in diverse reviste literare, Ionatan Pirosca debuteaza editorial cu placheta Cu fata la cruce. Era poezie scrisa de-a lungul anilor, dar schimbata si regenerata astfel incat sa reflecte o mare modificare ce se petrecuse la nivelul sufletului sau – intoarcerea cu fata catre Hristos si catre crucea Sa mantuitoare. Pana in prezent, poetul a publicat sase volume de poezie si are in pregatire inca patru.

“Roaga-te definitiv”

“De obicei, scriu ca o exprimare a intregii mele vieti. Ca o reintoarcere catre frumos si sensibil a tot ceea ce Dumnezeu a lasat desavarsit si curat pe pamant si care a fost pervertit de pacat. A propriilor mele simtiri, care nu pot fi recuperate de adevar decat prin Cel ce poate recupera toate lucrurile. De aceea, nu pot renunta la a ma inchina lui Hristos, cu poezia mea. Din punctul meu de vedere, crestinismul nu este numai o influenta in poezie, ci insasi conceptia mea despre lume si viata, care sta la baza intregii mele existente si a tuturor manifestarilor mele. O alta dimensiune definitorie care trebuie sa caracterizeze o poezie crestina este aceea de… poezie, de excelenta literara”, marturisea poetul Ionatan Pirosca.

Iata de ce, poezia lui este impregnata de pasiunea pentru Dumnezeu, astfel ca personalitatea sa profund religioasa razbate din fiecare vers. Rugaciunea este folosita ca simbol, ca solutie viabila pentru efemeritatea vietii. Dimensiunea religioasa a liricii lui Ionatan Pirosca vorbeste despre natura, ca trimitere la creatiune, ca o desprindere de teluric. “pe Dumnezeu nu poti sa-L scoti din jurul mainilor Lui/cand vrei mangaiere roaga-te definitiv/ca atunci cand trec anii/si vei pricepe un colt de frunza un capat de drum/o intoarcere seara acasa/ca un pahar cu apa in Numele Lui/dupa masa.”

“Doamne, condu-ma pana acasa”

Aspiratia poetului spre lumea de dincolo, spre paradis, are legatura cu miracolul invierii. Viziunea sa este usor mistica – “sa stiu cum sa trec prin icoana neranind-o” – iar marea trecere este legata de implinirea menirii sale pe acest pamant. Abia atunci cand si-a implinit menirea pentru care a fost harazit, “portile deschise” nu il vor mai durea pe poet si patrunderea in raiul crestin va deveni o integrare in absolut. “Doamne cand si portile deschise ma dor/si ma intreb de ele cu tot decorul/mai lasa-ma trei zile cat o inviere/apoi fa sa scartaie zavorul Tau/ca sa stiu cum sa trec prin icoana neranind-o.”

Expresia lirica este dominata de imaginar. Poetul evoca realitatea de aici, dar si o realitate de dincolo, imposibil de vazut altfel decat cu ochii spirituali. Umbra este simbol al universului reflexiv, vorbind despre o deconectare de la concret. Frontiera dintre teluric si paradisiac este marcata de aceasta umbra, “importanta” pentru poet. Este seara, amurg, iar timpul nu mai are valoare. “Doamne condu-ma pana acasa/in seara asta sunt singur nu stau mult/desi mi se pare atat de importanta umbra/si parca a trecut un univers de cand/traversam strada.”

“Culorile curcubeului”

Creatia lui Ionatan Pirosca are o nota de mister, inedita si specifica in contextul civilizatiei moderne. Culorile in care poetul isi zugraveste sinele sunt cenusii, dezolante. Totusi, elementul religios crestin vine sa restaureze aceasta tristete, sa aduca speranta, sa salveze. Desi aflat intr-o situatie limita, poetul evoca in versurile sale curcubeul, a carui frumusete contrasteaza cu accentele terne si sumbre de pana acum. “cutremurele vin din/adanc eu nu le vad/ori plang ori ma bucur plutesc/sus in lacrima Lui de acolo soptesc/cutremurele nu stramba niciodata/culorile curcubeului.”

Versurile sunt de altfel, in concordanta cu declaratiile autorului: „Niciodata nu am scris poezie in mod neserios”, spune Ionatan Pirosca. „E ceva neserios in a respira ? De fapt, totul a decurs cat se poate de dramatic, as spune. Întreaga mea biografie poate fi privita ca o corabie plutind pe o mare. Numiti marea aceasta poezie, apoi imaginati-va toate furtunile si toate panzele care poarta aceasta corabie pana se rup si furtunile, dar si panzele… Numai susurul bland si subtire al Duhului lui Dumnezeu m-a adus la un liman linistit.”

„Duminici albe”

Cromatica lui Ionatan Pirosca include si albul, care devine reper. Albul simbolizeaza puritatea, curatenia, linistea. Duminica, ziua prin excelenta a cultului crestin, este comemorarea invierii lui Hristos, o zi aducatoare de bucurie sfanta. Cu toate acestea, duminica, simbolul renasterii spirituale, inseamna pentru poet, intoarcerea intr-un trecut in care sacrul era exilat. Prins in labirintul lumii profane, autorul traieste intr-un ritm ametitor o existenta ce sta sub semnul tragicului. „duminici albe duminici lungi duminici iar/drojdia lumii schimonosindu-le singuratatea/involburate secunde jucandu-se-n miristi/de neinchinare de suflete in raspar /pe aici a luat-o si inima mea odinioara/cand timpul s-a scris cu cerneala ecosez/ea calarea peste cadavre era era/toate aceste cadavre calaritoare.”

În continuare, asistam la o stare de gratie absoluta, intr-o lirica meditativa, in versuri in care sacrul se transforma intr-o manifestare a iubirii jertfitoare. Comuniunea dintre om si Dumnezeu se realizeaza prin intermediul sacrificiului mantuitor, laborios exprimata in stihuri bogate si sensibile. „asa s-a frant El in bucati pentru ca eu si tu/asa a curs El in potir pentru ca eu si tu/ca frangerile si curgerea lumii eu si tu/noi pentru ca painea ca trupul Sau ca iubirea.”

„Numai ziua mea”

Versurile lui Ionatan Pirosca sunt tributare metaforei. „de aici incolo cat vezi cu ochii e/numai ziua mea/nu are importanta calendarul luna anul data/nu mai conteaza/de aici/incolo dau drumul florilor de salcam/sa-si viziteze albinele vedeti nu intarziati prea mult/ca vine seara vine ora parfumului asa e si ziua mea/si as darui ziua aceasta stie cineva/cum se intoarce iubirea/ca sa sune la soare si-un sfert fix adica/peste un om si ceva dupa ce scriu.” Floarea, in speta floarea de salcam, iar ulterior, cea de cires, este un simbol al principiului pasiv, dar si al dragostei si al armoniei. Floarea reprezinta copilarila, puritatea, inocenta si are legatura cu Edenul. Floarea este un centru spiritual.

Aspiratia spre absolut a poetului se realizeaza prin faptul ca el are constiinta unei misiuni ce trece dincolo de timp. „de aici incolo cat vezi cu ochii e/numai ziua mea/nu are importanta calendarul luna anul data.” Ionatan Pirosca nu mai resimte fragilitatea si efemerul existentei. Stilului sobru si intunecat de pana acum ii iau locul limpezirea, lumina, floarea de salcam. Poetul accepta realitatea si dobandeste pacea interioara. Nonsalanta exprimarii dovedeste ca speranta este de acum inainte sursa de inspiratie, ca Ionatan Pirosca a atins o dimensiune spirituala superioara, ca trecerea prin icoana s-a produs. Versurile sale vorbesc despre aceasta realitate: „eu stiu unde imi este izvorul oriunde-as curge.”

LOGOS, EROS SI AGAPE

by Cezar IVANESCU

Inconfundabilul sunet eminescian, sound-ul muzicienilor, logosul numai verbum (nu si logoi discriminatori) ni se reveleaza în aceasta întîie editie a Poeziilor captat ca un auz absolut prin ascultarea inaudibilului „sunet interior“ („Sfînta lumina din inima“), pur si fluent cum trebuie sa fi sunat argintul primelor clopote tibetane în pacea postdiluviului, latenta manifestata cu o infinita pudoare, virginal, ezitare spiritual-voluptuala inaugurînd în limba româna acea transcendenta asumptiva a discursului care-si creeaza un remanent sens anagogic chiar la nivelul celui mai simplu enunt: „Si daca ramuri bat în geam/ Si se cutremur plopii,/ E ca in minte sa te am/ Si’ncet sa te apropii.”; imediat el flueaza, limba în incantatie magica, imediat sugereaza vuetul infernal al resorbtiei lumilor în disolutia finala (ca în Memento mori), vorbirea suprema, sabdabrahman: „În vuetul de venturi auzit-am a lui mers/ Si’n glas, purtat de cântec, simtii duiosu-i vers“.

Ceea ce unicizeaza acest sunet, vecinie invocata muzica eminesciana, ceea ce tine totul într-o mutuala îmbratisare amoroasa (odi et amo) e acea, pendulare între eros si agape care închipuie melodia eminesciana, („Melodia este aceea care face farmecul muzicii. Ea este cel mai greu de realizat. Rabdarea si studiul sînt suficiente pentru a aseza laolalta sunete placute, inventarea unei melodii frumoase este însa apanajul geniului.” – Haydn), melodie inimitabila în, fapt dar „imitata“, bineînteles, de epigonii (în sens peiorativ de data aceasta) neinitiati în elementara stiinta prozodica, salutara si numai ca propedeutica disuasiva, stiinta care nu îti da dreptul sa te numesti poet original daca nu-ti inventezi ritmurile proprii si, – în rare si fericite cazuri – melodia. Pentru aceasta Cosbuc (nedepasindu-l pe Eminescu nici în ordinea inventiei ritmice) suna uneori ca „o ciocanitoare mecanica“,— aidoma unui contemporan fonfaind un text grotesc pe muzica lui Blaga: „Domnita din tara bîrsana/ Lumina sunt. Lacrima, Rana.” – pentru, ca inventia ritmica fara suflul melodiei e „un cadavru trist si gol“, vezi instrumentalismul modern, galimatias ecumenic… Ambitusul melodiei, eminesciene, de la palpitul vag al efluviilor vegetale, la labialele de foc vaginale, e o tesatura, o, urzeala fina ca firele unei pînze de paianjen, din care nu mai stii sa deosebesti impulsul carnii catre spirit de al spiritului rupîndu-se cu regret, din habitaclul înmirezmat al carnii, caci totul e voalat în stravezime…

Curgerea (rhythmos) întrerupta rareori (dar în nici un caz de „dezacordul între accentul ritmic si cel tonic“, — amînam deocamdata o discutie fatal otioasa) în acest prim corpus eminescian, nu întîmpina obstacolul contrîngator (constrictor), diabolic (dia-bolos) al joasei si proastei filosofari, nici al vreunui canon religios, transa identificatoare topind conturele (ogoi-lor particularizati în enunturi dogmatice si aspirînd la comunicarea unei „stiinte integrale” despre om numai prin acel special ictus anamnezic, sigiliu al magiei actului sacrificial al constiintei patetice: „Si când gândesc la viata-mi, îmi pare ca ea cura/ încet repovestita de o straina gura,/ Ca si cand n’ar fi viata-mi, ca si când n-as fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost,/ De-mi tin la el urechea…”. Nu trebuie sa uitam nici o clipa ca poezia a fost si ramîne o arta temporala (sublimata sau subminata de o retorica) iar hieroglifa care o transcrie e doar o semeiografie, ca si notatia muzicala, simpla lectura (ca si a unei partituri), irelevanta pentru cei fara organ, poate declansa în altii, (cu „Traumorgan“) muzica divina a sferelor „che mouve il sole e l’altre stelle”; de aceea, dincolo de „judecati“, de gnoza explicita a versurilor, am simtit dintotdeauna aceasta, carte ca pe „el libro soberano de la ciencia de las ciensas“, sruti, doctrina relevata, „ceea ce a fost auzit“ si i-a ramas ca o noblete indelibila auzului.

Se poate usor observa oum toate acele idola mentis ale veacului sau (inclusiv retetarul romantic, nu sînt însa si acea atitudine romantica profunda care nu poate fi mimata, despre care vorbea Mircea, Eliade) sînt, pentru Eminescu, doar „pamîntul“ despre care pomeneste Kularnava Tantra, „în timp ce unul cade pe pamînt, altul poate sa se ridice singur prin intermediul pamîntului” (sau, cu vorbele Nazarineanului, „nu omul e facut pentru sîmbata, ci sîmbata pentru om”): ca acest „pamînt“ i-a trebuit pentru a atinge „pamînturile pure”, ne-o arata cantitatea înspaimîntatoare a manuscriselor.

Cantitatea înspaimîntatoare a manuscriselor eminesciene (relicvarii si ele, ale pneumei) si unele capodopere, Luceafarul mai ales, pot sugera si o constiinta tragica a limitei, „o împietrire“ („vas încremenit“) a spiritului european în ignorantia divisiva, a paradigmei stiintei, pe de o parte, si a „puritanismului crestin“, pe de alta parte, („puritanismul crestin este putin mai vechi decît Evangheliile: el începe cu Epistolele Sfîntului Pavel. Si daca se observa ca Evangheliile, redactate la putin timp dupa aceea, nu mai pastreaza nici o urma din el, este la fel de sigur ca au fost citite de-a lungul secolelor în lumina polemicilor sfîntului Pavel îndreptate împotriva gnosticilor. Or, gnosticii sînt aceia care au încercat primii sa treaca de la Eros la Spirit prin mijloace extreme de preferinta, mergînd de la castrare pîna la luxura sacra sau, de la «communio spermatica» a unor secte vasilidiene la cultul general al unei Sophia aeterna. Etern Feminin înaltat cu mult deasupra Creatorului biblic, Iahve.

Atacati fara încetare în doctrinele lor de catre Parintii Bisericii primitive, persecutati cu strasnicie mai tîrziu de crestinismul institutionalizat, ei sînt adevaratii precursori ai traditiilor difuze în erezia cathara si în misticile Nordului (sau cel putin în vocabularul lor) din care iau nastere, pe caile deturnate, care se cunosc, lirismul si romanul modern, care nu vorbesc decît de un amor „profan“, fara sa mai stie nici de unda vine, nici încotro se îndreapta.“ — spune Denis de Rougemont în L’Amour et l’Occident) dar nu credem ca trebuie culpabilizat pentru aceasta tocmai Poetul nostru national, singurul „uomo universale“ pe care l-am avut; poezia si artele în general (amenintate cu „moartea“ de doua veacuri încoace, topos recurent al imbecilitatii) au constituit în fapt veritabilele heterodoxii europene originate de traditia culturala greco-latina, si Eminescu, în tentativa sa de a-si apropria fabulosul univers spiritual oriental („Spiritualitatile orientale“ cum zicea careva) nu facea altceva decît — amenintat de „o îngustare a constiintei cosmice“ — sa-si potoleasca setea metafizica de absolut, de „ontic“, intuind, ca si Goethe, ultimul mare scriitor german universal, dupa E. R. Curtius, ca o reînviere spirituala autentica nu e posibila decît printr-o „nunta mistica“ a occidentului cu orientul; de la „nuntile din Susa“ si pîna azi, cînd „într-adevar, a venit timpul în care va trebui scrisa o Suma a unei Philosophia Perennis, întemeiata impartial pe toate sursele ortodoxe, oricare ar fi ele“. (Amanda K. Coomaraswamy), orientul si-a exercitat fascinatia si influenta asupra constiintei europene obnubilate de orgoliu religios (iudeo-crestinismul nu tine cumva tot de „spiritualitatile orientale“?) si stiintific si bunul simt ne obliga sa denuntam fanatismul europeocentrist drept o puerilitate anacronica în genul Varlaam si Ioasaf, în care Buddha, ,,un cucon foarte frumos“, se converteste la crestinismul care avea sa rasara la cinci secole dupa moartea lui.

Constiinta tragica a limitei, despre care vorbeam, razbate în Luceafarul, peste „frumusetea ciudata, s-ar putea spune, liturgica, a versurilor sale“, peste hermetismul mallarméan infailibil, ca o damnare la o vecinica staza, la insularitate ontologica (noli me tangere): refuzul (sau neputinta) Mirumului de a patrunde în arcanele „fecioarei negre“ („la vierge noire“) ne apare mai degraba ca o „mare renuntare“ decît ca ataraxie, o sfintenie cucerita nu fara tulburare dramatica, o insolitare a scenariului mitic pe care bazinul parea sa-l privilegieze dar nici „potenta feminina nu patrunde în conceptia despre divinitate“, nici nunta „sub chipul sizigiilor divine“ nu are loc. Si cu toate acestea si admitind si intruziunea biograficului în întelegerea acestei capodopere („Scriind Luceafarul, Eminescu a schitat cea mai buna autobiografie pe care un poet ar putea s-o prezinte sie însusi si lumii întregi“, M. Eliade), sau, poate, tocmai pentru ca nu vom reusi niciodata sa uitam ca poemul este si o diagrama simbolica a felului în care „se alege un crucificat“, nu orgolioasa însingurare luciferica ne copleseste ci prezenta eficienta a sfinteniei care se-mparfumeaza ca un portocal înflorit, caci „mireasma florii calatoreste cu vîntul, dar mirosul sfinteniei calatoreste chiar si împotriva vîntului“: oricîta bolboroseala perversa biografica se va mai practica si de acum înainte („mea manus est cupida/ mea mens est stupida“) viata sa ramîne aceea a unui sfînt (cu mult mai sfînt decît unii papi încoronati sau patriarhi; ca sa nu mai vorbim de cei „mînati“ la crestinism de sodomia gustata-n tinerete), a unui sfînt care a scris poezii ca si San Juan de la Cruz cu care se înrudeste de altfel ca mare poet mistic: Tu nici nu stii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adanc o linisteste Ca, resarirea stelei în tacere.

***
Documente video

Abel vorbeste azi, macar ca este mort.Credinta transforma viitorul în prezent

Motto: “Si credinta este o incredere neclintita in lucrurile nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad. Pentru ca prin aceasta, cei din vechime au capatat o buna marturie. Prin credinta pricepem ca lumea a fost facuta prin Cuvantul lui Dumnezeu, asa ca tot ce se vede n-a fost facut din lucruri care se vad. Prin credinta a adus Abel lui Dumnezeu o jertfa mai buna decat Cain. Prin ea a capatat el marturia ca este neprihanit, caci Dumnezeu a primit darurile lui. Si prin ea vorbeste el inca, macar ca este mort.”-Epistola catre Evrei 11. 1-3.

In crestinismul autentic e vorba (fara nici o indoiala) de o incredere neclintita în Dumnezeu, in promisiunile Lui nevazute si dorite. Credinta transforma viitorul promis, în prezent.
Observam ca stiinta (nu odata) schimba mâine, ceea ce astazi a prezentat ca adevar sigur. Si pentru cei care s-au încrezut si s-au bazat pe estimarile facute stiintific nu a fost tocmai ok. Ei sunt zdruncinati profund, ca urmare pot pierde averi, prestigiu si chiar viata lor. Insa, cine se increde pe deplin in Dumnezeu nu va fi nicidecum inselat. Intr-un fel, dupa cum spune apostolul Pavel, trebuie sa fim nebuni pentru Cristos, crezând Cuvântul scripturii (Biblia canonica). Nu buni pentru lume, sa nu ne potrivim tiparului ei, ci dimpotriva, sa ne potrivim pasii dupa pretentiile lui Dumnezeu, pentru ca asa zisa stiinta te inseala deseori. Principiile stiintei si ale lumii sunt schimbatoare. Credinta materializeaza viziunea primita din Scriptura sfânta. In vechime, ca si acum, inaintea lui Dumnezeu nu puteai sa te prezinti oricum. La El putea veni oricine, oricând, dar nu oricum. Inaintea Domnului Dumnezeu trebuia sa vii cu o jertfa. Iar jertfa trebuia adusa cu sare. Adica cu o buna marturie, prin credinta. Prin credinta pricepem lucruri de nepriceput. Ratiunea si mintea umana nu pot pricepe totul. Cineva a detaliat putin, completând definitia conceptului de credinta asa cum o gasim in epistola catre Evrei, spunând: Credinta se bazeaza pe ratiune, dar este superioara ei. Ce nu poate vedea sau intelege ratiunea si mintea noastra, vedem si intelegem prin credinta. Pentru credinta nu exista niciun impediment. Apostolul Pavel le explica corintenilor ca crestinii umbla prin credinta, nu prin vedere. Da, e adevarat, ca si stiinta umbla prin credinta, nu prin vedere, un timp, la inceput, pentru ca in final sa vedem ca a prins „viata” ceea ce era doar un simplu proiect. Stiinta nu e insa perfecta. Apar cauze tehnice, cauze umane, cauze de forta majora care nu pot fi controlate de om. Numai Unul, Dumnezeu, poate controla totul, El urmareste sa se duca la indeplinire, in cele mai mici amanunte, ceea ce El a promis, ceea ce El a proiectat inca din eternitate pentru eternitate (Ieremia 1.11-12).

Tot asa, si crestinul, acum nu are decât un proiect de viata, el se bazeaza cu deplina incredere pe promisiunile si proiectul de mântuire puse la indemâna noastra de Dumnezeu prin Isus Cristos si desavârsite de El pe Crucea Golgotei.
Sta scris (Evrei 10.37) ca cel neprihanit va trai prin credinta. Noi nu dam înapoi ca sa ne pierdem, ci avem credinta pentru mântuirea sufletului.

Care e primul om care a trait prin credinta?

Nu, nu e Adam. E Abel. Adam nu avea nevoie de credinta, el a vazut lucrurile din Eden. Dupa cadere, dupa ce au cazut în neascultare, Dumnezeu face o proorocie (Gen 3.15):

„Vrajmasie voi pune intre tine si femeie, intre samanta ta si samanta ei. Aceasta iti va zdrobi capul, si tu ii vei zdrobi calcaiul. Femeii i-a zis: Voi mari foarte mult suferinta si insarcinarea ta; cu durere vei naste copii, si dorintele tale se vor tine dupa barbatul tau, iar el va stapani peste tine.”

si aceasta pe vremea când Abel si Cain nu se nascusera. Dar îi capatase cu ajutorul Domnului. Cain, numit primit. Samânta femeii, o taina, care vorbea despre nasterea Domnului Isus Cristos. Contrar parerilor multora, omul nu a evoluat, a involuat. Adam a fost foarte destept, nu a pornit ca ignorant, acum suntem ignoranti. El singur a pus nume la toate vietuitoarele pamantului. Avea doi copii, unul plugar, celalalt cioban. Lucrau bine organizati, cu pricepere. Când veni vremea sa se prezinte inaintea lui Dumnezeu, fiecare si-a pregatit jertfa sa.

Jertfa lui Abel a fost primita, dar a lui Cain nu a fost placuta. Cum a reusit unul, dar de ce a clacat celalalt? Ce a facut diferenta? CREDINTA!
Credinta face diferenta noastra inaintea lui Dumnezeu. Unul cânta, altul se roaga, altul cinsteste prin tacere, slujire, darnicie…. Fiecare aduce ca si crestin o jertfa placuta sau nu. Diferenta o face credinta! Iar credinta vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvantul lui Hristos (Romani 10.17).

Prima jertfa, a fost, când goliciunea noastra a fost acoperita de pieile de animale. („Domnul Dumnezeu a facut lui Adam si nevestei lui haine de piele, si i-a imbracat cu ele.” –Geneza 3.21). Apoi, cei din vremea lui Moise trebuiau sa aduca ca jertfe animale fara cusur in Cortul intalnirii dupa randuiala primita de la Domnul.
Ioan Botezatorul l-a prezentat pe Isus „Mielul care ridica pacatul lumii”.
Isus îl îmbraca pe om in haina neprihanirii, prin credinta in El, in ceea ce este El si in ceea ce a facut El ca jertfa de ispasire pentru omul credincios.

Adam a vazut si a înteles ce fel de jertfa a adus Dumnezeu. O închinare în duh si în adevar. Acum e mai greu dupa cadere. Adam a auzit si le-a spus copiilor lui. Abel a primit cuvintele parintilor lui, Cain, însa le-a respins. Abel a auzit cuvintele si le-a crezut, a ajuns credinta în inima, si i-a facut jertfa sa mai buna, chiar daca jertfa era slaba, dar o aducea prin credinta. Sa venim prin credinta înaintea Domnului, cu jertfa, El ne da jertfa mai buna, a Mielului fara cusur (Romani 12.1-2). Si, daca venim la El prin credinta deplina, suntem invitati la Cina Sa! Si asa sa manânce fiecare! Prin credinta. Lasi lucrul la altar, rezolvi si asa manânci. Credinta transforma nevazutul în vazut, imposibilul, în posibil. Nu avem vrednicia în noi însine, ci prin credinta în El. Capeti marturia de la Dumnezeu ca esti neprihanit (Abel). Glorie Domnului!

Lui Luther i-au picat solzii de pe ochi când a aflat ca exista o neprihanire care se da prin credinta. Putem deveni fara nici o pata si fara vina, ajungem sa avem o haina alba, curata! Glorie Domnului!
Haine albite în sângele Mielului, prin credinta.
Despre Abel, Dumnezeu spune un lucru minunat. Abel vorbeste si azi, prin credinta, macar ca este mort.

Apostolul Pavel (ca si Avraam de altfel) a lasat copiilor sai spirituali credinta sa, si, prin ei si Cuvântul scripturii, generatiilor urmatoare. Om mort, care traieste, memoria-i este vie, si vorbeste prin credinta. Nimic nu este mai frumos decât credinta. Prin ea vorbeste el, macar ca este mort. Aceasta poate fi si este si mostenirea pe care o poate lasa un crestin autentic urmasilor sai: CREDINTA.
De fapt si binecunoscutul pastor luteran Richard Wurmbrand povesteste ca in parohia sa avea si un ukrainian care avea o credinta care se lua ca si gripa!

Unul care credea ca a descoperit un elixir care-l va face sa traiasca vesnic, murise la 57 de ani. Dar prin credinta vei trai vesnic! Ia credinta! Si lasa credinta în urma ta, si Domnul va vorbi, în locul tau, generatie dupa generatie…. pe limba lor, în limba lor. Credinta face lucruri mari, altfel imposibile: o jertfa mai buna, o marturie mai buna.
Putere n-avem nici pentru noi nici pentru altii. Dar toata grija pentru viitorul copiilor si nepotilor nostri o va purta Domnul Dumnezeu, dar numai sa avem credinta (fiecare). Daca suntem ceva, suntem numai prin credinta in Dumnezeu.

În evul mediu stateau la biciuit. Credeau ca asa trebuie adus trupul… ca o jertfa. Unul a stat 15 zile. Veneau sa se închine. Unii se autoflageleaza. Insa trebuie pocainta însotita de credinta. Dumnezeu îmi spune ca nu sunt perfect, ci stam în picioare datorita harului Sau. Biciul nostru spune ca nu avem voie asta sau aia.
Trebuie sa ajungi sa crezi ca esti vrednic sa stai la masa Domnului, prin credinta. Pocainta înseamna pocainta si credinta. Ele sunt impreuna si sunt darul dat de Dumnezeu (Fapte 11.18; Romani 10.17; 2 Timotei 2.25).
Trebuie sa regreti pacatul infaptuit de tine si totodata sa nu mai comiti ce e rau inanitea Domnului.

Du-te si sa nu mai pacatuiesti. Umbla si traieste cu credinta.
GLORIE DOMNULUI!

***
Credinta-i ca un brad mereu verde,
Ce-n sufletele credincioase arde,
Ea vesnic arde nu se stinge,
Cum prin vene curge mereu sange.

Credinta-i un inger luminos,
Ce staluceste armonios,
Un inger alb si blând,
Ce face ordine in al tau gand.

Ea schimba raul din tine,
Cat ai clipi devine bine,
Dar pentru aceasta,trebuie sa sporeasca,
In sufletul tau sa creasca.

Credinta un simplu cuvânt,
Dar oare pe acest pamânt,
In câte suflete mai infloreste,
Si pe cati in viata-i intareste? (Hirja Bogdan Marcel)
***

Cântarea:
Credinta mea eu o zidesc pe-al Domnului Cuvânt ceresc.
Ca spuma toate vor pieri, Cristos ca Stânca-n veci va fi.

Zidesc pe Stânca, pe Cristos,
Nicicând pe malul nisipos, nicicând pe malul nisipos
Pe nisip nu mai zideste.

Desi-I ascunsa Fatza Sa, cu mila ma va-nconjura.
Si orice vifor de-ar veni pe Stânca sigur eu voi fi!

Când vin primejdii pe pamânt, eu sunt scutit prin legamânt,
Chiar toate de s-ar clatina, Cristos ramâne Stânca mea.

Iar când Isus va judeca si celor morti : „Sus!” va striga,
Neprihanirea Lui va fi chiar haina-n care voi luci!

CÂTEVA GÂNDURI PE MARGINEA FUNERALIILOR LUI GRIGORE VIERU

Moartea lui Grigore Vieru a redesteptat speranta in inimile oamenilor, le-a trezit in suflet gindul ca istoria poate avea pentru ei si un alt curs decit cel pe care-l are. Auzit de dincolo de Styx, cuvintul sau poate capata in imaginarul colectiv ecouri nebanuite.

Funerariile poetului Grigore Vieru au avut, pentru romanii de dincolo de Prut, si pentru romani in general, o semnificatie aparte. Prin fata catafalcului depus in incinta Teatrului de Opera si Balet din Chisinau s-au perindat rudele, oficialitatile, prietenii, artistii, dar mai ales oamenii simpli, veniti cu mic, cu mare, din Chisinau, din Balti, Cahul, Soroca si din toate colturile Basarabiei si nu numai. Din partea oficialitatilor Republicii Moldova au pariticipat, printre altii, fostii presedinti Mircea Snegur, Petru Lucinschi, presedintele Vladimir Voronin, intreg cabinetul de ministri, precum si inaltii functionari ai primariei, in frunte cu primarul general al capitalei, Dorin Chirtoaca… Romania a fost reprezentata de o delegatie guvernametala condusa de ministrul Culturii si Cultelor, Teodor Paleologu, alaturi de citeva delegatii oficiale sosite din partea primariilor si a consiliilor judetene din Iasi, Bacau, Pitesti si alte citeva orase ale tarii.
La scurt timp dupa depunerea in foaier, catafalcul pe care se afla trupul neinsufletit al poetului s-a transformat intr-o piramida de coroane mortuare (urmind un vechi obicei, multi oameni ai locului, luindu-si ramas bun de la poetul drag inimilor lor, ca sa-i netezeasca drumul spre eternitate, i-au depus pe piept bancnote cu chipul voievodului Stefan intiparit pe ele), iar bulevardul pe unde a trecut cortegiul funerar, in drum spre Cimitirul Armenesc, a fost potopit de flori.

Funeraliile poetului au avut un aer neobisnuit. Ele au precedat, in avans de citeva ore, ceremonialul de investire a celui de-al 44-lea presedinte al Americii, Barack Obama, la care au participat un million si jumatate de oameni si circa patruzeci de mii de politisti, eveniment intens mediatizat de toate posturile de televiziune de pe mapamond. La Chisinau, investitura lui Barak Obama a fost eclipsata de funerariile poetului Grigore Vieru, un simbol al dezrobirii neamului si al infratirii romanilor de dincolo si dincoace de Prut. Aproape nimeni din orasul situat pe malul Bacului nu parea sa fie interesat de ceea se intimpla in America. Nici de criza mondiala, nici de sperantele pe care le-a trezit noul presedinte american in rindul oamenilor de pe diverse contiente, care il privesc ca pe un nou Mesia.

Basarabenii l-au condus pe ultimul drum pe autorul Podului peste lacrimi, scandind sau intonind in soapta versurile transmise la radio, versuri pe care multi dintre ei le stiau pe dinafara. Moartea lui Grigore Vieru a redesteptat speranta in inimile oamenilor, le-a trezit in suflet gindul ca istoria poate avea pentru ei si un alt curs decit cel pe care-l are. Auzit de dincolo de Styx, cuvintul sau poate capata in imaginarul colectiv ecouri nebanuite. In viata fiind, poetul avea si slabiciuni. Odata trecut in eternitate, devine intangibil.
…Imaginea postuma a lui Grigore Vieru a acumulat un urias capital simbolic. Daca am incerca sa facem o paralela cu ceea ce s-a intimplat la noi, atunci ar trebui sa ne gindim la starea de spirit care a existat in Romania imediat dupa moartea lui Coposu. Moartea acestuia a revigorat, e drept ca pentru o scurta perioada, societatea civila si a redesteptat speranta de schimbare. La fel se poate intimpla si in Republica Moldova. Aceasta cu atit mai mult cu cit urmeaza alegerile generale… In fine, fiind idealist din fire, consider ca moartea sa trebuie sa reprezinte un “moment” de reculegere si de cainta pentru multi dintre liderii politici de la Chisinau, dar si din Romania, care, dintr-un motiv sau altul, s-au indepartat de idealul national.
Umil, dar si orgolios fata de destinul sau, poetul s-a dorit a fi la fel de simplu ca firul de iarba, invocat cindva si de Whitman. La fel de gingas si la fel de fragil. Dar si la fel de nestavilit cind e vorba sa razbata din asfalt si din constiinta umana calcata in picoare. Iata cum suna unul dintre poemele sale, intitulat Morile: “…Ni s-a luat apa,/ ni s-a luat riul,/ ni s-a luat griul/…/ Ni s-a luat aerul,/ ni s-a luat vintul,/ si cintul, si cintul.// Libertate ofticoasa. Pace, umilinta./ Vreme care/ intre butucii minciunii ne stringe./ A ramas doar moara/ de singe, de singe.// Toate sint, fratioare,/ Impotriva-mi, impotriva-ti!/ Auzi? Departe/ in zari straine,/ hurie mori diavolesti/ de crivat, de crivat. // Ci, iata, din truda/ din aburii singelui/ pe care il pierdem/ obladuitor,/ misterul rasare/ ca noua miscare, noua miscare…”. Si finalul, care poate fi citit atit ca premonitie, cit si ca un avertisment lansat diriguitorilor lumii: “Zadarnic ne impartiti/ dinainte coliva./ Caci tot ce impotriva ne sta/ de tainele noastre/ pieri-va, pieri-va!”.
Poetul era constient de slabiciunile si de fragilitatea fiintei sale launtrice, dupa cum era constient si de faptul ca poezia sa civica nu intotdeauna se ridica la inaltimea asteptarilor. Ca temperament, el era mai apropiat de Rilke, de Lorca sau de Nichita Stanescu, decit de poetii tribuni ce anima multimile. Cumplita drama istorica prin care a trecut Basarabia l-a facut sa iasa la tribuna. De altfel, in timp ce-si recita versurile, la ultima sa descindere in dulcele nostru tirg (manifestarea a avut loc la Primaria Muncipiului), cerindu-si parca scuze, poetul a spus (citez din memorie): “Va voi citi si citeva din poeziile mele reportericesti. Stiu ca ele nu sint tocmai perfecte. Le-am scris dintr-un fel de necesitate launtrica. N-am putut sa stau cu miinile in sin si sa privesc pasiv la tot ce se intimpla in preajma…”. Poetul a fost, probabil, prea exigent cu sine insusi. Dincolo de mesajul lor civic, multe din aceste poezi au o rezonata profunda, exprimind un adevar general uman, imbracat intr-un limbaj pe cit de simplu, pe atit de percutant: “Era forfota mare/ de steaguri si de lozinci./…/ Trebuia cucernic sa le sarutam poala rosie/ ca pe odajdia preoteasca./ Nu eram liberi. Nazuiam numai spre slobozenie,/ tainic cintind: Libertate, vei fi partea mea de Hristos…”.

L-am intilnit pentru prima oara in 1986, in perioada perestroikai, la Moscova, unde am fost intr-o delegatie a Uniunii Scriitorilor. Ii citisem versurile. Il admiram. Nu stiam insa ca Grigore Vieru are cunostinta de existenta mea. Astfel ca nu mica mi-a fost surprinderea cind, intr-o seara, am fost anuntat de la receptie ca sint cautat de un poet. Am petrecut, la un pahar de coniac adus din Basarabia, o parte din noapte, punind tara la cale. Din cind in cind, Grigore Vieru imi facea semn sa vorbim mai incet. In plina perestroika, eram urmariti cu atentie. Ne confesam in soapta, apoi uitam de supraveghere si ridicam glasurile. Am vorbit despre Cainta lui Abuladze, dar si despre Epoca de aur si Cortina de fier. Speram la o schimbare. Insa nici o clipa nu ne-am gindit ca peste citiva ani URSS-ul se va destrama… L-am reintilnit de nenumarate ori, si la Iasi, si la Bucuresti, si la Chisinau. Am stat indelung de vorba, dar niciodata nu ne-am simtit mai aproape ca atunci.

Ultima intilnire mi-a relevat un Grigore Vieru slabit si deprimat. (Sa fi fost de vina, printre altele, si Istoria… lui Manolescu, unde e tratat cu neglijenta, ca de altfel mai toti scriitori basarabeni?) Cum il stiam prietenos din fire, i-am facut de citeva ori cu mina. Desi privea in directia mea, nu mi-a raspuns. La sfirsitul intilnirii, m-am apropiat de masa unde statea dind autografe. L-am salutat. A tresarit zimbind cu oarescare amaraciune. “Tu esti Nichita”, mi-a spus. “Eu sint”, am zis. Bijbiind instinctiv cu miinile, poetul mi-a cautat chipul: “Iarta-ma, te recunosc numai dupa voce. Din pricina bolii, aproape c-am orbit…”.
Ceva mai tirziu l-am vazut coborind treptele. Era sprijinit de o parte si de alta de cite o frumusete blonda care ii calauzea pasii sa nu alunece in gol. Apoi nu peste mult timp a venit si vestea… Tot coborind, Grigore Vieru s-a inaltat la cer.

Nichita DANILOV
Ziarul de Iasi
Joi, 22 ianuarie 2009

AL FLORIN TENE ,,CU INIMA ÎN PALMA”

by Petru Birau

Recenta carte publicata de scriitorul Al Florin Tene la Editura ,,Contrafort” din Craiova, carte intitulata ,,Cu inima în palma”, reprezinta istoria formarii unui scriitor autentic, cu parcursul sau remarcabil, relatarea procesului de coagulare în jurul operei sale literare a unui fenomen literar-artistic, împlinit prin constituirea unei institutii de cultura cum este Liga Scriitorilor din România si potentialul acesteia de a capacita si sustine relatii de promovare culturala reciproca (asa cum este fructuoasa colaborare cu Asociatia Româna pentru Patrimoniu), dar mai ales ne este relevata în aceasta carte gândirea, conceptiile despre viata, literatura si arta ale unui scriitor si promotor cultural reprezentativ pentru cultura româna contemporana.
Extrem de condensat, volumul ,,Cu inima în palma” cuprinde în doar 40 de pagini o prezentare esentiala a demersului literar artistic contemporan, desfasurat pe parcursul a peste cinci decenii în tara noastra, precum si raportarea sa la fenomenul literar international, într-o viziune ce denota studiul amplu întreprins de autor în cunoasterea contextului cultural actual si intuitia prefigurarii directiilor avangardiste viabile.
Cele sase dialoguri cu Al Florin Tene, realizate de Monica Muresan, Costel Iftinchi, Menut Maximinian, Ionut Caragea, Maria- Diana Popescu si Elisabeta Iosif, dezvaluie în primul rând convingerea scriitorului Al Florin Tene ca omul are un destin individual, încredintat de Dumnezeu, care poate fi într-o masura schimbat de atitudinea sau comportamentul individului: ,,Când ne nastem Dumnezeu ne pune cu degetul pe frunte o pecete, pe care noi o numim destin. În limita acestuia fiecare dintre noi ne jucam rolul primit. Oamenii de stiinta spun ca pecetea pusa de Dumnezeu se numeste ADN. Însa acest rol îl putem modifica, nu în totalitate, prin vointa proprie.” (pag. 23)
Fara prezenta momentului excluderii din Uniunea Scriitorilor în destinul scriitorului Al Florin Tene, nu ar fi fost posibila înfiintarea Ligii Scriitorilor din România, pentru ca istoria nu cuprinde nici o minima combinatie sau permutare implicata de vre-un ,,daca”, istoria însumeaza strict doar evenimentele care au avut loc.
Deasemenea Liga Scriitorilor din România nu ar fi fost înfiintata daca Al Florin Tene intervenea în destinul lui si printr-o atitudine de revolta sau marcat de o stare depresiva ar fi renuntat la scris, dar scriitorul si-a acceptat si urmat destinul.
În al treilea rând Liga Scriitorilor Români nu ar fi luat fiinta daca la momentul excluderii sale din Uniunea Scriitorilor, Al Florin Tene nu ar fi avut o activitate literara bogata, prin care sa fie cunoscut si o opera litrara viabila, în care trilogia ,,Insula viscolului” este un roman ce sta la loc de cinste, alaturi de volumele de versuri, fara aceasta opera nu era posibil ca scriitorul sa atraga în jurul sau, în doar 2 ani, o multitudine de creatori (constituiti în 22 de filiale în tara si 12 în strainatate), ar fi atras poate doar câtiva scriitori marcati de diferite nemultumiri, care apoi ar fi renuntat, dar asa cum am specificat istoria nu accepta termenul ,,daca”, iar Liga Scriitorilor din România exista si are o istorie datorita lui Dumnezeu care a trasat un destin literar si unui scriitor care si l-a asumat.
Un important aspect relevat de cartea ,,Cu inima în palma” îl reprezinta conceptiile literare si perceptia asupra scopului vietii, formulate de scriitorul Al Florin Tene în exprimari aparent simple, dar care cuprind adevaratele comori de cuget întelept, disimulate în spiritualitatea autorului. Voi reda aici patru dintre aceste esente de vasta experienta intelectuala si umana: ,,De mic îmi placea sa patrund frumusetea obiectelor.Le priveam altfel decât prietenii buni la matematica. Ei urmareau cunoasterea adevarului, pe când eu urmaream întelegerea frumosului.”(pag. 16)
,,Criticul literar provine dintr-un scriitor ratat.” (pag. 34)
,,…opiniile criticilor sunt doar parerile lor fie si de cititori avizati. Niciodata oamenii nu au înteles noutatile. Uita însa câte noutati a îngropat timpul pentru totdeauna. Si mai uita înca ceva: ca noutatile care au supravietuit de-a lungul vremurilor sunt, aproape fara exceptie, tocmai cele care difera cel mai putin de ceea ce se numeste vechi.” (pag. 32)
,,Nu pot spune ca nu sunt fericit. Eu stiu ca sunt, fiindca esenta vietii nu este sa fii, ci sa stii ca esti fericit.” (pag. 6)
În încheierea aceastei prezentari a cartii ,,Cu inima în palma” redau si viziunea autorului ei asupra viitorului culturii românesti în contextul european si international: ,,Deocamdata nu avem valori culturale exportabile si competitive. În afara de Brâncusi, Eliade, Cioran si alti câtiva, si acestia formati în afara tarii…Literatura pe care o promovam nu trebuie sa fie scrisa cu mentalitatea scriitorului care a trait în comunism, deoarece opera aceasta nu poate fi înteleasa de cititorii care nu au trait experienta dramatica prin care am trecut.” (pag. 10)
Toate aceste idei, exprimate sincer de scriitorul Al Florin Tene, fac din cartea ,,Cu inima în palma” un document edificator pentru întelegerea conceptelor ce stau la baza creatiei literare autentice, care se preconizeaza ca se va dezvolta prin demersul artistic elaborat în viitor.

TURMA, FIARA SI TELEVIZORUL

by Adrian Botez

Noi am mai afirmat ca, în planul globalizant al Guvernului Mondial, televizorului si Internetului le sunt rezervate locuri de frunte, în ce priveste efectul de tâmpire a omenirii. Acest Guvern care urmareste, prin calitatea de „turma”, sa-si asigure SCLAVII – iar prin aspectul de „fiara”, sa-si asigure LIPSA DE CONSTIENTIZARE / RESPONSABILITATE A NECESITATII LUPTEI ÎMPOTRIVA STAPÂNILOR ÎNJOSITORI – impotenta întru solidaritatea luptei pentru eliberarea de Stapânii Înjositori Spiritual si Exploatatori Tiranici – si, deci, potentarea unei lupte oarbe, între „fiare”, pentru ca razvratitii sa se distruga între ei! Fara sa implice, deci, eforturi deosebite, din partea Guvernului Mondial al Tiranilor!

Nu trebuie sa fii mare pedagog ori savant, pentru a observa cum multimi de elevi nu mai frecventeaza scoala, „uitati” în fata celor doua ecrane fluorescente, devoratoare de personalitate: ecranul TV si ecranul Internetului. Si cum aceleasi multimi au pretentii social-economice, cu totul disproportionate, fata de performantele lor reale…iar nesatisfacerea pretentiilor lor activeaza un potential de violenta, DE URA ori de aroganta, dublata de insolenta si totala lipsa de respect si bun-simt social, extrem de îngrijorator…! Si scoala de stat cultiva, asiduu, LIPSA DE EDUCATIE!!! (….si dispretul total fata de comorile inestimabile de spiritualitate luminoasa, eliberatoare întru Duh, si de filosofie educationala ale Bisericii Ortodoxe…!!!). Orice dascal vrea, azi, sa faca EDUCATIE, în scoala de stat (unde domneste, cica, „elevul rege”…) – este sanctionat extrem de grav, de catre sistemul actual de învatamânt, de un formalism si cu un potential de ipocrizie tot mai mari si mai periculoase!

Nu trebuie sa fii mare filosof, ca sa bagi de seama:
1-cum lumea aluneca, tragic, dar pe nesimtite, spre virtualitate: observati, va rog, cu câta nesimtire si foame de „altceva”, trateaza „televizionistul” ecranul fluorescent – în cautarea, perpetua, de „ferocitate/acutizare a senzatiei, crescuta (DA, SPRE PURA SENZATIE-SENZATIONAL!), a evenimentului! Tot ce-i „acolo” trebuie doar sa-l distreze, „omul” (?!) nu mai e capabil sa discearna între industria de „entertainment” si dezastrele reale ale oamenilor reali, de pe o planeta REALA!!! Noi am vazut cu ochii nostri câta plictiseala si dezamagire stârneau, în telespectatori, cifrele de morti, CARE NU MAI CRESTEAU!!! – în urma cutremurului devastator, cumplit, din Haiti!!! Crimele REALE, nu mai sunt distinse de cele din filmele politiste…!!! Iata cum vor Guvernantii Lumii sa transforme populatia Terrei într-o masa de animale/FIARE însetate de senzatie, de vederea sângelui…„distractiv” (care scoate „mecanismul” dez-umanizat, „Terminator”-ul, din toropeala plictiselii…pentru ca automatismele tot mai demonice ale specializarii, din procesul muncii, duc spre o feroce, inumana stare de plictis, de lipsa totala de reactie, fata de tot ceea ce nu „sare” din peisaj!!! – „SENZATIONAL!!! SI-A RUPT GÂTUL!” – este tocmai ceea ce s-a petrecut si se petrece la OTV: va invitam sa va amintiti de cazul „Adrian si Romanita Iovan” – în care publicul dadea dreptate ucigasului Adrian Iovan…(„apropitarul”, deh…fata de prezumatul…”amant calic”…si …„coate goale/mate fripte”) – pentru ca, la vreo luna, sa urmeze un alt caz, la care „turma”/FIARA a reactionat la fel, aparând „sacrosancta proprietate” – câta blasfemiere, în aceasta formulare, aparent „legala”!!! – a unui Dinu Paturica, ce l-a împuscat pe un cetatean, aflat în PROPRIA-I MASINA, pentru ca „a îndraznit” sa se duca la/spre iazul parvenitului ucigas…!); amintiti-va ca la OTV se pun pariuri (telefonice/SMS-uri…cu mari câstiguri ale firmelor!) pe…crime, pe asasini si pe morti! Si, va rugam, nu uitati ca OTV-ul a devenit MODEL PENTRU TOATE TELEVIZIUNILE – SI A DEVENIT…TELEVIZIUNEA PREZIDENTIALO-MANELISTA!!! ;

2-cum scade puterea de concentrare umana ( e drept, mai ales la copii, care sunt „carnea de tun”, pentru „viitorul de aur” al Masoneriei…), treptat, odata cu lunile si anii de vizionare a ecranului televizorului si Internetului. În lipsa paginii de carte, mate si fixe, care te obliga la „fixarea” atentiei si la re-luarea/MEDITAREA lecturii mesajelor, pentru re-considerarea, spre aprofundare, a informatiei, omul devine înmarmuritor de superficial si aiuritor de autosuficient. O masa spirituala… ”gelatinoasa”! De aici, si ivirea acestei noi generatii de tineri, caracterizata prin iresponsabilitate („turma”, spre…FIARA!): si, în definitiv, nici nu poti cere sa fie responsabil, cuiva care nu mai e în stare sa fixeze si reia mesajele din mediul înconjurator, pentru procesare si aprofundare a informatiei, cât, mai ales, pentru a ajunge la starea de simpatetism, de „ a se pune în pielea altuia”… – si, ulterior, de a re-actiona, de a lua atitudine, de a SOLUTIONA SPRE BINE SI ADEVAR!!!!

Dar, iata ce spun specialistii, dând si explicatii si conturând „peisaje” asupra fenomenelor fiziologice, determinate de vizionarea televizorului, de catre copil: „Copilul, în fata televizorului, nu are parte de experienta obisnuita a limbajului, de stimularea gândirii si reflectiei pe care parintii, bunicii sau mediul uman le ofera, în general. Stimulii vizuali si auditivi perceputi în fata micului ecran sunt atât de agresivi, se succed cu o asemenea rapiditate, încât depasesc capacitatea creierului de a-i controla. Efectul inevitabil va fi inhibarea unor importante procese mentale (…). De mici, copiii, obisnuindu-se cu astfel de experiente care îi bruscheaza si le seduc atentia, atunci când sunt pusi în fata realitatii (diferite activitati zilnice care nu socheaza în nici un fel) nu îsi mai pot concentra atentia pentru a finaliza activitatea respectiva în care sunt angrenati. De exemplu, la scoala ei asteapta ca prezentarea profesorului sa surprinda, având forma unui spectacol: asteptarea nefiindu-le satisfacuta, atentia este dezactivata gândindu-se la altceva. Un simptom al acestei tendinte este faptul ca ei nu mai gasesc nimic interesant din tot ceea ce presupune efort, totul îi plictiseste” (cf. institutor: Televizorul, calculatorul – privite ca factor nociv asupra dezvoltarii intelectuale a copilului – de Vît Cristina Adriana, G.P.N. CIONESTI- ALBAC).

Tot ceea ce se poate face este prezervarea (prin orice metode … ortodoxe!) a esentei umane din…om! Cu riscul de a fi tratati drept…”anacronici”…!

NU TREBUIE SA NE FIE RUSINE CA, PRIN BASME POVESTITE DE NOI, COPIILOR NOSTRI – SA NE CAUTAM IDENTITATEA NOASTRA AUTENTICA, DIVINA…ORIGINEA NOASTRA PARADISIACA… – SI SA LE-O DARUIM SI COPIILOR NOSTRI!!! Traditia este însusi „rezervorul nostru de identitate umano-divina”! De exemplu, în cazul copiilor, sunt necesare povestile SPUSE, pentru ca numai astfel se dezvolta imaginatia copilului, îl obliga sa se initieze în GÂNDIRE SI ÎN MORALITATE (ÎN TOATE BASMELE POPULARE, ÎNVINGE CEL BUN, GENEROS…FAPTURA UMANO-DIVINA!), SI ÎNTRU CUVÂNT, CA ÎNFIINTATOR AL LUMII: „… Copiii care au petrecut mai mult timp în perioada prescolara ascultând povesti se pare ca vor fi mai buni la scoala mai târziu, si asta pentru ca povestile nu sunt legate de imagini deja existente si stimuleaza astfel gândirea si imaginatia. Televiziunea din acest punct frâneaza dezvoltarea gândirii, a imaginatiei, a abilitatilor si strategiilor verbale, deoarece, în timpul vizionarii, imaginile sunt punctul axial al comunicarii si nu cuvântul; televiziunea nu dezvolta abilitatile si strategiile verbale, ci mai degraba le reprima, acesta fiind motivul pentru care televizorul nu va putea ajuta la elaborarea gândirii abstracte, ci mai curând va încetini sau va bloca acest proces.

Egoist si individualist, ghidat numai de propriile interese si placeri, tânarul crescut în fata micului ecran este incapabil sa se descurce singur în viata. Tiranic cu propriii parinti, îndraznet pâna la obraznicie cu cei mai mari decât el, ca si cum i s-ar cuveni totul, îsi aroga toate drepturile si libertatile, fara a considera ca are vreo datorie sau responsabilitate; neexersându-si acest comportament – asumarea unor responsabilitati – nu si-a dezvoltata ariile corticale care proceseaza aceasta abilitate. Astfel ca si atunci când în viata va vrea cu tot dinadinsul sa îsi asume o responsabilitate, din punct de vedere mintal, va întâmpina mari dificultati. Crescut într-o camera de bloc, cunoscând lumea prin sticla micului ecran, nu are cunostinte elementare privind natura, animalele, plantele sau fenomenele fizice acela mai obisnuite. Nu se pricepe la nici un mestesug si nu stie sa se descurce într-o situatie oarecare. Tânarul care si-a format prin televizor o perceptie falsa despre lume si despre sine însusi este, practic, lipsit de orizontul de întelegere pe care oricare copil de la tara sau din trecut îl avea în mod normal.

Cu toate ca face pe „durul”, aratându-se sigur pe sine, precum i-a vazut pe cei de la televizor, acest copil, datorita nedezvoltarii normale a ariilor prefrontale este foarte impulsiv, este labil emotional, incapabil sa îsi controleze comportamentul si sa îsi înfrâneze dorintele. Învatat sa faca numai ce vrea, sa nu asculte pe nimeni, mai cu seama de parinti sau cadre didactice, tânarul plamadit de televiziune în duhul culturii nihiliste se supune însa cu docilitate comandamentelor impuse de moda, este deschis superstitiilor, reclamelor publicitare si urmeaza cu fidelitate modelul eroilor de pe micul ecran, mai nou „membrii familiei lui” în lipsa parintilor si a fratilor care de cele mai multe ori au cu totul alte preocupari considerate mai „importante” (idem).

…Da, „durul”, ca FIARA, nu trebuie transfigurat în element de „turma” bleaga, ci adus la DEMNITATEA UMANO-DIVINA!!! La autentica maretie umano-divina.

…Da, povestile TRADITIEI UMANO-DIVINE, sunt necesare unei educatii autentice, iar nu asa-zisele „desene animate” – care, chiar în cazuri aparent inofensive, contin mesaje subliminale extrem de nocive! Iata ce spuneam, anul trecut, într-un studiu despre „celebrul” (putini stiu, azi: de ce atât de celebru…?!) Walt Disney: „Parintii va trebui sa le spuna copiilor lor si sa le si demonstreze (cu argumente luate din cercetarile unor oameni care doresc ca Binele Dumnezeiesc sa se instaureze în viitorul omenirii, iar nu Guvernul Mondial Mancurtizant al Satanei Ucigase a Trufiei si Nepasarii Criminale – Guvern al celor putini si demonizati/luciferizati, care vor sa-i zdrobeasca spiritual/transforme în sclavi mentali, pe cei multi si neatinsi de Marea Prihana A Superbiei Satanei!), cu binisorul, dar si cu o fermitate a insistentei blânde, unde sta ascuns „cel viclean”…! În cazul de fata, „cel viclean” sta, îmbracând forme extrem de perverse, chiar în „lucrarea” satanica a Companiilor Walt Disney si în productiile Caselor de Filme Walt Disney!

(…)Dar cine era CU ADEVARAT, acest “campion al moralei”!?
“Walt Disney era mason de grad 32. La casa sa de vacanta din Palm Springs obisnuia sa joace golf împreuna cu Ed Sullivan si Bob Hope, ambii masoni de grad înalt. Daca Disney era atât de nepatat si bine intentionat, cum de avea astfel de prieteni apropiati?
Alt prieten apropiat al sau era Ronald Reagan. Ambii erau masoni de grad înalt si proveneau din medii socialiste, ambii erau informatori FBI si ambii erau implicati în abuzuri facute asupra „sclavilor” controlati mental. Walt a sustinut mereu, plin de generozitate, campaniile politice ale lui Reagan, iar acesta din urma i-a oferit favoruri politice lui Disney, în calitatea pe care o avea de guvernator al Californiei. Ronald Reagan si prezentatorul TV, „iluminatul” Art Linkletter, l-au sustinut foarte mult în public pe Disney. Printre ocultistii faimosi care au sustinut industria Disney pe parcursul timpului se numara: Bob Hope, Sammy Davis Junior, Frank Sinatra si familia Clinton. Uriasul parc de distractii construit de Disney, Disneyland, a fost vizitat de-a lungul timpului de toti presedintii americani, de la Dwight D. Eisenhower la George Bush Jr., împaratul Akihito al Japoniei, toti regii „iluminati” ai Danemarcei si ai Belgiei, cel de-al treilea presedinte al Egiptului – Anwar El Sadat, Robert Kennedy, fostul dictator al Indoneziei – Suharto, sahul Iranului – Mohamed Reza Pahlavi.

Disney a primit de la începutul carierei sale premii de recunoastere de la multe organizatii promotoare ale Noii Ordini Mondiale, cum ar fi loja masonica B’nai B’rith, de la care a primit titlul de „Omul anului”; Camera de Comert i-a daruit în anul 1936 premiul anual „Tânar remarcabil”; institutiile Yale si Harvard i-au dat medalii de onoare. Cei care se ocupau de imaginea lui Disney exercitau o presiune imensa asupra oricui insinua macar ca Walt Disney nu ar fi arhetipul perfectiunii binevoitoare si al moralitatii ideale,” declara Leonard Mosley în cartea sa „Disney’s World”.
(…)…Ce urmarea, de fapt, “lucrarea” sa? Ce se ascunde, în spatele aparentelor “serafice” a imaginilor filmelor walt-disney-ene si în spatele “onorabilitatii” creatorului lor?

“<<În spatele fatadei placute a lui Disney se gasesc productii de filme hard porno, snuff (filme care presupun filmarea unei crime), prostitutie, controlul mintii precum si atragerea mai multor generatii de oameni catre practicile de vrajitorie>>, sustine Fritz Springmeier, în cartea „Deeper Insights into the Illuminati Formula”. În America, nimeni nu a mai vândut ocultismul negru si vrajitoria asa cum au facut-o fratii Disney. Film dupa film, acestea au fost aduse în atentia publicului sub masca asa-zisei distractii. De exemplu, „Întoarcerea de pe muntele vrajitoarelor” a fost una dintre cele mai mari promovari facute vreodata vrajitoriei.

Vincent Price a fost unul dintre principalii ocultisti care a introdus în lume multa oroare oculta prin cartile si scenariile pe care le-a scris. A lucrat câteva proiecte pentru Disney si a fost vocea lui Ratigan din „Marele soricel detectiv”.

În ce priveste filmele pentru adulti, la un moment dat Disney a ramas dator sindicatelor. Pentru a putea plati datoria, a început în secret sa produca o cantitate mare de filme porno. Fritz Springmeier afirma ca directorul Joe Roth al studiourilor Walt Disney se ocupa de asemenea cu conducerea studiourilor Touchstone, Miramax, Hollywood, „care sunt toate create pentru a ascunde productia de filme pentru adulti apartinând lui Disney”.

…Doar atât? O, NU! SATANA ESTE MULT MAI SEDUCATOR SI MAI CUMPLIT, MAI “HARNIC CRIMINAL, MAI CUMPLIT “INVENTIV”, ÎN “OPERA” LUI , PRIN CARE SPERA SA NE CÂSTIGE (PRIN DIZOLVAREA-RENEGAREA DUMNEZEIRII DIN ELE…) DUHURILE!!!

“Pare greu de crezut ca desenele animate cu care cresc copiii nostri abunda de mesaje sexuale subliminale? Va oferim câteva astfel de exemple, pentru a va convinge singuri. Internetul abunda de analize detaliate ale unor filme de desene animate produse de Disney, care ascund astfel de mesaje subliminale.

În „Mica Sirena”, unul dintre turnurile castelului (a treia coloana de la dreapta la stânga) prezinta un organ sexual masculin în erectie.

Chiar si preotul care oficiaza o nunta în desenul animat intra la un moment dat în erectie.

În spatele cuvintelor cântecului din Mica Sirena „Kiss the girl…” se afla un grup Jamaican care pronunta cuvinte africane pentru a blestema fiecare persoana care priveste.

În filmul Alladin, daca rulati încet filmul el spune foarte repede ca sa nu se înteleaga „good teenagers, take off your clothes” – „dragi adolescenti, dezbracati-va”.

Un alt desen animat faimos este “Pocahontas”. Fata de povestea originala, Disney „a uitat” sa precizeze ca personajul principal se converteste la crestinism.

Filmul animat ,,Lion King”– „Regele leu” contine de foarte multe ori mesajul subliminal cu cuvântul „sex” si „lie” (lie înseamna a minti). Daca priviti filmul Regele Leu cu încetinitorul, în multe imagini apare cuvântul sex. Una dintre cele mai evidente este în momentul când leul loveste cu labele în pamânt: În mijlocul particulelor de praf care se ridica, pe mijlocul ecranului, se formeaza cuvântul „sex”.

Mesaje subliminale cu cuvântul „sex” pot fi gasite si în „Frumoasa si bestia”.

“Gargoleys” este un serial de televiziune de desene animate, care este pura demonologie. Ideea principala a serialului este aceea ca o rasa de demoni protejeaza New York City. Unul dintre personaje se numeste Demona.

În interviul doctorului James Dobson, din cadrul emisiunii TV „Focalizare asupra familiei”, apare Mickey Mouse prezentând ultima productie a lui Disney: cartea de benzi desenate „Crescând Homosexual”. În prezentarea cartii „Crescând Homosexual”, purtatorul de cuvânt al Disney îi invita pe toti adolescentii de sex masculin sa exploreze „frumoasa lume a homosexualitatii”.

În ziua de azi, Disney promoveaza întâlnirile anuale „Gay and Lesbian Day at Walt Disney World.” Disney a permis organizatorilor homosexuali sa îi portretizeze pe Mickey Mouse si Donald Duck ca iubiti homosexuali, iar pe Minnie Mouse si Daisy Duck ca lesbiene. Disney a extins serviciile de sanatate de care beneficiaza angajatii homosexuali ai companiei care „traiesc” împreuna. Aceasta politica nu se aplica însa si cuplurilor heterosexuale. Presedintele Disney, Michael Eisner a declarat ca circa 40% din cei 63.000 de angajati ai companiei sunt homosexuali. Michael Eisner, care detine 60% din actiunile Disney, si-a parasit sotia si s-a casatorit cu un barbat homosexual la Disneyworld, în Orlando, Florida”(cf. Adrian Botez, Copilaria copiilor nostri este cumplit amenintata!- în Napocanews, 16 iulie 2009 etc.).

…Iata si discutia (cu argumentele de specialitate ale doamnei Vît Cristina) despre aspectele înjositor-instinctuale, pe care televiziunea le cultiva, întru triumful Turmei, dar si cu Semnele Fiarei – vizate nu doar de Guvernul Mondial, ci si de unealta sa ideologic-antispirituala, Miscarea Internationalista NEW AGE: aspectului “erotic”. “… Nu sunt deloc nesemnificative transformarile în structura si functionarea cortexului produse de educatia sexuala pe care televiziunea, ca amplificator al tendintelor mediului cultural contemporan, o face copiilor si tinerilor. Mai mult decât în cazul altor comportamente, deviatiile produse în comportamentul sexual se rasfrâng cu putere în functionarea ariilor prefrontale. Transformarea sexului în centru obsesiv al preocuparilor individului, cultivarea emotiilor intense sunt factori care submineaza o atitudine reflexiva privind existenta si posibilitatea copilului de a-si largi orizontul experientei.

Învatarea si procesele mentale în general sunt influentate semnificativ de televizor, prin vatamarea pe care comunicarea audio-video o produce cortexului prefrontal. Aceasta afectiune a ariilor prefrontale se rasfrânge cu putere în comportament, în gândire si în întregul mod de viata al tinerilor care au acumulat prea multe ore de vizionare de a lungul copilariei. Tinerii acestia sunt incapabili sa se concentreze cu atenti pe o perioada mai lunga si sa se motiveze în urmarirea unei actiuni pâna la finalizarea ei. Nu pot sa îsi planifice si sa îsi organizeze programul de viata, sunt delasatori si neglijenti, irascibili si hiperactivi, nu îsi pot controla emotiile si pot avea un comportament instinctiv exacerbat – bulimie, agresivitate sau chiar pulsiunii sexuale. Prin inhibarea comunicarii intra si interemisferice, vizionarea TV pasivizeaza procesele intelectuale, reactiile si comportamentul indivizilor, punând în pericol dezvoltarea inteligentei.

O asemenea preocupare maladiva în ceea ce priveste erosul micsoreaza capacitatea de concentrare si motivatia implicarii în alte activitati, îl pasivizeaza pe individ si, de asemenea, îi slabeste controlul comportamentului si al emotiilor prin dezinhibarea tuturor comportamentelor ce vizeaza dobândirea placerii. Prin toate acestea este afectata functionarea si, practic, dezvoltarea normala a ariilor prefrontale. Legatura care exista între o functionare corecta a cortexului prefrontal si comportamentul sexual se vede si din faptul ca vatamarea celui dintâi are ca urmare exacerbarea pulsiunii sexuale.

Totodata, ideologia mediatica îl învata pe copil sa se încreada în el însusi, în parerile, în senzatiile si dorintele lui individualiste si egoiste, care sunt în principal, modelate prin vizionarea TV. Se subîntelege desigur, ca numai instanta care se exprima prin televizor este autorizata, prin persuasiunea mesajelor TV., sa primeasca încrederea noastra deplina, caci aceasta exprima glasul celor care-l „iubesc” pe om, îi „apara” drepturile si libertatile de toti cei care ar atenta la acestea (parinti, bunici , preoti sau prieteni). În realitate copilul este învatat sa spuna „nu” la tot ce poate însemna un sprijin sau un reper real în viata sa si sa se încreada în aceia care au interes sa-i manipuleze gândurile, sa-i exploateze potentialul de consumator.”

Este evident ca Programul Guvernului Mondial urmareste de-spiritualizarea omului (sau, deocamdata, a celui mai fragil dintre oameni, cel care va forma societatea terestra de mâine: COPILUL!), rapirea lui din sfera spiritual-religioasa si operatiunea diversionista, cu efecte anti-spirituale, ba chiar demonice, extrem de grave. Practic, prin televiziune, asistam la aplicarea unor procedee de magie neagra implicita, daca luam în seama finalitatea ultima a actiunii televizionistice: OBTINEREA TURMEI/FIAREI! Individul rupt de realitate devine bestia egosta, ba chiar … autistul perfect!

„… În privinta aspectului religios, educatia pe care o formeaza televiziunea în timp este una liberala (în sens nihilist) si sincretica. Ideile darwiniste sunt amestecate cu credinta în extraterestri, în puteri si fenomene supranaturale. De la credintele orientale pâna la crestinism, de la mistica rasariteana pâna la pietismul apusean, toate sunt amestecate în creuzetul emisiunilor de televiziune. Ceea ce cultiva televiziunea este o credinta sincretista, bazata pe o pseudocultura religioasa – curiozitati, senzational sau chiar sarlatanii. Orizontul de cultura si perceptie dezvoltat prin vizionarea TV este unul de tip magic.

Prin vizionare, mintea tinerilor devine foarte pasiva, deschisa sugestiilor televizualului si influentelor venite din subconstient. Este o minte care cauta cu aviditate placerea, care simte ca traieste plenar mai cu seama sau exclusiv pe parcursul experientelor evazioniste (în imaginar).

…Nu suntem sectanti neo-protestanti, dar suntem obligati moral fata de semenii nostri sociali, iar apartenenta noastra la societatea umano-divina (în plus, avem si obligatii pedagogice si de parinti!) ne obliga la observatiile de mai sus. Nu negam ca se mai strecoara, în programele TV, si filme istorice cu încarcatura educativ-identitara…si filme artistice de buna calitate…poate si 1-2 documentare non-darwiniste (…acest aspect îl nominalizam mai mult ca prezumtie, decât ca realitate…!). Dar aceasta, adica aparitia, aleatorie, a unor aspecte cvasi-benefice si potential constructive, printre „scândurile” esafodajului „ghilotinei”, apar (din pacate…) …poate din greseala, poate ca parte a strategiei diversioniste, de „drogare”-intoxicare/fascinare, spre înselare – a publicului televizionistic: „Pai cum, ia uite, cum, nu dam noi tinerilor lucruri bune?! Uite-uite!”- ACEASTA ESTE EXCEPTIA, IAR NU REGULA! Noi stim cât de ipocrite sunt „atentionarile” televizionistice: „interzis copiilor sub 12…sub 18 ani…” – pentru ca realitatea societatii demente de azi, societate a goanei, fara scop si fara masura, catre neant si pierderea firii… – îi prigoneste pe parinti, întru „religia banului”, sau, macar, întru truda pentru asigurarea „zilei de mâine”, într-o societate-jungla…

C.N.A.-ul urmareste si amendeaza câte un post TV sau câte pe un producator sau realizator de emisiune TV din motive politice, SI NICIDECUM DIN MOTIVE SPIRITUALIST-EDUCATIONALE! Or, obligatia morala a televiziunii, oricât de „comercializata” ar fi ea, ar trebui sa nu fie aceea de a ne „face cunostinta” cu extraterestrii, cu magia din Stapânul inelelor…nici sa promoveze erotismul ca instinctualitate înjositoare, nici sa predice, explicit sau implicit, „surzenia” egoismului si egotismului…ci AR TREBUI SA FIE ACEEA DE A PASTRA, BA CHIAR ÎMBOGATI, ESENTA UMANO-DIVINA DIN OM, IAR NU DE A DISTRUGE-O SI A-L OBLIGA PE INDIVID SA SE ÎNCHINE „ZEULUI BAN”/MAMONEI!!!

…Dar, pentru a ajunge la acest stadiu, televiziunile mai au multe decenii (poate si secole!) de evoluat…Caci evolutia lor (…uneltelor…) tine de evolutia umanitatii…or, în acest început de nou mileniu, Guvernul Mondial este „stresat”, pentru ca a cam întârziat cu…DE-CONSTRUCTIA DUHULUI UMAN… – si ar fi în stare de orice ticalosie ori promisiune mârsava, numai sa asigure, cât mai repede si pentru cât mai multa vreme, Instaurarea Domniei Satanei…Dar, fireste, Satana nefiind decât tot o creatura, Domnia lui nu va fi vesnica… – sfârsitul ei/Domniei Celei Negre îl vor vedea, probabil, generatii urmatoare! Pâna atunci, însa, dragi parinti de copii, daca nu puteti sa-i ajutati, efectiv, pe copiii vostri, pentru a discerne între Bine si Rau, calauzindu-i spre Bine – atunci, mai stingeti-le televizorul… – SI PUNETIL-LE ÎN MÂINI CARTILE „MATE” ALE CLASICILOR, BLÂNZI SI CONSTRUCTIVI, AI LITERATURII ROMÂNESTI SI UNIVERSALE: cartile bune de meditat ale unor Creanga, Sadoveanu, Topârceanu, Otilia Cazimir…ori ale unor Andersen, Perrault, Dickens, Hector Malot…Ca doar nu-s „prea destepti” copiii vostri (…cum spun/repeta unii parinti tembeli, cu admiratie infinita, despre odraslele lor…!), CI MULT PREA PUSTII/PUSTIITI DE DUH!!!

…Si, prin aceste carti spiritualizante (prin normalizarea/reglarea „atmosferei” spirituale…cu totul de-reglate, din lumea contemporana!!), tot va fi un câstig, pentru voi si copiii vostri…pâna va veti lamuri voi, parintii de copii, cum e cu goana nebuna dupa banii… „anti-crizei”…si cu cât mai sfânta este grija pentru educatia DIRECTA, de la parinte la copil, a odraslelor voastre…: ”CEI SAPTE ANI DE-ACASA!” Da, în niciun caz, nu trebuie sa lasati aceasta SFÂNTA EDUCATIE, pe „mâna”…televiziunii si Internetului! – adica, sa lasati oaia, pe/în …laba lupului! Caci, de pe „laba” lupului, nu iese decât…pielea copiilor vostri, asasinati spiritual… – ca turme azvârlite, de voi însiva, conditiei de victima…Sau, dupa „modelul vampiresco-vârcolacesc” – copiilor vostri li se va inocula …”luposenia”! Adica, apucaturile de lup, de fiara, urmând autodistrugerea!
…Dumnezeu sa fie cu toti oamenii, si, în primul rând, cu copiii de parinti si cu parintii de copii!!! Nu uitati, oameni-parinti, ca Hristos s-a rastignit ca sa-i scape de Satan-Distrugatorul si pe copiii vostri! Si voi, ce faceti?! Îi lasati prada, pe propriii vostri copii, Satanei, Mortii, Distrugerii?!

…E drept, numai Mila Nesfârsita a Lui Dumnezeu ne va scapa din aceasta Vale a Ispitelor prin FANTASMARE, prin NON-DISCERNERE, tembela si aroganta, egoist-narcisiaca, prin punerea în miscare a întregului arsenal al …”Marelui Iluzionist”-SATANA! Dar si noi trebuie sa ne aratam omenia din noi (suprem dar al Lui!), prin constientizarea Mântuitorului, de catre noi…a Ranilor Sale Sfinte, pentru noi!

„Spiritualitate si caracter crestin” – Mesaje semnate Iosif Ton, despre cum sa ajungem la ascultare deplina de vointa lui Dumnezeu

Se intampla in anul 1988. Propaganda comunista in Romania incerca sa creeze falsa imagine ca partidul merge inainte si ca niciodata epoca de aur nu va apune. Cu toate acestea, de dincolo de cortina de fier si chiar de peste ocean, existau o multime de voci care anuntau sfarsitul erei totalitare si inceputul democratiei, intr-un timp foarte scurt. Deja lucrurile se aflau intr-un proces de schimbare profunda in mai toate tarile socialiste, iar Romania nu avea cum sa ramana in afara acestui proces istoric evolutiv.

Iosif Ton – O voce la Radio Europa libera

Printre vocile celor care vorbeau despre inceputul unei noi ere a libertatii si democratiei pentru Romania se afla si cea a lui Iosif Ton, care prin mesajele transmise la postul de radio Europa libera, reusea sa mentina vie flacara credintei in Dumnezeu si intr-un destin mai bun. Avand ocazia de a tine o „slujba religioasa evanghelica” pe calea undelor, pastorul Iosif Ton a putut sa zugraveasca inaintea ochilor mintii ascultatorilor, tezaurul plin de valoare al Sfintelor Scripturi, in materie de „Spiritualitate si caracter crestin”.

In momentul de fata, avem sansa de a citi mesajele pastorale prezentate de Iosif Ton la postul de radio Europa libera in perioada ianuarie 1988- aprilie 1989. Este o ocazie de a retrai atmosfera unei epoci care desi a apus, inca ne mai determina prezentul si poate chiar viitorul, ca popor roman. Dorinta cea mai fierbinte a autorului era de a reaprinde credinta in spatiul romanesc si de a-i face pe oameni sa se intoarca la Dumnezeu si la Scriptura. De aceea, cartea „Spiritualitate si caracter crestin” de Iosif Ton se constituie ca un apel peste timp, avand aceeasi forta motivatoare ca si acum mai bine de 20 de ani. In cele din urma, mesajul Evangheliei lui Hristos este valabil pentru fiecare generatie.

„Ce am pierdut si ce am castigat”

„Caracterul poate fi viciat si pervertit tot asa cum poate fi si remodelat sau refacut. Eu cred ca cei 40 de ani de nenorocire comunista au distrus anumite trasaturi ale caracterului romanesc si au format altele. Ramane de vazut ce am pierdut si ce am castigat. Poate ca nici nu este rau ca am pierdut anumite caracteristici ale noastre din trecut. Poate ca traumele produse in caracterul nostru nu fac altceva decat sa ne pregateasca pentru adoptarea unor noi trasaturi de caracter, care sa ne faca o natiune mai buna pentru viitor.”

Este admirabil modul in care Iosif Ton intrezarea perspectiva renasterii natiunii romane dincolo de suferintele si durerile produse de comunism. Mesajul sau plin de speranta aducea lumina si bucurie intr-un timp de intuneric si persecutie. Putem spune astfel, prin prisma evenimentelor pe care acum le stim, ca Iosif Ton a fost un vizionar, un om care a avut capacitatea sa intrezareasca miscarile istorice ce aveau sa se produca la putin timp dupa aceea. De fapt, aici este esenta mesajului crestin, si anume ca niciodata nu este prea tarziu sa te intorci si ca in orice cadere exista refacere. Iar cand vorbim despre caracterul poporului roman, intelegem ca exista o sansa de refacere, odata cu sfarsitul dictaturii.

„Avem nevoie sa ne intoarcem spre Dumnezeu”

Un prim grupaj al predicilor tinute de Iosif Ton se concentreaza pe tema „caracterului si comportamentului crestin”. Pe parcursul a sase ocazii si parcurgand mai multe fragmente cheie din Sfanta Scriptura, autorul ne familiarizeaza cu diferitele curente de opinie contemporane la acea data, relativ la ce inseamna si rostul caracterului. Astfel, intr-o prezentare sintetica de exceptie, ne sunt expuse roadele conceptiilor de sorginte evolutionist –darwinste despre lume si viata, asa cum s-au manifestat la Kant, Nietzsche si Jean Paul Sartre, precum si in gandirea unor „practicieni revolutionari”, cum au fost Lenin, Stalin si Hitler. In final, toti acestia nu au reusit sa ofere o formula logica si rationala pentru caracterul uman. Si demonstratia de maestru a lui Iosif Ton sta in faptul ca fara credinta in Dumnezeu, nu poate exista un adevarat caracter.

„Daca vrem sa traim intr-o societate unde fiecare fiinta umana are valoare si unde principiile morale sunt puternic ancorate, avem nevoie sa ne intoarcem spre Dumnezeu si sa-L intrebam pe El cum vrea El sa ne traim viata si cum vrea El sa ne organizam societatea. El nu ne obliga sa venim la El si ne lasa sa incercam sa facem asa cum consideram sa facem si fara El . Dumnezeu ne da aceasta libertate tocmai pentru ca in final sa vedem unde ajungem fara El. Si sper ca noi, in Romania, am ajuns la momentul adevarului. Acum stim ce fiinte devenim fara Dumnezeu si stim ce societate producem fara El.”

Caracterul – chipul lui Hristos in noi

In concluzie, caracterul nu este rodul intamplarii si nici consecinta vreunei filosofii omenesti. Chiar comportamentul crestin autentic reprezinta standardul cel mai inalt la care poate ajunge fiinta umana, insa numai in relatie cu Dumnezeu. Parcurgand diferite fragmente din cuprinsul Bibliei, autorul ne arata mai departe, modul in care Cuvantul lui Dumnezeu ne ofera acea motivatie rationala pentru a fi oameni buni, de caracter, oameni integri, adica oameni de valoare.

„In masura in care noi citim Biblia, meditam si ne rugam, Duhul Sfant ne da priceperea de a aplica in vietile noastre ceea ce citim si ne da puterea de a birui inclinatiile naturii noastre cazute, ne da biruinta asupra ispitelor si astfel, creeaza in noi chipul lui Hristos sau caracterul dupa voia lui Dumnezeu.”

Ascultarea de Dumnezeu

O alta tema asupra careia scriitorul insista de-a lungul a trei prelegeri este cea a „ascultarii de Dumnezeu”, care pe de o parte, este baza caracterului autentic, iar pe de alta parte, ne conduce la acceptarea de sine. De fapt, nu se poate vorbi de un crestinism autentic in afara respectarii principiilor si normelor stabilite prin intermediul Cuvantului lui Dumnezeu, al Scripturii, si de aceea, amorsarea procesului de preschimbare interioara se realizeaza atunci cand intelegem sa ne supunem cu totul Creatorului nostru.

„Cand asculti de poruncile lui Dumnezeu, devii frumos in caracter, ca Dumnezeu. Si opusul este adevarat: cand refuzi sa asculti de Dumnezeu, launtrul tau se urateste, caracterul tau se schimonoseste. Legea lui Dumnezeu reflecta si descrie caracterul Sau. Si a asculta de legile lui Dumnezeu, a trai dupa poruncile Sale inseamna a trai ca Dumnezeu, a imprima caracterul Sau in fiinta ta.”

„O stare suprema de armonie si fericire”

Mai departe, Iosif Ton ne vorbeste despre ce inseamna sa-I dam slava lui Dumnezeu si prin ce se caracterizeaza smerenia si mandria, doua atitudini extreme. Teza principala este ca trasatura de baza a unui caracter crestin se fundamenteaza pe dorinta de a-I da slava lui Dumnezeu si de a ramane intr-o atitudine de smerenie sincera.

„Noi avem nevoie sa vedem si sa recunoastem ca tot ce suntem si tot ce avem ne vine de la Dumnezeu si astfel, sa Ii dam cinste si slava cu scopul de a ajunge la fericita stare a partasiei, a comunicarii cu Cel ce ne-a creat si ne sustine. Astfel, gloria lui Dumnezeu reprezinta binele nostru suprem si cand facem din aceasta scopul vietii noastre, ajungem intr-o stare suprema de armonie si fericire.”

In ce priveste umilinta crestina, Iosif Ton nota: „A fi umil nu inseamna a umbla incovoiat si a zice ca nu esti inzestrat cu nimic special. Dimpotriva, a fi umil inseamna a vedea clar cate lucruri bune a pus Dumnezeu in tine si a recunoaste ca toate iti vin de la Dumnezeu, fapt ce te conduce sa-I dai slava si lauda.”

Cea mai mare porunca

O alta tema cu un impact direct asupra problemei caracterului este legata de definirea a ce inseamna „cea mai mare porunca” data de Dumnezeu, pentru a ajunge la o ascultare deplina de vointa Sa. Cu siguranta ca nu este simplu si nici usor sa conturezi valoarea poruncilor divine si cu atat mai putin sa evidentiezi la modul practic, care este cea mai mare. Cu toata aceasta dificultate, Iosif Ton are acea capacitate de a extrage esenta invataturii crestine in materie de ascultare de Dumnezeu. Prin ilustratii deosebit de sugestive, imbinate cu o prezentare profunda a invataturilor biblice, cuvintele sale ne inspira, ne indeamna si ne conduc la Creatorul nostru.

„Cine traieste dupa legile lui Dumnezeu este un om de caracter, asa cum l-a conceput Dumnezeu sa fie. Prin urmare, Domnul Isus ne spune ca a fi om de caracter, a fi asa cum vrea Dumnezeu sa fii, inseamna – reducand totul la esenta – sa Il iubesti pe Dumnezeu cu toata fiinta ta si sa-l iubesti pe semenul tau ca pe tine insuti.”

In consecinta, intelegem ca implinirea poruncilor lui Dumnezeu consta in a fi un om de caracter, un om care reflecta imaginea lui Dumnezeu. „Cand Dumnezeu ne porunceste sa fim drepti, curati, sa spunem numai adevarul, sa iubim pe aproapele nostru, sa fim buni, sa-i ridicam si sa-i reabilitam pe altii, sa fim credinciosi, statornici, plini de bucurie, El de fapt, Se descrie pe sine si ne cere sa fim ca El. Poruncile pe care ni le da Dumnezeu au un caracter creativ si sunt menite sa creeze in noi un caracter divin.”

Fericirea de a fi asemenea cu Isus Hristos

Insa, cele mai multe prezentari din acest volum se concentreaza pe conceptul de „viata spirituala crestina”. Ce inseamna acest lucru si cum poate fi tradus in viata noastra, reprezinta o preocupare permanenta a lui Iosif Ton, ce trece dincolo de acest volum de predici. Am putea spune ca aproape in orice prezentare a sa vom regasi cate ceva din aceasta tema principala a vietii spirituale crestine. Cu un talent deosebit si folosindu-se de cunostintele aprofundate dobandite in materie de limba greaca, autorul ne calauzeste in intelegerea conceptului nasterii din nou, precum si in cel de sfintire a vietii.

Fara sa intre intr-o teologie foarte inalta si ramanand la simplitatea a ceea ce sta scris, avem ocazia sa intelegem planul lui Dumnezeu pentru noi de a deveni asemenea Lui in ce priveste caracterul. „Trista este situatia oamenilor care desi spun ca au credinta in Dumnezeu, care desi stiu ca au un suflet si un spirit, totusi nu-si cultiva partea lor spirituala. Repet. Exista foarte multi oameni care cred sincer in Dumnezeu, cred ca au o parte spirituala in ei insisi, dar niciodata nu fac nimic pentru a-si hrani si dezvolta viata spirituala.” Putem afirma ca apelurile autorului sunt adresate celor care desi se numesc crestini, nu sunt constienti de valoarea acestui cuvant si de implicatiile pe care le aduce si nu ajung sa guste puterea lui Dumnezeu si fericirea de a fi asemenea cu Isus Hristos.

Sigiliul Duhului Sfant

Iata de ce, pe parcursul a 13 prelegeri, suntem invatati asupra fundamentelor credintei crestine in materie de preschimbare a vietii, mai precis, a caracterului. Pe de o parte, Iosf Ton ne demonstreaza pe baza Scripturii, deosebirea dintre „firea pamanteasca” si trupul nostru, precum si dintre spirit si suflet. In final, ne dezvaluie secretul unei vieti impreuna cu Dumnezeu, care consta in locuirea Duhului Sfant in interiorul nostru.

„Duhul Sfant este Dumnezeu venit in noi. El este Cel care ne-a dat credinta in Domnul Isus. El este Cel care ne-a intors privirile spre Isus si Cel care ne-a ajutat sa ne deschidem fiinta inaintea Lui. El este Cel ce ne-a nascut din nou si ne-a facut copii ai lui Dumnezeu. El a venit in fiinta noastra ca un sigiliu, ca o pecete a proprietatii lui Dumnezeu si ca o garantie pe care ne-o da Dumnezeu ca suntem copiii Sai.”

Dupa 20 de ani

Folosind conceptia nou-testamentala ca trupul nostru este Templul Duhului Sfant, Iosif Ton dezvolta astfel, o suita de prezentari ce ne ajuta sa urcam treapta cu treapta pe scara desavarsirii crestine. Revenind la atmosfera anilor 80, atunci cand dictatura se apropia de sfarsit, ne putem gandi la impactul deosebit pe care l-au avut aceste cuvinte, asemenea unor stele stralucitoare in intunericul noptii, asupra celor ce le ascultau. Cati oameni poate, stand in frig sau in conditii precare, langa un aparat de radio dat la un volum minim, nu au primit lumina din lumina, care este Isus Hristos, prin cuvintele lui Iosif Ton. Facand referinta la cei 20 de ani care s-au scurs de atunci, putem constata cat de actuale au ramas cuvintele rostite atunci, prin intermediul postului de radio Europa libera.

De fapt, „Spiritualitate si caracter crestin” reprezinta un volum ce se recomanda a fi citit de catre orice credincios crestin, indiferent de confesiune. In spiritul unui adevarat mesaj ecumenic, dar si evanghelic, autorul ne demonstreaza ca a avea un caracter autentic nu este o intamplare, ci este pur si simplu rodul legaturii pe care o putem dezvolta cu Dumnezeu. Daca ne gandim la renasterea morala a natiunii noastre romane, atunci vom afirma cu siguranta, ca destinul nostru fie va fi crestin, in sensul autentic al cuvantului, fie nu va fi deloc.

Când durerea ma apasa…

by Alina Ilioi

Când singura sunt, ma iau de mâna si-mi spun : ”Eu sunt cu tine!”
Îmi sterg lacrimile si încerc sa sper ca totul va fi bine.
Când nimeni nu simte cu mine durerea ce ma apasa,
Ma încurajez si apuc pe drumul care duce spre casa.
Si stiu ca chiar atunci când lumea din jurul meu s-a prabusit,
Eu una, am sa privesc în jur si-am sa plang înabusit.
Chiar când noaptea grea se lasa peste-a mea viata,
Am sa încerc sa-mi pastrez acel sâmbure de speranta.
Chiar când am sa beau din nou paharul suferintei
Si din ochii mei vor curge lacrimile caintei,
Am sa-mi sterg lacrimile si voi sti unde sa privesc-
În sus, spre cer, spre singurul pe care-L iubesc!

Amin!

FAPTE DE LIMBA, MAGISTRAL DALTITE IN ECCLESIASTUL

by conf.univ.dr.Ada ILIESCU

Parcurgând versetele acestei carti, întelegem si mai mult de ce acest personaj este atât de pesimist, facându-ne sa pricepem ca “viata, pe pamânt nu este decât un mare esec”, este o existenta consumata sub semnul absurdului, nu departe de existenta dobitoacelor, omul rezumându-se la un mod de existenta vulgar, adica la a mânca, a bea si a iubi o femeie, “data dupa lege” .

Dupa ce, în primele capitole, se trece în revista “nimicnicia” si “zadarnicia” celor omenesti, în Capitolul 4, asistam la derularea unor învataminte, dobândite de sfatuitor, în urma unei experiente personale, sustinute – asa cum am mai spus – , si de folosirea verbelor la timpul perfectul compus, care se stie ca exprima actiuni trecute si terminate, precum si folosirea , cu precadere, a persoanei I, nr. sg. :
. Si m-am întors si am vazut toate asupririle
care se fac sub soare (4,1).
. Si am vazut ca toata osteneala
si toata barbatia unei fapte
nu sunt decât invidia omului fata de aproapele sau(4,4).
În cele din urma, Ecclesiastul ajunge la o concluzie care socheaza, afirmând:
. Si i-am fericit pe cei morti
– pe cei ce de-acum au murit –
mai mult decât pe cei vii
– decât pe cei ce sunt înca în viata –;(4,2).
Si în acest capitol, apare – ca laitmotiv – propozitia :
…aceasta este, si ea, desertaciune si vânare de vânt(4,4).
cu varianta:
. Iata ca si aceasta-i desertaciune si nevointa rea(4,8).

În Capitolele 5, 6, 7 si 8 ni se prezinta ideea ca bogatia nu este altceva decât desertaciune, cu alte cuvinte este si ea zadarnicie :
. Cel ce iubeste argintul nu se va satura de argint,
iar cel ce iubeste bogatia nu se va bucura de roadele ei;
si aceasta-i tot desertaciune(5,9).
Spuneam, cu alta ocazie, ca aceasta carte abunda în constatari dureroase si în cugetari. De aceea nu trebuie sa trecem cu vederea nici multiplele interogatii retorice adresate de acest personaj unic, în felul sau, noua, cititorilor :
. Caci cine stie care e binele omului în viata lui,
în numarul zilelor vietii lui de desertaciune
prin care el a trecut ca o umbra?
si cine îi va spune omului
ce va fi dupa el sub soare?…(6,12)

Însa, taina lucrurilor ne-o ofera Capitolele 8 si 9 , în care i se ofera cititorului o unda de speranta, plecând de la ideea:
. Cel ce pazeste porunca nu va cunoaste vorba rea (8,5).
. ca bine le va fi celor ce se tem de Dumnezeu(8, 12).
comparativ cu cel ce nu se teme, care nu va petrece multe zile la umbra, aici, umbra semnificând viata sau protectia.

Solutiile pe care le ofera Capitolele 8 si 11, pentru a te bucura de viata si pentru a fi sigur ca vei supravietui sunt :
. Pazeste porunca regelui
si nu te grabi sa calci juramântul lui Dumnezeu,
Nu te îndeparta de la fata lui (8,2).
. Arunca-ti pâinea pe fata apei,
ca dupa multe zile o vei gasi(11,1)

Tot Ecclesiastul, evidentiaza si un mare paradox, si o mare dilema, pe care majoritatea oamenilor nu le înteleg si pe care nu le recepteaza ca desertaciune, ci ca pe o nedreptate, aceasta fiind, poate, “motivatia”, “scutul” cu care se apara necredinciosii, cei care nu-si explica de ce se întâmpla asa, ca nu e drept sa se întâmple ceea ce se petrece în lume :
. Exista o desertaciune care se face pe pamânt, caci
exista drepti peste care vin relele ca si cum ar fi facut
faptele nedreptilor si exista nedrepti peste care vin
cele bune ca si cum ar fi facut faptele
dreptilor(8,14)

Nota pesimista si indignarea mascata anunta finalul Capitolului 8, din care se deduce ca “omul este atât de ignorant si nepasator”, încât nu simte si nu poate sa descopere lucrarea ce se face sub soare (8,17):
… si oricât ar zice înteleptul ca stie, tot nu va putea
sa afle.
Oricât se va osteni sa caute, nu va gasi,

Si în Capitolul 10, la fel ca în celelalte, întâlnim cugetari, numai ca aici “curg în cascade”, amintindu-ne de povetele bunicilor, de Psalmi, de Proverbele lui Solomon si de întreaga Sfânta Scriptura, care este, în cele din urma, cel mai graitor si dens tratat de morala scris pâna în prezent, este cartea care ne ofera cea mai sigura orientare etica pe care o putem însusi de la cineva sau din ceva .
…un dram de întelepciune e mai de pret decât slava
nebuniei(10,1)
. Cel ce sapa groapa va cadea într’ însa(10,8).
. Cuvintele unei guri întelepte aduc bunavointa,
iar buzele nebunului îl vor înghiti(10,12).

Capitolul 11 surprinde si prin degajarea cu care Ecclesiastul îi îndeamna pe tineri sa duca o viata plina de veselie, desfatându-si inima si umblând chiar unde îi îndeamna inima, dar nu uita sa le spuna ca, totusi :
… e bine sa-si aminteasca de zilele întunericului, ca tare multe vor fi (11,8).
…sa stii ca pentru toate acestea, te va aduce Dumnezeu la judecata(11,9).

Capitolul 12 debuteaza cu o fraza, care nu numai ca este adevarata, fiind rostita de Ecclesiastul cel adevarat, ci si pentru ca fiecare dintre noi, cei ajunsi la batrânete, i-am verificat esenta, simtind – pe propria piele – , ca retinem, cu mare exactitate sentimente traite si fapte de viata petrecute în tinerete, dar uitam, poate, acum – la batrânete – , ce-am mâncat ieri la prânz (!?).

De aceea Ecclesiastul, prin intermediul unui verb la imperativ, trage semnalul de alarma, îndemnându-ne sa-l cunoastem si sa-l iubim pe Tatal Ceresc, înca din copilarie:

. Adu-ti aminte de Ziditorul tau
în zilele tineretilor tale,
mai înainte de a veni zilele rautatii
si mai înainte de a se apropia anii
în care vei zice: –
“Ei sunt pe dinafara voii mele !”
(12,1)
Dupa opinia noastra, asistam în acest capitol de sfârsit, la cele mai subtile si mai maiestrite “versuri libere”, scrise pentru prima data, despre ultima etapa a vietii omului, când vor veni zilele rautatii, în care se folosesc metafore de maxima densitate, revelatoare pentru ceea ce se întâmpla cu noi, “la vremea bogatiei în ani” :
…si frica îti este pe drum,
când înfloreste migdalul
si creste lacusta
si se scutura chiparosul(12,5)

Folosirea insistenta a conjunctiei SI cu valoare narativa, orala, pe parcursul întregului capitol, releva un fapt deosebit de adevarat si uman, si anume ca tot ce a creat Ziditorul îsi urmeaza un ciclu regulat si perpetuu, de mii de ani !

Punctul culminant al întregii opere este, dupa parerea noastra, versetul 7, din ultimul capitol, în care Creatorul si Atottiitorul Cerului si Pamântului, Cel ce L-a zidit pe om din tarâna, dându-i viata vesnica, îsi ia înapoi suflarea de viata pe care i-o daduse la începuturi, generând în sufletele noastre nu numai o strafulgerare si o teama cumplita, dar si constiinta realizarii de catre Ziditor a unui act justitiar, pus în aplicare, act pentru care numai noi, oamenii, în nimicnicia noastra, n-am facut nimic pentru a-l anula.

Analizând acest capitol, si cu instrumentele unui critic literar autentic, acesta n-ar putea trece cu vederea faptul ca, în finalul acestuia, se simte vocea unui alt autor, care îl elogiaza pe primul, cel care Mult s’ a straduit, relevându-i calitatile, începând cu efortul acestuia de a gasi – la fel ca Eminescu si ca Arghezi – , “cuvintele potrivite, care spun adevarul”, acest efort fiind nu numai o problema de tehnica poetica, ci si o traire afectiva din partea creatorului de inefabil si de frumos.

Nu putem trece cu vederea capacitatea de metaforizare a sensului unor cuvinte ori sintagme, de tipul “cuvintele dorului”, “scrisul sagetator”etc., adica cel care tinteste drept ca o sageata, fiind deci corect, îndreptându-se catre o tinta, pe care, neaparat, trebuie sa o atinga sau :
…tepusele sunt ca niste cuie bine batute, daruite din
îmbelsugarea unui singur Pastor 12,11

Cum putea sa se încheie acest superb tratat de etica si morala, care este cartea Ecclesiastul, decât cu câteva sfaturi – nu numai pentru cei care stiu sa mânuiasca fraza, transfigurând artistic realitatea :
… fiul meu, ia aminte:
“A face carti multe e o treaba fara sfârsit, iar nelinistea gândului e truda pentru trup” (12,12), ci si pentru toti muritorii – , sub forma unei încheieri :
. Încheiere:” Totul a fost auzit”.
“Teme-te de Dumnezeu si pazeste-I poruncile” (12,13)
. Ca Dumnezeu va aduce fiece fapta la judecata, în tot
ascunzisul ei, fie ca e buna, fie ca e rea (12,14).

Într-adevar, a face carti e o treaba fara sfârsit si, am spune noi, “este cel mai dulce supliciu”, mai ales când simti ca Dumnezeu îti permite sa intri în partasie cu El, trimitând pe Sfântul Duh sa te inspire, sa te ajute sa fii un mic hermeneut, si, cu modestie, sa încerci sa descifrezi si sa interpretezi aceasta lume extraordinara, cu faptele ei miraculoase si suspect de reale, care de secole s-au adeverit, acestea toate – existente în Sfânta Scriptura .

Spre deosebire de alte capitole ale Vechiului Testament, care, din punct de vedere gramatical, abunda în constructii inedite, privite sub aspectul concordantei gramaticale, care dau impresia unei discrepante, uneori, aparuta si din cauza unei ample succesiuni de unitati frazeologice, cu o cristalizare de tip arborescent, cartea Ecclesiastul însa da o larga deschidere registrului launtric al oricarui cititor, fie el “în clocot”,“caldut” sau “rece”, în iubirea fata de Tatal Ceresc.

Concluzia noastra, ca specialisti în Filologie, este ca toate structurile morfosintactice si lexicale, din opera Ecclesiastul, „ascund” perfect ideile pe care vrea sa ni le comunice bunul Dumnezeu. Depinde numai de noi daca suntem capabili sa interpretam si sa întelegem faptele de viata prezentate si redate, cu toata dragostea, prin Cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea îi invitam pe cititorii nostri sa deschida Biblia si, la pagina unde se afla Ecclesiastul, sa-si permita sa poposeasca asupra acestei minunate opere inspirate de Dumnezeu si sa nu se sperie de cele ce va citi, ci sa ia aminte si sa-l simta pe Creator respirând pe pagina cu ei !
Amin !

MARUL NU A CAZUT DEPARTE DE COPAC!

by Liana SAXONE-HORODI
ianuarie 2010

Motto: „Întreaga lume este o scena, iar barbatii si femeile – doar actori”

Cine nu cunoaste proverbul „Marul nu cade departe de copac”? Expresia are o multime de semnificatii dar, aceea pe care noi o cunoastem în mod curent, se refera la copiii care duc mai departe talentele, realizarile parintilor spre bucuria acestora si, chiar atunci când parintii nu mai sunt, în amintirea lor.

Este destul sa-l privesti pe Eugen Stroe-Nacht si strungareata îti aminteste, fara nicio îndoiala, de tatal lui, actorul si regizorul N. Stroe, iar delicatetea si frumusetea figurii, de mama lui, artista Rolanda Camin, pe care am condus-o de curând pe ultimul drum.

Microbul scenei a trecut de la parinti la fiu, care a studiat la Bucuresti, la Facultatea de Teatru, pe care a absolvit-o cu titlul de master. Pe scena s-a urcat înca de copil, dar ca artist a început sa joace începând cu anul 1972. Dupa cinci ani, a facut „alia” (emigrare), împreuna cu parintii. Palmaresul activitatii sale în Israel este bogat, el dedicându-se în cele din urma, activitatii pedagogice, culminând în septembrie 2001, cu înfiintarea „Studioului de Teatru – Eugen Nacht”. Din anul 2009 Studioul este membru al Asociatiei Internationale de Teatru (AITA/ IATA).

Studioul a participat în ultimii doi ani cu piese puse în scena de Eugen si cu ateliere de creatie la festivale de teatru nationale si internationale (Italia, Austria si România). În luna mai 2010 va participa cu o versiune proprie dupa „Furtuna” de Shakespeare, care a devenit musical, la Festivalul International de Teatru pentru Tineret din Italia, iar în august cu o adaptare libera dupa „Domnul Pourceaugnac” de Moliere, la Festivalul International de Teatru din Islanda.

Este destul sa povestesc ultima „realizare” ca sa fim încredintati ca proverbul, citat în titlu, i se potriveste.

Timp de doua zile, regizorul Eugen Stroe Nacht a coordonat un atelier de creatie inclus în programul Festivalului International „Zilele Teatrului Ludic”, organizat la Iasi în perioada 7-11 decembrie 2009.

Organizatorii acestui Festival au fost Casa de Cultura a Studentilor si Casa de Cultura „Mihai Ursachi” din Iasi. Dupa 29 de editii organizate la nivel national, Festivalul “Zilele Teatrului Ludic” a devenit, anul acesta, international.

Infiintat in anul 1978 de câtre profesorul Aurel Luca, Teatrul Studentesc “Ludic” este formatia reprezentativa a studentilor din Centrul Universitar Iasi. Prin rezultatele si performantele obtinute de-a lungul anilor, trupa s-a facut remarcata atât la nivel national, cât si international. Actorii, studenti la aproape toate facultatile, au obtinut peste 300 de trofee si premii la toate festivalurile nationale si internationale la care au participat.

Teatrul Studentesc Ludic din Iasi are o mare experienta internationala, fiind deschis dialogului teatral european si mondial, fapt argumentat prin calitatea artistica a participarilor la festivaluri din Anglia, Austria, Belgia, Bulgaria, Canada, Franta, Grecia, Italia, Iugoslavia, Letonia, Maroc, Monaco, Portugalia, Rusia, Slovacia, Spania, Tunisia, Ungaria, SUA.

În legatura cu participarea sa la Atelierul de creatie de la Iasi, regizorul Eugen Stroe Nacht a declarat: „M-am axat pe directii noi în domeniul teatrului si mai ales pe influenta marelui regizor Peter Brook – cu care am lucrat în anii ’80 – în arta actorului. Temele la care am lucrat cu studentii au fost: marirea puterii de concentrare a actorului si a constiintei de sine, comunicarea între actori dincolo de barierele cuvântului, dezvoltarea intuitiei teatrale si micsorarea controlului cerebral asupra actului artistic, explorarea legaturii cu corpul uman ca unic factor al transmiterii jocului actorului. Toate aceste teme au fost abordate atât din punct de vedere teoretic (explicarea subiectelor), cât si practic (exercitii de teatru, scenete improvizate si lucrul cu fragmente din piese de teatru)”.

Atelierul de creatie coordonat de Eugen a fost un mare succes, integrându-se total principiului care a calauzit Festivalul International „Zilele Teatrului Ludic”, organizat la Iasi care, la fel ca si in anii precedenti, a fost si în 2009 o sarbatoare a teatrului, a prieteniei, a daruirii, a renasterii si a zborului creativ, o întâlnire pentru (re)îndragostirea de teatru!…

Mentionez ca Studioul de Teatru- Eugen Nacht a realizat pe internet un site care poate fi accesat la adresa http://www.eugene-acting.net

Eugen ne-a marturisit urmatoarele: „Am deschis acest site în memoria tatalui meu, cunoscutul artist român N. Stroe, unul din veteranii si maestrii teatrului de revista din România. Acest site a fost creeat ca o riposta împotriva celor care încearca sa-i stearga amintirea din memoria colectiva a culturii române”.

Eugen ne spune: „Teatrul a fost din totdeauna o ramura a artei, uneori apreciata, alteori batjocorita sau temuta. Dar mereu scena a fost o oglinda a vietii. Si nu numai…Fiinta umana, asa cum functioneaza ea, nu are posibilitatea de a învata în mod direct de la viata. La orice încercare, aparatul de aparare al omului, pune în fata lui un scut energetic pentru a-l apara. Singura posibilitate adevarata este învatatura indirecta. Omul nu învata din ceea ce i se spune, ci din faptele altora. Si aici intra în scena teatrul. Teatrul are aceasta posibilitate unica de a-i aduce în fata spectatorului povestile altora. Iar, când este vorba de “altii”, barierele nu se mai lasa jos. Si, fara sa-si dea seama, omul învata si este patruns pâna în interiorul intim(…) De aceea a face teatru, înseamna a-ti lua o mare raspundere”.

Pentru Eugen, teatrul este ratiunea de a fi. „Într-un mod mai intim si esential – spune el – teatrul este pentru cei ce îl joaca o unealta de dezvoltare interioara. Interpretând tot felul de personaje, actorul nu numai ca îsi îmbogateste interiorul uman prin noi si noi experiente, dar îsi si deschide calea spre o existenta adevarata. Una din cele mai mari dorinte ale omului, din toate timpurile, despre care au scris atât filosofii cât si misticii, este posibilitatea de a nu te identifica cu tine însuti, posibilitatea de a fii detasat interior de tot ceea ce se petrece cu tine. Prin exersarea jocului personajelor, actorul poate ajunge, cu timpul, la acest stadiu de lipsa de identificare cu sine însusi. Este o posibilitate! Dar pentru a o realiza, trebuie multa munca interioara. Teatrul nu este numai o arta, ci si o <aluzie> la o viata mai adevarata…”

Mentionez ca Eugen a fost numit directorul sectiei internationale a Festivalului de Teatru care va avea loc în anul 2011 la Bat Yam si directorul Festivalului international de teatru pentru pace care va avea loc în acelasi an la Bolzano, în Italia.

Eugen locuieste la Soham, este casatorit cu Ety si este tatal a trei copii: Eitan, Lior si Ady. Ety nu-i originara din România, nu cunoaste limba româna, dar este un “factor” important în adaptarea lui Eugen în noua lui tara.

Daca Eugen slujeste teatrul, care-ti merge la suflet, sora lui, Dana, “lecuieste” sufletele oamenilor, fiind de profesie… psiholog.

Privind de sus, undeva printre stele, parintii pot fi multumiti ca generatia urmatoare le face cinste. Merele n-au cazut departe de pom…

INVARIABILUL LEGII SI AUTORITATEA DIVINA

Prof. Dr. Adrian BOTEZ

6 Ianuarie 2010

Deocamdata, Justitia nu face decât gesturi de concesie trufasa (dar, si acestea, extrem de zgârcite!) , de condescendenta aroganta, fata de Religie. Juramântul conducatorilor sociali pe Biblie(nici macar pe crucifix) si prezenta crucii în sala de judecata – ar fi singurele câstiguri ale Religiei, dupa ateismul comunist. Dar aceasta-i prea putin, atingând un nivel spiritual superficial. Suntem înca extrem de departe de o recunoastre cinstita si deschisa a planarii permanente a DIVINULUI, asupra Balantei Justitiei umane. Un ocean de neîntelegere mai este de parcurs, pâna când se va recunoaste ca actul justitiei trebuie supus normei divine si finalitatii divine – iar legile sa reflecte, clar biblic – INVARIANTUL LEGII DIVINE dublu revelata (veterotestamentar si neotestamentar – complementar!).

Caci, din momentul în care legea nu mai provine din Legea Invarianta Divina, ca varianta adaptata social si spatio-temporal, la o anumita societate, a unei anumite epoci istorice si dintr-un anumit spatiu spiritual(întelegem prin Lege Invarianta Divina – fie invariabilul Sacral-SINAI, Legile mozaico-iudaice, revolute, ale Vechiului Testament – fie Invariantul-HRISTOS – Fericirile din Predica de pe Munte) – legea nu mai are valabilitate de lege, ci este un text oarecare, fara autoritate reala. Autoritatea eroica, de care vorbea G. Vico, era consecinta tot a apelului la autoritatea divina: bratul care crea spatii pentru popoare era subordonat hotarârii Bratului Divin, constiinta ctitorului de state si natiuni era “turnata” în Potirul Constiintei si Vointei Divine(a se vedea mitologia întemeierii, la toate neamurile-natiuni). Nu acelasi lucru se poate spune despre autoritatea uman-comuna, a ultimelor veacuri.

Autoritatea ori este divina sau delegata de catre divinitate – ori nu e deloc. (A se vedea crimele bestiale ale Revolutiei Franceze-1789: Dumnezeu n-a delegat “poporul francez” sa ucida si sa comita regicid – ci, cum s-a dovedit ulterior, Revolutia Franceza, ca orice revolutie umana – a fost rezultatul unei conspiratii din partea unei minoritati luciferizate. De aceea, ea ramâne, ca si razboaiele mondiale ale secolului XX, un obiect de studiu pentru medicii patologi – si un motiv de serioasa reflectie pentru Biserica). Legislatorul trebuie sa accepte ca autoritatea sa-i fie delegata pentru a se împartasi din lumina divina a ORDONARII. Deci, autoritatea divina sa fie delegata catre Legislatorul terestru, care reveleaza(nu opacizeaza, nu ascunde – cum face azi – trâmbitând fals “umanismul” legilor – adica impostura si arbitrariul) Legea Divina – cândva, cea proclamata, pentru sânge (adresata MEMORIEI si FIZICULUI), pe Muntele Sinai – astazi, cea proclamata, DIRECT PENTRU SPIRIT, pe Muntele Maslinilor.

*

HRISTOS-LEGISLATORUL

Dumnezeu-Tatal, prin aspectul sau filial (Dumnezeu-Hristos) , devine cel mai mare legislator al tuturor timpurilor pamântesti (concomitent cu cele ceresti). Trebuie sa se înteleaga foarte clar ca legislatia umana terestra a început în Legislatia divina si trebuie sa se-ntoarca, logic (chiar daca sub forme diversificate), în esenta legislativa din care a pornit. Tocmai aceasta cale de întoarcere la obârsia divina a legislatiei terestre si premizele ei le înfatiseaza Hristos-Dumnezeu , prin predicile si parabolele de la Templul din Ierusalim si, în primul rând, prin Fericirile expuse la Predica de pe Munte(Matei, cap. 5,6,7), ca si lamuririle catre apostoli, la Cina cea de Taina (Ioan, cap.14,15,16,17). El spune, foarte clar, ca, prin toate legislatiile istoriei, prin toate orânduielile si orânduirile umanitatii – nu se face altceva decât împlinirea, discreta, progresiva si secreta (mistica, ascunsa ochilor ne-spirituali) a MARII LEGI, Unicei Legi; Obârsia preaputernica a tuturor legilor ce vor fi fost vreodata pe fata Pamântului: (Matei, 5,18)”Caci adevarat zic voua : Înainte de a trece cerul si pamântul, o iota sau o cirta din Lege nu va trece, pâna ce se vor face toate.” Deci împlinirea Legii prin legi se va face desavârsit si absolut integral, prin însasi trecerea-istorie (“mentalitatea”…), continuu evolutiv-spirituala, a mediului uman-terestru – atât în forma-emergenta(iota=semnul literei de început al lui Iahve-Dumnezeu), cât si în continutul-imergenta(cirta=semnul literei de mijloc).

Cine afirma ca legea crestina e prea îngaduitoare, sau, chiar, ca n-are sanctiuni, ci doar îngaduinte – amarnic se însala si nu are habar despre crestinism. Da, ne sunt dezvaluite, prin noua Lege, a lui Hristos, limitele cele mai departate, spre desfiintarea limitei spirituale, catre Dumnezeu – daca ne supunem desavârsit Legii: acestea sunt Fericirile – dar starea de FERICIT se traduce prin DESAVÂRSIT MORAL-SPIRITUAL, desavârsit virtuos, desavârsit supus Legii – pâna la renuntarea completa la egotism si egoism, deschiderea definitiv generoasa, autosacrificiala, catre “ceilalti”, catre Iubire – care Iubire, adusa în parametrii cristici, echivaleaza cu desavârsirea paradisiaca a lui Dumnezeu (prin Adam-Omul reordonat spiritual, rearmonizat legislativ, perfect conformat Legii – adica eliberat deplin de anomia satanica). Dar acesta este scopul cel mai înalt, pe care bietele legi omenesti nici nu-l întrevad, prin formularile lor ambigui si din greu gâfâite, îngaimate, bâlbâite. Legile umane, însa, dca vor sa mai existe(ca autoritate efectiva) în istoria evolutiv-terestra, trebuie “sa traga cu urechea”, cât mai atent, tocmai la scopul legislativ cristic.

Nimic din legile umane nu are, deocamdata, prevazuta finalitatea legislativa suprema, dreptul legislativ formulat în Fericiri – dar tocmai acesta este motivul pentru care legile umane nu sunt ascultate decât cu o jumatate de ureche, si în sila: ele nu sunt în stare sa zareasca, sa exprime ce zaresc (daca zaresc) – anume, obiectivul legislativ cristic, care este transfigurarea fiintei umane, dintr-una anonima, aflata în permanenta stare de zavistie cu sine si cu mediul sau social – într-una perfect împacata-armonizata cu sine si cu mediul sau socio-natural(caci întregul COSMOS este “societatea” Omului!). O foarte palida imagine a Cetatii Legislative a lui Dumnezeuii, o vedem în unele mânastiri crestine, unde ascultarea legislativ-divina (alaturi de voturile saraciei si castitatii – care au tot o natura legislativa, dar mai înalta si mai greu de înteles pentru oamenii de rând: desfiintarea totala a egotismului, prin saracie trupeasca-sociala, desfiintarea semintei metafizice de vrajba, sexualitatea – care a despartit si învrajbit Omul cu Dumnezeu si, astfel, pe om cu sine însusi, orice cu orice, opunând totul istoric, autodistructiv si perisabil – TOTULUI CERESC ETERN-DESAVÂRSIT) – este atât de aspra, cât nu si-a închipuit niciodata vreun legislator ca vreo lege ar putea avea vreo astfel de teribila consecinta.

1.Dar, daca rasplata-finalitate a efortului spiritual-legislativ este desavârsita, doar printr-o ascultare desavârsita, a unei Legi (aparent supraumane – dar care priveste, în mod direct, doar FIINTAREA UMANA, si nimic altcevaiii) – ei bine, pedeapsa pentru neintegrarea Omului în Lege si, mai cu seama, a celor chemati sa reprezinte Legea si sa-I calauzeasca pe oameni spre Lege, dar care-si încalca sistematic misiunea juridico-umano-divina(PREOTII-JURISTI AI TEMPLULUI) este marcata prin exclamatia prevestitoare de prabusire apocaliptica:”Vai voua!”iv: -“Vai voua, carturari si farisei fatarnici, ca închideti oamenilor împaratia cerurilor, caci voi nu intrati si nici pe cei ce vor sa intre nu-i lasati!(…) Nebuni si orbi, ce e mai mare? Aurul, sau biserica, care sfinteste aurul?(…) Vai voua, carturari si farisei fatarnici, ca dati zeciuiala din minta, din marar si din chimen, si nesocotiti cele mai de sama ale legii: dreptatea, mila si credinta. Acestea trebuie sa le faceti si pe acelea sa nu le lasati!(…).Drept aceea, însiva marturisiti de voi, ca sunteti fiii celor ce au ucis pe proroci. Si împliniti si voi masura parintilor vostri. Serpi, pui de vipere, cum veti scapa de osânda gheenei? De aceea, iata Eu trimet la voi proroci, întelepti si carturari, si pe unii din ei îi veti ucide, si-i veti rastigni – si pe altii din ei îi veti bate în sinagogile voastre si-i veti alunga din cetate – ca sa vina asupra voastra tot sângele drept, care s-a varsat pe pamânt, de la sângele lui Abel celui drept pâna la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-ati ucis între biserica si altar. Adevarul va graiesc: toate acestea vor veni peste voi! (…) Iata vi se lasa casa voastra pustie, caci va spun: de acum, nu Ma veti mai vedea pâna nu veti striga: binecuvântat fie Cel ce vine întru numele Domnului!” Sanctiunea suprema a frivolitatii fata de Lege si Misiune a Legii: dez-identitatea si atoate-învinuirea, urmate de orbirea fata de lumina – pâna la descatusarea CONSTIENTA, ABISALA – a constiintei raului din Sine.

Cei care sunt chemati sa dezvaluie, în om, prin educatie si credinta, Legea sadita de Dumnezeu – si încalca, sfidator si iresponsabil, menirea – sunt supusi imprecatiei cristice pe pamânt – dar Legea nu e de pe Pamânt. De aceea, acest “vai voua!” este vizionar: legislatorii si juristii, care se fac ca nu vad Legea, si scot legi supte din deget, pentru confortul lor personal – vor primi suprema pedeapsa: DES-FIINTAREA (scoaterea înafara planului divin al Fiintei). Legislatorul si juristul care nu e vizionar , ci bucher si tipicar, speculând meschin, rau-voitor – îsi auto-suprima fiinta, se sinucide spiritual. Caci vesnica osânda a Gheenei este Focul ce arde toate matritele gresite ale Facerii – sterge din planul ontologic pe cei care nu s-au supus comandamentului Legii: “casa voastra[planul existentei terestre si cosmice] vi se lasa pustie.” Si nu-L vor mai vedea (n.n.: adica, nu se vor mai putea vedea-identifica, macar formal – în/cu Matrita Fiintei-Hristos) pâna când nu vor recunoaste, dincolo de legile chitibusaresti-egotiste – pe Dumnezeu-Legea:”De acum nu Ma veti mai vedea, pâna când nu veti zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”.

*

CIVILIZATIA CRESTINA – CIVILIZATIE LEGISLATIVA

Multa lume (juristi si nejuristi) are o parere complet falsa despre lege si crestinism, crezând a identifica, chiar, o incompatibilitate între cele doua notiuni.v De fapt, adevarul consta exact în formularea inversaa a judecatii: cine nu vede ca numai prin crestinism, legile capata valoarea de Lege – acela habar nu are ce-i Legea, acela nu vorbeste, de fapt, despre Lege – ci despre ce vrea el, adica, despre nimic.

Este tot atât de absurd sa afirmi ca religia crestina n-are de-a face cu legislatia, precum este de absurd sa afirmi ca legislatia nu are de-a face cu morala, sau ca morala nu are de-a face cu religia.

În definitiv, ce scop are Legea? Are scop în sine? Nu poate, caci e pentru oameni – iar nu un text pentru un text( “arta pentru arta”…). Dar oamenii, sunt în sine? Nu, pentru ca nu sunt propria creatie – ci creatii ale lui Dumnezeu, cu finalitate de la Dumnezeu. Sunt legi pentru Dumnezeu? Dumnezeu este Legea, deci n-are nevoie de legi. Atunci, pentru ce sunt legile? Pentru oameni care vor sa ajunga la Lege – adica la Dumnezeu.

Cât despre faptul ca legea nu are de-a face cu Morala – aceasta este o afirmatie pe care numai infractorii pot s-o admita, fara mustrare de cuget. La fel, ca Morala n-ar avea de-a face cu Religia. Adica, de ce sa te comporti bine, daca nimeni nu vegheaza asupra Binelui, si nici nu stii ce-i acela Bine? Dar daca admiti ca Binele exista si ca este Cineva care vegheaza la împlinirea lui – te vei supune legilor Binelui. Arbitrat-Supravegheat. Altfel , în ruptura Moralei de Religie si a moralei religioase de Lege apar radacinile ANOMIEI. Ale crimei generalizate, trecând drept “bine public”…

Juridica trebuie sa contina si Pedagogia. Si invers. Omul daca nu e învatat sa învete legea – si daca nu-i este stimulata întelegerea scopului final al legii – devine fie terorizat de lege, fie indiferent fata de lege. Iar prin teroare si indiferenta n-a functionat lunga vreme nici o societate umana – ci societatile bazate pe lipsa de ratiune si implicare rationala a cetatenilor în treburile Cetatii – s-au sinucis, au disparut din istorie. Omului trebuie sa i se explice, în amanunt, cu multa rabdare, la vârsta când plamada lui umana este maleabila si permeabila – cine este el si cum sa actioneze si de ce sa actioneze, într-un fel si nu în altul. Pedagogia juridica trebuie facuta chiar de la 2-4 ani, când apar primele scântei de întelegere – pentru ca fixarea strategiei juridice si a finalitatii ei sa aiba loc la vârsta deplinei întelegeri, a deplinei formari a capacitatilor rationale, emotionale, atitudinale, spirituale: adolescenta. Numai un om educat spre înalta si cât mai deplina întelegere a întregului sistem juridic, social si cosmic, va avea posibilitatea sa actioneze ca un om adevarat, sa-i formeze, la rândul lui, prin convingere rationala(dar si intuitiva) pe alti oameni(tovarasi, copiii lui, chiar pe parintii lui neinstruiti) – si doar astfel poate sa se-nchege si sa reziste o societate umana sanatoasa – autentic umana, prin spiritualitate evoluata.

Accidentele istorice nu sunt de neglijat, nici de dispretuit – dar nu ele dicteaza marele mers al istoriei umanitatii. Trebuie acordata asistenta sociala materiala, dar si morala, întelegere si respect pentru efortul lor uman, tuturor celor care nu pot tine pasul cu cerintele ritmului evolutiv al spiritului uman terestru – dar trebuie stimulate si respectate, în primul rând, elitele, vârfurile societatii, CALAUZELE, cei care mentin constant , fara sincope prea mari, ritmul evolutiei spiritului terestru. Apostolatul trebuie sa fie misiunea nu doar a dascalilor de scoala, ci si a juristilor, întorsi în scoli, redeveniti dascali (caci, în Noul Ev Mediu, prezumat de N.Berdiaev, functiile sacerdotala, educationala si juridica trebuie cumulate de acelasi om – omul vremii noi, vreme despre care Malraux spunea:”Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”).Ca azi a cazut unul, din disperare, ca mâine vor suferi multi si vor cârti – trebuie sa le acordam întreaga noastra compasiune – iar pe cei ce traiesc, fizic si spiritual – sa-i înconjuram cu blândete si, asemeni lui Hristos, sa-i sfatuim, sa-i însotim câtiva pasi, sa le explicam cu întelepciune, cu spirit de autosacrificiu si cu rabdare îngereasca: “Iaca Eu va trimet ca pe niste oi în mijlocul lupilor: fiti deci întelepi ca serpii si blânzi ca porumbeii”(Matei, 10, 16). Sa-i mustram pe cei prea(si nejustificat) lenesi, sa-i izolam, partial sau total, pe cei care fac totul cu rea-credinta constienta si refuza orice sfat bunvi – sa-i îndepartam de societatea umana, pentru a n-o contamina cu raul lor (dar în izolare, sa le încercam, neobosit, puterile sufletului, sa trezim în ei, fie si întârziat, germenii salvarii – viziunii umano-divine: preotii si pedagogii sa intre cât mai des, în clasa de elevi cât si-n închisoare, într-un ritm sustinut, pentru a forta usile întunericului). Dar, evident, grija principala sa fie pentru sustinerea ritmului general al UMANITATII: aceasta este misiunea legilor si legislatorilor – sa nu-si ia ochii de pe Lege – STEAUA ETERN CALAUZITOARE. Caci vor exista mereu cetati-oameni care-L vor refuza pe Hristos-Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos – si nu avem dreptul sa ramânem la aceste cetati, sa ne contaminam de raul lor încapatânat – ci avem datoria sa mergem spre cetatile-oameni care accepta Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos.

Spun unii:”Legile sa nu urmeze crestinismul, caci pedepsele vor fi prea mici, sau nu vor fi deloc.”. Crestinismul autentic nu pedepseste cu ghilotina, scaunul electric, nici cu parul. Dar viziunea noastra despre sistemul de pedepse este gresita.

Noi reactionam precum pagânii sau primitivii veterotestamentari, fara gând si inima, ci doar cu instinctul primar si cu pumnul, cu violenta fizica: “dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”. Exista, însa, o reactie spirituala, de autopedepsire, extrem de severa, decât care mai îngrozitoare nici nu exista pe fata pamântului si în istorie: este pedeapsa de tip crestin, cu efect nu de mutilare, schilodire, lichidare fizicavii – ci de transfigurare spirituala, repunere, a celui ce era doar umbra de om – în rangul deplin si adevarat de OM. Aceasta pedeapsa cumplita este pedeapsa pozitiva, specifica doar crestinismului, adica NOII LEGI, care, chiar daca înca nu e instituita si nu se întrezareste macar posibilitatea instituirii ei generale – asa va fi, peste tot pamântul. Abia atunci, legile vor fi Lege, si se va vedea limpede ca toate sistemele legislative, purcese din morala divina, se îndreapta catre finalitatea omului virtuosviii: “ci sa fie cuvântul vostru: ce e da, da si ce e nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, e de la cel rau” – si :”Eu însa va zic: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvântati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc, si va rugati pentru cei ce va nedreptatesc si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru, Care este în ceruri; caci El porunceste soarelui Sau sa rasara si peste cei rai, si peste cei buni, si da ploaie si peste cei drepti, si peste cei nedrepti (…). Deci fiti desavârsiti precum este desavârsit Tatal vostru cel ceresc”ix.

Problema “obrazului întors catre noua palma” a facut sa curga râuri de cerneala. Consideram ca avem dreptul sa ne spunem parerea si noi, împotriva celor care afirma ca “crestinul are mentalitate de sclav” (l-am citat pe Emil Cioran…): este cea mai mare stupizenie, câta vreme Hristos vrea sa-l readuca pe Om în ipostaza de FRATE DIVIN. Or, Dumnezeu este ATOTSTAPÂNITOR, deci nimanui supus – cu atât mai putin sclav cuiva.

Deci, palmele despre care vorbeste Hristos nu le înduri pe orizontala existentiala, adica, de la om la om. Ci pe verticala recunoasterii permanente a raportarii om-Dumnezeu. Palma prima, pe obraz, este expresia pedepsei lui Dumnezeu, prin mâna unui trimis-om. Dar trimisul-om tot om ramâne, si deci puterea lui de pedepsire în numele lui Dumnezeu este redusa si restrânsa de catre chiar limitele conditiei sale umane. Deci, pentru ca eu ma recunosc mult mai vinovat, în fata lui Dumnezeu, decât poate un om sa-mi arate ca sunt vinovat, întorc si celalalt obraz, pe care ar trebui sa mi se “completeze” pedeapsa, de la limita umana a pedepsitorului-trimis divin – pâna la deplina pedepsire divina, conforma cu imensul meu pacat catre Dumnezeu. Din acest moment, cel care ne-a palmuit va realiza ca nu poate el sa ne loveasca, atât cât ar trebui, prin justitie divina-nonumana, sa ne loveasca. Atunci, abia, îsi va da seama de limitele lui, de faptul ca nu e decât supusul (robul) catre Dumnezeu-Legea (si Sanctiunea). Deci, NEPUTINTA lui de a ne lovi îl va re-întoarce între limitele sale umane. Daca se va cai sau nu, daca va lovi iar, sau nu – aceasta nu se poate garanta omeneste – dar, deja, suntem iesiti de sub “jurisdictia” umana a oricarei lovituri deplin-divine. Dar:

a- lui i s-a facut demonstratia ca e neputincios, fie si în asa-zisa “dreptate”, “violenta punitiva”( când, de fapt, nu e decât vointa Domnului, prin mâna lui, atât cât poate mâna si forta mâniei sale de om);

b-lovitorul, neputincios de a lovi mai mult decât a lovit, ramâne de rusine: îsi va da seama ca e un biet om, si-atât; din acest moment, îsi va pune problema ca – lovitura fiind a lui, nu a lui Dumnezeu – s-ar putea ca pedeapsa lui Dumnezeu, pentru impostura lui de a se considera cu drept de pedepsire, de parca ar fi fost Dumnezeu – va fi pedepsita de Dumnezeu(si numai Dumnezeu stie cât de grea va fi pedeapsa divina, lovitoare pentru SUPERBIE…);

c-cel lovit nu are de pierdut nimic, ci câstiga constienta cât mai acuta, deplina, a vinovatiei fata de Dumnezeu, si va sti (va fi gata) sa astepte O COMPLETARE (oricând) la lovitura – ceea ce, oricum, este o mângâiere spirituala: lovit deja fiind, de catre inconstientul impostor, stie ca lovitura lui Dumnezeu, pentru pacatele sale, va fi mai mica decât o merita , pâna în momentul lovirii umane (mai mica exact cu lovitura trimisa de Dumnezeu prin impostor, lovitura prin care pacatul partial al lovitului este adaugat pacatelor, pâna atunci nerecunoscute, ale lovitorului). Este, pentru lovit, prefigurarea MARTIRIULUI, în numele lui Dumnezeu – începutul studiului legislatiei punitive a lui Dumnezeu. Dar si semnul-sansa a viitoarei mântuiri. De la aceasta “palma” încolo ar trebui, pentru adevaratul crestin, sa urmeze revelatia Împaratiei lui Dumnezeu ! Asa ca, aceia dintre noi care se revolta împotriva “palmei”(si a primei, si a prezumatei…) – ar trebui sa ceara ei, cât mai degraba, si de la oricine, semnul loviturii-prefigurare a mântuirii, al milei divine, semnul ca “Dumnezeu nu te-a uitat”…

Cine mai tine cont, în zilele de azi, ale legislatiei laice – ca ar putea fi trimis în judecata Focului Vesnic, al retopirii “matritelor fiintiale” – “doar” pentru insultarea “fratelui”(oricare semen): “netrebnicule, nebunule”? – când toti suntem calcatori de Lege, deci”netrebnici-nebuni”…

Cine ar accepta azi, în legislatia laica (Doamne, ce-i mai place omului s-o faca pe Dumnezeu, pedepsind, în stânga si-n dreapta, cu mintea lui de om…), sa se autoexileze , definitiv si irevocabil, de propriii copii – daca acestia L-ar nega pe Dumnezeu-Obârsia a Toate, singura garantie a Binelui?x Cine ar accepta azi, în legislatia laica, atât de “severa”(?…) – sa-si taie mâna sau sa-si scoata ochiul, pentru o “simpla” minciuna, tradare? Doar tradarea e relativa, nu?… La fel – Adevarul: mereu, în societatea laica avem “puncte de vedere” – adica pretexte de a (ne) minti cu nerusinare. Fii pregatit, în orice clipa a vietii tale, sa fii torturat inimaginabil si sa mori pentru Dumnezeu!Adica, pentru revelarea SINELEUI TAU REAL-DIVIN.

“Hotarât lucru, legislatia crestina este mult prea severa – si nedemocratica!” – vor spune, acum, aflati, oarecum, în cunostinta de cauza, cei care ziceau, pâna acum , ca-i legislatie prea blânda si ca orice crestin are mentalitate de sclav. Da, este severa, pentru ca Dumnezeu are pretentii mari de la om(daca vrea omul sa fie Fratele lui Dumnezeu…) – dar si rasplati pe masura: Dumnezeu îl vrea pe om FERICIT – fericit cu adevarat, adica asemeni Lui. Dar aceasta înseamna: PERFECT CURAT-CURATAT DE REZIDUURI NON-PARADISIACE (adica, potrivnice Luminii Lumii)…

Nedemocratica? Dumnezeu nu stie decât despre o singura categorie umana – de fapt, despre un singur om: ADAM (sa-l întoarca de unde a purces, plângându-si greseala – în Rai-Paradis). Iar discriminarea”nedemocratica” ar începe de la doi…

Greu, teribil de greu, dar si teribil de maret si nemasurat nobil lucru este sa fii crestin. Fratele lui Hristos-Dumnezeu si Fiul lui Dumnezeu. Prima si singura conditie: respecta Legea Armoniei(cu tine, cu ceilalti, cu lumea). Lege pe care Hristos(cel mai teribil Legislator!fara alt scop decât Dreptatea: “Fericiti cei ce flamânzesc si înseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura!”xi o numeste atât de frumos: IUBIRE.

Legea îl transfigureaza pe om în Dumnezeu. Respecta dumnezeieste Legea! – porunceste Juristul Suprem-Hristos. Altfel, pedeapsa ta va fi esentiala si eterna! Vei pierde(sau amâna indefinit) Mântuirea, adica starea de iesire de sub Timp-Eveniment-Moarte!
*

Jugul Legii lui Dumnezeu este usor sau teribil de greu, dupa gradul de încredere (în Reperul si Scopul Suprem), de credinta si de supunere fata de Lege: cine s-a obisnuit cu ceva, zi de zi si clipa de clipa(oricât ar fi de cumplit, aparent – acel “ceva”) – va constata ca e usor si firesc. De aceea, educatia întru Lege trebuie facuta de mic copil – dezvoltata si explicitata în adolescenta – pentru ca omul matur sa fie Omul Legii, tot asa cum este Omul Respiratiei sau al Bataii Inimii. “Caci jugul meu este bun si sarcina mea usoara”xii.

*

TÂNARUL EDUCAT SI DUMNEZEU

Când tânarul va simti boarea divina în sala de clasa, se va lasa modelat de catre “delegatul” lui Dumnezeu, pâna când el însusi va afirma ca NUMAI viata întru armonie cu oamenii , cu Legea, cu Dumnezeu este viata reala. Asa cum bine zicea Pytagora, tânarul nu trebuie înselatprin intruziunea, pe canalul dintre substanta divina si sufletul tânarului, a intereselor meschine ale educatorului/legislatorului. Confiscarea(grosolana si brutala) a caii dinspre Dumnezeu spre sufletul tânarului va duce la grave tulburari spirituale , ale actualei si viitoarei societati umane, care va fi lipsita de harul transfigurarii, singurul factor care poate revela teleologia cosmica si sociala.

Cine-l va întelege pe Dumnezeu, patrunzând în “mintea” lui Dumnezeu, în intentiile Sale sublime – acela va fi subiectul ideal pentru educatie. Cine nu, va reprezenta un rebut educational si, consecutiv, un potential pericol de destabilizare sociala, prin faptul ca el însusi nu e stabilizat spiritual – si, deci, se constituie în focarul epidemiei non-armoniei – epidemia anomica. Epidemie care , deja, “cutremura pamântul sub picioarele noastre”, cum spune un gânditor – el întelegând prin aceasta ca, în curând, Dumnezeu nici nu va mai tine cont de alegerea noastra, si se va revela în toata maretia lui legislativa. Dar pentru ca noi nu suntem pregatiti sa ne supunem Legii si Legislatorului Suprem – vom fi înspaimântati de moarte, în loc sa-i aducem slava si sa ne transfiguram de bucuria supremei revelatii.

Deci, de retinut: Dreptul nu e doar o stiinta – ci o cale potentiala de a-l întâlni pe Dumnezeu. O cale pe care poate fi initiat mult mai usor omul tânar – daca constiinta responsabilitatii duble(fata de Dumnezeu si fata de chipul sau oglindit – omul) ar fi trezita în educatorii momentului I si momentului II pedagogic. Cu o conditie: legile sa nu uite de Lege.

*

ÎN LOC DE CONCLUZII FINALE: REPLIEREA SOCIALA SI CENZURA MORAL-DIVINA A TÂNARULUI

În trecut, mai ales în lumea satului, autoritatea divina era dublata de autoritatea sociala a obstei, în chip, deseori, armonios – si, în mod sigur, totdeauna flositor, pentru pastrarea moralei: “gura lumii”, “gura satului” – o adevarata si bine formata(si informata) opinie publica – autoritatea obstei.

Egoismul, individualismul, însingurarea moderna, pustiirea sau urbanizarea satelor (mai ales ca mentalitate) – au distrus autoritatea obstei. A ramas autoritatea divina – prin “delegare educationala”.

Cum trebuie vazuta ea? În zeci, sute de cazuri – discutând cu elevii, cu tinerii – ne-am dat seama ca autoritatea divina, daca e constientizata si dublata de stimulul religios al familiei(evlavia, morala crestina) – împiedica savârsirea de lucruri neplacute, si chiar de lucruri periculoase, nocive în cel mai înalt grad – din punct de vedere social. Tânarul trebuie învatat sa aiba un preot-duhovnic stabil, în care sa aiba deplina încredere. Si atunci, cenzura moral-divina va veni pe doua cai, diminuând sau chiar suprimând pornirile rele ale firii tânarului, sau obiceiurile, deprinderile sale proaste:

a-sentimentul veghii, permanente, deasupra sa, a ochiului divin neadormit si mustrator (în cazul neadaptarii sau încetei adaptari la morala crestina);
b- controlul periodic(ca la medic) al sufletului: pregatirea periodica pentru întâlnirea cu confesorul-duhovnicul – o întâlnire de maxima si severa sinceritate.

Astfel, treptat, credinta si încrederea re-conformeaza spiritul, rectifica, slefuiesc spiritul si inhiba pornirile pernicioase ale firii. Acesta este, în definitiv, OMUL NOU de care vorbeste Hristos, omul renascut spiritual – nu acela al comunismului ateu, nici acela al liberalismului libertin si anomic. Pur si simplu, HOMO RELIGIOSUS REDIVIVUS, despre care face vorbire Mircea Eliadexiii. Omul religios regasit-renascut, si pus între parametri de eficienta spirituala – care va deveni corectitudine si omenie sociala. Din dezvaluirile tinerilor, aflati fie în plina terapie religioasa, fie dupa terapia religioasa (într-un moment de relaxare luminoasa, evlavioasa, recunoscatoare) s-a putut vedea cum atât mici carente psihice si deprinderi rele, nu foarte vinovate în sine(cochetaria celei care pierdea ziua la oglinda, mizeria fiziologica a celui care se masturba sau se scobea între degetele de la picioare etc.) – cât si mari deficiente psiho-fiziologice(porniri homosexuale, cauzate de grave disfunctii, deficiente fiziologice, din pricini congenitale etc. – sau nestapânirea nervilor, neascultarea de nici o autoritate exterioara etc.) – prin concentrarea atât sub Ochiul lui Dumnezeu, cât si sub cuvântul de folos al duhovnicului – fie au fost autoreprimate, fie tinute în frâu, stapânite mental, volitiv, pentru a nu face rau celor din jur, si nici siesi sa nu-si mareasca raul, pâna la scârba de sine si la sentimentul culpabilitatii , hiperbolizat pâna la dorinta de autoeliminare. Împacarea cu sine, redobândirea respectului de sine si a cumpenei interioare, re-armonizarea interioara – este ceva de nepretuit. Si doar sentimentul religios autentic(nu superstitia sau bigotismul!!) rezolva aceste probleme .

ABIA OMUL RELIGIOS POATE FI, ORICÂND, O FOARTE BUNA FIINTA JURIDICA – DACA SE FACE EDUCATIA JURIDICA DE RIGOARE. Este mai putin valabil inversul afirmatiei. De multe ori, juristi merituosi, pierzând busola spirituala, au clacat moral si profesional.

***

RESTABILIREA CREDIBILITATII TINERILOR. “BATRÂNETEA” SI “TINERETEA” – CATEGORII PSIHO-SOCIALE

Fortele spirituale tinere :

a-daca vor fi educate în directia generozitatii spirituale, a orizontului spiritual deschis si liber spre “sus” – iar nu al unui pozitivism meschin si fosilizat în automatismele de “animal de prada”, strict orizontalizat(sub zodia “economicului”);

b- daca vor fi convinse sa accepte cunoasterea si aprofundarea Legii-Norma (în semnificatiile ei adânci, vitale) si a sistemului general de functiune sociala – în mod sigur, vor gasi solutii nu numai noi, ci si mai fiabile si viabile, multiple si cu grad de solutionare mai înalt. Se vor angaja într-o autentica spirala a reformei sociale si morale ( nu în simulacre reformiste) – asa cum s-a întâmplat în toate momentele critice ale istoriei omenirii : tinerii minoriti au deblocat Biserica Occidentala, scotând-o din criza de credibilitate , care a produs, pe cale de consecinta, tirania religioasa a sistemului inchizitorial ; tinerii artisti , savanti si exploratori – au deblocat Evul Mediu (care alunecase în manierism factice) – spre Renastere; tinerii masoni ai veacului 18 au deblocat sistemul social feudal ( încrâncenat în forme golite de divin, în absolutismul despotic, cu pretentii de drept divin, arogant si distructiv de avânturi creative), spre democratie (care, la începutul ei, parea reala…) – si tot tinerii au achiesat primii si la idealurile anului (est si central-european) 1989, doar ca, peste tot în Centrul si Estul Europei, a existat o capcana, gen “Piata Universitatii”-Bucuresti 1990 – revelata mai degraba sau mai târziu, cu amaraciune. Fortele tinere nu trebuie macinate, pervertite si exasperate – ci folosite în mod loial, vizionar, curat – determinate, printr-o educatie prealabila, de înalta si sustinuta tinuta spirituala, sa se “înjuge” singure, cu entuziasmul specific vârstei, la operatia denumita “ameliorare sociala”. Numai asa se pot ele purifica si lumina, constant, de Idealul Umanitatii – fara a se întepeni în starea psiho-spirituala, numita “batrânete”, ci pastrând, chiar în vârsta senectutii, flexibilitatea si generozitatea extrema, atât de vie, a starii spirituale de “tineret”. Caci, dupa cum credem a se vedea, nu exista un real conflict al generatiilor, decât atunci când cei vârstnici se încapatâneaza sa semnifice “cei batrâni”-îmbatrâniti – si sa-si aroge drepturi pe care nu le au, în virtutea unor “virtuti”deloc onorabile: îsi apropriaza , fara sa si merite, din punct de vedere medical, toate anchilozele psiho-spirituale posibile – lucru care duce, inexorabil, la atitudini egoiste si tiranice. “Batrânetea” si “Tineretea” se dovedesc a fi, în cele din urma, dar, de fapt, în primul rând – categorii psiho-spirituale si grade de atitudine volitiva ( în cazul celor ce vor sa arate si sa fie “batrâni”, este si complacerea de a arata si a fi astfel – iar despre “tinerii” cu prejudecata ca ei trebuie sa fie cu totul altceva decât generatia anterioara, iar daca nu sunt, se autoblocheaza moral-spiritual, se poate spune, la fel, ca se complac într-o atitudine categorisita, doar, drept “tânara” – hyppies, rockers, rappers, punkers etc. – dar, în realitate, “îmbatrânita”prematur, fara finalitatea , nelinistea creatoare si forta de a fi si însemna“tinerete” autentica). “Le lipseste educatia” – spunem. Dar chiar li se da educatie adecvata, într-un mediu social adecvat (???) si de catre factori adecvati(fie si ca atitudine si nivel spiritual) si de buna-credinta? O educatie care sa stimuleze, în ei, generozitatea si energiile constructive, specifice (în mod normal…) vârstei tinere?…

Noi nu credem asta – si, tocmai de aceea, optam pentru/propunem, cu mult discernamânt, o varianta noua (si, în acelasi timp, veche…) de societate, în care sa nu mai existe pacalici si pacalitori, si nici obiditi si obiditori: SOCIETATEA TEOCRATICA, în sensul propus de Nikolai Berdiaev, în lucrarea sa – Un Nou Ev Mediu: o societate în care CREDINTA CRESTINA (autentica si ferventa…!!!) sa fie forta spirituala motrice – în care Biserica sa fie Institutie Divino-Umana, nu cu misiune neaparat de supraveghere a nivelului de spiritualitate al mediului social – nu atât institutie cu misiune corectiva, cât preventiva, pentru evitarea nu doar a catastrofelor spirituale, cum sunt cele prin care trecem azi, de s-au zapacit de tot pâna si sacedotii lui Hristos-Mântuitorul… – ci, în special, pentru alinarea durerilor spirituale din mediul social, pentru catalizarea si cultivarea fortelor spirituale nucleice, ascunse în om/umanitate – pentru adeverirea, întarirea si Revelarea Starii de REALA con-fraternitate, dintre oameni: TEOCRATIA propusa de noi NU trebuie sa fie o noua societate totalitara, si nici sa nu utilizeze constrângerea, brutala sau discreta (tot siluire a libertatii divino-umane ar fi, sub orice forma s-ar exercita brutalitatea/constrângerea non-spiritualizanta!) – sa nu aiba scopuri DELOC lumesti, ci exclusiv, obsesiv, tinând de Revelarea Lui Hristos… – sa nu se nimereasca, Doamne fereste, din nou, cum a fost în zona papala a secolelor Vechiului Ev Mediu – Inchizitia, sau orice alt fel de „politie bisericeasca”…Nu, nicidecum! Ci sa fie Zona Terestra si Zona Divina (totodata! – întâlnite!!! – prin Lucrarea Cea Mai Înalta a HARULUI Dumnezeiesc!), zona de REVELATIE, la nivel de individ, dar, mai cu seama, de SUPRAINDIVIDUALITATE / NEAM. În felul acesta, doar, Biserica va fi iar ceea ce a vrut si vrea Hristos: Mireasa Lui Hristos, Sfânta Unealta de Mântuire/Re-armonizare întru Duh a Omului/Umanitatii, ANTICAMERA PARADISULUI.

Dar, pentru o astfel de societate noua, si totusi veche, originara, daca ne gândim ca ea a fost întâia propunere a Lui Hristos – preotii trebuie sa înceteze definitiv de a se considera un soi de functionari – SI SA RE-DEVINA JERTFELNICI ÎNTRU MISIUNE SFÂNTA/COSMICA/SUPRAISTORICA!!!

Si aceasta, pentru ca istoria sa aiba finalul prorocit de acelasi mare filosof al Ortodoxiei, Nikolai Berdiaev – re-contopirea istoriei pamântesti cu istoria celesta (cf. Sensul istoriei, Polirom, Iasi, 1996, pp. 195-197) – deci, sa reluam si sa completam, ca pe un memento, ceea ce deja am citat din geniul rus al Ortodoxiei: „În viitor va avea loc o lupta fara precedent între bine si rau, între Dumnezeu si diavol, între lumina si întuneric. Sensul istoriei consta în deschiderea acestor principii opuse, în lupta lor si în conflictul tragic al acestor principii (…) Am început cu prologul celest al istoriei, pentru a trece la istoria pamânteasca, iar de la aceasta istorie pamânteasca trebuie sa trecem iarasi la istoria celesta.Numai în acest caz istoria are un sens pozitiv: daca se încheie. Întreaga metafizica a istoriei (…) conduce la constiinta sfârsitului inevitabil al istoriei. Daca istoria ar fi un proces nesfârsit, o infinitate rea, ea n-ar avea nici un sens. Tragedia timpului ar fi de nerezolvat, iar sarcina istoriei – irealizabila, pentru ca, în interiorul timpului istoric, aceasta nici nu se poate înfaptui. Destinul omului, aflat la baza istoriei, presupune un scop supraistoric, un proces suoraistoric, o solutionare supraistorica a destinului istoriei într-un alt timp, vesnic. Istoria pamânteasca trebuie sa se contopeasca din nou cu istoria celesta, trebuie sa dispara granitele care separa lumea aceasta de lumea cealata, la fel cum nu au existat aceste granite în trecutul îndepartat, în zorii vietii universale. (…).În acest mod simbolic se vorbeste în Apocalipsa. Se rupe legatura timpurilor, cercul închis al realitatii înceteaza sa mai existe. În realitatea lumii se revarsa energiile unor alte trepte ale realitatii, istoria timpului nostru se sfârseste si tocmai de aceea capata sens. O zi din viata noastra individuala este absurda luata în sine, viata noastra capata sens doar prin alaturarea tuturor zilelor ei.

(…) În limitele istoriei, este irezolvabil si conflictul tragic al destinului individual, cu destinul întregii umanitati. De aceea, istoria trebuie sa se încheie. Lumea trebuie sa intre într-o realitate superioara, într-un timp integral, în care sa se rezolve problema destinului individual uman, iar conflictul tragic al acesti destin individual cu destinul universaltrebuie sa-si gaseasca o solutie. Istoria este, înainte de toate, destin – si trebuie sa fie înteleasa ca destin, ca soarta tragica. Soarta tragica trebuie sa aiba, ca în orice tragedie, un act final, care rezolva totul. În tragedie, catharsis-ul este inevitabil. Istoria nu are o evolutie infinita în timpul nostru, nu are firescul fenomenelor naturale, tocmai pentru ca istoria este destin. Aceasta este ultima concluzie a metafizicei istoriei. Destinul uman, pe care trebuie sa-l urmarim prin toate perioadele istoriei, nu se poate solutiona în limitele istoriei. Metafizica istoriei ne învata ca ceea ce este irezolvabil în limitele istoriei, se rezolva dincolo de limitele ei. Acesta si este cel mai important argument în favoarea faptului ca istoria nu este fara sens, ca are un rost superior. Daca ar avea numai un sens pamântesc imanent, tocmai în acest caz ar fi absurda, fara sens, pentru ca atunci toate dificultatile fundamentale, legate de natura timpului ar fi irezolvabile, sau toate rezolvarile ar fi fictive, aparente si neadevarate. O astfel de metafizica a istoriei, relativ pesimista, rupe mreaja iluziilor legate de divizarea viitorului si rastoarna ideea de progres, dar întareste speranta si nazuinta în solutionarea suferintei istoriei din perspectiva eternitatii, din perspectiva realitatii vesnice. Iar aceasta metafizica pesimista a istoriei este mai optimista, în sensul ultim si cel mai profund al cuvântului, decât optimista conceptie despre progres, conceptie sumbra si aducatoare de moarte pentru tot ce este viu. Trebuie sa aiba loc o anumita mutatie launtrica, dupa care istoria universala nu se va mai înfatisa în perspectiva fluxului distrugator al timpului, atuncata parca înafara din adâncul spiritului, ci în perspectiva eternitatii, a istoriei celeste. Istoria universala se va întoarce în adâncime, ca un moment din vesnicul moment al Spiritului”.

BETEL

by Corina Diamanta Lupu

E noapte tulbure, înalta, si-o piatra am drept capatâi –
Fugar sunt, iar sufletul mi-e plin de-o vie si adânca teama,
Caci am furat, si pentru dreptul de nascut întâi,
Geamanul meu îmi cere cu viata sa-i dau vama.

O casa-n urma, departe am lasat. Si ce m-asteapta,
Nu stiu – prea sus e cerul, prea tacut. Ma rog si-as vrea
Iehova mila sa-mi arate, nu judecata dreapta-
Pe veci, uitata-n harul Lui sa-mi fie fapta rea.

Pâna la El de as urca, I-as spune greul meu suspin,
L-as implora sa-ma-nsoteasca-n drum, sa-mi fie Tata.
Din inima, El de mi-ar lua al îndoielii spin,
S-ar lumina atunci, privirea mea îndurerata.

Ca aievea la Tine sa ajung, pe Nume sa Te chem,
Iar Tu sa ma îmbraci în haine noi si albe, fara de ocara,
Destrama, Doamne, aripile mele de blestem
Si fa-mi în noaptea asta, pâna la cer o scara.