JURNAL LONDONEZ (5)

Lavinia IANCU

De ziua mea…

Dragii mei, probabil v-ati întrebat ce am facut… de ziua mea! Ei, în primul rând va spun ca nu simt ca a mai trecut un an… Parafrazându-l pe regretatul Gica Petrescu, în simpaticul sau cântec „Vârsta mea” zic si eu ca „Peste mine nu a trecut vremea, Numai el e Gica-nenea…”. Asa o fi?! Principalul e ca sunt optimista! Se zice ca oamenii veseli si optimisti arata mai tineri… Cine stie!

De ziua mea nu am facut ceea ce mi-as fi dorit si anume sa vizitez Gradina Zoologica din Londra, si London Eye, si Madame Toussaud, si Aquarium si poate sa mai si „chefuiesc” putin seara cu amicii de aici… Dar cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din târg, nu mi-am putut permite sa fac prea multe din cele propuse initial, asa ca tot eu am hotarât ca pâna în 8 iulie 2012… în fiecare zi va fi ziua mea de acum încolo si ca voi încerca sa ma bucur de fiecare zi ca si cum ar fi ziua mea de nastere! Si cum ma aflu pe meleaguri britanice am sa zic si eu „make and take the best of it”, precum spune englezu’.

Mai întâi rezolvam finantele…

Asadar, de ziua mea, am ajuns sa rezolv în primul rând niste probleme administrative si anume banii cu care am venit, euro sa-i schimb în lire, pentru ca din pacate nu am venit cu lire de acasa, ceea ce a fost o greseala! Dar omul cât traieste învata, asa ca am învatat si eu tot pe pielea mea si am pierdut ceva bani la paritate. De exemplu, aici banca nu primeste bancnota de 500 de euro, chiar daca acestea exista pe piata monetara. Asta e politica lor, si de ce o au nu îti explica, ci pur si simplu îti spun „that’s it”… asta e si trebuie sa o accepti asa cum e. În fine pâna la urma am reusit, ca norocul, sa schimb ultimii banuti cu ajutorul unui amic de aici si… totul a fost ok. Dar oricum paritatea e mai buna daca se face tranzactia în România, adica, daca, cumparati lire de acolo atunci când vreti sa veniti aici… Altfel pierderile sunt destul de substantiale!

Si daca tot am fost la capitolul finaciar, va spun ca am fost invitata la banca unde am contul deschis sa îmi arate cum se foloseste aici „online banking”! Da! Ca un cadou de ziua mea! Ce draguti! Si cu asta… basta! Gata cu treburile administrative!

Lupta cu pizza!

Mai pe la „lunch” am luat masa cu un amic la un restaurant cu specific italian, unde chelnerii erau spanioli! Multiculturalism 100% în Londra anului 2011!

Asa ca… daca e italian am comandat normal… PIZZA. Pâna aici toate bune si frumoase. Vine pizza, hmmm ce miresme! Dar stai putin, ca nu prea ma pot apuca de ea, fiind rotunda si nefeliata! Interesant, ma gândesc, probabil au uitat tacâmurile! Ei asta e, îmi zic eu în sinea mea! Nici o problema, se întâmpla oricui, agitatie, clienti, graba, ginta latina… No problem sir! Îl rog pe „spanish waiter” sa o felieze… la care ma trezesc ca îmi aduce feliatorul la masa sa mi-o feliez singura. Pizza, desigur! Am uitat sa spun ca nu era restaurant cu autoservire! Mai pe urma am aflat ca în unele localuri de aici se practica si chestii de genul asta pentru ca sunt atât de multi cretini si de exagerati „cu datul în judecata pentru orice”, încât te trezesti ca ma apuc sa dau restaurantul în judecata ca nu mi-au taiat felia de pizza cum trebuie! Dar la varianta ca ma pot taia cu feliatorul în incinta restaurantului lor nu s-au gândit! Hmm trebuia sa vina românca Lavi, cea desteapta si logica (am voie sa ma laud de ziua mea! Sic!) sa le explice ca daca omul e procesoman si vrea sa îi dea în judecata o poate face sub orice motiv… cum de altfel se practica aici si în domeniul muncii si nu numai! Si culmea e ca se mai si câstiga procese! Si uite asa sunt vesnic ocupati avocatii „engleji”. 

Pisica de mare cea buna

Astfel mi-am petrecut o jumate de zi de nastere, dupa care m-am despartit de amicul cu care am prânzit. Apoi m-am dus frumos, singurica-singurica, ca doar tot îmi face placere compania propriei mele persoane, la Aquarium, cu castile în urechi pe ritmurile muzicii anilor  ’80… chiar daca afara e când noros când soare ba chiar la un moment dat ploaie! Acolo am avut o experienta foarte interesanta cu o pisica de mare. Am sa va povestesc! La un moment dat dupa ce te plimbi prin „aqvarium”, care de fapt e ca un labirint cu bazine, cu fel de fel de pesti, de la soiuri de rechini si pisici de mare, pâna la meduze, boraste testoase, corali, caluti de mare, ba chiar si un schelet de balena. În fine, dupa slalomul facut în acest labirint de bazine, ajungi la un bazin deschis, si destul de jos, care ajunge ca înaltime pâna la buric (pardon!) unde erau mai multe pisici de mare mai mici si pesti… La un moment dat apare nici nu stiu de unde o pisica de mare mai mare pe care o vad îndreptându-se spre mine foarte elegant si lin… ca si cum ar vrea sa faca o reverenta si sa-mi ureze la multi ani! A venit pâna în fata mea, atât de aproape ca daca ma aplecam putin puteam sa o mângâi, s-a ridicat, s-a uitat la mine câteva secunde, s-a intos peste cap facând un un flick-flack foarte elegant si a plecat mai departe unduindu-se gratios. Mi-a placut atât de mult, si m-a facut sa ma simt atât de bine ca am iesit zâmbind de acolo si ma gândeam ce mult înseamna sa ne putem bucura de un lucru atât de marunt care uite ca îti poate face o zi, sau macar câteva ore mai frumoase. Abia mai apoi mi-am adus aminte de simpaticul australian iubitor de animale, Steve Irwin, si moartea lui tragica cauzata de o întepatura a unei (alte) pisici de mare! Brrr! Aia cred ca era o pisica rea!

Dupa ce am iesit de la Aqvarium, pe când traversam podul de lânga Parlament, am vazut acolo un domn care cânta atât de frumos la acordeon! Erau secvente din operele lui Albinoni si Ceaikovski! Foarte frumos! Un alt motiv sa ma simt bine si sa zâmbesc… „Life it’s beautiful”, mai ales pe ritmurile muzicii. Si cam asa… mi-a trecut „ziua mea” care… a fost o zi de vineri londoneza.

La Harrods cu Brad Pitt!

Dar cum weekendul se apropia m-am gândit sa o prelungesc si sa „ma sarbatoresc” si sâmbata si duminica! Asa ca sâmbata mi-am pastrat-o pentru shopping si cum am prins „reduceri”… am profitat putin. Aici când sunt reduceri, încerci sa cumperi ceva, deoarece se zice ca sunt reduceri reale, uneori pâna la 70%! Inclusiv chiar si de la faimosul Harrods îti poti permite sa îti cumperi ceva! Apropo, am fost înauntru! Arata ca un muzeu. Nu e de mirare ca era locul preferat pentru shopping al Printesei Diana! Foarte frumos! Ba chiar si Brad Pitt a fost acolo! Dar nu când am fost si eu… Deci nu ne-am întâlnit! Pacat! Se zice ca au închis magazinul doar pentru el, bietul de el… A platit pentru ca a fost pus la dispozitie sa (magazinul desigur!) câteva milioane de lire. Media vânzarilor de la Harrods pentru o zi e în jur de doua milioane de lire! Numai pentru zi! Doamne câti copii si batrâni, câini si pisici ar putea fi satui si sanatosi pe banii astia!

Cine mi-a sterpelit „sidiul”?

As vrea sa va mai spun ca daca am stabilit ca e „ziua mea” si sâmbata si am fost la shopping, am cumparat niste cadouri si pentru cei dragi de acasa, nu numai pentru mine. M-am cadorisit cu trei „sidiuri” cu Andre Rieu, care erau la reducere. Hmm, nici nu stiti cât de încântata am fost… hahaha! Dar cum nu am cd player la mini laptopul asta al meu, nu am avut posibilitatea sa ascult minunata muzica cumparata… asa ca, abia dupa vreo trei zile ma trezesc sa ma uit eu mai atenta la cd-uri… si sa caut încântata pe youtube secvente cu concertele respective… Când il deschid pe cel mai important (zic asa, deoarece avea si un dvd bonus) ia „sidiul” si „dividiul” de unde nu-s! Mi se daduse doar carcasa, pentru care am platit cinci lire! Scump doamna, scump…., ma gândeam în sinea mea… Credem ca cineva a sterpelit cd-ul înainte de al cumpara eu! 

Disperata si nervoasa, ma pun sa caut în gunoi dupa chitanta, desi eu mereu pastrez chitantele… dar deja trecusera trei zile… asa ca m-am usurat de câteva hârtii. De obiceim dupa cum v-am mai relatat, aici totul se tine, de la cea mai mica chitanta pâna la orice bonisor… Dupa ce m-au trecut toate transpiratiile dau într-un final (fericit!) de chitanta. Evrika! Asa ca „mâine” foarte hotarâta ma duc înapoi la magazin sa cer sa îmi dea un cd nou. Asa s-a si întâmplat! Doar sunt într-o tara civilizata! Fara nici o problema am primit un cd-ul nou, cu tot „necesarul”! Se pare ca e ceva obisnuit si aici sa se fure compact discuri din carcasele lor! Asa ca prefera sa pastreze doar ambalajul la vedere.

Hoinarind deprimata prin London si împrejurimile ei

E un furnicar de nu va puteti imagina, aici în zonele de shopping: Piccadilly Circus, Marble Arch si Oxford Circus. Exact ca în filme. Precum la New York în Times Squre. Obositor, dar palpitant totusi. Continuam deci povestirea! Tot în ziua de sâmbata dupa masa, am dus un tort la salonul unde fac practica, sa le cinstesc si pe colegele de acolo! Am primit de la seful salonului o sticla de rom cu aroma de cocos (!!!), ca deh, Domnia Sa e mare bautor de alcool… desi nu e englez! E polonez, dar nu conteaza… Fetele mi-ai oferit un minunat buchet de flori.

Duminica am fost invitata de fosta colega de liceu, care e pe aici unsprezece ani, sa merg la ea în vizita. Sta în zona Kent, în oraselul Tunbridge Wells, la 40 de minute, cu trenul, de Londra.

Si uite asa mi-am petrecut weekend-ul dedicat mie! Desi, initial în pusesem în gând sa organizez un party de ziua mea, sub forma de croaziera pe Tamisa… M-am razgândit din pacate deorece în ultimele doua saptamâni am trecut (inclusiv de ziua mea!) printr-o perioada mai deprimanta, cu toate ca nu era nimic trist ci doar îmi pierdusem din entuziasm si simteam o oarecare indiferenta fata de orice. Mi-am dat seama de ce! Pentru ca eram obosita! Pentru ca în perioada respectiva dormeam foarte putin. De la ora 1, 2, 3 noaptea pâna pe la 8, 8 jumate… când îmi dadeau desteptarea urletele de copil si plânsetul de bebelus al vecinilor… Plus ca am pierdut câteva nopti în perioada respectiva hoinarind prin Londra, asa în plimbare, si dupa cum v-am mai spus… orasul nu doarme deloc, e luminat „al giorno”, si te asteapta cu bratele deschise sa îl cuceresti… Si cum, un om normal are nevoie de opt ore de somn, probabil ca am ajuns în faza în care mi s-a acumulat foarte multa oboseala. Dar slava Domnului am depasit-o, zic eu!

Iar ma chinuie NIN-ul!

Asa se întâmpla când te napadesc gândurile. Mai ales ca prima aplicatie pt NIN mi-a fost refuzata pe baza ca nu am furnizat acte suficiente din domeniul muncii. Ceea ce era de fapt imposibil, pentru ca aici toata lumea te întreaba de NIN la interviu, atunci când mergi pentru angajare. E simplu! Fara NIN nu te angajeaza nimeni, si fara loc de munca nu mi se acorda NIN-ul! Asa ca iesi din cercul asta vicios daca poti!  Mai ales ca aici nu sunt încântati sa lucreze cu PFA, pt ca daca eu as fi PFA si as colabora cu un salon si la sfarsit de an nu-mi platesc taxele, plecând de la salonul respectiv, administratia fiscala poate merge sa ceara salonului sa plateasca în locul celui care se ocupa de tepe! Asa ca se feresc sa lucreze cu persoane fizice autorizate. Asta înseamna sa fii român! Singura varianta e sa devii student si atunci ai dreptul la munca cu jumate de norma, adica 20 de ore pe saptamâna. Dar si aici e o chichita! Nu te considera student numai daca faci minimum un an de scoala, curs lung la ei! Si desigur, taxa de scolarizare o platesti tu! Va mai aduceti aminte ca am dorit sa fac un curs de machiaj, care are o durata de sase-noua saptamâni. Acest curs de scuta durata, nu te considera „student” si nu îti ofera dreptul la munca! Cea mai simpla varianta pentru mine ar fi sa scot din buzunar suma de 3.200 de lire sterline, plata unui curs pe o durata de doi ani (acesta fiind cel mai ieftin curs ca pret!) Chiar si cei de la salon mi-au spus ca… nu ma pot angaja, deoarece si pentru ei e prea complicat sa aplice pentru „bule card” pentru mine. Pentru ei înseamna ca… trebuie sa demonstreze ca nu au gasit pe nimeni mai bun aici si au fost nevoiti sa ma aduca pe mine din România si sa mai si plateasca pentru asta o suma de bani! Si nu se încurca nimeni cu asemenea fapte de caritate! Asa ca, dupa o luna de voluntariat la acest salon, am renuntat sa mai merg acolo! Începusem deja sa nu ma simt în largul meu, pentru ca desi la început italianca cu care ma întelegeam bine, se comporta conform vârstei (19 ani!) si ma trata ca pe un una inferioara, care nu stie sa faca ce face ea… si ma tot verifica fata de clienti, desi nu ea era manager… Asa ca, nu, multumesc! Ma consider la fel ca ele doar ca am alt stil, adica cel învatat în România!

Sperante… de viitor

Dupa atâtea ganduri si framântari am primit totusi o mâna de ajutor. O propunere de a conduce un salon de cometica nou-nout! Eu sa fiu responsabila cu partea de cosmetica si… daca e nevoie de mâna de lucru, sa aduc din România, dar numai daca aici nu gasesc staff! Asa ca urmeaza sa vedem ce-o sa iasa de aici încolo! Ideea e ca m-am linistit si am ajuns singura la o conlcuzie simpla. Eu am venit aici sa traiesc o noua experienta! Si anume sa vizitez tot ce pot sa vizitez, sa ma distrez, sa merg la concerte, la spectacol de balet, sa fac un curs, sa leg prietenii, sa fac shopping putin si daca pot, sa reusesc sa îmi gasesc ceva de lucru si sa strang niste banuti, bine! Daca nu, atunci cele de mai sus mentionate si go home!

Am reusit sa fac rost de câteva recomandari (ca aici se merge foarte mult pe recomandari) si sa îmi mai întocmesc niste facturi…….extrase si alte hârtii si mai aplic a doua oara si ultima data pentru acest NIN pacatos! Asa ca mai pe scurt, asa sta treaba cu statutul de român în Anglia. Chiar daca ai psihicul tare si ai prieteni care vor sa te ajute si te sustin, nu ai cum sa nu te framânti la ce si cum ai putea face, si de acolo mintea nu te lasa sa dormi… Tot asa de acolo se trag alte probleme… Somnul insuficient si de proasta calitate duce usor la indispozitie, stress si oboseala! Apoi… mai departe la iritabilitate, proasta dispozitie si irascibilitate.

E musai sa fiu bine… si auto-sugestia ma ajuta! Încerc cât de tare pot sa fiu optimista si sa vad mereu partile bune si frumoase. Numai asa voi reusi sa merg mereu mai departe. Looking to the future!

A sa încerc sa ma bucur macar de viata de turist. Am fost de curând cu un amic la Stonehenge si într-un oras numit Exeter, din sud, care e ca marime cam al cincilea sau al saselea din UK, dupa Londra. Acolo, majoritatea sunt britanici, doar câtiva studenti… E un oras frumos, plin de dealuri. E un oras istoric. Pe vremuri a fost un oras roman. Acolo în Exeter mai sunt ramasite ale unei fortarete romane. Drumul spre Stonehenge si Exeter l-am facut pe ocolite pentru a vedea cât mai mult din country side-ul britanic. A fost minunat, plin de verdeata, de soare, cu cer curat cum nu am prins decât de doua ori în cele sase saptamâni de când sunt la Londra. Minunata experienta a fost, chiar daca am impresia ca totul se deruleaza foarte rapid si nu apuc sa stau si sa savurez fiecare loc vizitat asa cum îmi doresc. Dar macar ajung sa le vad… chiar si daca unele doar fugitiv.

(Pe curând)

Lavinia IANCU

Londra, UK

20 august 2011

 

NUANTE

Cârdei V. Mariana


Pe stanci albastre,
pescarusi tintesc nemarginirea
si marea stralucind in larg,
le mangaie privirea.

Valurile inspumate
poarta midii catre tarm,
in nisip ramane perla
ce o ne-o disputam.

De n-ai vazut marea,
te indemn s-o faci acum
sa simti frenezia,
si al brizei parfum.

O paleta de culoare
de albastru-n multe tonuri.
coloreaza pietre scumpe,
irizandu-le-n halouri.

Albastru-i safirul,
topazul este-albastru,
albastru este cerul,
Pamantu-i tot albastru.

Infinitele nuante
din albastru derivate,
coloreaza orizontul
– apa si cer imbinate.

Unde albastre
ies din rauri,
din lacuri albastre
sau din cerul instelat
in oceane reflectat.

Mare, stanci si valuri albe,
un barbat pe plaja doarme.

El, batranul Lup-de-mare,
cu-a lui frumusete
pe fete le ademeneste
ca sa il rasfete:

„Vino langa mine,
te astept demult,
imi vei fi iubita,
hai, da-mi un sarut!
Strange-ma in brate,
te voi mangaia,
iti voi umple viata
cu iubirea mea!”

Si pe creste inspumate
ei plutesc purtati de val…
si isi daruiesc iubirea
in flux estival.

La tarm asteapta lotca
si Luna ii vegheaza,
dintr-un manunchi de stele
un far trimite o raza.

DREPTUL LA APLAUZE

ZICERI (29/30)

Dreptul la aplauze & Bilant provizoriu  



  BILANT PROVIZORIU

  • Notez ineptiile desteptilor si sclipirile de geniu ale prostilor.

  • Timpul – iata o notiune vremelnica.

  • Cine cere nu piere, dar nici nu linge miere…

  • – Aveti doctoratul?

– Numai felceratul!

  • Ma bucur ca sunteti apreciat acolo unde sunteti apreciat (Liviu Antonesei).

  • Nunta… Cu multi ne-am vazut, dar nu ne-am auzit.

  • Gafe de succes.

  • Multi privesc, putini vad, câtiva înteleg (citat).

  • Nu stie ministerul ce stie frizerul (Roni Caciularu).

  • Prietene, ai un mare defect: esti poet!

  • Somnul ratiunii poate naste si tâmpenii, nu neaparat monstri.

  • Uneori te frigi si cu iaurtul.

  • A tacut toata seara… Mare noroc am avut!

  • Portret: orgoliul lui e pe masura poftei de mâncare.

  • Nu poti fi iubit de toata lumea. ?i nici nu trebuie (Mirel Horodi).

  • Extreme… Dumnezeu este în pericol.

  • Rabdarea e un copac cu radacini amare dar cu fructele dulci (proverb francez).

  • Sfat: Daca nu-ti place, ramâi acolo sau du-te în alta parte… (auzita).

  • Bilant provizoriu: Am facut ce nu trebuie, nu am facut ce trebuia (Zoltan Terner).

  • Memoria buna – un defect sau o pedeapsa?

  • Pe noi, diferentele ne lasa indiferenti!

  • Am fost invitat la masa la o familie care credea ca sunt în cura de slabire (Nae Cernaianu)

  • Tatal Satanei e Dumnezeu?! Ca doar el a creat Totul…!?

DREPTUL LA APLAUZE

  • Cu vorbele sa te porti ca si cu ouale… (folclor masculin).

  • În weekend am de gând sa meditez mult (citat)

  • Unii sunt cruzi, altii necopti.

  • Nu toate începuturile sunt noi.

  • Îngerii pot fi si negri (Bianca Marcovici).

  • Sa-i împuscam pe toti coruptii...! Dar de unde luam puscasi incoruptibili??

  • Portret: Religios pe dinafara.

  • Cel mai frecvent se sare dintr-o extrema în aceeasi extrema.

  • Sunt un pic foarte ferm (Andrei Bacalu).

  • Tupeu jegos.

  • Viitorul e o clipa nesfârsita.

  • Toti au dreptul la aplauze, unii sa le primeasca, altii sa le risipeasca.

  • Încalzirea globala m-a pus pe gânduri si pe cheltuiala (Mihai Batog Bujenita).

  • Toata lumea are ceva cu toata lumea.

  • Efortul de a sta drept doare.

  • Momentul adevarului… tine un moment!

  • Dusmanii cresc ca buruienile. Prietenii sunt plante de cultura. Trebuie sa-i cultivi (Nae Cernaianu).

  • Daca stapânul e zgârcit, sluga e hoata… (folclor).

  • Când memoria cedeaza, ramân amintirile.

  • Teme-te de cel care nu are ce pierde…

  • Mai mult înveti din esecuri decât din succese.

  • Auzi legende si credem ca legendele-s istorie (Vlad Nicolau).

  • Entuziasm de margarina…

  • Dumnezeu nu se baga peste dracu’.

Dr. Dorel SCHOR

21 august 2011

CUTREMUR DE PAMÂNT LA WASHINGTON DC

Simona BOTEZAN

Un cutremur cu magnitudinea 5.9 pe scara Richter s-a produs marti, 23 august 2011, în Northern Virginia, Washington DC si Maryland, la ora locala 1:51 pm.

Cutremurul s-a resimtit puternic din Washington DC Metropolitan Area pâna la New York, în cladirile de birouri Concord, NH. Momentan nu exista raporte privind pagube materiale majore.

Strazile din centrul orasului Wasington DC sunt pline de oameni, iar o serie de cladiri din zona centrala si Casa Alba au fost evacuate.

Epicentrul cutremurului a fost localizat la adâncimea de 1 km, în localitatea Louisa, din centrul Virginiei, unde intensitatea cutremurului a atins 7.0 grade pe scara Richter. Pagubele materiale sunt mici deoarece durat cutremurului a fost mica, 20-30 de secunde.

Alarmele de incendiu au sunat în întreaga zona metropolitana, dar din fericire nu s-au produs pagube materiale majore, pierderi de vieti omenesti sau întreruperi semnificative ale furnizarii de gaze naturale, apa si current electric.

Totusi, la 60 de minute dupa cutremur liniile telefonice fixe si mobile înca nu functioneaza, dar cauza este aglomerarea retelelor de catre utilizatori.

***

Noi suntem bine. N-am patit nimic!

Simona BOTEZAN

Washington DC USA

23 august 2011

As vrea!

Florian Guler

http://desculti.blogspot.com/ 

 

As vrea sa-mi fac un cantec, din orisice durere,

Din lacrimile toate sa-mi fac margaritar.

As vrea sa ma inalt din orisice cadere

Si-n orice ratacire as vrea sa aflu Har.

 

As vrea sa port in mine nadejdea altor maluri,

Atunci cand sunt in larg si se framanta marea.

As vrea sa Te-ntalnesc, venind atunci pe valuri,

Chemandu-ma pe nume… sa-mi dai imbratisarea.

 

As vrea sa-mi fie ochii privind mereu la Tine,

Si harul bucuriei sa-mi lumineze fata.

As vrea sa fiu veghind, cand ai sa vii la mine,

Si-n noptea vietii mele, sa cante dimineata.

 

 

JURNAL LONDONEZ (4)

Reluam povestirea… fara violente!

 

Lavinia IANCU

A trecut ceva timp de când nu am mai scris. Atât de mult… încât am si uitat ce s-a mai întâmplat cu mine, asa ca daca am sa ma repet îmi cer scuze înca de pe acum. Evenimentele londoneze din ultimele saptamâni mi-au distras atentia dându-mi o senzatie de amaraciune! V-am prezentat de curând tristele evenimente ale acestui „August în flacari”. Am sa încerc sa trec în revista cam tot ce am facut de la penultima prezentare a „jurnalului”, adica sa reiau firul normal a povestii unei emigrante la Londra… anului 2011.

Desi ma simt ca un turist, uneori totusi ideea nu e de a ma distra non-stop, asa ca din a doua saptamâna dupa ce am ajuns aici am început sa îmi trimit cv-ul la toate joburile la care ma încadrez cel mai bine. Am început în primul rând sa aplic pentru posturile de cosmeticiana, dar si pentru cele de bona si altele de genul asta… Stiu ca e foarte greu sa-ti gasesti de lucru într-o tara straina mai ales daca nu ai nici acte înca si trebuie sa mucesti la negru… Se pare totusi ca astrele îmi surâd si mai am si câtiva îngeri pazitori care ma ajuta.

Oferta F.P. …dar merita!

La primul interviu, pentru munca de cosmeticiana… interviu care a tinut doua ore (pentru ca am avut si proba practica) mi s-a propus sa fac „work experience”, (experienta în munca) adica mai simplu… munca de voluntar pentru ca altceva deocamdata nu îmi pot oferi si pentru ca aici e foarte diferita munca pe care o presteaza o cosmeticiana de cea din România. Am sa va explic, ca sa întelegeti de ce îmi e putin greu sa ma adaptez. Aici o cosmeticiana face tot, mai putin ce tine de par. Si anume manichiura, pedichiura, epilat, tratamente faciale, corporale, masaj facial si corporal, machiaj, sprâncene pensat vopsit, vopsit gene, epilat peste tot… adica de toate… Si aici se învata pe nivele si se începe cu manichiura si pedichiura, deoarece acestea sunt de baza. Ce e mai ciudat… e ca nu se foloseste foarfeca deloc, ci unghiera, pentru a taia unghiile, si clestele pentru cuticule! Oricum mi se pare ca se lucreaza destul de superficial fata de cerintele din România. Asa ca nu o sa-mi fie greu sa învat mai ales ca am facut cursul de manichiura si pedichiura, înca acasa, doar ca nu am practicat… Totul e sa am încredere în mine si curaj!

Asa ca, am acceptat oferta f.p. (adica fara plata! Sic!) si am ramas la acest salon sa fac practica pentru ca sunt fara acte înca, fara exeperienta în „munca britanica” si fara exeperienta în aceste domenii care la ei fac parte din munca unei cosmeticiene. Fara toate acestea nu am sanse prea mari sa ma angajeze cineva. Am acceptat deci sa muncesc ca voluntar pentru o anumita perioada… Prima saptamâna trei zile de la 10:00 dimineata la  20:00 seara si din a doua saptamâna patru zile cu acelasi program. Ei s-au oferit sa îmi deconteaze transportul (ce cumsecade!) pentru ca aici e foarte scump si sunt si distantele cam mari. Echipa de lucru e foarte diversificata din punct de vedere a nationalitatilor: Italia, Spania, Polonia, Australia, Anglia, Estonia, Japonia, Malaesia si desigur ROMÂNIA  (adica eu… mai nou!). Toate suntem de genul feminin, doar proprietarul e barbat… si acesta lucreaza cot la cot cu noi! El face programarile, el deschide si închide salonul, da cu aspiratorul, face aprovizionarea, se implica asa cum ar trebui sa faca orice patron serios… si ne trateaza ca pe niste colege, nu ca pe subalterne!

Supriza a venit dupa prima saptamâna! În loc sa primesc 30 de lire pentru transport, am primit în total 60 pentru ca am muncit si îi merit, dupa cum spunea boss-ul! M-am bucurat nespus! E adevarat ca aici munca de voluntar – ucenic nu e ca în România, unde în prima faza te uiti doar si încerci sa furi meserie. Aici, din prima zi am avut de lucru, iar a treia zi… chiar nu am avut timp nici sa beau apa sau sa ma duc la toaleta, atât am fost de ocupata… Dar nu ma plâng deloc pentru ca e o oportunitate buna pentru mine sa învat noi tehnici si mai ales pe pielea unor persoane originare din Asia sau Africa! Important este ca îmi place, ma înteleg bine cu toata lumea, si simt ca am fost îndragita de toti colegii… Sper!

Apropo, vroiam sa spun ca  pe lânga provocarea cu manichiura si pedichiura, salonul aceste este renumit pentru epilatul impecabil si în cel mai scurt timp posibil. Sa va dau exemple: 15 minute pentru un epilat inginal total, epilat pe spate 15 min,  epilat pe picioare lung 20 de minute,  axila 5 minute, etc. Iar la noi în România un epilat ia cel putin dublu ca timp, plus ca tehnica de epilare aici la Londra… e diferita de cea din România. Aici, e poate mai rudimentara, pentru ca se aplica cu spatula peste tot, dar îti trebuie o oarecare îndemânare si pricepere care e destul de greu de atins, asa ca ma straduiesc sa învat cât de repede si sa absorb cât mai multa informatie.

Carduri pe culori…


Cam asa st
a treaba cu munca si se pare ca în câteva saptamâni, probabil, îmi vor face angajarea si atunci si actele le pot face linistita! Desigur voi aplica pentru „Blue Card”, ceea ce e necesar pentru români si bulgari din 2007. Daca voi avea succes si toate merg bine voi obtine drept de munca permanent. Cardul galben îti da dreptul doar la munca temporara, dupa care, daca poti demonstra ca ai muncit un an de zile de când ai ajuns în tara lor, poti aplica pentru acest „Blue Card”. Se cer o groaza de hârtii, asa ca aici nu se arunca nimic nici macar bonul de casa de la magazin… Nimic, mai ales daca esti PFA!

Babysitter, iubita, gospodina, femeie de serviciu…

În legatura cu jobul vreau sa va spun ca am mai fost la un interviu pentru munca de weekend. Încerc sa mai câstig un banut, cautând o munca de babysitter, adica de bona. Am aplicat la jobul asta (si la mai multe de genul asta) pe siteul „Românii în UK”, si am fost la interviu… dupa ce am mers mai bine de o ora cu trenul si metroul. Desi am mers doar din zona 2 în zona 3! Asta ca sa va dati seama ce înseamna aici distantele! Dupa doua ore petrecute la acest interviu, cu un domn de 51 de ani, român plecat de 24 de ani din Cluj, divortat pentru a treia oara (!!!?), cu trei copii, am realizat ca bietul om era putin cam frustrat ca a îmbatrânit si nu cred ca îsi accepta vârsta… În cele 2 ore 15 minute nu prea a vorbit de îndatoriri si de copiii lui, ci mai mult de fostele sotii, problemele avute în aceste casnicii, viata de noapte, femei, barbati, adica tot ce vrei… doar esentialul nu! Mai ales ca el a vorbit cam 80 % din timp! A fost sincer si mi-a spus ca a vrut neapart sa ma cunoasca si ca el si-ar dori sa îsi gaseasca o bona, o iubita, o partenerea de afaceri, o gospodina, si o femeie de serviciu, toate în aceeasi persoana daca se poate! Asa ca am plecat de acolo cu zâmbetul pe buze, ba chiar distrându-ma de felul cum sunt unele persoane…

Un bun samaritean de pe „Strada Diamantelor”

Sa nu mai spun ca întâmplarea face ca… l-am cunoscut pe seful prietenei la care stau. Un comerciant de pietre pretioase, cu birou pe una din cele mai scumpe strazi din lume! Zice-se ca e cea mai scumpa strada din Europa, numita „Strada Diamantelor”. Se mai ocupa si cu alte afaceri, precum vânzari de rochii de mirese, rochii de seara… export de fructe… si mai stiu eu ce… Ideea e ca la cât de bogat este, e un tip cât se poate de modest si de simplu. Asa ca m-am împrietenit cu el si suntem amici buni (asta am stabilit-o din start) si se poarta ca un „verisor” mai matur care ma îndruma si cred ca ma va ajuta foarte mult. El a fost cel care spunea ca… prima data trebuie sa ma pun pe linia cea dreapta cu actele, apoi serviciul, dupa care sa îmi creez o oarecare stabilitate… Numai dupa aceea sa îmi fac timp sa îmi gasesc un iubit, un sot… Pentru mine cursul de machiaj… este ceea ce vreau acum! Acesta este lucrul cel mai important! Punct!

Asa ca pe lânga amicii care îi am pe aici, am reusit sa-mi fac si alti prieteni într-un timp atât de scurt, prieteni care sunt dispusi sa ma ajute pentru ca ma vad o persoana deosebita (zic ei!!) si… aceste vorbe ma ajuta, în plus îmi dau încrederea în mine.

Eu tot cu NINO o tin!

Am fost la interviul pentru NINO, acel numar pe care daca nu-l ai nu poti face nimic… si din pacate nu cred ca am sa-l primesc acum, dar am sa mai aplic înca odata peste cateva saptamâni. Nu l-am primit deoarece nu am avut acte care atesta faptul ca lucrez… ca sunt angajata sau PFA… Am avut doar acte care demonstrau domiciliul în Londra, cont deschis la o banca din Londra…… dar pentru aceste acte… nu îti acorda nimeni un NINO! E contradictoriu ca nimeni nu te angajeaza fara acel NINO… nici macar ca bona sau ca femeie de servicu. Asa cum se spune ca în tot raul este si un bine,  dupa ce îmi vor face angajarea la salonul de cosmetica, ceea ce sper eu ca se va întâmpla în urmatoarele doua saptamâni, voi putea sa ma duc sa aplic din nou pentru acest NINO (National Insurance Nunmber)… bata-l sa-l bata!

Am deja cont în banca dupa cum spuneam, am facturi pe numele meu, am dovada de adresa (apropo, toate astea le am facute pe adresa amicului astuia cu „diamantele”… pentru ca aici unde stau la prietena mea, nu am stiut pâna acum câteva zile ca aceasta camera este subînchiriata, ceeea ce e ilegal si ca locuinta nu e valida ca dovada de adresa… si ca trezeste suspiciuni… Asa ca nu am avut nici o sansa fara ajutorul „lui” pentru dovada de adresa. Acum am o casuta postala legala unde îmi vine corespondenta… Încet-încet se pare ca totul se clarifica si totul merge din bine înspre foarte bine. Totul se rezuma doar la… rabdare!

Sa nu credeti ca eu am reusit sa farmec atâtea persoane… mai e vorba si de noroc, pentru ca pâna acum nu am avut deloc probleme, poate doar framântari si gânduri cum sa rezolv cu actele si angajarea, dar deseori a aparut imediat ceva sau cineva care sa ma ajute. Asa ca sunt foarte recunoscatoare Divinitatii pentru darurile primite si ca am parte de experiente atât de frumoase si interesante din care învat la fiecare pas. Si mai ales ca am parte de consiliere, îndrumare si ajutor din toate partile, de la cele mai mici probleme pâna la cele mai mari…

London by night

Si acum sa trec si la lucruri mai usoare! Am vazut Londra noaptea… pâna dimineata! Pot sa va spun ca marea metropola nu doarme, e plina de lume, e vioaie, e ca un furnicar. Se bea mult, se fumeaza, si se colinda barurile de seara pâna dimineata, de la mic la mare. Ba chiar în pauza de masa, din zilele lucratoare, vezi lumea stand la bere, vin… orice doar alcool sa fie… dupa care se întorc la munca „groggy”… Ciudat pentru mine, sincera sa fiu! Dar, dupa cum mama mea scumpa spunea, trebuie sa iau totul asa cum vine, fara sa stau sa analizez si sa le întorc pe toate partile, pentru a încerca sa înteleg unele lucruri. Din pacate pe lânga cladirile minunate din centrul orasului si cele noi gen zgârie-nori din sticla, exista un contrast destul de mare… Ma refer la mizeria care domneste pe strazi! Dar macar se face curat… totusi.

Ideea este ca sunt bine! Linistita, fericita, mândra de mine, încrezatoare si optimista! Si mai ales ca urmeaza si ziua mea de nastere… si stiu ca mi se pregateste ceva frumos de amicii noi de aici… Poate am sa ma distrez foarte bine! Sper! Urmeaza sa fac cunostinta si cu viata de noapte de aici… deoarece ma va duce o fosta colega de liceu, Raluca, sa mi-o prezinte. Doar noi fetele… Abia astept!

Hai sa vorbim despre diversitatea culinara a Londrei!

În legatura cu mâncarea, pot spune ca aici e locul ideal sa faci cura de îngrasare! Încerc totusi sa ma abtin si sa am grija. Sunt atâtea variante de a mânca mai sanatos si încerc sa le aplic, doar ca totul aici e gata ambalat, gata de consumat… asa ca uneori mi-e dor de piata autentica din Oradea mea.

Va pot spune ca am mâncat deja la un restaurant chinezesc, libanez, sirian si afgan. A fost mâncare buna… chiar interesanta! Am încercat sisa (adica nargileaua) cu gust de capsuni… Ciudat, nu mi-a displacut deloc, dar asta nu ma va face sa ma apuc de fumat, pentru ca tin prea mult la sanatatea mea… Asa ca o înteleg oarecum pe mama mea careia ii vine greu sa se lase… definitiv de fumat!

As vrea sa puteti vedea si voi ce vad si eu, de lucrurile de care am parte, sa ne bucuram de acestea împreuna! Sunt atâtea frumuseti… De exemplu, am fost la unul din restaurantele de mai sus mentionate unde a fost un show cu „dans din buric”. Foarte frumos! Dansatoarea încerca sa ridice cât mai multi clienti la dans. Bineînteles ca nu am scapat… Am îndraznit, m-am simtit bine si desigur am fost chiar aplaudata…

As vrea sa vad multe… si pe dinauntru!

Am auzit ca exista aici un fel de card care îl platesti cu aproximativ 100 de lire si cu care poti intra timp de un an la cele mai multe dintre obiectivele turistice. Ba chiar si de mai multe ori… Si astfel reusesti sa faci economii substantiale pentru ca, de exemplu un bilet la „Aqvarium” sau la „Madame Tussaud”, costa 42 de lire… Abia astept sa câstig ceva bani si sa achizitionez acel card. Doresc sa încep sa vad si pe dinauntru toate obiectivele turistice… nu numai pe din afara! Dar si aici intervine rabdarea… asa ca trebuie sa o cultiv. Apropo de obiective, vreau neaparat sa merg la un spectacol de balet unde prim-balerina operei nationale de aici este românca Alina Cojocaru!!!

PS. Dupa traditionala vreme mohorâta de la Londra, am avut parte însa de trei zile cu vreme absolut minunata, ba chiar extrem de calda… Chiar daca în rochie de vara ne topim de cald… sper sa tina mai mult… pentru ca oricum totul e suportabil datorita vântului… Iubesc soarele!

(Pe curând)

Lavinia IANCU

Londra, UK

20 august 2011

CHEMARILE BISERICII DIN ZILELE DE SARBATORI CRESTINE

Elena BUICA

De când ne stim ca neam, zilele de sarbatoare i-au adunat pe oameni în sânul bisericii, la masa sau la hora. În zarile îndepartate pe unde ne aflam, biserica îsi împlineste menirea ei de a ne aduna si de a ne darui frumusetile trairilor sufletesti înaltatoare. În mod obisnuit, duminicile merg la Biserica Sf. Ioan Evanghelistul din Toronto. Românii ortodocsi aflati în zona în care locuiesc si eu  purtam o suferinta în suflet ca nu avem o biserica dupa traditia noastra. Pâna ni se va împlini aceasta dorinta, ne multumim si asa, adica, duminica sa mergem la slujba la ora 12 într-o biserica închiriata pentru câteva ore, sa ascultam toaca si clopotele bisericii  înregistrate pe banda,  iar preotul sa slujeasca în altar deschis.  Dar daca facem abstractie de ele, biserica îsi îndeplineste rolul ei de veacuri. E locul unde ti se umple inima de curatenie, mintea de gândul cel bun si sufletul de emotii, locul care ajuta la unitatea de neam oriunde ne-am afla. Aici coboara peste noi pacea Duhului Sfânt, uitam de vrajmasi, de suferinte, de neîmpliniri. E numai murmur si rugaciune în taina, cu sufletul larg deschis si plecam cu  nadejdea în suflet ca rugaciunea ne-a fost primita. Rugaciuni putem face oriunde, caci Dumnezeu este peste tot, dar în biserica sunt trairi de o factura speciala si sentimentul religios îl traim într-un mod diferit alaturi de ceilalti crestini de-un neam cu noi, alaturi de cunoscuti si prieteni.

Îmi trece prin minte o idee: cum ar fi viata noastra fara astfel de trairi? Ar fi posibil ca la baza religiei noastre sa stea alte adevaruri? [pullquote] Vechimea bisericii este dovada temeiului pe care a fost asezata. Singurul adevar cert este cel pe care Mântuitorul l-a dat ca raspuns ucenicilor: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”.

Elena Buica [/pullquote]E posibil sa se rastoarne tot ce am crezut pâna acum?  Imposibil, îmi raspund. Misterul si miraculosul ne hranesc sufletul, îmi zic. În lumea “nebuna” de azi, încercam sa ne întâlnim cu sinele nostru Divin pe calea spiritului. În biserica, spiritul inunda natura noastra emotiva si îi uneste pe oameni. Vechimea bisericii este dovada temeiului pe care a fost asezata. Singurul adevar cert este cel pe care Mântuitorul l-a dat ca raspuns ucenicilor: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”.

Asezata în banca alaturi de mini corul care da raspuns preotului, cânt si eu  ca pe vremea când eram eleva la Scoala normala si mai târziu participând la coruri bisericesti.  Cântând, simt ca darui ceva din mine si ca primesc în acelasi timp o calma bucurie. Alaturi de mine sunt multe familii prietene sau numai bune cunostinte pe care le simt ca-mi apartin cumva. Îi simt foarte aproape de mine pe Monica si Adrian  Patrascu, prietenii care ma aduc la biserica în fiecare duminica, oameni profund evlaviosi.  În credinta stramoseasca si-au crescut  cei 6 copii. Monica îmi sopteste: „Aici ma simt alt om, si am sentimentul ca apartin cuiva si nu sunt numai un fulg aruncat în lumea larga”.

În fata altarului seniorul Valerian Banu citeste tinând locul dascalului bisericesc. E din Alexandria, zona în care m-am nascut, cu radacini adânci în credinta si în participarea activa la biserica si ascultându-l parca ma simt acasa. Ceilalti slujitori ai bisericii, voluntari si ei, îsi fac cu pietate serviciul rânduielilor bisericesti. Lânga o masa alaturata,  zaresc o alta prietena, octogenara d-na Irina Nestorescu, figura parca desprinsa din tablourile distinselor doamne din perioada interbelica, cu modestia si simplitatea doamnelor de rang înalt – aseaza bunatati pentru pomenirea mamei sale. Ma asteapta sa particip la pomenirea pe care o face.

La sfârsitul slujbei, colaboratorul  revistei “Observatorul” si regizorul teatrului “T. Musatescu”, Ilie-Stelian Constantin, cu mândrie retinuta, îmi prezinta trupa teatrala. Ne spunem  câteva cuvinte pe care le simt ca un buchet de flori frumoase si pline de viata. 

Fac cunostinta cu mai multe persoane si întâlnesc multa lume cu care schimb câteve vorbe sau care ma saluta zâmbind. Pe multi îi cunosc numai dupa înfatisare, dar îi simt din lumea mea si murmur si eu: „Simt ca apartin cuiva”. 

 A urmat apoi  bucuria muzicii religioase cu iz de romanism, cu iz de acasa. Corala „Armonia”, purtatoarea simbolului spiritualitatii românesti –  nu întâmplator anagrama României –  ne-a delectat cu muzica Sfintelor Sarbatori ale Învierii a carei frumusete o sorbisem din alte timpuri. Mentinând aprinsa candela muzicii religioase la mari departari de originea ei, au creat o atmosfera cu totul aparte, speciala,  departe de agresivitatea vietii cotidiene. Trairea maxima a expresiei religioase, intensitatea emotiva, profunzimea  liniei melodice, farmecul armoniei si interpretarea remarcabila ne-au purtat în strafundurile trairilor ca sa ne înalte în taria frumusetilor Divine. Initiatorul si sufletul acestui cor, profesorul Augustin Medan, împreuna cu coristii, ca si trupele de teatru românesc din Toronto sau colaboratorii publicatiei “Observatorului” îsi aduc contributia lor voluntara pentru a tine sus faclia artei si a limbii române. 

Coristele cu ii românesti si fuste lungi neagre, barbatii în costume negre, camasi albe si papillon negru, cu totii, de la mic la mare, aveau fetele stralucind de bucuria daruirii. Miscarile dirijorului îi conturau întreaga personalitate. Îi cânta fata exprimând participare totala, gura rostea cuvinte fara grai, întelese numai de coristi, iar mâinile erau un adevarat poem, vorbind si ele parca, în grai omenesc. La marginea corului, frumoasa solista  Magda Medan,  dar si fiica ei, Mona, ma îndemnau sa le desprind glasurile  din restul corului  atât de bine închegat. Vrajita de frumusetea interpretarii, n-am bagat de seama ca de multisor ramasesem cu gura întredeschisa.

Si atunci, în zilele de sarbatoare, cum sa nu raspunzi chemarii maicii biserici, ca sa te bucuri de trairi pline de frumuseti înaltatoare ce-si trag seva din radacini adânci si întâlnindu-te cu cei din neamul tau, cunoscuti si cu prieteni, sa simti ca apartii cuiva, iar în zilele de mare sarbatoare ale Învierii sa rostesti cu buna cuviinta stramoseasca „Adevarat a înviat?!”

Elena BIUCA

Toronto, Canada 

august 2001  

TARZAN MAIDANEZUL

 

Ovidiu CREANGA

 

Daniel când se ducea la joaca în Cismigiu venea calare pe un dulau voinic dar blajin care nu se scutura ca sa se scape de calaret… dar cred ca îi place si lui sa fie calarit de Daniel.

Toti copiii, si nu numai copiii îl stiiau si îl iubeau ca era un câine bine crescut, prietenos cu oamenii si culmea, era prietenos si cu alte animale. Nu se lua dupa pisici, veverite, iepurasi si alte vietuitoare pe care le întâlnea. „Specialistii” spuneau ca ar fi o corcitura între un Rottweiler si un Labrador.  Rottweiler e o rasa germana, si Labrador o rasa canadiana. Deci Tarzan al nostru, cu toate ca era un maidanez cules de pe strada putem spune ca era de vita nobila. De fapt nu de pe strada… ci din Cismigiu! Veti vedea cum a ajuns acolo.

Povestea lui e cât se poate de interesanta, sa o ascultati si o sa-mi dati dreptate. Acum vreo doi ani, Daniel care atunci avea 5 anisori, a iesit cu parintii sa se plimbe prin Cismigiu. Ei locuiau într-un bloc care dadea în parc. Deodata au auzit un scâncet stins ce venea de sub o banca. Daniel a dat o fuga sa vada cine plânge. Era în catel mic cât un pisoi, slab numai piele si os, si tremura din tot corpul ca era cam racoare… Daniel nu a stat pe gânduri, s-a aplecat si l-a luat în brate. Parintii nu prea au fost de acord. Daniel i-a pus numele Tarzan.

– Daniel da-l jos! Singur e plin de purici si o sa te umple si pe tine. Daca vrei catel o sa-ti cumparam unul de la un crescator de câini, care sa ne dea si un certificat de sanatate… Te pomenesti ca jigodiuta asta mica are si vre-o boala.

– Eu pe asta îl vreau! Tocmai ca e atât de nenorocit… Eu vreau sa-l salvez, ca daca sta aici va muri sigur.

Daniel vorbea ca un întelept. L-a luat strâns în brate si la învelit cu paltonul cu care era îmbracat. Catelul nu a mai plâns s-a gudurat si la pupat pe Ionel pe obraz gest de recunostinta. Parintii s-au înduplecat. L-au dus la veterinar care i-a dat ceva ca sa elimine presupusii viermi intestinali. Acesta i-a pus o zgarda la gât care alunga puricii si i-a facut toate vaccinurile care se fac la catei. Au cumparat mâncare speciala pentru catei mici si în vre-o doua saptamâni Tarzan s-a înzdranvenit. Daniel zor nevoie sa doarma cu el în pat, catelul era curat, si dormea tun pâna dimineta, învelit cu grija de Daniel. Cred ca Tarzan avea vre-o sase luni. Era un catelandru frumos cu parul de culoare caramizie, nici maro, nici rosu, si era scurt de parca era de foca. Tarzan era jucaus ca i-a cucerit si pe parinti si toti acum îl iubeau si el îi iubea pe toti… Ce mai, devenise un membru al familiei.

Era cam pe la miezul noptii, Daniel dormea dus, însa Tarzan era treaz si statea în pat în capul oaselor, adica în popou si îl zgâltâia delicat pe Daniel sa-l trezeasca. Daniel s-a trezit, dar înca era buimac de somn. Dupa ce si-a revenit, cu uimire, l-a auzit pe Tarzan ca vorbeste:

– Daniel sa nu te sperii, eu am sa-ti spun povestea mea care trebuie sa o stii numai tu. Numai tu trebuie sa stii ca eu înteleg tot ce se vorbeste si pot vorbi si eu.

– Vai, Tarzan… Sunt uimit! Este ceva nemapomenit. Ard de nerabdare sa stiu povestea ta care cred ca e minunata.

– Daca e sau nu minunata ai sa judeci tu, dar ce am sa-ti spun sa ramâna între noi si sa pastrezi acest secret, ca daca-l spui cuiva toata vraja se topeste si eu nu voi mai putea sa vorbesc si sa gândesc omeneste! Promiti?

– Desigur ca promit! ?i nu am sa spun nici la gradinita… cu toate ca as fi  tare mândru daca prietenii mei ar sti ce catel fantastic am eu.

– Deci fii atent la ce spun eu si daca se aude vre-un zgomot sau vine cineva ne facem ca dormim.

– Ieri, tot cam pe la ora asta, aproape de miezul noptii, tu dormeai tun… dar eu am simtit ca e cineva în camera, si într-adevar am zarit un omusor cu o barba lunga cu care era încins. În camera noastra era numai luminita aia mica de noapte, acum am sa povestesc asa cum am vorbit cu el.

– Cine esti tu si la ce ai venit la noi tiptil si la miezul noptii? Am constat cu uimire ca puteam vorbi omeneste, el s-a asezat la capul patului înspre partea unde dorm eu. Tu dormeai tun si cred ca visai ceva ca… mormaiai.

– Pe mine ma cheama Mos Poveste Barbalunga si Dumnezeu m-a lasat pe Pamânt sa spun povesti copiilor si sa ajut pe cei nevoiasi. ?tiu ca erai disperat si plângeai sub o banca în Cismigiu, plânsul tau m-a facut imediat sa fiu binefacatorul tau. Eu l-am îndreptat pe Daniel spre locul în care sufereai tu. Eu l-am urmarit si l-am ajutatat fara sa stie el, pâna te-ai inzdravenit tu. Am venit sa-ti spun ca te-am înzestrat cu darul vorbirii, dar numai când vorbesti cu Daniel! Cu altii esti catel ca toti cateii. Sa stii ca mamica ta Molda, traieste! A scos-o de la hingheri o familie de oameni cumsecade care stau nu departe de aici. S-ar putea sa îi întâlniti ca si ei vin si o plimba pe Molda în Cismigiu. Daca ai sa te întâlnesti cu mamica ta, sa nu te dai de gol, sa fii catel ca toti cateii. De câte ori vei avea nevoie de un ajutor, sa te gâdesti la mine si eu te ajut, si când nu ne vede nimeni poate am sa si vin. Sa-i spui lui Daniel ca peste doua saptamâni am sa vin noaptea sa vorbescu cu amândoi, si cu tine si cu Daniel. Te-am înzestrat cu darul vorbirii deoarece si tu si Daniel sunteti buni prieteni si nu faceti rau la nimeni. Tu nu fugaresti pisicile si veveritele, iar Daniel câteodata da pachetelul lui de mâncare la vre-un pisoi sau catel. Acum plec… Ramâi cu bine si saruta-l pe Daniel din partea mea, si sa-i spui tot!

M-a sarutat pe frunte eu i-am sarutat mâna si s-a topit ca o naluca.

– Draga Tarzan sunt pur si simplu uluit, nu am mai auzit o poveste atât de frumoasa, ard de nerabdare sa ne întâlnim cu Mos Poveste Barbalunga sa vorbesc si eu cu el! Din povestirea ta trebuie sa fie un om minunat.

– În doua saptamâni va fi aici si atunci poti vorbi cât vrei cu el ca si el vrea sa te vada fiindca te iubeste si pe tine ca si pe mine.

Doua saptamâni au trecut foarte încet pentru prietenii nostri. În acest timp Daniel se ducea la gradinita. El a pastrat acest secret arzator cu toate ca ar fi vrut sa spuna la toata lumea ce catel nazdravan are el. ?i a venit si ziua în care trebuia sa soseasca Mos Poveste Barbalunga. Era miezul noptii! Abia cântasera cocosii… Daniel si Tarzan nu adormisera înca si-l ateptau pe mosul cel extraordinar. Deodata si-au dat seama ca mosu era in camera lor.

– Bine v-am gasit dragii mosului, iata am venit si eu si putem sta de vorba cât vreti voi.

– Bine ai venit Mos Poveste Barbalunga, noi te asteptam cu inima la gura! au raspuns amândoi odata… si acum vorbeau între ei cine sa înceapa sa-i puna întrebari. A început Tarzan, care era mai familiar cu mosu’ ca mai vorbise cu el… ?i… începe:

– Mos Poveste Barbalunga, eu nu am apucat sa stiu povestea vietii mele pâna am ajuns zgribulit sub o banca, în Cismigiu. Cred ca matale care le stii pe toate stii si povestea vietii mele?

– Desigur ca o stiu dragul Mosului. Tu de fapt nu esti un maidanez fiindca taticul tau este un Rottweiler rasa pura si mamica ta este un Labrador tot rasa pura. Deci tu esti, cum zic englezii, un „Mix” sau un „Metis”, însa esti un catel vita nobila… Uite cum ai ajuns disperat sub o banca în Cismigiu! Famila voastra, adica mamica ta Molda si cei sapte puisori ai ei, adica tu cu fratiorii si surioarele tale – trei baietei si patru fetite – locuiati la stapânul vostru pe care îl chema George Roca. Stapânul vostru era un domn tânar si chipes… de mureau fetele de dragul lui! Era destept tare! Cred ca era avocat la baza si avea o functie mare la un minister. Deoarece George era foarte destept… iar seful lui, un prostanac notoriu – dar ruda cu ministrul – acesta îl invidia si îl persecuta gasindu-i mereu nod în papura. Atunci stapânul vostru s-a gândit ca cel mai bun lucru e sa plece din tara.

Ce sa faca cu voi? A gasit stapâni de treaba si i-a dat pe toti fratii si surorile tale pe la case de vaza, iar pe tine si pe mamica v-au dat unei distinse doamne cu care era de mult prieten… si ea mare iubitoare de animale! Aceasta doamna se numea Elena Buica si era cunoscuta de catre toata lumea ca Buni. Probabil ca vreun nepot caruia îi era bunica i-a pus numele acesta sau si-a castigat precla deoarece era buna cu toti! Buni avea o gospodarioara suficient de mare pentru nevoile ei si ale voastre. Ce avea Buni mai deosebit era… o gradina mare în care tu si mamica ta alergati si va hârjoneati toata ziulica. Noua stapâna va iubea foarte mult si avea o grija deosebita de voi. Buni avea în vecini doua fetite si un baietel care veneau mereu si se jucau cu voi. Mai avea si o fata plecata de multi ani în Canada… care avea si ea mare nevoie de ajutorul mama ei deorece nu stia pe unde sa-si scoata camesa de ocupata ce era cu trei copii mititei si cu unul mic-mic… pe care i-l adusese barza de curând.

Asa ca, Buni nu a avut încotro si a trebuit sa plece. Trebuia sa faca ceva cu voi, adica cu tine si cu mamica ta Molda. In fundul gradinii lu’ Buni era o casuta mica în care locuia o batrâna… fosta mare boieroaica, dar care saracise deoarece avusese un barbat care i-a pierdut toata averea la carti si care de las ce era… a fugit în America unde i-a pierit urma. Biata Polixenia, ca asa o chema, traia din ce mai vindea… câte-un lucru din casa. Fosta boieroaica avea un suflet de aur si iubea nespus animalele, în special câinii. Avusese multi la viata ei! Ei i-a cadorisit Buni pe Molda si pe tine Tarzane… înainte de a pleca în Canada.

Biata batrâna îsi împartea bucatica de pâine cu cele doua vietati si se întelegeau foarte bine! Într-o zi a facut o paralizie cerebrala si ambulanta a dus-o la spital.  Prietenii nostri Molda si Tarzan – adica tu cu mamitica ta – au stat trei zile flamânzi în casa apoi au iesit pe strada cautând de mâncare prin gunoaie. Pe Molda au prins-o higherii, iar tu Tarzane te-ai refugiat sub o banca în Cismigiu. Pe Molda au scos-o dela hingheri niste oameni cu suflet iar pe Tarzan l-ai gasit si l-ai salvat tu Daniel.

Atât Tarzan cât si Daniel au ramas foarte impresionati de povestea batrânului. Daniel nu s-a mai putut abtine si s-a dus si l-a imbratisat pe Mos Poveste Barbalunga si apoi pe Tarzan pretenul lui nedespartit.

– Mos Poveste Barbalunga, povestea asta m-a uns la suflet! Îmi dadeam eu seama ca Tarzan nu este un maidanez si am avut dreptate. Iti multumesc din suflet.

– ?i eu îti multumesc Mos Poveste Barbalunga, ca mi-ai spus povestea mea… dar stii cumva ce o fi facând stapânul nostru George?

– Dee suparare, a plecat la capatul pamântului, tocmai în ?ara Cangurului! S-a stabilit la Sydney un oras mare si frumos! S-a însurat cu o fata minunata… dar duce dorul de meleagurile natale si de cei lasati acasa! Asa ca… s-a apucat de scris. Scrie povestea vietii sale! Fiecare avem povestea noastra… Pacat ca nu avem timp sa ne-o facem cunoscuta… ?i am uitat sa va spun… nu si-a mai cumparat niciodata vreun câine… Pentru a ramâne voi… vesnic în amintirea sa!

– Dar Buni!? Cu Buni ce s-a întâmplat?

– Buni a fost si este fericita în Canada! A scapat de singuratate… I-a crescut cu dragoste si mare grija pe toti cei patru nepotei… i-a învatat multe lucruri utile si chiar si româneste! Dupa ce a „iesit la pensie” si-a descoperit vocatia de a scrie carti si acum trece drept un scriitor important de limba româna.

Mos Poveste Barbalunga i-a sarutat cu dragoste pe amândoi si le-a spus ca o sa-i mai caute când cei doi vor mai avea nevoie de el, deoarece el va sti în orice clipa ce fac ei si îi va feri de necazuri. Apoi s-a topit parca nici nu ar fi trecut pe acolo.

***

Tarzan crestea vazând cu ochii… Cu timpul s-a facut un dulau mare, voinic si frumos! Într-o zi s-a întâlnit cu Molda în Cismigiu! Tarzan a recunoscut-o imediat! Ea era neschimbata pe când el crescuse mare-mare… Mama abia si-a dat seama ca are în fata unul dintre puii ei. Însa când s-a apropiat de el l-a recunoscut dupa miros si l-a pupat, adica l-a lins cu multa caldura, treaba pe care l-a impresionat pe Tarzan pâna la lacrimi. Acum, nu pot sa bag mâna-n foc ca si câteii plâng… dar sunt convins ca erau amandoi topiti de fericire!

Deci dupa cum am început povestea cu Daniel care umbla calare pe Tarzan tot asa o sfârsesc ca pe Daniel tot calare pe Tarzan îl las, dar nu pot sa nu marturisesc ca Mos Poveste Barbalunga m-a ajutat foarte mult la aceasta poveste.

LA PUTNA

Vavila Popovici

 

 

Cu fruntea plecata-n dantela verde a pamântului,

ascult taina tarânei si-al stramosilor plâns.

Un clopot cu sunet solemn rupe tacerea

chemând credinciosii la slujba.

Ma ridic brusc, îmi fac semnul crucii,

aminte-mi aduc de clipa si de Dumnezeu:

Îngerul Iubirii este prezent

în delicatele fire de iarba,

caci iubireaeste în a da…”

Si mare e iubirea Ta, Doamne!

O lumina diafana scalda totul din jur,

privirea-mi cauta-n zadar

orizontul dincolo de hotar;

sarut cerul, padurile verzi,

pamântului îi cer iertare, pentru neputinta

si pentru multele semne de întrebare.

Caci ne-iubirea este în a se lua!

Ma apropii de lespedea mormântului lui Stefan,

privesc vrejurile meandrice – funii ale cerului…

Ma-nchin maretiei lui, spun o rugaciune

si-ntreb cerul:

Unde esti Stefane Mare? Unde e Moldova ta?

 

 

IN MEMORIAM: ROSA DEL CONTE

Adrian NICULESCU

 

 

S-a stins un monument istoric. La spectaculoasa vîrsta de 104 ani împliniti, a încetat din viata, la Roma – în apartamentul sau din via dei Liburni, 14, aflat chiar în fata primei Universitati a Cetatii Eterne, numita La Sapienza, la care ani îndelungati a predat –, marea doamna a românisticii italiene, Rosa Del Conte. Un e-mail circular, trimis în dimineata zilei de miercuri, 4 august, de catre prietenul Bruno Mazzoni – profesor de limba si literatura româna si decan al Facultatii de Limbi Straine a Universitatii din Pisa, presedintele Asociatiei Românistilor Italieni – ne anunta tristul eveniment: „Cu profunda durere trebuie sa va comunic ca ieri seara, în jurul orelor 22.00, s-a stins în mod senin, în casa sa romana, din via dei Liburni, Rosetta (cum i se spunea, n.m.) Del Conte, decanul românistilor italieni, fosta titulara a celei dintîi catedre de limba si literatura româna create în Italia, pe lînga Universitatea din Roma – La Sapienza. Funeraliile sînt prevazute pentru (mîine) vineri, 5 august, n.m.t, dar corpul neînsufletit va fi transferat, ulterior, la Milano, pentru a fi îngropat în cavoul familiei“. De ani de zile a îngrijit-o, cu devotament, pîna în ultima zi, dna Manzone, fiica ultimului director, pîna în 1948, al Institutului Italian de Cultura din Bucuresti (de pe Calea Victoriei, colt cu General Manu, actualul Institut de Istorie a Artei) – închis vreme de peste 20 de ani, din ordinele Anei Pauker – si sora cunoscutului ziarist parlamentar RAI-TV, Adalberto Manzone.

Tînara filoloaga Rosa Del Conte fusese trimisa, în 1942, lector de limba italiana la Universitatea din Bucuresti, cam tot atunci cînd, „la schimb“, sosea în Universitatea din Padova (pandanta Universitatii din Bucuresti, gratie marelui Ramiro Ortiz, fondatorul, în 1909, al Catedrei de italiana de la noi, reîntors în Italia, la Padova), tot ca lector, regretata italienista Nina Façon, eleva preferata a lui Ortiz – expulzata însa din Italia, la scurt timp, în 1939, întrucît începusera sa se aplice sceleratele legi rasiale adoptate de Mussolini în 1938, la presiunea expresa a lui Hitler…

În 1945, Rosa Del Conte se va transfera la Universitatea din Cluj, din Ardealul proaspat redobîndit. Aici, va lega o trainica prietenie cu deja persecutatul Lucian Blaga. În 1948, odata cu funesta reforma comunista a învatamîntului si cu înghetarea abrupta a relatiilor cu Occidentul, este expulzata si ea din România. Prin forta lucrurilor, Rosa Del Conte va deveni o anticomunista activa, o apropiata a Exilului românesc. Profesoara italianca, revenita silit în tara sa, initial la Universitatea Catolica din Milano, apoi la Sapienza de la Roma, pentru a preda româna, va fi legatura lui Blaga cu Lumea Libera si va fi si executorul testamentar al acestuia, titlu cu care se mîndrea… Ea va fi autoarea acum uitatei propuneri de acordare a Premiului Nobel pentru Literatura lui Blaga – o idee geniala, ce a facut sa tremure autoritatile comuniste din România, aflate în plina continuitate stalinista, în 1956… Ce-ar fi însemnat, pentru rezistenta antiregim din tara, din închisorile doldora si din munti, pentru prestigiul României, în general, un Premiu Nobel acordat unui proscris precum Blaga, înainte de Pasternak (1958) sau de Soljenitîn (1970), nu este greu de intuit!

Desi a mai revenit, sporadic, în România comunista, începînd cu 1957 (cînd era urmarita pas cu pas – dovada se gaseste pîna si-n dosarul CNSAS al tatalui meu, Alexandru Niculescu, ce i-a fost emul si o cunoscuse cu ocazia Congresului de romanistica de la Florenta, din 1956…), ea a refuzat orice marire de la statul totalitar. De-abia în 1994, dupa Revolutia eliberatoare, a acceptat sa fie aleasa membra de onoare a Academiei Române, iar în 2001 presedintele Iliescu i-a conferit ordinul „Steaua României“ în grad înalt.

În calitatea sa de cel mai important eminescolog de la Perpessicius încoace (în manualul meu de româna de clasa a XII-a, din 1979, exista, spre final, un capitol intitulat „Limba si literatura româna în lume“; acesta era ilustrat de copertele a doua carti: un volum a doi lingvisti danezi, pentru limba, si, pentru literatura, volumul Eminescu o dell’Assoluto, opus magnum al Rosei Del Conte, Modena, 1962!… ), a fost sufletul si oaspetele central al adevaratului Centenar Eminescu, cel organizat la Paris, la Maison de la Chimie, la 15 si 16 iunie 1989, de catre Exilul Românesc (initiator: „Aurelio“ Rauta – prietenul lui Al. Rosetti, maestrul parintilor mei –, care a finantat si statuia poetului national, ridicata tot atunci de sculptorul Anghel, lînga Biserica Româneasca din rue Jean de Beauvais). Cu acea ocazie, doamna Del Conte a îndraznit, în fine, cu o vadita timiditate, sa-si prezinte si traducerile sale din poezia lui Eminescu la care, cu religiozitate, a cizelat timp de peste treizeci de ani – asta în conditiile în care, în Bucurestiul aflat înca în „vremea ciumei“, comemorarea s-a facut, e drept, la Ateneu, dar de catre un marunt activist de partid, înarmat cu ridicole citate din… Ceausescu.

De Rosa Del Conte ma leaga numeroase amintiri. Am avut sansa, prin parintii mei, sa o cunosc, de copil. Venea la noi acasa, în Militari, pe str. Apusului, uneori însotita de iubitul sau frate, disparut prin 1970, îi revedeam la Roma, cînd tatal meu, în anii ’60, era profesor la Padova (fascinat, ca orice copil, de masini, mi-a ramas întiparit precis în minte pîna azi ca aveau, împreuna, un Fiat 125, cu care ne plimbau!…). Mult mai tîrziu, în 1984, cînd deja luasem calea exilului, cu dînsa am mers la Ministerul italian al Învatamîntului, din „Transtevere“, sa depunem actele prin care tatal meu avea sa cîstige concursul de profesor la Universitatea din Udine. Despre o mizerie pe care i-o facuse ambasada RSR-ista la Roma aveam sa vorbesc în prima mea colaborare pentru Radio Europa Libera (decembrie, 1984). În acelasi an, fiind bursier al Institutului de istorie „B. Croce“ din Napoli, mi-a facut marea cinste de a ma lua colaborator – remunerat si cu numele meu – în redactarea titlurilor istorice si literare românesti pentru suplimentul II, de actualizare, al Marii Enciclopedii De Agostini (aparut la Novara, în 1985). M-a ajutat si m-a încurajat si am avut, astfel, prilejul de a-i cunoaste, în mod direct, marea exigenta profesionala, acuratetea si acribia ei proverbiale. Ulterior, din 1986, devenit docent cu contract la aceeasi Universitatea Catolica din Milano la care lucrase ea în anii ’50, am înregistrat, înca vii, ecourile activitatii sale, acolo, în slujba românisticii. Dupa lingvistul suedez Alf Lombard (1902-1993), si el, din 1947, membru al Academiei Române, cu literata Rosa Del Conte dispare ultimul mare stîlp al românisticii universale.

Rosa Del Conte nu a fost doar o extraordinara exegeta a literaturii române. Ea a fost chiar o autentica parte componenta, la propriu, a acesteia. Mai mult, daca-mi este permis sa descriu ceea ce am simtit eu atunci cînd, într-o zi de decembrie a anului 1984, mi-a deschis sertarul de la biroul sau, plin cu documente, scrisori, texte, acte, ea reprezinta, nemijlocit, si o pagina din Istoria României. Adica, exact un monument istoric… Requiescat in pace!

P.S. Cu prilejul unui colocviu ICR tinut la Milano, în iunie 2009, în întîmpinarea a 20 de ani de la Revolutie, am organizat, sub genericul „Dupa 20 de ani“, o ampla masa rotunda intitulata „Întîlnire cu prietenii din timpurile vitrege“, la care i-am invitat pe toti cei ce ne-au fost aproape (ziaristi, universitari, personalitati publice, oameni politici), înainte de Decembrie 1989. În  acest cadru, am avut bucuria de a-i putea aduce un omagiu public distinct, trecut, cu relief, în programul oficial al manifestarii, doamnei Rosa Del Conte, ce împlinise deja 102 ani. Au vorbit profesorii Marco Cugno (Universitatea din Torino) si Bruno Mazzoni (Universitatea din Pisa) – cei care, într-un fel, au preluat stafeta traducerilor si a studiilor de românistica de la Rosa Del Conte –, istoricul Cesare Alzati (Universitatea Catolica din Milano), Sorin Vasilescu (Universitatea de Arhitectura, Bucuresti), Roberto Scagno (Universitatea din Padova) si subsemnatul. Au fost doua astfel de omagii. Celalalt a fost dedicat marelui scriitor Claudio Magris ce, în volumul sau Danubio (1986) – prezentat, la vremea aceea, de Virgil Ierunca si de mine, de-a lungul a mai multe emisiuni „Povestea Vorbei“, de la Radio Europa Libera – a denuntat demolarile ceausiste.


P.P.S. Propun, pe aceasta cale, Accademiei di Romania din Roma sa dea numele Rosei Del Conte unei sali, sau încaperi, din vasta sa incinta. Prin 1949-50, doamna Del Conte strîngea, platind, de la precupetii din Campo dei Fiori, piata mare a centrului Romei (unde a fost ars Giordano Bruno – v. statuia de Ettore Ferrari!), hîrtie de împachetat (marfa rara, în saracia de dupa razboi…) provenita din cartile Accademiei, aruncate de autoritatile comuniste, ce o închisesera (avea sa fie transformata în depozit timp de peste 20 de ani…) si-i vandalizasera biblioteca… Ar fi un bine-meritat omagiu!

Adrian NICULESCU

http://www.observatorcultural.ro

august 2011

De ce ?

Florian Guler

http://desculti.blogspot.com/ 

Intreb “DE CE?” a nu stiu cata oara!

Nu Te-nteleg si cum sa indraznesc?

Cand Tu iubesti pe cei ce Te omoara

Si-i rastignesti pe cei ce Te iubesc?

 

De ce cararea Ta spre ape de hodina,

Trece adesea prin umbrita vale?

De ce sunt pasii mei ingreunati de tina?

Si limpede izvoare, de ce nu las pe cale?

 

De ce ma dor toiagul si nuiaua Ta,

Cand Tu ma inconjori cu indurare?

De ce cand trist, imi plange inima,

Tu ma inalti cu sfintii-n sarbatoare?

 

De ce veghezi in jurul meu mereu

Precum in jurul ciutei capriorul?

De ce-mi asterni in nouri curcubeu?

De ce ma tii? Cand luneca piciorul.

PRIN ROMÂNIA ANULUI 2011

 Elena BUICA

O noua carte m-a întors acasa printre cei carora le-am purtat dorul, cei care mi-au încântat urechile cu graiul în care vietuiesc, graiul de care sunt lipsita în buna masura în tara stramutarii mele. Punând piciorul pe pamântul românesc, a înflorit iarasi în mine sentimentul apartenentei. M-am simtit iarasi în largul meu si mai „la mine acasa”. Familia mea cea mare m-a îmbratisat cu unde nevazute si i-am raspuns pe masura. Pentru prima data, s-a potrivit ca sa fiu împreuna cu nepoata mea, Mara, în vârsta de 19 ani. Nu i-a trebuit multa vreme sa ajunga la o concluzie pe care o spunea tuturor ca pe o revelatie: „Buni a mea este aici alt om, de care nu aveam habar. Aici este locul ei de pe pamânt, locul unde se misca în voie. Acum înteleg mai bine pretul pe care l-a platit ca sa vina si sa aiba grija de mine în Canada. Acum au alte întelesuri pentru mine rândurile scrise de ea prin care strabat fulgerele launtrice ale dorului de România.”

Si ca peste tot în lume, au fost pentru mine si în vara asta, atat zile în care am simtit ca plutesc, dar si din acela în care am mers pe brânci, târându-ma cu întreaga fiinta la pamânt, mai ales lânga pamântul care acoperea chipuri dragi care faceau parte din viata mea. Fratele mai mare n-a putut sa ma astepte înainte de a trece pragul cel mare, a intrat în sirul lung al disparutilor, multi din generatia mea sau altii mult mai tineri. Mâhnirile mi-au venit si din alte surse, unele foarte nelinistitoare. Am întâlnit suferinte de tot felul, saracie care impinge omul în pragul dezastrului, oameni aflati la limita rezistentei, disperati cautând de lucru. Într-un fel, România este înca o întreaga tara în suferinta. Pentru cei saraci cauza este bine cunoscuta, patura mijocie este inca foarete subtire si înca neconsolidata, iar pentru cei bogati, doar aparentele si teribilismele le aduc o falsa stralucire. Lacomia de a aduna averi nu le da liniste interioara. Sunt tulburati de invidia bine ilustrata prin zicala cu capra vecinului si nu de putine ori de teama dezvaluirilor adâncurilor mocirloase, izvorul averile lor de peste noapte.

N-am mai vazut anul acesta clocotul social în care fierbea tara anul trecut, pe vremea reducerii salariilor si pensiilor. Acum viata parea ceva mai calma, desi în adâncuri se simte ca nu e bine asezata. Marea industrie a tarii nu da multe semne de revigorare. Tara merge totusi înainte, încet, dar se misca. Revenind în tara dupa un an, am putut remarca unele schimbari în bine. Oamenii nu stau pe loc, multi realizeaza câte ceva pe batatura lor asa cum pot si pic cu pic se aduna, doar si marea este alcatuita din picuri de apa. Urechea mea a prins mai multe glasuri de intelectuali, artisti si oameni de bine care lupta pentru redresarea demnitatii nationale aflata la un nivel prea jos din cauza unor raufacatori care au cotrobait înjositor prin civilizata parte a Europei.

Mi-am gasit satenii mei din Tiganestiul Teleormanului traind ca si pâna acum, dupa rosturile stiute, vazându-si fiecare de treburile lui. M-au întâmpinat cu aceeasi caldura si cu bucurie înscrisa pe fetele lor. Primarul comunei, Gelu Florian Pisica, pe care îl credeam mai distant si cu tinuta mai oficiala, m-a întâmpinat cu deosebita caldura. A iesit bucuros din Primarie sa-mi cunoasca nepoata, placut impresionat ca în foarte scurtul timp de stat în tara, am adus-o din îndepartata Canada sa vada radacinile de unde se trage. Când a vazut-o încântata de lumea satului bunicii ei, i s-au luminat ochii si mai tare. Am auzit multe laude la adresa primarului, dar nu mi-am închipuit ca ma întâmpina cu citate din nenumaratele descrieri pe care le-am dedicat consatenilor mei, mentionând din memorie chiar si paginile citatelor. Îi parea rau ca timpul sederii mele în tara e prea scurt, fiindca voia sa pregateasca o sarbatoare în care sa fiu primita ca Cetatean de Onoare al Tiganestiului, dar si-a înscris în agenda lui de lucru sa o pregateasca în viitor.

Frumoase si emotionante momente am trait si la cele doua lansari ale celui de al cincilea volum intitulat „Luminisuri”. Prima lansare a fost organizata de Liga Scriitorilor Români, Filiala Bucuresti, în frumoasa sala a Bibliotecii Metropolitane din inima Bucurestiului, aproape de Piata Romana. Caldura cu care am fost primita si cuvintele ce mi s-au adresat mi-au întarit convingerea ca efortul de a scrie nu a fost o chiar o zadarnicie. Cea de a doua lansare a fost organizata de catre Academia Dacoromâna în somptuoasa sala a Bibliotecii Pedagogice din strada Zalomit, asezata în umbra Cismigiului. Aici am primit si o Diploma de Excelenta „pentru remarcabila creatie literara româna”. Peste câteva zile m-am prezentat împreuna cu câtiva scriitori de seama la o emisiune de doua ore la TV România de Maine, la emisiunea „Dor de casa”.

In tara scrierile mele mi-au adus multe bucurii, fara sa pierd legatura cu pamântul. Am avut si doua familii, chiar dintre cele mai apropiate, care au dat în vânt tot ce am scris, dar mi-am amintit ca nu dai cu piatra în vânt, dai în pomul care da roade si ata cum nu se asteaptau, eu m-am bucurat si de încrâncenarea cu care îmi neaga scrierile si voi încerca sa mai dau roade pe cât ma vor tine puterile.

Nu mai putin încântatoare au fost întâlnirile cu prietenii uneori la o cârciumioara în fata cu câte o bere rece care ne-a încalzit inimile, ne-a rascolit amintirile si ne-a revigorat sentimentele.

Scriind aceste rânduri, îmi vine în minte gândul ca, dupa tiparul frecvent al scrierilor de acest fel, ar fi trebuit sa iasa de aici doua lucrari separate, una despre cum am vazut România în aceasta vara si alta cu evenimente si trairi personale. N-am avut puterea sa le separ. România este în mine cu toate ale ei, bune sau rele, iar eu sunt parte a ei cu tot ce mi se întâmpla. Pentru mine asta e România, cu tot ce am vazut, am gândit, am simtit sau mi s-a întâmplat pe plan personal sau pe acel plan al întregului. Si oricâte neajunsuri ar fi, ea mi-a adus si deosebite satisfactii si bucurii si eu nu uit asta. Oricum ar fi, Romania îmi apartine si în ea las nadejdea sa-si teasa urzeala zilelor mai bune, caci întotdeauna dupa ploaie vine soare, dupa noapte urmeaza zorii zilei. E în firea lucrurilor, nu se poate altfel. Au mai fost vremuri când se parea ca nu va mai fi iesire din impas, dar schimbarea vremurilor si-a urmat pasii. Chiar daca nu curând, chiar daca n-as apuca sa le mai vad, simt cum în straturile mai adânci ale fiintei neamului nostru se pregatesc prefacerile benefice.

Elena BUICA

Toronto – Bucuresti


 

PRIVIND CU NOSTALGIE, TINERETEA, COMUNISMUL…

(ESEU UMORISTIC IMAGINAR)

Gabriela CENUSA

Paris,Hôtel de la Paix Tour Eiffel, camera 173, locul în care îmi astern acum memoriile. Tânara jurnalista de succes, cunoscuta în toata lumea, un nume notoriu, o viata perfecta. Asa suna un titlu banal dintr-o revista glossy, înaintea interviului acordat de mine, unei jurnaliste cu totul fastidioase. Desi buletinul îmi arata onorabila vârsta de 48 de ani, cred ca existenta mea încetase sa mai înainteze dupa prabusirea regimului comunist din România. Ramasesem blocata în acea perioada atât de noroasa a vietii mele. Am venerat comunismul, am fost dependenta de el, am trai cu el zi de zi, în casa, în redactie, pe platoul de filmare… Era ca o a doua natura a mea. Cum exista sute, mii, milioane de clinici pentru dezintoxicarea dependentilor de droguri, alcool si altele, asa ar trebui sa existe si pentru cei dependenti de comunism, cei care nu îsi imagineaza evolutia într-un regim ce se vrea a fi democrat.

Bine, recunosc, tânjesc dupa acele vremuri, sunt o dependenta, o comunista, închideti-ma! Îmi spuneam toate acestea într-un zâmbet ce parea a nu se mai termina. Am aruncat valorosul stilou primit cadou de la nimeni altul decât prim-ministrul Frantei, Dominique de Villepin, sau pe numele întreg, si pe care sunt mândra ca am reusit sa îl retin… Dominique Marie François René Galouzeau de Villepin! Mi-am aprins o tigara, iar primul meu gând a fost… întrebare. Oare tatal domnului prim-ministru a avut ceva în comun cu tatal lui Nicolae Ceausescu. Eram chiar cinica, îmi aminteam de acea povestioara absolut savuroasa, în care se relata cum tatal marelui conducator se prezentase în perfecta stare de ebrietate la legitimarea fiului. Pasiunea pentru numele românesti, îmbinata cu fericirea momentului. l-au facut pe tatal dictatorului sa uite ca acasa mai vietuieste un copil Nicolae!

Zâmbetul meu devenea din ce în ce mai persiflant, iar legatura pe care am reusit sa o stabilesc este de-a dreptul impresionanta. Mi-am spus în gând ca tatal domnului prim-ministru nu s-a putut opri asupra unui singur nume, sau a unui singur copil, l-a numit pe acesta si pentru viitorii nenascuti. În fine, îmi ocupam memoria degeaba. Poate pare impresionanta prezenta mea la Paris, fiind o maniaca a regimurilor totalitare, dar nu. Ma aflam aici pentru o importanta gala de decernare a celor mai buni jurnalisti si oameni de televiziune ai epocii comuniste. Speram sa îmi revina acel mare premiu, îl meritam din plin. Am fost un sprijin al regimului, un adevarat om de nadejde. Nu exista în mintea mea la vremea aceea ideea de tradare. De ce as fi tradat regimul?! Când tot ceea ce îmi oferea era în favoarea mea, a familiei mele, a cunostintelor, a tot ceea ce ma înconjura. L-am adorat pe tovarasul Ceausescu pentru tot ce mi-a oferit, dar l-am si urât în multe momente pentru ce mi-a luat. Mi-a luat inocenta vârstei fragede în care am început sa lucrez în favoarea regimului, si marea mea dragoste.

28 februarie 1987. An nebisect! Bucuresti. Ziua ce urma sa devina cea mai importanta din viata mea. Noaptea de dinainte îmi paruse cea mai lunga din toata existenta mea, nu izbutisem sa închid un ochi, eram plina de emotii. Reusisem sa primesc un post în TVR. Era o imensa realizare în acele vremuri. În special pentru o tânara de douazeci si patru de ani, proaspat iesita de pe bancile facultatii si fara un minim de experienta. Desi cu mintea de acum, adica la dublul vârstei de atunci, pot sa realizez alegerea lor si de ce au pus atât de multa baza pe mine… Atunci credeam înca în norocul începatorului! Toata familia era contra alegerii mele, nimeni nu ma întelegea nici pe mine, nici alegerea în sine. Ai mei erau frapati de spiritul meu atât de conservator,de viziunea mea comunista. Am uitat sa mentionez ca familia mea era liberala, desi eram foarte saraci, ai mei au încercat sa ma creasca într-un alt fel de spirit. Facând parte din clasa muncitoare, fiind plini de lipsuri, nu reprezentam un pericol pentru sistem, si sa nu uitam ca pe cei asemeni mie îi dorea regimul în fata. Deh! Asa zisa origine sanatoasa! La universitate nu îmi amintesc sa fi excelat într-un anumit domeniu, eram însa o împatimita a literaturii proletcultiste, elogiam comunismul la fiecare pas, cântam doar cântece dedicate marilor dictatori, si eram prototipul perfect pentru a fi o mâna dreapta în sistem. Am sa mentionez cel mai important aspect si cel care a determinat alegerea celor mari din TVR. Eram un bun denuntatot! Poate printre cei mai buni! Spiritul meu de observatie era excelent, tot ceea ce îmi parea mie ca ar iesi din dogmele comunismului, ajungea în scurt timp pe mâna securitatii. Aveam aproape o placere malefica în a face aceste lucruri, atât de placute mie. Toti cei din jurul meu care se încumetau în a-l jigni pe „marele tovaras” sau pe sotia sa, ma înfuriau teribil si nu aveam nevoie de foarte multe minute pentru a-i anunta pe militieni, care în timp ma doreau a fi o sageata a lor, a securitatii. Spiritul meu totalitar a fost rapid remarcat de anumiti profesori, care îmi citeau lucrarile proletcultiste si le trimiteau apoi mai departe la diferite redactii. Toate acestea pâna într-o zi, când am stârnit interesul producatorilor postului national. Nu detineam un CV, dar detineam lucruri mult mai importante, ca de exemplu o buna recomandare din partea „baietilor cu ochi albastri”, frapati si ei de caracterul meu impasibil, de cinismul cu care reuseam sa denunt pe toata lumea, de la vecini, prieteni, pâna la rude.

Le-am câstigat simpatia întrutotul, când mi-am denuntat verisoara pentru vorbe jignitoare aduse tovarasei Elena Ceausescu. Sunt convinsa ca acel denunt a fost cheia care mi-a deschis apoi toate usile. Aveam ceea ce ei cautau, si anume mult sânge rece, nu tineam cont de familie de prieteni, în prim plan era ceea ce stabilea regimul, apoi restul. Obtinerea acelui scurt interviu cu producatorii a fost doar o problema de timp. Eram convinsa ca voi avea o ascensiune de succes, eram constienta de armele pe care le detineam pentru a-mi obtine viitorul mult visat. Nu îmi doream altceva decât un nume notoriu si sa îmi pot scoate parintii din saracia în care am copilarit.

Stiam foarte bine ce mi-ar fi oferit un post de crainic TV. O locuinta frumoasa, scutirea statului zeci de ore la cozi interminabile, deschiderea multor usi… fara ca macar sa apas pe clanta si multe altele. Tocmai de aceea, desi aveam multe emotii în acea dimineata, am reusit sa le canalizez într-un scop cu totul constructiv. Mi-am deschis larg fereastra, mi-am savurat cafeaua si trei tigari poloneze procurate cu mare greutate, apoi am îmbracat rochia împrumutata de la o vecina ce facea munca de cercetare în Germania. Mi-am permis chiar pentru prima data sa ma si fardez cu câteva cosmetice aduse tot de vecina mea, care îmi repeta sâcâitor ca voi ajunge sus, atât de sus, poate chiar o umbra a lui Ceausescu.

Recunosc ca îmbratisam aceasta posibilitate cu mare drag, ba mai mult decât atât,am transformat-o într-un scop. Dupa doua ore eram gata, nu exista În mintea mea posibilitatea de a auzi un refuz. Stiam, aveam certitudinea faptului ca voi primi postul fara niciun efort. Nu aveam ce sa fortez, totul era în mine, în natura mea. Când mi-am parasit locuinta, în poarta ma astepta mama cu ochii în lacrimi, dar cu o binecuvântare pe buze. I-am raspuns ca nu am nevoie de binecuvântare, ca ma am pe mine… iar asta mi-e suficient! Îmi amintesc chiar ca am avut timp si de o scurta teorie, i-am impuns sa scoata icoanele ascunse prin casa si sa le arda cât mai repede, iar mersul la biserica pe furis sa îi ramâna în vise. Nu îmi doream sa îmi stea ceva în calea ascensiunii mele, i-am impus de asemenea sa nu îndrazneasca sa scoata un cuvânt jignitor la adresa regimului, pentru ca de altfel voi uita de faptul ca îmi este mama si va plati ca toti ceilalti cu detentia. Am sarutat-o pe frunte dupa care, pasind apasat spre masina ce urma sa ma duca la redactie, am auzit-o tipând ca nu mai sunt copilul sau si ca nu a crescut un urmas ci o… monstruozitate! Reactia sa mi s-a parut inutila. Ma lasa la fel de rece. Am si uitat-o într-o fractiune de secunda. Eram mult prea ocupata în a ma gândi ce voi spune la redactie, îmi faceam un plan cu ceea ce stiam deja ca vor sa auda. Totul era perfect, eram la un pas de îndeplinirea visului meu, a unuia dintre ele. Urmatorul ar fi fost sa intru în familia Ceausescu cu orice pret.

Eram captiva în visele mele, atât de captiva încât nu l-am auzit pe sofer când mi-a adresat o întrebare cu totul denigratoare pentru sistem. Ma întrebase cu o detasare completa, cum o femeie atât de frumoasa poate sa îsi doreasca sa ajunga sa ia parte la acel bal grotesc care ne vroia pe toti sclavi. Enervata de întrebarea lui si hotarâta sa ma folosesc de toate resursele pe care le aveam pentru a-l trimite undeva „la racoare”, sub motivul devierii de la drumul impus de comunism, i-am oferit un raspuns pe masura întrebarii. I-am spus ca cele mai frumoase lucruri în viata sunt si cele mai înselatoare, ca suntem singurii care hotarâm daca vrem o viata anosta în sclavie si ca scopul scuza întotdeauna mijloacele. Cred ca l-am dezgustat atât de tare încât nu a mai pastrat nici o ramasita din remarca facuta initial. Acest lucru nu putea decât sa ma încânte teribil, desi cu siguranta, avea în posesie mai multi bani decât aveam eu în poseta crosetata de mama. Aveam orgoliul de a nu reprezenta idealul de frumusete al unui sofer, sau al unui fost sofer, îmi spuneam în gând, zâmbind ironic, pentru ca urma sa îl trimit la o scurta sezatoare cu cei de la „secu”.

În cele din urma am ajuns la redactie. Ma astepta o întreaga echipa acolo! Nici macar nu am mai fost supusa scurtului interviu pe care îl asteptam atât de nerabdatoare si la care ma gândisem cu atâtea zile înainte, din cauza caruia nu dormisem atâtea nopti. Am dat mâna cu producatorul jurnalului. M-a complimentat pentru munca prestata în folosul regimului, dar a dat dovada de lipsa de profesionalism printr-o remarca adusa fizicului meu, cu un usor caracter cuceritor. Faptul ma multumea nespus! Îl vedeam ca pe o treapta în ascensiunea mea… Auzisem de relatia sa strânsa cu familia Ceausescu, asa ca nu avea de ce sa ma surprinda un compliment neoriginal. Am fost asezata pe un scaun incomod si am simtit pe pielea mea rezultatul unei cantitati semnificative de pudra pe fata. Mi-au fost conturate buzele într-o nuanta de maro-roscat, iar ochii reliefati perfect de un dermatograf negru. Mi s-a pus în mâna microfonul alaturi de texte, mi s-a dat jumatate de ora sa le învat si mi s-a spus ca este proba eliminatorie. Stiau foarte bine ca acea proba nu reprezenta nimic pentru mine. Erau constienti ca voi face fata fara un minim efort. Am memorat rapid textele. Erau banale! Aceleasi subiecte se repetau pâna la saturatie. Ce era putin mai obositor, era atunci când eram silita sa învat pe de rost numele celor ce ajungeau la militie pentru denigrarea familiei Ceausescu, pentru jignirea sistemului, pentru ponegrirea celor cu functii înalte. Mi se pareau atât de stupizi acesti oameni, stiau consecintele vorbelor lor si cu toate astea riscau pâna în ultima clipa… Nu reuseam sa îi înteleg. Oare nu auzisera de vorba: „Pune-te bine cu necuratul pâna treci puntea”? Sau poate vroiau sa arate cât de curajosi sunt! Oricum acest curaj se pierdea dupa primele zile de detentie. Din temerarii care intrau acolo se transformau în cei mai mari sclavi ai sistemului.

Rupsesem legatura cu familia mea, ai mei nevrând sa beneficieze de câstigul meu. Am încercat în nenumarate rânduri sa le trimit bani, sa îi scot din infernul în care traiau, sa încerc sa îi aduc în oras alaturi de mine, dar mereu îmi primeam banii înapoi fara raspuns. De fapt primisem un ultim bilet în care îmi transmiteau ca nu au nevoie de bani patati, murdari, din partea unei sageti a comunismului. Ma conformasem relativ usor cu ideea de a fi orfana si stiam ca trairile mele nu trebuiau sa se reflecte in fata sticlei, de aceea le lasam cu succes la machiaj.

Profesional,eram fericita, împlinita. Faceam ceea ce îmi placea, asistam la o serie de reuniuni, evenimente, aveam o viata la care putini aveau acces. Elogiam comunismul, iar pentru asta eram rasplatita!

Toate acestea le scriu privind din balconul hotelului, ce îmi ofera o panorama superba asupra turnului Eiffel. Îmi pare grandios. Mi-ar fi placut sa stiu toate dedesubturile acelei constructii, dar nu îl puteam compara cu creatia lui Ceausescu, cu „Casa noastra a poporului”,si îi spun creatie ceausista pentru ca asta a fost. Acea arhitecta tânara ce câstigase proiectul era acolo doar cu numele. Ce construia ea într-o zi darâma Ceausescu a doua zi. Acea perioada m-a marcat profund prin faptul ca puterea cuvântului era mai mare decât orice altceva. Nu aveau nevoie de mari dovezi, simple cuvinte aruncate la suparare, la nervi, te înfundau în detentie, sau în cazurile fericite erai anuntat de un om cu suflet mai mare sa parasesti tara cât mai poti. Eram profund impresionata de puterea de manipulare pe care o aveam si eu. Ceea ce transmiteam din spatele micului ecran era subiect national, lege nescrisa, stabilita doar prin vorbe, prin cuvinte.

Nu as fi crezut vreodata ca toate acestea aveau sa se sfârseasca, tot din cauza unor cuvinte, a unui moment de neatentie, de slabiciune. Eram tânara aveam o cariera de succes, reprezentam un model pentru multe tinere aspirante la postul de crainic TV. Toate acestea pâna în ziua în care m-am îndragostit de un membru al familiei Ceausescu, iar într-un moment inconstient i-am marturisit acest lucru unei colege de redactie. A doua zi vuia tot institutul! De la poarta am fost dusa de militie la director, pentru a da o scurta declaratie si pentru a ma forta sa îmi prezint demisia. As fi putut dezminti acuzatia cu succes, dar nu am facut-o! Deja îmi provoca repulsie ceea ce faceam! Consientizasem ca minteam oamenii cu stiri jenante, ca îmi pierdusem familia… Nu vroiam sa îmi pierd cu totul constiinta. Am recunoscut ceea ce vuia în toate birourile. Am fost data afara si sfatuita sa parasesc tara!

Asta am si facut! M-am mutat în Franta, unde am continuat sa scriu cu succes, pe multi bani, articole din cealalta parte a „cortinei de fier”. Am reluat legaturile cu familia, care de aceasta data era mândra de realizarile mele. În 1996, în timp ce ma aflam în Café Atelier Montmartre, am aflat de moartea lui Nicu Ceausescu, subiect care m-a bulversat multe zile, saptamâni si luni întregi. Multe episoade de dinaintea plecarii mele din tara vor ramâne un mister al sufletului meu. Ceea ce ar fi vrut sa fie… ceea ce ar fi trebuit sa fie… ceea ce ar fi putut sa fie!

Gabriela CENUSA

Vaslui

28 mai 2011