Cutreierând cu nea Mitica printre amintiri, traiesti alaturi de domnia sa fiecare întâmplare cu oameni de toate categoriile si din diverse locuri; reuseste sa-ti trezeasca un viu interes si energia-ti creste datorita adrenalinei. Toate amintirile sunt redate cu fidelitate si cu atâta dragoste de oameni, încât te transpune întotdeauna cu usurinta în miezul întâmplarilor.
Destine paralele
Oamenii pe care i-a cunoscut de-a lungul timpului au lasat nealterata imaginea lor în memoria simpaticului nea Mitica, si nu erau putini! Iar întâmplarile ai caror protagonisti au fost, asijderea. La una din întâlnirile noastre devenite de-acum obisnuite, mi-a spus cu zâmbetul pe buze ca sunt câteva sute cei cu care intrase în contact pe parcursul interesantei lui vieti din exil. Vreo 460!
„Pe Vasile Târa – a început nea Mitica – l-am cunoscut la sârbi, în lagar. Era un tip simpatic, comunicativ, având pe-acel „vino – ncoace” care te determina sa-l tii pe-aproape. Ne-am împrietenit de cum ne-am cunoscut – a continuat nostalgic partenerul meu de dialog – fiindca Vasile stia cu dibacie sa se faca placut si reusea sa te cucereasca fara nici o sfortare.”
Nici ei doi nu stiau pe atunci ca le era harazit sa parcurga împreuna aceeasi traiectorie a vietii lor, dincolo de frontierele României: se întâlnisera în Iugoslavia, au plecat în Italia si un timp au ramas la Trieste, apoi în lagar, la Torino; în anii ce-au urmat s-au reîntâlnit la Paris si-n cele din urma la Montreal, în Canada!
„Da, eu seman cu mama!”
Vasile târa era ardelean, se nascuse pe plaiurile Transilvaniei de nord, într-un sat din Bistrita Nasaud; provenea dintr-o familie de oameni harnici si mai avea înca patru surori.
Tatal sau, ca de altfel majoritatea barbatilor din aceasta parte a Ardealului, se îndeletnicea cu lemnaritul. si astazi în aceasta zona deosebit de frumoasa, cu munti împaduriti, cu codrii falnici se mai practica aceasta meserie mostenita din tata-n fiu.
„Dar lui Vasile-i placeau cartile!” mi-a spus nea Mitica si a continuat sa-mi povesteasca, cu lux de amanunte o serie de întâmplari petrecute în adolescenta prietenului sau. Tatal lui Vasile târa mergea din când în când sa vânda lemne la oras si îl lua si pe fecior cu el. De multe ori acesta refuza: munca la padure, drumul, oboseala si naravul prost al parintelui sau îi displaceau – caci bea, si ca si cum n-ar fi fost destul, îl mai îmbia si pe baiat cu bautura… „Esti ma-ta gol!” – se rastea indignat tatal catre tânarul ce nu se lasa atras de viciul sau si-l mai plesnea cu câte-o palma peste cap – a spus zâmbind nea Mitica – dar fetele, surorile lui, culmea: de-abia asteptau sa mearga la oras ca sa mai traga si ele o dusca!”
Vasile era diferit. El iubea cartile! Le rasfoia cu mare drag, simtind mirosul de cerneala si desfatându-si sufletul citind. „Da, eu seaman cu mama! – spunea el trist si totodata mândru – mamei îi place sa citeasca iar dumitale-ti place sa bei!”.
Mama lui Vasile era mereu în preajma cartilor, citea ori de câte ori avea câte-un crâmpei de timp, pentru ca nu era usor pentru o femeie sa se ocupe de gospodarie, sa poarte grija sotului si-a celor cinci copii ai lor si Vasile a deprins de la ea dragostea de carte, de lectura.
„Am trei elevi de exceptie dar sunt români, toti trei!”
Vasile Târa facuse liceul maghiar si era silitor, tot timpul situându-se printre cei mai buni elevi din clasa. Doi prieteni buni avea si amândoi erau de la el din sat: Ion Baciu si Irimie Moldovan, la fel de constiinciosi ca el si, ce ti-e si cu soarta asta, prieteni au ramas si-au fost si în exil tot împreuna!
„Îmi povestea Vasile ca la liceu la ei venise odata un grof maghiar, care l-a întrebat pe directorul scolii daca îi poate recomanda vreun elev eminent care sa-i mediteze copiii; raspunsul acestuia a fost scurt si rapid: am trei! si groful i-a luat pe toti trei!”, mi-a zâmbit nea Mitica si a continuat sa-si deruleze captivantul film al amintirilor … „Dar sunt români, toti trei”, i-a spus în soapta directorul. „Nici o problema!” – a replicat groful si i-a luat pe cei trei la el acasa.
Acolo a învatat Vasile târa foarte multe lucruri. si-a îmbogatit cultura generala pentru ca groful avea o biblioteca vasta cu carti în limba engleza, franceza, germana…un adevarat izvor de unde te puteai înfrupta din tainele cunoasterii.
De la meleaguri bistritene, la universitati occidentale!
Cei trei prieteni au fost nedespartiti tot timpul, chiar si în exil: au ajuns în Iugoslavia, apoi în Italia, Franta si în final la Montreal.
Ion Baciu ajunsese un recunoscut profesor de matematica în Montreal, fiind cel mai renumit cadru didactic din provincia Quebec, Irimie Moldovan s-a specializat în informatica si a fost omul care a instalat computere la principalele institutii de stat din Montreal (primarie, spitale, etc.). Ambitia si rigurozitatea, munca si seriozitatea, dar nu în cele din urma si sansa au fost mijloacele prin care si-au vazut visul împlinit. „Apriga lor dorinta de a deveni cineva!” mi-a spus nea Mitica. Vasile târa si-a luat licenta în litere la Sorbona, în timp ce se afla în Franta; vorbea franceza impecabil.
Ascultându-l pe acest om în vreme ce-mi povestea despre prietenul sau, îi observam mimica fetei, gesturile si inflexiunile vocii, simteam în ele doar admiratie si o reala mândrie: mândria si bucuria de a-l fi cunoscut pe Vasile Târa.
Mai multa lume scrie decât citeste!
Nea Mitica si-a amintit ca l-a vizitat pe Vasile Târa, pe când locuia la Saint Gervais, în Franta. Era împreuna cu alti trei profesori francezi si discutau despre diverse lucruri, toti detineau cunostinte vaste de cultura generala. „Era acest Vasile târa un om foarte cult si se putea vorbi cu el ore întregi, era documentat, citise mult! – mi-a spus nea Mitica la modul admirativ – continuând apoi povestea. Unul dintre colegii sai, profesori i-a spus mirat: Vasile, tu vorbesti perfect franceza! Iar el a raspuns : Mi-a luat trei ani ca sa o învat bine si-apoi alti doi sa pot sa scriu la nivel academic”.
Vazând câte stie si cât este de recunoscut în domeniul sau, nea Mitica l-a întrebat mereu de ce nu scrie o carte. stiti care a fost raspunsul sau ? „Giovanni Papini a spus ca mai multa lume scrie decât citeste!” Nu stia probabil, sau nu voia sa ia în consideratie proverbul latin: „Qui scribit, bis legit (Cine scrie, citeste de doua ori)”. Oricum, am înteles ca era un erudit de exceptie, un om deosebit.
„S-a casatorit cu o asiatica cu sânge albastru, fiica de sef de stat – Vietnam sau Indochina, nu mai tin bine minte!” – a încheiat prietenul meu istorisirea despre Vasile Târa si în ochii sai am putut citi cu usurinta multumirea, dar totodata si nostalgia acelor vremuri…
Istorisirea vietii lui, ce prindea contur în discutiile mele cu nea Mitica, incitanta si plina de personaje si personalitati captivante îmi stârnea curiozitatea la fiecare întâlnire pe care o aveam cu neobositul povestitor al întâmplarilor adevarate si pline de inedit, determinându-ma astfel ca zile si nopti în sir sa-i rasfoiesc însemnarile ce mi le încredintase. ?i din ele se putea vedea ca iubea cartile enorm, prietenul meu octogenar!
Am citit într-una din notitele sale, despre felul cum îl caracterizase sotia sa, doamna Nicole, într-o discutie hazlie cu un prieten de-al lor italian ce-i sugerase acesteia sa scrie despre nea Mitica. Glumind si râzând din toata inima, doamna Nicole, amintindu-si de începuturile vietii lor de cuplu, i-a raspuns,: „Ce vrei sa scriu? Ca am cunoscut un om fara somn, un om care putea sa faca singur 25-30 de camere de hotel pe zi, care citeste 7-10 ore si nu-l doare capul? Un om care poate mânca lapte acru cu castraveti si care când îsi pune ceva în cap nu se lasa pâna n-o scoate la capat sau – cum spune domnul Petra – câteodata le întelege pe toate pe dos? Sa scriu ca am dormit separat, ca printii, fiecare în camera lui, caci cine putea sa doarma lânga un om care aprindea lumina de 30 de ori pe noapte si avea în jurul lui carti ce mai cadeau si pe jos?”
Si pentru mine s-a facut lumina si-am reusit sa deslusesc mai bine taina prieteniei ce s-a nascut între cei doi. Mitica si Vasile: aveau un lucru deosebit în comun: erau partasi la aceeasi dragoste – amândoi iubeau nespus de mult CARTILE!
Octavian Curpas
Phoenix, Arizona
Revista ARMONIA - Saltmin Media 