Cresc nelinistile-n noi ca veninul in guse de serpi.

Spre ireala zari ale gândului negru

ne indeamna haotice ascunzisuri

ale sufletului nostru bântuit de grele furtuni.

Cine ne va putea da linistea,

linistea in care sa nu mai simtim ca suntem aievea,

dupa care tânjim cu priviri purulente

ca bolnavii sanatoriilor cu paturi albe,

unde in colturi apar si cresc tristetile,

tristetile cenusii, tristetile mai sumbre dacât moartea?

Cine ne va lecui de nelinistile ce ne rod,

Cum viermii sfârtecând un creier intr-un sicriu de lemn putred,

atunci când planam in zbor frânt dincolo de zarea constiintei

si gândurile noastre nu mai au sperante,

si sufletele noastre nu mai au vise?

Cand suntem pustii ca nesfârsitele, vastele deserturi

ce nu au nici nisip, nici gheturi eterne sa le acopere?

Când dincolo de noi si de sufletele noastre nu mai e nimic,

Când vântul negru-al nefiintei ne bântuie amar,

neinchipuit de amar si fara sens?

(Charles Baudelaire, 1821-1867)