Author: nelurs

Revarsare de Har în Biserica Baptista din Asheville, NC

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Ministry, Miracles, TheologyLeave a comment

O zi de sarbatoare si bucurie-

Botezul a 7 tineri nascuti din nou!

În data de 6 Noiembrie 2011 în orasul Asheville, NC – împlinind porunca Mântuitorului Isus Christos -, a avut loc oficierea actului de botez la sapte tineri (veniti din Republica MOLDOVA) din Biserica  Baptista „BETEL” din Asheville, NC.

Biserica din Asheville este  slujita de catre SIMION PLACINTA (pastor)  si  DANIEL HODUT (evanghelist). 

Informatii sumare despre tinerii care au îmbracat haina alba a botezului:

  • Georgeta Fulga, în vârsta de 27 de ani, venita de cca 1 an din Republica MOLDOVA, împreuna cu copilul si mama sa.

  • Mariana Coroban, în vârsta de 17 de ani, studenta în Asheville; este  împreuna cu parintii (Grigore si Lidia Coroban) si inca 3 frati;

  • Ioan Coroban, în vârsta de 19 de ani (fratele Marianei Coroban), este student în Asheville;

  • Diana Chistol, în vârsta de 15 de ani, eleva în Asheville; este  împreuna cu parintii (Ioan si Svetlana Chistol, muzicienii bisericii; mama fiind profesoara de muzica) si inca 3 frati;

  • Alina Spenache, în vârsta de 16 de ani, studenta în Asheville; este  împreuna cu parintii (Valer si Nina Spenache) si inca 6 frati;

  • Sergiu Batrincea, în vârsta de 21 de ani, student în Galati; parintii sunt în Republica Moldova, la Dubasari;

  • Denis Fala, în vârsta de 25 de ani,  venit de aproximativ 2 luni din R. Moldova; locuieste cu bunicii la Detroit; o tânara (Diana) s-a rugat insistent ca Domnul sa i se descopere si sa-l lumineze cu dragostea Jertfei Sale, ceea ce s-a si întâmplat!

 Tinerii candidati au fost pregatiti spiritual, învatând din Cuvântul Domnului sub calauzirea nemijlocita a Duhului Sfânt, în Biserica baptista Betel din Asheville-NC, sub îndrumarea plina de elan duhovnicesc a fratilor slujitori mentionati:

Simion Placinta, pastor în Biserica Baptista din Greenfield Massachusetts, oras situat la cca 900 mile distanta de Asheville.

Daniel Hodut, Evanghelist (împreuna slujitor cu Simion Placinta, sub calauzirea Duhului Sfânt) din Greer South Carolina, oras situat cca 60 mile departare de Asheville. Prin competente servicii de caticheza, Daniel Hodut, precum si prin aportul substantial al pastorului Simion Placinta, un devotat rob al lui Dumnezeu, au reusit sa comprime deseori distantele fata de Asheville-NC, pentru a fi împreuna cu cei care aveau nevoie de o buna îndrumare spre bratele strapunse si pline de nespusa dragoste ale Mântuitorului Isus Christos!

 Marea Sarbatoare  a fost placut ornamentata – îndeosebi de prezenta Domnul Isus si a Duhului Sfânt, vizibila acum în cele 7 suflete care au primit chemarea Sa la pocainta –, dar si de participarea mai multor grupuri de credinciosi din câteva biserici române (de crestini baptisti din America), însotiti de pastori sau lideri cu muzica.

Cronicarul a consemnat  participarea urmatorilor:

  • Viorel Clintoc, pastor la Biserica Baptista „Harul” din Akron (Ohio), împreuna cu fanfara dirijata de Florea Burca, si un grup de cântareti;

  • Ionica Pelea, pastor la Biserica Baptista din Charlotte, împreuna cu pastorul asistent si un grup din biserica care l-au ladat pe Domnul Vietii prin cântare;

  • Nelu Urs, pastor la Biserica Baptista din Hickory, împreuna cu majoritatea membrilor bisericii si Corul dirijat de pastorul asistent Iacob Brâncovan (la pian, Vica Netza);

  • Aurel Chiu, pastor la Biserica Baptista din Greenville, South Carolina;

  • Sandu Palaghia, pastor la Biserica Penticostala din Greer South Carolina;

  • Dumitru Capatâna, pastor la cea de a doua Biserica Baptista din Asheville-NC;

  • Florea Burca si Todorut Nistor, din Biserica Baptista Harul din Florida, împreuna cu familiile, fanfara si un grup de cântareti.

    Momentele care au jalonat Sarbatoarea

a) Marturii ale candidatilor la botez:

– marturia lui Sergiu: e singurul din familia sa care a ajuns pe pamânt american; a remarcat versetul de aur al Bibliei, Ioan 3:16, sub umbrela caruia se odihneste acum: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”

– marturia lui Denis:printr-o mare minune se afla în USA; a subliniat ca a fost cineva care i-a spus despre Jertfa lui Isus si ca s-a rugat pentru el continuu, pâna ce a înteles cuvântul si s-a hotarât sa intre în apa botezului; , si ca e lucrarea Duhului Sfânt la inima lui.

b) Cuvântul participantilor la botez:

  • Pastorii au avut câte un scurt cuvânt din partea Domnului de încurajare pentru candidatii la botez;

    Daniel Hodut a avut îndemnul din Psalmul 73: 23-25; 28, luând cuvinte pline de putere, de mari promisiuni pe cararea vietii, din partea celui care îsi face din Domnul locul lui de adapost:

    “Însa eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreapta; ma vei calauzi cu sfatul Tau, apoi ma vei primi în slava. Pe cine altul am eu în cer în afara de Tine? Si pe pamânt nu-mi gasesc placerea în nimeni decât în Tine. (…) Cât pentru mine, fericirea mea este sa ma apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adapost, ca sa povestesc toate lucrarile Tale.”;

  • Pastorul Simion Placinta a vorbit din cartea Deuteronom, 27.9-11; 28.1-14; 30.11-14 si 19-20, subliniind idei si fapte de maxima importanta pentru candidatii la botez:

Voi, de-acum sunteti cineva! Daca ascultati de Domnul, binecuvântarile va vor însoti, asa cum sunt promise în Scriptura. Nu e mai presus de puterile voastre, promisiunile fiind facute de Dumnezeu.: Iata ca Eu sunt cu voi, pâna la sfârsitul veacurilor.. Dumnezeu ia azi ca martor Cerul si Pamântul pentru ceea ce promite El si pentru ceea ce declara candidatii la botez, credinta, pocainta si ca-l vor asculta si-L vor urma pe Domnul lor!

c) Pastorul Simion Placinta a împlinit  porunca cu fiecare, botezând candidatii (prin scufundare în apa, conform cu învatatura biblica, în prezenta martorilor vazuti si nevazuti), acestia marturisindu-si credinta in Isus Christos Domnul;

d) Pastorul Nelu Urs, a marturisit Cuvântul Domnului (CLICK AICI), cu tema: Importanta Botezului Biblic, folosind, ca suport al predicii, Efeseni, 4:5, „Este un singur Domn, o singura credinta, un singur botez.”

A urmat actul biblic  “Rugaciunea si punerea mâinilor ” de catre ceata pastorilor prezenti (peste cei de curand intrati in turma Domnului Isus).

In final, in Biserica a avut loc Cina Domnului, prin participarea pentru prima data si a celor 7 tineri botezati.

Oficierea a fost încredintata pastorului Ionica Pelea care a citit textul din Matei, 26.26-29.

Sarbatoarea,  înaltatoare si plina de har divin,  s-a incheiat cu o Masa de dragoste (agapa) la care au participat majoritatea celor prezenti la aceasta mareata festivitate!

Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poarta totdeauna cu carul Lui de biruinta în Hristos si care raspândeste prin noi, în orice loc, mireasma cunostintei Lui!


EXILUL ROMANESC LA MIJLOC DE SECOL XX – O HALIMA… DAR MAI MODERNA

On By nelursIn Essays, literatureLeave a comment

Acest tânar cowboy român din Arizona, adica  scriitorul Octavian Curpas, vine pe piata literara cu o carte originala. Abia de-am lasat volumul din mâna. M-am întors la prima pagina de mai multe ori. Si afirm  ca lucrarea este de fapt o dibace însiruire de sarade de mare tâlc, temporare si atemporare, puse cu abilitate în gura eroului principal…nea MITICA. Citind, m-am gândit mereu la O MIE UNA DE NOPTI, a lui Eusebiu Camilar. În HALIMA sa,  scriitorul mai vechi ne-a oferit un însira-te margarite de o frumusete incontestabila, care nu ne-a lasat sa dormim nopti în sir, ca pe sultanul împricinat.

Eu as spune ca Octavian Curpas ne-a explodat sub priviri o bomba cu reactie în lant, care-l domina si acapareaza total pe cititor, din scoarta în scoarta. Scriitorul a sesizat si el ca taica-romanul românesc a ajuns la un trist apogeu, ca a fost compromis si abandonat, mai exact – ca n-a mai putut sa functioneze odata cu instaurarea comunismului si începerea realismului socialist, atât de vatamator. Si cât de greu se facuse la noi saltul calitativ de trecere de la nuvela la roman!
Asta o stiu mai bine Cezar si Camil Petrescu, N.Filimon, Sadoveanu etc. Acest mare fenomen literar a fost ideal sculptat în GHEPARDUL lui Giuseppe Lampedussa. Nu-i asa ca va trec fiorii?! La noi, descrescenta si atrofierea literara a tuturor genurilor literare si-a mai prelungit agonia. Dar punctul final l-a pus Petre Dumitriu care a scris bine, dar RAU GÂNDIT,romanul VÂNATOARE DE LUPI.Si lacuna, ca ori ce napasta, s-a întins pe toata zodia realist-socialista. Iar prin acest întuneric infertil…literatura de buna calitate a stagnat.

Din afara tarii, din exilul pe care nu noi ni l-am ales, au dainuit pe Ursa-Mare a marii literaturii românesti câtiva bravi, dar nu au salvat-o de la naufragiu. Sa ne gîndim la Eliade, Cioran, Virgil Gheorghiu…Din boxa româneasca ne-a mai mîngîiat un Fanus Neagu, cu ÎNGERUL A STRIGAT, Teodor Mazilu, cu DRUMUL CÂINELUI, sau experimentul enigmatic al lui M.H. Simionescu cu INGENIOSUL BINE TEMPERAT.

Apoi, dupa INVOLUTIA din 1989 s-a alunecat în zodia defaimatoare a unor patapievici si alti leprosi, bine instruiti dar de intentii criminale, care au denigrat si defaimeaza mereu natiunea, frumoasa si traditionala literatura româneasca.

Alaturi de cei lucizi a sesizat fenomenul distructiv si Octavian Curpas. Aveam si avem nevoie de o literatura noua. La acest ham greu s-au îngamat prin Canada câtiva scriitori cu care ne dam buna ziua prin cotidian. Si ma rezum doar la perimetrul canadian fiindca scriitura mea nu se propune a fi o teza de doctorat. Semnalul de alarma l-a tras, debutant atunci, scriitorul Alex Cetateanu cu UN ROMÂN ÎN CANADA – o carte de referinta pentru exilul românesc si un ghid, daca vreti, pentru prezumtivii români dornici de exil. Din Tara ni s-a alaturat si nou-venita la Montreal, tânara scriitoare Felicia Mihali, cu a ei TRILOGIE. Dar sa nu-l uit pe profundul gânditor Mircea Gheorghe, care ne-a oferit PARTIDA DE CANASTA, precum si alti cavaleri atentatori pozitivi la înoire.

Dar nici în proza si nici în poezie pamântul nu s-a scuturat din tâtâni iar marile ecouri nu s-au lovit înca de toartele cerului. Se cauta si se tot cauta un nou stil de literatura! Alaturi de Octavian Curpas  ne dorim un personaj extrem al literaturii de azi, macar din exil, care sa ne fie drag, sa ne uimeasca, pe care sa-l zidim în memoria mileniului – si el foarte tânar. Asa cum a fost odinioara PACALA al nostru, bravul soldat Sweik, al cehilor, sau un nastrusnic ingenios precum rusnacul Ostap Bender. Un exemplu de mini-mare scriitura a propavaduit în Rusia lui Lenin minunatul Zoscenco. Va mai amintiti de GALOSUL, cartea cu mini schite prin care autorul a batjocorit bolsevismul si pe bolsevici ghiar la ei acasa, luându-i în zeflemea sub nasul politrucilor si al cenzurii?! Ei, bine, cam cu o astfel de carte intra în ring scriitorul Octavian Curpas, românul american din Arizona. Si pot spune ca acest cutezator si-a ales bine locul potrivit pentru tentativa si aventura literaturii lui. Sa nu-i ziceti cartii sale un roman fiindca v-ati însela. Este vorba despre o carte cu mini istorioare foarte profunde, schite si povestiri adunate pe itinerariul vietii si redate noua cu onor. Eu, mai poetic si mai metaforic o numesc o tolba cu sarade. Chiar daca nastrusnicul, sugubatul, sobrul si profundul Dumitru Simu, recte nea MITICA, a fost si este un personaj viabil, pe care, siameza, se structureaza clar-viziunea scriitorului, dibacia lui portretistica, precum si puterea de investigatie prin oceanul nemarginit al emigratiei tragi-comice, uneori hazlie dar foarte tragica în general.

As putea pune aici punct dar n-o fac. Fiindca tragînd o linie între scriitorul român din Arizona, România de acasa si subsemnatul, rezulta un itinerar nou, pe care ne înfratim ideile – o ratiune comuna, o logica îmbratisata de un destin nou. Între timp, si literaturile de trei bani trîmbiteaza. Dar la antipod se aseaza creatia literara a lui Octavian Curpas, care izvoraste dintr-un laborator tânar în care introspectia domina, îsi spune cuvântul. De fapt citim o mini-odisee, în care ratacesc sufletele unor români. Dar o lume nu chiar fascinanta ci doar provocatoare de conflicte. Autorul descopera OAMENI si se aprofundeaza în ei. Printre marile adevaruri dogmatice. El îsi alinta personajele cu biciul condeiului si ni-i aduce sub priviri ca pe niste sfinti în care ne recunoastem. De fapt scriitorul muleaza în maniera personala, irezistibile traditii de comportament al ratacirilor de sine. Ca numai meteahna scrisului  poate sa ne întoarca în amonte pâna la sorgintea
neamului nostru.

Identitatea ortodoxa a prozatorului se face vizibila prin minunatele portrete literare realizate aparent fugar. Cum dar ati vrea sa scrie un scriitor altfel de cum o face acest Octavian Curpas? As mai putea afirma ca în scriitura sa germenul de sacru ramîne nealterat. Totusi, alaturi de tânarul scriitor, chiar si subsemnatul va recomanda exilul de acasa. Nu va luati de piept cu desertul si desertaciunea imigratiei!

…Afara ploua ca în baraganul sufletelor noastre. Dar Dumneavoastra ce mai faceti? LECTURA  PLACUTA!

      GEORGE FILIP
     septembrie – 2011
  la Montreal, CANADA

IOANA DUMITRIU – O violonista apusa prea devreme

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Desi un om simplu, fara posibilitati reale de a urma scoli înalte, cu o dorinta apriga de a sti, toata viata lui – prieten desavârsit al cartilor -, Dumitru Sinu a patruns cu abilitate de stralucit autodidact tainele cunoasterii. A studiat istorie si filozofie, care au constituit pentru el o provocare permanenta, s-a delectat cu literatura de calitate – citind, fara exceptie, marii clasici ai literaturii române si universale, literatura contemporana, versurile celor mai mari poeti ai lumii. Românul stramutat din Sebesul de Sus al Marginimii Sibiului în Lumea Noua, având în urma 63 de ani de viata în exil – a stiut sa-si bucure sufletul aplecându-se spre pictura, dar si spre muzica, miunata arta a sunetelor. Are alaturi o sotie – împatimita iubitoare de muzica buna -, iar în casa lor gasesti sute de înregistrari de toate genurile, de la muzica populara româneasca pâna perlele muzicale ale titanilor muzicii clasice.
   Meloman convins, mare iubitor al muzicii clasice, al muzicii instrumentale – vioara ocupând locule ei special în topul preferintelor sale -, domnul Sinu a avut ocazia sa o întâlneasca la Phoenix pe regretata violonista de origine româna, Ioana Dumitriu,  instrumentista valoroasa a orchestrei “Phoenix Symphony” din capitala statului Arizona, fata de care a avut o stima si un respect deosebit.
   Personalitate evidenta în rândul instrumentistilor de valoare din Statele Unite ale Americii, si nu numai, violonista de elita, membra de aproximativ trei decenii în “Phoenix Symphony Orchestra”, Ioana Dumitriu a fost prea putin cunoscuta în comunitatea romaneasca din zona metropolei Phoenix, pâna în iulie 2009, când o veste cumplita a adus-o în centrul atentiei publice.
   Si eu am avut placerea sa o cunosc pe aceasta doamna a viorii si de aceasta data, nea Mitica a fost cel care m-a ascultat povestindu-i tot ce stiam despre Ioana Dumitriu, din discutiile purtate cu ea înainte de a trece la Domnul….
 Apusul unei stele
   În dimineata zilei de vineri, 17 iulie, în Phoenix, Arizona, soarele nu a mai rasarit pentru violonista Ioana Dumitriu. Dupa o lupta cumplita cu cancerul, timp de 18 luni, a trecut la cele vesnice la ora 3:50 a.m., la Sherman House Hospice din Phoenix.
   I-au fost alaturi în ultimele clipe membri familei si câtiva prieteni apropiati. Ioana Dumitriu a parasit pentru totdeauna Arizona, Phoenix Symphony Orchestra, si pe cei dragi, plecând spre o alta lume, a muzicii eterne.
   Am cunoscut-o pe violonista românca la un concert al orchestrei “Phoenix Symphony”. I-am propus atunci un interviu si ne-am întâlnit la restaurantul Mimi’s Cafe, din Glendale. Aici mi-a depanat istoria vietii ei. Fara a fi urmarita de obsesia bolii, a zâmbit, a râs, a vorbit într-un ton pozitiv, timp de trei ore cât am stat cu ea la taifas. Marturisesc ca ma asteptam sa aud clasica poveste de succes despre un om cu o evolutie obisnuita, într-o ascensiune programata înca din copilarie. Am fost surprins sa descopar ca lucrurile erau diferite… 
   Tristetile si bucuriile copilariei
   Nascuta pe 20 iunie 1950, într-o familie saraca din Darmanesti (pe nume Cruceru), Ioana Dumitriu cunoaste neajunsurile materiale de la o vârsta frageda. Se îmbolnaveste de pleurezie la vârsta de cinci ani, din cauza conditiilor grele de viata iar parintii o lasa la tara, în grija bunicilor care i-ar fi putut asigura, dupa parerea lor, un trai mai bun.
   Din fericire, o familie de intelectuali maghiari din Bucuresti, familia Farkas, afla de situatia ei si decide sa o înfieze. Asa se face ca la vârsta de sase ani, Ioana patrunde într-un mediu cu totul diferit fata de cel de care avusese parte pâna atunci, iar viata ei se schimba radical. 
   Parintii adoptivi sunt oameni cu dragoste de frumos – mama este pictorita, si îsi doresc ca fiica lor sa urmeze o scoala de muzica, chiar daca se constata ca Ioana nu aude cu urechea dreapta. Desi la vârsta de sapte ani, în urma unei infectii, fetita îsi pierde complet auzul la aceasta ureche, familia Farkas decide ca totusi, ea sa înceapa sa frecventeze, în paralel cu  scoala normal, si scoala elementara de muzica. Studiaza timp de un an pianul, iar apoi sustine un examen foarte greu, în urma caruia, parerea unanima a profesorilor este ca talentul Ioanei este mult prea vizibil pentru a fi irosit, asa încât îi recomanda sa se reorienteze spre un instrument cu coarde, mai complex dar si mai dificil. 
   Primii pasi pe strunele viorii: “Are talent, dar nu vrea!”
   Parintii îi cumpara Ioanei o vioara Stradivarius si o duc la concerte, însa scoala de muzica vine în conflict cu stilul ei de viata si cu dorinta de a fi libera. Are talent, dar nu vrea! – repeta mereu profesorul de muzica.
   Desi parintii sunt foarte severi cu ea si studiile muzicale merg înainte, fara întrerupere, pâna Ioana împlineste 16 ani, adolescenta de atunci viseaza sa îsi aleaga un alt drum în viata, total diferit de ceea ce facuse pâna atunci: pentru ea, viitorul însemna facultatea de medicina si nu conservatorul.  
   Tot în aceasta perioada, Ioana afla ca nu este fiica familiei Farkas, ceea ce îi accentueaza sentimentele rebele; ajunge sa le spuna celor ce o adoptasera ca refuza sa îi mai asculte, pentru ca, oricum, nu erau parintii ei.
   Faci ce doresti, noi nu te mai sprijinim, i-au replicat acestia dupa o discutie mai dura, fara a trece însa vreodata la fapte…
         Maturitate adolescentina
        Ioana decide ca trebuie sa îsi vada casa parinteasca, asa ca inventeaza un pretext nevinovat si porneste spre cei ce i-au dat viata, întâlnindu-si astfel mama, tatal, surorile si fratele. Drumul i se pare însa neatragator, iar contrastul izbitor dintre mediul de viata cu care era obisnuita si ceea ce vede acum o face sa se gândeasca serios la faptul ca, radacinile descoperite de curând o vor trage în jos si îi vor afecta viitorul.
   Ioana revine la parintii adoptivi, si pentru prima data ia în serios vioara, aprofundând în special, teoria muzicii – materie fata de care aratase pâna atunci dezinteres total. Avându-l profesor pe Modest Iftinchi, un talent recunoscut al viorii, depune o munca asidua si în 1973 Ioana absolva Conservatorul “Ciprian Porumbescu” din Bucuresti, unde este colega cu renumita violonista Silvia Marcovici, o persoana care a dat întotdeauna dovada de un tact si o delicatete aparte, dupa cum mi-a relatat doamna Dumitriu. 
 Muzician de orchestra la Filarmonica de Stat “George Enescu”
   Se casatoreste în acelasi an 1973 cu Dan Dumitriu, un coleg mai mare, de la clasa de viola, cu care s-a cunoscut în timpul facultatii, înca din 1969. Cei doi au împreuna trei copii – Monica (1975), Roger John (1983) si  Robert Daniel (1988).
   Dupa terminarea facultatii, Ioana participa la o auditie la Filmarmonica de stat “George Enescu”, promoveaza examenul  si începe sa se formeze ca muzician de orchestra. Urmeaza o perioada de repetitii zilnice sub bagheta violonistului Ion Voicu, apoi urmeaza sa participle la nenumarate turnee în strainatate, atât în tarile socialiste, cât si în cele de dincolo de cortina de fier.
   Daca Ioana concerteaza în cea mai buna orchestra din România, sotul ei, Dan Dumitriu are sansa de a cânta în Orchestra Radio-Televiziunii Române, cu care merge în diferite turnee peste hotare.
   De la Filarmonica “George Enescu” la “Phoenix Orchestra” 
   Schimbarea în viata cupului Dumitriu apare în anul 1979, când Dan pleaca într-un turneu în Italia, cu Orchestra RadioTeleviziunii Române. Ajuns la Venetia, o anunta pe Ioana ca nu se mai întoarce în România si alege ca destinatie finala orasul Boston, din statul Massachusetts, Statele Unite ale Americii. Era ziua de 30 august 1979, când Ioana afla ca în sfârsit, sotul ei a ajuns acasa…
   Desi contactata si interogata de catre securitatea româna, în mai putin de un an i se alatura împreuna cu fetita lor, Monica. Pâna în decembrie 1980 Dan lucreaza la o fabrica, însa din anul urmator vântul începe sa le bata în pânze sotilor Dumitriu, care reusesc sa obtina câte un loc în orchestra simfonica Phoenix Orchestra din Arizona – la vremea aceea o orchestra regionala. Între timp, în special gratie directorului muzical Theo Alcantara, Phoenix Orchestra creste, atragând tot mai multi instrumentisti de valoare, pentru ca în anul 1983 sa devina o orchestra majora.
   Lucrurile se pun în miscare pentru Ioana si Dan Dumitriu, care din 1981 au sansa sa profeseze meseria în care obtinusera o diploma si sa devina membri într-una dintre cele 35 de orchestre simfonice majore din SUA. În timp ce dincolo de ocean, peisajul muzical este populat de mii de orchestre locale, regionale, studentesti, doar cei care ajung sa faca parte dintr-o orchestra majora, asa ca si sotii Dumitriu, pot spune ca au tras cartea norocoasa.
   Ioana era o femeie împlinita si povestea despre cei doi s-ar fi putut încheia aici, daca o întâmplare nefericita nu ar fi facut ca lucrurile sa se abata de la fagasul normal, întunecându-le orizontul, într-un moment în care totul le mergea din plin, atât pe plan profesional, cât si în viata de familie.
   Când nu mai lupti cu viata, ci pentru viata însasi!
   La începutul anului 2008, Ioana Dumitriu este diagnosticata cu cancer metastatic. Boala debuteaza însa în anul 2001, când în urma unei mamografii, violonista afla ca are un nodul tumoral în stadiu incipient. În 2004, rezultatul biopsiei indica o înrautatire a situatiei iar verdictul medicilor este, nici mai mult nici mai putin, decât cancer mamar…
   Desi vestile rele se vor tine lant, celebra violonista, de altfel o fire optimista, nu se lasa intimidata de cumplita boala si refuzând chimoterapia, se apuca sa studieze pe cont propriu diverse metode naturiste de tratament, chiar daca astfel de terapii nu sunt încurajate în general, de lumea medicala. Explicatia este una simpla: în momentul în care tratamentul alternativ se dovedeste a fi mai eficient, oamenii mai apeleaza la medicina conventionala, dar care este extrem de costisitoare. Ar mai fi totusi de adaugat faptul ca la ora actuala, tratamentul conventional este acoperit de companiile de asigurari de sanatate, pe când cel alternativ trebuie suportat de catre pacient.
   Tratamentul naturist pe care Ioana Dumitriu îl urmeaza o data pe saptamâna, în Mexic, deoarece aici, în SUA, costurile sunt mult mai ridicate, se pare ca începe sa dea roade, întrucât testele efectuate arata ca jumatate din tumorile existente s-au retras. Are încredere în viitor si din acest moment, nu mai lupta pentru drumul ei în viata, ci pentru viata însasi. 
   Si totusi, inevitabilul s-a produs…
   Ioana Dumitriu va ramâne la Phoenix Symphony Orchestra pâna în ianuarie 2009. N-a renuntat niciodata sa spere în însanatosirea ei si continua sa aiba o viata absolut normal, chiar si dupa ce si-a încetat activitatea. Printre pasiunile ei se numarau gatitul, counseling-ul, tricotatul si îngrijirea celor doua animale de companie – catelusa Lala si Noah Bird.
   Dupa momentul interviului, am revazut-o pe Ioana Dumitriu la o întrunire româneasca crestin-culturala, în Surprise. De asemenea, am mai discutat cu ea, din când în când la telefon. La fel de prietenoasa cum o stiam, ma invita de fiecare data la concerte.
   Din nefericire, cancerul a curmat acest destin frumos conturat si împlinit, la numai 59 de ani… Ioanei Dumitriu îi supravietuiesc sotul Dan, membru al  aceleiasi Phoenix Symphony Orchestra, cei trei copii si singurul nepot – Zion Noah Henderson.
   A fost iubita de colegi si de public, respectata si admirata pentru talentul si constiinciozitatea ei. Spectacolele cu Simfonia a 9-a de Beethoven, sustinute de Phoenix Symphony Orchestra în zilele de 11, 12 si 13 septembrie 2009 au fost dedicate memoriei violonistei românce Ioana Dumitriu…

Octavian Curpas

Importanta Botezului Biblic

On By nelursIn Biblia, Credinta, Eveniment, Incurajare, Inviere, Mantuire, Miracole, Natura Umana, Tineri2 Comments

Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez.

 Efeseni, 4.5

       by Nelu Urs


Astazi în lume întâlnim o situație bizară: necreștini botezați și creștini nebotezați!

În Scriptură sunt două simboluri în care trebuie să fim parte ca și creștini: Cina Domnului și Botezul.

Dacă Cina Domnului este un  act cultic si biblic  repetabil, botezul este în esența lui (în mod normal) irepetabil, unic, în viața Continue reading “Importanta Botezului Biblic” →

Întoarcerea la SAINT GERVAIS

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Motto:

 „Toate lucrurile care sunt pline de amintiri degaja o visare                     
  care te îmbata si care te face sa mergi ratacind mult timp…”
                                                Victor Hugo

   Pentru Dumitru Sinu visul american a prins contur la multi ani dupa plecarea din România. Peregrinari îndelungi, începând cu lagarele pentru, refugiati din Iugoslavia si Italia, continuând cu aventura franceza, care a avut cel mai puternic impact asupra sa, Canada – cu lectiile ei de viata si mai apoi Statele Unite – au adunat în sufletul lui amintiri pe care aripile timpului n-au reusit vreodata sa le stearga. Pe toate ti le împartaseste cu mare drag daca ai prilejul sa stai de vorba cu el. Personal, de câte ori am avut privilegiul sa-l ascult, m-am simtit asemenei unui spectator fidel care vizioneaza un foileton inedit, foiletonul unei vieti tumultuoase în care se îmbina armonios realitatea, aventura si spiritul.
   Si nu degeaba am folosit motto-ul de mai sus, ci pentru ca tot ce urmeaza sa dezvalui în continuare se datoreaza amintirii, o amintire fara egal ramasa în sufletul prietenului meu despre un loc, despre o tara care i-a fost o mare parte a vietii de refugiat, a doua patrie – Franta!
    Vremurile bune din Franta au fost invocate în permanenta în discutiile cu prietenii sau cunostintele sale. Sansa de a cunoaste atâtea minti luminate, de a se bucura  de prezenta unor personalitati culturale de marca si de a-si lua tainul de hrana spirituala dupa bunul plac al sufletului nu surâde oricui, asa ca temerarul octogenar se considera cu-adevarat norocos si din acest punct de vedere.
   Iata ca ajunge în Statele Unite, este casatorit cu o femeie deosebita de origine franceza, are o fata superba nascuta la Montreal si un baiat venit pe lume la Los Angeles, parca anume pentru  pentru a-i întregi visul si totusi, adesea, în discutiile cu amicii, care n-au fost niciodata putini sau de calitate îndoielnica, Dumitru Sinu traieste cu nostalgie anii petrecuti în Franta, în special în Paris, orasul  unic în lume din punctul lui de vedere si al multor altora care au gustat din preaplinul darniciei sale.
   Gândul de a se reîntoarce în Franta prindea contur încet, încet. Îsi dorea foarte mult ca tara lui Voltaire sa deschida orizontul cunoasterii pentru copiii sai si acestia sa aiba posibilitatea sa învete bine limba franceza si sa descopere cultura poporului francez acolo, la el acasa. Animat de gânduri nobile, purtând în suflet numai amintirile frumoase si fara a lua în calcul altfel de aspecte care puteau converge spre o latura mai putin benefica a acestei noi aventuri, nea Mitica îsi ia într-o zi întreaga familie si pleaca spre Paris.
„Mitica, tu nu ai venit în Franta, tu ai plecat din America!”
   Revenirea la Paris i-a dat ocazia sa-si revada prieteni dragi si sa inspire în tihna parfumul amintirilor… Aici se bucurase de prezenta, grija si prietenia familiei Bunescu, participase la atâtea actiuni culturale unde ascultase vocile unor intelectuali de marca, scriitori si filozofi ai diasporei, si nu numai. Toate învatamintele unui trecut de care-si amintea cu placere, oricând, îi folosisera mult în experienta canadiano-americana de mai târziu, pastrându-le si-acum ca pe niste comori.
   Întâlnirea cu Cornel Crisan, unul dintre prietenii cu care a trecut frontiera la sârbi, îi va schimba însa traiectoria, trezindu-i-se interesul pentru Saint Gervais, localitatea spre care prietenul sau îl îndrumase si unde va ramâne pentru urmatorii opt ani din viata, împreuna cu sotia si cei doi copii.
   Când s-au revazut, Cornel s-a bucurat dar n-a ezitat sa-l întrebe mirat: Pai, ce-ai facut, Mitica? „Am venit în Franta!” – a fost raspunsul lui nea Mitica. Mitica, tu n-ai venit în Franta, tu ai plecat din America! – i-a replicat Crisan pe un ton usor ridicat, asemeni unui profesor care enunta cu fermitate un mare adevar, îndemnându-si studentul la reflectie.
   „E mare lucru sa pleci din America – îmi explica acum nea Mitica.  America este America! În orice tara din lume te vei duce si daca-i vei întreba pe cei de acolo unde ar vrea sa locuiasca, majoritatea îti vor spune – în America!  Nu a fost usor sa renunt la America.”  Cu toate acestea a renuntat, dar nu definitiv, si-a realizat dorinta de a-si educa copiii în spiritul culturii franceze si, totodata, de a revedea Franta si oamenii minunati pe care i-a întâlnit acolo.
Saint Gervais – un nou început?
   Cornel Crisan absolvise facultatea în Franta si acum era inginer chimist la Paris. Era bucuros ca Mitica revenise si i-a recomandat sa se stabileasca la Saint Gervais, un orasel superb, asezat la poalele Alpilor, în apropiere de Mont Blanc, de unde razbat peste vreme, glasurile a trei civilizatii învecinate: Franta, Elvetia si Italia. Nu dupa mult timp Cornel îl va urma pe nea Mitica, si se va muta la Saint Gervais  împreuna cu sotia si cei cinci baieti ai lor.
   Orasel cochet, cu cladiri construite într-un stil arhitectural deosebit, apartinând începutului de secol XX, cu stradute pietruite si curate si cu un aer de burg elvetian, asezonat din plin cu finetea si lirismul parfumului frantuzesc si vioiciunea specifica italienilor din vecinatate, oraselul din Alpi a fost cât se poate de primitor cu Dumitru Sinu si familia lui.
   Înca de la sosirea în Saint Gervais, norocul îi surâde lui nea Mitica: prima persoana cu care intra în contact este un cetatean francez care se afla în fata casei sale si…cosea iarba. Mânat parca de nostalgia verilor de-acasa, din Sebesul de Sus, când mergea la coasa alaturi de ai sai, Nea Mitica s-a apropiat de francez, cerându-i voie sa-i ascuta coasa. Cu o precizie de invidiat si o placere cum nu mai simtise demult, el unduie cutea pe taisul ce va curma suspinul ierbii, continuând sa sa discute cu francezul ramas mut de uimire: nu mai vazuse pe cineva care sa ascuta coasa fara sa arunce macar o privire spre lama otelita. Apoi i-a cerut voie sa coseasca si mânuind-o cu îndemânare, a câstigat de îndata simpatia si prietenia batrânelului.
   Marturisindu-i ca doreste sa se stabileasca în Saint Gervais împreuna cu sotia si cei doi copii, nea Mitica primeste pe loc invitatia de a locui în casa omului. S-a instalat în locuinta francezului si a ramas acolo timp de 8 ani. „Plateam doar 200 de dolari pe luna” -, îmi povesteste nea Mitica. În tot acest timp s-a înteles foarte bine cu francezul care zilnic servea masa cu ei; doamna Nicole gatea foarte bine, fiind  dintotdeauna o gospodina desavârsita.
   Proprietarul era comunist convins si mereu îi spunea lui Dumitru Sinu: Noi nu suntem comunisti de ieri sau de azi! Noi am creat Camera Comunelor! Amicul meu îl asculta fara sa-l contrazica, nu ducea lipsa de diplomatie, ba chiar dupa câtiva ani de când se cunoscusera i-a facut cadou o excursie în Rusia. Francezul s-a întors dezamagit: voise sa vada cum traieste muncitorimea sovietica si parca imaginea ce si-o faurise asupra comunismului începea sa îsi piarda din consistenta. Îi povestise multe lui nea Mitica si din fiecare relatare razbatea câte-o umbra ce se-asternea usor, usor, peste ceea ce pâna atunci, aproape ca idealizase. Simpatic si atent, francezul rasplateste darul lui nea Mitica – excursia în Rusia -, cu o atentie inedita: un borcan cu caviar!
   „Vreau ca urmasii mei sa învete limba lui Voltaire!”  
   Pentru a intra în legalitate, imediat ce s-a instalat la Saint Gervais, Dumitru Sinu a contactat oficialitatile locale. A mers la primarul orasului pentru a solicita viza de sedere în Franta. De ce vreti  sa locuiti aici? – a venit întrebarea plina de suspiciuni a primarului din Saint Gervais. „Îmi doresc ca urmasii mei sa învete limba lui Voltaire. Noi va facem un serviciu ramânând aici!”, i-a replicat dezinvolt românul. Primarul, sugubat în felul lui, nu a ezitat atunci sa glumeasca: Noi avem aici pe unul care matura… îl cheama Voltaire! si i l-a aratat lui nea Mitica pe geam. Dar a fost amabil, dându-le aprobarea de care aveau nevoie si apoi, pe tot parcursul sederii lor la Saint Gervais le-a facilitat, an de an, reînnoirea vizei fara a fi nevoie sa mai mearga la Paris.
   În Saint Gervais localnicii erau mult mai prietenosi ca la Paris. Toti se cunoasteau între ei si o data câstigându-le simpatia, erai privit ca si unul de-al lor. Marea majoritate a locuitorilor de-aici detineau proprietati atât la munte cât si la ses si le valorificau pe fiecare cum puteau mai bine. Se ocupau cu taiatul lemnelor, munceau mult dar stiau sa se si relaxeze atunci când era nevoie, si, slava Domnului, aveau la îndemâna atâtea mijloace s-o faca!
Saint Gervais – o oaza de liniste, prospetime si relaxare!
   Oraselul turistic Saint Gervais primea pe tot parcursul anului o multime de vizitatori care iarna se bucurau de privilegiul de a schia sau patina, iar vara profitau din plin de aerul curat de munte si de posibilitatea de a practica nestingheriti alpinismul sau alte sporturi extreme.
   Apropierea de Mont Blanc, cel mai înalt vârf din Alpii francezi si din Europa de Vest, cu o altitudine de 4810 m, amplasarea orasului însusi la cota de 850 m, oferea vizitatorilor sai oportunitati nelimitate de relaxare si practicare a sporturilor albe, pe pistele amenajate pentru schi si patinoare. Lui nea Mitica mediul îi era oarecum familiar, pentru ca se nascuse la poalele muntior si traise prima parte a vietii în satul natal, situat aproape la aceeasi cota ca si oraselul în care se instalase acum, la deplina maturitate.  
   Cladiri elegante din care razbat soaptele unei epoci pline de farmec si romantism, strazi pe care gasesti zilnic la promenada oameni cu fete luminoase, panorama inegalabilului Mont Blanc si peste toate, frumusetile montane din împrejurimi, confereau oraselului-statiune o atractivitate deosebita. Paradis alb pe timp de iarna si adevarat puzzle de peisaje feerice, cu paduri seculare si pajisti pline de flori în verile însorite, acest colt de rai te izbaveste de umbrele gândurilor si te transpune într-o lume pura, linistita, patriarhala, care parca este faurita de mâna lui Dumnezeu anume ca sa daruiasca curatime pentru suflet si minte.
   Statiunea de azi, recunoscuta ca fiind tinta celebritatilor – actori, scriitori, oameni politici – un loc ideal pentru petrecerea concediilor, vine cu un plus de modernism si modalitati de relaxare multiple, întrunind toate calitatile pentru a fi ridicata la rang de perla a Alpilor. Pistele de schi moderne si patinoarele, instalatiile de transport pe cablu care fac legatura cu celelalte statiuni din acest areal, snowpark-ul amenajat la standarde profesioniste, atrag iarna o sumedenie de turisti care, cu certitudine revin pe timpul verii sa se bucure de frumusetile locurilor si posibilitatile de relaxare ce se deschid în fata lor la orice pas. Piscinele cu apa termala valorificata în slujba omului de mai bine de 200 de ani, zecile de trasee montane si locurile neatinse de suflul civilizatiei – în care uiti ca traiesti în secolul vitezei, regasindu-te doar în unduirea florilor sau cântecul zecilor de specii de pasari ce vietuiesc în paduri -, terenuri de golf  sau tenis, manejuri, posibilitatea practicarii sporturilor extreme – toate fac parte din minunatiile oferite de Saint Gervais-ul de azi, care l-a înfiat pe nea Mitica timp de opt ani… Oraselul nu este unul izolat de restul civilizatiei, dimpotriva, este situat la o ora distanta de aeroportul din Geneva iar la poalele muntelui opresc mereu trenuri în gara Le Fayet.
   Cum spiritul lui Dumitru Sinu este mereu viu, indiferent de locul în care se afla, întotdeauna el gaseste ceva care sa rezonenze cu mediul în care traieste; asa a facut si la Saint Gervais, jucându-se cu cuvintele a compus o poezioara nostima legata de pasiunea pentru sporturile de iarna: „Ce bine-i pe patine / De-ai sti cât e de bine / Mereu as patina, deloc n-as învata / Ce bine-i pe patine!”. Gândindu-se apoi la implicatiile asupra studiului sau renuntarii la studiu în favoarea distractiilor, poezia continua astfel: „Ce bine-i lânga tabla / Când stii tot ce te-ntreaba / Îti pune nota 8 si-ti spune: bine, treci la loc! / Ce bine-i lânga tabla! // Ce rau e lânga tabla/ Când nu stii ce te-ntreaba / Îti pune nota 3 si palme câte vrei / Ce rau e lânga tabla!”. Asta si în contextul în care copiii sai începusera deja sa studeieze în Franta.
   În Saint Gervais nu prea erau emigranti. Nea Mitica îsi aminteste doar de un australian si un englez care locuiau acolo. Se cunoasteau aproape toti între ei, era o comunitate mica, pasnica, armonioasa si nu se putea ca o persoana care ajunge la Saint Gervais sa treaca neobservata.
                 O mâna de români valorosi la poalele Alpilor
   Saint Gervais era orasul de adoptie si pentru alte câteva familii de români. Dupa venirea lui Dumitru Sinu deci, îl urmase si Cornel Crisan, cel care-l îndrumase spre acest loc.
   Sotia lui Cornel era frantuzoaica, nascuta la Paris; îi daruise cinci baieti frumosi, aveau o casnicie fericita dar uneori, când auzea cât de fluent si de frumos vorbea doamna Nicole Sinu limba româna, îsi dojenea consoarta, aratând spre sotia lui Mitica: Dar asta cum a învatat româneste?, pentru ca frantuzoiaca lui nu stia decât câteva cuvinte în limba româna. Din pacate, doamna Crisan a murit destul de tânara…
   Cornel Crisan era un inginer chimist stralucit. Gratie brevetelor sale de inventie a devenit un nume în stiinta prin patentarea câtorva tipuri de medicamente. Pensia pe care a primit-o de la statul francez n-a fost de neglijat. Nea Mitica îsi aminteste ca se situa undeva în jurul a 5.000 franci, ceea ce însemna foarte mult! S-a stins din viata de curând, acolo în Saint Gervais-ul amintirilor lui nea Mitica…
   Nu i-a putut uita vreodata pe acesti oameni, pentru ca toti cei cu care s-a înfratit erau de o calitate ireprosabila, el i-a iubit si i-a stimat tot timpul.
   Cum sa poti uita un om ca Vasile Târa, bistriteanul îndragostit de carte, dupa cum bine am aratat într-un capitol dedicat lui în exclusivitate? Erudit de clasa, licentiat la Sorbona si profesând în învatamânt, la catedra se bucura de o recunoastere deosebita din partea societatii culturale franceze. Avea alaturi o sotie asiatica, prin venele careia curgea sângele albastru al unei dinastii din îndepartata Indochina. El a mentinut tot timpul legatura cu nea Mitica. Sa nu uitam faptul ca Vasile îi trimisese schita de trecere a fontierei franceze, pe când se afla înca în Italia. Si iata ca dupa multi ani, acum destinul le facea posibila reîntâlnirea la Saint Gervais.
   Un alt prieten drag de care îsi aminteste cu placere Dumitru Sinu este arhitectul român Elian. Nepot al ilustrului Gheorghe Tatarascu, fost prim ministru al României interbelice, Elian a fost cel mai fericit când nea Mitica s-a mutat la Saint Gervais. Se întâlneau aproape zilnic si niciodata nu uita sa-i spuna:  Nea Mitica, asa-s de bucuros ca ai venit aici, ca nu mai vorbeam româneste cu nimeni!
   Un barbat frumos, înalt, bine facut si foarte inteligent, Elian era casatorit si avea doi copii: un baiat si o fata. Nici sotia acestuia nu era românca. Nea Mitica nu-si mai aminteste tara ei de origine, Estonia sau o alta tara mica de pe continent, dar stie ca facuse facultatea de medicina în România si la Saint Gervais avea propriul ei cabinet medical. Doamna Elian a plecat spre vesnicie si dânsa, destul de tânara, la fel ca si sotia lui Cornel Crisan. Cunoscutul arhitect traieste si azi si Sandra, fiica lui nea Mitica îl viziteaza destul de des, reusind astfel sa continue ce-a început tatal ei cu mult timp în urma, conversând cu Elian în dulcea limba a lui Eminescu.
   La masa cu „neamul Tatarascu”
   Nea Mitica se afla înca în oraselul de la poalele Alpilor, când mama lui Elian a venit în vizita la fiul sau. Doamna Elian era una dintre surorile lui Gheorghe Tatarascu.
   Liberalul Tatarascu a detinut functii importante în guvernele României interbelice, în mai multe etape: prim-ministru, în functie în perioada 3 ianuarie 1934 – 28 decembrie 1937 si 25 noiembrie 1939 – 4 iulie 1940 si ministru al afacerilor externe, în functie în perioada 2 octombrie 1934 – 9 octombrie 1934,  11 februarie 1938 – 29 martie 1938 si 6 martie 1945 – 29 decembrie 1947.
   Gheorghe Tatarascu se tragea dintr-o familie de vita boiereasca din tinuturile Gorjului. El a studiat dreptul si economia politica la Paris, a avut o prodigioasa activitate politica. Sunt multe lucruri care se pot spune despre aceasta personalitate, despre care cu siguranta multi dintre dumneavoastra ati citit, iar numele sau a ramas scris cu litere mari în istoria neamului… În 1950, închisorile comuniste gazduiau nu mai putin de 11 membri ai familiei Tatarascu: Gheorghe Tatarascu si patru frati ai sai, Sanda – fiica demnitarului, trei veri si doua matusi ale politicianului român. Acestea din urma nu au rezistat si s-au sinucis în detentie. La Paris, unde fratele Sandei Tatarascu studia dreptul s-a întâmplat o alta nenorocire: când a auzit ca tatal sau a fost arestat, baiatul lui Tatarascu a facut un atac de schizofrenie. A murit în 1969, într-un azil din capitala Frantei…
   Iata ca nea Mitica avea acum ocazia sa stea la masa cu sora unei ilustre personalitati apartinând României interbelice, mama arhitectului Elian. Familia Sinu era deseori invitata la masa lui Elian si petreceau împreuna ore în sir. Distinsa doamna Elian, rafinata, educata si foarte prietenoasa era fascinata de peripetiile din viata de refugiat a lui nea Mitica si adeseori îi spunea: Ati avut o viata atât de palpitanta, dar n-a scris nimeni despre asta?
   Nea Mitica îi spusese adesea lui Vasile Târa – care era de multe ori prezent la întâlnirile cu familia Elian: „Eu ti-am zis, mai cap luminat, sa scrii ceva!”, dar raspunsul ilustrului erudit venea cu un calm imperturbabil: Mai Mitica,  si eu ti-am spus ca mai multa lume scrie decât citeste!
   Sa fi fost doamna Elian cea care l-a stimulat pe nea Mitica sa îsi adune amintirile în notitele sale? Poate ca si interesul manifestat de catre distinsa doamna fata de cunoasterea vietii de refugiat i-a întarit convingerea ca odata si-odata, tot va reusi sa-si adune într-o carte, amintirile.
   Alteori, nea Mitica o lua pe doamna Elian la plimbare, doar avea tot timpul la dispozitie si-i vorbea la nesfârsit despre tainele, bucuriile si capcanele exilului, despre oameni si locuri, despre istorie si cultura.  La rândul sau era uluit de cultura vasta a doamnei Elian si de usurinta cu care vorbea franceza si germana. Nestavilita-i curiozitate nu l-a lasat în pace si a întrebat-o într-o zi, cum a reusit aceasta performanta. Ambitia mea a fost sa vorbesc la fel de bine ca ei! –  a venit simplu si clar, raspunsul stilatei doamne. Doamna Elian nu a ramas pentru mult timp la Saint Gervais, mutându-se la fiica sa care locuia la Paris.
   „Toata lumea se pupa cu toata lumea la Saint Gervais!”
   În Saint Gervais se instaurase un cadru familial pentru ca se cunosteau toti între ei. „Nicole se pupa cu toate femeile când mergeam la un magazin. Trebuia sa astept pâna le pupa pe toate, în Franta toti se pupa” – ma lamureste râzând nea Mitica. Era o comunitate în care domnea armonia si întelegerea si-n care valorile erau recunoscute.
   Românii din Saint Gervais si Mitica stateau adesea la masa cu primarul, cu seful politiei, cu medicii si profesorii de-acolo. „Politistii erau draguti, nu aveau probleme în sate”, sustine nea Mitica si intelectualitatea era unita. Îsi facuse si prieteni francezi si desi adora sa stea de vorba cu oamenii inteligenti, culti, Dumitru Sinu nu facea discriminare: daca se întâmpla sa fie la masa cu oameni politici, cu intelectuali de marca sau personalitati de orice fel si aparea un cunoscut, om simplu, nu ezita sa-l pofteasca la masa lor, tratându-l omeneste si facându-l sa se simta la fel de important. Avea  însa trei prieteni francezi, un medic, un jurnalist si un profesor, cu care îi placea sa iasa si sa stea ore în sir lânga o cafea, abordând teme ample si variate despre viata, despre politica, cultura sau orice alt domeniu.
   Când intra nea Mitica într-un local se ridicau toti în picioare, inclusiv oamenii mai în vârsta – „Ca la noi la sate!” – precizeaza Mitica Sinu. Îsi aminteste ca odata l-a vizitat la Saint Gervais un prieten din Statele Unite, Aurel Lungu, care s-a minunat de felul în care s-a integrat Mitica acolo si l-a întrebat: Dar cum de te cunosc toti astia? Simplu: a stiu întotdeauna sa se faca placut, sa respecte si de aceea a fost la rândul sau respectat, a iubit cartile si oamenii care le-au scris si a împartasit bucuria cunoasterii cu cei din jurul sau.
   Dupa cum am ajuns sa-l cunosc personal pe Dumitru Sinu, eu nu-mi ridic astfel de semne de întrebare, pentru ca acest fel de a fi al lui este unic, inconfundabil si nu are cum sa nu fie agreat de catre oricine ajunge sa îl descopere.
  Sarbatorile traditionale frantuzesti si cele religioase constituiau un alt prilej, de si mai mare apropiere dintre cetatenii oraselului Saint Gervais. Stiau sa se distreze într-un mod original, cântau cu totii, dansau cu totii, se pupau cu totii iesind pe strazi cu mic, cu mare.
   Fiind în apropierea granitei cu Elvetia, nea Mitica îsi ducea familia destul de des în tara cantoanelor si tare le mai placeau copiilor hamburgerii elvetieni! „Erau mai scumpi, dar erau foarte buni!” – îmi explica nea Mitica zâmbind.
   „Va veni o vreme când vom bea în fiecare zi sampanie!”
   Nu întotdeauna viata familiei Sinu a fost rozie. Au existat si perioade grele, în care a trebuit sa se sutina unul pe celalalt, sa aiba rabdare si speranta ca vor veni si vremuri mai bune. Nea Mitica îsi aminteste ca atunci când o duceau greu îi promisese lui Nicole ca va veni o vreme, când în fiecare zi vor bea sampanie. Se pare ca la Saint Gervais avea sa se întrupeze în realitate visul celor doi soti care au trecut împreuna prin perioade si mai bune, si mai rele.
   Într-una din zile, doamna Nicole s-a trezit ca sotul sau îi aduce acasa 14 sticle de sampanie. Îsi tinuse promisiunea si timp de sapte zile au baut sampanie în fiecare zi.   Venise vremea promisa sotiei sale dragi si se bucurau acum alaturi de copiii lor de o altfel de viata, mai sigura, mai linistita si mai buna. Dar cum si de prea mult bine se satura omul, dupa primele sapte sticle de sampanie au considerat ca restul trebuie puse la pastrare si le-au savurat, una câte una, atunci când primeau în vizita prieteni dragi. Erau fericiti la Saint Gervais, chiar erau fericiti!
                               „America e tot America!”               
   Legatura cu Statele Unite n-a fost întrerupta nicio clipa de catre Dumitru Sinu, pe tot parcursul sederii sale la Saint Gervais: el venea aici în fiecare an pentru a-si achita taxele fata de statul american. Avea o afacere în derulare care trebuia manageriata si supravegheata si mai ales trebuiau întocmite declaratiile de impozit pe venit, la începutul fiecarui an, pentru anul precedent.
   Cu toate ca Saint Gervais a constituit pentru el si familia lui o perioada din viata minunata, cu amintiri de neuitat, un loc în care s-a simtit în largul sau, unde a avut un cerc de prieteni de elita care l-au apreciat si l-au iubit, se pare ca America, forta care atrage aici oameni din întreaga lume, inclusiv din state cu un stadiu avansat de dezvoltare economica, l-a determinat sa revina în Lumea Noua. „America e tot America!”, este locul care l-a chemat dintotdeauna, unde si-a vazut visul împlinit de cum a pasit pe pamântul ei.
   Dupa opt ani petrecuti la Saint Gervais, nea Mitica decide sa se întoarca în Statele Unite si de data aceasta se va stabili la Reno, în Nevada. Despartirea de Saint Gervais nu a fost usoara, mai ales ca Sandra si Nicolae, cei doi copii ai sai au ramas acolo pentru a-si termina studiile, dar hotarârea era luata si nu a dat un pas înapoi. America îi lipsea si nu putea sa nu raspunda acelei chemari venite de undeva din interiorul lui.
Nicolae s-a întors în SUA dupa câtiva ani, dupa ce a terminat liceul, iar Sandra s-a casatorit cu un francez si a ramas acolo.
   Copii realizati, parinti multumiti – familie fericita!
   Sandra si  Philippe, sotul ei, locuiesc si astazi la Saint Gervais. Au doi copii, un baiat si o fata. Periodic îsi viziteaza parintii, dar mai ales nepotii sunt cei care ajung mai des, la Phoenix. Nea Mitica e mândru de ei, se simte un om împlinit si din acest punct de vedere, mai ales când vede ca sunt realizati si nu uita nicio clipa de radacinile lor românesti.
   Philippe detine o  companie de prelucrari metalice unde confectioneaza la marea arta articole de tâmplarie, obiecte de interior, garduri, balustrade si accesorii ornamentale de interior sau exterior, toate executate într-o maniera deosebita, remarcându-se prin unicitatea produselor de acest fel în Saint Gervais si în împrejurimi. Îmi povesteste nea Mitica despre utilajele performante pe care le-a achizitionat ginerele sau si despre standardul ridicat la care lucreaza. E multumit si mândru în acelasi timp pentru ca-si stie fata în siguranta si fericita alaturi de un barbat care o iubeste, care este foarte harnic si priceput.
   Si ca multumirea si bucuria lui Dumitru Sinu sa fie si mai mare, Sandra si Philippe au rascumparat în Sebesul copilariei sale casa lui parinteasca. Au renovat-o, au utilat-o cu tot ce este necesar într-o gospodarie ca sa fie confortabila, sa se simta bine în ea si merg în fiecare an în România. Copiii lor iubesc muntele, adora traseele montane din împrejurimile Sebesului de Sus, reusind sa parcurga de mai multe ori tot ce se putea parcurge pe muntele Suru si Negoiu, dar au vizitat si mare parte din restul Muntilor Fagarasului.
   Nepotii francezi, nascuti si crescuti în Saint Gervais dar si cu particica aceea de sânge românesc curgându-le prin vene, când ajung în Sebesul lui nea Mitica, nu o data sunt opriti pe ulitele satului de câte-o femeie neaosa sau de catre vreun nene care le spune: Pai eu stiu cine sunteti voi! Voi sunteti ai lui nenea Niculita! (bunicul lui nea Mitica).
   Ei nu cunosc decât câteva cuvinte în limba româna dar legaturile lor cu Sebesul de Sus sunt puternice; aici s-a nascut bunicul lor si prin ei, prin venirea lor aici, an de an, cu dragoste de oameni si de locuri inima lui nea Mitica va fi mereu acasa si va continua sa bata româneste.   
   „Tot ce are omul, la un moment dat nu mai are valoare”- îmi spune nea Mitica, facând referire la perioada Saint Gervais! Anii petrecuti în acest orasel au avut farmecul lor, copiii au urmat scoli frantuzesti, asa cum îsi dorise, avusese parte de fericire, de liniste si de prieteni, dar parca începuse sa se sature de toate si-atunci revenise în Statele Unite. Fusese frumos, fusese bine, dar viata familiei Sinu trebuia sa-si urmeze noua traiectorie…
   Plin de viata ca de obicei, nea Mitica îmi spune zâmbind în finalul acestei întâlniri: „Pe toate nu poti sa le ai, ca n-ai unde le pune!”

Octavian Curpas

Poemele întunecarii…

On By nelursIn poetryLeave a comment

Adrian BOTEZ

SÂNGELE CRIMEI SI RIMA

ar trebui sa blestem întreaga lume
ar trebui sa iert întreaga lume
ar trebui sa ma blestem pe mine
ar trebui sa ma iert pe mine

nu sunt în stare sa navighez prin oceanul de sânge
nu sunt în stare sa recunosc ca ma trag din
samânta crimei

este atât de târziu – pâna si pentru a blestema
este atât de târziu – pâna si pentru a ierta
mai ales – este cu totul târziu – pentru
a recunoaste

va veni judecata – vor veni devalmasii de
nori înflacarati – va veni  – deasupra de nori – judecatorul – cu
toate judecatile atârnându-i din
palme: toate judecatile judecatorului vor
curge peste noi – ca un nou sânge – proaspat! – toate
nerecunoasterile noastre ne vor reboteza cu
un nou sânge

blestem si iertare si recunoastere si viata si
moarte si a vorbi si las ori
neputincios – a tacea  – a cântari si
a falsifica jalnic cântarul si  – natâng enervant
cabotin – a te cumpli si a te
trage din samânta
crimei – toate sunt legate de aventura
corabiei scufundate a sângelui – toate sunt din pricina
în lumea asta – a crâncenei lipse a
rimei

luati radacinile crimei – si ardeti-le cu
focul cel viu al
rimei: sângele se va stinge – si
peste toata lumea si firea – din nou si
desavârsit – va
ninge
***

SEMNE DE COBORÂRE
e frig
curând va tabarî pe-aici si
iarna – iar eu cutreier strazi – pustiite si arse de
febre – vinovat de prea multe

…de multe sunt vinovat: nu si de
puhoiul de frunze – doborât pe trotuare – de
ghilotinele brumei: sunt vinovat de multe
necredinte: nu si de cerul mocnind a turbare – tremurându-si
isteric – dorinta de crima

inima-mi sta într-un picior – gata
sa-nceapa  – gratioasa – zâmbind ascutit si
pusa pe relele toate – baletul mortii

inima-mi a-nvatat – cu
milenii multe-nainte ca eu sa ma dezmeticesc – o
noua – salvatoare identitate: nu mi-o
spune nici moarta – si ma-mbie sa trec
pârleazuri ceresti catre
case înmarmuritoare – care-mi tintesc – clocotind
dusmanos – prin ferestre – îmi tintesc si-mi saluta prin
salve – orbia mea – melancolica
blânda orbie – dobândita în timp si
din ceata de lacrimi

…e frig si va-ncepe – curând – pe aici
valsul sinistru-al scheletelor iernii
nimic nu se poate salva – cuvintele deja s-au
asternut la pamânt – cu ochii închisi împacat – pregatite de
necrutatorul macel

nicaieri nu mai da semne ori zbor
ea – enigmatica: Pasarea-Înger

…e atât de frig – încât nu mai poate fi vorba
nici de speranta – cât despre
iubire – pur si simplu a devenit
o butada pe care si-o spun între ele
spectrele: consemn si parola de
azi

…zgomotele se naruiesc peste mine
apocaliptic – precum barosul pe
mistica – vina ilaului: zgomote
desprinse de
orice le-a  germinat – de oricine si-orice caruia ele sa-i datoreze
monstruoasa – fiinta desfiintarii prin vuiet –  triumfala
lepadare – viscolind  – descarcând peste mine – tot
ce apasa – tot ce
coboara-n abis – obsedat furios – dementa în spume si
hohot de rune – fara
chin izbavitor al
întoarcerii la cosmarul pretios – pretentios – al
luminii
***

DRUMUL SPRE PARADIS

faci la dreapta – apoi la stânga – la
stânga si iar la dreapta – si
iata paradisul!
…nu simt nimic prin deget – n-am niciun
presentiment – când dau clic pe un fisier: se va
deschide – nu se va deschide… – …si peste ce voi
da – acolo – în deschiderea tainei – precum deschiderea
corolei neagre (cât si
bezna pacatelor toate – vrajit
învoalt-dezinvolta) – a unei flori rare
prinsa între mii si mii de
dosare…
…nu mai stiu ce înseamna afara – în aceasta continua
boala a mea de
înauntru: poate ca acolo – afara – sunt comori de
frunze si zei – poate ca oamenii
numai acolo se gasesc între ei… – …pur si simplu
mi-e sila de oameni – de zei – de gasire – de
iesire…: miezul raului – binelui – putorii si
miresmei – pentru mine – numai
înauntru se afla – acolo de unde bat clopotele  – cu-ndârjire – spre
nord – numai si surzind de tot
clopotarii: SPRE NORD!
…sunt precum toti – scriu precum toti – nu e deosebire de
discurs între mine si un
cimpanzeu: poate – nu stiu: numai ca niciun cimpanzeu nu se va
declara vreodata complet translucid – isteric de
translucid – fiind gata sa ucida pe primul care-i va încalca
imperiul transluciditatii!
…de ce sa mai scrii – când toti
scriu? – …de ce? – pentru ca Hristos m-a întrebat ceva – si
nu e politicos sa nu-i dau raspuns… – …dar raspunsurile seamana
între ele! – …poate – dar nu seamana între ele nici
întrebarile Lui – nici durerile – nici
obrazniciile si nici rugaciunile stoarse – precum puroiul
din ranile sufletului meu – infectat de-atâta asteptare
cumplita – lipsita de
rost – sadica umilitoare razvratitoare: nicio razvratire nu
seamana cu alta – pentru ca – mereu – scapa de sub controlul
oricui – având în vedere gradul perfect aleatoriu de
înnebunire a hoardelor de
dureri cu totul inexplicabile – din imperiul
de crin hialin al
fistulelor…
…a – era sa uit: nici stelele nu seamana una cu
alta – …chiar mai putin (brutal – agresiv mai
putin) seamana – decât
scriitorii de
scrisori  – raspunzând catre
Hrist…! – …daca nu crezi – acusi îti dau cu o supernova în
dovleacul tau teribil de friabil – pe care ti-l
crezi impermeabil!
…faci la dreapta – apoi la stânga – la
stânga mereu si iar la dreapta – per
total – te-ai învârtit în loc… – în jurul propriei
cozi… – …dar
n-ai pierdut nimic din
paradis – nicio clipa: fii
linistit – daca nu – avem pentru tine
noi – tranchilizante! – …abia atunci sa vezi tu ce
paradis îti dam pe
cocoasa!
***

Dilema: Un român pisalog sau un inginer norocos?!

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Despre prietenii si cunoscutii lui nea Mitica Sinu se poate vorbi, fara doar si poate, ore întregi fara sa te plictisesti, iar de scris, poti scrie atât cât te tine condeiul, pentru ca ai despre ce! Profile umane atât de variate s-au intersectat cu persoana lui în anii petrecuti în exil, încât daca ai rabdare sa le analizezi în amanuntime, este putin probabil sa nu descoperi în fiecare macar un graunte de învatatura sau o picatura de cunoastere.
   460 de persoane contine lista de cunostinte a octogenarului înca plin de vigoare, dornic de a-mi destainui o viata palpitanta, petrecuta în cinci tari, pe doua continente! Cei care i-au fost apropiati, s-au bucurat si se mai bucura înca de pastrarea amintirilor vii în memoria lui. Asa este si inginerul Nicolae Stoicoiu, pe care Mitica Sinu l-a cunoscut pe pamânt american, în California, unde se deruleaza fimul amintirilor sale în acest episod al foiletonului vietii de emigrant.
   Doi olteni, doi  frati, doua profile!
   Nicolae Stoicoiu venise împreuna cu sotia sa Marioara sa-si viziteze fratele mai mic, la Calgary – medicul Traian Stoicoiu, un chirurg renumit în Canada, în acel timp. Ca intentionase sau nu sa ramâna în afara granitelor României, nu se stie, dar stim sigur de la Dumitru Sinu ca el a facut-o, stabilindu-se pentru o vreme pe continentul nord-american.
   Fratii Stoicoiu erau olteni si proveneau dintr-o familie onorabila din Gorj. Ambii – intelectuali, urmând cursurile universitare în perioada interbelica, simpatizeaza cu miscarea legionara, dar nu fac parte niciodata din rândurile acesteia. În mod cert, simplul fapt ca au cochetat cu doctrina gruparii legionare nu i-a absolvit de trecerea tavalugului comunist peste vietile si profesiile lor, ceea ce le-a influentat, fara îndoiala, destinele.
   Nicolae, cel mai mare dintre ei era inginer; fusese coleg de facultate cu sotia lui Alexandru Bunescu, Sonia – cuplul pe care Mitica îl cunoaste în lagarul din Iugoslavia si cu care leaga o prietenie pe viata, si cu Traian Nitescu, ilustrul director si inventator român de la Petrofina, o prestigioasa companie din domeniul petrolier. Nitescu, minte luminata, spirit intreprinzator si organizatoric de exceptie era supranumit Napoleonul petrolului, fiind foarte apreciat pentru seriozitatea si meritele sale. Iata ca atât familia Bunescu cât si Traian Nitescu, colegii si prietenii lui erau demult plecati pe drumul pribegiei când Nicolae Stoicoiu ajunge  la nea Mitica, în Long Beach, California.
   Pe doctorul Traian Stoicoiu îl cunoscuse Mitica Sinu la Cluj, unde era si asistent universitar.  Parasise România cu multi ani în urma. Trecuse granita ajutat de un fotbalist de origine maghiara din Cluj, Iuliu Bodola, cu care se împrietenise dupa ce o operase pe matusa acestuia…Traiectoria vietii lui în exil s-a înscris în câteva coordonate interesante: Ungaria – Austria – Franta  si în cele din urma, Canada. 
   Cei doi, Traian si Nicolae Stoicoiu mai aveau un frate, Virgil, pe care nea Mitica îsi aminteste ca-l întâlnise la Paris, dar nu cunostea detalii despre el, decât ca, spre deosebire de ceilalti doi, care erau niste pragmatici înnascuti, acest al treilea fiu al familiei Stoicoiu era implicat în politica.
   Doctorul Stoicoiu îsi aduce fratele si cumnata, sositi de curând din România în vizita la nea Mitica, la Long Beach. Perfectionist pâna în pânzele albe, inginerul Stoicoiu era o persoana foarte tipicara, nu chiar usor de tolerat: “Pâna si modul în care sotia felia pâinea trebuia sa fie perfect!”- îmi relateaza zâmbind nea Mitica. Traian, care era total diferit de fratele sau si totodata unul dintre cei mai buni chirurgi din Canada, îi spusese ca nu avea timp si nervi sa se ocupe îndeaproape de oaspetii sositi din tara, asa ca îi duce pe Nicolae si Marioara la Long Beach si îi lasa pe mâna prietenului sau, spunându-i fara rezerve: Eu nu ma pot întelege cu el, e un pisalog! Ti-l las tie!
   “Asta nu-i inginer, Mike, asta e doctor!”
   Cum prietenia dintre Dumitru Sinu si Traian Stoicoiu era una de exceptie, fratele medicului este primit cum se cuvine si tratat ca un oaspete ales de catre nea Mitica. Într-una din zile, acuzând dureri de spate, Nicolae Stoicoiu este dus de catre Mitica la un doctor american de origine texana, cu care prietenul meu octogenar avea o relatie foarte buna, în vederea efectuarii unor investigatii medicale.
   Frenchy! – acesta era apelativul folosit de catre medicul american atunci când era cu Mitica Sinu, la cafea. Pentru ca aproape zilnic cei doi taifasuiau lânga o ceasca de cafea, la vreun local din oras. “Domnule doctor, eu v-am spus de zece ori ca sunt român!” – venea replica prietenului meu, ori de câte ori doctorul îi zicea astfel, din dorinta-i snoaba de a fi auzit ca vorbeste frantuzeste. Voia sa arate celor care se aflau prin preajma, ca el, doctorul american, proprietar al unui spital, a sase clinici si al câtorva ansambluri de apartamente (condomenii) în California acelor timpuri, mai are în plus si aceasta virtute de vorbitor de franceza. O reconfirmare a faptului ca  snobismul nu si-a ales niciodata adeptii pe criterii tabu, si ca nu tine cont nici de pozitia sociala, nici de conditia materiala.
   “Iesea cu mine sa vorbeasca frantuzeste – continua istorisirea Dumitru Sinu – iar eu, desi aveam hotelul pe atunci, mai lucram în timpul liber si la el la spital, mai mult pentru socializare. Îi placea sa impresioneze, rupând câteva cuvinte si expresii într-o franceza stâlcita”.
   Când au ajuns la cabinetul medicului, Nicu Stoicoiu a fost chestionat asupra durerii care îl supara. Pentru a fi cât se poate de explicit, inginerul a cerut o foaie de hârtie si un creion si în câteva minute, a desenat corpul omenesc într-o prezentare perfecta, indicând cu abilitate de medic locul unde acuza durerea. Aflând ca este inginer si, pe buna dreptate, uimit de acuratetea cu care românul îi redase din punct de vedere anatomic locul afectiunii, medicul exclama impresionat: Asta nu-i inginer, Mike, asta e doctor! – si i-a prescris apoi un tratament.
       “Da-i apartamentul trei luni pe gratis!”
   Detinator al unui spital, al mai multor clinici si apartamente, a 30 de acri de pamânt  pe care-i cumparase împreuna cu actorul Bob Hope, doctorul acesta, pe cât era de bogat, pe-atâta era de zgârcit.
   Bonusurile nu faceau parte din practicile sale stimulative sau de recunoastere a meritelor, în relatia cu angajatii. Nea Mitica, indignat de atitudinea aceasta care reliefa zgârcenia si permitându-si o discutie mai lejera, îl întreaba într-o zi, foarte curios de raspunsul ce-l va primi: “Domnule doctor, de ce nu dai si dumneata un bonus simbolic, macar de Craciun angajatilor pe care îi ai? Nu mie, ca nu am nevoie, dar la amarâtii astia cu care lucrez…” Stii de ce nu le dau?- a venit raspicat raspunsul acestuia – pentru ca te fura! Mirat, Mitica încearca sa se dumireasca asupra suspiciunilor doctorului si continua: “Ce sa fure, domnule? Hârtia de la toaleta? –«Vezi ca  stii?» – a raspuns zâmbind doctorul, si într-adevar am observat ulterior ca fiecare lua tot ce se putea, inclusiv hârtia de toaleta!”
   Având în vedere dorinta lui Nicolae Stoicoiu si a sotiei sale de a ramâne în California, Dumitru Sinu a trebuit sa se îngrijeasca apoi de gasirea unei locuinte pentru cei doi soti, care nu aveau copii. Îsi aminteste ca doctorul la care fusesera avea un complex de apartamente si întâmplarea facea ca Mitica o cunostea chiar pe doamna care se ocupa cu administrarea lor, si care ocupa functia de manager al complexului.
   Astfel, a doua zi dupa vizita la cabinetul medicului, îl ia pe Nicu Stoicoiu si pleaca împreuna la aceasta doamna, rugând-o sa-i recomande un apartament: “Aveti un apartament pentru dânsul? E cam sarac – îi spune amicul meu – platesc eu, dar dorim un apartament modest, curat si cât mai ieftin!”
   Din pacate, nu aveau liber un asemenea apartament, doar unul mai scump, situat pe malul oceanului, cu vedere la mare si cu toate dotarile necesare unui trai decent, însa acela costa, nu gluma! 
   “Cam scump…” – spune Mitica, stiind ca inginerul Stoicoiu nu are posibilitati materiale în acel moment iar el, oricât ar fi vrut sa-l ajute, nu-si permitea sa-i închirieze o locuinta prea scumpa. Atunci doamna manager, cunoscându-l pe Mitica si vazându-i bunele intentii l-a sunat pe doctor: A venit Mike cu prietenul lui si vor un apartament, domnule doctor, dar noi nu-l avem decât pe cel de pe malul oceanului. Mike îmi spune însa, ca e cam scump…. Aflând ca este vorba despre inginerul cu care fusese Dumitru Sinu la el la cabinet, doctorul îi uimeste pe toti si vine cu o solutie nebanuita de nimeni: Da-i apartamentul trei luni pe gratis! Mirat de atitudinea partenerului sau de conversatie în limba franceza, nea Mitica, bucuros ca problema locuintei familiei Stoicoiu se rezolvase, îi multumeste respectuos doamnei respective, spunându-si însa în sinea lui: “Auzi mai, nu da un bonus de 10 dolari la angajati si acum îi da la asta apartamentul pe gratis, pe marginea Oceanului? !”
   Fireste, se pot face tot felul de supozitii în ceea ce priveste atitudinea doctorului vis á vis de inginerul Stoicoiu… Sa fie acele fire invizibile care-i leaga uneori pe cei ce au anumite deprinderi oarecum asemanatoare, în speta – un zgârcit notoriu – în persoana doctorului – si un pisalog perfectionist, cum era catalogat Nicolae Stoicoiu de însusi fratele sau? Sau zgârcenia doctorului sa fi cedat în fata inteligentei pe care a admirat-o în atitudinea si scânteia ce a intuit-o în mintea inginerului român? Ramâne la latitudinea fiecaruia sa traga concluziile, dar adevarul nu-l va sti niciodata nimeni, decât însusi onor’ domnul doctor!
         Copiii, punti de suflet între prieteni …
   Familia Stoicoiu a locuit în acel apartament timp de doi ani.  Primele 3 luni au stat pe gratis iar dupa aceea au platit o suma modica. Desi nu se cunoscusera cu Mitica Sinu, cei doi soti s-au bucurat din plin de sprijinul lui, dupa ce au hotarât  sa ramâna în California. Nu era simplu sa te descurci asa usor într-o tara necunoscuta, într-o lume diferita de cea în care ai trait o parte considerabila din viata si mai ales, sa te trezesti dintr-o data al nimanui: fara mama, fara tata, fara prieteni – cum adesea se obisnuieste sa se spuna în astfel de situatii.
   Cei doi soti erau fericiti ca în familia Sinu gasisera nu numai prietenia dezinteresata, dar mai ales privilegiul de a sta în preajma celor mici, pentru ca Sandra si Nicolae erau pe-atunci doar niste copilasi, iar lor, Dumnezeu nu le rânduise sa aiba  parte de bucuria copiilor. Stoicoiu vorbea zilnic la telefon cu Mitica Sinu si se întâlneau ori de câte ori le statea în putinta, în familie, pentru ca doreau sa vada copiii, sa se joace cu ei si sa fie cât mai mult în preajma lor…
   Dupa câtva timp, Marioara si Nicolae Stoicoiu s-au mutat într-un alt stat. Au continuat sa-si telefoneze si sa se întâlneasca atunci când era posibil. De cele mai multe ori însa, mergea familia Sinu la ei, cu copilasi cu tot. Se întelegeau tare bine cele doua familii. Exista momente în vietile fiecaruia dintre noi, în care simtim mai mult ca orice pe lume, nevoia de a ne bucura de prezenta, de apropierea si sinceritatea unor prieteni adevarati.
   De fiecare data când stia ca familia Sinu urmeaza sa-i viziteze, Nicu Stoicoiu îl suna de nenumarate ori pe nea Mitica, întrebându-l doar atât: Ce faci, domnule? N-ai plecat înca? Dar nimeni nu se supara pe el, ce daca era pisalog?!
   Aflu în final de la Dumitru Sinu ca Nicolae si Marioara Stoicoiu s-au întors în România. Erau destul de în vârsta si când venisera în Long Beach, asa ca la revenirea în tara aveau o vârsta destul de înaintata. În România le-au lasat nepotilor mostenire toata agoniseala strânsa pe parcursul vietii. Au parasit aceasta lume plecând spre cele vesnice de pe pamântul românesc, fiind înmormântati amândoi, acasa…

Octavian Curpas

Ferice de cei saraci în duh

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, Inspirational, TheologyLeave a comment

Conditia de a fi fericit

By George Danciu

Ferice de cei saraci în duh, caci a lor este Împaratia cerurilor! (Matei, 5:3)

Fericirea, e un subiect mereu actual. Majoritatea oamenilor doresc fericirea. Dar fiecare o defineste în felul sau, dupa pozitia în care se raporteaza fata de suveranitatea lui Dumnezeu si care sunt aspiratiile sale sufletesti de la aceasta viata.

Iata cîteva definitii pentru fericire, care ne vor edifica: Stare de multumire sufleteasca intensa si deplina. Stare de satisfactie deplina. Atunci când te socoti multumit, satisfacut.

[pullquote]Adevarata fericire nu tine de domeniul fizicului, ci de cel spiritual “A fi in Hristos” înseamna a cunoaste cu adevarat fericirea. Pentru aceasta trebuie însa multa straduinta si cunostinta.

Vavila Popovici[/pullquote]

Cuvintele fericire si binecuvântare sunt folosite ca sinonime în diferite locuri din Biblie. Unele traduceri pun cuvântul ferice, altele binecuvântat.

In general, pentru oameni fericirea e deplina atunci când e vorbit de bine (binecuvântat) de oamesemenii sai. Dar asa îsi primeste slava de la oameni, nu însa si de la Dumnezeu.

Dar, cu adevarat fericit e omul care e vorbit de bine de Dumnezeu. Dumnezeu i-a laudat si i-a vorbit de bine pe patriarhul Avraam si pe împaratul David. Pe primul, l-a numit prietenul Sau, iar despre al doilea a zis ca e un om dupa inima Lui.

Sa analizam conditia data fericirii de catre însusi Isus Cristos:

Ferice de cei saraci în duh, caci a lor este Împaratia cerurilor!

Billy Graham, marele evanghelist al secolului XX care a efectuat numeroase cruciade de evanghelizare în întrega lume, iar în România în anul  1985,  timp de 11 zile, 6-17 Septembrie,  când a prezentat vestea buna a Evangheliei vorbind în mai multe orase (Cluj, Timisoara, Sibiu, Biserica Manastirii Verona, Suceava, Bucuresti),  a spus si aceste cuvinte memorabile:

Saraci în duh sunt aceea care parasesc încrederea în ei însisi si primesc sa faca ceea ce a zis Domnul Isus: “Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa Ma urmeze.”  Devii sarac în duh când îti dai seama ca nu esti indispensabil.

Mântuitorul si-a început Predica de pe munte cu aceste cuvinte: Ferice de cei saraci în duh, caci a lor este Împaratia cerurilor!

„Ce a înteles El, însa, prin cei saraci în duh? Sarac este acela care nu are cele necesare pentru trai. Si sarac în duh este omul care simte si recunoaste cu smerenie si închinare, ca îi lipseste lucrul de care are nevoie pentru viata duhovniceasca si divina, dar pe care poate si trebuie sa-l ceara de la Dumnezeul cel mare…” (din volumul de predici din sec. XIX, al preotului Hofacker din Wurttemberg, Germania).

Mântuitorul Isus face din saracia în duh poarta pe care se poate intra în Împaratia cerurilor.

Dumnezeu îi numeste fericiti si binecuvântati pe cei saraci în duh care pot fi umpluti de harul lui Dumnezeu care aduce mântuire.

Trebuie sa aiba loc un proces de golire a omului de sinele sau si de umplere treptata cu caracterul lui Isus, Domnul Dumnezeu (bunatatea, mila, puritatea, smerenia, pacea, dreptatea).

Jertfele placute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispretuiesti o inima zdrobita si mâhnita. (Psalm 51.17)

Domnul (…) strânge surghiunitii (…) tamaduieste pe cei cu inima zdrobita si le leaga ranile. (Psalm 147,2-3)

„Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, caci Domnul M-a uns sa aduc vesti bune celor nenorociti: El M-a trimis sa vindec pe cei cu inima zdrobita, sa vestesc robilor slobozenia, si prinsilor de razboi, izbavirea; (Isaia, 61.1)

În Evanghelii gasim ca Isus vorbind multimilor de oameni a  repetat aceste cuvinte: Cine are urechi de auzit sa auda. AMIN!


 

METAFIZICA POEZIEI LUI LIVIU IOAN STOICIU

On By nelursIn Culture, literature, poetryLeave a comment

…Poet profund, prozator dur, analitic si amar, dramaturg de idei si existentialist, eseist problematizant si introspectiv, memorialist exasperat de „piaza cea rea”, ziarist de mare curaj si sinceritate (tocmai de aceea, a devenit un ziarist cu mare forta de convingere!) – cronicar (al lumii si al sinelui) pe blogul sau…

…Toate aceste însiruiri si enunturi sunt prea conventionale, pentru a acoperi o personalitate care, poate, a voit, întreaga viata sa, sa fie total neconventionala/rebela, dar a esuat în a fi …teribil de profunda…! Si, când devii profund, lumea de azi te ocoleste, ca pe un ciumat. LIS nu este nici ciumat, nici ocolit… – dar, nu stiu cum se face, ca nici nu i se acorda, în literatura româna, decât premii… – dar nu si NORMALITATEA LOCULUI SAU! DE FRUNTE, EVIDENT!

…Doina Rusti este singurul intelectual român remarcabil, care l-a prins în manualele liceale, de la a IX-a la a XI-a (voind sa-l faca, probabil, clasic…!) – dar la capitolul despre… postmodernism.

Dupa opinia mea (care, poate, intra în contrast cu opinia multora!), LIS nu mai poate fi, în niciun caz, postmodernist – daca a scris Poemul animal (crepuscular). Si l-a scris, fara posibilitate de întoarcere – în 2000…!

…Postmodernistii sunt niste impotenti spiritual. Prin însasi definirea data lor de Eugen Simion si Nicolae Manolescu, ei/postmodernistii neaga (si se si falesc cu aceasta!) potenta demiurgica a Poetului. Cum sta, deci, LIS, la capitolul „demiurgie”? Pentru ca motto-ul de la Poemul animal este din Emil Cioran – or, Cioran a fost teribilist, chiar exhibitionist… – dar, în niciun caz, NU postmodernist! A NEGA înseamna, de cele mai multe ori, A AFIRMA ALTFEL, mai viguros, mai originar, mai aproape de sursele FIINTEI: „Vrând sa scapam de napasta constiintei, ne vom întoarce lânga ANIMALE, lânga plante si lucruri si la acea stupiditate primordiala, din care nu ne-a mai ramas, din vina istoriei, nici macar amintirea”. Si, totusi, Cioran, ca si LIS, nu dispera defel, ci reinventeaza si primordialitatea, si amintirea!

…Majoritatea poetilor (sa le zicem, normali!) din secolul XX – priveau/contemplau Creatia Lui Dumnezeu – si ori o luau ca atare, ori o spurcau (la modul avangardist, constructivist etc.).

…LIS iese pe prispa, dimineata, printre ierburile-n roua… – si, tot dând din buze, într-un ritual care începe cu MUTENIA… – CÂRTESTE, înainte de A ADORA!

…Pentru LIS, Moartea face parte integranta din Viata – tot asa cum Cantonul 248 – Halta CFR Adjudu Vechi face parte integranta din sinele sau: este modul sau, stoician, de a inventa/reinventa Viata/România. Cantonul 248 este modul lui LIS de a exista ca Om si Poet, precum parola „monetara” (cu chip de om pe ea!) data lui Charon: acea parola este izotopica semantic cu sarada Sfinxului Oedipian: „SUNT OM!”

…Ritualul zalmoxian face acelasi lucru, dupa cum ne învata Miorita: Esti/Existi, în masura în care constientizezi Maretia Si Pretutindenarul Cosmic al Nefiintei. Acel celebru si (de obicei) prost citat vers eminescian: „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata” – înseamna, de fapt: „Învatati, oameni, ca existati infinit mai pretutindenar si teribil de convingator – murind, adica, ÎN MISTERUL DE DINCOLO DE SINCOPA EXISTENTIALA <<EU-TU>>!”

…Vulpoiul de Cioran avea dreptate!

…Cosuletul plin cu biscuiti, „uitat în coltul ramas neacoperit al/oglinzii din camera în/care se afla mortul întins pe masa, spalat, îmbracat pe/jumatate (…) când corbul îsi cloceste ouale nu/departe de camera în care se afla mortul. Scapat în mediul/lui biologic. În Alambic. Alfabetic. Distilând./Altfel de cum era – plin de certitudini, un cosulet…” – cf. Alfabet citind, p. 334.

…Observati plasamentul „cosuletului plin cu biscuiti”: în coltul ramas neacoperit al/oglinzii din camera în/care se afla mortul întins pe masa”. Hrana mortului, asigurata de o intendenta transcendenta, sau hrana pentru viata noastra, combustibil pentru a mai sta deasupra apelor Oglinzii, ca Poarta dintre Lumi? Greu de spus. Probabil, ambivalenta, familiara tuturor simbolurilor.

…Corbul, Pasarea Focului Vietii (valabil, azi, doar la valahi si la druizii Irlandei!), „îsi cloceste ouale nu/departe de camera în care se afla mortul”. Ouale. Romburile-Oua: Brâncusi si Coloana Infinitului succesivitatii Viata-Moarte – ca la o tombola a Lui Dumnezeu: „Ia, neamule, ce-ti place, ca tot Patronul Cosmic decide ce-ti lasa…la tine acasa!” Poate totul, poate nimic. Iata ca Dumnezeu, si nu altcineva, a dat ideea jocului de noroc. Deci, nu e un pacat, ci un îndemn filosofic, peripatetic, luat si înfulecat-învatat, de Om – „din zbor” de Corb!

…Trebuie sa înveti Alfabetul Simbolicii Divine – infiltrata, precum apa la inundatii, pâna în cele mai umile colturi ale lumii – pe care le transfigureaza în Templele Lui. Marelui Anonim. Citesti Lumea Lui Dumnezeu – doar daca îti curg zece rânduri de sudori intelectuale. Daca nu, ramâi Orb-în-Bezna (nu Sacrul Orb, Homerul!) – un biet analfabet…Oamenii sunt analfabetii ne-citind Lumea, ci îndopându-se cu ea. Poetul este alfabetizatul prin rastignirea pe Sensurile Verbului Re-întemeietor, pururi re-întemeietor…

…”Mediul biologic” al Pasarii Focului care da sens Mortii si Mortului – este Camera Mortii – adica, Pregatirea Ritualica a Trecerii prin Oglinzi. Învatatura Poetica este nu doar o scoala oarecare – ci (distilând si filtrând esentele Fiintei de Duh!) – ALCHIMIA. STIINTA REGALA. Sa înveti ca nimic nu se arata ochiului asa cum este, ci te pacaleste si te linguseste cu ceea ce TU vrei sa fie…cu Nestiinta Lucrului în sine, adica! „Altfel de cum era – plin de certitudini, un cosulet…” – da, un „cosulet” (plin de biscuitii Mortii care hraneste Viata!) este Uterul Cosmic. Pentru a naste „certitudini”, în dreapta si-n stânga: în Viata si-n poala Surorii Gemene, ori luate „de suflet”, precum în Povestea lui Harap-Alb: MOARTEA-CUNOASTERE. Bezna Închisorii Vietii Netraite Regal, adica Viata cu Coroana de Taine Cosmice a Mortii.

…”Baba intelectuala” este Fata de Mister a Bibliotecii Lui Dumnezeu – Creatorul CARTII! – vezi poemul Binecuvântare sa primesti.

…În volumul La plecare (care m-a înfiorat prin titlu, de cum l-am primit de la Poet, ca dar regal!) – se face un inventar al Fiintei Metafizice si al celei Fizice – tot continuând Poetul sa bombaneasca, pe firava carare dintre Viata si Moarte:

-Cartea întâi: De unul singur – înfatisarea;

-Cartea a doua: Dedublarea – marturii;

-Cartea a treia: Faptele.

Domina o încordare, în carte: sa nu-i scape ochiului NIMIC din ceea ce NU se vede, ci se intuieste, ca punte între lumi!

Moartea este nu un leitmotiv – ci este cel mai bun antrenament pentru cunoastere/CEA MAI ÎNALTA STIINTA – este cel mai bun pretext de a cunoaste dedesubturile miraculoase ale Vietii Totale! Viata Totala începe cu perceptia Mortii – dar se condamna orice neglijenta a Verbului si Faptei întru Slava Trecerii Dincolo:

–Îsi cerceteaza mâinile, vârfurile degetelor i se par subtiri: „stai linistita, nu e decât un exercitiu de pregatire (…) neglijenta, învaluita în ceata si nouri. Ca e o adevarata / magie la mijloc. Atâta / stie, ca <<a fost scufundata>>: dar/unde? În raport cu masa de pornire în rotatie”…

…Atâta bataie de cap ne dau lucrurile învatate inutil, ca pseudo-stiinte trufase, gaunoase… – pentru a le înlocui cu ADEVARATA STIINTA, cea înca Intuita, înca posibil de învatat, prin Scoala Sublima a Mortii!

-…Îti înfrânezi simtul intern, ti-e mila: „pe masa, busuioc si un vas cu/ apa,/pentru sfintit: în chioscul verde, în deriva, plina de mister, tu,/ surghiunita…//Surghiunita de propria / ta dorinta, cu tulburari de metabolism, pe malul râului care/arata drumul spre botez…” Busuiocul jertfei de binemirosire/MIREASMA, vasul cu Oglinzi Tranzitorii – dar în Chioscul VERDE al Învierii, tu, care toata viata n-ai auzit decât despre „metabolism”, esti „surghiunit/-a” fata de „malul râului care/arata drumul spre botezul” Mântuirii, al Trecerii în Suprema (Con)Stiinta…

–La început este nectarul, iar la sfârsit este ca otrava: „ O lumânare aprinsa. Fara nici o/ voluptate (…) mâine-poimâine va/scoate un firicel de fum” . De observat ca titlul poemului face parte, organic, din poem (de fapt, dubleaza în transcendent, ceea ce continutul poemului da marturie ca s-a pierdut în contingent!), ca o „Scara a lui Iacob”: se traduce, în limbaj alchimic, ceea ce, deocamdata, sufocati de inutilitatile „învatului prost” al lumii acesteia, noi omitem si nu stim a traduce: NECTARUL va fi fost bautura zeilor – dar omul trebuie sa înceapa cu învatul „OTRAVII”/V.I.T.R.I.O.L., simbol si realitate a SUPREMEI STIINTE, cea care transcende „lumânarea aprinsa”, din obiect lipsit de prost învatatele senzatii terestro-vitale – în JERTFA DE LUMINA – iar initiatul/initiabilul „firicel de fum” – este DUMNEZEU LOCUIND ÎN LUMINA ASCUNSA. „Firicelul de fum”- Cale si Orientare a Caii, transcensa în SCARA-PUNTE MISTICA, spre cele ale Vesnicei Lumini Revelate…

…Toate acestea, dupa o istorie de neînvatare a Lumii – devin tot mai greu de marturisit. Numai Poetul mai este Paznicul Semanticii Divine, Truditorul-Rascolitorul de Verbe, Înnebunit de Responsabilitatea Sacrala a Misiunii sale…- vegheaza, de pururi spre pururi, la Întelegere, la Traducerea celor Infinit Saracite Rational, Împrastiate – în Adevaruri Impalpabile, dar Incandescent-Arzatoare, Fierbinti precum Duhul Sfinteniei Lumii Ascunse în Taina Mortii …Vegheaza, dinspre pururi spre pururi, la Portile Supremei Stiinte, RESINTETIZATOARE ANDROGINICA A FIINTEI: „Cum pot sa va spun, sa întelegeti? Cu mintea împrastiata”…

…Da, Masa este ridicata de la pamânt (într-o teribila levitatie angelica!), de trei ori (de trei ori se da peste cap Fat Frumos, pentru a se elibera de Forma, pentru a scapa de întepenirea în formele înselatoare! – Sfânta Treime este indicatia Drumului spre imponderabilitatea Sinei Cosmice!), când se cânta vesnica pomenire…!

…Trebuie sa ne „dezbracam de putere”, pentru a capata Puterea Cerului Albastru. Trebuie sa „topaim”, daca vrem sa recapitulam, cu folos, Zborul spre Noi Însine! Trebuie sa ne situam între cele PATRU Vârtejuri ale Crucii Lumii, daca vrem sa ne Înaltam din mormântul propriilor prejudecati ale unei vieti prost traite, împrastiat, anapoda si inutil, DESEMANTIZAT traita! CÂNTARETUL DE O CLIPA este singurul care are drept la TRONUL ORIGINARITATII ORFICE! Trebuie sa trecem prin Zapezile lui Noiembrie (NOUA=de 3 ori 3 – IERAHIILE CELESTE!), pentru a ne înnoi în dubla Închipuire si Natura a Lui IANUS-HRISTOS! Trebuie sa trecem prin Pâcle, prin Ploaie, pentru a deveni FLOARE-TIGRU, numai buna de prins în pieptul lui Charon, PAZNICUL MALURILOR-DOUA, cel care, prin Nunta, ne abandoneaza, obosit ca orice Vâslas în Vesnicie – TRANSCENDERII!

…Da, doar asa ajungem la Zalmoxis „zeu muritor (n.mea: numai alfabetizatii cu Moarte pot fi autentici Nemuritori!), al rodniciei sufletului (suflatului în Puntea de Duh a Fluierului…!),/la om si al pamântului , pacurar” – …ca solii mioritici, PACURAR însemnând, aici: CALAUZA CEA BUNA, SPRE CELE VESNICE/ESENTIALE!

…În vremea când faceam primii pasi pe lumea cealalta… – ”Taranii /vorbesc între ei, sa se ierte, mai încolo, pe islaz …//(…)Aici, unde toata ordinea lucrurilor este/ rasturnata. Unde/fiecare ar fi vrut sa desfaca lucrurile/facute.//Toba de acuzare, lumina a lor din interior, bate/în surdina”.

Taranii, ca si Poetul, sunt în Misiune. Nu le este totul clar, pentru ca „toata ordinea lucrurilor este/ rasturnata” – dar, de încercat sa-si împlineasca „misia”, încearca…încearca sa desfaca lucrurile bramburite de istorie, pentru a scapa de acuzarea TOBEI RITMULUI COSMICO-DUMNEZEIESC…pentru a re-face structura intima-SACRA, a lucrurilor si lumii, re-integrând-o în ritmul „bataii în surdina” a TOBEI Lui Dumnezeu…!!! (cf. Cartea a doua: Dedublarea – marturii).

…Exista MANUALUL HRISTIC al re-integrarii în Ritmul Cosmico-Divin – ca Un Poem Hesiodic, Stravechi…atât de incredibil si…”ne-modern de bun”! – …o carte a STRAFUNDULUI DE PESTERA BETHLEHEMICA, ANISTORICA, a Lumii:

–A satura pe cei flamânzi;

–A da de baut celor însetati;

–A primi în casa pe cei straini;

–A îngriji pe cei bolnavi;

–A îngropa pe cei morti…(cf. Faptele).

…Câti mai cred, oare, în ABECEDARUL LUMII HRISTICE? Câti nu sunt orbi, în Valea Orbilor? Câti, deci, au înselat vigilenta Paznicilor Laicei si Sinucigasei Orbiri? Putini. Doar POETII AUTENTICI, nicidecum postmodernistii, care nu se pot ajuta nici pe ei însisi (ei sunt morti, înainte de a sti ca-s morti – dar n-au sansa de a trai vreodata: „Fiecaruia, dupa credinta sa!” – zice Hristos… Doar cei precum LIVIU IOAN STOICIU – omul de la Cantonul 248 si Zeul-Orfeu de la Portile Lumii- lumea unde orice CANTON nu e decât un POPAS, o minuscula HALTA (plina de o tenebroasa si cetoasa, pentru cei cu ochii bolnavi si neîncercati de Otrava Adevarului! – TEHNICA SACRA!), în Drumul spre Revelarea Zalmoxiano-Crestina, a Sinei Cosmice!

…E usor de citit si de înteles LIS? Tot atât de usor…cât sunt si Tainele (gâfâite de novici…) ale Creatiei Duble a Cosmosului (…dedublare „obtinuta” de cuplul protoparintilor Pacatului!): 1-Creatia Înaltarii Sublime si 2-(De)Creatia Caderii Penibile, în Istorie – si, deci, Parazitare de Dumnezeu…!!!

…Adica, aducând LIS cu sine, precum Dante în Divina Comedie, toate cele trei (ori doua…dupa „moda” si „gust”! – mai curând decât dupa ardenta CREDINTA!, în aceasta lume profana si profanata, clipa de clipa, de rasuflarile noastre, cele puturoase de pacat) trepte ale suprasensibilului/transcendentului. Dar, acum, dupa aproape 7 veacuri de la Dante, Poetul carându-le treptele astea, precum Sisif, într-o lume în care abia-abia Taranii si Poetii mai sunt, cât de cât, alfabetizati, adica mai stiu (infim, fata de Maretia si complexitatea ei semantico-demiurgica, mereu sporinda !) – CARTEA!!!

***

Duminica dimineata eu cautam, de zor, în biblioteca mea, volumul ultim editat si proaspat premiat (dupa câte stiu), al lui LIS: Pe prag (Vale-Deal), Cartea Româneasca, 2010. Stiam ca mi-l daruise, cu autograf cu tot – dar nu-mi aminteam când si cum… – …si tot nu-l aflam!

Apoi, în disperare de cauza (pentru ca nu se face sa vorbesti despre cartile cuiva, aparute cu 10 ani în urma – si sa nu zici, macar doua vorbe, desprea cea de pe care înca nu s-a uscat bine cerneala tiparnitei!), am apelat la bunul meu prieten Paul Spirescu. Generos cum îl stiu de o viata, de-acum – mi-a împrumutat-o, în aceeasi dupa-amiaza!

Si, citind cartea, am înteles de ce n-o gaseam, între literele de raft ale bibliotecii mele: era cea mai profund crestina (zalmoxian-crestina, mioritic-crestina!) dintre toate cartile scrise de LIS! Deci, diavolul, constiincios, cum îl stim… – pusese coada peste ea!

…Înca din titlu (Pe prag) , ne situam între lumi, cu fata spre cer – iar parantezele (Vale-Deal) ocrotesc, de fapt, Spatiul Mioritic blagian! De ce VALE-DEAL si nu DEAL-VALE? Pentru ca e firesc ca omul, întâi, sa îndure suferintele tuturor iluziilor si înselarilor si tradarilor, în Valea Lumii Simturilor CINCI, spre a-si merita urcarea/suirea în Dealul Metafizic al Mântuirii…! GETO-DACII NUMEAU HAR-DEAL –  DEALUL (CODRUL) SFÂNT, GRADINA PARADISIACA!!!

…Lumea prezenta în Poezia lui LIS este o lume catastrofal desacralizata, dar nu irecuperabila, nu fara Nadejdea Mistica: este o lume care face eforturi colosale sa-si re-aminteasca de sacralitate, este un Mort care transpira incredibil, de efortul de a-si aminti cum e sa fii Viu!

…Întâi, deci: „Bati la portile celor cinci” (p. 9): „azi te simti bine, îti esti exterior, esti fericit, /parca nu esti tu”. Da, simturile nu pot sa-ti ofere harta sinelui tau de Duh – iar fericirea este una falsa, dez-identitara: „parca nu esti tu”.

„Pleci sau vii, Vale-Deal?” A pleca si a fi viu, de fapt: cine pleaca din sine – moare, nu se mai înscrie în sinusoidala soteriologica!

„Ai premonitia mortii?/esti întrebat. Esti lasat/ sa intri. În acelasi timp, când tu /intri, pe aceeasi poarta, CEL CE TE IUBESTE IESE”. Moartea este Suprema si cea mai crâncena iluzie. O accepti, CEL CE NU TE IUBESTE – te pacaleste: se preface ca-ti da drumul, iarasi, între simturi. NU: CEL CE TE IUBESTE nu-i acolo, ci…dincolo de ceea ce tu ai învatat întru comoditatea materiei: „cel ce te iubeste iese” – pentru a-ti sugera sa te lasi calauzit dincolo de orice porti.

…Altfel, ramânem sub semnul „mastii” si al „oalei de pamânt”: „plina cu apa, carbuni aprinsi de lemn moale, lemn din care ai fi putut sculpta/o masca noua, verde: carbuni sfârâind în apa,/sfarâmându-se…” – O sopârla, p. 10. Acesta este Semnul Iluziei, din partea Marelui Iluzionist-Satana: „ATOATESFARÂMAREA”…Constiinta îmbatrânirii este izotopica semantic cu „sfarâmarea” – iar Vinul si Troia ramân doar mituri teoretice, dionnu si crezute – în anistoria divina, ca ARHEI DE NEATINS, doar de povestit, obosit, iesit din timp, dar nu si izbavit din masuratorile si cântaririle celui ce în nimic nu crede, ci îsi pastreaza morfo-reptilianismul/sopârlismul ludico-derizoriu, întru „caderea în istorie”, reptilianism ce-l singulariza în Paradis – …nu izbavit de rarire-saracire-impurificare-scufundare în borborosul materiei – ci doar SIMBOL, nu si REALITATE METAFIZICA, lipsit de Tarie a împlinirii desavârsite a hierogamiei: „stii, Vale-Deal, zilnic/soseau aici corabii încarcate cu vin/spre tabara grecilor/din fata Troiei asediate (n.mea: Fiinta asediata de iluzii)…”Tarm al/vârstei a doua, rarit azi, plin de vin vechi, îngrosat/si murdar, simbol al unirii în duh:/în care scormonim, râzând, îmbatati un pic, vârâm/mâna într-o gaura si tragem de coada/sopârla anului/2012, lunga de circa un metru” – O sopârla, p. 10.

…Navala istoriei nu distruge doar identitatea, ci si originile, sansele refacerii/re-împuternicirii identitatii – umileste, pur si simplu, Faptura, se joaca, umilitor, cu chipul ei (însingurat de sincopa credintei) si cu dimensiunile ei: „cine-si mai aminteste de ce sunt eu pe aici? Mama si/tata au murit, altii nu stiu, daca-i întreb,/chiar daca-mi sunt rude (…) Ar trebui sa-mi cer în/fiecare zi iertare fiindca încurc lumea? Sa cer /scuze fiindca deranjez cu prezenta /mea si atrag antipatii, enervez. (…) Izolarea/mea a crescut pâna pe Dealul Mitropoliei, ba s-a contractat. S-a labartat urât (…) E un chin inutil” – E un chin, p. 11.

…Ritmul Sacru-Celest al Tobei este înlocuit cu derizoriul cuvântului – „taclale”, iar casa e înlocuita cu gratii si cu starea de exil al fiintei/fiintarii, redusa la „DÂRE” – …în loc ca ritmul horei sa fecundeze cosmosul, el…”prinde muste”, se complace într-un „déjà vu”, ca o placa ce mimeaza ritmul cosmic al tobei: „placa se învârte, gâjâie,/ horcaie, dând impresia unor batai de toba venite/dintr-un alt secol (…) o / lume de simple dâre” – O lume de simple dâre, p. 12.

…Totul devine „lume pe dos”, salon de spital al isteriei nonfiintarii, frica sinelui de sine…sinele ca vizitator! Oamenii înjunghiati de Raza Revelatiei se transfigureaza în derizoriul „oficial” al… „fatatului catelei”: „iar vizitatorii au fost anuntati/oficial ca a fatat cateaua” – p. 13. Dar daca „fatatul catelei” ar fi interpretat în registru zalmoxian: Lupul Fenrir a Înviat?! Deocamdata, nu e cazul… – …pentru ca, sinele este înstrainat/însingurat (te porti ca strainul acela din mine” – p. 16; „apasatoare singuratate” – p. 17)), iar pe pereti, femeile sunt „negre/nemângâiate” – întru vaduvie si amnezie cosmico-antigenetica (…pâna si Poetul constata demonismul singuratatii, al iluziei si al inutilitatii scrisului, desemantizarea Ritualului Re-Initiatic si, deci, si a Cuvântului: „Am lasat scris ca trebuie /sa fiu cautat în alta parte, pus la încercare, în caz/ ca uit de mine – si? Nimanui nu-i pasa” – p. 15). Pâna si Moartea este o incertitudine, care cere nu supliciul Golgotei, ci supliciul Surzeniei fata de Toba Ritmului Vital-Cosmic: „Are /degradari de ordin nervos./ Femeia neagra, nemângâiata, îi pudreaza fata/palida: începe supliciul/plumbului topit în urechi, sa vada daca e mort./Poate e viu” – p. 14

…Începe cautarea, sistematica, a sinelui – înafara nu e: „Poate ca lumina/dinafara nu ajunge sa-mi arate adevarul!” – atunci, înauntru – unde, totusi, persista ambiguitatea fiintiala si axiologica: „Dar lumina /dinlauntru? Peste tot – numai eu. Sau eu/nu sunt nicaieri, de fapt? Oricum, nu contez” . Dar VALE-DEAL începe sa se reveleze ca fiind Starea de Fiintare – Înfiintatoare de Dincolo de aparentele si de datele materiale false, vizibile, ale Fiintei – …un fel de Ana a lui Manole, care cladeste verticala, prin functia ei cosmogenetica, de dincolo de ZID, de dincolo de PRIVIRE, din „alte lungimi de unda din univers” – p- 17.

…VALE-DEAL devine, treptat, identitatea „CAP din plamâni”, adica din zona exorcizatoare de ne-viata – spre zona Calauzirii-CAP, a Sfântului Duh de Viata al Fluierelor Mioritice, Cai de Suflet-Suflare spre Cerul/Sine: „îsi scoate capul Vale-Deal/din plamâni – este gata sa scape de cel/viclean” – p. 18. Din infernul concentrationar mascat, al „cuiburilor de dragoste la bloc”, din „cuiburile pline de duhori” etc. – „se da în lacrima” erosului soteriologic, Eros AGAPÉ, al Re-gasirii Androginice, de la Cina cea de Taina : „Da în lacrimi: ce e cu tine? Îsi/ învârte inelul din fildes pe degetul mijlociu” (n.mea: Axis Mundi!).

…Exista, fireste, riscul neîntelegerii celorlalti, fata de Re-sacralizarea Eului – si, deci, Cel Care se Re-Gaseste întru Androginica Îmbratisare este numit, de catre cei fara nume si fara soarta – „NEBUN” („Nebunii întru Hristos” ai Bizantului Medioevic!), iar fructele Nemuririi, de pe Crengile din Rai – banuite de …”paduchio-geneza”: „bolnavi scapati în strada, în halat, cu/ crengi înflorite în mâini / crengi rupte din gradina de piersici/a spitalului de nebuni (…) trecatorii/ indignati, se smulg din îmbratisare unul câte unul,/bolnavii le transmit paduchele//verde al piersicului//(…) un/bolnav sare din masina, zbiara fara întrerupere,/fura o pusca si/trimite la ceruri o salva: anuntând sosirea lui/Iisus pentru o clipa” – Astia-s nebuni, draga – p. 23.

…Trebuie sa-ti asumi riscul de a vedea, numai tu, TURLA/PUNTEA IZBAVIRII, invocata tot prin incantatia VALE-DEAL: „turla aia care iradiaza printre pomi, înverzita, pe/luna plina, îmi /provoaca noaptea cosmaruri erotice (…) dorinta /mea de a face dragoste cu /tine – când n-am de unde sa te iau” – trimitând, parca, la Miron si Frumoasa fara Corp… – cf. În noptile cu luna plina, p. 32.

…Mesajele, pentru Cautatorul Înversunat al Cararii si Puntii spre Re-Androginizare – sunt tot mai „subtile”: „îmi taie calea doua veverite”, „sunt în 4/februarie 2009” (n.mea: deci, sub Crucea Re-Facerii/Fauririi, în lupta cu 11, cifra SFIDARII-NEÎMPACARII, dar sub ocrotirea celor 9 Trepte ale Ierarhiei Celeste!)… – si Capul-Calauza trebuie sa nunteasca, hierogamic, cu Plamânul Suflului-Suflet, pentru a se realiza iesirea definitiva de sub istorie, întru contopirea, întru Mitul Vesnic, a temporalitatii – si intrarea în „Starea de AMETIRE”-DELIR SACRU! – …trebuie ca Omul sa re-intre sub semnul OUROBOROS-ului, al Sarpelui Care-si Înghite Coada, Dumnezeu-Alfa si Omega: ”sunt zile întregi când îmi caut, nemultumit/si neîmpacat, ba capul, ba plamânul (…) primesc/tot felul de mesaje subtile,/rar le por deosebi pe cele venite din viitor de cele/venite din trecut (…) Si se reia totul în mine, pe banda rulanta (n. mea: imaginea Sarpelui Ouroboros, „în clar”!), ametitor: îmi /taie calea doua veverite…” – p. 34.

…VALE-DEAL devine, deci, dupa ce CAPUL-RATIUNE, transfigurat în GOLGOTA/MUNTELE CAPATÂNII („batut în cap, l-a/ descântat cu o raza de lumina materiala”) – cedeaza locul Plamânului-Suflet – Începutul si Sfârsitul, ca „STREANG”-Ciclu Creator Reluat la Infinit – …si devine presentimentul, pregustarea apropierii de Dumnezeu-Creatorul Capodoperei Misterioase/Nocturne a Zilei a SASEA, Dumnezeu Cel Care Creeaza dupa un „Gând Ascuns”: „(…)ca el, unul, sigur e facut de Dumnezeu/din lut si pleava si balega, dupa un/gând ascuns” – p. 57.

…BATRÂNII CULEGATORI DE FLORI DE TEI sunt misticii învingatori ai „coliviei lumii”: „aruncând de sus,/din când în când, catarati,/câte o privire plina de jind spre larg” (p. 83), precum NEBUNUL MISTIC, din poemul Astia-s nebuni, draga – „trimitea la ceruri o salva: anuntând sosirea lui/Iisus” – nu pentru o clipa, ci pentru Eternitatea Reidentificarii cu Duhul UMANO-COSMIC!

…De ce este nevoie, neaparat si legic, si logic, de Chinul Iluziei, pentru a ajunge la Discretul Trumf al Învierii? Raspunsl nu-l dadea, ci-l sugera, întru Mistica Taina a Ortodoxiei, Preafericitul Bun Pastor, plecat la îngeri, Patriarhul TEOCTIST – adica, dupa cum explica si gnosticul Vasile Lovinescu – întâi sa cobori pâna la Capatul Cel mai de Jos al Axei Lumii, pentru ca, apoi, sa ai dreptul de a nazui spre Capatul Cel mai de Sus al Axei Creatiei Dumnezeiesti!

…Într-o Vinere a Pastelui (acum multi ani în urma), o reporterita (cam pretioasa, afectata, dar…superficiala!) l-a întrebat pe Patriarhul nostru, Pastorul Cel Bun, TEOCTIST, cel dus la îngeri: “Ce sentimente încercati în aceasta Vinere Neagaa, a Patimilor Lui Iisus Hristos? Cum ati întâmpinat Vinerea Neagra de azi?” – si Preafericitul TEOCTIST i-a dat un raspuns care a lasat-o cu gura cascata, pe doamna reporterita: “Cu o mare bucurie!” …”-Dar cum, Preafericite?!  [a sarit în sus, cam scandalizata, reporterita, care se dadea si mare teoloaga ortodoxa…] Doar, în aceasta vinere, nu-i asa, Hristos s-a chinuit pe Cruce si a murit…!?!”  –  …iar raspunsul Preafericitului  Întelept a fost: “Ma bucur, într-ascuns, pentru ca eu PREGUST, DE PE-ACUM, ÎNVIEREA CEA MINUNATA A MÂNTUITORULUI HRISTOS!!!”
…Vedeti? Asta este, cu adevarat, Sfânta ORTODOXIE! De asta, Ortodoxia este atât de hulita si de urâta (si îmbiata, cu atâta insistenta, la “ECUMENISM”, ADICA LA ASCUNDEREA LUMINII EI, PRINTRE ÎNTUNERICURILE NEÎNTELEGERII CELORLALTI!) de multi ne-prieteni, pentru ca ei sunt ne-întelegatori (ne-putinciosi…) decât întru cele pipaite si vazute, iar ea, ORTODOXIA, întelege nu doar întru cele “stiintifice” si vizibile, ci “pre-vede” si “pre-gusta” si ÎN NEVAZUT, ÎNTRU DUMNEZEIREA MINUNII!!! …De aceea si spun, calugarii nostri, de prin schiturile de munte – ca Mântuirea nu e posibila decât întru Ortodoxie, pentru ca celelalte “biserici” sunt ratacite, excesiv de mult, între simturi si “evidente“ (…ca doar dracul e mare doctor si savant mare, în toate…”stiintele” cele… “la vedere“!)…. – … si, deci, uita tocmai…ESENTIALUL: VOIA, PUTEREA SI, DECI, MINUNEA DUMNEZEIASCA, DIN VECI CATRE VECI!!! Cele care nu se vad cu ochii de carne, nu se pipaie cu mâinile (precum voia Toma sa “cerce“, cu degetele lui, ranile Lui Hristos…!) – …ci “se prevad/pregusta“, adica se traiesc cu Duhul “intuitiv”, prin Credinta Tare, dimpreuna/tainic împartasite, cu Însusi Mântuitorul, Lumina Lumii!

…LIVIU IOAN STOICIU dovedeste, pe lânga faptul ca este un MARE POET, în general (despre care TOATE manualele elevilor si cursurile studentilor ar trebui sa scrie, transcriind poemele cel putin ale ultimilor zece ani de povara si binecuvântare a scrisului stoician!) – si ca este un autentic POET RELIGIOS. Sau, macar, un POET METAFIZIC DE FRUNTE, AL LITERATURII ROMÂNESTI!!!

…Poezia Religioasa este singura care va ramâne, peste veac, pentru ca numai RUGACIUNEA E SCARA SPRE CERUL MÂNTUIRII – …iar nu toate lemnele din ograzi!

Lansare de carte, 3 noiembrie 2011 prof. dr. Adrian Botez

CE ESTE ORTODOXIA

On By nelursIn Romania, WorldLeave a comment

..Într-o Vinere a Pastelui (acum multi ani în urma), o reporterita (cam pretioasa, afectata, dar…superficiala!) l-a întrebat pe Patriarhul nostru, Pastorul Cel Bun, TEOCTIST, cel dus la îngeri:

“Ce sentimente încercati în aceasta Vinere Neagra, a Patimilor Lui Iisus Hristos? Cum ati întâmpinat Vinerea Neagra de azi?” – si Preafericitul TEOCTIST i-a dat un raspuns care a lasat-o cu gura cascata, pe doamna reporterita:

“Cu o mare bucurie!“

…”-Dar cum, Preafericite?!  [a sarit în sus, cam scandalizata, reporterita, care se dadea si mare teoloaga ortodoxa…] Doar, în aceasta vinere, nu-i asa, Hristos s-a chinuit pe Cruce si a murit…!?!”  –  …iar raspunsul Preafericitului  Întelept a fost:

“Ma bucur, într-ascuns, pentru ca eu PREGUST, DE PE-ACUM, ÎNVIEREA CEA MINUNATA A MÂNTUITORULUI HRISTOS!!!”

…Vedeti? Asta este, cu adevarat, Sfânta ORTODOXIE! De asta, Ortodoxia este atât de hulita si de urâta (si îmbiata, cu atâta insistenta, la “ECUMENISM”, ADICA LA ASCUNDEREA LUMINII EI, PRINTRE ÎNTUNERICURILE NEÎNTELEGERII CELORLALTI!) de multi ne-prieteni, pentru ca ei sunt ne-întelegatori (ne-putinciosi…) decât întru cele pipaite si vazute, iar ea, ORTODOXIA, întelege nu doar întru cele “stiintifice” si vizibile, ci “pre-vede” si “pre-gusta” si ÎN NEVAZUT, ÎNTRU DUMNEZEIREA MINUNII!!!

…De aceea si spun, calugarii nostri, de prin schiturile de munte – ca Mântuirea nu e posibila decât întru Ortodoxie, pentru ca celelalte “biserici” sunt ratacite, excesiv de mult, între simturi si “evidente“ (…ca doar dracul e mare doctor si savant mare, în toate…”stiintele” cele… “la vedere“!)…. – … si, deci, uita tocmai…ESENTIALUL: VOIA, PUTEREA SI, DECI, MINUNEA DUMNEZEIASCA, DIN VECI CATRE VECI!!! Cele care nu se vad cu ochii de carne, nu se pipaie cu mâinile (precum voia Toma sa “cerce“, cu degetele lui, ranile Lui Hristos…!) – …ci “se prevad/pregusta“, adica se traiesc cu Duhul “intuitiv”, prin Credinta Tare, dimpreuna/tainic împartasite, cu Însusi Mântuitorul, Lumina Lumii!

prof. dr. Adrian Botez


 

Daca vrei sa reusesti în viata fa-ti cel putin un prieten evreu

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Daca a existat ceva care si-a pus amprenta asupra vietii lui Dumitru Sinu, protagonist al unor scene de viata inedite dupa trecerea granitelor de stat ale României, atunci se poate afirma, fara doar si poate, ca evreii pe care i-a cunoscut de-a lungul vremii au avut un rol covârsitor în ascensiunea sa spre o viata prospera.  
          „Doamna, puteti sa beti din gamela mea”
    „Pe când ne aflam în lagarul din Iugoslavia – îsi începe istorisirea nea Mitica – în aceeasi încapere cu cei din grupul de români din care faceam si eu parte, erau mai multe persoane de ambele sexe, cu paturile destul de apropiate ca sa se poata auzi în linistea noptii soaptele vecinilor”. Fusese una dintre lungile nopti petrecute în lagarul sârbesc, în care, dinspre paturile de refugiati români care se aflau în apropierea sa, nea Mitica a auzit o discutie între doi soti de curând sositi acolo: Bine, mai Alecule, acum am mâncat, dar mie mi-e asa de sete, de numa’! Dar de unde sa-ti aduc eu apa acum?- a întrebat-o  sotul, pentru ca nu stia unde era fântâna si mai era si noapte, iar ei nu cunosteau mai nimic din regulile casei…
    Nea Mitica, la vremea aceea tânar cu suflet mare si de felul lui saritor atunci când era nevoie – doar crescuse în spiritul unei familii de ardeleni cinstiti si cu frica de Dumnezeu – auzind conversatia, s-a apropiat de dânsii oferindu-se sa le dea o mâna de ajutor: „Doamna, va aduc eu apa! Dar va trebui sa beti din gamela mea…” Si asa a facut! Vesela folosita în lagar semana cu cea din unitatile noastre militare, locul farfuriei de supa fiind tinut de gamela. Era o noapte întunecata si drumul spre fântâna era plin de noroi, dar nu era o problema, Mitica al nostru avea cizme!
   În dimineata urmatoare, cei doi i-au multumit pentru gestul pe care-l facuse cu o seara în urma si au intrat în vorba. Era o familie de intelectuali, mult mai în vârsta decât Mitica, domnul fiind român, iar doamna evreica: Alexandru si Sonia Bunescu. S-au împrietenit de îndata si prieteni au ramas o viata!
      „Du-te la Paris, îti platesc eu biletul”
    Domnul Bunescu se nascuse în Alexandria în anul 1895. Student al Scolii Nationale de Constructii Drumuri si Poduri în timpul primului razboi mondial, fusese transferat la Scoala Superioara de Artilerie. A întrerupt pentru o perioada studiile primei facultati, continuându-le dupa razboi. Inteligent si devotat idealurilor poporului român, Alexandru Bunescu s-a remarcat atât în timpul primei conflagratii cât si dupa, pe când lucra la Institutul Geografic al Armatei, iar în 1925 a fost avansat la gradul de capitan. Dupa terminarea studiilor civile în 1920 si apoi în perioada interbelica, Bunescu s-a afirmat pe plan profesional, înregistrând succese remarcabile. Pe lânga faptul ca a ajuns proprietarul unei fabrici, a intrat si în structurile statului si a ocupat mai multe functii importante: Director la „Monitorul Oficial” si la patru tipografii guvernamentale, membru în Consiliul director al mai multor institutii guvernamentale printre care si la Serviciile Române de Posta, Telegraf si Telefon. Ajunge chiar secretar – asistent în Ministerul Lucrarilor Publice si al Comunicatiilor. În 1940 este silit sa demisioneze din toate functiile guvernamentale de catre guvernul fascist de atunci, datorita nationalitatii sotiei lui, pentru ca doamna Bunescu era evreica.
    Se relanseaza în ingineria constructiilor si devine membru activ al Partidului National Taranesc al lui Maniu în 1940; ulterior face parte din Comitetul Executiv al partidului si este numit subsecretar de stat în guvernul Generalului Radescu.
    Comunistii îl aresteaza în 1947 si dupa eliberare, în perioada august 1947 – octombrie1948 se ascunde, fiindu-i teama, iar apoi hotaraste împreuna cu sotia lui sa paraseasca România plecând spre Israel, via Iugoslavia.
   Acesta era în linii mari, trecutul omului pe care nea Mitica îl cunoscuse, împreuna cu sotia sa, în lagarul iugoslav. Destinul a facut ca în anii ce au urmat, nea Mitica sa-i reîntâlneasca. Familiei Bunescu nu i-a placut în Israel si a plecat de-acolo în Franta, iar dupa doi ani, cei doi soti au trecut Atlanticul si s-au stabilit la New York.
   Amintirile despre familia Bunescu au fost asezate cu grija în tainitele sufletului sau, deoarece întotdeauna i-a simtit aproape pe Alexandru si Sonia: „Eram la Paris si lucram într-un restaurant, spalam vase; doamna Bunescu îmi aducea ciorapi spunându-mi: Aici ai nevoie de ciorapi, stai mult în picioare si transpiri! Erau niste oameni minunati!”
    În Franta, Alexandru Bunescu îsi confirma din nou capacitatea de lider, ajungând la un moment dat vicepresedinte al Grupului pentru Europa Unita; el tinea în permanenta  legatura cu guvernul francez, prezentându-i informatii despre adevarata situatie din România acelor vremuri.
    De la Paris, familia Bunescu a plecat în Statele Unite, la New York iar nea Mitica s-a îndreptat spre Canada, stabilindu-se în provincia Quebec, la Montreal. Au pastrat tot timpul legatura si peste câtiva ani i-a vizitat la New York, unde Bunescu a lucrat la diverse firme de consultanta în constructii. În acelasi timp a fost un înflacarat luptator împotriva comunismului, colaborând cu mai multe posturi de radio anticomuniste, cum ar fi Europa libera si Vocea Americii. A avut o activitate deosebita si a ocupat numai functii de conducere în diverse comitete si asociatii ale românilor din diaspora.
    Nea Mitica mi-a vorbit cu mare admiratie despre acesti oameni: pe de-o parte mi-l descria pe omul, profesionistul si nu în ultimul rând pe românul Alexandru Bunescu, iar pe de alta, nu uita sa aminteasca mereu bunatatea de nedescris si grija ce i-a purtat-o Sonia  Bunescu.
    Întotdeauna întâlnirile lor, în vizitele pe care le facea la New York, erau pline de farmec si de caldura. Ore în sir stateau si povesteau, amintindu-si de zilele traite împreuna în lagarul din Iugoslavia si apoi în Italia sau Franta. Toti trei rememorau momentele petrecute în Franta, la Paris, iar nea Mitica era marcat cel mai tare de dorul acelor vremuri. Doamna Bunescu, impresionata de dorinta lui de-a revedea Franta, i-a spus, într-o zi, fara nici o ezitare: Du-te la Paris! Îti platesc eu biletul de avion. Si i l-a platit!
    „Acesti oameni m-au ajutat enorm!” – a continuat nea Mitica, afirmând cu toata convingerea: „Astia sunt evreii, ei nu uita o binefacere; pe de alta parte, ce te costa sa faci un bine dezinteresat?”
„Daca ma tai la un deget, din mine curge sânge rosu, galben si albastru”
    Pe când Dumitru Sinu era la Montreal, nu stiu cum s-a întâmplat, dar si acolo a avut parte de prieteni si cunostinte – evrei de care-si amintea si acum perfect. Înseamna ca momentele traite în preajma acestora au ramas bine întiparite în mintea sa ascutita si mult i-au folosit învatamintele lor! As putea spune ca în multe din actiunile sale i-au folosit drept model, pentru ca avea o admiratie deosebita pentru spiritul lor întreprinzator, pentru inteligenta lor sclipitoare, pentru agilitatea de care dadeau dovada, în tot ce-au cladit de-a lungul istoriei lor zbuciumate.
    „Domnul Altaras si domnul Trotusan erau doi evrei români care lucrau la Montreal, la curatat zapada. Erau niste persoane deosebite: De-l întrebai pe domnul Trotusan daca este român, acesta raspundea fara sa stea pe gânduri: daca ma tai la un deget, din mine curge sânge rosu, galben si albastru! – si-a amintit nea Mitica zâmbind admirativ – degeaba încerca avocatul Nichita Tomescu, membru marcant al diasporei din Montreal sa-i infirme spusele, zicându-i: Curge pe naiba! Nu curge nimic!”
     Pe domnul Altaras daca-l salutai în orice limba, el îti raspundea în româneste; când vorbea cu nea Mitica despre România spunea plin de mândrie: Mai Mitica, ce tara minunata am avut!. Era sincer si deschis si iubea mult România. Avocatul Nichita Tomescu însa îi tachina mereu spunându-le mai în gluma, mai în serios: Ati facut bani, de aia ati iubit România!. Ager la minte si foarte sigur pe spusele sale, evreul însa nu s-a lasat intimidat: Mai, bani au facut si ungurii si sasii, dar n-au învatat limba româna ca si noi! N-au devenit niciodata atât de români! – lasându-l astfel pe Nichita Tomescu fara replica.
    Nu o data, în discutiile purtate cu el, domnul Altaras îi spunea lui nea Mitica ce mult regreta ca a trebuit sa plece din România: Tu nu stii, mai Mitica, pentru ca erai la Cucuietii din Vale, dar la Bucuresti se manevrau atâtia bani!. Tomescu, care asista la discutii spunea: Este clar ceea ce se spune, ca întotdeauna acolo unde sunt evrei e si gheseft. Daca din întâmplare asista la acest gen de discutii contradictorii, nea Mitica îi spunea lui Tomescu fara nici o rezerva: „Domnule, pe mine m-au ajutat evreii! Nu m-a ajutat nici un român. Evreii m-au ajutat si cu afacerile dar si cu sfaturi de valoare!”.
       Oameni talentati la business
    Nea Mitica era prieten cu Altaras si uneori mergea la el acasa si petreceau ore în sir, povestind. Îl asculta întotdeauna cu atentie si cu mare placere, pentru ca de fiecare data avea de învatat câte ceva din experienta evreului. Era o data cu Radu-Spital, cel de care am amintit într-o relatare anterioara, în vizita la Altaras si stând la o sueta, evreul, în mare forma ca de obicei, le-a dezvaluit câteva dintre secretele afacerilor. Omul acesta facuse o adevarata pasiune pentru monedele din aur. Îi întrerupea pe cei doi prieteni: Mai, ia ascultati voi conversatia aceasta! Stiti cui telefonez acum? Lui «madame Steinberg»! E cea mai bogata femeie din Montreal. O suna periodic si cumpara de la ea monede din aur la un pret convenabil. Stia sa-i intre pe sub piele si exploata slabiciunea femeii, obtinând întotdeauna un pret foarte bun pentru monedele atât de dragi lui. Si reusea sa cumpere la pretul care-l avantaja, bineînteles!
    „M-a întrebat domnul Altaras daca nu cunosc pe cineva la Toronto, daca nu am un prieten acolo. Eu îl aveam pe Aron, un prieten care se stabilise de multi ani în acel oras canadian. Aron avea legaturi strânse cu companii din România, care exportau marfuri diverse în toata lumea. I-am facut legatura si Altaras a plecat de îndata la Toronto pentru a demara o colaborare cu el”, îmi relateaza nea Mitica zâmbind cu subînteles. De-acum îl cunosteam si îmi dadeam seama ca din ce îmi povestea, precis ca avusese si el ceva de învatat.
    Altaras avea o comanda de ghete fabricate în România, pentru un magazin din Toronto;  era vorba de vreo 3.000 de perechi. Începând colaborarea cu Aron – cel mai cunoscut intermediar pe relatia cu România -, a fost pus în legatura cu un alt evreu român care i-a facilitat încheierea contractului cu producatorul de încaltaminte „Dermata”- Cluj.  Altaras a comandat de îndata 3.000 de perechi de ghete.
    Ei, dar frumusetea si mai ales miezul afacerii acum urmeaza! Când marfa a ajuns la destinatie, Altaras a constatat cu stupoare ca primise toate cele 3.000 de perechi, dar toate ghetele erau pentru piciorul stâng. Ce putea face cu 6.000 de ghete pentru acelasi picior? Înfuriat la culme, omul a contactat imediat evreul care-i mijlocise afacerea, reclamând situatia creata. Calm, acesta l-a linistit într-un fel specific pentru cei rutinati în afaceri: Pai ti le-am trimis si pe cele pentru piciorul drept, sunt deja pe drum. Spune-le ca se rezolva problema, doar ca va trebui sa mai cumpere înca 3.000 de ghete pentru piciorul drept. Istet, nu? Doar ca aceasta atitudine putea avea doua taisuri: relatia putea fi stopata pentru totdeauna în urma acestui incident voit, cu scopul de a determina beneficiarul sa majoreze comanda.
    Cu siguranta ca Nea Mitica a stiut sa traga învataminte din aceasta întâmplare, ramânând la latitudinea sa, sa decida daca merita sau nu sa uzeze de astfel de tehnici în derularea unei afaceri.
    Stia nea Mitica multe astfel de întâmplari despre modul în care s-au „descurcat” românii evrei. „Stiau sa faca business – îmi spune prietenul meu octogenar. Nu înveti de la români aproape nimic. Noi stim foarte putin sa facem comert. Evreii au trait prin toate tarile si au învatat cum sa se descurce. Stiu sa se impuna, jos palaria!”
       „Dar cum sunt evreii?”
    Evreii au constituit pentru nea Mitica întotdeauna motiv de admiratie si în acelasi timp, modele de viata demne de urmat. Mi-a vorbit despre istoria poporului evreu, despre prigoana si suferintele evreilor de-a lungul vremii si nu în ultimul rând, despre învatamintele cu care a ramas de la ei, studiindu-le istoria si traind în preajma lor.
    Cu o usurinta de nedescris mi-a povestit despre iudaism, despre hasidismul fondat în Podolia secolului al XVIII-lea, precum si despre toate curentele legate de iudaism, exemplificându-mi cu citate din marii gânditori ai vremurilor, fiecare idee adusa în discutie. N-a uitat sa-mi vorbeasca nici de anti-semitism, fiind bine informat, pentru ca el citea enorm la vremea aceea a tineretii, având grija sa-si ia portia zilnica de cunoastere din lumea minunata a cartilor!
    Citisem povestea lui Rabbi Israel, un facator de minuni despre care se spune ca în urma cu doua sute de ani traia într-o coliba îndepartata din Muntii Carpati. Unii spun ca nu a existat niciodata!? Acest Rabbi Israel a coborât din munti pentru a-i învata pe oameni sa traiasca cu bucurie nemasurata, caci bucuria din fiecare lucru viu, spunea el, este forma cea mai înalta de venerare. A plecat înspre Podolia, Ucraina de astazi, la nord de Cernauti, unde a  devenit magician popular si maestru spiritual, a atras o multime de discipoli la sfârsitul secolului al XVIII-lea. A fost o miscare destul de mare, cunoscuta sub numele de hasidism, o miscare mistica foarte intensa, care a schimbat peisajul intelectual evreiesc al zonei geografice amintite. Le vorbea oamenilor despre sfintenia padurilor, a câmpiilor, a pietrelor, a ierbii, toate continând o scânteie din Sufletul viu; fiecare act al vietii, respiratia, mâncatul, mersul, trebuie îndeplinit cu bucurie, extaz, caci fiecare dintre ele vorbeste despre Dumnezeu. Le spunea ca dorinta inimii de a adora este mai pretioasa decât forma sau locul adorarii. În jurul sau se adunasera multi discipoli la vremea aceea si pentru faptele minunate si învataturile lui, Rabbi Israel a fost numit Baal Shem Tov, care însemna „Maestrul Numelui Minunat”. Cariera lui s-a încheiat într-un târg în Podolia care se cheama Miedzibusz.
   „Pentru evrei, în fiecare epoca, a studia, a activa în domeniul comertului, în viata culturala si stiintifica a ramas o traditie; ei nu munceau din greu, aveau profesii care foloseau mai mult creierul decât bratele, dar munceau ore multe! Nu o data mi s-a spus: Esti ca evreii!. Dar sa stii ca lumea nu-i cunoaste cu adevarat! Vrei sa stii cum sunt evreii?”- si vocea lui nea Mitica si-a schimbat tonul.
   „Evreii spun: unde e bine, acolo e patria! (Ubi bene ibi patria!)” Îl completez spunându-i ca expresia este cunoscuta de la grecul Aristofan în comedia Plutus; de asemenea poetul latin Pacuvius o foloseste într-un vers; ca altii spun dimpotriva: Unde-i patria, acolo-i bine (Ubi patria, ibi bene!)”. „Ce mai, domnule, sunt silitori, rigurosi si se dedica muncii lor: daca un evreu e avocat, el va lupta sa fie cel mai bun, daca e medic, cu siguranta se va afla printre medicii de top!” Si Dumitru Sinu continua sa ma uimeasca cu felul în care abordeaza un subiect prin care, involuntar, fiecare dintre noi, când se refera la el, face imediat o asociere a evreilor cu banii! „De mii de ani, evreii au descoperit ca fiecare om are un pret, iar pretul omului este banul! De la o generatie la alta, acest concept s-a mostenit, devenind oarecum leit-motivul existentei lor: trebuie sa faci cât mai multi bani, pentru ca niciodata nu se stie când e nevoie de un om valoros, care sa aiba si un pret cât mai mare!” Interesant mod de a gândi, nu? Pragmatici prin excelenta, evreii sunt inteligenti si agili dar au si un sarm aparte, umorul lor fiind renumit. Rasfoindu-i însemnarile, am citit în caietul lui nea Mitica o sumedenie de maxime si cugetari cu si despre evrei; am retinut un banc ce reflecta faptul ca nici atunci când sunt la necaz, spiritul de gluma nu-i paraseste: un evreu a simtit ca i se apropie sfârsitul si îi spune nevestei lui: Cheama-l pe  preot, cred ca mi-a sosit ceasul! Sotia s-a uitat la el mirata raspunzându-i: În viata ta n-ai chemat niciun preot, mai are rost sa-l chemi acum?
      „Spionaj în sinagoga?”
   Amintindu-si o întâmplare petrecuta la Halifax, pe vremea când vietuia în Canada, nea Mitica a tinut sa mi-o povesteasca. Fascinat de tot ce însemnau evreii si dorind sa vada cum se desfasoara un program religios la ei, a intrat împreuna cu sotia sa într-o sinagoga din acest oras.
   În timpul slujbei religioase, Dumitru Sinu – dupa cum obisnuia atunci când se documenta – a scos un pix si o hârtie si a început sa-si noteze ce considerase ca trebuie retinut. De îndata ce-a fost vazut, lânga el au aparut câteva persoane, spunându-i politicos ca este o problema cu scrisul în sinagoga, ca este interzis! Nea Mitica si-a cerut scuze si le-a spus pe un ton calm ca se afla pentru prima data într-un astfel de lacas. Doamna Nicole, sotia lui a intervenit apoi într-o franceza impecabila, confirmându-i spusele si linistindu-i pe cei ce îl asaltasera cu întrebari.
   Întrebându-l apoi pe Mitica cum a intrat în sinagoga, acesta le-a raspuns pe-un ton glumet dar ceva mai ridicat: „Pe usa! Cum pe unde am intrat?”. Se vede treaba ca nici românul nostru nu era lipsit de umor, stia si cum si când sa-si foloseasca spiritul.
   „Datorita unui evreu am eu astazi hotelul!”
   „Daca vrei sa reusesti în viata fa-ti cel putin un prieten evreu!” asta mi-a spus nea Mitica spre finalul dialogului nostru, care dura deja de câteva ore bune, povestindu-mi apoi cum a ajuns el sa fie proprietarul unui hotel.
   La scurt timp dupa sosirea în California, a avut norocul sa lucreze în Laguna Beach, ca manager la un hotel care apartinea lui Max Sobelman, un evreu nascut în România dar crescut si educat la New York. Vazându-l pe Mitica om serios, constiincios, riguros si priceput în ceea ce facea, evreul l-a chemat într-o zi în biroul sau si i-a spus ca pâna la sfârsitul acelui an daca profitul hotelului se va ridica la o anumita suma, îi promite ca-l va ajuta sa detina si Mitica, propriul lui hotel.
   Cum românul nostru nu era lipsit nici de inteligenta si nici de ambitie si cum stimulentul nu era unul de neglijat, s-a pus serios pe treaba si a izbutit ca la data bilantului, cifrele sa-i fie favorabile. Evreul s-a tinut de cuvânt, l-a ajutat sa obtina un împrumut avantajos si i-a vândut chiar unul dintre motelurile sale.
   Fiind descurcaret prin excelenta, într-un timp neasteptat de scurt, nea Mitica, românul plecat în lumea larga de prin împrejurimile Sibiului sa-si caute norocul – a reusit sa ramburseze întreg împrumutul (în aproximativ de doi ani), devenind astfel proprietar cu drepturi depline asupra hotelului: „Datorita unui evreu am eu astazi hotelul!”, a repetat Dumitru Sinu, plin de recunostinta fata de cel care l-a ajutat într-un moment în care nici nu visase!

Octavian Curpas

Rugaciune

On By nelursIn poetryLeave a comment

Jianu Liviu-Florian

 

Mai calculeaza-mi, Doamne, ca de atâtea dati,

In minimala pâine, balanta mea de plati –

Cât ar din ea, sub frunte, cât seman, in cei slabi,

Si cât iau pentru mine, nabab intre nababi –

 

Si scrie-mi, Doamne,-n frunte, cu mila, rezultatul,

Din trupul Tau de pâine, cât fur, cât dau la altul –

Si-ndupleca-ma, Doamne, din Raiul propriei guri

Sa rup si pentru fratii-ti, mai mici, firimituri…

 

Si dintre ei, imi scoate in fata, niste storsi,

Mai fara de speranta, si mai neputinciosi –

Si dintre ei, imi scoate, bolnavi si chinuiti,

Cu o firimitura sa-i fac mai fericiti…

Conditia de a fi fericit

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Mantuire, Natura UmanaLeave a comment

Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!   (Evanghelia după Matei, 5:3)

by George Danciu

Fericirea, e un subiect mereu actual. Majoritatea oamenilor doresc fericirea. Dar fiecare o defineste în felul său, după poziția în care se raportează față de suveranitatea lui Dumnezeu și care sunt aspirațiile sale sufletești de la această viață.

Iată cîteva definiții pentru fericire, care ne vor edifica: Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină. Stare de satisfacție deplină. Atunci când te consideri mulțumit, satisfăcut.

Cuvintele Continue reading “Conditia de a fi fericit” →