Author: nelurs

MIROS DE ÎNCEPUT, MIROS CURAT, PROASPAT, MIROS DE GHIOCEI, MIROSUL DRAGOSTEI – „DRAGOBETELE”

On By nelursIn EssaysLeave a comment

Vavila Popovici

.

„Înc-odata, iar si iara,

a iubi e primavara.”

Lucian Blaga

.

Sarbatorit pe 24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxa sarbatoreste Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezatorul, traditia populara consemneaza ziua lui Dragobete, zeu al tineretii în Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei dispozitii. Este considerat fiul Dochiei, barbatul frumos, puternic îndragostit. Baba Dochia este unul dintre miturile românesti importante si exista multe variante ale acestui mit. Semnalez si o frumoasa poveste a lui George Calinescu „Traian si Dochia”, în care Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal, de care s-a îndragostit Traian, cuceritorul Daciei. Urmarita fiind de trupele lui Traian, aceasta s-a ascuns pe muntele Ceahlau, împreuna cu oile. Maica Domnului a transformat-o împreuna cu turma sa, într-un complex de stânci.

Din copilarie cunosteam frumoasa legenda a calatoriei Dochiei pe timp de iarna când, parându-i-se ca vremea se încalzise, si-a scos, rând pe rând, cele noua cojoace (unii spuneau de douasprezece) pe care le purta, pâna când a ramas fara nici unul. Dar vremea s-a schimbat si pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se facuse mai târziu. Ningea si totul începuse sa înghete. Dochia a înghetat împreuna cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stana de piatra. Se spune ca rocile se pot observa si astazi pe muntele Ceahlau si ca ar fi o marturie vie a acestui mit românesc. Zi a îndragostitilor, început de primavara, început de viata, acesta este Dragobetele!

S-au ocupat multi cercetatori de provenienta acestei sarbatori. Nicolae Constantinescu – etnolog al Universitatii din Bucuresti – afirma ca nu exista atestari documentare ale acestei sarbatori decât în secolul al XIX-lea; lingvistul Lazar Saineanu propune analogia cu „dragu-bete”, sufixul „bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, multime”; etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie din Moldova prezinta etimologia acestei sarbatori populare considerând ca majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezatorul”, sarbatoare religioasa de care spuneam ca este celebrata pe 24 februarie si care în limba slava se numeste „Glavo-Obretenia”. Românii ar fi adaptat-o, astfel aparând sub diverse nume – „Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete” – în perioada Evului Mediu, pâna când s-a impus în unele zone (sudul si sud-estul României) ca Dragobete; Ion Ghinoiu, în Dictionarul cu obiceiuri populare de peste an (1997) asociaza si el numele de Dragobete cu personajul din mitologia populara româneasca – zeu al dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile românesti – identificat cu Cupidon (la romani) si cu Eros (la greci). Ovidiu Focsa etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat: „despre Dragobete se crede ca este un protector al pasarilor, fiind o sarbatoare strâns legata de fertilitate, fecunditate si de renastere a naturii”. Unii afirma ca ar data dinaintea aparitiei crestinismului. În mitologia dacilor, Dragobetele ar fi fost petitorul si nasul animalelor, cel ce oficia în cer, la începutul primaverii, nunta tuturor animalelor. Exista credinta ca în aceasta zi si pasarile ne-migratoare se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau si începeau sa-si construiasca cuiburile. Cu timpul, de la pasari obiceiul ar fi fost preluat si de catre oameni, Dragobetele ajungând sa fie considerat zeitate ce ocroteste iubirea si care poarta noroc îndragostitilor. Motivatiile preluarii ar fi fost profunde, întrucât pasarile erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvântul grecesc „pasare” însemnând chiar „mesaj al cerului”.

El este considerat de cei mai multi a fi Zeul dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile carpatice, numit si „Logodnicul Pasarilor”, dar si „Cap de Primavara”.

Se povesteste despre obiceiurile din aceasta zi, cum în jurul focurilor aprinse pe dealurile golase din jurul satelor se adunau fete si baieti care discutau, glumeau si cochetau. Spre prânz, fetele coborau în fuga spre sat; fuga în unele parti era denumita „zburatorit”. Fiecare baiat urmarea fata care îi cazuse draga; daca o ajungea, urma sarutul în vazul tuturor, sarut ce semnifica logodna ludica, care de multe ori era finalizata cu logodna adevarata. De aici a ramas zicala: „Dragobetele saruta fetele!” Si se mai spune ca era un semn rau daca o fata sau un baiat nu întâlnea la Dragobete fata sau baiatul care sa-i placa, era semn ca tot anul nu putea fi iubit.

Credinta populara româneasca mai spune ca cei care participau la aceasta sarbatoare erau feriti de boli tot anul. Astazi, sarbatoarea de Dragobete este considerata echivalentul românesc al sarbatorii de import Valentine’s Day sau ziua Sfântului Valentin, sarbatoare a iubirii. Personajul românesc Dragobetele se diferentiaza de blajinatatea Sfântului Valentin din traditia catolica, fiind un barbat frumos, aratos, cu un temperament navalnic.

Simtim de pe acum, în preajma acestei zile, un început în toate!

Pamântul se trezeste la viata, natura renaste. Soarele revarsa o caldura mângâietoare, vântul sufla din plamânii sai aer mai cald, sângele îsi schimba culoarea, inima – pulsatiile, o mireasma dulce se-mprastie pe carari, chipul blând al primaverii ne zâmbeste, mâinile ei ne mângâie… Seva pomilor musteste, dragostea începe sa domine pamântul. Zilele devin mai lungi si mai blânde, natura începe sa-si arate farmecul. În curând se va îmbraca în hainele-i frumoase, va da coltul ierbii, copacii vor fi ninsi de flori albe în vânt.

Miros de început, miros curat, proaspat, miros de ghiocei, mirosul dragostei…

În întâmpinarea acestei zile am scris versurile:

Copacii saruta statornic vazduhul./ Aripi de gând saruta nevazutul./ Foame de saruturi, foame de-mbratisari…/ Pasarile, inoculate cu virusul dragostei,/ se cauta fâlfâind din aripi,/ dansând printre crengile copacilor./ Iubirea mea respira/ prin vers si rugaciune.

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

Din volumul „Articole si Eseuri”- vol. II, în curs de aparitie.

 

Cine va mosteni pamântul?

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

         ALIANTA   FAMILIILOR                 DIN     ROMANIA

Str. Cetatea Ciceiului nr. 23, sector 6, Bucuresti
Tel. 0745.783.125 Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro

office@alianta-familiilor.ro

23 februarie 2012

.

CINE VA MOSTENI PAMÂNTUL?

Cui va apartine Secolul XXI? Dar XXII? Cum va arata umanitatea in 100 sau 200 de ani? E repetata des fraza unui filozof fracez care afirma, parafrazam, ca Secolul XXI fie ca va apartine lui Dumneze fie ca nu va fi de fel. Punem aceste intrebari inca sub influenta datelor recensamintului 2011 – cui ii apartine viitorul? In alte cuvinte, cine va mosteni pamintul? Un raspuns bine cunoscut acestei intrebari este acela al Mantuitorul insusi, in Matei 5:5 “Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul.”

In ultimii ani am dat tot mai des peste comentarii, articole, si carti care tind sa confirme acest lucru. Statisticienii, demografii si cei ce studiaza trendurile viitorului au ajuns la o aceasi concluzie, dar exprimata intr-o formula diferita: cei religiosi vor mosteni pamintul. O carte exceptionala dedicata acestui subiect, excelent documentata si usor de citit, este Shall the Religious Inherit the Earth? Demography and Policitcs in the Twenty-First Century? (“Vor mosteni cei religiosi pamintul? Demografie si politica in Secolul Doua Zeci si Unu”) Publicata in 2010, autorul cartii e Eric Kaufmann, un canadian care si-a devotat o mare parte din viata academica si intelectuala studiind corelatia dintre religie si demografie, religie si natalitate, religie si fertilitate, religie si avort. Cartea lui e fundamentata pe o bibliografie extensiva, studii demografice detaliate, cercetari in domeniul teologiei, rapoarte ONU, studii si investigatii intocmite de Uniunea Europeana, Canada si Statele Unite. Concluzia lui, fundamentata pe acest efort intelectual gargantuan, este, insa, una care nu ar trebui sa surprinda: trendurile demografice contemporane indica ca, spre bine sau spre rau, grupurile religioase, de toate felurile, vor mosteni pamintul. Viitorul demografic le apartine lor.

Secularismul in Deriva

Ipoteza principala a cartii este ca fundamentalistii religiosi deja se afla pe o pista demografica care le va permite sa domine pamintul in cursul generatiilor viitoare. Consecintele acestei revolutii demografice vor fi enorme si se vor manifesta asemenea unui tavalug care trece peste tot ce ii sta in cale. Va reconfigura harta lumii,va cauza disparitia unor tari sau grupuri etnice, va cauza expansiunea altora, va restructura compozitia etnica a unor natiuni. Va schimba valorile si, afirma Kaufmann cu confidenta, va pune capat epocii post-moderne cladita pe secularism. Un razboi silentios si invizibil se manifesta la nivel global – razboiul demografic intre grupurile religioase si secularisti. Liniile de front au fost demarcate si finalul conflictului se va produce in citeva, nu multe, generatii.

Kaufmann afirma ca omenirea se afla intro-o perioada tulburenta a istoriei sale in care liberalismul secular isi pierde traptat vigoarea, dar vitalitatea biologica a grupurilor religioase creste. Liberalismul secularist si-a atins apogeul, iar avortul, imoralitatea sexuala si stilurile de viata alternative ii pericliteaza viitorul si sansele de supravietuire. In acest sens, afirma el, efectul fundamentalismului religios va fi mai mare in occidentul secularist decit in lumea in curs de dezvoltare. Motivul este ca deja suntem martori, chiar azi, a convergentei revolutiei demografice si a fundamentalismului religios.

Deja se poate afirma ca omenirea a initiat o epoca fara precedent in istoria ei – un declin al populatiei la nivel global in loc de crestere. Trendul acesta e mai pronuntat in Europa, dar Asia de Est (in special Corea de Nord si Japonia) imbatrineste mai repede ca oricare regiune a globului. In Europa rata fertilitatii si a natalitatii a scazut considerabil in perioada postbelica si de citeva decenii se afla sub nivelul optim de mentinere a unui nivel demografic stabil. Acest trend se extinde si la nivel global, anticipindu-se ca in 2035, pentru prima data in istoria ei, omenirea, la nivel global, va avea o rata a natalitatii negativa, cind mai multe fiinte umane vor muri decit se vor naste. Incepind cu 2035 declinul demografic se va accentua si va deveni mai acut in decadele care vor urma. Deci, in acest context, intreaba Kaufmann, cine va mosteni pamintul? Cine va beneficia de acest revers demografic si cine va pierde?

Cine va Câstiga si Cine va Pierde?

Vor fi, spune Kaufmann, cistigatori dar multi vor si pierde. Vor pierde cei care astazi se declara fara religie sau credinta, si aceia pentru care instinctul religios a devenit irelevant in directionarea vietii. Acest grup va continua sa descreasca numeric, dar grupurile religioase vor continua sa creasca. In timp, daca acest trend se va mentine, un lucru de care autorul este convins, grupurile areligioase vor dispare ori se vor diminua numeric si isi vor pierde influenta in societate. In contrast, cele religioase se vor extinde si vor domina pamintul.

Kaufmann caracterizeaza fundamentalismul ca un raspuns modern al celor religiosi impotriva secularismului. Demografia si procrearea, adica instinctul “cresteti si inmultiti-va,” sunt armele pe care le folosesc impotriva secularismului. Au cu mult mai multi copii decit secularistii. Asta este regula atit la crestinii fundamentalisti, cit si la musulmani si la evrei. In contrast, grupurile religioase “moderate” au facut un compromis cu secularismul si si-au pierdut vitalitatea biologica. Asta insa nu inseamna ca dintr-o data cei religiosi au decis sa aibe mai multi copii. Nu. Diferenta este ca cei religiosi continua sa faca copii pe cind cei lipsiti de religie au incetat sa mai aibe copii, ori fac doar putini. Peste tot, in Europa, America Latina, Africa si Asia, studiile arata ca de sucesele medicale ale ultimelor secole care au redus mortalitatea infantila au beneficiat in mod special grupurile religioase. In alte cuvinte, trendurile demografice actuale si din viitorul apropiat reflecta declajul crescind intre rata fertilitatii grupurilor religioase si al celor seculare. Cei religiosi se casatoresc mai devreme in viata si au copii mai multi, pe cind cei seculari se casatoresc mai tirziu, ori de loc, si au copii mai putini sau de fel.

Dovezi Multiple

Kaufmann insa, nu doar isi exprima teza, ci si incearca sa o dovedeasca, chiar daca uneori cititorul se asteapta la mai multa evidenta in sprijinul concluziilor lui, ori uneori se simte coplesit de abundenta informatiilor si datelor statistice furnizate in sprijinul concluziilor lui. Si cu toate ca exemplele care Kaufmann le da sunt bazate mai mult pe date statistice din Europa, America Latina si America de Nord, cititorul este inclinat sa accepte teza lui fundamentala. Exemplele sau cazurile de studii (“case studies” cum le numeste el) pe care le da sunt multe si fascinante. Ele contin o analiza aprofundata a unor date nu doar statistice, ci si istorice, geografice, culturale, teologice, informatii interesante, pe care autorul le combina si le analizeaza in context istoric. Citam citeva exemple.

Un exemplu fascinant pentru Kaufmann sunt bapsitstii americani, exemplu pozitiv, pe care ii pune in contrast cu episcopalienii (anglicanii americani), ca exemplu negativ. Acum 50 de ani 17.1% din populatia Americii se declara baptista, un procentaj care, dupa rezultatele recensamintului din 2010, a ramas constant. Abilitatea lor de a-si mentine procentajul e remarcabil, spune Kaufmann, considerind ca in ultimii 50 de ani structura religioasa a imigrantilor in America a fost predominant catolica (de provenienta din Mexico, America Centrala si de Sud), asiatica, si musulmana (Orientul Mijlociu si Africa). In contrast, numarul episcopalilor americani a scazut in aceasi perioada de timp de la 5 milioane la doar 2.5 milioane. Kaufmann atribuie acest rezultat demografiei. Efervescenta religioasa a baptistilor americani e bine cunoscuta, in timp ce declinul simtamintului religios la episcolalieni a scazut vertiginos incepind cu anii 50 ai Secolului XX si continuind inca sa scada.

Exemple fascinante sunt prezentate si din Europa. Luteranii Laestadieni din Finlanda, care astazi numara intre 80.000 si 150.000, sunt o ramura conservatoare a bisericii Luterane. Ei resping avortul si contraceptivele, iar rata natalitatii lor este de 5.47 copii de familie in contrast cu media nationala de 1.45 de copii de familie. Cresterea lor numerica, ca de altfel si al celorlalte grupuri religioase, se datoreaza si endogamiei. Un exemplu similar se reliefeaza si in Olanda unde ramura calvinista a Bisericii Reformate creste demografic in timp ce Biserica Reformata scade. Date fascinante sunt expuse privind modul traditional de viata al calvinistilor olandezi. In ultimele decade demografii si sociologii au inceput sa defineasa o parte geografica compacta a Olandei, “the Bible Belt,” adica “Zona Bibliei” a Olandei, unde locuiesc acesti crestini traditionali. La doar 90 de minute distanta de Amsterdam pe autostrada se afla un grup de orasele ale caror locuitori s-au separat de lumea moderna seculare. Conform statisticilor, 90% dintre ei nu au televizor in casa. Duminica bisericile sunt pline iar autobuzele stau parcate. Nu se lucreaza. O patrime dintre femei poarta costume traditionale, fustele nu se ridica deasupra genunchilor, si imbracamintea tuturor este modesta. Jumatate dintre copiii lor se casatoresc timpuriu si fac copii. Sprijina partidul SGP crestin democrat al Olandei care se impotriveste pacatelor sociale moderne: eutanasie, pornografie, droguri, casatorii homosexuale, prostitutie. SGP obtine la fiecare alegeri in jur de 5% din voturi. Cresterea demografica a acestui grup deja are impact asupra politicii sociale olandeze. Este deja cunoscut ca Olanda a inceput sa faca pasi timizi pentru incetinirea secularizarii fortate si pentru revitalizarea morala a tarii.

Obiectivitate sau Irealism?

Kaufmann cauta sa fie si obiectiv si intreaba: oare in competitia demografica intre grupurile religioase si secularism nu e posibil ca in timp cei religiosi sa abandoneze credinta si sa devina adepti ai secularismului? Raspunsul este afirmativ, dar la scara mica. Studiile demografice indica ca rata de convertire a copiilor celor religiosi la scularism este mica. Valorile si legaturile sociale formate in grupurile religioase cauzeaza o coeziune intre mebrii grupului care face convertirea in exterior dificila si neatractiva. Aici, Kaufmann da exemple specifice si multe. Un exemplu fascinant este grupul Amish din America, descendenti ai anabaptistilor olandezi si germani din secolul XVII. In 1905 erau doar 5.000, locuind intr-un grup compact in Pennsylvania. Astazi sunt 250.000. Din lipsa de loc, au emigrat in vestul american unde continua sa traiasca in grupuri compacte, iar procentajul celor parasesc credinta este foarte mic. Cunoscuti in alte parti si ca Menoniti, coloniile lor se multiplica si se afla astazi peste tot, din preriile canadiene pina in Patagonia argentina. In nordul Mexicului, America Centrala, in chaco Paraguayului, si in preriile Boliviei. Peste tot au destelenit pamint, au transformat pamint nearat in pamint roditor, au plantat livezi, au crescut animale, si in unele tari, cum e Paraguay, detin monopolul produselor agricole. Cu adevart, spune Kaufmann, ei deja mostenesc pamintul.

Un exemplu la fel de fascinant e Israelul, unde copiii evreilor ortodocsi sunt tot mai numerosi, proportional vorbind, in comparatie cu copiii celor mai putini religiosi. In prezent o treime din toti copiii evrei se nasc in familii de evrei ortodocsi, iar in 50 de ani se preconizeaza ca jumatate din toti copiii evrei vor proveni din familii ortodoxe. La fel in Marea Britanie, unde 75% dintre copiii evrei se nasc in familii de evrei conservatori, si se preconizeaza ca in 2050 majoritatea evreilor din Marea Britanie vor fi evrei conservatori.

Fundamentalism si Violenta

Dar violenta atribuita fundamentalistilor religiosi? Propensitatea lor spre violenta, observa Kaufmann, e la fel ca si a secularistilor socialisti sau anarhisti. Secularistii contemporani deja simt pericolul demografic al grupurilor religioase si si-au devizat argumentele si strategiile necasare pentru a le contracara sau anihila influenta. Ei se impotrivesc in speta drepturilor parentale si cauta sa submineze influenta parintilor in viata copiilor lor. Cauta sa-si mentina monopolul asupra educatiei copiilor, interzicind educatia la domiciliu (homeschooling in Suedia si Germania, de exemplu), incearca sa acorde mai multe drepturi copiilor in detrimentul drepturilor parintilor, intensifica in scoli educatia si indoctrinarea sexuala, injecteaza in mintea copiilor si a tinerilor notiunea de drepturi sexuale, cauta sa separe copiii de autoritatea parintilor. Influenteaza mintea copiilor si a tinerilor ca nu au nimic de invatat de la parintii lor demodati. Pericolul principal pentru societatea civila, conchid secularisti, este ca grupurile religioase doresc sa substituie puritanismul ratiunii, libertatii si pluralismului. Ce poate fi mai rau si de nedorit ca asta, zic ei?

In consecinta, afirma Kaufmann, batalia demografica e una intre secularism si credinta. Secularistii sunt convinsi ca, cu toate ca trendurile actuale nu-i favorizeaza, vor supravietui si provocarea demografica. Ideilor lor despre libertatea individuala, emanciparea sexuala, a femeii, drepturile civile si ale omului, prezinta o atractie mai mare asupra copiilor decit convingerile religioase ale parintilor lor. In Europa…

Crestin autentic…

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, TheologyLeave a comment

 George Danciu

.

“Împreuna cu Isus mergeau multe noroade. Isus le-a zis:

„Daca vine cineva la Mine, si nu uraste pe tatal sau, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii sai, pe fratii sai, pe surorile sale, ba chiar însasi viata sa, nu poate fi ucenicul Meu. Si oricine nu-si poarta crucea si nu vine dupa Mine, nu poate fi ucenicul Meu.”

                                Evanghelia lui Luca,  14:25-27

.

 

ADEVARATUL CREDINCIOS

.

Care si cum e crestinul autentic? Daca luam în considerare si alte religii sau filozofii, pentru adeptii acestora, se pare ca raspunsul ar veni cu mai mare usurinta . Cei care sunt adeptii filozofiei Yoga, cunosc prevederile teoretice, dar si asanele, exercitiile practice. În mod asemanator, pentru crestinism, trebuiesc cunoscute prevederile teoretice lasate de Isus si Dumnezeu, în Sfânta Scriptura – Biblia – si trairea practica asumata de aceste Scripturi.

Niciun ostas nu se încurca cu treburile vietii, daca vrea sa placa celui ce l-a înscris la oaste. (2 Timotei, 2.4)

Înscrierea în Oastea Domnului o face însusi Dumnezeu, Cel pe care si dorim sa-L urmam, scriind în Cartea Vietii pe copiii Sai:

Oricine n-a fost gasit scris în Cartea Vietii a fost aruncat în iazul de foc. (Apocalipsa, 20.15)

Învatatura Domnului Isus este radicala. El a spus ca nu putem sluji la doi stapâni: si lui Dumnezeu si lui Mamona (denumirea biblica a diavolului, care personifica bogatia si lacomia de bani). Învatatura Sa nu e una de lumini si umbre, ci e o învatatura plina de lumina!

Isus a vorbit ca în viata si în lume sunt doua cai. Una, e cea lata pe care merg multi spre pieire. Dar mai e si una îngusta care va duce omul în sus, la Cer la Domnul, iar pe aceasta cale putini sunt cei care o afla. Ea nu e deci la îndemâna oricui. Calea aceasta are si o usa. Isus a zis: Eu sunt usa. Usa e joasa, sa poata intra oricine, dar în asa fel încât sa nu poata intra prin ea cineva care e prea înalt în ochii lui si e mândru. Niciunul, care este mândru, nu poate trece prin acea usa (Isus). Însa, celor smeriti, Dumnezeu le da harul de care au nevoie sa poata intra pe calea îngusta si a-L gasi pe Isus. Acestia vin la Domnul sa capete iertarea de care au nevoie, caci pacatul e un zid de despartire în om si Dumnezeu.

***

I. Prima conditie

„Cine iubeste pe tata ori pe mama (…) pe fiu ori pe fiica mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.”

                                                                                Matei, 10.37

Împreuna cu Isus mergeau multe noroade. Dar Isus s-a întors si le-a zis: „Daca vine cineva la Mine, si nu uraste pe tatal sau, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii sai, pe fratii sai, pe surorile sale, ba chiar însasi viata sa, nu poate fi ucenicul Meu.”

Vorbirea sa era prea de tot si, într-alt loc sBiblia spune ca la auzul unor astfel de cuvinte unii ucenici L-au parasit. El l-a întrebat pe Petru Voi nu va duceti?, dar Petru a raspuns:Unde sa mergem, la Tine sunt cuvintele vietii!

A urî, în limba greaca, foloseste cuvinte care înseamna a iubi mai putin. Cum ar fi ca doi tineri care zic ca se iubesc, ar auzi de la celalalt: Draga, te iubesc foarte mult, dar nu la fel de mult ca pe…! Nu ar fi un raspuns si o afirmatie care sa multumeasca partenerul. La fel, Domnul Isus, care cunoaste adevarul, pentru binele nostru, ne spune de la început ca trebuie sa-L iubim mai mult decât pe parintii, frati si surori, mai presus de altii, pentru a ne califica sa fim crestini autentici. Petru i-a spus Domnului: Doamne, ce vom câstiga, caci iata ca noi am lasat totul pentru Tine, iar Isus i-a raspuns:

Si oricine a lasat case, sau frati, sau surori, sau tata, sau mama, sau nevasta, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit si va mosteni viata vesnica. (Matei, 19.29)

„Daca vine cineva la Mine, si nu uraste pe tatal sau, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii sai, pe fratii sai, pe surorile sale, ba chiar însasi viata sa, nu poate fi ucenicul Meu.”

Cine e pe tronul vietii tale? Sunt eu sau Isus? Cine e seful meu? Cine are ultimul cuvânt? Ma cercetez pentru fiecare decizie si vad ce ar zice Isus, daca decid într-un fel sau altul. Pavel a spus: traiesc, dar nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste în mine. Aceasta trebuie sa fei o realitate pentru fiecare crestin autentic. Orice gând sa-l facem rob ascultarii de Cristos. (Galateni, 2.20; 2 corinteni, 10.5)

II. A doua conditie

„Si oricine nu-si poarta crucea (…) nu poate fi ucenicul Meu”

                                                                                  Matei, 10.37

E o cruce, o lupta spirituala mare, care uneori depaseste partea spirituala, aceea de a-L urma pe Domnul, de a fi crestin care traieste cu cumpatate, dreptate si evlavie (Tit, 2.12)

Crucea, la care se refera Domnul Isus, e o metafora, însumând suferintele fizice si spirituale si materiale care le are un crestin, în urma faptului ca e crestin si ca traieste ca un adevarat crestin si este prigonit, urât, denigrat, persecutat, dezavantajat de drepturi, de atitudinea partinitoare a semenilor si autoritatilor. E acea povara care îti revine faptului ca te implici în lucrarea Domnului de promovare a Evangheliei care totdeauna aduce împotrivire. Pentru ca îti pasa de ceilalti care nu sunt mântuiti si traiesc în imoralitate departe de Dumnezeu.

  1. A treia conditie

„Si oricine (…) nu vine dupa Mine, nu poate fi ucenicul Meu”

                                                                                     Matei, 10.37

Se cere a fi perseverenti, în a-l urma pe Domnul zi de zi, pâna la sfârsitul vietii, în vesnicie. Trebuie sa mergem pâna la capat. Capatul e însa la El. Trebuie sa ajungem la El, în final, în Raiul ceresc pregatit tuturor celor care-l iubesc si-l urmeaza. Noi nu prea stim acum unde e capatul. Ne va fi greu sa-L urmam, dar trebuie, daca vrem sa fim crestini, ucenicii Lui, daca vrem sa avem numele scris în Cartea Vietii.

Trebuie sa renuti la prioritatea prietenilor, familiei, a vecinilor, colegilor, a-l avea pe El ca prioritate, în toate. Doamne ajuta!

Sa luam Crucea prigonirilor si sa mergem tot înainte cu El si în urma Lui.

Vom putea? Prin puterile noastre, nu. Dar El ne-a promis ca e cu noi pâna la sfârsit, ca ninic si nimeni nu ne va smulge din mâna Lui.

Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poarta totdeauna cu carul Lui de biruinta în Hristos si care raspândeste prin noi, în orice loc, mireasma cunostintei Lui. (2 Corinteni, 2.14)

Asa cum Si-a condus poporul la iesirea din Egipt, prin Marea Rosie ca pe uscat, iar urmaritorii s-au înceat, El ne va purta în Carul Lui de biruinta. Glorie Domnului! Amin.

Doamne, ajuta-ma sa ma încred pe deplin în promisiunile Tale si sa Te urmez! Amin.

Dezvaluiri inedite…

On By nelursIn History, MemoriesLeave a comment

Stela COVACI

MOARTEA LUI NICOLAE LABIS

Nicolae-Labi-December-2-1935-December-22-1956Nicolae Labis a fost initiatorul Miscarii de Rezistenta anticomunista în România. De aici avea sa i se traga moartea. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, a fost lovit de un tramvai – conform versiunii oficiale. În realitate a fost un atentat, pus la cale de Securitate si executat la ordin. Poetul a supravietuit pâna pe 21 decembrie, la Spitalul de Urgenta Floreasca.

Perfid si cinic construita si dusa la îndeplinire din ordine nescrise, aceasta crima nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completa. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durata nelimitata în seifurile care ascund secrete murdare „de interes national”. Sa ucizi un viitor foarte mare poet al tarii, înzestrat cu daruri celeste, adapându-se cu lacomie din sevele pure ale acestui pamânt, brusc dumerit asupra jugului, minciunii si ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu si mereu la suprafata si, ca în basmele ezoterice, sângele tânar cere izbavirea.

Ma numar printre putinii martori care se mai afla în viata, colega de grupa, prietena si partasa la aceleasi framântari ale poetului în ultimul lui an de existenta – tumultuosul si sângerosul 1956, când doar pentru o clipa am trait iluzia libertatii.

Aceasta fericire m-a transformat în martor incomod si “nociv”. În realitate, nu aveam nici pe departe carisma si puterea lui de luptator. Am fost aleasa însa ca exemplu, arestata si condamnata, pentru ca am organizat sedinte “conspirative”, “contrarevolutionare”, la care a participat si poetul Nicolae Labis. Aceeasi soarta a avut-o si colegul si prietenul nostru comun Aurel Covaci, care-l adapostea pe poetul fara locuinta si bani Nicolae Labis.

Campania de înfricosare prin santaj, schingiuire, condamnari fara drept de apel, lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberanta, încât ne-a amutit, pe unii pentru vecie. Aurel Covaci, devenit în 1962 sotul meu, mi-a propus sa nu vorbim, sa îngropam în adâncul nostru aceasta cutremuratoare taina.

„Pasarea cu clont de rubin”

Familia poetului a stiut adevarul de la început. Rapus pe patul de la Spitalul de Urgenta, el le-a marturisit tatalui sau si câtorva prieteni apropiati ca a fost împins între vagoanele tramvaiului si ca-l cunostea pe executant. Singura marturisire, din zorii zilei de 10 decembrie, dictata lui Aurel Covaci, care fusese chemat la dorinta lui Nicolae Labis de o voce anonima, cu un usor accent rusesc (vocea Mariei Polevoi – dansatoare, n. 1919 în Basarabia), transmite concluzia cum nu se poate mai clara ca necrutatoarea „Pasare cu clont de rubin” a doctrinei comuniste s-a razbunat pentru nesupunerea lui si l-a strivit. Cu ironie amara trage speranta ca urmasii pajurei vor gasi prin tarâna urmele poetului Nicolae Labis, care “va ramâne o amintire frumoasa”.

Ultimele trei cuvinte, acel vaer atât de lucid si disperat, au ramas în manuscrisul original, taiate de Aurel Covaci la cererea celui care urma sa plece demn, împins în abisul mortii de cei pe care i-a crezut ca au suflet si idealuri.

Ma voi rezuma în textul de fata doar la ceea ce cunosc despre cum s-au petrecut hartuirea, lupta si solutia finala dintre poetul Nicolae Labis si organele Securitatii statului în toata ierarhia lor în cele trei luni ale toamnei anului 1956.

De cum a venit, atras de mirajul Capitalei în anul 1952, tânarul Labis, romantic revolutionar, cum se spunea pe atunci, încercând sa scrie în pas cu cerintele epocii, a înteles ca îndrumarea falsa si restrictiile care i se impuneau nu pot fi admise. Inteligenta scotocitoare, talentul debordant au declansat ura si invidia colegilor de la Scoala de Literatura (Nicolae Stoian, Gh. Tomozei si altii), dar, mai ales, din partea responsabililor cu “tinerele talente”: M. Beniuc, Marcel Breslasu, Gogu Radulescu, Mihai Gafita s.a.

Pentru ca Labis nu s-a supus, a refuzat obladuirea cuiva, consider ca, de atunci a început sa i se constituie dosarul de urmarire. Directorul Scolii de Literatura îl credea pe Labis „un ratacit” cu idei „daunatoare” si a creat în jurul lui o retea informativa dintre colegi, obligati, de spaima, din lasitate sau din dorinta de parvenire, sa scrie si sa depuna regulat note informative despre lecturile interzise, ideile razvratite si tot ce parea suspect la acest ciudat coleg cu aspect de copil nastrusnic si generos. Concret, se perinda sanctiunile, tentativele de exmatriculare din scoala sau UTM, consemnarea la domiciliu, perchezitiile în camera de la camin, urmate de confiscarea cartilor interzise. A continuat interzicerea textelor si a prezentei lui la Festivalul Mondial al Tineretului – Bucuresti 1953. În marea lor ura si prostie, colegii si “victima” l-au pârât pentru „tentativa de viol” asupra naivei Doina Ciurea. Doar Mihail Sadoveanu, care-l simpatiza, l-a mai putut salva de sanctiuni.

Cabala activistilor si lista neagra a lui Gogu Radulescu

Ne apropiem de anul 1956, când poetul Nicolae Labis se hotarâse sa termine cu „coproductiile” si sa porneasca pe drumul propriu, fara îndrumatori si închistari în lozinci triumfaliste. Într-un interviu dat la Radio în 1956 lui Titel Constantinescu, el numeste perioada Scolii de Literatura „Treapta limpezirii”. Citez: „În aceasta etapa m-am format prin lupta. Dogmatismul, birocratia, iata niste scorpii care circulau cu violenta pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi. dar nu m-am închinat cum, vai, au facut-o unii colegi nimerniciei”. Labis primeste riposte dure: La Plenara sectiei de poezie de la 29 mai 1956, în referatul lui M. Petroveanu (sotul Veronicai Porumbacu) îi caracterizeaza poeziile ca dominate de „apasare si tristete lipsita de obiect”, iar Mihu Dragomir îl acuza de „asimilarea excesiva a unor poeti dintre cele doua razboaie (Ion Barbu si Tudor Arghezi)”, ca apoi, la primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956, sa-l învinuiasca de „snobism, evazionism, influente ale ideologiei burgheze, infiltratii liberaliste, slaba pregatire ideologica, lipsa de contact cu realitatea, precum si confuzii cu privire la raportul dintre libertate si îndrumare”.

Atmosfera de suspiciune, intrigile din tagma, piedicile puse sub diverse pretexte la publicarea volumului asteptat si a unor poezii trimise la reviste, lipsa de bani îl izoleaza, dar cel mai mult îl înspaimânta chemarile la ordin cu amenintari din partea Securitatii. Stia ca este trecut pe “lista neagra” întocmita de Gogu Radulescu (prezent în tribuna pâna în ultima zi a lui Ceausescu), care primise de pe atunci sarcina ca, sub pretextul unor discutii sincere” cu tinerii scriitori, sa afle si sa informeze Securitatea ce idei dusmanoase îi framânta în taina.

„Labis a fost ales pentru a exemplifica urmarile posibile ale nesupunerii”, declara cu toata raspunderea ziaristul si apropiatul prieten pâna la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, aparute abia în anul 2005, dupa parerea mea, cea mai autentica, dezinteresata si bine informata consemnare dintre cele aparute pâna acum.

Presentimentul mortii

Pe parcursul anului 1956, cred ca prin vara, se muta de la adresa de pe Str. Odobescu, unde locuiau în comun fratii Raicu, D. Carabat, Gh. Margarit (sporadic mai dormea si pe la Ion Baesu sau Lucian Pintilie). Ceruse o camera de la Uniunea Scriitorilor, dar nu primeste. Colegul sau, mai în vârsta cu trei ani, Aurel Covaci, generos si ocrotitor, îi ofera sa împarta, ca între frati, camera cu chirie de la ICRAL de pe Strada Miletin nr. 14. Dormeau într-un pat, îsi împarteau bruma de mâncare, tigarile si paharul de vin, dar mai ales nedumeririle, spaimele si hotarârile.

Din acel septembrie 1956, eu, Stela Pogorilovschi, studenta la Sectia de Literatura si Critica Literara, anul III Filologie, am devenit prietena apropiata, confidenta, împartasindu-le durerile si bucuriile zi de zi. Am povestit în doua carti aparute – „Timpul asasinilor”, Editura Libra, 1997, si în “Persecutia”, Editura Vremea, 2006 – parte din documentele memoriei mele care se refera la acel anotimp zguduit de istorie, a carui amprenta a ramas ca un sigiliu sacru impregnat în fiinta mea fagila, maturizând-o. Le voi relua curând în alta parte, întregindu-le mai ales pe cele despre poetul supravegheat si voi povesti cum, împotriva ratiunii lui salvatoare, destinul, adica propria lui structura spirituala, înfruntând “masina infernala”, îl împingea spre pieire. De altfel, în majoritatea poeziilor de atunci, presentimentele, ca în tragediile antice, domina si ne coplesesc. Aurel Covaci le cunostea cel mai bine, i-a citit primul epitafurile despre care, cu nesabuinta, regretatul Laurentiu Ulici mi-a spus: „Poetul si-a regizat singur moartea”.

„E un streang în adâncul genunii Ce ma spânzura invers spre cer”

Voi încerca acum sa deslusesc semnificatia „noptilor de cosmar”, adica a trairilor din poeziile scrise sau dictate lui Aurel Covaci, câte s-au mai pastrat, din cele doua nopti esentiale: Noaptea Sfântului Andrei – 30 noiembrie 1956 si 2 decembire 1956 – Ultima zi de nastere, la împlinirea a 21 de ani. Cele din Ultima Noapte au fost descoperite de mine acum un an în Muzeul de la Suceava, „Fondul Nicolae Labis”, la care nu am avut acces pâna recent, dupa cum, timp de peste 50 de ani, nu am fost invitata niciodata sa onorez vreo festivitate dedicata poetului.

Din noaptea Sfântului Andrei s-au pastrat doar trei poezii ale cosmarului care acum devenise datina. Labis se asezase turceste peste patura patului hârbuit, dar ospitalier, umbra lui din profil apare clatinându-se pe peretele varuit („Umbra mea îsi clatina/ Limpede var/ Vine ca o datina/ Noaptea de cosmar”).

Aurel Covaci se asaza, în pozitia lui Buda, în fata poetului si îsi deseneaza unul altuia staturile din profil. Pentru a se încuraja, au scris cu litere mari, în carbune deasupra: „Omule, nu te supara, ca trece si asta”. Ca în transa, preluând cosmarul celuilalt, Aurel Covaci compune primul sonet al cosmarului, iscalit apoi de Nicolae Labis:

SONETUL COSMARULUI

Pricepem noi aceasta odihna chinuita

Când ne cuprinde vraja trairii efemere,

Când ni se aprinde totusi tacuta dinamita

Încatusata-n suflet, în creier si-n artere?

Când somnul, moarte-n uda uitarilor ne cere

Învie în tarâna cu seceta cumplita

Aceste clare vise, viclene temnicere,

Când chiar si suferinta e-n lume urgisita.

Prietene: ne bate-n gol, ca toba, pieptul,

Sa strige ca nebunul: acela-i înteleptul.

Când nici macar la chinuri noi nu mai avem dreptul.

Ne zgârie atâtea satane reci pecetii

Deci: care-i vietuirea si care sunt peretii?

Deci: sufletele noastre ne sfâsie peretii?

(Desi a compus-o amicul meu intim Covaci, o iscalesc cu brio. N. Labis)

Foaia aceea a fost arestata si ea de Securitate (corp delict nr. 30), dar mai apoi a fost recuperata. S-a mai pastrat, bracuit, începutul celui de-al doilea sonet al cosmarului cu scrisul lui Covaci:

Eram, în vis, cadavru, în racla si în groapa.

Simteam în nara izul putreziciunii mele,

Dar auzeam tacerea cum sapa, cum tot sapa,

În moartea mea sa scoata comori de gând si stele.

O viziune a propriei morti, dar si a acelor tainice recuperari spirituale de dupa. Labis i-a transmis imaginea în transa poetica. A treia poezie, fara titlu, scrisa si compusa de Nicolae Labis, pe care Covaci o aproba doar prin iscalitura, este o marturie totala despre suferinta. Aici apare imaginea surprinzatoare a poetului sugrumat cu propria-i fasa de prunc, atârnat cu capul spre adâncul genunii si cu picioarele invers, spre cer:

Ma doare tot: visul, cuvântul, somnul, viata si vântul.

Ma doare cel pe care îl iubesc. Bogat si sarac.

Ma doare haina, ma doare camasa,

Ma doare scutecul, ma doare fasa,

Fasa aceasta a fost prima funie

Ce m-a sugrumat, dar acum

E un streang în adâncul genunii

Ce ma spânzura invers spre cer.

“Pasarea cu clont de rubin” – manuscris

„Iata, acesta este omul care a vazut Adevarul”

Semnificatia acestei obsedante imagini am dezlegat-o abia dupa descoperirea celui de-al doilea set de poezii dictate, iscalite si datate de Nicolae Labis din cea de-a doua noapte de cosmar, la 2 decembrie 1956. Le-am recunoscut imediat dupa caracteristica foilor rupte dintr-o mapa de birou, dar, mai ales, ca multe sunt stenografiate total sau partial. Caligrafia este a lui Aurel Covaci, stenografia de asemenea.

M-am gândit, emtionata, ca hieroglifele pot acoperi taine ascunse, ultimele gânduri intime ale poetului, peste care au trecut 50 de ani si atâtea priviri scotocitoare, plus competenta si vigilenta “poetului print” Gheorghe Tomozei, care, stapân pe toata arhiva, nu a avut interesul sa se ocupe de ele. Mi s-a permis xeroxarea. Pe parcursul anului 2008, le-am descifrat cu ajutorul a doua doamne stenografe supercalificate. Apar acum, pentru prima oara în forma tiparita. Doar câteva, scrise de mâna, au fost rupte din context si prezentate fara semnificatii în alte parti.

Le veti citi si veti întelege disperarea poetului, care, „îngrozit de temnicer”, „înainte de gol”, „înainte de focul suav, zâmbitor de pistol”, se adreseaza „omului de pe marginea patului”, care i-a însotit „nefericirea noptii de cosmar”. Spânzurat cu capul în jos de un iades, lasa aceasta ultima chemare „nu scrisa, ci dictata”, tipând în van „ajutor”! Ultimele lui concluzii, concentrate în 13 versuri, i le-a încredintat lui Covaci, poate cu rugamintea de a nu le face publice niciodata. E vorba despre poezia „Credo”, o viziune a omenirii lase si a puterii lui Satan pe pamântul patriei, data de Dumnezeu altar Poetului.

Despre simbolistica Spânzuratului din cartile de Tarot, explicata succint de doi mari scriitori ocultisti, sunt necesare explicatii:

Eliphas Levi (secolul al XIX-lea): “Spânzuratul este un simbol al lui Prometeu, cu picioarele în cer si capul atingând pamântul, adeptul liber si mânat de sacrificiu care dezvaluie oamenilor secretul zeilor si care pentru asta este amenintat cu moartea”.

Teologul Leonid Uspenski, în cartea cu poeme în proza, zice despre Spânzurat: „Iata, acesta este omul care a vazut Adevarul. O noua suferinta, mai mare decât poate provoca vreodata orice durere omeneasca.”.

Nicolae Labis spune totul despre el si despre epoca celui rau. Prin ultimele lui mesaje mi se confirma ceea ce aflasem: Nicolae Labis, structural, avea toate datele unui viitor mare initiat. Primele taine le-a aflat de la profesorul sau de limba româna, V. Gh. Popa (condamnat la 16 ani de închisoare politica), discipol si apropiat al lui Vasile Lovinescu. Profesorul de la liceul din Falticeni este cel care i-a deschis ochii spre frumusetea, profunzimea si tâlcul folclorului strabun. Nicolae Labis are chiar o culegere proprie de poezii populare de toate genurile, printre care basmul Lostrita, care aminteste prin similitudini mitologice de mitul lui Oedip.

Scenarii si dovezi

Despre asa-zisul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, caruia i-a supravietuit pâna la data de 21 decembrie, s-a tot scris timp de mai bine de jumatate de secol. Cu greu se poate dovedi care este adevarul, mai ales ca au ramas extrem de putine si verosimile documente. Serviciul kafkian al Securitatii, departamentul de dezintoxicare, prin sumedenie de agenti, chiar si din rândul scriitorilor, au împrastiat drept adevaruri versiuni aberante despre cum s-a petrecut crima si cine poate fi autorul ei. Serviciul despre care am vorbit primea sute de note informative si întocmea apoi dosare pe baza minciunilor clocite tot acolo.

Astfel, voi da ca exemplu doar câteva variante:

1. Labis era atât de beat, încât s-a vârât singur sub tramvai;

2. Labis a baut cu Covaci, iar în statie acesta l-a împins sub tramvai, furându-i si ceasul de la mâna. Aceasta fapta ar avea doua explicatii: a) Covaci este banuit ca „scopul lui a fost de a-l atrage pe poetul Nicolae Labis pe linie contrarevolutionara, iar, daca nu i-a reusit, a trecut la omorârea lui” – extras din documentul CNSAS nr. 62 de la 14 martie 1958, strict secret. Documentul este perfid întocmit, pe baza investigatiilor lui Gh. Achisei si afirmatiei Margaretei Labis, studenta la Filologie; b) Covaci l-a omorât din gelozie, iubeau amândoi aceeasi fata; pare hilar daca nu s-ar fi comandat si un roman difuzat pe piata, scris de Gabriel Gafita. Protagonistii sunt doi buni prieteni scriitori, dintre care unul, lipsit de talent, invidios si gelos, îl ucide pe celalalt. Prost scrisa, cusuta cu ata alba, aceasta versiune nu a prins si nu a convins pe nimeni, dar a fost un foarte bun pretext sa-l ciomageasca pe Aurel Covaci noapte de noapte în perioada când supravietuia cu Petre Pandrea în aceeasi celula (mie mi-a relatat un martor din arest).

Dupa ce ne-au învatat minte si ne-au eliberat din închisoare conditionat, cu angajamentul de a nu relata nimic niciodata, fiind pasibili de o noua pedeapsa, am pastrat, ca pe icoana unui martir, imaginea poetului Nicolae Labis, haituit de pazitorii ideologiei în care crezuse candid, ca într-un basm, înfricosat si singur, amenintat cu moartea si cu interdictia. Imaginea acelei ultime nopti de decembrie, reci si cetoase, despre care Vladmir Maiacovski, victima a altei revolutii, a scris: „În astfel de nopti/ În astfel de zile/ Umbla pe strazi cu umbre tiptile/ Poetii si tâhlarii”.

I-am recitat întreaga viata poeziile postume. Aurel Covaci îi imita si tonul dulce moldovenesc, cu inflexiuni surprinzator de dure, ca dalta unui sculptor cioplitor al cuvintelor limbii românesti.

„Pot flamânzi zile întregi, dar nu pot sa nu scriu”

În momentul de fata, ramasa în viata, sunt singura care a trait si a vazut cu ochii proprii grozavia unei odioase crime ce a retezat prea timpuriu o alta floare de crin întrupându-se într-o zi cât altii în zece. Doar pentru cei de buna-credinta scriu atât cât stiu si, ca pe un desfasurator, punctez filmul ultimelor zile.

6 decembrie, de Sfântul Nicolae: Se întâlneste cu prietenul sau Portik Imre, venit la Bucuresti în delegatie. I se plânge de lipsa de bani, de lipsa de foc în camera lui Aurel Covaci si de raceala oamenilor care îi erau odata apropiati. Îi citeste o poezie dedicata siesi: „Sunt douazeci de ani si înca unul.”. Marturiseste ca foloseste cuvintele limbajului comun ca simboluri: „Pentru mine, cuvintele partid, marxism, stegar s.a. au alta semnificatie decât cea obisnuita”.

Îl preocupa faptul ca a cântat în public în repetate rânduri Imnul regal si a recitat poezii interzise. Vorbeste cu Portik despre evenimentele din Ungaria din 1956 si consecintele de la Facultatea de Filologie, arestari, excluderi. Se hotaraste: „Trebuie sa dispar pentru un timp din fata ochilor lor. Vreau sa dispar din Bucuresti, fara urma”. Hotaraste sa plece înainte de Sarbatori. Mai spune: „Pot flamânzi zile întregi, dar nu pot sa nu scriu”. Portik a plecat.

7 si 8 decembrie: Se întoarce foarte târziu la locuinta de pe Miletin 14. Pe data de 8 eu ma întâlnesc cu el si-mi cere cu împrumut suma de 5 lei, echivalentul a doua pachete de tigari Carpati. „Hei, Miorito, habar n-ai! Nici nu-ti închipui ce mi se pregateste”.

9 decembrie: Spre seara apare acasa devreme, avertizat de Aurel Covaci ca nu-i va mai oferi gazduire daca întârzie noptile. E foarte flamând, dar gazda nu are absolut nimic de mâncare. Prânzul îl lua la cantina studenteasca de pe Matei Voievod. Labis cere permisiunea sa comande o friptura pe datorie doamnei Candrea, responsabila restaurantului Casei Scriitorilor. Dumitru C. Micu îsi aminteste ca l-a vazut acolo si ca a plecat singur. Mioara Cremene, în amplul interviu cu doamna Mariana Sipos (Editura Universal Dalsi-2000), îsi aduce aminte ca în acea seara i-a soptit doar atât: „Hei, Miorito, habar n-ai! Nici nu-ti închipui ce mi se pregateste.”.

În drumul spre casa, cu exact cei 5 lei împrumutati de la mine cumpara o sticluta de un sfert din cea mai ieftina tuica populara. Nevoia de comunicare si alte aleanuri îl deturneaza spre localul Capsa, înca elegant, pastrând ceva din parfumul boemei de odinioara. Labis nu era beat, o afirma si altii, o declara si el la Urgenta. Gusta putin din tuica, nu avea bani nici macar de o cafea. Între timp, la o masa mai încolo, se asaza trei barbati si o femeie.

În anchetele trucate ale lui Tomozei sunt prezentati drept necunoscuti. Pe cel putin doi, Labis îi cunostea. Pe unul, înca din 1953, când a avut cu el o altercatie dura la festivitatea înmânarii premiului de stat poetului Alexandru Andritoiu. Acesta i-a spus lui Labis, cu ura, ca în viata sa nu va „pupa” premiul de stat. Labis se hotaraste sa-l bata, dar Aurel Covaci l-a sfatuit sa se fereasca de el, caci are meseria de „suflator”. Îl chema Iosif Schwartszman, zis Grisa, de meserie pianist acompaniator, alogen basarabean. Femeia, însotitoarea lui Grisa, pe nume Maria Polevoi, era o fosta dansatoare la Teatrul „Tanase”. În 1956, dansa în ansamblul artistic al MAI. Sora lui Labis mi-a spus ca Nicolae Labis parea s-o fi cunocut si pe ea, dinainte. Polevoi Maria, nascuta la Ismail – URSS, la 3 martie 1919, cu domiciliul stabil în Bucuresti, Str. Traian nr. 31. Evident, biografiile lui Grisa si a lui Mary Polevoi sunt în multe privinte asemanatoare. Convingerea mea este ca si ei au avut rolurile lor, dar documentele esentiale lipsesc. Eu îi consider agenti, bazându-ma pe declaratiile lor confuze si contradictorii aflate în filele Dosarului penal nr. I84960/1956, arhivat la foarte scurta vreme dupa moartea poetului.

Tramvaiul 13

Grisa Schwartszman, în acea noapte la Capsa, l-a invitat la masa lor. Poetul, disperat, s-a lasat ademenit de femeie si le-a oferit si lor din bruma lui de tuica. Mai mult, Labis nu a baut. I-a invitat la restaurantul Victoria, în subsolul pasajului cu acelasi nume. Labis a vrut sa-si amaneteze ceasul „Pobeda”, ca sa-i ofere ceva lui Mary, dar nu a reusit. Apoi, femeia îi propune sa se furiseze pe cai diferite si sa se întâlneasca în statia de tramvai Coltea, invitându-l peste noapte la ea.

În statia prost luminata, apare si filatorul Grisa. Mary îl recunoaste si asista de la o mica distanta cum poetul ezita, asteptând-o, sa ia tramvaiul 13, care iese din refugiul din fata spitalului, face bucla si opreste usor în fata Muzeuluiui Sutu. Patru persoane asteapta sa urce, Labis e al treilea, dar tot mai sovaie. Când porneste tramvaiul, cel de-al patrulea îl împinge pe Nicolae Labis pe gratarul dintre cele doua vagoane. Grisa striga ca cel cazut e beat, în timp ce Mary, nemaiîndurând grozavia, spune ca îl cunostea pe poetul Nicolae Labis si roaga sa fie dus la spital.

Considerând ca victima este în stare de ebrietate, doi barbati (probabil martorii din statie) îl târasc pe propriile picioare, fortând fisura coloanei si împreuna cu femeia îl duc la camera de garda. Lasat pe jos, nu este nici internat, nici consultat, ci trimis cu un taxi si cu femeia mai departe, pâna ajung la Urgenta de pe Str. Arh. Mincu.

Înca erau la Coltea când poetul, constient, da numarul de telefon al lui Aurel Covaci, si Mary îl anunta în jurul orei 3 dimineata ca unul „Labes” a suferit un accident de tramvai. În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe aspecte ale asa-zisului accident. Îngrijorat ca nu a aparut înca la Covasna, Portik revine la Bucuresti, îl gaseste la Spitalul de Urgenta. Portarul îi sopteste: „Se spune ca era beat, dar a fost aruncat sub tramvai”. Îl gaseste complet lucid si vorbind coerent. L-a întrebat daca a primit telegrama trimisa în ajun din spital (10 decembrie) printr-o fata, Stela. Eu i-o dusesem la posta, într-adevar, dar telegrama nu a ajuns. Asa cum am aflat din dosarul meu de urmarire informativa, înca din 1956, printr-un ordin secret, corespondenta îmi era triata si partial oprita. În telegrama, poetul se scuza ca nu poate fi punctual la întâlnire, fara alte explicatii.

Maria Polevoi: „Am vazut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui”

Am sa extrag câteva fragmente esentiale, pentru stabilirea adevarului, din memoriile lui Portik Imre. El reconstituie cu scrupulozitate vorbele lui Labis din ziua revederii lor, cât si cele relatate de Maria Polevoi, aparuta la Spital pe la ora 3 p.m. si acceptând sa stea de vorba cu Portik circa doua ore, invitata la masa, la Restaurantul Kiseleff. Informatiile pe care le-am adunat o viata întreaga, insinuarile din anchetele speciale ale Securitatii ma determina sa le acord toata încrederea.

Labis catre Portik: „Nu, n-am fost beat. E adevarat ca am baut dupa-amiaza si în seara aceea, dar nici macar ametit n-am fost.”; “Nu am cazut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva. Nu aveam intentia sa iau tramvaiul din mers, fiindca trebuia sa vad mai întâi în ce tramvai si în ce vagon urca ea”.

Maria Polevoi îl zareste ajuns în statie, dar se razgândeste si se retrage în umbra. „Aveam multe motive ca nimeni sa nu ma vada cu el. Când a sosit primul tamvai nr. 13, l-am urmarit cu privirea, având de gând sa nu urc daca se urca el. Am vazut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-si drumul, în timp ce poetul disparuse”. Despre autorul faptei: „Sta putin la o parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labis”.

Mariei Polevoi i-a fost frica toata viata sa pronunte numele celui care a executat atentatul. Poate ca, pâna la un moment dat, i-a fost complice. Cert este ca sensibilitatea ei de femeie (cine stie prin câte vicisitudini trecuta) angajata în MAI, fie chiar si într-un ansamblu, a determinat-o, la data de 10 decembrie, sa se prezinte la Uniunea Scriitorilor si sa stea de vorba cu Mihai Gafita (fost ofiter de securitate) si sa-i povesteasca despre cele vazute cu adevarat. În felul acesta, sunt informati în secret cei care aveau sarcina de partid sa-l supravegheze pe poetul Nicolae Labis: Marcel Breslasu, Mihai Beniuc, Ema Beniuc, Emil Galan. În cursul noptii de 10 spre 11 decembrie, Mary a primit mai multe telefoane de amenintare cu moartea. Ulterior, ea a dat de înteles ca i-ar fi recunoscut vocea lui Grisa Schwartszman.

Pâna în 1978, fiinta aceasta a trait sub teroarea detinerii secretului crimei. S-a sinucis atunci când cineva si-a amintit de ea si a încercat sa o determine sa spuna adevarul.

Satana si-a facut datoria

Cât despre Grisa, înca se mai poate realiza o investigatie competenta asupra celor doua procese-verbale de ascultare, consemnate de sergentul major Gheorghe Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10 decembrie. În urma celor doua declaratii confuze si mincinoase ale lui, manipulate în continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului la Procuratura Raionului Tudor Vladimirescu.

Concluzia a fost ca, pentru producerea accidentului, vinovat ar fi manipulantul tramvaiului, consemnându-se urmatoarele: „Întrucât accidentul nu s-a datorat nici cel putin faptului încercarii sale de a se urca în vagon, urmeaza a se constata ca (nu) sunt întrunite elementele constitutive ale acestui delict si a pronunta ca atare încetarea procesului”.

Mihai Beniuc a avut sarcina grea. El a trebuit sa-i alunge pe tinerii, pe scriitorii sau pe studentii înghesuiti pe coridoarele Urgentei. Nu pierdea nici un prilej sa-i mustre si sa-l dea de exemplu pe Labis. Îi avertiza la ce ducea faptul sa nu asculti de îndrumarea partidului. Acelasi lucru l-a declarat si Nicolae Ceausescu prin anii ’70, adresându-se unei delegatii de tineri scriitori, sfatuindu-i sa nu comita fapte nesabuite daca vor sa nu împartaseasca soarta poetului Labis.

A murit când furios, când sperând, parându-i rau si iubind cu ardoare viata si oamenii, implorând în ultimele ceasuri sa i se aduca ozon de pe culmile unde se adapa caprioara.

L-am revazut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor, îmbracat în costumul pe care si-l cumparase cu o luna înainte din banii pe “Primele iubiri”, scufundat în spuma voalului de mireasa mortuar. Mâna lui fina mi s-a parut ca o retine pe a mea. M-am înspaimântat, caci i se schimbase chipul. Avea fata Spânzuratului din Tarot si în craniu, din care i se extirpase creierul, i-au bagat în loc câlti. Satana, clontul Pasarii cu clont de rubin, si-a facut datoria.

Avem dreptul sa stim si noi ce a stiut Securitatea

Mai stiu ca agentului Schwartszman Isac-Grisa, la scurta vreme dupa înmormântarea lui Nicolae Labis, i s-au aprobat actele de plecare definitiva din tara. Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgenta, în care poetul tragea sa moara, s-a transformat într-un obiectiv strategic, aparat strasnic sub supravegherea stricta a Securitatii române. Au instalat filtre discrete, au facut fotografii, au dat rapoarte – cred ca exista o sumedenie de documente de acest gen în dosarele care au ramas deschise. Si totusi, „numele lui Nicolae Labis este necunoscut în arhiva Securitatii”. Acesta a fost raspunsul primit de mine, acum patru ani, de la SRI.

Stela COVACI

http://www.napocanews.ro

21 februarie 2012

CONFLICTUL DINTRE GENERATII

On By nelursIn EssaysLeave a comment

Elena BUICA

 

„Eheiii! Pe vremea mea, tinerii nu ridicau glas în fata parintilor. Ce ziceau ei, era sfânt. Ei hotarau soarta copiilor, chiar când si cu cine sa se casatoreasca. Nici dupa aceea tinerii nu ieseau din voia parintilor, îndeosebi nora trebuia sa fie supusa fara crâcnire. Nepotii erau smirna în fata bunicilor. Atunci de aceea era bine în lume.”

Asa îi mai auzi si astazi pe unii batrâni ai satelor, chiar daca în acea supusenie mocneau revolte neputincioase si dureri sugrumate în lacrimi. Dar generatia care a fost „supusa” atunci, devenind parinti si apoi bunici, a tinut si ea strânse haturile cât a putut, desi multe nu mai erau ca pe vremea lor si câte un vânt al schimbarii venea sa mai primeneasca lumea si atunci deplângeau si ei vremurile trecute.  Si tot asa de la generatie, la generatie.

În frageda tinerete, am rugat-o pe bunica sa îmi faca un costum de baie ca sa merg la mare. Desi bunica era o femeie cu orizonturi mai largi, s-a îngrozit la auzul acesei rugaminti. Cum adica? Pe vremea ei, doamnele care mergeau la mare foloseau rochii speciale pentru plajâ si baie, si eu sa ma expun mai mult goala? A intervenit mama în ajutorul meu, iar peste câtiva ani, mama, spre marea mirare a bunicii, se balacea si ea la mare în costum la fel de „golas” ca al meu, iar eu mergeam la nudism. La statiunea „2 Mai” era si nudism comun despre care îmi relatau prietene si eu ascultam cu urechile sfârâind de curiozitate, dar n-am gasit în mine puterea de a învinge pudoarea si sa ma duc în acel loc „rusinos”. Astazi costumele de baie sunt atât de sumare, încât, mai nu sunt si persoanele de seama mea murmura a nemultumire, iar nudismul îl poti vedea prea adesea la televizor, în reviste, în presa cotidiana, mai peste tot în România.

Ma aflam în comuna mea natala ca sa culeg date pentru monografia comunei. Mai multe persoane ma îndreptau spre un batrân care se apropia de 90 de ani, dar era înca „verde” si avea înca o buna memorie. Avusese mai multe „functii de conducere” în sat si era foarte înformat în multe aspecte ale vietii satului, ca o adevarata cronica vie. Înainte de a ajunge la el, oamenii îmi prezentau faptele si întâmplarile mai semnificative care îi conturau personalitatea. Asa este la sat. Când se vorbeste despre un om, i se face si o prezentare scurta, asa cum este perceput de fiecare. Este un fel de cimitirul vesel din Sapânta în editie orala, dar pentru toti oamenii – vii sau morti. De la unul-altul am aflat ca acest om a fost extrem de neînduplecat si drastic cu cei din jur, fie ai casei, fie ai satului. Nu admitea sa iasa nimeni din cuvântul lui. Sotia devenise un fel de sclava. Cu baiatul a avut conflicte care l-au determinat sa rupa relatiile în asa masura, încât, când acesta, neasteptat a trecut la cele vesnice, tata nu s-a dus sa-l vada, sa-i dea iertarea si sa îl duca pe ultimul drum. Acum, totul s-a schimbat. „Degeaba s-a tinut el tare si batos toata viata, dar uite ca acum n-are nici o putere asupra nepoatei care i-a schimbat traiul de pana acum, pe care l-a tocmit el cum a vrut”, mai adaugau satenii.

Cu inima cam îndoita, m-am dus la curtea omului mânata de nevoia documentarii. De departe, am auzit la început niste bubuituri. Am deslusit apoi ca tocmai la casa la care mergeam erau în functiune niste boxe care emiteau muzica încât vibra aerul pâna la distante mari. Când am ajuns acolo, am strigat la poarta, dar nu era posibil sa fiu auzita. Din întâmplare a iesit din casa o tânara, cred ca era sub 18 ani. Era îmbracata ca pentru plaja, cu pantecele gol, cu o bluza gen sutien sumar si cu o fusta doar de câtiva centimetri. Parul cret, latos si îmbâcsit, si fel de fel de zorzoane care subliniau farduri grele pe fata si unghii colorate mai mult în negru, iar în picioare niste pantofi cu vârfuri lungi, aproape înca odata cât pantoful. S-a apropiat de poarta cu importanta si cu miscari odulatorii ale corpului si m-a întrebat ce doresc. Dupa ce i-am spus, îmi lasa impresia ca nu a înteles. Era atenta la un grup de baieti de seama ei adunati în fata portii de peste drum cu care comunica din privire. Într-un târziu a înteles si si-a chemat bunicul. A aparut din fundul curtii, de la treaba, ca într-un tablou al taranului de altadata. Descult, cu picioarele prafuite si crapate, cu un strat de pamânt sub unghii si îmbracat în straiele din timpul sau. L-a început nu s-a aratat prea încântat de întâlnirea cu mine. Am intrat în curte numai la rugamintea mea si dupa un timp mi-a dat un scaun sa stau. Au scazut si decibelii muzicii. Treptat-treptat i s-a dezlegat limba si a început sa arate interes din ce în ce mai mult. Se desprindea vioiciunea mintii, capacitatea de a întelege faptele de viata si de a le înmagazina. Din spusele lui, din gesturi si din aerul ce-l afisa, iesa în evidenta portretul omului strasnic pe care îl descriau satenii. Încercam atunci sa strabat cu ochii mintii, cum a fost posibil ca încercarile satenilor, ale sotiei, ale baiatului sa nu poata clinti nimic din ordinea si vrerea stabilita de el, iar aceasta nepoata impusese sub ochii lui o lume atât de diferitî, o lume din care el nu a mai putut clinti nimic. Am înteles ca în spatele nepoatei mai stateau înca multe alte schimbari în scena vietii lui. Mi se parea ca citesc în ochii lui regretul de a renunta la ceea ce-si dorise din totdeauna, acea viata linistita pe care o dau lucrurile hotarâte odata pentru totdeauna, renuntarea la viata taranilor de demult care inspira stabilitate, echilibru si luarea lucrurilor în serios, cu reguli de buna purtare care formeaza un cod de simplificare a vietii si de la care nu sunt îngaduite abateri. Ciocnirea dintre ordinea familiei asa cum o impusese el si cea care plutea în aer impusa de nepoata si de noutatile timpului prezent, lui i se parea prea dureroasa si prea nedreapta.

Totusi, nepoata asta nastrusnica, l-a învatat ceva. L-a învatat lectia blândetii rabdatoare. L-a facut sa înteleaga mai usor ca, mai ales în ultima vreme, s-a produs o adevarata avarie sociala, care încetul cu încetul a distrus un întreg mecanism, înlocuindu-l cu ceea ce el acum deslusea pe îndelete. L-a învatat sa renunte la „asa am pomenit”, cuvinte în care emanciparea se zbatea osândita pe veci la neîmplinire.

Acum batrânul reevalueaza fapte si gânduri din trecut cu oarecare naduf – caci accesul spre sine însuti nu este întotdeauna lesnicios – ramând adesea cu ochii atintiti în adancimea timpului în care oameni, fapte si obiecte renasc într-un alt chip.

La urmatoarea vizita în comuna am aflat ca nepoata s-a maritat si ca a devenit o familista asezata în noile rosturi de viata, iar bunicul reaseaza si acum parerile despre lume dupa alte rânduieli mai noi, desi traieste puternic nostalgia vremurilor de altaadata, murmurând pentru sine: „eh, pe vremea mea, era altfel”.

 

Elena BUICA

Toronto, Canada

20 februarie 2012

Biserica Ortodoxa a ramas fara cuvinte…

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

Sub titlul De ce e Biserica Ortodoxa Româna muta?, Vlad Mixich de la HotNews.ro (Marti, 21 februarie 2012), are o întrebare, pe alocuri retorica.

Ziaristul Vlad Mixich ar fi dorit ca un preot ortodox – într-o tara cu un procent de cca 90% ortodocsi, sa iasa la rampa si sa vorbeasca cititorilor Hotnews despre compasiune, acum când în zilele trecute de iarna geroasa si cu zapada viscolita au murit si suferit multi compatrioti. Dar, desi a solicitat mai multi preoti,  nu a gasit întelegearea si compasiunea pe care ar fi asteptat-o de la domniile lor si pe care dorea de fapt s-o aduca împreuna acelor oameni necajiti, si sa sensibilizeze pe cei care trebuie sa faca ceva pentru cei neputinciosi.

Si se mai întreba de ce oare nu s-au pus aceste locasuri de cult, cladirile bisericilor, la îndemâna celor care au suferit de frig si au înghetat în aceste zile de iarna geroasa, la -20 de grade? O întrebare care rasuna si va mai rasuna înca mult în urechile preotilor ortodocsi, dar si în ale noastre ale tuturor, tânar sau batrân, ortodox sau evanghelic, parlamentar sau guvernant, daca nu cumva suntem mai multi fara constiinta si fara sensibilitate (si neputinciosi) fata de cei care sufera?

Puteti citi AICI întregul articol.

 

Saracii in Vechiul Testament nu cerseau, ci munceau!

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

By Cristian Pana

Si Boaz a zis slujitorului însarcinat cu privegherea seceratorilor:

,,A cui este tînara aceasta?“

Slujitorul însarcinat cu privegherea seceratorilor a raspuns:

,,Este o tînara Moabita, care s’a întors cu Naomi din tara Moabului. Ea a zis: ,Da-mi voie sa strîng si sa culeg spice dintre snopi, ramase pe urma seceratorilor.` si de azi dimineata, decînd a venit, a stat în picioare pîna acum, si nu s-a odihnit decît o clipa în casa“. (Rut 2:5-7 )

Studiez Rut la momentul de fata si am ramas surprins de aplicarea in practica a prevederilor din Levitic 19:9-10 and Deuteronom 24:19-22 . Strânsul spicelor dupa ce au trecut seceratorii era o prevedere care îi ajuta pe cei saraci sa duca o viata demna. Solutia aceasta sociala cerea ca acei saraci sa munceasca mult ti din greu pentru a mentine demnitatea celor care daca erau dependenti de generozitate altora, putea fi pusa în pericol. Spicele cazute, sau ramase ne-secerate erau ale saracilor. Pentru a face rost de ceva mâncare pentru familie, cel sarac trebuia sa munceasca

Loturile de pamant erau delimitate unul de celalt prin pietre, asa ca puteai sa intri cu usurinta in lotul vecin. Pentru un sarac sa poata aduna ceva spice, trebuia sa strabata o portiune mare de camp. Spicele erau secerate nu de jos, ci de la baza spicului, de unde incepea tulpina. Cele mai usor de depistat erau spicele ramase ne-recoltate, dar baza erau cele cazute pe jos. In zaduful zilei, stand in picioare intr-o pozitie mai incomoda decat a seceratorilor, Rut s-a dovedit a fi o femeie harnica si responsabila.

In VT nu se incuraja cersitul, ci munca! Munca era aceea care dovedea celorlalti faptul ca saracia nu era sufleteasca… ci numai materiala! In ziua de azi multi cersetori vin sa ne bata la usa. Incurajarea cersitului reduce numarul celor harnici si responsabili. Incurajarea cersitului se face prin oferirea cu generozitate a unor bunuri sau bani. Asta ma imi aduce aminte de faptul ca la Oficiul Postal unde merg de obicei, este un baiat care iti deschide usa sa intri in oficiu. Este o forma de cersit… dar depune un efort, presteaza o munca… nu intinde pur-si-simplu mâna pentru un leu!

Cand intindem mana la Dumnezeu si cersim, fara sa prestam minic… oare ce gandeste El despre noi?

http://fratioru.wordpress.com/

Astăzi, dacă auziţi glasul Lui…

On By nelursIn Biblia, Incurajare, Inviere, Mantuire, Miracole, Natura Umana1 Comment

 De aceea, cum zice Duhul Sfânt: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustiu, unde părinţii voştri M-au ispitit şi M-au pus la încercare şi au văzut lucrările Mele patruzeci de ani!         Epistola către Evrei, 3.7-9

.

AVERTIZĂRI PENTRU INIMA TA!

„...sângele lui Hristos … vă va curăți cugetul vostru…, ca să slujiți Dumnezeului Celui viu!”

                                                   Epistola către Evrei, 9.14

Pe vremuri, un om fusese închis sub bănuiala că săvârșise un omor, dar nu erau dovezi, iar el nu recunoștea că e vinovat. Odată când a fost vizitat de un prieten foarte apropiat, cei de la închisoare i-au lăsat singuri să vorbească în voie. Cel bănuit de omor, de la un timp a început să-și deschidă inima față de prietenul său și să-i spună cum s-a întâmplat fapta și cât de mult îl apasă ceea ce a făcut. Deodată, s-a oprit înmărmurit, căci după perdea se auzea un scârțâit de peniță care scria Continue reading “Astăzi, dacă auziţi glasul Lui…” →

Bucuria care întârzie…!

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, TheologyLeave a comment

 George Danciu

Isus a zis ucenicilor: „Voua v-a fost dat sa cunoasteti taina Împaratiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afara din numarul vostru, toate lucrurile sunt înfatisate în pilde; pentru ca, „macar ca privesc, sa priveasca si sa nu vada, si macar ca aud, sa auda si sa nu înteleaga, ca nu cumva sa se întoarca la Dumnezeu si sa li se ierte pacatele.”

                                                                                          Marcu, 14.11-12

 

ACUM ÎNTELEG DE CE NU ÎNTELEG!

Învatatura Domnului Isus este radicala, divina, exacta. Nu e una tranzitorie, care poate fi ignorata, e tocmai aceea de care are omul nevoie. Învatatura sa nu poate fi ocolita, cuvintele sale sunt duh si viata. Nu e cu lumini si umbre, ci  doar  lumina!

El a propovaduit despre doua cai. Una lata, pe care merg multi, spre pieire, si una îngusta, care duce în sus, la Cer, la Domnul . Calea îngusta,  putini sunt cei care o afla, ea nu e la îndemâna oricui, ea nu poate fi gasita numai de cei care o cauta din toata inima. Calea aceasta are si o usa, pe Isus. El a zis: Eu sunt usa. Usa e joasa sa poata intra oricine. E joasa în asa fel încât sa nu poata intra prin ea cineva care e prea înalt în ochii lui si prea mândru. Nimeni mândru nu poate trece pe aceasta usa. Celor smeriti Dumnezeu le da harul de care au nevoie sa poata intra pe calea îngusta. Acestia vin la Domnul sa capete iertarea de care au nevoie, caci pacatul e un zid de despartire între om si Dumnezeu, zid  care nu poate fi surpat decât prin credinta si iertare.

***

„ … ca nu cumva sa se întoarca la Dumnezeu si sa li se ierte pacatele”

BUCURIA UCENICIEI

Unde se afla Isus e bucurie, pace si mângâiere. Când a predicat Isus la peste 5.000 de oameni, El le-a dat si mâncarea de care aveau nevoie pentru trup, înmultind acele doua pâini si cei cinci pesti. Unde se afla El, nu mai sunt alte nevoi, Isus împlinind toate nevoile omului.

Cine crede în El nu va mai înseta spre alte izvoare, El satisfacând pe deplin setea si foamea, fizica si spirituala a omului, oricare ar fi.

***

Cuvântul lui Dumnezeu este foarte bogat în semnificatii, iar pentru a-l putea întelege, facem doua observatii:

  1. Oamenii care nu sunt ucenicii lui Isus nu pot întelege voia Sa

  2. Întelegerea tine de misiunea pentru care a venit El în lume si a murit: sa caute si sa mântuiasca pe cel pierdut

Oamenii se împart în doua categorii mari:

a) Cei care L-au primit ca Domn al vietii lor, care sunt copiii lui Dumnezeu;

b) Cei care nu-L primesc, care îl refuza, care nu-L pretuiesc si umbla în întunerec, cei care savârsesc pacate si traiesc în imoralitate si minciuna;

Întrebare: De ce le vorbea oamenilor în pilde? „… ca nu cumva sa se întoarca la Dumnezeu si sa li se ierte pacatele”

Deci ca nu care cumva sa se întoarca unii care nu-l iubesc, la Dumnezeu, si sa li se ierte pacatele!

Asta înseamna o Judecata, dar si o Speranta. Judecata e evidenta, ca cei pacatosi, care nu-si marturisesc Domnului pacatul, nu vor fi iertati. Speranta, însa, mai este si pentru acestia, mica, dar totusi exista.

Voua, ucenicilor (crestinilor autentici), vi s-a dat însa sa cunoasteti taina Împaratiei lui Dumnezeu.

Bucuria partasiei ucenicilor cu Domnul Dumnezeu, e asigurata, „dar pentru cei ce sunt afara din numarul vostru, toate lucrurile sunt înfatisate în pilde; pentru ca, „macar ca privesc, sa priveasca si sa nu vada, si macar ca aud, sa auda si sa nu înteleaga, ca nu cumva sa se întoarca la Dumnezeu si sa li se ierte pacatele.”

Pentru ceilalti – judecata e data – nu vor întelege Cuvântul e vestit multimilor de oameni! Unii, înteleg si devin ucenici, apoi ramân cu El, în partasie, cu bucurie. Iar unii n-au crezut, ceil multi – judecata e trasata: primesc o orbire, si nu înteleg tainele Împaratiei lui Dumnezeu, pentru ei e o nebunie!

Asa se face ca sunt unii care la un moment dat exclama: Acum înteleg, de ce nu înteleg!

Unii nu înteleg cântarea de lauda, nu înteleg Cuvântul, nu înteleg ce e cu Jertfa lui Isus, cu ieratarea, cu mântuirea, cu viata vesnica, ca raiul, cu iadul, ei nu înteleg nimic din tainele duhovnicesti. Pentru ca Dumnezeu i-a lasat în voia pornirii inimii lor necredincioase, firesti, si nu doar ca fac ce fac, dar se si lauda cu acele imoralitati (Romani, 1.18-32)

Multi intra sub incidenta unei consecinte, aceea ca Nu pot amâna la nesfârsit împacarea oferita prin har si credinta!

Trebui sa accept, când mi se ofera acest har, de a fi iertat si a avea: iluminarea, revelatia, vindecrea si deschiderea ochilor si auzului!

La fel mi s-a înrâmplat si mie. Dupa ce am auzit Cuvântul prin mai multe predici si citire personala si studiere, mi-am dat seama ca trebuie sa aleg calea cea îngusta cu Isus, pentru a fi fericit în vesnicii, în Rai, pentru a nu ajunge în iad în chin si dureri. Dar am zis, sa mai amân un timp sa mai pacatuiesc, sa mai ramân un timp în placerile de-o clipa ale pacatului. Însa Domnul, care ne cunoaste mai binedecât noi însine, m-a ajutat si mai mult, mi-a luat dorinta placerii pacatului si am ramas statornic si m-am hotarât pentru Isus, pentru binele meu, in 1992!

E o limita, e o granita dincolo de care pentru noi nu se mai gaseste har – ajutor de la Dumnezeu pentru împacare -, de aceea zice Cuvântul: Cautati pe Domnul câta vreme se poate gasi, chemati-L câta vreme este aproape(Isaia, 55.6) si sa luam, dar, bine seama, ca atâta vreme cât ramâne în picioare fagaduinta intrarii în odihna Lui, niciunul din voi sa nu se pomeneasca venit prea târziu.

Speranta, subtire, exista totusi în acea sintagma: ca nu cumva, tradus corect de Cornilescu. În limba greaca, în principal, se traduce prin ca nu cumva; iar în secundardaca nu, care introduce speranta la care facem referire. Însa, Evanghelia dupa Matei a fost scrisa în limba vorbita de Matei si de Domnul Isus, în aramaica galileana: la care,întelesul secundar este ca nu cumva,iar cel principal e daca nu. Deci mai este totusi o speranta si pentru cei care sunt acum împietriti, ca le va vini auzul, ca-si vor capata vederea si astfel sa se poata decide pentru Isus si viata vesnica.

***

Prof. dr. Ioan Brie poveste cum în Biserica din Sibiu, unde slujeste ca pastor, avea o doamna asezata la balcon care dupa cca doi ani l-a oprit si i-a aratat Biblia ei în avea multe  pe marginea foilor notari cu creionul, urmate de semnul întrebarii ?  deoarece i se parereau prea de tot Cuvântul si nu-L întelegea sau nu era de acord cu ce e scris, dar cu timpul semnul ?s-a schimbat în semnul de exclamare !. si, dna (Maria Popa) a cerut botezul.

Dumnezeu ne pune în fata noastra masa întelepciunii Cuvântului Lui – Doamne, fereste-ma de mândrie, sa ma cred mai întelept decât Tine! Amin.

Doamne, ajuta-ma sa te aleg pe Tine, la prima ocazie pe care mi-o vei oferi si, apoi,  totdeauna! Amin.

(Text inspirat de Cuvântul lui Ioan Brie – Biserica Penticostala din Sibiu, profesor la Institutul Teologic Penticostal Bucuresti)

 

Isus – Învierea si Viata

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, TheologyLeave a comment

George Danciu

„Isus i-a zis: „Eu sunt Învierea si Viata. Cine crede în Mine, chiar daca ar fi murit, va trai. Si oricine traieste si crede în Mine nu va muri niciodata. Crezi lucrul acesta?”

                                             Evanghelia lui Ioan, 11.25-26

.

Izvorul tamaduirii!

.

În fiecare domeniu ai înaintea ta oameni care sunt deschizatori de drum. Daca ne-am uita putin la aparitia genurilor literare am vedea cât de timid au evoluat în Tarile Romîne,   poate si comparativ cu alte popoare. Primii mari cronicari români Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce (sec.XVI-XVIII), de care vorbeste istoria, din preajma carora s-a ridicat ca domn si carturar prolificul Dimitrie Cantemir, membru al Academiei din Berlin (1714) care scrie opera filozofica „Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea sau Giudetul sufletului cu trupul” Iasi, 1698).

Sunt nu putini, chiar si dintre profesori, care nu cunosc nimic înafara titlului acestei opere exceptionale,  ca ea cuprinde meditatii profunde ale lui Cantemir la Proverbele lui Solomon – Cuvântul Sfintei Scripturi (Biblia de la Bucuresti, 1688 sau „Biblia lui Serban Cantacuzino”).

Omul cult are doua mari posibilitati. Sa fie pe urmele precursorilor, înodând firul acelora care s-au straduit sa tina legatura neîntrerupta cu izvoarele de cultura si întelepciune ale marilor nostri înaintasi sau sa merarga direct la Marele Izvor sa ia apa rece si cristalina, nealterata de imperfectiunea vaselor care le-au purtat pâna la noi în sec.XXI, din care, sa ia fara sfiala si sa-si astâmpere cât mai bine setea.

Nimeni nu cunoaste mai bine decât Dumnezeu, Creatorul a toate, raspunsurile la întrebarile pe care si le pune omul de-a lungul unei vieti.

Isus a spus tuturor:

„Daca înseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea.Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apa vie, cum zice Scriptura.” Ioan, 7.37-38

Informatiile, oricare ar fi ele, simple si elementare sau adânci si profunde de filozofice si stiinta, ne vin, practic, din doua surse de emitere: divine sau alterate, îmbibate de învatatura satanica.

Aurul îl scoatem din mina de aur, fie din filonul pur, fie din minereu împreuna cu balastul si impuritatile cu care s-au sedentat în timp. Filonul de aur este Isus Hristos, care nu are nici un el de impuritati sau alteratii. El e calea, adevarul si viata. Nimeni nu merge la Tatal decât prin El.

El a venit în lumea noastra: ca sa ne ia pacatele si sa ne redea viata vesnica pierduta de catre Adam si Eva, prin amagirea de catre Sarpele cel vechi, diavolul.

Cine pacatuieste este de la diavolul, caci diavolul pacatuieste de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a aratat ca sa nimiceasca lucrarile diavolului. – o spune apostolul Ioan. (1 Ioan, 3.8). Tot apostolul Ioan, în Evanghelie consemnezaza ceea ce a spus însusi Isus:

„Toti cei ce au venit înainte de Mine sunt hoti si tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei. Eu sunt Usa. Daca intra cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra si va iesi si va gasi pasune. Hotul nu vine decât sa fure, sa înjunghie si sa prapadeasca. Eu am venit ca oile sa aiba viata, si s-o aiba din belsug. Eu sunt Pastorul cel bun. Pastorul cel bun Îsi da viata pentru oi.” (Ioan, 10)

Alegoric, El e Pastorul cel bun, iar oile sunt cei care-L urmeaza. Unde te vezi? Unde îl vezi pe El? Sub acest scenariu poti sa te încadrezi pe tine si chiar pe altii, un ucenic, un crestin autentic, daca nu cumva sunt sau esti un hot! Hotii, cei care nu fac decât sa fure si sa prapadeasca, fac voia Celui rau, ei sunt copiii diavolului. Iar Isus a venit sa ne ajute: sa ne dea iertarea, sa ne împace cu Tatal, sa restabileasca relatia de iubire între noi, unii cu altii si cu Dumnezeu, sa ne aduca Pacea si bucuria în viata. El ne-a adus Cuvântul, în care gasim tot ce trebuie sa stim despre Dumnezeu si oameni. Si cum trebuie sa traim si sa umblam în lumina si în adevar.

Tot ce avem nevoie – pozitiv si moral -, gasim prin credinta în Dumnezeu si Isus, Mijlocitorul între om si Dumnezeu. Prin credinta în El, în jertfa lui primim iertarea de care avem nevoie.

***

CE ADUCE MÂNTUIREA

Dar Isus i-a zis: „Fiica, credinta ta te-a mântuit; du-te în pace si fii tamaduita de boala ta.”


„Isus a plecat împreuna cu el. Si dupa El mergea mult norod si-L îmbulzea. Si era o femeie care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge. Ea suferise mult de la multi doctori; cheltuise tot ce avea, si nu simtise nicio usurare; ba înca îi era mai rau. A auzit vorbindu-se despre Isus, a venit pe dinapoi prin multime si s-a atins de haina Lui.

Caci îsi zicea ea: „Daca as putea doar sa ma ating de haina Lui, ma voi tamadui.” Si îndata a secat izvorul sângelui ei. Si a simtit în tot trupul ei ca s-a tamaduit de boala. Isus a cunoscut îndata ca o putere iesise din El; si, întorcându-Se spre multime, a zis: „Cine s-a atins de hainele Mele?” Ucenicii I-au zis: „Vezi ca multimea Te îmbulzeste si mai zici: „Cine s-a atins de Mine?” El Se uita de jur împrejur sa vada pe cea care facuse lucrul acesta. Femeia, înfricosata si tremurând, caci stia ce se petrecuse în ea, a venit de s-a aruncat la picioarele Lui si I-a spus tot adevarul.

Dar Isus i-a zis: „Fiica, credinta ta te-a mântuit; du-te în pace si fii tamaduita de boala ta.” (Marcu, 5.24-34)

Fiul lui Dumnezeu S-a aratat ca sa nimiceasca lucrarile diavolului.

 E foarte importanta atitudinea cu care te înfatisezi înaintea Lui Isus. Fariseilor si preotilor care cunosteau Legea, dar care erau mândri si fatarnici, El i-a respins numindu-i morminte varuite (aratau bine si curati înafara, dar înauntrul lor erau niste lupi rapitori).

El îi primea pe cei care veneau la El cu sinceritate, cu smerenie si umilinta, cu o nevoie acuta de El.

Bunatatea Sa se manifesta spre cei aflati în nevoie si suferinta, spre cei cu inima zdrobita si deznadajduita:

 1. Nu te mai autocompatimi si vino la El

Aceasta femeie, din pilda de mai sus, suferise mult 12 ani. Având o scurgere de sânge, era considerata necurata. Se afla la marginea societatii, bolnava, izolata, în depresie, deznadajduita. Dar, într-o zi, auzise de Isus, dupa ce cheltuise tot pentru vindecarea ei, dar în zadar. Auzise ca la El toate sunt cu putinta, pentru El nimic nu e imposibil si îsi zicea ea:

 „Daca as putea doar sa ma ating de haina Lui, ma voi tamadui.” Si îndata a secat izvorul sângelui ei. Si a simtit în tot trupul ei ca s-a tamaduit de boala.”

La Dumnezeu totul îsi poate avea rezolvarea. Ea a crezut va va ajunge doar sa se atinga de haina Lui si se poate vindeca: si s-a vindecat! Domnul Isus a simtit ca din El a iesit o putere. Se uita împrejur sa vada cine e acea persoana. Multi, acolo toti se atingeau de Învatatorul Isus, dar El cauta sa vada cine s-a atins de El, cu credinta! Când te atingi de El cum credinta, altfel esti.

„Daca ne marturisim pacatele, El este credincios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curete de orice nelegiuire.”(1 Ioan, 1.9)

 Nu te poate ierta, daca nu-ti marturisesti pacatele.

Nu te poate vindeca daca nu vii, la Isus, cu credinta.

„Crednita vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu.” (Romani, 10.17).

Nu poti avea credinta daca nu asculti Cuvântul lui. A avea credinta înseamna sa te încrezi în lucrurile de care vorbeste Isus, în promisiunile Lui. Credinta e o relatie pe care trebuie s-o ai cu Domnul Isus. Sa-L cunosti, sa te apropii tot mai mult de El, sa-L iubesti si sa-L pretuiesti.

2. Nu te teme, crede numai!

Dar Isus i-a zis: „Fiica, credinta ta te-a mântuit; du-te în pace si fii tamaduita de boala ta.”

Femeia care fusese o necunoscuta saraca, bolnava si deznadajduita si în depresie, fara pace sufleteasca, acum poate merge eliberata, în pace, tamaduita de boala ei. Nimeni nu poate vindeca ca si Isus. Si El o ridica la rangul de „Fiica”Prin credinta, femeia a fost vindecata si mântuita de pacatele ei, a intrat în rândul copiilor lui Dumnezeu. Glorie Domnului!

„În timpul acestei întâmplari „a venit unul din fruntasii sinagogii, numit Iair. Cum L-a vazut, fruntasul s-a aruncat la picioarele Lui si I-a facut urmatoarea rugaminte staruitoare: „Fetita mea trage sa moara; rogu-Te, vino de-Ti pune mâinile peste ea, ca sa se faca sanatoasa si sa traiasca.”

Dar pâna sa ajunga acolo“iata ca vin niste oameni de la fruntasul sinagogii care-i spun: „Fiica ta a murit; pentru ce mai superi pe Învatatorul?” Dar Isus, fara sa tina seama de cuvintele acestea, a zis fruntasului sinagogii: „Nu te teme, crede numai!” Si n-a îngaduit nimanui sa-L însoteasca, afara de Petru, Iacov si Ioan, fratele lui Iacov.

Au ajuns la casa fruntasului sinagogii. Acolo Isus a vazut o zarva, si pe unii care plângeau si se tânguiau mult. A intrat înauntru si le-a zis: „Pentru ce faceti atâta zarva si pentru ce plângeti? Copila n-a murit, ci doarme.”

Ei îsi bateau joc de El. Atunci, dupa ce i-a scos afara pe toti, a luat cu El pe tatal copilei, pe mama ei si pe cei ce-L însotisera si a intrat acolo unde zacea copila.

A apucat-o de mâna si i-a zis: „Talita, cumi”, care talmacit înseamna: „Fetito, scoala-te îti zic!” Îndata fetita s-a sculat si a început sa umble; caci era de doisprezece ani.” (Marcu, 5)

Sa observam ca pe cei batjocoritori El i-a scos afara. Aceea n-au deloc parte cu Isus. Ei nu vor avea parte de mântuirea si iertarea ce o primesc cei care se pocaiesc si vin la Isus zicând Ai mila de mine, pacatosul.

Mântuirea aduce sanatate fizica si spirituala, iertarea de pacate si, în final, viata vesnica cu Dumnezeu, în Raiul ceresc.

Nu te teme – aceasta îmbarbatare a Domnului, e scrisa în Biblie de 366 de ori, una pentru fiecare zi a anului.

Nu te teme, vino la Isus, si vei fi iertat, vindecat si mântuit de neputintele tale. Glorie Domnului! Amin.

***

(Text inspirat de Cuvântul lui Gabi Codrut – Biserica Betel din Oradea) http://beteloradea.wordpress.com/

Atitudinea ta față de crucea lui Isus

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Incurajare, Inviere, Mantuire, Miracole, Natura UmanaLeave a comment

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU E VIU ȘI LUCRĂTOR!

Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii. Evrei, 4.12

Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci! Evrei, 13.8

Odata un predicator din Anglia a predicat într-un sat. Seara, în drum spre casă a fost atacat într-un loc întunecos de un hoț care i-a pus un pistol în piept și i-a cerut toți banii. Fără împotrivire, predicatorul i-a dat ceasul și portmoneul, iar hoțul l-a căutat în buzunare. În buzunarul de la piept a găsit niște hârtii pe care le luă în speranța că sunt hârtii de valoare. Continue reading “Atitudinea ta față de crucea lui Isus” →

DANAELA SI IZVORUL IUBIRII

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

George ROCA

 

Danaela, este un nume sonor cu care m-am întâlnit în urma cu câteva luni la o lansare de carte care a avut loc în Bucuresti. În spatele acestuia statea o doamna blonda cu niste ochi mari caprui-aurii, de-o expresivitate extraordinara, niste ochi care vorbesc, emana caldura si multa liniste sufleteasca. La început am crezut ca „Danaela” se identifica cu Danaidele, una dintre cele cincizeci de fiice a miticului Danaus… Cine stie! Sau putea fi o derivatie de la la „danaos” sau „greci” pe limba noastra, caci îmi umbla prin minte aforismul emis de Virgiliu „Timeo Danaos et dona ferentes”, adica „Fereste-te de greci char si atunci când îti fac daruri!”. Si culmea, Danaela mi-a facut cadou… o carte. Având-o în mâna am privit-o cu scepticism, crezând ca o fi vreo carte de proza „dulceaga” a unui novice, sau de poezii, asa cum scrie „tot românul care s-a nascut poet”! Purta titlul „Izvorul iubirii”. Am luat-o, i-am multumit politicos autoarei, si am îndesat-o în geanta mea de voiaj alaturi de alte „trofee” agonisite la întâlnirea cu alti oameni de litere prezenti la eveniment. Apoi am uitat de ea… adica de carte.

Vacanta s-a terminat si m-am întors în Tara Cangurului cu o valiza ticsita de carti. Printre acestea si volumul cadorisit de Danaela. Si totusi, acesta mi-a atras atentia în mod deosebit. De ce? In primul rând grafica enigmatica a copertei. Apoi, deschizându-l… am simtit din prima fraza citita un fel de mesaj, o stare de bine. Am rasfoit cartea în graba si am constatat ca si celelate crâmpeie citite erau placute ochiului si mintii. Apoi am pus-o de-o parte… Aveam alte treburi urgente de rezolvat în acel moment. Dar totusi rândurile linistitoare din cartea Danaelei mi-au ramas în memorie. Devenisem curios, ba chiar interesat sa o citesc. Si astfel am trecut la o lectura mai profunda a volumului „Izvorul iubirii”… Pe parcursul lui am înteles multe. Mi-a placut, m-a linistit, aidoma unui medicament recomandat împotriva stresului.

Am luat legatura cu autoarea prin reteaua electronica a internetului si în scurt timp am aflat mai multe despre „Danaela”. De fapt o cheama Daniela Dumitru, este nascuta în Cetatea de Scaun a lui Stefan cel Mare, într-o zi de duminica, pe data de 5 ianuarie 19… În prezent locuieste în Bucuresti. Danaela este un pseudonim, de fapt un nume de maestru. Ce fel de maestru? Raspuns: Maestru Reiki! Ce este „reiki”? O practica spiritual de origine asiatica, ce-si trage seva din Japonia. Povestea „reiki-ului” e simpla! În 1922, calugarul budist japonez Mikao Usui s-a aflat pentru o perioada de 21 de zile într-un câmp de antrenament meditativ pe muntele Kurama. Acolo, calugarul a urcat pe vârful acestuia, la locul numit Osugi Gongen, unde prin meditatie, post, cântari si rugaciuni a primit energia vindecatoare Reiki. Muntele Kurama poate fi localizat în partea de nord-vest a orasului Kyoto. În prezent este declarat „munte sacru si tezaur national al Japoniei”. Usui s-a mutat mai apoi la Tokyo unde a pus în practica aceasta disciplina spirituala pe care avusese norocul sa o aprofundeze pe vârful muntelui si care zice-se, îi intrase în organism prin chakra mintii. A înfiintat „Usui Reiki Ry?h? Gakkai”, care în limba madarina înseamna „Societatea de terapie energetica spirituala Usui”, cu scopul de a vindeca prin Reiki o masa cât mai mare de oameni. Interesant si enigmatic este faptul ca Mikao Usui a murit în urma unui atac de cord pe 9 martie 1926, atunci când propovaduia Reiki unor discipoli din orasul Fukuyama. Abia trecuse de 60 de ani, respectiv la numai patru ani dupa ce fusese „iluminat” si dotat de divinitate cu puterea vindecatoare… A ramas consemnat pe piatra funerara a magistrului faptul ca pe parcursul vietii a dezvaluit metoda sa la peste doua mii de discipoli, dintre care 16 s-au înaltat la cel mai înalt nivel numit „Shinpiden”, sau învatator-maestru. Si astfel terapia energetica Reiki, a început sa fie cunoscuta si s-a extins pe tot pamântul fiind aprofundata si de cultura occidentala. Dupa 1989, a penetrat si la noi în tara, devenind destul de populara si interesând foarte multi oameni. Dintre acestia au început sa se evidentieze si câtiva maestri. Unul dintre ei… este si doamna Daniela Dumitriu a.c.a. Danaela! Din 2005 este Maestru Reiki si Karuna cu diploma înregistrata. A predat cursuri de Reiki la Constanta, Craiova, Brasov, Târgoviste, Galati si Bucuresti. N-am sa intru în alte amanunte despre aceasta disciplina si istoria ei deoarece nu stiu nici eu prea multe. Mi-am însusit unele cunostinte de pe internet. Am facut aceasta digresiune pentru a o întelege mai bine pe autoarea carti pe care doresc sa o prezint. Mentionez ca „Izvorul iubirii” este a doua carte a Danaelei, prima, numindu-se chiar „Reiki – Jurnalul unui maestru”.

Dar sa ne reîntoarcem la cartea noastra… „Izvorul inimii”, o carte de suflet si inima, aparuta în luna aprilie 2011 la Editura „Sarbatoare Publications” din Sydney, Australia. Pe parcusul celor 140 de pagini vom descoperi povestiri interesante, pilduitoare, Cartea începe cu doua motto-uri, dintre care unul mi-a atras atentia în mod deosebit: „Religia Iubirii nu are legi, doar pe Dumnezeu! Toti murim pâna la urma. Dar pe cale, fii atent Sa nu ranesti inima vreunui om. Nu te teme de moartea a ceea ce este cunoscut! Sa mori pentru ceea ce este efemer si vei deveni etern!” (Rumi*)

Volumul este segmentat în sapte capitole, cuprinzânt fiecare o serie de povestiri fantastice. Voi încerca sa le fac o mica prezentare. Desigur ca pe parcursul timpului acestea vor fi publicate în diferite reviste virtuale si pe hârtie cu care autoarea colaboreaza.

Capitolul întâi poarta numele „Povestea începuturilor”. Acesta prezinta povestirile: „Nascuta din vis”, „Adieri tacute”, „Ruga”, „Ea, Luna si Magul” si „Coronita de Sânziene”.

Capitolul al doilea se numeste „Povesti din povesti” si cuprinde doar 3 naratiuni: „De ce exist”, „Pasarea Paradisului”, „Iubirea ca o mântuire”.

Urmatorul, cel de al treilea capitol are ca titlu „Deslusirea tacerilor din flacara” si este compus din 11 povestiri: „Flacara unei lumânari”, „Te chem”, „Doar un fir”, „Absent”, „Respect si adorare”, „A trai”, „Minunea”, „Într-o primavara”, „Cânt de tei sub ploaie de stele”, „O picatura de mare, un fir de nisip”, „Tacerea iubirii”.

Capitolul patru este numit „Focul sacru al iubirii” si contine: „Transformarea”, „Umbra de îndoiala si jocul iubirii”, „Devenind FEMEIE”, „Struna iubirii”, „Mi-e dor de jarul din mine”, „Chipul iubirii”, „Împlinire si soapte”, „Sa crezi în puterea iubirii”, „Focul iubirii si cerul”, „Chipul iubirii” si „Calea timpului”. Interesant este faptul ca cele 11 subtitluri nu apar la începutul fiecarei povestiri… Am crezut ca este o greseala. De fapt sunt în total 18 subsegmente, unele dintre ele apartinând aceleiasi povestiri… Constructia si succesiunea acestora este foarte interesanta… Formând parca un tot unitar, cu aspect de singura povestire, ti se creeaza totusi senzatia ca parcurgi poezii fara rima sau o creatie lirica în proza de sine statatoare. Pauzele dintre povestiri par a avea menirea de respiro si meditatie. Acest capitol, dupa cum mi-a consemnat autoarea: „Marcheaza mijlocul cerului interior al fiecaruia. Este iubirea ca împlinire umana în care descoperi divinul din celalalt. Fara aceasta trecerea pe pamânt este zadarnica. Este Tetragrama Vietii”.

Capitolul cinci, „Sunt duh din Duhul povestilor”, revine la normal având subtitluri bine delimitate: „Sufletul pereche”, „Amintiri stelare în acum”, „Inorogii”, „Fragilitatea gingasiei”, „Durerea alunga eternitatea”, „Povestea unei povesti”.

Capitolul sase, intitulat „Sarpele de arama” prezinta sapte povestiri: „Luna albastra, revelionul si sufletul”, „Descântul Îngerului Pamântului”, „Cântul marii – unic cânt al abisului”, „Icoana surâsului”, „Focul florii”, „Suflet de primavara într-un copil cuminte”, „Crucea florii de liliac”.

Si în sfârsit, ultimul capitol numit arhaic „Supt semnul SÂNZIENEI”, încheie seria de povestiri prin prezenta a 15 titluri: „Timpul”, „Clipa gând”, „Cuvântul”, „Împlinirea tacerii”, „Iubirea”, „Joaca”, „Sunt doar ploaia”, „Rostiri”, „Sunt azi din ieri”, „Iertarea”, „Îmbratisare”, „Sacralitate”, „A darui”, „Împlinire”, „Eternul feminin”. Sunt mesaje-povestiri de o… frumusete aleasa, având parca menirea sa te faca sa ramâi alert si sa îti para rau ca se termina cartea.

Consider ca volumul „Izvorul iubirii” este o carte care place cititorului, o carte care linisteste creierul si încânta ochiul prin continutul ei. Dupa cum ne spune Danaela în una din corespondentele sale „Cunoasterea îti da putere, care corupe pe unii. Nu ei devin puternici ci…  sunt dominati de acea putere… a Simbolurilor, a Textelor… a informatiei (cum circula ca denumire acum). Si se ajunge ca Puterea sa devina fapta a omului nu Fapta a lui Dumnezeu prin om. De asta multi care au primit initiere stau acum deoparte. Nu mai vor sa-si faca nici autotratament, nu mai vor sa auda de Reiki sau orice alta practica. Cred ca au ajuns la limita puterii lor. Asta este adevarat pentru ca nu au învatat sa se predea unicei Puteri: lui DUMNEZEU, lui IISUS, FECIOAREI.  Nestiinta, teama… toate teoriile si bau-baurile de care am avut parte pâna acum vin în contradictie la nivel de subconstient, uneori si sufleteste cu dorinta inimii, unica dorinta care stie simti ADEVARUL”.

Într-o alta corespondenta electronica autoarea se confeseaza: „Asa cum reise din primul capitol al cartii IZVORUL IUBIRII, am avut o copilarie de exceptie. Am avut o viata frumoasa dar si teribila. Am învatat si stiu ca sunt un bun profesor pentru elevii mei. Am predat cursuri de Reiki la Constanta, Craiova, Brasov, Târgoviste, Galati si evident la Bucuresti. Elevi am în toata tara. Fiecare maestru are TIMPUL lui. Acum, stiu ca va trebui sa fac un efort si sa ies din izolarea mea. Mai am doua carti (cel putin!) pe care musai sa le termin. Va asigur ca sunt scrierile mele, trairile mele, ideile mele. Cei care ma cunosc, ma RE.Cunosc în scrieri, iar cei care ma citesc, ma RE.Cunosc atunci când ne cunoastem live. Poate parea hazardat, dar în lumea asta a realitatii simturilor, sa scrii despre creatie ca despre o constiinta unica, sa scrii cu admiratie, poate fi frumos. Dar… de neacceptat pentru unii, care vad doar urâtul existentei proprii în care se zbuciuma dorindu-si si public asta. Ceea ce s-a scris despre «curatul» din scrierile mele, mi se pare extraordinar de bine punctat, este ca o pecete în care îmi regasesc si lacramioarele si… inorogii dar si sufletul frumos al omului. Cred în iubirea oamenilor si în imensa lor frumusete. Cred în bunatatea lor…”  

Sa-l lasam pe domnului Octavian Sarbatoare, editorul cartii, sa aiba ultimul cuvânt. El este cel mai în masura de a prezenta aceasta frumoasa lucrare: „Cartea Danaelei «Izvorul iubirii» poate în egala masura purta titlul «Evanghelia iubirii». Este o chintesenta a iubirii de Dumnezeu si de oameni, de întreaga Creatie, reeditare a periplului perechii celeste coborâta pe pamânt pentru a învata oamenii iubirea divina. Lectura cartii va va purta pasii în lumea mirifica a împlinirii iubirii. Dupa framântari si cautari vom gasi raspunsul în Dumezeu, unde se alfa IZVORUL IUBIRII”

—————————————-

* Rumi, (asa cum a fost cunoscut în lumea engleza), a fost un poet persan, teolog, jurist si mistic sufist care a trait în secolul al XIII-lea. A fost cunoscut în lumea islamica sub numele întreg, Jalal ad-Din Muhammad Balkhi.

 

George ROCA

Rexlibirs Media Group

Sydney, Australia

15 februarie 2012