Author: nelurs

Despre iubire

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, Devotional, Inspirational, Life and Health, Parenting, TheologyLeave a comment

de Preot Arhimandrit Teofil Paraian

Manastirea Brancoveanu Sambata de Sus:

Iubirea… iubirea este cuprinzatoare si de aceea ni se recomanda si chiar ni se cere din partea lui Dumnezeu. Iubirea, in acelasi timp, este fericire, si e bine sa-i cuprindem in iubirea noastra si pe cei care ne sunt dusmani. Niciodata nu-i mai fericit omul decat atunci cand iubeste si cand se stie iubit. si, daca putem sa inmultim iubirea, in intelesul de a cuprinde pe cat mai multi si chiar pe toti in iubirea noastra, indiferent de raporturile pe care le au oamenii cu noi, si, daca ne stim cuprinsi in iubirea celor ce ne iubesc si in iubirea lui Dumnezeu, avem o asezare pe care sigur o binecuvanteaza Hristos. Continue reading “Despre iubire” →

O amazoana bistriteana este interesata de valorificarea patrimoniului cultural local. Interviu cu scriitoarea si jurnalista Melania Cuc

On By nelursIn Inspirational, Interview, literature, poetry, RomaniaLeave a comment

Cu scriitoarea si jurnalista Melania Cuc, viata s-a dovedit generoasa. Chiar daca nu i s-a oferit sansa de a-si începe cariera de scriitor ca la carte, nu a regretat niciodata, nimic. Si aceasta pentru ca a facut doar ceea ce a crezut ca merita cu adevarat. Drumul pe care l-a parcurs a fost unul sinuos, dar a acumulat astfel, o experienta diversa, utila mai târziu, ca romancier. Ca jurnalist, s-a situat întotdeauna printre cei mai buni, stiind din instinct, sa stea pe verticala. La începutul anilor ’70 devine colaborator la Radio România si la cele mai importante reviste literare ale vremii. Tot în aceeasi perioada, scriitoarea începe cursurile Universitatii „Ioan Dalles” din Bucuresti, la Sectia Literatura Româna si Universala si debuteaza în Luceafarul, la… rubrica „Posta redactiei”. Autoare a douazeci de volume, printre care „Fructul oprit”, „Miercurea din cenusa”, „Graal”, „Dantela de Babilon”, Melania Cuc s-a nascut pe 22 iunie 1946, la Archiud, un sat micut din Câmpia Transilvaniei, într-o familie de tarani înstariti.

– „Numele scriitoarei Melania Cuc… este un nume care mi-a retinut atentia prin unele poezii, proze, însemnari, interviuri, reportaje si anchete literare ce au impus-o în peisajul literaturii române contemporane ca pe o scriitoare originala si înzestrata cu multiple disponibilitati creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu, în „Saptamâna” din 21 aprilie 1989, facând referire la volumul dvs. de debut, „Peisaj launtric”. Vorbiti-ne despre acest debut, in ce circumstante s-a produs? Cât de simplu era sa scrii si sa publici în timpul regimului comunist? Cum ati descrie cu ochii de acum, peisajul launtric din sufletul dvs. de atunci?

– Prima carte, primul copil… Îmi amintesc ca am primit cele 30 de exemplare „semnal” ale cartii mele si le-am dus acasa, le-am asezat pe rafturile bibliotecii si nu ma mai saturam sa le privesc. Eram fascinata de miracolul care schimbase sensul pomelor mele odata ce intrasera într-o carte.

Era o perioada în care debutul editorial se facea cu mare greutate atunci când nu doreai ca în cartea ta sa intre si poeme care sa preamareasca sistemul politic, presedintele în functiune. Eu nu am scris niciodata astfel de versuri. De ce? Nu stiu. Nu eram ceea ce se numeste un dizident, nu eram nici un activist de partid. Îmi traiam viata firesc, asa cum îmi era data. Sa nu uitam ca eu nu avusesem prilejul sa învat istorie adevarata, faceam parte din generatia careia i se inoculase înca din fasa, picatura cu picatura, ideea ca socialismul este benefic.

În lumea literara de atunci, poetii care preamareau sistemul erau cât sa-i numeri pe degete. Redactorii revistelor serioase îi solicitau la fiecare numar, le publicau textele pe prima pagina. Printre numele acelea se strecurau si numele noastre. Era între noi, autori si redactori, o întelegere tacita. Scriitorii cu adevarat talentati debutau, publicau, chiar daca nu chiar pe prima pagina.

– Sunteti o scriitoare prolifica, ati scris si ati publicat numeroase carti de versuri, eseuri, tablete, poezie pentru copii, romane, proza autobiografica. Va rugam sa ne enumerati câteva dintre cele mai importante titluri si sa faceti o scurta descriere a temelor abordate.

– E greu sa povestesc despre toate cele 20 de carti ale mele. Fiecare are viata ei, destinul si vibratia care am considerat ca i se potrivesc. De referinta pentru opera mea mi se par a fi cartile de proza, dar si cele cu tablete. În romane, fiecare carte are etapa sa cronologica, epoca istorica, personaje care se deosebesc între ele sau se aseamana, dupa cum merge firul „povestii”. Daca în „Impozit pe dragoste” ma cantonez în perioada imediat premergatoare Marii Uniri a României, undeva într-o Transilvanie care dupa sute de ani iesea de sub stapânirea straina, în „Fructul oprit” scot în evidenta starea de fapt din Bucurestiul anului 1989. Iau pulsul societatii românesti de dinaintea Revolutiei din decembrie.

Istoria ma fascineza si în romanul „Dantela de Babilon” încerc sa redau starea de fapt acutala, reverberatiile unui macel uman fara frontiere, terorismul. În „Femeie în fata lui Dumnezeu” ma aplec spre civilizatia Samizegetusei si credinta batrânului Zamolxes, dar fac si trecerea spre conditia femeii în lumea de azi. „Graalul”… este un graal al meu, personal. O cautare prin destin si obârsie a unei lumi pe care sigur ca am avut-o, dar am pierdut-o din nestiinta sau nepasare.

– La lansarea volumului „Tablete contra disperarii”, Constantin Cublesan afirma ca „tablete nu pot scrie decât cei care au în ei talentul de a mânui cuvântul si Melania Cuc are acest talent”, iar Artur Silvestri, în „Marturisire de credinta literara”, adauga: „Melania Cuc este autoarea unui tip singular de tablete”. De ce sunt atât de speciale tabletele în general, de ce nu se afla la îndemâna oricarui scriitor? Ce formula speciala au „Tabletele contra disperarii” ale Melaniei Cuc, încât devin „un tip singular de tablete”?

– Cred ca tablete mele sunt „speciale” prin forma si continut în ideea ca sunt lasate slobode sa iasa în lume. Fapte cotidine sunt trecute printr-un filtru poetic, printr-o geana de meditatie si tehnica literara proprie, pentru a deveni un soi de poeme. Poate curajul de-a veni cu ceva nou, socant pe alocuri, face ca acest gen de literatura sa fie considerat unul nou si care îmi apartine.

– Doua dintre romanele dvs. de referinta sunt „Fructul oprit” si „Miercurea din cenusa”. Vorbind despre primul, Lucia Verona spunea: „Atmosfera bine reconstituita, personaje memorabile, iata numai doua motive pentru care va fi gustat de cititori”. Cum ati reusit sa recreati, sa simtiti atmosfera, prin ce devin memorabile personajele acestui roman?

– Perioada aceea am trait-o pe viu. Nu mai era literatura. Sigur, în roman totul este fictiune, personaje complexe care au ceva de ,,divulgat,, despre etapa respectiva. Oamenii mei sunt ca si reali, nu sunt tragicomici, nu sunt eroi, nu sunt tradatori, sunt oameni normali în adevaratul sens al cuvântului. De aici credibilitatea cartii. Ei nu se lamenteaza, nu dau test de curaj, pur si simplu îsi traiesc viata ca indivizi, ca societate.

– „Un roman tragi-comic care reprezinta alegoria conditiei umane contemporane în marsul ei triumfal spre apocalipsa”, astfel caracteriza Lucian Gruia, „Miercurea din cenusa”. Despre ce apocalipsa este vorba, ce înseamna aceasta abordare tragi-comica într-un astfel de context? Sa tragem de aici concluzia ca în viziunea Melaniei Cuc, apocalipsa este în mod obligatoriu luminoasa si sângeroasa, tocmai pentru a nu fi întunecata si sângeroasa?

– Da, aici e altceva. „Miercurea din cenusa” este romanul în care încerc sa redau marasmul care face sa-i creasca adrenalina omului modern. Un drog cu care ne obisnuim, ne desfatam facând uz de tot apanajul unui modernism ieftin, de mucava, ne întrecem în a ne exploata unii pe altii, facând abstractie de mediul înconjurator, lumea care poate exploda din neglijenta noastra, în fiecare secunda.

– Cum ati defini volumul „Graal” – este proza autobiografica, jurnalism, o simpla confesiune sau câte putin din toate? Unde se afla Graal-ul Melaniei Cuc si ce valente „conspirative” si „esoterice” are? Nicolae Baciut vede „Graal-ul” ca pe „o carte despre travaliul/ aventura/ bucuria scrisului’’. Ati reusit odata cu acest volum sa va gasiti propria identitate în scris, sa lasati în urma cautarile?

– În Graal, cele doua componente ale fiintei mele – taranca nativa si citadina facuta, nu nascuta, ajung la o oarecare întelegere. Scrisul se dovedeste a fi liantul care tine cele doua emsifere ale eului, ale întregului care sunt pe bucatica asta de tina denumita Terra.

Cât despre cautari, identitate… sunt doar notiuni despre care stim extrem de putin. Atunci când crezi ca ai descoperit, sti totul despre tine ca ins, constati cu stupoare ca de fapt, nu sti nimic. Omul, scriitorul este un Ceva extrem de complex.

– Ce înseamna în conceptia dvs. sa scrii despre un „Destin”?

– În „Destin” am scris despre o voce de aur a cântarilor transilvane, despre Valeria Peter Predescu. Între timp, Vali, cum îi spuneam eu, a plecat sa le cânte o „târa” si îngerilor. Pe pamânt, semn ca a trecut pe aici au ramas 60 de CD-uri si cartea „Destin”. Am scris-o pe când Valeria nu credea sa învete si a muri…sa parafrazez Poetul.

– „Cinând cu Dracula” – un titlu misterios, într-o abordare clasica, gotica a celebrei povesti sau din contra, legendara cruzime a personajului principal este atacata dintr-un unghi cu totul nou?

– Aha, de acest roman uitasem! L-am scris dupa ce am revenit dintr-o vacanta în Canada. Voiam sa fie un roman „americanesc” sa fac prin el promovare zonei Bistrita-Piatra Fântânele, unde si-a plasat Bram Stoker actiunea romanului lui celebru. Nu sunt foarte mândra de aceasta carte, putea fi si mai reusita. Prea i-am dat în partea a doua, o turnura comerciala, horror… care nu mi se potriveste. Oricum, pecetea medievalului întunecat, transilvan, îsi spune si acolo cuvântul.

– Ati primit pentru acest roman Premiul Special al Juriului, în 2001, la Saloanele “Liviu Rebreanu”, Bistrita. Prin ce s-a remarcat cartea dvs.? Ce a însemnat acest premiu pentru cariera dvs. literara ulterioara?

– Sunt om si premiile ma bucura întotdeauna, dar nu îmi iau mintile. Am circa 30 de premii, distinctii pentru literatura, din tara si din strainatate. Unele sunt pe merit, altele… asa s-a nimerit sa fie. Pentru carti mult mai bune, care meritau fie si numai o mentiune, nu am primit diplome, nici cine stie ce elogii. Critica literara de azi nu este întodeauna pe receptie din varii motive.

– Sunteti membru al Asociatiei Internationale „Dracula” care doreste sa contribuie la dezvoltarea turismului în zona Bistrita, prin promovarea mitului Dracula-Bram Stoker si reabilitarea mitului istoric al lui Vlad Tepes. Cât din ceea ce v-ati propus ati si reusit sa realizati? Ati primit sustinere din partea autoritatilor în aceasta activitate? Ati participat la vreunul dintre congresele internationale Dracula?

– Din pacate, ca în multe alte domenii si aici s-a pornit cu surle si trâmbite, apoi, oamenii au obosit sa se mai tot lupte pentru ceva anume. Ideea nu a fost sustinuta de autoritati si cred, nici de cetateanul de rând. Asimilarea lui Dracula cu duhul rau este înca evidenta, nu este doar literatura. Totusi, turismul zonei Bistrita mai atrage câteva duzini de turisti cu apetenta pentru legenda, ei vin de peste Ocean dar si din opulenta, batrâna si plictisita Europa. Mi-as fi dorit sa traduc aceasta carte, s-o adpatez. Cine stie, poate viitorul va fi de partea ei. Pâna atunci, sa nu uitam ca a fost prezentata în cea mai celebra emsiune nationala de promovare a Cartii, drept Cartea saptamânii.

– „Vine Mos Craciun”, „Versuri scrise pe zapada”, „Casuta cu povesti” – de ce având atâtea volume serioase, adevarate piese de rezistenta, ati simtit nevoia sa scrieti si literatura pentru copii? Cât de dificil este sa te adresezi acestui segment de vârsta, în asa fel încât sa nu devii prea familiar sau sa fii acuzat ca desi initial, ai creat pentru copii, totusi, cartile tale sunt considerate ca fiind pentru adulti?

– Am scris pentru copii sporadic si sub influenta bucuriei de a fi bunica. Nu stiu altii cum scriu, eu când scriu pentru copii, ma transpun categoriei de vârsta respective. Încerc sa gândesc cum ar gândi un copil.

– Sunteti detinatoarea a numeroase nominalizari, distinctii, diplome, premii, medalii, printre care Premiul Editurii Minerva pentru Poezie, obtinut la Festivalul de literatura „Mostenirea Vacarestilor”, Târgoviste, 1988 sau DIPLOMA si Premiul I, acordate la Concursul national de proza „Liviu Rebreanu”, Bistrita, 2003. Ati primit anul acesta Diploma si Titlul de Femeia Europeana, pentru Muncipiul Bistrita pentru Cultura europeana. Care este distinctia cea mai draga dvs. si de ce?

– Indiferent daca sunt recunoscuta sau sunt doar o anonima, continui sa fiu eu însami, eu cea obisnuita. Nu ma influenteaza nici un titlu, onor, sau faima efemera. Responsabilitatea pentru ceea ce fac ca scriitor si om al cetatii îmi apartine. Tot ce deriva de aici, fac din bucurie si cu bucuria creatiei. În viitor, din perspectiva, cartile mele vor pleda, vor vorbi despre mine.

– Va pasioneaza de asemenea, pictura. Cum v-ati descoperit acest talent? Când si unde ati expus? Ce pictati cu precadere?

– Pictura ma relaxeaza, este un „altceva”, si totusi este o parte din creatie. Pictez pe ferestre de la casele vechi, pictez în sitlul vechilor iconari de la Nicula. Asta ma apropie de traditia din zona mea natala. Mai pictez la sevalet – diverse. Nu sunt un pictor cuminte, nici tenace, fac acest exercitiu spontan si temele vine ele singure, nu ma cantonez într-un singur spatiu de creatie, nici într-o tehnica anume. Tot ce lucrez daruiesc prietenilor. Recent, am avut un vernisaj cu pictura pe sticla la Casa România din Barcelona, Spania. Lucarile, toate, le-am donat acelui locas de cultura, cu speranta ca românii care vor trece pe acolo vor vedea icoanele lucrate de mine, sa îsi aminteasca de acasa, de traditiile pe care trebuie sa le ducem mai departe, fiecare cum poate.

– Cine poate face parte din Clubul Amazoanelor Bistritene? De când sunteti membra a acestui club si în ce activitati caritabile ati fost implicata?

– Oricine doreste sa sustina, fie si numai prin prezenta sa, lupta împotriva cancerului, oricine poate fi membru al acestei organizatii. Eu particip la activitatile de la Bistrita de câtiva ani încoace si le-am donat amazoanelor bistritene toate lucrarile din expozitia de pictura pe care am avut-o la Bucuresti, în ianuarie 2008. O activitate similara a avut loc si la Brasov, în 2007.

– Vorbiti-ne despre Kilometrul Zero al ecologiei, activitate initiata la Bistrita, în anul 2000. În ce consta? Ce rol are Melania Cuc în aceasta munca de voluntariat? Cu cine colaborati si ce realizari ati avut pâna în prezent?

– Gata cu ecologia! De ceva vreme, liderii ecologisti au devenit oameni politici sadea. Au abandonat acest tronson si fac politica dura, adevarata. Cine mai are timp de ecologie în România? Glumesc cu amaraciune nedisimulata. Mi-e dor de etapa aceea în care ieseam în parc, cu mic cu mare, adunam hârtiile, pliveam florile…

– V-ati demonstrat interesul fata de valorificarea patrimoniului cultural local, prin înfiintarea unui Muzeu taranesc în satul Archiud, judetul Bistrita Nasaud. Ce presupune sa „cladesti” un muzeu, sa îl pornesti si apoi sa îl pui pe roate? Cum ati rezolvat problema finantarii? Cum ati promovat acest proiect?

– Am pus Proiectul pe hârtie, apoi, cu sprijinul celor de la Inspectoratul Scolar, s-a gasit si finantarea, prin concurs, desigur. Sansa a fost ca locatia respectiva sa fie chiar în spatiul scolii din sat. Un castel medieval cu ziduri groase si ferestre înguste, numai potrivit pentru un astfel de muzeu. S-au implicat dascalii, copiii, parintii… Am umblat cu caruta de la o casa la alta, am adunat vechi costume populare, obiecte care tineau de vechiul habitat. Comori. Istorie. Lectie civica.

– La ce lucrati în prezent?

– Am încept o lucrare care… mi-e si frica s-o spun, as vrea sa fie o trilogie, o saga, poveste de familie pe mai multe generatii, din secolul 14 spre 21… Stiu ce as vrea, dar nu stiu cum se vor lasa ispitite personajele sa mi se alature în acest demers. Eu lucrez fara schite, notite, etc. Totul vine, se aseaza, îsi face loc în întreg. Vorbim peste un an despre acest proiect. Sper sa nu ma dezamagesc singura. Vrei si un titlu? Hersen! Este numele de familie al bunicilor mei dinspre mama. De aici am pornit. Oare poate un nume singur sa spuna povestea, una europeana, a unefi famiii, fie si doar imaginar? Nu stiu, dar sper.

– Cum arata viitorul pentru Melania Cuc?

– Viitorul meu personal tine de copiii mei si de cartile mele viitoare. Daca ei vor fi bine, sunt fericita si eu. Sa am sanatate, sa nu-i trag pe cei dragi dupa mine în deznadejde, la greu. Altminteri, viitorul personal se integreaza în viitorul general, comun. Va trebui sa facem exercitii de iubire de semeni. Chiar daca nu ne sta în fire, sa înceram sa zâmbim în fiecare zi. Uneori, stiu pe pielea mea ca si zâmbetul doare. Doare ca orice lucru pe care îl faci de mântuiala. Eu cred în oameni, daca nu as crede, nu as fi aici!

– Ce recomandare ati dori sa le faceti celor care abia acum încep sa scrie?

– Sa citeasca mai întâi! Meseria de scriitor e mai mult fiere decât miere. Asta as vrea sa constientizeze si daca vor constata ca pentru asta au fost trimisi pe Pamânt, sa biruie lenea, comoditatea, sa scrie, sa scrie…

– Ce hobby-uri aveti?

– Sunt un om fara naravuri. Nu colectionez chibrituri, servetele, nici clopotei… Nu practic nici un joc de societate. Nu am nici tabieturi pe care sa nu mi le pot înfrânge la timp. Suna banal? Normal. Asta pâna ma asez la tastatura, scriu.

Dialog cu poetul crestin Ionatan Pirosca despre stihuri de reintoarcere catre frumos si sensibil

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, Inspirational, Media, Ministry1 Comment

Pentru Ionatan Pirosca versurile pe care le plasmuieste sunt o exprimare a întregii sale vieti. Nu l-a “ajutat” nimeni, niciodata sa faureasca stihuri, ci s-a trezit pur si simplu facând acest lucru de îndata ce a deprins literele. Avea doar opt ani când a asternut primele rime pe hârtie, fara sa stie ca se apucase de ceva special, de o activitate complexa. Poeziile lui se remarca printr-un stil literar inconfundabil, în care calitatea se împleteste cu mesajul izvorât dintr-un autentic fundament ideatic crestin. “Le stil c’est l’homme”, de aceea poetul nu crede în conceptul de “arta pentru arta” si nici nu depinde de anumite conditii pentru a scrie. Ionatan Pirosca s-a nascut în 1958 la Braila, este licentiat în teologie si este casatorit cu Sorina.

– Cum si cand ati inceput sa scrieti in mod serios poezie? In ce an ati debutat si cu ce ? Care au fost volumele urmatoare si cand au aparut ? Cate poezii ati compus pana la ora actuala?

– Niciodata nu am scris poezie în mod neserios. E ceva neserios în a respira ? De fapt, totul a decurs cât se poate de dramatic, as spune. Întreaga mea biografie poate fi privita ca o corabie plutind pe o mare. Numiti marea aceasta poezie, apoi imaginati-va toate furtunile si toate pânzele care poarta aceasta corabie pâna se rup si furtunile, dar si pânzele… Numai susurul blând si subtire al Duhului lui Dumnezeu m-a adus la un liman linistit.

Am debutat publicistic cu doua grupaje de poezie publicate în anul 1984 de revista Astra, de la Brasov. Tot în acel an, luam si primele mele doua premii la concursuri literare nationale. Abia dupa zece ani, în 1994, dupa mai multe premii si recunoasteri publicistice prin diverse reviste literare, debutam editorial cu placheta Cu fata la cruce. Era o cartulie alcatuita din poezie scrisa de-a lungul anilor, dar schimbata si regenerata astfel încât sa reflecte o mare modificare ce se petrecuse la nivelul sufletului meu: anume, întoarcerea cu fata catre Hristos si catre crucea Sa mântuitoare.

Nu pot spune câte poezii am scris, asa cum nu numar niciodata câte linguri de mâncare manânc la o masa. Pot doar sa va spun ca am publicat pâna acum sase volume de poezie si ca am pregatite înca vreo patru, pentru a le publica în urmatorii ani.

– Ce fel de poezie scrieti? Ati scris mai multe categorii de poezii? V-ati format deja un stil al dvs., inconfundabil? Dintre poemele pe care le-ati scris pana in prezent, aveti unul preferat?

– Îmi place sa cred ca ceea ce fac eu se cheama poezie crestina. Asta înseamna sa fie o poezie de doua feluri: de o buna calitate literara, ca poezie, si cu un autentic fundament ideatic crestin, ca si mesaj. Aceste doua aspecte trebuie sa se împleteasca în cel mai armonios chip si cu cel mai viguros impact atunci când se apropie de sufletul iubitor de frumos. Despre stil, ce sa va spun… “Le stil c’est l’homme”. E ceva ce s-a format dintr-un mine trecut prin sumedenia de lecturi, cenacluri, încercari mai bune sau mai putin bune de a scrie ca unul sau ca altul dintre marii poeti ai lumii… Daca e ceva inconfundabil la mine, nu scrierea poeziei este, ci modul cum interfereaza ea cu propria-mi biografie.

Nu am un poem preferat. Dar am o carte preferata. Vorbesc despre volumul Ferestrele Împaratiei, aparut în 2006.

– Descrieti-ne procesul aparitiei unui poem. Preferati sa fiti singur atunci cand scrieti sau sa ascultati muzica? Petreceti un anumit timp pentru a rescrie un vers sau va iese din prima?

– Scriu când am timp si când sunt suficient de odihnit ca s-o fac. Nu stiu dinainte ce voi scrie. Asta îmi sugereaza cuvintele însele, pe masura ce se tes în diverse sintagme. Asa se contureaza ideea, care preia apoi curgerea întregii constructii. Cuvintele care urmeaza momentului de cristalizare a ideii se subscriu acesteia, dar îsi pastreaza si un teritoriu de autonomie formala, îngaduindu-mi sa ma joc cu ele, la fel cum aranjam cubuletele colorate, în copilarie. Ba chiar îmi permit sa inventez cuvinte sau încarcaturi gramaticale noi, care prin aportul lor semantic si eufonic, creeaza sonoritati si sugestii noi, surprinzatoare, frumoase.

Nu depind de anumite conditii pentru a scrie. Îmi place sa ascult muzica, dar asta nu ma conditioneaza. E adevarat ca prefer sa fiu singur, dar ma stimuleaza la fel de bine prezenta alaturi de mine a cuiva drag. Nu încerc variante formale diferite pentru a definitiva un vers. Acest lucru se face în minte, în mod automat, în timpul procesului de scriere. Apare de obicei, forma definitiva a poemelor.

– Cum procedati pentru a ajunge de la o foaie de hartie alba la un poem finalizat? Cand si cum va dati seama ca un poem e finalizat, sa spunem ca traiti un anumit sentiment de calm, sau considerati ca un poem nu e niciodata cu adevarat incheiat?

– Nu am mai scris de multa vreme pe o foaie. Doar pe calculator. Si asta fiindca, din cauza bolii de care sufar, mâna mea refuza sa poarte pixul pe hârtie. De multi ani sunt ceea ce se numeste “persoana cu handicap”. Scriu foarte greu, dar scriu foarte mult. Ma instalez la computer si chiar daca trupul meu nu poate sa hoinareasca prea mult în lumea asta, imaginatia pleaca la cautat de comori. Curând dupa aceea, am un început, un cuvânt sau poate mai multe… Experienta îmi spune ce se poate face cu aceasta comoara. Ma las în seama ei, fiindca stiu ca e ceva ce se cheama talent si care nu îmi îngaduie sa pierd nici o comoara. Asa ca în ciuda bolii si a handicapului, fac exact ceea ce faceam si înainte de instalarea handicapului, ba se pare ca o fac chiar mai bine decât înainte. Scriu numai poeme “la gata”. Nu revin niciodata asupra vreunui text încheiat.

– Ce rol are cititorul atunci cand scrieti? Cum reactioneaza cititorul la poeziile dvs.? Cine este cel mai mare critic al dvs. (in afara de dvs. insiva)?

– Daca nu ar fi cititorii, dimensiunea orizontala a motivatiei scrisului meu s-ar pierde. Nu cred în conceptul de “arta pentru arta”, iar cel de “lucrare pentru Dumnezeu” este fals, daca nu ne gândim ca orice lucrare a noastra trebuie sa treaca pe la si sa fie în folosul semenilor, ca sa ajunga la Dumnezeu. Deci, un barometru natural pentru masurarea “presiunii” poeziei mele – si a oricarui altuia – sunt reactiile cititorilor. Tot cititorii îmi dau si nota. Fiindca, daca ar fi dupa sotia mea – care e cel dintâi cititor al meu – as merita mereu zece! Asa ca, de obicei, mai astept si alte pareri.

– Exista in poemele dvs. adevaruri care risca sa se piarda atunci cand lectura se face in gand? Aveti si poeme scrise pentru a fi citite in gand, poate ca o meditatie in tacere, poeme care nu trebuie recitate?

– Pierderea vreunui adevar în poezie sau revelarea vreunuia înseamna ceva foarte relativ. Aspectul acesta depinde de atât de multe variabile, încât nu m-as aventura sa apreciez când are cel mai valabil impact poezia mea. Îmi place, e adevarat, sa-mi recit poeziile proprii, conferindu-le o rezonanta deosebita prin tonalitatea vocii sau accentuarea anumitor lucruri, dar nu pot spune ca se schimba ceva în structura de profunzime a poemelor, astfel. Meditatia în tacere precede scrierea, nu o înlocuieste. Cât despre procesul de receptare a gândurilor, trairilor expuse sau a ideilor, acesta este descoperit de fiecare cititor în momentul lecturii.

– Ce obiectiv urmariti in poeziile pe care le scrieti? Ne puteti vorbi despre influenta crestinismului in poezia dvs.? Ce alte concepte, in afara celui crestin, v-au mai calauzit in ceea ce ati scris?

– De obicei, scriu ca o exprimare a întregii mele vieti. Ca o reîntoarcere catre frumos si sensibil a tot ceea ce Dumnezeu a lasat desavârsit si curat pe pamânt si care a fost pervertit de pacat. A propriilor mele simtiri, care nu pot fi recuperate de adevar decât prin Cel ce poate recupera toate lucrurile. De aceea, nu pot renunta la a ma închina lui Hristos, cu poezia mea. Din punctul meu de vedere, crestinismul nu este numai o influenta în poezie, ci însasi conceptia mea despre lume si viata, care sta la baza întregii mele existente si a tuturor manifestarilor mele. O alta dimensiune definitorie care trebuie sa caracterizeze o poezie crestina este, asa cum mai spuneam, aceea de… poezie, de excelenta literara.

– Ce poet crestin cititi in prezent? Ce parere aveti despre poezia crestina contemporana? Ce plusuri si ce minusuri are? Exista in prezent, o miscare poetica crestina?

– Daca privesc la apartenenta confesionala a autorilor, pot spune ca nu citesc altfel de poezie decât din cea crestina. Dar se întâmpla sa regasesc atât de putin din crestinism în operele imensei majoritati a scriitorilor de azi, ca nu pot spune cu mâna pe inima ca acum citesc vreun poet crestin. Poezia de azi se umple de postmodernitatea haosului în care traim, a unei realitati al carei stapân este cel rau. Unele opere poetice stralucesc de frumusete literara, dar “vâna” lor spirituala e de tot nula, daca nu daunatoare, desfigurata moral.

Am initiat în 2001, un grup literar crestin pe Internet, intitulat Cuvinte la schimb. Aceasta pare a fi unica reprezentare de acest gen a crestinilor evanghelici din România.

– Se spune ca sunteti cel mai mare poet crestin in viata. Pe ce credeti ca se bazeaza aceasta afirmatie? Cum se raporteaza tinerii la creatiile dvs.? Care este cea mai recenta recunoastere pe care ati primit-o din partea celor in bransa?

– Discutabila, aceasta afirmatie. Probabil ca sunt lideri de opinie care considera aceasta ca fiind adevarat. Nu spun ca nu-mi face placere sa aud asa ceva, dar credeti-ma: mare “e unul singur, Dumnezeu”. În ce ma priveste, Îi multumesc ca înca sunt “în viata”.

Tinerii încearca si ei sa-si gaseasca un drum în hatisul ofertelor acestei lumi. Unii iubesc poezia si încearca sa scrie. Ajung astfel, ca uneori sa citeasca si ce scriu eu. Tare m-as bucura daca ar gasi ceva care sa-i ajute sa vada pe ce drum au apucat-o, citindu-ma. Poate ca le-ar folosi mai mult ce scriu eu, daca ar sti ca recent am devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, cu (pentru întâia data!) poezie crestina de inspiratie evanghelica.

– Ati fost incurajat de cei din jur sa continuati sa scrieti sau se poate vorbi mai degraba de o incredere in Dumnezeu si in capacitatile proprii? Ce anume v-a ajutat sa va concentrati pe scris? Au existat si momente cand ati fi vrut sa abandonati?

– Încurajat!? Dimpotriva! A fost un moment, dupa aparitia primei mele carti, când afirmatia unora care erau obisnuiti cu un anume fel de predicute rimate, care si azi se practica prin biserici, ca poezia mea “nu este poezie crestina”, ar fi putut fi de natura sa ma demobilizeze. Am fost însa atât de suparat pe o astfel de abordare, ca am vazut-o ca pe o provocare. Asa ca am mers înainte, convins fiind ca am dreptate, ca Dumnezeu nu m-a înzestrat degeaba si ca nu m-a chemat degeaba la un astfel de razboi. Nu am avut niciodata de gând sa abandonez scrisul, dimpotriva, am considerat ca trebuie schimbat ceva în modul de a întelege poezia al fratilor mei crestini evanghelici, asa ca am luptat si în acest sens.

– Care a fost cea mai mare provocare de pana acum, ca poet? Cum va promovati poemele? Ce surse de inspiratie aveti in prezent?

– Cea mai mare provocare ca poet si nu doar, este aceea de a-mi depasi propriile limitari fizice impuse de starea sanatatii mele. Nu sa scriu îmi este greu, ci sa-mi promovez si sa-mi vând cartile. De aceea, am deschis un blog pe Internet, la adresa http://ionatan.wordpress.com, unde îmi postez unele dintre lucrari. Este cel mai bun mijloc de deplasare pentru cineva pe care nu-l ajuta picioarele. Cât despre sursele de inspiratie, nu-mi fac probleme. Întotdeauna se gaseste ceva demn de iubit. Cea mai importanta sursa de inspiratie pentru mine este dragostea lui Dumnezeu. Dar în aceasta dragoste a Lui încap atât de multe feluri de sentimente înaltatoare si atâtea frumuseti de împartasit încât, începând de la dragostea fata de firul de iarba alintat de racoarea din roua, pâna la dragostea pentru parinti, prieteni, sotie si copii, totul ma poate inspira.

– Sunteti multumit de statutul dvs. de poet sau v-ati dori sa fiti altceva? Ati fost implicat si in publicistica? Ce altceva vi se pare relevant in experienta dvs. de pana acum si ati dori sa ne impartasiti?

– Sa scriu poezie consider a fi ceea ce vrea Dumnezeu de la mine. Chiar si boala mea, o privesc ca pe o punere speciala de o parte. Dumnezeu ma obliga sa scriu. Nu pot sa fac altceva. Asadar, cum sa nu fiu multumit cu asta?

Apoi, tot ce consider relevant în experienta mea, trece automat în poezia mea. Tot ce-mi ramâne de facut este sa va provoc sa o cititi.

– Unde va vedeti in viitor, ce aspiratii aveti? La ce lucrati in prezent? Ce i-ati sfatui pe cei care abia acum incep sa scrie? Unii sunt de parere ca a scrie poezie este o “pierdere de timp”. Ce le-ati spune celor care gandesc astfel?

– De fapt, nu în viitor ma vad eu, ci în vesnicie. De când Hristos m-a asigurat de posibilitatea asta, nu-mi doresc mai putin. Aspir catre El cu toata fiinta mea, cu tot scrisul meu. Lucrez pentru asta, chiar si prin cartile mele. Acum am gata înca patru manuscrise, doua de poezie si doua de proza si am înca alte câteva carti începute, pe care ma rog sa-mi dea Dumnezeu putere si timp sa le termin! Astfel, am acoperit viitorii sapte ani cu câte doua aparitii – poezie sau proza – pe an.

Daca sunt tineri atrasi de poezie, îi sfatuiesc sa citeasca mult, sa vada ce este si cum se face poezia buna. Sa citeasca multa poezie si multa critica de poezie. Apoi, sa exerseze, sa nu se sperie de esecuri si sa exerseze iar. Fiindca a scrie poezie este ceva de foarte mare importanta. Poate cineva sa spuna ca el însusi este o pierdere de timp, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, care si-ar fi irosit timpul creându-l? Suntem creatia lui Dumnezeu. Poezia este o creatie a noastra. Ea nu este o pierdere de timp pentru noi, asa cum nici noi nu suntem o pierdere de timp pentru Dumnezeu…

In poezia lui Bacovia ploua cu soare – Interviu cu scriitoarea Angela Monica Jucan despre optimismul unui poet pesimist

On By nelursIn Inspirational, Interview, literature, poetryLeave a comment

Povestea scriitoarei Angela Monica Jucan începe cu o amintire frumoasa si în acelasi timp, nostalgica. Aceea a teiului ce crestea în fata curtii casei modeste în care a copilarit, undeva la periferia Clujului. Copacul acesta iesea în evidenta si reprezenta un reper pentru ea si alti câtiva micuti din vecini alaturi de care se juca. Crengile teiului le tineau loc de leagan, iar din mugurii si frunzele lui cu gust bun, se înfruptau cu pofta. Primavara târziu, îi culegeau florile, pe care bunica le punea la uscat. În luna mai, priveau fascinati, cu o nesfârsita curiozitate naiva, la carabusii ce îl invadau, transformându-l în salas al lor. Chiar daca pe atunci, sentimentul de reverie îi era necunoscut, teiul copilariei, cu parfumul sau inconfundabil, a ramas în sufletul Angelei Monica Jucan pentru tot restul vietii. Au urmat anii de scoala si vorbind despre aceasta perioada, scriitoarea marturiseste ca n-a fost un elev model. Adolescenta fiind, preferintele ei s-au îndreptat în liceu, spre „româna”, asa ca a dat admitere la Facultatea de Filologie din Cluj, sectia rusa-româna. Nu a existat cineva care sa o fi influentat în alegerea facuta, dar hotarârea i-a fost bine primita si încurajata (decisiv) de diriginta – un dascal de neuitat, la ale carei sfaturi recurge imaginar, si acum. Dupa absolvire, a lucrat ca profesoara sase ani, într-un sat foarte pitoresc, de lânga Nasaud si apoi ca registrator medical. În prezent, este bibliotecara la Biblioteca Judeteana din Baia Mare. De altfel, pasiunea Angelei Monica Jucan pentru carte s-a concretizat si în cele doua volume ce îi poarta semnatura – “Optimismul bacovian”,si «„Patologia” lui Pacala sau Simptomatologia sanatatii». De asemenea, numele ei apare si într-o serie de lucrari colective: “Eminescu în actualitate”, “Pasi în iarba ninsa”, si “Biruirea de sine”. Scriitoarea s-a nascut pe 2 decembrie 1952, la Cluj si are doi copii. Fiica sa, Ioana Cosânzeana, 29, locuieste la Chicago, iar fiul, Amza Mihail, 26, se afla la Cluj.

– Unde ai studiat si între ce ani? A existat vreun moment de referinta în perioada studentiei, ai avut vreun model despre care ai dori sa ne povestesti? În ce masura ceea ce ai invatat pe bancile facultatii te-a ajutat în ceea ce ai scris?

– Am urmat, între anii 1972-1976, cursurile Facultatii de Filologie din Cluj. Am fost o studenta stearsa. Nu-mi place sa „iau cuvântul” si sa se uite lumea la mine. Nu suport sa fiu expusa si, daca vrei sa stii, în clipa asta, sunt deja refugiata în cabinetul unui profesor (pe atunci, asistent), unde ma luau cu ei, la niste consultatii, doi colegi ai mei. A fost aproape singurul loc în care m-am afirmat, pentru ca era, cu mine cu tot, un confortabil anturaj de patru. De aceea sintaxa limbii române – îmi dau seama acum – este, pentru mine, punctul de referinta al studentiei. Desi ramase departe, în timp (am debutat foarte târziu: publicistic – dupa vârsta de 40 de ani, editorial – dupa 46), datorez, dintre „bancile facultatii”, bancilor examenelor sustinute în scris o anumita independenta de gândire care mi-a fost încurajata. La „scris”, am luat totdeauna cu cel putin un punct mai mult decât as fi meritat dupa cât învatasem, pentru ca ce nu stiam completam de la mine si era acceptat. Tot mai mult lingvistilor datorez acest lucru, la literatura, examenele fiind, atunci, de obicei, orale. N-am îndraznit nici sa trimit ceva vreunei reviste, desi exista „Echinoxul” studentesc si desi faceam, pentru mine, din când în când, câte o compozitie literara.

– Care au fost gândurile, visele, aspiratiile cu care ai absolvit facultatea ? Ce s-a întâmplat dupa absolvirea facultatii, cum ai evoluat?

– N-am avut vise mari. Ma gândeam numai la o cariera cuminte, didactica; nu tineam mortis la Cluj. Dar si asa evolutia de care ma întrebi a fost o involutie. Am fost profesoara doar sase ani. Prin repartitie, am ajuns într-un sat foarte pitoresc, de lânga Nasaud. Dupa trei ani, mi-am dat definitivatul, am încercat, apoi, fara rezultat, un transfer si am ramas alti trei ani acolo. Pastrez amintiri frumoase satului; la vârsta aceea naveta (o faceam saptamânal) îmi si placea, era, de fapt, o excursie. Între timp, însa, ma casatorisem si aveam un copil. Îl asteptam pe al doilea când am plecat de acolo parasind învatamântul, pentru a fi cu familia mea. La Cluj, am lucrat, ca registrator medical, întâi într-o clinica, apoi, cu trei doctori, în doua cabinete stomatologice, pâna dupa revolutie. În 1990, am obtinut, prin concurs, un post de bibliotecar la o filiala de cartier a bibliotecii judetene. Printre carti, ma simteam, în sfârsit, mai acasa si, printre bibliotecari, mai printre de-ai mei. Dar nu ma simt bibliotecar adevarat, pentru ca n-am facut o facultate biblioteconomica, ci numai niste cursuri de câteva saptamâni, în total. Am deprins meseria mai mult din mers. Când am împlinit o jumatate de secol de existenta, m-am mutat, subit, în Baia Mare. Lucrez, aici, tot la biblioteca judeteana.

– Esti autoarea mai multor articole si studii literare de substanta, publicate în diferite reviste de specialitate. De asemenea, volumele “Optimismul bacovian”, Cluj-Napoca, 1999 si «„Patologia” lui Pacala sau Simptomatologia sanatatii», Baia Mare, 2006 îti poarta numele. Ambele au titluri extrem de interesante. Ai vrea sa le explici cititorilor nostri cum si de ce ai ales sa vorbesti despre optimismul unui pesimist? Ce raspunsuri te astepti sa descopere cititorul în dreptul acestui simbolist pur, care a fost Bacovia, dupa ce parcurge cartea ta?

– La „cum si de ce”, raspunsul este: întâmplarea.
N-am vorbit despre optimismul unui pesimist, ci despre optimismul unui optimist care nu stia ca e optimist. Tocmai pentru ca este, cum spui, simbolist pur, la Bacovia „ploua, ploua, ploua”, dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenta ploii sta – stie oricine – în puterea ei fertilizatoare. Când ti se pare ca Bacovia sta sa moara de plictis în poeziile lui „ploioase”, el vorbeste, în realitate, de cea mai mare potentialitate de viata masiv comasata în câteva versuri. Optimismul numai nu explodeaza de sub simbol.
Am analizat, în carte (de fapt, o brosura de 50 de pagini), sapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia si trei din cele mai frecvente simboluri cultivate de el (ftizia, clavirul, culoarea gri) si am dat, cititorului, raspunsuri de-a gata. În interpretarea literara, nu am obiceiul sa-mi scriu propriile impresii de lectura, nu fac alta creatie literara pe lânga cea despre care vorbesc, privesc rece, nesentimental, textul si ma straduiesc sa pastrez distanta atât fata de scriitor, cât si fata de cititor. În aceasta situatie, nu am dreptul sa astept nimic. Ci doar sa accept sentinta.

– În ce a constat cercetarea fenomenului Pacala, ai abordat personajul lui Petre Dulfu din punct de vedere al hermeneuticii?

– A fost o alta întâmplare ca am scris cartea cu Pacala si nu consider ca ma reprezinta. Am propus unui medic sa o scrie, însa el a refuzat, nici n-a prea înteles ce vreau, mie mi-a parut rau si asa am hotarât sa o fac eu. Patologie nu este un termen metaforic. M-a interesat daca s-ar putea descoperi, la Pacala, o boala, mai ales psihica. Am citit, la întâmplare, diverse lucrari, predominând cele de psihologie, psihiatrie, psihanaliza, dar nu am nicio pregatire în acest domeniu care nu ma preocupa nici cel putin amatoristic. De aceea, n-am îndraznit sa ma îndepartez de ceea ce am citit si, în toata cartea (nu are decât o suta de pagini), este o abundenta de citate. Originala este grafica realizata de colega mea, Mara Pop (Babiciu), care a ilustrat volumul.

– Cum percepe Angela Monica Jucan lumea interioara a lui Pacala si cum o descrie? Se doreste acest volum a fi si o analiza sociologica sau un mod original de a vorbi despre specificul national?

– Lumea interioara a lui Pacala nu are multe complicatii. El nu sta sa ofteze sau sa filozofeze. I-am precizat, în patru capitole, „aptitudinile” (de a sta, de a fugi, de a actiona cu economie de efort si de a râde), apoi, cu aceste date strânse si pe baza unor tipologii apartinând mai multor autori, am încercat o reconstituire a fizionomiei, a constitutiei si a predispozitiilor maladive. Din punct de vedere „patologic”, a iesit ca Pacala a fost sanatos tun, dar batrânetele, daca le-ar fi ajuns, i-ar fi putut aduce câteva afectiuni grave.
Volumul nu este o analiza sociologica si nici nu atinge specificul national. Din contra, l-am prezentat pe Pacala drept personaj singular, nu „tip”.

– Contributia ta literara se regaseste si în volumele colective – “Eminescu în actualitate”, Cluj-Napoca, 2000, “Pasi în iarba ninsa”, Cluj-Napoca, 2000, si “Biruirea de sine. Volum omagial Mircea Vulcanescu”, Baia Mare, 2004. Cine sunt cei alaturi de care ai publicat?

– Volumul „Eminescu în actualitate” a fost realizat de Dan Brudascu – în calitate de editor si coordonator. Domnia sa este si autorul a doua comunicari stiintifice care apar în aceasta carte. Se cuvine sa spun, aici, ca în paginile revistelor conduse de Dr. Dan Brudascu am fost bine primita înca de când nu ne cunosteam, iar eu abia aveam câteva articole publicate. A fost o surpriza sa ma vad cuprinsa si în acest volum (despre care am aflat abia la câteva luni de la aparitie), alaturi de nume importante: George Anca, Alexandru Cristureanu, Constantin Cublesan, Rajiv Dogra, Vasile Fanache, Ion Itu, Mircea Itu, Achim Mihu, Tudor Nedelcea, Mircea Popa, Radu Saplacan, Octavian ?chiau, Horst Schimmel Treu, Mihai Ungheanu, Libuše Valentova.
„Pasi în iarba ninsa” este o antologie a Cenaclului Literar-Artistic „Octavian Goga” Cluj, al cadrelor didactice. Cuprinde poezii, proza, critica literara. Apar, în carte, nume consacrate, dar si debutanti. Sunt 55 de semnaturi (aproape tot cenaclul) – prea multe pentru a le enumera aici si o selectie mi-ar fi greu sa fac. O amintesc doar pe poeta Ioana-Roxana Muresan, care, la aparitia volumului, avea… zece ani. Ma simt mai în rând cu ea decât cu ceilalti pentru ca suntem singurele necenacliste din carte. Dar frecventam, din când în când, cenaclul.
Volumul omagial dedicat lui Mircea Vulcanescu, „Biruirea de sine”, a fost editat de Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu” Baia Mare si l-am coordonat împreuna cu un coleg – Corneliu Onet (acum, decedat). Am reusit sa obtinem texte special scrise pentru acest volum de: ?tefan J. Fay, Mariuca Vulcanescu, Marin Diaconu, Valer Hossu, Oana Mitrea, Marin Oprea, Iulian Patca, Vasile Vetisanu, Gheorghe Mihai Bârlea, Vasile Latis, Gheorghe Marcas, Nicoara Mihali, Adrian Pop, Florian Roatis, Nutu Rosca, Traian Tr. Velea, Mugur Volos. Coordonatorii au si ei articole în carte.

– Vorbind despre Eminescu, Mircea Eliade spunea ca “Rareori un neam întreg s-a regasit într-un poet cu atâta spontaneitate si atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regasit în opera lui Eminescu.” În ce masura ai reusit sa îl reactualizezi pe marele poet altfel decât apelând la cliseele al caror efect este exact opusul celui intentionat de cei ce le folosesc?

– În „Eminescu în actualitate”, mi-a fost inclus un mic eseu pe marginea „Luceafarului”. Nu am repere sa pot stabili masura în care am reusit sa-l reactualizez pe poet; dupa ce s-a scris atâta despre acest poem, comentariul meu nu se prezinta, probabil, cu nu stiu ce noutati, dar nu cred sa contina clisee. Cu umilinta spun (numai ca sa nu se creada ca ma autosupraestimez, altfel, nu am obiceiul sa vorbesc despre „lauri”) ca acest text a primit un premiu.
În „Pasi în iarba ninsa”, contributia mea consta mai mult în readucerea în atentie a unei poezii aproape uitate, datând din anul debutului poetului. Poezia are titlul: „Asta vreau, dragul meu!”, iar ceea ce am scris am intitulat: „Porni Luceafarul”. Încercam sa disting, în ea, semne eminesciene (la publicarea ei, poetul avea 16 ani).

– M-a impresionat în testamentul lui Mircea Vulcanescu, acea unica propozitie – “Sa nu ne razbunati!” În ce consta omagiul pe care Angela Monica Jucan i l-a adus acestui adevarat crestin?

– Am facut o scurta evocare, pe care am intitulat-o „Abel”. M-am folosit si eu, în ea, de cuvintele pe care le-ai citat. Ele au fost reproduse si de alti autori care au participat la realizarea volumului. ?i titlul „Biruirea de sine” consta din cuvinte ale lui Mircea Vulcanescu. În aceeasi carte, mai am un text care vine putin în continuarea ideilor exprimate de Mircea Vulcanescu, în „Dimensiunea româneasca a existentei”, despre genul gramatical românesc – în special genul neutru.

– Ai o munca nobila, lucrezi cu cartile. Din pacate, omul contemporan este atras mai mult de Internet si de televiziune, decât de carte. Se mai poate face ceva, din perspectiva unui bibliotecar pentru a reânvia atractia publicului fata de cartea tiparita sau aceasta va avea soarta discului de vinil? Care este dupa parerea ta, rolul cartii în societatea contemporana?

– Nu cartea tiparita va avea soarta discului de vinil, ci cartea imprimata în format electronic, în sistem magnetic sau în ce se va mai inventa. Discul si banda magnetica s-au degradat, ori s-au uzat, fizic, iremediabil, în timp record comparativ cu cea mai proasta hârtie folosita la tipar. Pentru ce a scapat, deocamdata, uzurii, nu mai exista aparate. Daca s-au pastrat aparate, nu mai este cine sa le stie pune în functiune. Înainte de a se ajunge aici, informatia ar fi putut fi transpusa pe alt suport, care sa permita, în continuare, decodificarea. În biblioteci publice, asta înseamna, pe lânga operatiunea propriu-zisa de „mutare”: luare în evidenta, inventariere, clasificare, cotare, catalogare, asezare în locul de depozitare, poate si procurarea unui nou mobilier, daca dimensiunile nu mai corespund; mai înseamna casarea si radierea documentului înlocuit. Decât sa se faca atâtea, nu se face nimic. Primesc, prin Internet, imagini pe care calculatorul meu nu le poate vizualiza. M-am obisnuit. Le sterg si gata, ca altfel, ar fi prea complicat. Cu greu, însa renuntam la o carte tiparita pe hârtie. Oare nu pentru ca suntem legati afectiv de ea, pe când, fata de celalalt tip de pastrare si prezentare a informatiei, nu avem sentimente, ci numai interese?
Bibliotecile organizeaza tot felul de manifestari, mai ales cu copiii, dar eu sunt sceptica în privinta lucrurilor fortate. Publicul trebuie lasat sa revina în mod natural la carte. Organismul intelectual va lupta singur împotriva febrei calculatoarelor – care nu vor fi desfiintate, dar îsi vor preciza mai bine rostul.
În societatea contemporana, cartea este indispensabila. Pâna la finalizarea studiilor, ea e obligatorie (chiar daca nu ti-o pretinde nimeni, ea îti trebuie, nu te poti descurca fara ea). Dar, când poate fi considerata încheiata învatatura? Industria lucrarilor plagiate (din Internet) nu va putea cunoaste o dezvoltare „înfloritoare”, pentru ca se va ajunge la saturatie. Acum, tot mai putini fac lucrari originale, dar cât va tine rabdarea de a citi, la nesfârsit, aceleasi fragmente asezate în diverse „colaje”? Omul contemporan traieste sub presiunea urgentei. Cartea îi ofera un refugiu, un moment de relas si pe vreme buna, si pe vreme rea; ea vindeca stresul, în timp ce calculatorul îl accentueaza. Multele obligatii fac, din omul de azi, un însingurat si un înstrainat. Cartea este, pentru el, un asociat, un tovaras, creeaza o relatie de proximitate; calculatorul, mult mai rezervat, este numai un mjlocitor si ne este infidel, prin natura lui mereu schimbatoare. Cartea este prietenul discret care la nevoie se cunoaste. Avem, vom avea nevoie de ea, o cautam si o vom cauta.

– Ce îti place cel mai mult în munca ta? Dar cel mai putin?

– Cel mai mult îmi place ca am, acum, destula libertate sa mi-o aleg. Nu cel mai putin, ci absolut deloc nu-mi place sa fiu presata de termene (dar nu prea sunt).

– Cum arata biblioteca ta de acasa? Ce autori preferi din literatura româna? Dar din cea universala? Ce citesti acum?

– Dupa gustul meu, „biblioteca” pe care o am arata bine. Dupa al altora, probabil, ca ceva de speriat. De când am ajuns sa lucrez ca bibliotecar, am descoperit avantajele aranjarii alfabetice si am facut la fel si acasa. Problema este ca, ce iau de pe raft, nu mai pun la loc, cu anii. Deci, biblioteca mea arata „risipit” – pe sus, pe jos, pe unde nu te-ai astepta. Mai degraba nu-mi place ca sunt destule carti si pe rafturi. Semn ca nu le-am rasfoit cam de multa vreme.
Tot atâta dezordine mi-ar iesi daca as face o lista cu autori preferati si precis as dezamagi cititorul acestor rânduri, pentru ca nu beletristica ar predomina.
Acum citesc vreo zece carti insipide. Abia astept sa scap de ele.

– Privind retrospectiv, ce ai dori sa schimbi, daca ar fi sa o iei de la capat? Ai vreun vis care a ramas neîmplinit?

– La visuri neîmplinite, nu stau rau. Am destule. Daca ar fi s-o iau de la capat, pe ele le-as schimba. S-au dovedit nerealiste. (Ti-am spus ca nu-mi place fictiunea.)

– Ce planuri de viitor ai?

– La vârsta mea, planurile risca sa devina alte vise neîmplinite. Totusi, am si planuri, si santiere deschise. Deocamdata, ele se confunda cu obligatiile de serviciu. Trebuie sa finalizez o monografie dedicata lui Gheorghe Chivu – pictor, poet, profesor dobrogean-maramuresean. Apoi, as vrea sa fac interpretari la poeziile lui Vasile Latis (care a dorit acest lucru, dar cât a trait, nu mi-am facut timp) si sa iasa un volum din ele. În paralel, mai adun câte un articol într-un dictionar biblioteconomic pe care, daca îl termin pâna la pensie, bine, daca nu, îl voi abandona. Mi-ar placea sa pot realiza o carte a figurilor de stil (prezentate putin mai neobisnuit). As vrea sa fac, pentru presa, niste interpretari la câteva parabole biblice (tot te asteptai la o abordare hermeneutica a lui Pacala). De-oi trai.

– Ce hobby-uri ai, cum îti petreci timpul liber?

– Sunt prea lenesa ca sa-mi pot permite hobby-uri. Stau închisa în casa, ocupându-ma cu scris-cititul sau invers. Mi-as lua un animal, dar am impresia ca mi-ar da prea mult de lucru. Îmi ajunge Clarisa, care nu e pretentioasa – broscuta testoasa pe care mi-a lasat-o în grija Cosânzeana. În schimb, am plante. Nici de ele nu se mai poate trece, la mine, prin casa: tot o carte si-un ghiveci. De unde se vede ca nu au devenit chiar un hobby.

– Ce mesaj ai dori sa le transmiti cititorilor nostri?

– Unul albastru, de pace.

Naturalete si forta epica intr-un roman de referinta despre oameni obisnuiti care lupta si ajung sa invinga

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, Family, Inspirational, Media, ParentingLeave a comment

„Fetita padurarului”, „Portret de fetita”, „Catiusa lipoveanca”, „Portret de copil” sunt tot atâtea chipuri de copii ce te privesc expresiv, din tablourile pictorului Nicolae Toniza. “Ochii lui Tonitza”, ochii mari, rotunzi, inocenti, melancolici, naivi si plini de poezie ai micutilor zugraviti de el ne urmaresc cu lumina lor profunda. De-a lungul timpului, copiii au fost o veritabila sursa de inspiratie nu doar pentru artistii plastici, ci si pentru scriitori si compozitori. Daca în arta, acestia au un loc bine delimitat, în religie ei fac subiectul unei recomandari de exceptie din partea Mântuitorului lumii. Cu mai bine de doua mii de ani în urma, Isus a spus – ” Lasati copiii sa vina la Mine.” Câti dintre noi ne-am întrebat de ce Fiul lui Dumnezeu a poruncit sa nu îi oprim pe copii sa ajunga la El? De câte ori am vazut în ei un model de desavârsire, de dragoste, de nevinovatie? Parinti fiind sau educatori, cât de des am meditat asupra responsabilitatii pe care o avem cu privire la odrasle? Ne-am pus vreodata, problema ca un copil poate fi un model crestin pentru un adult? Cum ne îndeplinim ca indivizi, dar si ca societate, datoria ce ne revine fata de micutii nostri? Iata tot atâtea interogatii la care raspunde cu succes romanul crestin al Ligiei Seman, “Tragedie si triumf”. Daca în romanele obisnuite scriitorul urmareste sa proiecteze cât mai bine anumite aspecte din realitate – sentimente, framântari, experiente, toate acestea vazute din perspectiva umana – romanul crestin are menirea de a-i arata cititorului ca dincolo de experienta omeneasca limitata, se afla divinitatea. De altfel, romanul crestin are o veche traditie. Inspirata în general, dintr-o întâmplare adevarata, o astfel de creatie îsi propune sa aduca la lumina framântarile si cautarile noastre, în dorinta de a-l descoperi pe Dumnezeu si de a începe o viata noua, alaturi de El.

Ligia Seman debuteaza în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul constiintei” (1999), “Tragedie si triumf” (2004) si “ Domnind peste împrejurarile vietii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminina, îmbinate cu psihoterapie, propunând solutii biblice. Primele doua carti mentionate prezinta pe lânga experienta crestina a personajelor, si o poveste de iubire bine conturata, ce aduce un plus de umanitate si da o nota romantica naratiunii. Prin antiteza, în “Tragedie si triumf”, registrul tematic se schimba radical. Actiunea este extrem de complexa si construita cu o migala deosebita, Ligia Seman dând viata unor povesti încarcate de dramatism, relatate într-o nota grava, dureroasa. Asistam la scene violente, lipsite de moralitate, care uimesc prin notele descriptive naturale, sfâsietoare. Eroii au parte de necazuri, de încercari, de situatii limita, pe care nu le pot depasi decât prin harul lui Dumnezeu. Poate ca tocmai de aceea, în finalul romanului, unul dintre personaje, capelanul Edi, afirma : « Cu cât visam mai mult, …, cu atât visurile au sansa sa devina realitati. Si, nu suntem îndreptatiti sa visam visuri marete când avem un Dumnezeu atât de mare? » Dincolo de elementele zguduitoare care predomina, cartea are un deznodamânt apoteotic. Biruinta binelui asupra raului aduce cu sine regasirea sensului initial, primordial al vietii. Se asterne pacea si asistam în sfârsit, la triumf, ca la un element ce tine de prezent si de viitor.

Cu toate ca în carte are întietate tragismul, rasturnarea de situatie careia îi suntem martori la final, defineste si contrabalanseaza întâmplarile zguduitoare ce marcheaza întreaga scriere, de la prima pâna la ultima pagina. O familie ramasa pe drumuri, cu multe guri de hranit, acesta este tabloul de debut al romanului scris de Ligia Seman. Copiii sunt trimisi la cersit, tatal se îmbata, mama, Valeria, traieste undeva, la limita dintre dementa si normalitate. Dintre atâtia prunci, se detaseaza doua figuri, Ana, fiica mai mare si Vlad, imediat urmator ca vârsta, de care ea are grija. Destinele lor se despart de îndata ce se produce ireparabilul: Valeria este ucisa de sot, iar odraslele iau drumul orfelinatelor. Si astfel, începe cu adevarat, tragedia.

Casa de copii unde nimereste Vlad, un baietel cu o sensibilitate exacerbata, îi ofera un mediu complet ostil. Personaje precum Doroftei sau Miron Gura vin sa îi amplifice spaimele, nelinistile, durerile. Anii trec si dupa multa suferinta, umilinta si traume greu de descris, Vlad alege sa depaseasca faza institutionala, încercând sa “zboare” spre un nou tarâm – strada. Alaturi de Cristi, un micut adus de pe drum la caminul de orfani, acesta se decide sa încerce. Cu atât mai mult cu cât în mintea lui persista cuvintele spuse cândva, de fostul vagabond. “Eu eram domn pe strada. Acolo faci numai ce vrei tu, nu ce zice altul. Vrei sa dormi? Dormi. Vrei sa manânci? Manânci. Si acolo nu te bate nimeni. E rai viata când nu te bate nimeni.”

Vlad încearca sa se apropie de “rai”. Un rai în care un copil lipsit de parinti are macar sansa de a nu lua bataie. Cei doi evadeaza si, în drumul lor spre libertate, înteleg ca mai este nevoie de înca un element pentru reusita: “Eu ma rog, zicea Cristi, si se oprea din când în când, pupa pamântul în fata lui Vlad si zicea: Doamne ajuta, Doamne ajuta sa nu ne prinda. Fa si tu asa, îi zicea lui Vlad.” Iar Dumnezeu îi ajuta. Si astfel, cei doi învata sa traiasca de azi pe mâine, în canal. Nu singuri, ci alaturi de alti nefericiti, la fel ca si ei. În fond, moda copiilor strazii nu a început azi si nici ieri. Sa ne gândim la “Fetita cu chibrituri”, din basmul omonim al lui Hans Christian Andersen, la Gavroche, micul erou din “Mizerabilii” lui Victor Hugo, la Oliver Twist, personajul principal din romanul cu acelasi nume scris de Charles Dickens, ori la Remi din “Singur pe lume” sau Romain Kalbris, din cartea cu titlul similar, ambele apartinându-i lui Hector Malot.

Vlad evolueaza pe strada. Ajunge unul dintre cei mai de temut sefi de gasca. Pentru ca iadul în care traieste nu îi poate oferi altceva. Si totusi, el plecase spre rai. Exista însa, si raiul, caci are sansa sa o întâlneasca pe Magda, o fetita de familie buna, educata, pe care o cunoaste din întâmplare. Cum reactioneaza Vlad, la întâlnirea cu un personaj desprins din acest rai spre care nazuieste de când se stie? “Îi venea sa plânga, se dezobisnuise sa plânga în public. La insitutie, tuturor lacrimilor adunate si neplânse le dadea voie sa curga numai când se retragea în padure, unde era sigur ca nu-l vede nimeni plângând. Ciudat ca aici, în mijlocul acestei aglomeratii, acestei civilizatii frematatoare pentru care era ca inexistent, se simtea mai singur, mai izolat chiar decât în padurile din împrejurimile institutiei.”

Pe lânga lipsuri, ura, încrâncenare, Vlad are ocazia sa traiasca si alienarea produsa de marele oras. Oras care îl transforma într-o specie ce poarta un nume inconfundabil – aurolac. De fapt, chiar Cristi, tovarasul alaturi de care fugise, îi spusese: “De la aur vine aurolac.” Si atunci, “lumea în care traia era vinovata de durerea si rautatea lui? Erau vinovati cei mari, care aveau resurse sa-l ajute pe el si alte suflete aflate în situatia lui, dar nu o faceau? Era vinovata societatea? Era vinovat Însusi Dumnezeu?”

La rândul ei, singura fiinta ce îl protejase pe Vlad, în copilarie – Ana, sora sa mai mare, trece printr-o experienta similara. Cei doi sunt despartiti imediat dupa moartea mamei, iar Ana, aidoma lui Vlad, traieste în canal. Se prostitueaza. Are o fiica abandonata la spital. Visul ei dintotdeauna, acela de a-si cladi o familie, lucru banal în conceptia multora, nu se împlinise pâna atunci. Destinele paralele ale celor doi frati se intersecteaza, iarasi. Vlad si Ana se întâlnesc într-o noapte, pe strada, si se recunosc. Iar revederea îi trezeste celui dintâi bruma de sentimente umane uitate undeva, în adâncul inimii sale chinuite. “Amintirea iubirii ei din copilarie îl încalzea, îi dezmortea sufletul, degerat în noptile când sorbea aurolac. Daca o întâlnise, în sfârsit, dupa atâta timp si ea nu-l mai iubea, simtea ca s-ar fi prabusit.” S-ar fi prabusit, din simplul motiv ca relatia aceasta de rudenie, suplineste pentru el o alta lipsa. Aceea a dragostei pe care numai mama si tata ti-o pot oferi. “Legatura copil parinte, una dintre reflectiile cele mai pregnante ale necuprinsului încredintat de Dumnezeul infinit cuprinsului; maretie a exprimarii chipului Tatalui în spiritele în care El a suflat viata-I pentru a da primului contur de lut forma dumnezeirii. Zâmbet, mângâiere, vorba cu alin, învatate de Adam de la Dumnezeu Însusi în racoarea diminetilor edenice.”

Vlad creste pe strada si pe masura ce anii se scurg, în inima îi încolteste dragostea pentru Magda, singura fiinta coborâta din raiul adevarat, nu din cel contrafacut. Aflati la vârsta întemeierii propriului camin, o relatie între ei se dovedeste imposibila. Mai mult, Magda este pe cale sa se casatoreasca cu Raul Oprea, misionar. În viziunea Ligiei Seman, Raul reprezinta acel tip de slujitor care se bazeaza pe abilitatile proprii si chiar se mândreste cu ele. El este tipul crestinului dornic a face lucruri înalte pentru Împaratia lui Dumnezeu, dar care nu e înca zdrobit. Oamenii nezdrobiti actioneaza prin puterea intelectului si a abilitatilor proprii. Ei au rezultate în misiune, chiar extraordinare, dar caracterul lor nu se remarca prin blândete, iar lucrul acesta se vede în relatiile cu semenii. Raul dovedeste abnegatie fata de cei pierduti, dar are si o anumita doza de aroganta. Nu îi trateaza pe toti cu aceeasi masura, ci le ofera mai mult interes si timp persoanelor pe care le considera mai importante. „Raspunsese cu mai multa atentie si meticulozitate întrebarilor puse de personalitati din conducerea orasului, pe când celor pe care nu-i considera atât de însemnati le acorda mai putin timp, uneori chiar fara sa-si dea seama, era chiar expeditiv cu ei.” În antiteza cu el este Adrian, prietenul lui. Oamenii, toti, indiferent de statul social sau slujirea lor în biserica – simteau ca se afla în fata unui om care îi întelege, care le va spune cu blândete cuvintele lui Dumnezeu, de aceea aveau curajul sa-i destainuie esecurile lor, fara teama ca ar putea fi judecati.”

Mai mare însa, decât contrastul dintre Adrian si Raul este cel dintre Raul si Vlad. Sperantele ultimului se naruie înca o data, atunci când afla de relatia dintre Magda si Raul. La ce altceva ar putea sa se gândeasca decât sa îsi faca singur dreptate?De ce sa nu repete gestul tatalui sau – acela de a ucide? “Nenorocirile îi transfigurasera inima într-o rece si neînduplecata stânca. În noapte, Vlad astepta ca Raul sa iasa de acolo, din casa de unde împreuna cu Magda se bucurase de frumusetea cerului… Vlad planuise sa se razbune cumva pentru a-si alina durerea ca el nu poate si nu va putea vreodata sa traiasca o asemenea bucurie.” Sa comiti o crima pentru ca nu îti este dat sa cunosti bucuria! Are loc confruntarea. Fostul copil al strazii îl ataca pe cel ce aduce vestea buna a mântuirii. Se reia o lupta ancestrala, ce a început probabil, cu multe milenii în urma, în ceruri. Lucifer atenteaza asupra Fiului lui Dumnezeu, deoarece îsi doreste fericirea. “Acum erau fata în fata… Raul – o icoana reala a ceea ce poate pune Dumnezeu mai frumos si minunat într-un tânar: calitati fizice, energie, inteligenta, vitalitate si Vlad – o relicva diforma, o imagine distorsionata a ceea ce ar fi putut fi un tânar si nu era… Se auzeau doua inimi batând în acelasi timp, dar atât de diferit ca si cum ar fi fost din doua lumi, ca si cum n-ar fi avut acelasi Creator Atotputernic, Stapân peste toate, desavârsit în bunatate si dragoste pentru orice pamântean, fara deosebire.”

Dar tocmai pentru ca Dumnezeu este “desavârsit în bunatate si dragoste pentru orice pamântean, fara deosebire”, tragedia lui Vlad nu mai are când sa se extinda si asupra lui Raul si a Magdei. Creatorul Atotputernic intervine si îl opreste pe Vlad sa ucida. Dreptatea si dragostea lui Dumnezeu nu se contrazic. Oricât ar suferi un om, oricât ar fi de traumatizat, nu îi lipseste puterea de a constientiza binele si raul. În sufletul lui Vlad mai exista înca intacta o farâma de iubire si astfel, reuseste sa-si învinga gelozia si dorinta de razbunare, renuntând în ultima clipa la ideea diabolica de a înfaptui omorul. Raul însa – cu toata masura înalta de iubire pe care o primise de-a lungul vietii – nu este capabil sa-si învinga „egoismul de a-si trai tineretea si a face lucruri mari pentru Dumnezeu” , alegând sa se protejeze. În consecinta, îl paraseste pe Vlad, desi acesta ranit, se zbate între viata si moarte.

La început – aceste lipsuri ale caracterului lui Raul nu ies la suprafata si nu par atât de însemnate în fata oamenilor, pâna la momentul incidentului din Afganistan, în urma caruia Adrian îsi pierde viata. Dumnezeu este suveran, Stapân peste viata si moarte, si abia în acest context se evidenteaza în mod special orgoliul lui Raul, astfel ca el se simte vinovat de moartea prietenului sau. Dar toate acestea, constientizarea caracterului sau în Lumina lui Hristos pe care Îl vede în dedicarea sincera pâna la moarte a lui Adrian – îl vor schimba pe Raul. Inima lui este transformata, zdrobita, iar poeziile si eseurile pe care le scrie, dar mai ales faptele lui vorbesc despre schimbarea petrecuta. Întâlnirea cu Vlad ramâne un episod de referinta, din acest punct de vedere. „Acum, la lumina zilei, atacatorul, bicisnicul din noapte se mira de umilinta acestui tânar dotat si elegant, care cutremurat de plâns, îl îmbratisa cu nespusa iubire, tocmai pe el… Raul insista ca Vald sa-l duca si pe el sa vada în ce conditii traieste. În canal mirosea oribil: a urina, a haine si trupuri nespalate, dar Raul, desi Vlad insistase, nu se dadu înapoi…”

Vlad se recupereaza, atât fizic, cât si psihic. Începe sa îsi faureasca de acum înainte, altfel de vise. Iar acestea se leaga de biserica si de Cuvântul lui Dumnezeu. Si astfel, vagabondul de pe strada intra în lacasul unde se predica salvarea. Vlad deschide la propriu, usa si iata-l în Casa Domnului. “Fascinat de melodie si cuvinte, biata fiinta nestiind ce înseamna conformismul, mânat doar de noua lui descoperire a iubirii pe care o cautase de atâtia ani, înainta si mai mult. Deja aproape toti ochii îl descoperira. Unii îl priveau cu mila, altii cu dispret, altii cu teama, gândind ca venise sa tulbure.”

Cine sa înteleaga de ce oamenii au numai dispret fata de cei ce mai încercati de viata? Tragedia lui Vlad este perfecta. Zbaterile lui se finalizeaza în moarte. Aparent, o înfrângere. Doar aparent, pentru ca din aceasta tragedie se naste triumful. Vlad întelege ca nazuintele sale nu trebuie sa se îndrepte spre ceea ce aleg oamenii – bogatie, faima, orgoliu. El îsi da seama ca sansa autentica înseamna o viata desavârsita în Hristos, în care nu ti se interzice sa traiesti bucuria. Judecata doar din unghiul dimensiunii perceptibile si efemere – viata lui pare a fi o catastrofa, iar Dumnezeu ar putea fi considerat nedrept favorizând-i pe unii în detrimentul altora, prin faptul ca a îngaduit sa se nasca într-o anumita familie, prin oportunitatiile oferite, prin inteligenta sau frumusete… În carte, modul în care Dumnezeu judeca si semnificatia pe care o da El adevaratelor valori sunt sugestiv descrise în visul capelanului Edi.

La rândul ei, Ana ia hotarârea sa renunte la traiul de pâna acum. Înmormântarea lui Vlad, la care asista împietrita de durere, marcheaza un moment de rascruce în viata acesteia. Întoarcerea Anei la Dumnezeu se produce ca un triumf suprem. Pâna aici a fost tragedia. Creatorul Atotputernic i-a pus capat. Ana si fiica ei nu mai au de ce sa se teama.

« Cu cât visam mai mult, …, cu atât visurile au sansa sa devina realitati. Si, nu suntem îndreptatiti sa visam visuri marete când avem un Dumnezeu atât de mare? » Un început trist, o evolutie dramatica si un final prin care se celebreaza victoria. “Daca nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu”, afirma Ligia Seman, “care sa ofere un cadru de referinta, omul ar fi ca o corabie purtata de valurile vietii, aruncata de pe un mal pe altul, fara o busola dupa care sa se îndrepte, fara o tinta spre care sa navigheze.” Toata aceasta tragedie, tot ce s-a întâmplat în roman a avut ca scop tocmai acest final, pentru ca oamenii sa înteleaga ce simte Dumnezeu pentru ei. Cartea se transforma într-un adevarat apel pentru ca pamântenii sa fie motivati a-L sluji cu daruire. Creatorul nu apreciaza mai mult lucrarile apartinând semenilor nostri rasfatati de soarta, în detrimentul celor venind din partea copiilor Sai mai neînsemnati, care I-au pus totul la dispozitie, cu credinta ca El poate sa înmulteasca. Lucrarea cea mai mare pe pamânt este dragostea. În ochii Tatalui, martir nu este cel care îsi da doar o singura data viata pentru El, ci cel ce zilnic traieste o existenta de renuntare, pentru altii.

Am asistat la un adevarat bildungs roman, un roman al devenirii. Procesul maturizarii eroilor este de durata, dificil si gradual, implicând nenumarate conflicte între dorintele si nevoile lor si ordinea impusa de societate. Asa cum este si firesc, romanul « Tragedie si triumf » este realizat în tonuri cenusii, reflectând faptul ca dimensiunea personala a vietii personajelor are ca principala caracteristica întunericul, neputinta, tenebrele. Noaptea este în armonie cu starea sufleteasca a acestora. Constiinta lor pare înclinata sa se scufunde în haul obscurantismului si sa ramîna acolo cât mai mult. Iesirea din neant devine chinuitoare. Sentimentul fricii, asa cum îl traiesc protagonistii cartii, declanseaza în mintea cititorului o serie de întrebari existentiale.

Ar mai fi de remarcat multimea de persoanje secundare, gravitând în jurul eroului principal, Vlad. Între acestea se detaseaza preotul Mihail Stânca, Vandana, un copil al strazii, Calin, singurul prieten al lui Vlad la casa de copii, Misu, protectorul temporar al Anei sau sotul acesteia. Foarte bine conturate, aceste figuri de planul doi vin sa întregeasca si sa aprofundeze profilul moral al celor aflati în centrul cartii. De asemenea, un rol la fel de important il joaca si Raul Oprea, Adrian Marcu, Edi si Magda, de ei legându-se momentul de întoarcere totala a lui Vlad si implicit, a Anei, de la tragedie, la triumful unei vieti noi, în Hristos.

Stilul romanului « Tragedie si triumf » este intelectual si echilibrat, dovedind o documentare serioasa si o maturitate literara. Tema narativa nu este complicata. Analiza psihologica si introspectia, prezentarea mecanismelor psihilogice si a motivatiilor interioare, surprinderea vietii launtrice, cugetarea si sensibilitatea dau consistenta acestei creatii semnata de Ligia Seman. În plus, autenticitatea experientelor relatate, perspectiva larga asupra realitatii transforma « Tragedie si triumf » într-o carte a solutiilor. “Eu cred ca oamenii când citesc o carte, nu au nevoie sa fie pusi fata în fata cu realitatile zguduitoare ale vietii si atât”, spune Ligia Seman. “Nu suntem doar spectatori ai propriei noastre vieti si când lecturam o carte nu e suficient sa urmarim spectacolul altor vieti în care sa ne regasim si nimic mai mult… Oamenii au nevoie de solutii, sa înteleaga ca durerilor, zbaterilor, problemelor cu care se confrunta exista Cineva care le poate da raspunsuri nu doar pentru viata aceasta efemera, ci pentru vesnicie.”

« Tragedie si triumf » ramâne de asemenea, o sursa inepuizabila de vitalitate în ceea ce priveste valorile crestine, raspunsurile la cautarile noastre spirituale si religioase, dar si o lectura obligatorie pentru oameni din orice categorie sociala. “Convingerea mea personala este ca un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stari sufletesti sau evenimente, daca exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu si-a atins întru totul menirea”, afirma Ligia Seman. “În cartile mele – dorinta de a-i ajuta pe cititori sa gaseasca acest cadru de referinta, portul înspre care sa navigheze pentru a-si regasi identitatea – a fost obiectivul de baza care m-a calauzit si cred ca m-a ajutat sa-mi formez un stil propriu: roman crestin psihologic.”

Dialog cu scriitoarea Vavila Popovici din Raleigh, NC despre cuvantul devenit filozofie de viata ca forma de arta

On By nelursIn Interview3 Comments

Poetei si prozatoarei Vavila Popovici stiinta i-a dat multe cunostinte, însa literatura a încercat sa o învete ce sa faca dupa aceea, cu ele. Stiinta i-a exersat si i-a ordonat mintea, iar preocuparile artistice si literare i-au slefuit-o, atât cât s-a putut. Nascuta la Sulita, în judetul Hotin, în nordica Bucovina (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru ca a copilarit în diferite orase, a schimbat mereu scolile, a pierdut si a câstigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasa amintire din vremea începutului este legata de natura, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga dupa orele de scoala, pe lânga Poarta Sarutului si Masa Tacerii. În adolescenta scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian si balet la Conservatorul din Tg. Mures, iar în vacante facea sport, vara tenis si înot, iar iarna, patinaj. Cu toate ca visa sa îmbratiseze o cariera artistica, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sanatate, lipsa unui dosar bun, dezacordul parintilor ca fiica lor sa se orienteze spre un asemenea domeniu, precum si pledoaria profesoarei de fizica si chimie, care a convins-o sa mearga pe drumul stiintei, au facut ca destinul sa o poarte la doar saptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iasiul lui Eminescu, unde sustine si promoveaza examenul de admitere la Facultatea de Chimie.

Vavilei Popovici i-a placut sa lucreze în fabrica si muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar credea în profesia pe care o facea, pâna acolo încât viata de familie si cariera au avut prioritate în fata scrisului si aceasta din dragoste si simt al datoriei. Si-a iubit sotul si pe cele doua fiice, pentru care si-a dorit dintotdeauna sa fie sanatoase si destepte, si la fel de mult îsi iubeste si nepoata pe care a crescut-o pâna la vârsta de doisprezece ani si pe care o considera ca fiind al treilea copil al ei. Ea însasi afirma ca nu a avut o viata usoara, mai ales ca adesea tânjea dupa clipe de liniste, în care sa poata scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învatatura crestina ce spune ca esential este ca timpul sa nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel si sârguinta, cu harnicie, într-o directie în care te dirijeaza inima. Asa a si facut, astfel ca din acelasi preaplin de dragoste au aparut în timp, volume de versuri precum „Singuratatea clipelor târzii”, „Noapte de iarna”, „Piticul din ceasca de cafea”, „Îngerul scrie poemul” si de proza – „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt barbati buni”, „Jurnal american” sau „Ultima pirueta”. Vavila Popovici este în prezent, pensionara si locuieste în Statele Unite ale Americii.

– „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântata/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea si lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmura de Carara/ daltuita de Michelangelo./ E o pirueta a Anei Pavlova.” Citind aceasta definitie pe care ati dat-o poeziei, am înteles ca sunteti un om pentru care arta reprezinta un alter ego, o a doua natura. Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din AnaPavlova se regaseste în poezia dvs.?

– Da, poezia este prietenul meu nedespartit! Împreuna cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost si ramâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindca Jung si alti psihologi se grabesc sa afirme ca în domeniul creatiilor si al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego si super ego. Poate ca exista si aceste dezechilibre, dar atunci când te nasti cu acest har, el nu poate fi decât, asa cum spuneti, un alter ego.
Cred ca poezia trebuie sa aiba din toate acestea, adica din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din taria si puritatea marmorei cautata si slefuita de Michelangelo, din gratia unei piruete… Ne straduim noi, poetii, dar asta nu înseamna ca si realizam.

– Ati debutat în revista “Chimistul” din Onesti, în anul 1965, pe vremea când lucrati ca inginera la Combinatul Chimic din Borzesti, însa debutul absolut a fost în revista “Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi pastrati lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

– La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le pastrez o amintire frumoasa. Combinatul Chimic era cea mai mare întreprindere la acea ora, din tara. M-au descoperit ca scriu versuri, desi ascundeam pe cât posibil aceasta preocupare si mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, dar nu l-am cunoscut personal. I-am trimis doua poezii si mi le-a publicat. Înseamna ca a citit si i-a placut.

– De ce “13 poeti” si nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales ca erati câstigatoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalti doisprezece?

– Editura era în cladirea “Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oara sa întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisa pe adresa mea, mi s-a comunicat ca din motive de economie de hârtie, Elena Ceausescu a dispus sa se editeze un volum colectiv. Ceilalti 12 erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinica, Petru Dunca, Liliana Gradinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Ruset. În 1990, cei care s-au perindat la directia editurii, toti, pe rând, mi-au promis ca-mi vor publica volumul de versuri si au plecat tot pe rând, foarte curând: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi facuse referat pentru volumul “Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat ca volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut sa-l recuperez, s-a pierdut. Acelasi lucru mi s-a întâmplat si cu primul roman, predat unei edituri din Bucuresti. Cu mari insistente l-am recuperat, dupa ce a fost refuzat spre editare. Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scarile editurii, spre iesire si m-a întrebat: “De ce nu mi-ati spus ca sotul a fost condamnat politic?” Am ramas stupefiata, nu i-am raspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna si am plecat.
Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu : nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cartile mele, nu puteam marturisi gândurile si întâmplarile în acea perioada a comunismului; sinceritatea nu putea fi pretuita, ci speculata si pedepsita, tristetea era un pacat. Si oricum, pâna la acea data, sa poti edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relatii, ori faceai compromisuri. Sa nu-mi spuna cineva ca mai exista o alta cale! Mare talent nu eram, relatii nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat sa fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea si caruia m-am plâns, mi-a spus, mai în gluma, mai în serios: „Astazi la putere este banul, politica si femeia.” Ma gândesc acum, ce radacini adânci avem…

– Ce a urmat dupa 1989, atât în versuri, cât si în proza?

– Imediat dupa acele întâmplari am hotarât sa-mi public volumele pe cont propriu si le-am publicat pe rând, zece volume de poezie si opt de proza.

– „Te-ai aratat în ceasca de cafea / dimineata, în balconul plin cu flori. / Soarele stralucea pe marginea cestii / si tu erai piticul negru / din ceasca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinava, dar si la literatura fantastica a evului mediu. În ce masura se regasesc aceste accente în volumul “Piticul din ceasca de cafea”, ca un “semn ca sufletul nu cere odihna”?

– Un critic literar din Iasi a scris despre aceasta poezie: “Cine poate fi acest pitic din ceasca de cafea? Decât daimonul creatiei, care staruie în mintea si sufletul creatorului….” Alt critic a scris: “Poemul „Piticul din ceasca de cafea”, care da titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinta de reînviere te duce la mitul lui Horus si totusi cea mai puternica realitate este cea din puterea visului, pentru ca aceasta dezvolta, transforma, educa transcendenta traita, este adevar, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate desparti.”
Dumneavoastra v-ati gândit probabil, la cosmogonia scandinava, despre care se spune ca da frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viata cu toate bucuriile si suferintele ei, nu este decât amânarea unui sfârsit… V-ati gândit la “Frasinul cosmic”, din mitologia europeana: Frasinul si Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului si iarna venind si vântul scuturând frunzele si ramânând doar sufletul fara haina… Da, el, sufletul care nu cere niciodata „odihna”!

– „În zilele de vara / când caldura / îmi învaluia trupul, / închideam ochii / si ma rugam soarelui. / Din prea multa iubire / ma rugam” (“Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodata ca o paralela între aceste versuri ale Vavilei Popovici si cele ale lui Ion Barbu din “Riga Crypto si lapona Enigel” (Ma-închin la soarele-ntelept,/ Ca sufletu-i fântâna-n piept/ Si roata alba mi-e stapâna/ Ce zace-n sufletul fântâna./ La soare, roata se mareste,/ La umbra, numai carnea creste/ Si somn e carnea, se dezumfla,/– Dar vânt si umbra iar o umfla…”) este absolut normala? Cum se autodefineste lumea spirituala a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adepta al carui tip de cunoastere filosofica sunteti?

– Nu m-am gândit pâna acum la aceasta paralela si comparatia ma onoreaza; acolo este o drama lirica puternica, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii sai, o dragoste fulgeratoare fata de Enigel care iubea soarele: “Eu de umbra mult ma tem/ Ca daca-n iarna sunt facuta/ Si ursul alb mi-e varul drept,/ Din umbra deasa desfacuta,/ Ma-nchin la soarele-ntelept…” Este reluata oarecum tema din Luceafarul lui Eminescu, tot atât de liric redata imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri…
Referitor la a doua întrebare, legata oarecum de prima, nu pot sa afirm ca ma încadrez strict într-o cunoastere filosofica. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru ca m-au obsedat multa vreme: “Daca iubiti poezia sau muzica, pierderile, cresterile, curgerile, daca va plac geometria si rigoarea fara sa vi se împietreasca inima, daca sunteti în stare de un dram de nebunie si un munte de masura, veti întâlni filosofia.” Si cred ca am întâlnit-o si nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica nascuta din mirare în fata rânduirii acestei lumi… Asa se întâmpla, cu cât omul dobândeste mai multe cunostinte, cu atât are mai multe lucruri nelamurite, îsi pune mai multe întrebari. Mirarea aceasta filosofica rezulta si din perceperea intensa a durerii, în urma careia vin întrebarile. M-am convins cu timpul ca prin acumulare de cunostinte, de experiente mai placute sau mai triste, vine momentul când ordonezi raspunsurile si îti faci o filozofie asupra vietii care este numai a ta si pe care o poti pastra în tine sau poti s-o faci cunoscuta semenilor, prin una din formele artei. Cred în Dumnezeu si în Împaratia Lui, cred în dreptate, adevar, iubire; în libertate, în fericire, în lumina – spirit viu care coboara din soare si intra în contact cu spiritul nostru, cred!
Aristotel spunea la vremea sa ca oamenii au început sa filosofeze mânati fiind de “mirare”. Si asa este! Daca ai ochi sa privesti cu atentie aceasta lume, începi sa te miri. Si te miri si te miri si te întrebi si raspunsurile vin, alteori nu vin… Dar în tot ce facem si gândim trebuie sa-l avem pe Dumnezeu în viata noastra. Libertatea si fericirea spre care tindem nu se pot obtine decât prin iubire si daruire; iubire fata de aproapele nostru; iubirea care ne este însamântata în suflet si pe care trebuie s-o îngrijim, ca aceasta samânta sa ajunga sa rodeasca. Cred ca trebuie sa ne straduim pentru a înlatura animalitatea, egoismul si barbaria din noi, ceea ce ar duce la o convietuire normala de care avem atâta nevoie, iata în ce cred! Mai cred ca trebuie sa ne debarasam de teama care ne-a însotit si ne însoteste înca. Sa devenim încrezatori în fortele binelui, sa fim curajosi, cu compasiune fata de aproapele nostru, dar si fata de departele nostru, de ce nu? si cu spirit de sacrificiu, asa cum ne învata Hristos, iar sacrificiul înseamna renuntare în favoarea semenului tau, izvorâta din preaplinul dragostei.

– “Sus – un cer îndepartat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicati aceasta înclinatie specifica simbolismului, spre nostalgie si spre valentele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutica ce va caracterizeaza?

– Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimarii lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. Dupa mine este un mare poet! Am gasit într-o revista un articol în care se spune despre Bacovia ca este « un ins epuizat prematur, ca percepe timpul ca un batrân, îmbatrânit de esecuri si celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu clima aspra… pentru batrâni, provinciali, « nordici » timpul trece greu, monoton si chinuit ». M-a durut si m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi si a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însa, cu caracterizarea lui Ion Caraion : « Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obtine arta. » Cred ca m-a influentat în scrierea unor poezii. Am scris cândva o poezie intitulata „Dragoste de Bacovia” care se termina cam asa: „Privea în sus si-mi arata/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zari argintii”./ Râdea emotionat, vibrau în el “scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am cazut în genunchi si-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-ma cu pana ta!”
Cât priveste nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteti a cita cuvintele lui Constantin Noica : « Melancolia este fericirea ce se hraneste din absente. » Si aceasta absenta a persoanei iubite, pierduta pentru totdeauna, face loc momentelor de inspiratie, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensatie a absentei, cu iluzia transformarii ei în prezenta. Andrei Plesu spune ca melancolia este un moment de înstrainare, de izolare : « Privesti ceva, ai vrea sa-l iubesti, dar nu poti, simti ca între tine si el este o distanta pe care n-o poti diminua. » Câta dreptate are!

– A aparut cu ceva timp în urma, “Jurnalul unei fete greu de multumit”, o carte scrisa de Jeni Acterian. În literatura româna, jurnalu, se întâlneste la Mircea Eliade (“Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt (“Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune “File de jurnal”, “Jurnalul unei veri”, dar si “Jurnal american”. Va considerati o continuatoare a scriitorilor anterior mentionati în ceea ce priveste marturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalitati reflectate ca o confesiune generata de anumite împrejurari de viata?

– Unii si-au pus întrebarea daca un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred ca da! Îmi place sa scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectura, etc. Contemplu, gândesc si reflectez. Reflectia deci, însoteste contemplatia. Îti exprimi propriile gânduri si pareri si stârnesti gândurile cititorului care intra într-un dialog al undelor cu scriitorul. Parerea lui Mircea Eliade era ca cel ce scrie un jurnal, în masura în care el încearca sa capteze macar o parte din ceea ce vede si simte, trebuie sa accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. Si totusi, a scris jurnale. Tolstoi spunea ca jurnalul este o redare a realitatii. Eu accept ideea de a fi o redare a realitatii, dar ca sa fie si literatura, cred ca trebuie depasita într-un mod aceasta realitate, trebuie transcendentalizata, daca se reuseste, bineînteles…
Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destainuire, de sinceritate. Exista poate si o sete de comunicare pe care o are orice om, unii o fac verbal, altii în scris. Calinescu spunea ca este o prostie sa scrii un jurnal, actualul critic Ion Simut spune (am gasit un articol în „România literara”) ca jurnalele ar trebui sa stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt pareri si pareri, dar jurnalele se vând si se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea ca Jurnalul poate avea capricii, lejeritati, copilarii, confesiuni si chiar indiscretii. Asa si este ! Jurnale s-au scris si se scriu si rezista si chiar au mare succes în comparatie cu literatura de fictiune. Consimt spuselor lui Marquez: “Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului taria si întelepciunea pentru a le exprima”.

– Suntem la capitolul memorialistica, “Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizarii acestei cercetari a societatii românesti? Cât si cum v-ati documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentati viata în complexitatea ei sociala si psihologica?

– „Albumul cu fotografii” este o carte editata în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie si este o lucrare memorialistica alcatuita din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea si inima mea. Singura fictiune este cel de al treilea copil (baiatul), spre a scoate în evidenta mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redata în romanul “Binele si Raul”). Scriind toate cartile la persoana întâia, am fost întrebata dupa citirea fiecarei carti daca este viata mea si am subliniat ca m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate actiunii. Aceasta carte însa, nu este fictiune, ci realitatea vietii pe care am trait-o.

– De unde provine dramatismul scrierii de fata? Daca ar fi sa ne întoarcem în timp, care este fotografia ce va este cea mai draga din acest album?

– De unde provine dramatismul? Din viata pe care am trait-o. Fotografia cea mai draga este a sotului pe care l-am pierdut.

– La ce lucrati în prezent ?

– Am doua carti în lucru. Prima este o carticica de cugetari, a doua este o antologie de versuri. As dori sa fac o selectie din volumele de versuri scrise si publicate la care sa adaug si poezii noi. Ar fi un volum destul de mare.

– Cum arata viitorul?

– Hm! Mult a fost, putin a ramas! Pentru mine vorbind. Timpul vietii nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleaca… Îmi pare rau, fiindca va fi plin de evenimente. Cred ca nu trebuie sa ne speriem, fiecare generatie a avut probleme noi, mai grele, mai usoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie sa poarte în suflet credinta în Dumnezeu. Cu ea va depasi mai usor greutatile.

– Ce recomandare ati dori sa le faceti celor care abia acum încep sa scrie?

– Sa iubeasca mult si sa viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Sa citeasca mult si sistematic. Sa caute valoarea în viata. Sa-si faca biblioteca si fise pentru cartile citite. Sa scrie, dar sa nu se grabeasca sa publice. Eu m-am grabit, fiindca am pierdut din timpul scrierii si acum îmi dau seama ca ar fi trebuit sa revizuiesc cu atentie textele si sa fiu mai exigenta cu editarea lor.

– Ce hobby-uri aveti?

– Am avut destul de multe în viata. Acum mi-a ramas doar muzica.

– Cât de multa poezie exista într-o reactie chimica?

– O reactie chimica se prezinta ca un fenomen în urma caruia doua sau mai multe substante puse în contact în anumite conditii, formeaza substante diferite, altele decât cele initiale. Te minunezi când vezi ca una pui si alta iese. În poezie, folosim cuvinte din bogatia limbii, dupa gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alaturam într-un mod, ele se atrag, se amesteca, explodeaza, uneori (ce mult asteptata este explozia cuvintelor!), formând idei si imagini pe care cititorul le gusta… Ne minunam, uneori, pentru ce a iesit. Se întâmpla sa nu-ti mai recunosti gândurile care te-au însotit. Poezia este, da, o alchimie, o modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reactie chimica, ne tulbura, ne misca, ne fascineaza.

Privirea care face diferenta

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Familia, Mantuire, Natura Umana, TineriLeave a comment

Sa citam cateva versete din cartea Geneza a Bibliei, cap 2 si 3:

“ Apoi Domnul Dumnezeu a sadit o gradina in Eden, spre rasarit; si a pus acolo pe omul pe care-l intocmise. Domnul Dumnezeu a facut sa rasara din pamant tot felul de pomi, placuti la vedere si buni la mancare, si pomul vietii in mijlocul gradinii, si pomul cunostintei binelui si raului. Domnul Dumnezeu a luat pe om si l-a asezat in gradina Edenului, ca s-o lucreze si s-o pazeasca. Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: Poti sa mananci dupa placere din orice pom din gradina; dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit. Femeia a vazut ca pomul era bun de mancat si placut de privit, si ca pomul era de dorit ca sa deschida cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, si a mancat; a dat si barbatului ei, care era langa ea, si barbatul a mancat si el. Atunci li s-au deschis ochii la amandoi; au cunoscut ca erau goi, au cusut laolalta frunze de smochin si si-au facut sorturi din ele. De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din gradina Edenului, ca sa lucreze pamantul, din care fusese luat. Astfel a izgonit El pe Adam; si la rasaritul gradinii Edenului a pus niste heruvimi, care sa invarteasca o sabie invapaiata, ca sa pazeasca drumul care duce la pomul vietii.”

Omul a primit prima lectie neplacuta cand a incalcat porunca Domnului Dumnzeu. Eva a privit la pomul cunostintei binelui si raului si a vazut ca pomul era bun de mancat si placut la privit. Pana aici, totul e ok. Insa cunostinta raului, incalcarea poruncii, nu a ramas fara urmari tragice. Dumnezeu ii tinuse langa El in gradina Paradis unde aveau cele necesare unei vieti de vis: gradina de basm, vegetatie imbietoare, mancare gustoasa, rauri de apa, convietuirea intr-o buna relatie unul cu altul si cu Dumnezeu.
Neascultarea le-a adus o experienta mare si dureroasa. Bucuria de o clipa a placerii a fost urmata de gustul amar al indepartarii de binecuvantare si de prezenta lui Dumnezeu. Au fost scosi din gradina Edenului la munca pamantului care este plin de spini si palamida, iar hrana o dobandeau dupa multa truda si sudoare.

“Sarpele era mai siret decat toate fiarele campului pe care le facuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: Oare a zis Dumnezeu cu adevarat: Sa nu mancati din toti pomii din gradina“(Geneza 3:1)
Sarpele cel vechi- diavolul – a intodus in discutia cu Eva samanta indoialii, denaturand cele spuse de Dumnezeu (“sa nu mancati din toti pomii”), dar mai ales in ceea ce priveste autenticitatea bunatatii lui Dumnezeu. Neincrederea ca Dumnezeu urmareste binele meu. Chiar daca il voi asculta pe Dumnezeu in toate lucrurile, nu voi avea ceva bun. Pot sa-mi port singura de grija.
DECIZIA de a pacatui cuprinde totdeauna gandul ca nu pot avea incredere ca Dumnezeu urmareste mereu binele meu.
Pretentiile Domnului Dumnezeu pentru multi par a fi exagerate. Dumnezeu pare a fi prea sever, nerezonabil, asa ca neascultarea de El sa para a fi justificata, cel putin intr-o oarecare masura.
Diavolul va lovi in punctele noastre vulnerabile. Sarpele ataca pe Eva deoarce ea nu fusese prezenta cand Dumnezeu a dat porunca cu privire la pom, ea primind informatia de la barbatul ei, iar ea nu-l consulta, nu considera a fi necesar. Singuri, totdeauna suntem mai vulnerabili in fata unor ispite. UNDE si CUM privesti? Cu sotul sau sotia de mana sau alaturi, ispitele sunt mai mici.
Intre cei doi se instaleaza indioala, minciuna, suspiciunea. Adevarul fusese lasat pe mplanul second in acele momente dramatice. Cand Dumnezeu ii cauta, ei se ascund si cauta sa denatureeze adevarul si gravitatea faptei, mai mult, nu regreta cele intamplate, nu cauta mila si bunatatea lui Dumnezeu. Pacatul intotdeauna pune un zid de despartire intre om si Dumnezeu.

In teoria haosului exista o idee interesanta care spune ca un fluture da din aripi intr-o parte a lumii, dar pune in miscare o succesiune de evenimente care duc la declansarea unui tsunami in alta parte a lumii. Tsunami declansat atunci prin neascultarea Evei si a lui Adam, PACATUL, initiat de ei ne incearca si brazdeaza si viata noastra de mii de ani, si azi.

“Atunci li s-au deschis ochii la amandoi; au cunoscut ca erau goi, au cusut laolalta frunze de smochin si si-au facut sorturi din ele. Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin gradina in racoarea zilei: si omul si nevasta lui s-au ascuns de Fata Domnului Dumnezeu printre pomii din gradina. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om, si i-a zis: Unde esti? El a raspuns: Ti-am auzit glasul in gradina; si mi-a fost frica, pentru ca eram gol, si m-am ascuns. Si Domnul Dumnezeu a zis: Cine ti-a spus ca esti gol? Nu cumva ai mancat din pomul din care iti poruncisem sa nu mananci? Omul a raspuns: Femeia pe care mi-ai dat-o ca sa fie langa mine, ea mi-a dat din pom si am mancat. Si Domnul Dumnezeu a zis femeii: Ce ai facut? Femeia a raspuns: Sarpele m-a amagit, si am mancat din pom.”

Privindu-se unul pe altul au vazut ca imaginea aceea frumoasa pe care o cunoscusera, acum era distorsionata mult. Fiecare vede in celalalt un strain. Atunci si-au acoperit goliciunea cu frunze. Dezastrul spiritual care a lovit atunci omul a afectat profund natura umana, intrand pacatul in om prin neascultare si, treptat, stricaciunea, viciul, depravarea.

Mai inainte de Cadere prin neascultare, omul fusese un suflet viu in asemanare cu Dumnezeu; avea o inteligenta sclipitoare din moment ce daduse nume tuturor animaleleor create de Dumnezeu; erau fara pata, fara pacat si nu avea nevoie de haine; era gol si nu si era rusine.
Dupa Cadere, omul devine un suflet muritor; corpul pamantesc intra sub incidenta degradarii umane; a pierdut starea spirituala curata in care fusese creat; moartea spirituala intra in fiinta sa; acum Adam si Eva vad si cunosc ca sunt goi si le e rusine; s-au instrainat si unul de altul.

De cand e inca copil,  neputincios, decaderea si stricaciunea intra in om. Copilul este predispus sa minta, sa insele, sa nu asculte. Suntem mereu disponibili sa-i ranim pe altii mai ales daca asta conditioneaza atingerea scopurilor noastre legate de siguranta noastra sau de satisfacerea eului nostru. Deseori vrem sa facem ce este corect, dar suntem pregatiti sa facem ce este gresit, in relatia cu semenul nostru. Suntem predispusi spre rau, natura noastra depravata isi spune cuvantul. Asa cum ce se naste din pisica soareci mananca, omul este predispus sa faca raul daca sunt indeplinite unele circumstante. Aceasta-i mostenirea noastra spirituala.

Ce spune imparatul si psalmistul David ?  “caci in pacat m-a zamislit mama mea.”

Iar apostolul Pavel spune de-a dreptul: “Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu. Nu este nici un om neprihanit, nici unul macar. Nu este nici unul care sa aiba pricepere. Nu este nici unul care sa caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toti s-au abatut, si au ajuns niste netrebnici. Nu este nici unul care sa faca binele, nici unul macar.”

Comportamente  istorice

Sotia lui Lot a incalcat porunca salvarii oferite: NU trebuia sa se uite inapoi spre locurile de unde o scosese Dumnezeu, unde era mare stricaciune si decadere spirituala. Dumnezeu a prefacut-o o piatra mare de sare.

Samson a privit femeia straina dorind-o, mai mult decat o relatie normala cu parintii sai si cu Dumnezeu. A lasat partasia cu parintii si cu Domnul si s-a intretinut cu o femeie straina. Aceasta a dus la pierderea ochilor sai, a ajuns sa invarte la moara dusmanilor sai, sa fie ca un mascarici pentru filisteni si, in final, sa moara in conditii tragice.

Iuda a privit banii cu lacomie si i-a iubit mai mult decat pe Isus. A pierdut partasia cu ceilalti apostoli si cu Domnul Isus. L-a vandut pe 30 de arginti pe Domnul Vietii, apoi i s-a deschis si lui ochii si a vazut pacatul comis, dar nu s-a pocait, ci s-a spanzurat.

Cum vorbesc oamenii mari in fata lui Dumnezeu?

Iov– ” Da, am vorbit, fara sa le inteleg, de minuni, care sunt mai presus de mine si pe care nu le pricep?.. Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a vazut. De aceea mi-e scarba de mine si ma pocaiesc in tarana si cenusa.”

Platon– In lucrarea sa Banchetul scrie, ca: “Numai imuabilul este real” ori stim ca numai Dumnzeu este acelasi ieri, azi si in veci!
Socrate– La un moment dat, in drumul lui spre cunoastere recunoaste ca: “Atata stiu ca nu stiu nimic.”

Dar, in necunostinta de cauza, de obicei oamenii vorbesc despre unul sau altul ca ar fi un initiat! Initiat in ce? In depravare si decadere spirituala.

Omul este pus zi de zi sa aleaga intre Fals si Autentic, intre Moarte si Viata.

In vremea lui Moise:- poporul condus de Moise a pacatuit si si-a pierdut rabdarea pe drum si a vorbit impotriva lui Dumnezeu si impotriva lui Moise: Pentru ce ne-ati scos din Egipt, ca sa murim in pustie? Caci nu este nici paine, nici apa, si ni s-a scarbit sufletul de aceasta hrana proasta. Atunci Domnul a trimis impotriva poporului niste serpi infocati, care au muscat poporul, asa incat au murit multi oameni in Israel. Poporul a venit la Moise, si a zis: Am pacatuit, caci am vorbit impotriva Domnului, si impotriva ta. Roaga-te Domnului, ca sa departeze de la noi acesti serpi. Moise s-a rugat pentru popor. Domnul a zis lui Moise: Fa-ti un sarpe infocat, si spanzura-l de o prajina; oricine este muscat, si va privi spre el, va trai. Moise a facut un sarpe de arama, si l-a pus intr-o prajina; si oricine era muscat de un sarpe, si privea spre sarpele de arama, traia.

In vremea noastra:
Domnul Isus il invata pe Nicodim: “Adevarat, adevarat iti spun, ca, daca nu se naste cineva din apa si din Duh, nu poate sa intre in Imparatia lui Dumnezeu. Ce este nascut din carne, este carne, si ce este nascut din Duh, este duh. Nu te mira ca ti-am zis: Trebuie sa va nasteti din nou. Vantul sufla incotro vrea, si-i auzi vuietul; dar nu stii de unde vine, nici incotro merge. Tot asa este cu oricine este nascut din Duhul.”

“.. Si, dupa cum a inaltat Moise sarpele in pustie, tot asa trebuie sa fie inaltat si Fiul omului, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” (Ioan cap.3)

Apostolul Ioan: “Si balaurul cel mare, sarpele cel vechi, numit Diavolul si Satana, acela care inseala intreaga lume, a fost aruncat pe pamant; si impreuna cu el au fost aruncati si ingerii lui. Si am auzit in cer un glas tare, care zicea: Acum a venit mantuirea, puterea si imparatia Dumnezeului nostru, si stapanirea Cristosului Lui; pentru ca parasul fratilor nostri, care zi si noaptea ii para inaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit, prin sangele Mielului si prin cuvantul marturisirii lor, si nu si-au iubit viata chiar pana la moarte.” (Apocalipsa 12:9-11)

“Stim ca Fiul lui Dumnezeu a venit, si ne-a dat pricepere sa cunoastem pe Cel ce este adevarat. Si noi suntem in Cel ce este adevarat, adica in Isus Cristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevarat si viata vesnica. Copilasilor, paziti-va de idoli.” Amin.” (1 Ioan 5: 20-21)

Diferenta intre moarte si viata o face privirea noastra. Si cum privim. Cu credinta? Si in cine ne punem cvredinta?
Privim la lucrarile lumii acesteia care aduc degradare, depravare, stricaciune si viciu? La falsul mantuitor, la Diavolul, inselatorul si tatal minciunii?

SA PRIVIM la Domnul Isus cel autentic, datatorul vietii, iertarii, credintei, harului care aduce mantuirea, care ne da o noua nastere (creatie), de sus, spre a putea intra in noua imparatie, eliberati de depravare si vicii.

Cand pe lume vine o minune… de fetita

On By nelursIn Children, Christian Life, Christian Perspective, Family, Media, Ministry, Miracles, News, ParentingLeave a comment

by Zaharia Bonte
Bruxelles, Belgia

Cu Octavian Curpas ne-am cunoscut în spatiul virtual, unde am si ramas: cunostinte, parteneri de dialog si polemici, prieteni – prieteni virtuali, dar adevarati – si frati în credinta.  Calitatea de frate e cea pe care o simt mai arzânda, prietenia o cultiv – o cultivam –  în fiecare zi, iar cea de polemist… cam de câte ori se iveste ocazia. Nu stiu ce i-a vorbit în mod deosebit din scrierile mele, ca scriu rar, cuminte si asezat si vrednic de admirat… si mai ales nu public, sau public tot mai rar.  Scriu însa din belsug ’cimilituri’ si tot felul de note pe apucate si pe patite ori pe introvertite, din acelea pe care le fac, dar care nu le plac românilor; de unde ar fi sa le placa americanilor, iar românilor americani nici pe atât.
Iar daca  ar fi s-o spun pe cea dreapta, as recunoaste aici, pe hârtie ca atunci când ma încearca vreo pizma prin valurile vietii, vad – evident ca o vad în ceata – barca aceea de care nu stiam si pe care n-o visam, atunci când cei din generatia mea treceau Dunarea cu ea si apoi Atlanticul…    Dar oricum, nu m-as fi napustit printre gloante si obuze !

Un prieten bun în America era oarecând o mare comoara, azi e tot pe atâta, oriunde l-ai gasi, asa ca tin mult la Octavian, la lucrurile care ne apropie si caut mereu altele noi; asta si pentru ca el a ajuns si a reusit în America; iata ca un fericit prilej s-a si ivit:
În familia lui a poposit azi-noapte un îngeras de fetita ! Acum sa nu ma întrebati daca era noapte la noi sau la ei, ca am început sa le amestec, la gândul ca as fi putut razbi si eu; asa ca va voi povesti ceea ce stiu mai bine, ca am aflat mai de demult…
Octavian s-a nascut, a copilarit si s-a maturizat în Bihorul vecin mie.  America l-a fascinat si l-a atras pe când era cu sufletul sfâsiat de durerea pierderii tatalui sau, prin anii ’97, dar n-au putut America si Cordilierii si Arizona cu Canioanele lor, cu soare, caldura si racoare, sa-i racoreasca pe deplin nici dorul, nici durerea unui suflet vajnic de român. Octavian a ramas un vesnic cautator. Am citit ca a scris undeva sa se fi bucurat copilareste si atunci când m-a gasit si pe mine în partea aproape opusa a globului pamântesc, asa ca am ramas tot vecini: de la Oradea la Satu Mare sau din Arizona la Bruxelles… Când m-a apelat pentru prima data, suferea iarasi aceeasi durere pricinuita de vremelnicia si neputinta triumfului vietii pamântesti în fata mortii – sotia lui pierduse prima sarcina.
Ca oriunde ai fi în lumea aceasta – si America nu face exceptie – viata umana este vremelnica si marcata de suferinta. De aceea credinta, pe care am capatat-o deopotriva, ca dar ceresc, ne este idealul cel mai de pret pentru care luptam, pe care îl pastram nealterat si de mare pret. În acest spirit am scris si publicat eseurile despre Nicolae Moldovan, Octavian Paler…,  de unde mi-a gasit el urma.
Ziceam ca i s-a nascut lui Octavian o fetita, cred eu  ’un mesager anticriza’; si daca avem în vedere ca la Nasterea Mântuitorului au venit din Rasarit niste magi sa-I aduca daruri Pruncului nou nascut, ma gândesc ca printesei lor mi-as putea îngadui sa le duc în zbor – prin spatiul virtual, ca în el am ramas – si darul meu de bunic si sa mi-o alatur pe Janice celor sase, in curând sapte, nepotei ai mei.

CASA CU ZÂMBET

Casa cu zâmbet si soare si vorbe domoale;
Toti calca pe vârfuri sa nu mi te scoale
Pe tine, printesa, ce bine-ai venit,
În casa cu nou rasarit !

E soare si multa caldura,
Veselia si harul casa umplura;
Cum pot sa citesc pe chipul ceresc,
Bucuria, lumina, curajul, ce toti îti doresc ?

Ca magii, cu daruri, de pretutindeni venim
La casa-n lumina… sa va împartasim
Bucuria ce Domnul voua v-a dat,
Rodul iubirii binecuvântat.

Un sol de iubire
Îmbracat în inul subtire,
Un zâmbet de mai pe al vostru plai
În casa voastra cu soare, zâmbet si cu alai !

*****

Ca nu-s bucuriile vietii si nici orele diminetii
Mai duioase ca pruncii facuti în anii tineretii
Ferice este de oricine tolba si-o umple cu ei
Iar voi, Roxi si Tavi, si fericitul vostru temei…!

Ziceam ca îi stiu pe Octavian si pe Roxana Curpas ca pe niste cautatori de comori, comori asezate în vase de lut, cautatori adica, de suflete sensibile, iubitoare de arta cuvântului, asa cum sunt si ei. Nu mi-a fost înca dat, dar sunt sigur ca  daca m-as numara printre participantii la o sindrofie literara în casa lui,… l-as auzi recitând cu voce de bariton:
« Venisem flacau de pe Crisuri/ Cu sufletu-n trei învelisuri:/ De jale, de dor…
de libertate’(sau poate de literatura) ! »
?i asta pentru ca este nu doar un talentat si harnic cronicar literar, cunoscator  si pastrator al limbii strabune,  ci si un luptator si un factor si un sol al gasirii si al strângerii laolalta a multor fii ai neamului împrastiati prin lumea larga, suflete sensibile ce se mângâie si se încurajeaza reciproc, prin puterea cuvântului rostit raspicat, scris frumos.
Venit parca din epoca patriarhala, pentru Octavian, familia trebuie sa fie mare, unita si întregita. As putea spune ca în Suveranitatea Lui nelimitata, Dumnezeu i-a îndeplinit doar în parte dorinta; asemeni patriarhului Avraam,  prietenul meu l-a pierdut pe tatal sau înca de tânar, asa cum si parintele sotiei lui i-a parasit pentru plaiuri mai bune, ceresti, de multi ani de zile.
Pe mica printesa o întâmpina în Arizona, plaiul cel mai însorit din toata America, alaturi de mama si tata, fericitii parinti, cele doua bunici, unchi, matusi, verisori, biserica unde tatal ei este prezbiter, ca familia trebuie sa fie mare, unita, sa locuiasca  aproape… Familia trebuie sa fie si biserica si biserica trebuie sa fie familie.
?i noi suntem aproape, noi, cei pe care Octavian ne-a gasit, ne-a pretuit si ne stimeaza, vrea sa ne aiba în juru-i în spatiul nostru comun, fie si virtual, mostenirea strabuna: literatura crestina, morala si cultura iudeo-crestina.
Ne bucuram cu tine, prieten drag, ne bucuram de fiica ta. Te întâmpinam în numele Domnului, Janice, si iti descifram zâmbetul, gânguritul: Domnul fie laudat !

O altă fațetă a crizei

On By nelursIn Biblia, Credinta, EducatieLeave a comment

crize_003_thumbODATA cu declansarea crizei economice, in perceptia vietii de zi cu zi au aparut alte elemente definitorii pentru multi oameni. Omul e mai receptiv sa vada ce se intampla, doreste sa stie cum evolueaza situatia economica, politica si sociala. E mai atent cu privire la viata sa spirituala. Asa cum spunea Blaise Pascal, in om este un gol care trebuie umplut cu Duhul Sfant. Omul tanjeste dupa Dumnezeu, dupa vesnicia cu El. Dupa cum pentru multi bate la usa sfarsitul unei vieti prospere (imbelsugate, fara griji si lipsuri), tot asa, la usa inimii unora isi face simtita intrebarea “unde-mi voi fi dupa sfarsitul acestei vieti pamantesti”? “Unde voi petrece vesnicia”?

Daca cercetam viata si imprejurarile oamenilor credintei din Biblie, vedem cum Dumnezeu a adus vremuri si imprejurari favorabile apropierii de Dumnezeu, a umblarii in caile si voia Lui. Pentru unii imprejurarile au fost: potopul (Noe), abandonarea fortata de catre familie (Moise), vinderea ca sclav (Iosif), viata aspra ca pastor de oi si hartuirea de catre imparatul Saul (David). Pe noi, Dumnezeu ne modeleaza viata prin diferite imprejurari: serviciu sub semnul intrebarii, somaj, diferite boli, seceta care bantuie acum Romania etc.

Geneza 6.8-9 “Dar Noe a capatat mila inaintea Domnului. Noe era un om neprihanit si fara pata intre cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu” Noe L-a ascultat pe Dumnezeu. A facut o corabie, a intrat in ea si s-a salvat el si familia lui. Tot asa Dumnezeu are mila de om si i-a pregatit salvarea (mantuirea) prin Corabia venita de sus pentru noi este Domnul Isus Cristos.

Evrei 11.7 ” Prin credinta Noe, cand a fost instiintat de Dumnezeu despre lucruri care inca nu se vedeau, si, plin de o teama sfanta, a facut un chivot ca sa-si scape casa; prin ea, el a osandit lumea, si a ajuns mostenitor al neprihanirii care se capata prin credinta”

Geneza 37.27 “ Veniti mai bine sa-l vindem Ismaelitilor, si sa nu punem mana pe el, caci este fratele nostru, carne din carnea noastra. Si fratii lui l-au ascultat” Geneza 39:1-3 “Iosif a fost dus in Egipt; si Potifar, dregatorul lui Faraon, capetenia strajerilor, un Egiptean, l-a cumparat de la Ismaelitii care-l adusesera acolo. Domnul a fost cu Iosif, asa ca toate ii mergeau bine; el locuia in casa stapanului sau, Egipteanul. Stapanul lui a vazut ca Domnul era cu el, si ca Domnul facea sa-i mearga bine ori de ce se apuca.” Iosif din cauza rautatii sotiei lui Potifar a fost aruncat in temnita, dar Dumnezeu a fost cu el si-i mergea bine. In urma unor vise ale imparatului egiptean, pentru a da talmacirea acestora, Iosif iese din inchisoare si in final ajunge in fruntea tarii, imediat dupa imparat. Iosif gestioneaza Egiptul in anii de belsug si in anii de lipsa (seceta).

Geneza 45:7-8 “Dumnezeu m-a trimis inaintea voastra ca sa va ramana samanta vie in tara, si ca sa va pastreze viata printr-o mare izbavire. Asa ca nu voi m-ati trimis aici, ci Dumnezeu; El m-a facut ca un tata al lui Faraon, stapan peste toata casa lui, si carmuitorul intregii tari a Egiptului.“

Evrei 11: 23-27,29 “Prin credinta a fost ascuns Moise trei luni de parintii lui, cand s-a nascut: pentru ca vedeau ca era frumos copilul, si nu s-au lasat inspaimantati de porunca imparatului. Prin credinta Moise, cand s-a facut mare, n-a vrut sa fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine sa sufere impreuna cu poporul lui Dumnezeu decat sa se bucure de placerile de o clipa ale pacatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogatie decat comorile Egiptului, pentru ca avea ochii pironiti spre rasplatire. Prin credinta a parasit el Egiptul, fara sa se teama de mania imparatului; pentru ca a ramas neclintit, ca si cum ar fi vazut pe Cel ce este nevazut. Prin credinta au trecut ei marea Rosie ca pe uscat, pe cand Egiptenii, care au incercat s-o treaca, au fost inghititi.“

1 Samuel 13:14 “Domnul Si-a ales un om dupa inima Lui.“, spune proorocul despre David. David, da, a gresit si el, insa a regretat, s-a pocait de faptele rele si s-a intors din toata inima la Dumnzeu. David s-a calit in viata de pastor de oi si in vremea cand a trebuit sa astepte rabdator sa ajunga imparat. Nu a cautat sa omoare pe imparatul Saul, chiar daca acesta il prigonea fara motiv. David nu a ridicat arma sau cuvantul impotriva unsului Domnului.

Apostolul Pavel, in 1 Corinteni 10 ne explica ca “Aceste lucruri li s-au intamplat ca sa ne slujeasca drept pilde, si au fost scrise pentru invatatura noastra “..” In afara familiei lui Noe, nimeni nu a mai fost salvat. Potopul de ape i-a nimicit pe toti ceilalti fiindca nu L-au crezut pe Dumnezeu care-i daduse instiintarea lui Noe. Salvarea noastra de la intunerecul si focul vesnic pregatit pentru Satana si ingerii lui, este a accepta oferta primindu-L in inima noastra pe Isus Cristos.

Aproape la fel si AZI, multi oameni nu cred Cuvantul lui Dumnezeu, nu cred ca in Domnul Isus avem viata vesnica prin credinta in El in ceea ce a facut Fiul lui Dumnezeu pentru om. Prin credinta in El, ca a coborat din slava Sa vesnica, ca S-a intrupat, ca a trait fara pacat, ca ne-a inlocuit in moarte si a platit pe lemnul crucii in locul nostru; ca aluat asupra Lui pacatele si neputintele noastre si ne-a rascumparat (prin credinta si har) din felul pacatos de traire si ne-a nascut (recreat) din nou la o viata noua pe care o traim spre slava lui Dumnezeu si mantuirea noastra. (Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile- Romani 11:36)

In Romani 8.28 “Toate lucrurile lucreaza spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu si anume spre binele celor ce sunt chemati dupa planul Său” Se observa doua conditii: sa-L iubim pe Dumnezeu si sa ne socotim chemati dupa planul Sau. Oamenii se socotesc chemati dupa planul lor. Ca parintii, nasii, preotii le rezolva cumva viata vesnica. DAR nu este asa. Omul trebuie sa se nasca din nou prin credinta in Domnul Isus, sa fie nascut la o viata noua (Ioan cap. 3, Efeseni cap.2). Dumnezeu ne inviaza din moartea spirituala in care traim, impreuna cu Domnul Isus, numai impreuna cu El, nu putem fi vii fara El. In El avem viata, fiinta si miscarea. Asa devenim fiii Tatalui, ii spunem TATA, venim in rugaciune in Numele Fiului care traieste in noi.

Matei cap. 24, “Veti auzi de razboaie si vesti de razboaie: vedeti sa nu va spaimantati, caci toate aceste lucruri trebuie sa se intample. Dar sfarsitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula impotriva altui neam, si o imparatie impotriva altei imparatii; si, pe alocuri, vor fi cutremure de pamant, foamete si ciume. ” Cum s-a intamplat in zilele lui Noe, aidoma se va intampla si la venirea Fiului omului. In adevar, cum era in zilele dinainte de potop, cand mancau si beau, se insurau si se maritau, pana in ziua cand a intrat Noe in corabie, si n-au stiut nimic, pana cand a venit potopul si i-a luat pe toti, tot asa va fi si la venirea Fiului omului”. Fiul omului va veni in ceasul in care nu va ganditi”

La radio, o tanara marturisea: “Era o vreme in care umblam fara Dumnezeu. El mă cercetase deseori, dar inca nu ma hotarasem pentru o viata impreuna cu El. Eram prinsa de iubirea de bani si de aceasta lume trecatoare. Intr-o zi urma sa calatoresc cu trenul. Ajungand cu intarziere sa urc in vagon, mi-am pus piciorul pe scara si m-am prins de bara vagonului cand trenul a inceput sa prinda treptat viteza. Cu o mana ma tineam de bara, cu alta tineam sacosa cu bani in fata usii inchise. Atunci am realizat pericolul in care ma aflam in acele momente, dar si insasi viata mea, rastignita intre doua optiuni, afundarea in legaturile vietii acesteia si alegerea unei vieti noi cu Domnul Vietii. Cand am realizat situatia periculoasa in care ma gaseam, inima a strigat catre Dumnezeu, si, minune, usa s-a deschis, patru maini m-au prins si m-au ridicat. Un ajutor nesperat spre care tanjeam cu toata fiinta. Asa e promisiunea Lui: El e un ajutor care nu lipseste niciodata in nevoi (Psalm 3:4, 34:6, 46:1). Asta a fost clipa cand m-am hotarat sa ma impac cu Domnul, sa-mi recunosc starea de pacat in care ma aflam sis a primesc putere de la El pentru mantuire (Romani 1:16-17). Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu (Romani 3.23)”

Sa observam ca imprejurarile in care ne aflam sunt favorabile apropierii de Dumnezeu, in a alege binecuvantarea Lui ca sa avem pace si sa primim har pentru vremuri de nevoi, sa primim viata vesnica prin credinta in Domnul Isus.

Din inchisoare, apostolul Pavel scrie filipenilor, in Filipeni 1: 12 :” Vreau sa stiti, fratilor, ca imprejurarile in care ma gasesc, mai degraba au lucrat la inaintarea Evangheliei”

De ce întârzie fericirea

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Incurajare, Inviere, Mantuire, Natura Umana, PersecutieLeave a comment

Cauza: Superstitia

downloadDimineata, nu ne trezim bine ca dorim sa stim care e starea vremii, cum e timpul si care sunt vremurile. Deschidem internetul si aflam starea vremii, care sunt vremurile. Citim deindata informatii curente din diferite ziare cotidiene. Peste tot apare si horoscopul.

HoroscopDictionarul Limbii Romane da o definitie: “HOROSCOP, horoscoape, s.n. Reprezentare grafica a pozitiei stelelor, cu care astrologii prezic soarta cuiva, in raport cu data nasterii sale “

De pilda pentru 9 ma 2009, generic, gasim informatia: Luna Plina nu poate sa predispuna decat la agitatie. Riscul de accidente si scandaluri este in crestere.

Daca am cerceta am vedea ca horoscoapele din ziare spun ca exista numai 12 grupe de oameni, iar fiecare grupa ar trebui sa experimenteze zi de zi aceleasi lucruri. DAR Eminescu insusi a spus ca in om este un sir nesfarsit de oameni. Omul e complex in comportamentul sau. Manifesta multe ipostaze, masti, e intr-o (im)perceptibila schimbare, nu e mereu constant cu el insusi.

De secole, oamenii crezand ca astrologii prezic soarta cuiva, in raport cu data nasterii sale, considera ca se pot lamuri asupra destinului lor. Grecii si romanii au luat aceste obiceiuri obscure de la babilonieni, ai caror preoti pagani se ocupau in mod deosebit de prezicerea viitorului pe baza astrologiei. In evul mediu aceasta superstitie a fost si mai raspandita, dar mult mai alarmanta e situatia in zilele noastre cand horoscopul e nelipsit in multe case si inimi. E de neimaginat cum in epoca noastra luminoasa, progresista, in care dezagregam atomul si trimitem in spatiu nave cosmice, acum, cand oamenii de stiinta vorbesc de viteza superluminica pentru deplasare (Cercetatorii Richard K. Obousy si Gerald Cleaver, doi fizicieni de la Universitatea Baylor, din Texas, SUA, manipuland dimensiunile spatiu-timp din jurul unei nave spatiale cu ajutorul unei cantitati masive de energie, cred ca se poate crea o asa numita “bula”, care ar putea propulsa nava cu o viteza mai mare decat cea a luminii), deci, intr-o epoca de mari progrese credinta in horoscop este superstitia cea mai larg raspandita.

Cum de e posibil asa ceva? Tot mai multi oameni nu mai cred in Dumnezeu, vor sa fie independenti, sa faca numai ce le convine, dar tocmai aceasta stare nu-i apropie de fericirea la care spera sufletul fiecaruia, ba mai mult intarzie fericirea, poate pentru totdeauna.

La o analiza sumara, fara sa stii in ce “zodie” esti nascut: Berbec, Fecioara, Balanta, Varsator, Gemeni, Leu, Rac, Taur, etc vei observa cum ca previziunile spuse de “cunoscatori” ti se potrivesc de regula, oricare ar fi acestea. Ca sunt facute pentru om, deci pentru tine!

De aceea omul se indreapta majoritar (cum ar spune Nichita Stanescu) si in viteza spre o alta credinta, si anume spre superstitie.
Superstitia este tot o credinta, indreptata in sens opus, spre diavol. Cine este superstitios, cade automat in vraja puterilor intunericului. Iar cine-i intinde diavolului degetul mic, el ii apuca toata mana. Un astfel de deget mic este horoscopul.

Marele invatat iluminist francez, Voltaire, ne-a dat cateva indrumari:
“Judeca un om dupa intrebarile sale, mai degraba decat dupa raspunsurile sale.
Daca Dumnezeu nu ar exista, ar trebui inventat.
Cu cat voi fi mai rational, cu atat vei fi mai liber.
Daca cineva doreste sa se instruiasca, trebuie sa se debaraseze cat poate mai mult de orice superstitie.”

In anul 1983, 186 savanti 18 castigatori de premiu nobel- au afirmat ca astrologia e superstitie. Acestia atrageau atentia ca, mai intai se citeste horoscopul si apoi stirile.
Statistic, se arata ca din cca 240 preziceri, intr-un an s-au implinit 5%, ca un procent al hazardului.

In Franta, in 1975, existau 40.000 vindecatori si 39.000 medici.
Gandul “vindecatorilor” ii urmaresc si subjuga pe cei cu care vin in contact si le accepta interventia in viata lor.

In Germania conform celor inserate in ziarul “Die Woche”, numarul astrologilor s-a multiplicat exponential prin aparitia internetului (computerelor), fiind activi circa 96.000 prezicatori (astrologi), iar cifra de afaceri se ridica la 7,5 miliarde euro.
Regulile de lucru ale astrologiei sunt pe deplin arbitrare si nu au de-a face nimic cu stiinta. Asa ca nu trebuie sa ne miram cand adevaratii oameni de stiinta ai astronomiei sunt adversary hotarati ai astrologiei cu totul nestiintifice. Intr-o depozitie a societatii de astronomie se spune: “Ceea ce se prezinta astazi ca astrologie, cosmobiologie etc nu este altceva decat un amestec de superstitie, sarlatanie si afacerism.” Obiectiv deci nu se poate da crezare horoscopului. Cine isi pune increderea in horoscop se aseaza in conflict cu Dumnezeu.. El ajunge in sfera de exercitare a puterii diavolului.

Urmarile credintei in horoscop ne inconjoara in tot locul: indiferenta fata de Cuvantul lui Dumnezeu, lipsa de bucurii, deprimare. Este un drum care conduce la pierzare. De aceea nu trebuie sa credem in horoscop, nici macar sa-l citim.

Ca si toate lucrurile oculte, magia, prezicatori, ghicitul in carti, parapsihologia, magnetismul, radiestezia, spiritismul etc., horoscopul este viclenie perfida ca o pinza de paianjen in mana Satanei.
Cine ajunge odata in ochiurile ei, fie si in gluma, se incurca tot mai adanc in ele.

Solutia:
DUMNEZEUL din BIBLIE, descopera omului raspunsul la toate intrebarile majore:
Levitic 19.31 : ” Sa nu va duceti la cei ce cheama duhurile mortilor, nici la vrajitori: sa nu-i intrebati , ca sa nu va spurcati cu ei. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.”
Cum poti iesi din acest labirint al Satanei? Cum poti gasi eliberarea?
Nici un om nu e suficient de puternic ca sa poata birui fortele intunerecului din aceasta lume.

Trebuie sa apelezi la singurul care si este suficient de puternic si care l-a biruit pe Satana la Golgota: Isus cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Biruinta Sa trebuie s-o iei ca ceva personal, prin credinta, ca un drept al tau. El a luat neputintele fiecaruia si a platit pretul rascumpararii noastre din intunerec si pacat. Ne-a eliberat de sub puterea pacatului, a intunerecului, a Satanei. A platit pretul in locul nostru. Trebuie numai sa credem. Marturiseste-I Lui neputinta ta, faptul ca esti tinut printr-o “legatura” sau alta de diavol caruia ne-am odisnuit sa-i facem pe plac. Marturiseste-I Lui Isus dependenta de pina acum de horoscop, magie, ghicit etc, de pacat (curvie, betie, minciuna, pornografie etc). Marturiseste-i vina ta! El te iarta si-ti curateste inima. Isus iti da putere sa incepi o viata noua. Atunci nu mai ai nevoie de horoscop, de talismane care pot fi date la gunoi.
Fericirea si eliberarea din lanturile diavolului o poate acorda numai Dumnezeu.
In Ioan 8.32 Domnul Isus le spune ucenicilor Sai: “Veti afla adevarul si adevarul va face liberi”

Pe scurt, in Evanghelia sa, Matei cap 5, prezinta predica de pe munte a Domnului Isus, cand Mantuitorul nostru arata in ce stari vom gasi fericirea:
Ferice de cei saraci in duh, caci a lor este Imparatia cerurilor!
Ferice de cei ce plang, caci ei vor fi mangaiati!
Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul!
Ferice de cei flamanzi si insetati dupa neprihanire, caci ei vor fi saturati!
Ferice de cei milostivi, caci ei vor avea parte de mila!
Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Ferice de cei impaciuitori, caci ei vor fi chemati fii ai lui Dumnezeu!
Ferice de cei prigoniti din pricina neprihanirii, caci a lor este Imparatia cerurilor!
Ferice va fi de voi cand, din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni, si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra!

Iar in Apocalipsa 19:7-10, Domnul Isus descopera ca e Ferice de cei chemati la ospatul nuntii Mielului!” Ferice va fi de mireasa Sa, biserica pregatita, care trebuie sa fie fara nici o pata sau sbarcitura, ci sfanta si fara prihana (Efeseni 5:27).
Domnul Isus in Ioan 5: 39-40 descopera omului unde se poate gasi viata vesnica:
Cercetati Scripturile, pentru ca in ele aveti viata vesnica: dar tocmai ele marturisesc despre Mine. Si nu vreti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata!

Dar calea, drumul FERICIRII e trasat de Insusi Domnul Isus Cristos care in Ioan 14:6 ne transmite clar: “Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.”

Numai Dumnezeu e Acela care poate da odihna si pacea in suflet, dupa cum aflam din cele spuse de Eliberatorul Isus in Matei 11:28-30 ” Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna. Luati jugul Meu asupra voastra, si invatati de la Mine, caci Eu sunt bland si smerit cu inima; si veti gasi odihna pentru sufletele voastre. Caci jugul Meu este bun, si sarcina Mea este usoara.“

O tanara, pe nume Varia, din fosta Rusie comunista s-a intors la Domnul Isus prin pocainta si credinta in El, la 19 ani, marturisindu-si pacatele, si renuntand la viata ei murdara. La prima sedinta UTC l-a marturisit in fata tinerilor membri UTC pe Domnul si eliberatorul ei si, cum era de asteptat, arestata si inchisa. Este lipsita de libertate, de familie, de prieteni, de hrana, de nevoile zilnice. Ba mai mult este maltrata cu brutalitate, batuta, infometata. Dar nimic nu o poate desparti de dragostea Domnului. Intr-o scrisoare trimisa din detentie, ii marturiseste prietenei ei, Maria, prin care a primit Cuvantul despre dragostea Mantuitorului iubit, ca desi viata ei din inchisoare e in mare suferinta si lipsuri …”dar de cand Domnul mi-a descoperit taina adanca a dragostei Lui sfinte ma consider cea mai fericita fiinta din lume. Persecutiile prin care trebuie sa trec le consider ca pe un har special. Ma bucur ca Domnul mi-a dat din primele zile ale credintei mele marea fericire de a suferi pentru El…”.

Romanian talented blossoms in Arizona

On By nelursIn Media, News1 Comment

by Roxana Curpas

It is believed that in 1903, the Lumiere brothers patented a color photography process. Throughout the 20th and the 21st centuries, many have developed a passion for photography or understood how to make money from such a passion.

Sidonia AxenteIt happened the same with Sidonia Axente, who immortalizes for eternity the most beautiful, the happiest moments of a couple: the marriage ceremony, and their engagement party. As a confirmation of her great job, after becoming parents, many couples felt only appropriate to ask her to make, with inspiration, the photos that will become the memories of the baptizing ceremony for their child – which made her portfolio to grow in diversity.
She learned the trade of this profession from her father, and she tells us that her professional debut as a photographer was when she was only thirteen years old, even though the passion for photography she carried within her ever since she entered at school.
She’s presently located in Arizona, she has two children, and a husband who’s also her business partner. She’s a natively inclined photographer, who’s practicing for over 16 years the art of photography, and she has never considered changing her calling. She admires Jerry Ghionis and she likes couples who throw everything on the table for the memory of a lifetime!

Sidonia Axente was born in March 1976, at Codlea – the County of Brasov, in Romania – where in fact her parents are still living to this day – the city of her childhood. She never forgets those times – moments filled with wonderful memories – and the dearest image of all is the one of her beloved forest. Se is an only child, of whose mother was a local bank employee, ending up by achieving the position of bank president. Her father was a photographer – the source of the inspiration that she inherited. Sidonia has two children, a boy – named Ernest – and a daughter, Larisa, who’s eight years old. Larisa seems to have already stepped into her mother’s shoes, already claiming the title of the class artist, at school, showing a real passion for artistic painting. Larisa is always the first in her class that turns in the assignments, so she has time to draw in peace, after that.

Sidonia is not only a great mother and a supportive wife, but she’s a formidable professional, a gifted free lance photographer that does not intend to influence the choices of her children’s careers. She intends to give to her children the freedom to choose each one for him/her a way in life. From her own experience she knows that when you do what you love, it is not really working, anyway …

Sidonia is married since November 11th, 2000 with Michael, who does exclusively video productions. The two of them successfully teamed up in business, as well as in life, and Michael is Sidonia’s greatest art critic. Michael, in parallel is also an electrician ? (journeyman) – at the Electricians? Association / Union.

In Sidonia’s case, her academic training – Accounting College that she graduated in Romania – did not help her much. To succeed, in her business – like in any business- the success is not only talent as an artist photographer, but business capabilities, as well.

In Sidonia’s opinion ” if you are not also a go-getter in that profession, you may very well end up with beautiful photos on your walls, and with an empty wallet in your purse ” .

In Romania Sidonia took courses of video-editing and video-operating, classes taught at local television station, in Brasov, by professionals invited to teach and lecture from Romanian National Television – main Romanian news channel: TVR 1. She even wet her feet in TV, working for a while as a camera-woman for the news department, where she gained experience and crystallized a style as a photo-journalist.

In this profession – she says – there are no limits as to what you can do, which made her fall in love with her calling as an artist-photographer. For each new event involving her expertise, she’s open to any new challenges related to all opportunities, regardless if the new comes from people, places or experiences. With respect to the word “failure”, the artist states that she’s not afraid to fail, but that she tries to anticipate the failures and avoid them to the extent possible. She learns from other people’s mistakes; and by quoting her father, she says “ordinary people learn from their own mistakes, smart people learn from other people’s mistakes”.

If asked what would be her project of choice in photography, it would be undisputed the ceremony of marriage, with all that the event involves, starting with the engagement announcement and ending with “trash the dress session”. With that said, it is not surprising that her majority orders are wedding ceremonies, and this type of projects are also the area in which, as a business-woman, she works the hardest to promote herself. Lately, however, Sidonia is more and more required to cover with her gift baptizing ceremonies as well, mostly by people that when they got married they did not understood the need of hiring a professional photographer, specialized in this type of event – an expert to catch on celluloid the true essence of the event. After the fact, all these non-believers became true believers in the concept of choosing the right man (woman in our case …) for the right job. These people, armed with the new discovery are in the search for a Master of Photography, for the baptizing ceremony of their child, and Sidonia knows how to promote her talents and to take advantage of the opportunity, and in the process, the parent-couple gets a photo session, to reward the initial loss (the lack of a professional photographer at their wedding) in which they are educated about the importance of quality memories, and presented with different options as scenarios.

Sometimes Sidonia Axente plays with her gift, by taking photos using her daughter’s “point and shoot” camera, which “it will amaze you with the quality of the photo done by that regular camera”. When it’s about advertising, she does it all, and she’s happy with the results – she thinks she has a great capability to sell her product. At this moment she works exclusively by referrals, but the possibility of starting a professional advertising campaign for her business is a project for her near future. For the moment her business, along with Michael’s, is present on several websites dedicated to this type of business, such as: http://www.Weddingwire.com or?www.Eventective.com.

Going down the memory lane, Sidonia remembers how everything started in Romania, when she was only sixteen. She will never forget her first wedding project: September 5th, 1992. In Romania she had her own studio, opened with her father in 1996. Like any successful business, it takes a lot of hard work, but she did it with joy and confidence, and in 2003 she takes full charge of the entire photo-studio operation. Ironic, when everything started to work as planned, Michael earns for himself and for his family the American dream, with “Diversity Visa Program”. For the family the decision to try a fresh start in the “Promise Land” was not a difficult one, since they dreamed all their life to live outside Romania.

Her first contact with the world outside Romania was when she was 12, right before the Romanian Revolution in 1989, in a memorable trip offered by her parents. They had a month of traveling, with the family “Dacia” and a camping trailer, inside few of the Eastern states: Democratic Republic of Germany (at the time), Czechoslovakia, Hungary and Poland, an experience that deeply touched Sidonia, who suffered by comparison of what her own country experienced at the time. Returning to Romania, she suffered when she realized how poor and limited her own people were forced to live their lives. In all this time, during their trip to Eastern Europe, the entire family had airline tickets to Australia with the intent to petition political asylum. It never happened: they returned home, and not long after the Romanian Revolution changed the communist regime of Ceausescu. Soon after that, in 1990, she went into a new trip – with other children of her age, in excursion – outside Romania, this time in the Western Europe – in Austria. There, she remembers, the group coordinators would administer pills to calm the kids down, who’s energy when experiencing the multitude of colors, products, and smiley faces of all over happy people was hard to be controlled. Sidonia’s perception of the communist society, at her return from Austria was only emptiness in her soul, misery and sadness on the faces of her co-nationals, and the feeling of darkness in all the gray corners of empty Romanian markets. But most of all the lack of hope and the lack of happiness, and the missing smiles of the faces of Romanians made her to forever dream to emigrate. The perseverance finally made her dream come true: after several unsuccessful attempts to “lottery visa”, the sixth time Michael was a winner, for himself and for his family!

Presently, about 90 percent of the entire work done by Sidonia revolves around wedding projects, and she never feels better inspired as she is when dealing with marriage ceremonies. In her opinion an important factor when dealing with couples is to make them feel comfortable with their artist-photographer, and she works for that even from the very first moments, when the engagement ceremony project is on the works. Even though there were instances when she was not able to establish chemistry with the couple, the overall experience is a smooth cooperation and understanding between her as a Master of Ceremony in her field, and clients – the happy couple – in the most important event of their lives: a new beginning.
And an added plus to this strategy is the fact that she is present to the engagement ceremony, as photographer, so by the time when the wedding is scheduled, the mutual acceptance and the comfort is already in place, between the artist, the groom and the bride.

Sidonia Axente chose the field of the wedding expertise somehow guided by her father, on one hand, and by the market demand at that time: Romania of 1992, where with wedding ceremonies an artist photographer would be able to earn a decent living. While specializing in the secrets of this art, she learned to enjoy it, and not to look at this as to a job, but much more as to a hobby with financial benefits… and that even from the times when she was still a high school student. That way she never asked money from her parents, and she learned from an early age the value of the honest hard worked money. Maybe the money were too strong of a factor when she took the decision – a disputable decision, but not too late to be changed, …- of not continuing the higher education, in an university,…
And if in Romania, due to her numerous projects she was over-worked, and the quality of her photos was on the commercial side of the art spectrum, without time to perfect her style into a signature work, since she moved to US she got the opportunity to work and learn from professional photographers, trained here, in America design and arts academies. Her style got personality and her techniques became unique: she’s avoiding the stereotypes by leaving her personalized mark in her works. And the fact that she’s a Pisces – the sign of artists – would not hurt her artistic approach either,… in her profession?

During the years of successfully promoting her talents on the professional market, she had many funny experiences. One is always alive in her memory: her first photo, done in Romania, at a civil marriage ceremony. For over two years she was her father silent assistant: she learned the secrets of the job, by carrying the bag of her father, starting her apprenticeship when she was only 12 years old. And her “baptizing” in this profession came one day, when her father told her: “You take pictures while I?ll change the film-role to the other camera”. Sidonia was already overwhelmed by responsibility of her first “hand on” experience, never mind the presence of the City Mayor and his assistant, and over 60 guests to the couple’s event. She remember that “she froze” and she got sick to her stomach, due to the high emotions … Now she’s laughing when looking back … but at the time it seems like the most serious moment of her life.

Sidonia Axente had been thrilled to take part of “DWF Convention” between 11th and 14th of January (2009) at “Carefree Resort” in Arizona. There she experienced “hands on” expertise from masters of photography of he northern American territory, with international participation as well, in different particular areas, such as: fashion photography, photo journalism, high end weddings, light techniques, sales, marketing business management, etc. The event was honored by the presence of the Australian Photographer Guru Kevin KUBOTA – the receptor of the title “One of the top 10 Wedding Photographers in the World” by The American Photo Magazine. She had also the privilege to meet Denis REGGIE (USA) named “the best in business” by the famous Oprah.

As long term projects, Sidonia is looking forward to become an American citizen, and she dreams to the day when she will have the opportunity to live again in a mountain area, surrounded by grass, and neighbored by the forest – a similar landscape as in her beloved Codlea – the town of her childhood – regardless if this place will be in Arizona, or any other corner of the US.
Like any respectable professional, she believes in the concept of artistic photography, even though in her opinion “the art never ends its possibilities, they are only temporary abandoned”. She never has a problem with deadlines, and “working under pressure”. Even more, she’s prouder of her results done under pressure. Ever since she is in the US, she worked in a bank, but her “day job” does not match her artistic soul: the routine of the rigorous?banking program, with predictable breaks, always at the same time of the day, and endless house in front of a computer screen is not something she looks forward in her “day job”.

For the moment Sidonia Axente in only into photography, but for her future she plans to approach another field, and she is thinking of Psychology.

If asked for advice in her line of work – art photography – she would suggest to whoever is interested, to have a “day job” because of the random orders in this line of work, where you never can predict the income. Also she insists on seriousness and professionalism in approaching any job, big or small. She thinks of herself as a “native born photographer”. She’s somewhat frustrated of the idea that no one told her at her beginnings how much money out of pocket this job involves, how much dedication it takes to become a professional photographer, and the fact that technology can become obsolete in less than half a year.

It is Sidonia’s opinion that she’s far for knowing all the secrets of the photographic art, and the more she learns, the more she realizes how broad the photographic spectrum it is, but she does it with satisfaction, and she looks at it not like a job, but like a joy.
Obviously , nothing can be perfect – like in any profession, the goal is get over it , and move on: it annoys her second hand smoke, especially felt at weddings in Romania, and the “competent advises” of all types , made by “occasional experts” in all areas of photography: light, techniques, etc …, advises that you cannot bluntly dismiss them , because they are coming from your clients’ dear relatives … Once of the sudden everyone knows everything about photography, and the liqueur on the tables at any family event, either is a wedding, or a baptizing, it becomes an inspiring factor … This is how you end up hearing “priceless remarks” like ” Come on , go on, we know that there is nothing will go wrong , it’s good the way it is …”. At the same time , there is nothing more frustrating as a professional photographer than – when you finally put everyone in place for their dream picture – someone in the group finds exactly in that moment something to do, something so important that will take no delay: to tell a joke on the cell phone to an old buddy that is not present …
And that moments are crucial for the well being of the group photo, and the entire project, but hey, “our customer, our master” , so the hack with the professional advise …

This is the reason for which Sidonia would wish that people are not in such rush when it’s about to leave memories on celluloid, especially when about wedding memories. Of course there are couples that have fully understood the need for patience and the need to follow the expert advice of the artist photographer for the exceptional outcome of the entire project, but unfortunately this is not the case all the time.
There is also the type of the client who expects the impossible from Sidonia: she has to do her job flawless, the photos have to be exceptional at poorest, and their contribution should be either none, or at best a passive one: a non-participation in which the photograph has to do the entire work, herself? There is no doubt, the wedding day comes with a lot of stress, and anxiety, hopes and desire for absolute perfection, and it is not easy for the groom and bride to be all smiley and joyful, and especially because of that reality Sidonia recommends her clients to reserve few hours for the after wedding session, when both the groom and the bride are relaxed and disconnected from the prior tensions.

With respect to the photographic techniques, it is Sidonia’s professional opinion that everything revolves around the type of job and situation in the field: there is no universal accepted technique that will work always, in any circumstances, but she recognizes the help of the new computer technology, in which “Photoshop” software can turn a good photo into an excellent picture.

Her tools of choice are Nikon cameras and Nikon professional lenses, and the main sources of inspiration for her are professional publications – mainly in the fashion field – and movies. So are the professional gatherings – like congresses, or symposia, exhibitions – , and she finds herself almost never inspired by her colleagues in the art – photographic field. The Internet, for those who are inclined to study the art of photography, it will always remain the main resource of information.

In over sixteen years since she’s professing photography, Sidonia admits that every time when practicing her calling she becomes another person, whose adrenaline and enthusiasm never decreased, and the critic eye with which she’s evaluating her work is now even more merciless than it was at the beginning.
For the large audience, interested in her projects, and the quality of her work, her portfolio can be viewed on the following web address: www.axenteproductions.com

Tabăra creștină în orasul montan Payson din Arizona în perioada 25-30 mai, 2009

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, News, YouthLeave a comment

lucian-oniga-penielLucian Oniga si fundația “Peniel” au devenit deja o marcă.

Bistriteanul in varsta de 36 de ani, licentiat in teologie la “Continental Theological Seminary” din Bruxelles si avand master degree de la University of Wales, este presedintele si fondatorul acestei organizatii de tineret din Romania. In SUA a ajuns prima data in 2001, in vizita la parintii si fratii sai mai mici, care s-au stabilit in Arizona, in 1997. De atunci, i s-a mai oferit de nenumarate ori ocazia de a calatori pe pamantul fagaduintei, dar nu a avut nicicand dorinta de a ramane permanent aici, intelegand ca voia lui Dumnezeu pentru el este de a se dovedi credincios lucrarii in care s-a implicat cu multi ani in urma. In prezent, Oniga se ocupa de tinerii din biserica “Sfanta Treime” din orasul natal, Bistrita. El si Veronica formeaza un cuplu si impreuna au doua fetite, Thea si Petra.

Am dori sa ne povestesti cate ceva despre activitatea ta de pana acum in cadrul fundatiei “Peniel”. Ce rol ai avut la infiintarea fundatiei si ce functie ocupi in prezent, la “Peniel”?

Lucrarea “Peniel” a inceput in Romania in anul 1995, cu o tabara de tineret in Muntii Birgaului, langa Bistrita. Impreuna cu un coleg de facultate, George Gavrus, am avut initiativa acestui demers, fara a detine un plan de lunga durata, pe care Dumnezeu, in intelepciunea Lui nu a ales sa ni-l descopere de la inceput, ca sa nu ne sperie. In decursul anilor, viziunea lucrarii a devenit mai clara si s-a dezvoltat in ceea ce este acum: o unealta pe care o foloseste Dumnezeu pentru mantuirea tinerilor romani de pretutindeni.

Avand un rol de coordonare inca de la inceputul lucrarii, din anul 1999 cand a luat fiinta din punct de vedere juridic Fundatia “Peniel”, am preluat functia de presedinte al organzatiei.

Ce isi propune fundatia “Peniel”? Ce loc ocupa organizarea de tabere si alte evenimente in cadrul fundatiei? Ai vrea sa ne dai cateva exemple de astfel de activitati? Unde au fost organizate si carui segment de varsta s-au adresat cu precadere?

Fundatia «Peniel» are drept scop castigarea generatiilor tinere pentru Cristos si motivarea acestora pentru a trai o viata crestina autentica. Taberele si conferintele Peniel sunt principalele mijloace pe care le folosim pentru implinirea acestui deziderat.
Daca in vara anului 1995, am inceput cu o tabara la care au fost prezenti aproximativ o suta de tineri, din 1999, datorita numarului mare de participanti, a trebuit sa oferim cate doua tabere de vara, unde iau parte pana la opt sute de persoane intr-o serie.
La cererea tinerilor, din anul 1997 am inceput si organizarea unor conferinte nationale cu caracter motivator. Astfel, daca la prima editie din 1997, au participat aproximativ sapte sute de persoane, in anii urmatori numarul acestora a crescut pana la aproape cinci mii.
Din 2001 avem si conferinte regionale, mai restranse, la care vin pana la o mie de tineri.
Bineinteles ca toate aceste activitati nu s-au putut si nu se pot realiza fara ajutorul unei echipe de voluntari inimosi, pe care ne-am straduit sa o formam in cele patrusprezece conferinte de strategie si echipare a liderilor.
Avand ca grup tinta adolescentii si tinerii adulti, “am mers dupa ei” in toate regiunile tarii si in aproape toate orasele mari din Romania.
Acum ne confruntam cu o mare “problema buna”, nu mai gasim orase romanesti in care sa existe o sala suficient de mare pentru a gazdui minimum doua mii de persoane. Prin urmare, suntem nevoiti sa revenim cu intalnirile Peniel in orasele in care am mai fost cu ani in urma.

Cum s-a nascut ideea de a planifica o astfel de tabara in AZ si ce isi propune? In SUA au mai avut loc pana acum asemenea tabere sau in AZ vom asista la o premiera?

Ideea s-a nascut din insusi scopul organizatiei noastre. Avand ocazia sa intalnesc multi tineri romani din SUA cu aceleasi aspiratii, intrebari si probleme ca ale celor din Romania, am simtit indemnul Domnului de a veni si eu in intampinarea nevoilor lor. Pe langa intalnirile din cadrul bisericilor si din alte locuri, cred ca tinerii trebuie sa se separe de cotidian pentru a se retrage intr-un loc special, in mijlocul naturii, pentru a-L descoperi pe Creatorul lor intr-un mod inedit. Numele Peniel inseamna fața lui Dumnezeu. Ori de cate ori cineva merge la Peniel si vede fața Domnului, se intoarce acasa schimbat. Acest lucru ni-l dorim si pentru tinerii care vor participa la prima tabara Peniel din SUA, sa se intoarca transformati si mai asemenea Domnului Iisus!

Te rugam sa ne dai cateva detalii despre acest camping, in ce perioada va avea loc si orice altceva ti se pare relevant si crezi ca ar merita mentionat.

Tabara va avea loc in Payson, Arizona, la Tonto Rim Christian camp (www.tontorimcamp.com), in perioada 25-30 mai 2009. Avand ca titlu “Extreme Experience”, in aceasta tabara sunt asteptati toti tinerii care doresc sa guste din bunatatea Domnului (Ps. 34:8a) si sa-L intalneasca pe El ca Mantuiror, Eliberator, Vindecator si Datator al plinatatii Duhului.

Vor predica din Cuvantul lui Dumnezeu pastori cunoscuti in comunitatea romaneasca, precum: Nelu FILIP, Lazar GOG, Petru LASCAU, Marinel MESAROS, Leonard SEMENEA, Ioan SZASZ, plus alti lideri de tineret din bisericile locale din Arizona. De asemenea, il avem ca invitat special pe Ron BROWN din CA, un frate de culoare pe care speram ca Dumnezeu sa-l foloseasca intr-un mod deosebit.
Inchinarea va fi condusa de catre Peniel band – AZ si de alte grupuri de inchinare din bisericile penticostale din Arizona.

De ce ai ales orasul Payson?

Pentru ca acolo am gasit oferta cea mai buna la vremea cand cautam locuri de tabara. In plus, este o zona foarte frumoasa in care te simti parca mai aproape de Dumnezeu.

In ce va consta programul derulat in cadrul acestui camping? Ce beneficii au cei care se decid sa participe?

Programul taberei incepe luni seara cu cina si se incheie sambata, la amiaza, cu pranzul si include intalniri duhovnicesti zilnice si multe activitati sportive si recreative precum archery, target shooting (pellet guns), low ropes course, zip line, mountain boards, mountain scooters, canoeing, low-rock jumping (into water), crafts, volleyball, basketball etc. Bineinteles ca nici focul de tabara nu va lipsi. Pe langa lucrurile mentionate anterior, tinerii care vor participa la Peniel vor beneficia de cazare si trei mese pe zi, toate incluse in costul de numai $200. In pret nu intra transportul la si de la locul taberei!

Cum trebuie sa procedeze cei interesati sa se inscrie in acest camping? Cu cine sa ia legatura si care sunt datele de contact ale persoanei care se ocupa de inscrieri (numar de telefon, fax, e-mail)?

Tinerii care doresc sa participe la tabara sunt rugati sa se inscrie prin liderul de grup care ii va insoti, la adresa penielcampusa@yahoo.com. Inregistrarea va fi valida in momentul in care vor depune cei $200 de persoana in contul Aceasta adresa e-mail este protejata impotriva spamului, JavaScript trebuie activat pentru a putea vizualiza pagina. 457007350160, deschis la Bank of America, AZ.

Pentru mai multe informatii privind inregistrarea, doritorii sunt rugati sa ia legatura cu Marta, la tel. 602-653.31.75. Pentru informatii financiar-bancare, Paul poate fi contactat la paul_oniga@hotmail.com sau la tel. Aceasta adresa e-mail este protejata impotriva spamului, JavaScript trebuie activat pentru a putea vizualiza pagina. 602-757.12.37.

Am dori sa ne spui daca tabara din AZ este “one time” sau doar primul eveniment de acest gen dintr-o serie mai lunga? Ti-ai propus sa organizezi in fiecare an un asemenea camping si daca da, urmatorul va avea loc din nou in AZ sau te vei orienta spre un alt stat?

Mi-ar placea ca tabara din acest an sa fie doar inceputul unor serii de tabere care sa se extinda in fiecare stat american unde traieste o comunitate de romani. Chiar daca Peniel nu va putea organiza aceste tabere, mi-as dori ca tinerii romani din SUA sa-si asume o asemenea viziune pe viitor. In cazul in care va fi nevoie, imi voi oferi sprijinul si experienta pentru realizarea unor astfel de proiecte.

In prezent, as dori sa-mi focalizez atentia pe acest inceput din Arizona, urmand ca detaliile legate de desfasurarea taberelor viitoare sa fie stabilite ulterior.

In cazul in care se va opta pentru AZ si se va merge pe varianta ca taberele sa se desfasoare anual, urmatoarele editii se vor tine tot la Payson sau prin rotatie vor fi alese si alte locuri, ca Prescott, Flagstaff, Sedona sau chiar Grand Canyon?

Ar fi frumos sa gasim si alte locuri de tabara in Arizona.

E corect sa afirmam ca vom asista la o lansare in SUA a camping-urilor cu care romanii sunt deja familiarizati?

Da.

Ce diferente si ce asemanari exista intre taberele pe care le organizezi in SUA si cele din RO?

Asemanarile au de-a face cu organizarea, programul si accentul pus pe spiritual. Deosebirile sunt de natura materiala: in Romania taberele au loc in corturi si in conditii mai rudimentare, iar in SUA beneficiem de o baza dotata cu toate facilitatile.

Chiar daca nevoile tinerilor sunt comune, indiferent de rasa si de cultura in care traiesc, abordarea slujirii lor va trebui sa fie adaptata mediului din care provin. Acest lucru ni-l dorim si in cazul taberei din Arizona.

Pentru mai multe informatii legate de activitatile Peniel, vizitati http://www.peniel.ro.

Shuffling worlds

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, Europe, Family, RomaniaLeave a comment

Laura Potra Walsh was born in November 1976, in Bucharest, a city that she left together with her parents, George and Mariana Potra, when she was 13 years old, to come to Chicago, USA. In 1995, the Potra family moved to Modesto Ca, where Laura currently lives with her husband and daughter. She has two brothers, Julian and Mario, and a sister, Carmen, who live in the relaxed vacation destination, Hot Springs, Arkansas. Her parents also live in Hot Springs, and Laura visits them a few times a year. Passing through Arizona with her husband, Laura graciously agreed to give us an interview.

-Tell us about your educational background. What are your impressions of Turlock? What would you like to tell us about the university and the religious culture there?

After finishing high school, Laura attended the University of Illinois at Chicago, as a Biology major. After her freshman year she transferred to CSUS, California State University, Stanislaus so that she can be closer to her parents who had moved to Modesto, Ca. Later, her parents moved to Hot Springs, Arkansas. During her college years, Laura lived in Turlock where CSUS is located. Turlock and Modesto are neighboring towns located in the middle of the state, in a region called the Great Central Valley, a place conducive to agriculture, due to its mild climate. West of the valley lies the coast of the Pacific Ocean, and just east of it are the Sierra Nevada mountains. San Francisco and the Sierra Nevada hills are less than 2 hour drive from Modesto. Sacramento, Lake Tahoe, and Los Angeles, are not too far either. Modesto, as well as Turlock, has many churches, including a Romanian one.

– Tell us about your life after graduating from college? What did you teach? What do you presently do?

– At the university I studied Biology, Math, and Psychology, obtaining a Bachelor of Arts and a Masters of Science in Psychology. I was involved in the educational system for a while teaching math at the high school and college level. I was also a social worker and therapist under the Stanislaus County Social Services department, working with children and adolescents who were in their system. I think as long as you like what your doing, most likely you will be successful at it. Currently, I am a stay at home mom for my baby daughter, Anna, who is 11 months old. I like my new profession and I think it is an investment well merited.

– How long have you been married? How would you describe your husband? How did you two meet?How fast did your relationship progress, considering that you were originally from a different culture?
I’ve been married to my husband Richard Walsh for about five years now. He is Irish – American, and we met about seven years ago at Big Valley Grace Community Church, in Modesto, a church that we continue to attend. Rick is 37 years old, has a BA in Communication and a Commercial pilot’s license with Instrument & Multi-Engine ratings. Currently he works for a company that his family owns called AdClub Advertising in Modesto, which is a national recruitment advertising agency.
– How easy was it for you to adapt to the American culture? To what extent did your husband detect the cultural differences among you, if one can speak of such differences? What similarities, of education or thinking, do the two of you have?

When I arrived in the US I was in 7th grade and it was somewhat difficult to adapt to the new culture, especially since I didn’t speak English. However, by the time I met Rick, 12 years later, I was by then well familiarized with the American culture. My husband and I have the same religion, educational level, and political orientation. Not to mention, he likes Romanian food.

You have an investment property in Tucson, Arizona, a university town. What did you find attractive in Arizona, particularly in Tucson? How often do you visit Tucson with the family and what do you like to visit in the Grand Canyon state? Have you considered moving here in the future?
We’ve chosen Tucson because it was a good investment place for real estate. We like the city, unfortunately, we don’t get to visit it often. For now our future plans are to remain in California.

-How often do you visit Romania? When you were there last, what were your impressions of it? Do you keep in touch with the Romanian community in the city were you live? How would you characterize this community?

Since I’ve been in the US, I went back to visit Romania twice. The first time I went with a group of American Christians from Modesto on a missions trip to an orphanage in Bucharest. I’ve also taught Romanian to a number of such missionaries. Big Valley Grace has missionaries in many parts of the world, including Romania. In my last visit to Romania three years ago, I was accompanied by my husband, who has never been there before. During both of my trips to Romania I was able to visit with family and friends who live there. The Modesto Romanian community here in Modesto is very small compared to what I was used to in Chicago and therefore very different.

I understand that you like to travel. How many countries did you visit and which one did you like the most (in what month/year were the trips).

I’ve mostly traveled in the US, including Hawaii. I went to Romania twice, also in Canada, Italy, Australia, and New Zealand. I think every place I’ve visited has its beauty. In Rome, we were impressed with the ancient architecture and art. Australia and New Zealand seemed exotic. We were there at the end of November, beginning December, the winter season for us in the US, but summer for them over there.

What did you think about Australia ? What did you especially liked or disliked about the Australian continent ?

Sidney is a renown metropolitan city. The Sidney Opera House and the Hillsong Church were memorable. Hillsong is pastored by Brian Houston, and is known for its worship music that is sung all over the world. In the north west region of Australia, we went to Cairns and Port Douglas, to see the Great Barrier Reef, one of the seven wonders of the world. A beautiful place with a tropical climate. The one thing we weren’t too excited about was the fact that this region is considered one of the most dangerous places to live in the world because it is home to many wild and venomous animals, of both land and water. I remember “admiring” the huge Australian crocodiles on one of our boat tours as the guide was describing the “crocs” surrounding us.

How about New Zealand? Tell us please a few things that you specifically liked about this place?

In the south, we liked Queenstown. The people there are very laid back and friendly and seemed to always have a pleasant disposition. New Zealand is the opposite of Australia in terms of having wild and dangerous animals ? New Zealand has none. There were some very beautiful places to see. There were even some icebergs from Antarctica floating by when we were there, Antarctica being relatively close to New Zealand.
Which country did you find to be the most beautiful out of the ones you visited?
The scenery in New Zealand was the most moving.

Who would you consider to be your role model?

– Mother Theresa is a person that for me embodies the heart of a servant. I believe the life of a Christian should be a life of giving and of compassion, especially for those less fortunate than we are.