Cu toate primaverile odata te-ncing în rosu-purpuriu
Si pe zapada tricotata din parul tau molitve scriu.
Cu toata bucuria laolalta alerg spre dealul ostenit
Pe care florile tresalta si pragu-mi spune bun venit.
Din fiecare sâmbure de roua acasa ma pricestuiesc
Tinuta-n bratele-amândoua de leaganul moldovenesc.
Din fiecare fresca matinala adun culorile ceresti
În carnavalul de cerneala al primaverilor cu masti.
Tatiana Scurtu-Munteanu
…o carte a curajului in care face disectia unei societati a Epocii de Aur ingenuncheata de activisti verosi, de scuristi si de informatori
Editura Corvin publica un volum de exceptie, scris de un scriitor de exceptie – Eugen Evu. Poetul propune publicului cititor o carte testament, Tresarirea Focului (volumul II). Primul aparuse la editura Signata, din Timisoara, in 2oo2, 6o4 pagini, fiind exceptional receptat, premiat de Academia ASLA Oradea si de Salonul International de Carte – la Congresul romano-american. Ca si primul volum, acesta este scris intr-o modalitate modulara, surprinzatoare. Cartea este compusa din „Briliantul” si „Noaptea” (jurnale 1980-2006), „Cartita pe acoperis” si „Cagule” (Teatru-pamflet). Cartea-document cuprinde, cum spune autorul in scrisoarea care a acompaniat volumul, „si o parte de spicuiri din jurnalele ce le-am tinut ascunse cand am fost hartuit de securistii si activistii ceausisti”. Sunt observatii zilnice fara data, comentarii la evenimentele zilnice, impresii din cele citite sau experiente directe de viata. Gandurile si sentimentele autorului, proiectate intr-un mediu in continua dezintegrare, sunt inregistrate asa cum le traieste, alaturi de comentarii despre intalniri cu alti autori, deriziunile sau maruntele conflicte din viata societatii, inclusiv a celei literare, sau cu cei la putere care-l masoara cu neincredere de fiecare data, sunt inserate documente care atesta „lucrarea informativa” a poetului, liste cu cei gasiti la Arhivele C.N.S.A.S. ale securitatii, dovezi ale turnatoriei atatate intre scriitori, el fiind acuzat de „defaimarea realitatii socialiste”, ori de atitudini ostile „oranduirii”, etc. Atmosfera este sumbra, invaluita intr-o suferinta acuta, alienanta. Impresia este aceeasi pe care o simti in fata unei panze alegorice de Hyeronymus Bosch. Istoria se imparte in doua, Ceausescu si post-Ceausescu. Detaliile textului accentueaza atitudini omenesti, necazurile imense si piedicile zilnice ale individului creator aflat fata in fata masinariei institutiilor statului lui Ceausescu, formate din tovarasi fara principii morale cu functii mai mult sau mai putin importante, numiti ierarhic datorita unei „origini sanatoase” , iar post-Ceausescu cu domni, care dispun de averi imense cu istoric dubios, averi asimilate in trecutul duplicitar-servil, unii sporindu-le dupa evenimentele din 1989, fiind rasplatiti tot ei, prin tenebroasele afaceri de culise, pe seama confiscarii revolutiei, si care au devenit peste noapte politicieni alesi de un electorat naiv, care asteapta cuminte sa fie indoctrinat cu noile precepte ale mondialitatii. Proiectiile jurnalistice amintesc de suita picturilor auto-portretistice ale lui Rembrandt, dar si de celebra lucrare „Lectia de anatomie”, in sensul ca este „conspectat” sau autopsiat, peiorativ zicand, cadavrul totalitar in hidosenia lui, pe masa de subsol a unei perioade inca tulburi … Asadar, Eugen Evu scrie o carte a curajului in care face disectia unei societati a Epocii de Aur ingenuncheata de activisti verosi si de informatori bolsevici, care au conspirat diabolic sa distruga un popor intreg! Autorul descrie angoasa zilnica de a supravietui cu tacamuri obtinute pe bonuri, intr-un regim semi-cazon, la cozi degradante, umilitoare, spectrul mizeriei existentiale fiind halucinant (Este bizar ca multi tin sa uite totul, amagindu-se ca astfel doar au visat urat: dar cosmarul a fost real). Consemnarile alterneaza cu lecturi din autori universali, jurnalistul se imparte intre realitate si fictiunea cunoasterii ca un refugiu si un anume auto-tratament psihoterapic…
Apartamentul cu gandaci si fara caldura iarna, cu podea din ciment, cu copiii bolnavi, pe fondul conditiilor injositoare, pausale, pe fondul rationalizarii pana si a laptelui praf, si cu autorul insusi intr-o stare mereu maladiva, fixeaza coordonatele suferintei. Aici scriitorul creeaza terorizat de informatorii care-i cauta paginile de manuscris prin patrundere ilegala la domiciliu, prin sustragerea corespondentei de la posta si copierea frazelor „incriminante”, prin ascultarea telefonica, urmariri, etc., inclusiv prin gunoaie. Sunt redate dovezi coppy despre turnatori, unii dintre ei fiind colegi scriitori. Volumul este cartea conflictului dintre bine si rau, un Rau enorm care aproape inneaca pe autor intr-o neliniste care-l urmareste egal in starea de veghe si in starea de somn… Cum titreaza el, este tinta de a distruge insusi omul, „tinta cap de om” din recuzita armatei.
Societatea trecuta „de la comunism la consumism”, post-Ceausescu, in care traieste acum, este prezenta in volum in forma de Balci al Desertaciunilor, unde putini sunt cei care au acces sa se infrupte cu inghitituri pantagruelesti, in timp ce un intreg popor, intimidat de regimuri politice de diverse coloraturi, priveste la viitor cu neincredere si uimire, neputincios in lipsa sensurilor si directiilor democratiei veritabile. Schimbarea este greoaie, epuizanta, coruptia face ravagii. Autorul inregistreaza ganduri si sentimente despre tragedia mamelor si a tinerilor care trebuie sa ia drumul strainatatii sa lucreze in conditii extrem de grele pentru a asigura un trai esential celor ramasi acasa. De fapt, celula de baza a societatii, este cea care si in continuare suporta presiunile alienante, devastatoare. Existenta redevine un santaj pentru supravietuire, de asta data pe canavaua confuziei, falimentului economic si raptului parvenitilor din straturile privilegiate si ieri, intrate acum in lumea capitalului preluat abuziv de la statul macinat de politicianism si dezbinari de care se profita.
Capitoul „ Cagule” (Teatru-pamflet) aminteste de aciditatea verbala a genialului I.L.Caragiale intr-o Scrisoare Pierduta, de absurdul din „Asteptandu-l pe Godot” de Samuel Beckett si de automatismul limbajului din „Cantareata cheala” de Eugen Ionesco, ca si de teatrul polonez dizident. Personajele, la Eugen Evu, apar actionand intr-un univers corupt si absurd care sufoca. Valuri dupa valuri de vorbe-i ineaca paroxist pe protagonisti intr-o noua ordine care le este straina. Conflictul dintre personaje (personaje individuale corupte rezonante vis-à-vis de corul de inspiratie parafrazica antica, care reprezentand cumva voalat (sic!) libertatea de constiinta, sau reminiscentele ei, auzit ca un ecou indepartat) se simte suprarealist, iar modalitatea psiho-analitica aminteste de Freud si Jung.. Eugen Evu imprima taios, sarcastic, terifiant, semnificatii in delirul verbal al personajelor. Daca Ion escu numea societatea trecuta una isterica, acum este una deliranta, depresiva, o societate in deriva, de „ventriloci si leBonieini”.. Tipologic, recunoastem in personajul principal Gaunescu, un fel de monstru atipic, dar model pentru multi dintre falsii „transformisti” iesiti din nou la iveala din confuzia istoriei recente . Scriitura se prezinta ca un set de imagini – colaje, care se amesteca intr-o anecdota extravaganta „de import albano-greco-balcanic” (precum imi clarifica autorul in scrisoarea sa din ajun de sarbatori) despre modalitati de avansare politica. „Cagule” este o satira necrutatoare, care analizeaza cu minutiozitate, in stil parafrazic-ludic grotesc- exotic, relatii intre personaje care, desi comunica verbal, nu-si spun nimic. Cineva scria despre autor ca are „ arta de a-si face dusmani”.” Intr-adevar, dar ei trebuie cultivati”, raspunde autorul…Ce e rau, de sine piere”.
Este doar surogatul derizoriu al comunicarii derutate, intre identitati devastate de efectele unor decenii de totalitarism. Acest pamflet se cere pus in scena la un mare festival de teatru, eventual prin mijloacele ingenioase pe care le impune, pentru a se savura grotescul situatiei in care sunt proiectate personajele. Eugen Evu scrie undeva ca pentru el umorul este doar o dimensiune a tragicului, un reflex din adancime al constiintei, de a se opune prin luare in deradere a tot ceea ce tinde sa distruga si eul, si subconstientul uman individual, in favoarea massificarii. Un volum memorabil de la un autor de mare talent.
Mariana Zavati GARDNER
Traim intr-o perioada nu doar a absurdului, ci si a marilor paradoxuri. In acest an intreaga elita a vietii cultural – artistice si stiintifice clujene actioneaza ferm si sustine eforturile autoritatilor locale, ce vizeaza obtinerea nominalizarii municipiului Cluj-Napoca pentru a deveni, in anul 2020, capitala culturala a Europei. In acelasi timp, insa, asistam la eforturile altora de a submina astfel de demersuri, urmarindu-si cu obstinatie o serie de interese economice si de profituri cu orice pret, chiar daca pentru obtinerea acestora risca sacrificarea unor institutii si obiective culturale majore, de care este nevoie pentru a fi considerati si acceptati ca parteneri respectati in dialogul cultural european si international.
De foarte multi ani, spatiul in care, de cateva decenii, isi desfasoara activitatea Casa de cultura a municipiului Cluj-Napoca, este vizat de Asociatia Patronilor si Meseriasilor. Pe considerentul ca ei ar fi continuatoarea unei asociatii de acest fel, infiintata inca in secolul al XIX-lea, Asociatia Patronilor si Meseriasilor, desi beneficiaza din partea Consiliului Local, inca de la infiintare, de un spatiu generos, in care si-a putut desfasura toate actiunile, profitand de unele imperfectiuni ale legislatiei in vigoare si, probabil, de lipsa de fermitate din partea unor reprezentanti ai autoritatilor publice locale, a revendicat spatiul in discutie.
Chiar daca, lucru recunoscut de fostul primar al Clujului si actualul prim-ministru, spatiul in care Casa de cultura isi desfasoara activitatea este insuficient (si impropriu) pentru multitudinea actiunilor organizate, activitati si manifestari ce se adreseaza tuturor categoriilor de pregatire socio-profesionala, de varsta sau etnice ale locuitorilor municipiului Cluj-Napoca, colectivul Casei de cultura a municipiului, desi constituit doar din opt persoane in momentul de fata, a reusit, prin eforturi deosebite, sa faca, in ultimii ani, din aceasta institutie una dintre cele mai active institutii, culturale clujene si din judet, inclusiv prin atragerea, in randul colaboratorilor sai, a numerosi membri ai Academiei Romane, scriitori, artisti, oameni de cultura locali, de mare prestigiu, de la nivel national sau de peste hotare.
Zi de zi, in Casa de cultura a municipiului se desfasoara activitati ce se adreseaza clujenilor, facandu-se eforturi pentru ca acestea sa corespunda asteptarilor si pretentiilor beneficiarilor nostri.
Din investigatiile care au fost facute in aceasta problema a rezultat faptul ca in legatura cu acest spatiu exista uriase interese de ordin financiar, care explica intr-un fel eforturile disperate ce se fac de catre solicitanti pentru intrarea in posesia lui cu orice pret .
Avand in vedere faptul ca aceasta chestiune pe care v-o supunem atentiei nu este una de ordin particular, avand in vedere faptul ca institutia noastra, respectiv Casa de cultura a municipiului Cluj-Napoca, este o institutie de utilitate publica, desfasurand activitati ce se adreseaza si deservesc interesele intregii comunitati clujene, am considerat de datoria noastra sa aducem la cunostinta intregii opinii publice actiunile actuale indreptate impotriva noastra, dar si impotriva intereselor culturale ale clujenilor, solicitandu-va sprijinul si rugand intreaga elita culturala a municipiului si a tarii sa se pronunte daca se doreste ca la Cluj-Napoca, in spatiul pe care il detinem in prezent, sa-si desfasoare activitatea o Casa de cultura sau o placintarie, birt sau cine stie ce alta institutie aducatoare de profit pentru cine stie ce emanat post decembrist sau vreo gasca de interese ambalata in aparente democratice si legale.
Ne adresam, asadar, in primul rand locuitorilor municipiului Cluj-Napoca, beneficiarilor muncii noastre, dar si colaboratorilor si intregii comunitati intelectuale din tara si de peste hotare pentru a se pronunta in aceasta chestiune si a impune autoritatilor si Justitiei luarea unei masuri care sa nu contribuie la disparitia, gratie unor interese meschine, nu intotdeauna ortodoxe, a unei institutii de cultura.
Mai facem, cu acest prilej, precizarea ca aceasta situatie o vom aduce si la cunostinta institutiilor comunitare, semnalandu-le modul in care, in Romania, in absenta unei pozitii ferme din partea celor in drept, dar si a unor grave lacune de ordin legislativ, se urmareste sacrificarea institutiilor culturale de utilitate publica.
Personal, ne exprimam increderea ca in Justitia clujeana exista inca numerosi oameni integri, competenti si buni profesionisti, care nu vor face jocurile unor cercuri de interese si nu vor tolera incalcarea legilor doar de dragul de a spori numarul miliardarilor de carton.
Colectivul Casei de cultura a municipiului Cluj-Napoca si eu personal, adresez multumiri tuturor celor care, in aceste momente decisive pentru viitorul Casei de cultura a municipiului Cluj-Napoca, nu doar pentru colectivul acestei institutii, cat mai ales pentru viitorul si prestigiul institutiilor de cultura din acest spatiu, vor fi alaturi de noi si ne vor sprijini in eforturile pe care le facem, nu pentru a ne apara locurile de munca, ci pentru a ne opune, cu toata puterea si convingerea, abuzurilor si ilegalitatilor de orice fel in aceasta tara.
Sa se inteleaga cum se cuvine faptul ca noi respectam proprietatea si dreptul la proprietate, daca aceasta este obtinuta pe cai cinstite, nu prin fals, minciuna si frauda!
Asteptam sa ne comunicati opiniile si sprijinul dvs.
Dr. Dan BRUDASCU
De frumusetea ta de ce te miri?
Prin ea coboara Cerul peste lume,
Nu esti de vina tu de ma inspiri,
Nu e de vina ea ca are nume!
Cu el in brate mi se face Dor,
Numele tau, din toate cate sunt,
Cel mai bogat si cel mai datator
De pace si de Dragoste-n cuvant!
Eu stiu ca te-nfiori cand ma citesti,
Cum se-nfioara vantul de pe lira,
Nu stiu nici eu anume cine esti
Si ochii mei de ce mi te admira…
Nu esti de vina tu de ma inspiri,
Nu cerceta aceste legi divine,
De frumusetea ta sa nu te miri,
Nici sa nu o-ntrebi de unde vine…
Nicolae Nicoara Horia
Vorbind despre Biserica si in Biserica – despre rolul si importanta Ei, am ajuns la multe definitii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuantare a detaliilor… Nu stiu, in schimb, in ce masura, implinim in practica cunostintele teoretice pe care le cunoastem despre Biserica si daca le implinim in Biserica – acolo unde le este locul si rostul!… Biserica, in calitatea sa de extensie in lume a Trupului inviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenta in solitudine ci se constituie intr-o realitate sociala facandu-si simtita prezenta in lume fata de care are o seama de indatoriri, indatoriri provenind din faptul ca ambele, si Biserica si lumea sunt creatii ale lui Dumnezeu, prima fiind Imparatia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Imparatia legilor naturale( ). Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.
Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma.
Autoritatea Bisericii in viata cetatii nu trebuie perceputa in sens absolut ci nuantat in directia autoritatii initiale asupra membrilor ei care constituiau in acelasi timp si societatea. In contemporaneitate insa, consecutiv modificarilor aparute in constiinta maselor odata cu revolutia franceza, cu dezvoltarea filozofiei pozitiviste, cu dezvoltarea stiintei, se constata un hiatus intre Biserica si societate. Marele vis al Bizantului a fost acela de a crea o societate crestina universala, administrata de Imparat si calauzita spiritual de Biserica, ceea ce insemna o imbinare intre universalismul roman si cel crestin intr-un program socio-politic unic( ). Aceasta idee pleca de la premisa ca omul este o fiinta teocentrica in toate laturile vietii sale deci si societatea era firesc sa fie teocentrica, teonoma si daca omul este responsabil pentru intreaga creatie, societatea ca extensie umana poarta aceasta responsabilitate. Momentul convertirii lui Constantin cel Mare a coincis cu debutul entuziast al acceptarii de catre Biserica a protectiei Imperiale si de-a lungul timpului nu s-a incercat o reflectie serioasa asupra acestei probleme a “simbiozei” dintre stat si Biserica, reflectie care sa aduca necesarele corectii in ceea ce priveste rolul statului si al societatii laice in viata umanitatii cazute. Credinta ca un stat intreg ar putea ? prin aceasta simbioza ? deveni crestin s-a dovedit a fi fara suport si s-a constituit in final in marea tragedie a Bizantului( ). S-a dovedit ca “simfonia” gandita de Imparatul Justinian a fost o utopie, Bizantul nereusind sa devina un imperiu crestin universal asa cum s-a dorit de aceea, daca in planul ideatic cel putin, Biserica si societatea se puteau identifica, in plan real ele au fost si au ramas realitati separate intre care s-au dezvoltat de-a lungul timpului o seama de raporturi. Atat societatea civila cat si Biserica, luata ca institutie, au evoluat de-a lungul timpului si intre ele s-au dezvoltat o seama de relatii, de la cele mai bune in epoca medievala, la cele mai neproductive ? in epoca socialista de aceea se cuvine sa facem o seama de precizari in ceea ce priveste natura raporturilor Bisericii Ortodoxe cu societatea contemporana.
Biserica si Statul
Relatia Bisericii cu statul a fost statornicita de insusi Mantuitorul inca din timpul activitatii Sale pamantesti prin indreptatirea dajdiei datorata Cezarului (Mt. 22,17). Raspunsul dat de Hristos fariseilor la intrebarea: “Se cuvine sa dam dajdie Cezarului?” subliniaza doua lucruri: recunoasterea autoritatii de stat, in cazul dat statul imperial si realitatea ne-opozitiei dintre indatoririle religioase si cele civice( ). Potrivit Sfintei Scripturi, Dumnezeu este unicul izvor al autoritatii (In. 19,11; Rom. 13,1) iar Iisus Hristos detine toata puterea in cer si pe pamant (Mt. 28,18) dar in acelasi timp, daca Iisus Hristos a facut cunoscuta autoritatea spirituala deplina a lui Dumnezeu asupra intregii vieti umane, El a randuit si supunerea fata de autoritatea politica indemnandu-i pe apostoli si prin ei pe toti crestinii sa se supuna autoritatii pamantesti caci este data de Dumnezeu in vreme ce Hristos nu detine putere politica( ). Mai mult decat atat, Apostolul Pavel da comandamente precise in ceea ce priveste acceptarea deplina a autoritatii statale spunand: “dati deci tuturor cele ce sunteti datori; celui cu darea, dare, celui cu cinstea, cinste si celui cu teama, teama.” (Rom. 13,7) caci “cel ce se impotriveste stapanirii, se impotriveste randuielii lui Dumnezeu” (Rom. 13,2). Aceste comandamente invedereaza faptul ca Biserica si societatea civila, din care face parte si statul, sunt doua realitati distincte, prima ocupandu-se in mod direct de mantuirea credinciosilor in vreme ce statul se ocupa de problemele legate de viata de zi cu zi a oamenilor, finalitatea celui din urma reducandu-se la veacul acesta( ).
Peste toate acestea insa, relatia Bisericii cu societatea in general si cu statul in special trebuie sa tina seama de conditiile specifice sociale si istorice in care isi desfasoara activitatea. Autonomia Bisericii fata de stat daca inseamna ne-imixtiunea Bisericii in problemele pur politice si ne-interventia statului in problemele interne ale Bisericii nu trebuie, in acelasi timp, sa insemne si totala indiferenta a Bisericii fata de problemele societatii contemporane. Biserica are datoria sa lucreze pentru mantuirea credinciosilor si trebuie sa intervina ori de cate ori aceasta este pusa in pericol de actiunile puterii seculare iar interventia Bisericii nu trebuie sa se reduca la denuntarea actiunilor distructive ale societatii contemporane ci sa se extinda in mod pozitiv in directia determinarii credinciosilor sa lupte activ pentru eradicarea fenomenelor care atenteaza la integritatea chipului lui Dumnezeu rezident in ei.
S-a pus in ultima vreme problema implicarii Bisericii in viata politica si in aceasta directie s-au ridicat glasuri care au sustinut aceasta posibilitate dar s-au ridicat si glasuri care s-au opus si in ceea ce le priveste pe acestea din urma trebuie sa facem o seama de precizari, ele au venit din doua directii, pe de o parte s-au opus cei carora le era frica de ceea ce insemna inrolarea Bisericii in politica in sensul ca multe dintre actiunile lor ar fi fost supuse in aceasta situatie criticii si ar fi fost date in vileag, in vreme ce alte glasuri, sincer ingrijorate au considerat ca aceasta implicare a Bisericii in politica ar fi insemnat prejudicierea imaginii ei si impietarea asupra increderii de care se bucura Biserica in randul populatiei.
Trebuie observat insa ca Biserica nu se poate supune sub nici o forma mecanismului electiv adica ea nu poate face politica de partid, nu se poate lega la remorca nici unei formatiuni politice fiindca aceasta ar insemna sa prejudicieze grav asupra comuniunii intre membrii ei care sunt la randul lor membrii sau simpatizantii unui partid sau al altuia, urmeaza o doctrina politica sau alta. Angajarea Bisericii in randurile unui partid ar insemna distrugerea voita a comuniunii intre oameni, intre credinciosi, ar insemna in final autodizolvarea ei( ).
Biserica, de asemenea, nu poate cauta obtinerea puterii pentru ea insasi. Daca ea ar cauta sa dobandeasca puterea seculara ar insemna o renuntare a ei la misiunea meta-istorica pe care i-a randuit-o Dumnezeu si o concomitenta ancorare a ei in istorie si in saeculum( ). A cauta obtinerea puterii politice inseamna denuntarea poruncii Mantuitorului de a da Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Mt. 22, 17) si deci transformarea Bisericii dintr-o institutie divino-umana, reala punte intre imanent si transcendent, intr-o institutie pur umana, cu pretentii de factura egoista. Biserica insa poate si trebuie sa se implice in politica pe cai si cu metode specifice misiunii ei. Rolul ei in indrumarea morala a mirenilor se permanentizeaza nelimitandu-se la trasarea unor norme morale, se extinde asupra tuturor sferelor vietii sociale din care si politica face parte. Nu trebuie sa ne fie frica sa folosim acest termen chiar daca el a ajuns sa fie considerat sinonim cu ideea de imoralitate, de refuz al responsabilitatii si, de ce nu, chiar de iresponsabilitate. Biserica are datoria de a face sa rasara in mintea si in inima mirenilor dorinta de a curati actul politic, dorinta de a-l spala, nu in sensul de cosmetizare ci in acela de reformare profunda, de reorientare a prioritatilor fiindca indiferent de vremea in care a propovaduit, indiferent de conditiile istorico-politice, discursul Bisericii s-a realizat in aceleasi cadre ale dragostei de tara, ale muncii creatoare de valori, ale inc1inarii spre cele cu adevarat importante pentru toti cei ce sunt chipul lui Dumnezeu, indiferent de pecetea pe care o poarta in fiinta lor.
Responsabilitatea moral-politica a membrilor Bisericii nu iese sub nici o forma din cadrul general al responsabilitatii lor morale si apoi, in relatiile lor cu Biserica nu intervine nici o modificare generata de schimbarile de natura politica pentru ca rolul mirenilor in Biserica este fundamentat revelational si nu suporta determinari in plan secular, indiferent de natura oranduirii politice, pentru ca fiinta Bisericii nu este afectata de saeculum, de lume, ba mai mult, in aceasta sfera a responsabilitatii moral-politice, se observa mai accentuat caracterul sinergic al devenirii umane. Membrii Bisericii nu trebuie sa uite niciodata ca sunt madulare ale aceluiasi unic Trup al lui Iisus Hristos si ca in virtutea acestei realitati orice manifestare egoista ii scoate din comunitate, pune stavila, ridica zid intre ei si ceilalti, pe de o parte, si intre ei si Dumnezeu, pe de alta. In aceasta directie apare ca deosebit de important rolul clerului, implicarea lui in politica trebuie, mai intai de toate, inteleasa sub acest aspect de fundamentare a unei moralitati a actului politic, de intarire in inimile mirenilor a constiintei comunitare inte1easa nu in sensul comunitarismului sau colectivismului de factura socialista( ), ci in sensul transparentei Bisericii( ) si a responsabilitatii crestine( ), in sensul slujirii semenului si al impreuna-lucrarii pentru propasirea tarii.
Biserica, cultura si civilizatia lumii de astazi
Vorbind de cultura ne vedem nevoiti sa staruim putin asupra ideii de valoare fiindca determinarea culturii societatii umane se face folosindu-ne de unitatea de masura a valorii, cultura fiind, in esenta, un summum de valori. Nu este cazul sa facem o clasificare a valorilor culturale dar trebuie sa spunem ca acestea se impart – intr-un mod sumar – in valori mijloc, adica cele care ajuta la realizarea altor valori cum sunt valorile economice si valori scop cum sunt valorile estetice, morale si religioase( ). Se naste firesc intrebarea: care sunt valorile supreme? si raspunsul difera de la o societate la alta. In societatea antica greaca se considera ca valorile filozofice (estetice, etice, politice) sunt valorile supreme. In crestinism insa apare o noua ierarhizare: vorbim de valori absolute, eterne si valori trecatoare, relative; valoarea absoluta, eterna, cu existenta pur spirituala este Dumnezeu, El l-a creat pe om dupa chipul sau si prin aceasta i-a daruit din atributele sale printre care si acela de creator. Omul este creator de valori, el plasmuieste valori cultivand artele, filozofia, stiintele folosindu-se de valorile daruite de Dumnezeu: harul, darurile Sf. Duh, iubirea, credinta, rabdarea, cumpatarea, barbatia, intelepciunea, etc. Urmandu-si destinul creator omul infrumuseteaza lumea, o innobileaza realizand astfel acte de cultura. Aceasta conceptie crestina a stat la baza culturii europene care, intru inceputuri, a fost o cultura religioasa( ). Pe acest fundament s-au consacrat valorile imuabile ale culturii: binele moral, adevarul sfant si frumosul artistic.
In vremea noastra insa, asistam la o periculoasa rasturnare a valorilor, asistam la o schimbare de locuri intre valoarea mijloc si valoarea scop iar rezultatele acestei schimbari sunt dintre cele mai inspaimantatoare. Este suficient sa iesim o singura zi pe strada, sa deschidem radioul, sa ne uitam la televizor si constatam ca non-valoarea este ridicata la rang de norma culturala si daca Biserica a fost cea care a contribuit decisiv la fixarea valorilor culturii moderne ea este chemata si astazi sa-si reia munca in sensul reinstaurarii unor criterii reale ale valorilor. Marea majoritate a fenomenelor zise culturale se constituie in atacuri lipsite de discernamant la adresa sanatatii mentale si morale a societatii contemporane si cei mai loviti membrii ai ei sunt tinerii si din aceasta cauza situatia data este extrem de ingrijoratoare.
Caci tinerii, de pilda, se afla la varsta la care invata sa pretuiasca munca, fie a lor (caz ideal) fie a altora, se afla la varsta la care isi formeaza o imagine personala despre lume si viata, isi decanteaza pornirile spre un domeniu sau altul de activitate, in concluzie se afla la o rascruce, deci sunt vulnerabili. Aceasta vulnerabilitatea se constituie in hrana actiunilor iresponsabile ale unor proprietari de mijloace massmedia si ale unor factori de decizie din cadrul societatii, factori care sunt chemati sa vegheze la buna dezvoltare psiho-somatica si afectiva a tinerilor.
Toate sferele culturale: muzica, literatura, cinematografia, sunt subjugate de fenomene pentru care termenul “subcultural” este inca mult prea bland. Genuri muzicale dintre cele mai lipsite de muzicalitate invadeaza societatea si se insinueaza in mintea tinerilor producandu-le perturbari comportamentale; filme a caror terne principale sunt sexul si violenta lasa in memoria lor imagini care greu vor fi sterse, literatura prolifica de aberatii comportamentale reprezentata cel mai adesea de autori de import creeaza in mintea tanarului imaginea unei societati in care tot ce conteaza este senzatia. La toate acestea se adauga televiziunea din care se revarsa in modul cel mai abject cu putinta absurdul, inumanul, promiscuitatea morala, toate imbracate in minunatele peisaje sud-americane si nu numai; televiziunea pentru care senzationalul este pus pe treapta suprema; televiziunea pentru care imaginea manifestarii a 20-30 de homosexuali in cadrul unui mars este mai importanta decat adunarea a peste 100. 000 de oameni la un hram manastiresc, si exemplele ar putea continua.
Ar fi nedrept sa reducem manifestarile culturale doar la aceste acte, care nici macar nu se integreaza in conceptul de cultura, de vreme ce oameni cu un mare simt de raspundere isi fac cu profunda daruire datoria la templul culturii. Trebuie sa amintim si fenomenele cu adevarat culturale, de valoare incontestabila care, chiar daca se adreseaza unei categorii de oameni formata cel mai adesea din specialisti si mari oameni de cultura, pastreaza balanta culturala intr-un precar echilibru.
In aceasta ordine de idei, Biserica este chemata sa ia atitudine impotriva acelor manifestari care prejudiciaza in modul cel mai grav sanatatea morala a societatii care este incapabila sa ia, de la sine, atitudine impotriva lor. Discursul moral al Bisericii nu trebuie numai sa infiereze actele subculturale amintite ci si sa ofere alternative. Sunt vrednice de admiratie, in acest sens, editurile care s-au orientat catre literatura mare, care au ales sa publice operele marilor teologi ortodocsi pentru a oferi pe aceasta cale o alternativa cu adevarat viabila pseudoculturii. Biserica, trecand si ea prin durerile tranzitiei, se vede constransa de factorul financiar la scaderea cadentei publicatiilor sale care nu mai ajung la publicul larg. Dar chiar si in aceasta situatie, prin parghiile ce-i sunt puse totusi la dispozitie de societatea actuala, trebuie sa intervina ferm in directia unei educatii culturale bazata pe sanatoasele principii morale. Largirea accesului Bisericii la invatamantul preuniversitar de toate gradele ofera acesteia sansa de a interveni eficient in educatia tinerilor contribuind la formarea unor criterii valorice capabile sa fereasca tineretul de mirajul roscovelor usor digerabile dar absolut nehranitoare ale fenomenelor subculturale actuale.
Biserica si tinerii societatii contemporane
Pe tot parcursul vietii pamantesti trebuie sa traim cu credinta si convingerea ca in Biserica toti suntem tineri, caci una este varsta tineretii – cu aspiratiile si asperitatile ei inerente si firesti – si altceva inseamna a fi tanar si receptiv din punct de vedere spiritual, adica in stare sa primesti mereu noi impulsuri, care te imbogatesc si te implinesc duhovniceste!…
Tinerii vin intotdeauna cu prospetimea si sinceritatea lor in modul de a aborda adevarurile vietii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societatii pentru a se putea elibera de servitutile dedublarii. Puritatea, curatia, sinceritatea, spontaneitatea si curajul tinerilor in analizarea, cu multa obiectivitate si impartialitate, a problemelor lumii post – moderne pot veni in sprijinul maturilor si al varstnicilor – care sunt generatii ranite de atatea experiente negative si dureroase. Acestia, la randul lor, i-ar putea apara pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experiente!…
Tinerii trebuie sa fie chemati sa faca parte din viata de zi cu zi a slujirii Bisericii, fie in scoala si, deci, prin intermediul ei, fie in afara ei, caci daca nu va fi asa, cu siguranta ca multe aspecte ale implinirii si inaintarii misiunii in social, de pilda, s-ar face cu mai multa dificultate!… Ei, in scoala si dimpreuna cu ea, trebuie sa vina la un soroc firesc al existentei in cetatea crestina si-n Biserica, cu un „snop” si un „buchet” de fapte strans legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu si de semeni, si sa ni se prezinte ca parte a intregului Ecleziei!…
Tinerii, cu a lor tinerete spirituala – care trebuie sa fie o stare a „duhului” iar nu doar a varstei, sunt chemati sa reevalueze atitudinea apologetic–marurisitoare si misionara in aceste vremuri de actiuni prigonitoare, concertate impotriva Bisericii intr-un numar mare si variat dintre care amintim cateva cum ar fi: desacralizarea, secularizarea si laxismul religios, arghirofilia si hedonismul precum si iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntam in aceste zile!… Toate acestea duc la inmultirea pacatului si a patimii, care ajung sa fie considerate drept „firesti” si „normale” ori ele, de fapt, ne secatuiesc si ne vlaguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!… Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufletesti si trupesti ale omului, cu mult discernamant, bine stiind ca cei cu care ne luptam sunt fara de trupuri, racnind ca un leu cautand pe cine sa inghita, si sa facem toate acestea convinsi fiind ca suntem membrii Bisericii lui Hristos, pe care, potrivit asigurarilor Sale, nici portile iadului nu o vor birui!…
Vorbind, aici, de primenirea duhovniceasca, ne referim la purificarea noastra duhovniceasca ce trebuie sa urmeze si sa implineasca, in mod integral, invatatura Bisericii lasata noua mostenire de catre Mantuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii si al Sfintilor Parinti, ne arata noua calea (unica si autentica) ce duce la mantuire, parcurgand drumul de la „Chip” la „Asemanare”, adica de la „Biserica luptatoare” spre „Biserica cea Triumfatoare” a Imparatiei celei vesnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a pacatelor) dar este pentru lumea aceasta (a pacatosilor), la toate acestea fiind chemata sa contribuie si Scoala!…
Propovaduirea si marturisirea noastra nu trebuie sa fie una de „ghetou” ci una savarsita in tot locul si in tot ceasul, cu timp si fara timp, pentru a ajunge la o curatire si o desavarsire a launtrului nostru si al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!.. Zic toate acestea pentru ca, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei si a pacatului comoditatii, a triumfalismului si a autosuficientei, toate fiind manate de pacatul orgoliilor personale, adica a mandriei si a slavei desarte!… Energia ramasa dupa toata ravasirea noastra moral-duhovniceasca, o epuizam prin provocarea si alimentarea patimii curiozitatii, a vanitatii, a satisfacerii placerilor si a pacatelor de tot felul, dupa care ajungem la deznadejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigasului – toate acestea din cauza diavolului care a reusit sa ne inrobeasca, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc si trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simtiri!…
Tendintelor bine cunoscute de institutionalizare sau elitism, tinerii crestini trebuie sa le opuna smerita participare la suferintele, incercarile si bucuriile celor multi, acceptand sa aiba puterea, dreapta socoteala si capacitatea de a dori sa ramana mereu tineri, pentru a avea interesul si entuziasmul de a fi permanent in comuniune cu oamenii, in si prin Biserica!…
In tot acest rastimp acordat, din bunatate divina, dobandirii mantuirii noastre, trebuie sa invatam foarte multe lucruri, in primul rand ca nu suntem niciodata singuri, ca Dumnezeu este mereu asupra fiecaruia dintre noi; sa invatam ca trebuie sa fim recunoscatori celor care ne-au invatat, ne-au indrumat si ne poarta de grija si sa nu-i judecam pe cei care nu au putut fi alaturi de noi atunci cand aveam nevoie!…
Intalnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriti, altii orgoliosi sau nerabdatori, unii foarte entuziasti altii foarte timizi, cu prejudecati ori fara, si fiecare vine cu viata sa personala si cu o anumita personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemati sa contribuim la increstinarea, la educarea si catehizarea, la implinirea sau la desavarsirea acesteia, avand convingerea ferma ca toti vor dobandi – in timp – ceva comun, si anume dragostea pentru Hristos si pentru aproapele, dragoste care trebuie sa se materializeze in fapte concrete. Pot parea cuvinte mari, insa credem ca fiecare dintre cei care aspira la infaptuirea si implinirea acestui deziderat sacru pastreaza mereu rugaciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajuta!”
Cu totii suntem pelerini pe fata acestui pamant si, iata, ne-am oprit, in aceste zile si vremuri, la tinerii, mereu altii, care vor prelua pe mai departe activitatile si actiunile Bisericii si vor creste si ei, asa cum am crescut si noi, vor zambi si ei asa cum am zambit si noi, vor (de)savarsi mereu noi si folositoare fapte, si, astfel, societatea crestina ori increstinata va avea in viitor familii credincioase si monahi adevarati; rugandu-ne ca toate sa se intample cu voia lui Dumnezeu si cu nadejdea ca vor fi spre mantuire!…
Biserica si drepturile omului
Contrar ideii larg raspandite, notiunea de drepturi ale omului nu este un concept teologic ci reprezinta un concept filozofic, politic, social si juridic. Acest fapt a facut ca ele sa nu constituie o tema de cercetare teologica, exceptie facand Teologia Morala care include un capitol despre drepturile fundamentale ale omului. Drepturile omului nu sunt o inventie a secolului XX ci au aparut ca idee inca din antichitate fiind numite la romani si la greci “drepturi naturale” insa in forma incipient codificata au aparut odata cu declaratia drepturilor cetatenilor din Virginia in anul 1776 si introduse ulterior in Declaratia de independenta din 4 iulie 1776( ). Aceasta declaratie proclama ca drepturi inalienabile dreptul la viata, libertate, proprietate, fericire, securitate a persoanei, la practicarea libera a religiei (indeplinirea datoriilor fata de Creator), la vot, etc. Cativa ani mai tarziu, in Franta anului 1789 apare Declaratia franceza a drepturilor omului si ale cetateanului ca expresie a Revolutiei franceze, miscare prin excelenta atee, care si-a pus amprenta asupra declaratiei inlocuindu-L pe Dumnezeu cu “Fiinta suprema”. In ce priveste religia, aceasta declaratie spune ca “nimeni nu poate fi tulburat pentru opiniile sale, chiar religioase, cu conditia sa nu tulbure ordinea publica stabilita prin lege”( ).
Pe ruinele celui de-al doilea Razboi Mondial si ca urmare a descoperirii atrocitatilor comise pe parcursul lui, la 10 decembrie 1948 a fost adoptata de ONU Declaratia universala a drepturilor omului. Ea consacra mai multe drepturi inalienabile: drepturi civile si politice (dreptul la viata, libertatea si securitatea persoanei, dreptul de a nu fi tinut in sclavie si supus torturii, prezumtia de nevinovatie, dreptul la proprietate, la libertatea constiintei, a religiei, a exprimarii, etc.), drepturi sociale, culturale si economice (dreptul la munca, la remuneratie echitabila, la protectia mamei si copilului, etc.)( ).
Trebuie remarcata o zisa evolutie in declararea acestor drepturi. Daca in declaratia de la Virginia aparea notiunea de Dumnezeu, ea nu mai apare in Declaratia franceza ci este inlocuita cu aceea de Fiinta suprema, iar in Declaratia ONU ideea divinitatii dispare definitiv fiind inlocuita cu aceea de natura umana. Aceasta realitate face ca teoria unor teologi, cu preponderenta protestanti, ca drepturile omului sunt un produs prin excelenta crestin, in care s-ar regasi elementele fundamentale ale mesajului biblic, sa se infirme. Este adevarat ca Declaratiile sus amintite referitoare la drepturile omului au fost pentru vremurile lor evenimente de-a dreptul revolutionare, dar la fel de adevarat este si faptul ca ele s-au realizat intr-un context politic si social care nu avea nimic in comun cu religia, cu Biserica, ba mai mult, ideea acestor declaratii precum si acceptarea lor pe scara universala nu urmareste decat eliberarea individului de determinarile exterioare, deci si de Dumnezeu( ).
Exista, fara discutie, si aspecte pozitive ale acestor declaratii si anume cele date de ridicarea naturii umane la rangul de cea mai inalta valoare a lumii ceea ce inseamna ca nimeni nu are voie sa impieteze in vreun fel asupra integritatii si libertatii ei, insa aceasta valoare umana ramane problematica in stadiul ei de ultim reper, atata vreme cat pe acest loc nu se afla Dumnezeu. Cu toata buna intentie a Declaratiei Americane, sclavia negrilor si comertul cu carne vie a continuat inca vreme de aproape un secol, cu tot umanismul Declaratiei Franceze, prevederile ei au permis instaurarea Terorii ale carei urmari le cunoastem si nu in ultimul rand, cu toata ratificarea mondiala a Declaratiei ONU, in numele drepturilor omului s-au iscat aprige confruntari armate generatoare de atrocitati, cum a fost cazul razboiului din Kosovo( ).
Ar fi gresit sa negam orice influenta crestina in privinta amintitelor declaratii, mai ales a celei americane insa mai trebuie sa amintim si pozitia Bisericii Romano-Catolice care considera Declaratia Americana drept una protestanta si Declaratia Franceza drept una masonica, ambele indreptate in mod nemijlocit impotriva Bisericii Apusene.
Daca la inceput declaratiile amintite au urmarit un scop nobil in sine, asistam astazi la o ideologizare exagerata a acestei notiuni de drepturi ale omului. Daca in vremurile medievale in Europa Occidentala s-a putut naste Inchizitia, o institutie care nu se mai cere definita, in veacul al XX-lea locul ei a fost luat de feluritele tribunale internationale care in numele drepturilor unui om abstract sacrifica oameni concreti; drepturile omului enuntate initial ca indreptar pentru respectarea vietii, libertatii si demnitatii persoanei umane cu toate corolarele care decurg din acestea au ajuns din norme pozitive in norme negative fiind invocate ori de cate ori o tara sau un regim politic nu se comporta cu obedienta necesara vis-a-vis de puternicii zilei si de opiniile lor. In aceasta ordine de idei ideologizarea drepturilor omului apare ca posibila din momentul in care se considera ca nu mai exista nici un criteriu superior la care sa se raporteze actiunile omului. In momentul in care Revelatia este relativizata si trecuta in planul privat al credintei, drepturile omului, care initial erau norme neinterpretabile, se supun interpretarii si atunci o fapta oarecare poate sa apara ca buna sau rea in functie de criteriul interpretarii( ). Astfel, avortul apare ca o fapta condamnabila daca se considera ca prin ea se atenteaza la viata zamislita in trupul femeii, dar apare si ca fapta “normala” daca se ia in considerare dreptul femeii la autodeterminare, dreptul ei de a considera o sarcina ca fiind dorita si benefica pentru ea sau de a o considera nedorita in contextul vietii ei sociale, deci pasibila suprimarii.
Drepturilor omului trebuie sa le recunoastem si aspecte benefice, fie si numai daca facem referire la rasturnarea regimurilor totalitare, la recunoasterea drepturilor religioase sistematic negate de acestea, la controlul pe care poporul il poate exercita asupra guvernantilor prin mecanismul votului liber, dar in acelasi timp in fata exagerarilor si ideologizarii Biserica trebuie sa ia atitudine, nu in sensul cenzurarii lor, ci in virtutea exercitarii rolului ei de a fi purtatoarea si expresia vie a Revelatiei netrecatoare( ). Biserica nu poate sta nepasatoare in fata incercarilor de a prezenta anormalul drept normal, in fata decadentei naturii umane si a intunecarii chipului lui Dumnezeu (homosexualitatea, prostitutia, schimbarea sexului, etc.), ci trebuie sa ia pozitie critica pornita din convingerea ca are datoria sa vegheze asupra starii morale a societatii, asupra vietii persoanei in directia pastrarii ei pe calea catre indumnezeire.
Actiunea critica a Bisericii Ortodoxe vis-a-vis de problema drepturilor omului nu trebuie inteleasa in sensul incercarii ei de a restrange aceste drepturi sau de a suprima unele dintre ele ci trebuie inteleasa in sensul indatoririi ei de a fi cale de unire intre creat si necreat, in sensul de a fi spatiu de recapitulare si indumnezeire a Cosmosului, in sensul de a fi spatiul de comuniune al persoanei. De pe aceste pozitii trebuie inteleasa incercarea Bisericii – evident prin metodele ei specifice – de a limita atomizarea societatii umane prin promovarea individualismului absolut, caci ideologizarea drepturilor omului atrage dupa sine aceasta atomizare in sensul ca nu se mai urmareste sanatatea intregului, nu se mai vede padurea din cauza copacilor, ci se promoveaza autodeterminarea individului, autonomia lui in raport cu orice realitate exterioara.
In consecinta, responsabilizarea actiunilor personale, institutionale si comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios si – in final – a eclesiei, este o cerinta a situatiei, a locului si a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit raspunsuri prompte si concrete la starile de fapt ale secularizarii, in misiunea ei configurandu-se oferirea spre lume a marturiei despre spiritul specific ce a facut-o sa reziste vie, activa si dinamica timp de doua mii de ani si sa fie alaturi de poporul binecredincios in toate situatiile si imprejurarile, concretizandu-se in: puterea innoitoare a Traditiei, actualitatea gandirii patristice, dinamica bogatiei spirituale a credintei, induhovnicirea omului si a creatiei, inaintea lui Dumnezeu.( ). Atitudinea teologica, ce consta intr-o forma de manifesttare concreta a marturiei pe care Biserica lui Hristos i-o daruieste lumii, referitor tocmai la realitatile acesteia, trebuie sa mearga de la sesizarea pericolului pana la rezolvari concrete, pe care sa le propuna ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovnicesti recunoscuta si devenita tinta si scop a persoanei si a comunitatii. Biserica, formata din mireni si clerici, are o misiune extrem de dificila, iar postulatele imaginii de ansamblu a realitatii sunt in masura sa o mobilizeze si sa o capaciteze la actiune, caci „daca Biserica Ortodoxa se va multumi cu o prezenta si cu o marturie conventionala in lume, nu va raspunde provocarii contemporane cu duhul universal al lui Hristos si al Apostolilor, il va lasa pe omul contemporan neajutorat si va sucomba din cauza omogenizarii promovate prin globalizare. Daca, dimpotriva, va avea curajul sa promoveze in mod autocritic si cu pocainta, atat la nivel individual cat si la nivel comunitar, duhul traditiei sale, va putea sa ofere adevarul universalitatii sale ca replica la himera globalizarii.”( )
In loc de concluzie
In toate sondajele de opinie increderea romanilor in Biserica Ortodoxa se situeaza in jurul valorii de 90%. Aceasta realitate demonstreaza ca romanii se simt ca madulare ale acestei Biserici si o considera ca factor de unitate in planul societatii civile, increderea acordata ei este incredere auto-acordata pentru ca, asa cum am spus, Biserica o formeaza chiar ei. Mai demonstreaza ca dupa ce le-a fost inselata increderea de celelalte institutii ale statului, cu exceptia Armatei, desigur, singura institutie in care le-a mai ramas nadejdea este Biserica, mai demonstreaza ca ei vad Biserica in calitate de ultim bastion de aparare impotriva curentelor atomizante, individualiste, demonstreaza ca ei vad Biserica Ortodoxa ca singura cale de intoarcere la valorile imuabile si singura cale de dezvoltare a societatii in acceptiunea ei de comunitate de persoane create dupa chipul lui Dumnezeu.
Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica.
Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental. Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice – pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!…
In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”( ) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!…
Rezumat
Studiul de fata doreste sa scoata in evidenta cateva referinte si concepte eclesiologice, intr-un cuvant, valoarea, rolul, rostul si importanta Bisericii in viata crestinului si in viata societatii acesteia seculare, care trebuie sa stie ca Biserica, in calitatea sa de extensie in lume a Trupului inviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenta in solitudine ci se constituie intr-o realitate sociala facandu-si simtita prezenta in lume fata de care are o seama de indatoriri, indatoriri provenind din faptul ca ambele, si Biserica si lumea sunt creatii ale lui Dumnezeu, prima fiind Imparatia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Imparatia legilor naturale( ). Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.
Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma.
Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica.
Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental. Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice – pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!…
In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”( ) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!…
Drd. Stelian Gombos – Consilier
la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Guvernului Romaniei
George ROCA: Multumesc mult ca ai aceeptat acest interviu. M-am bucurat cand, intalnindu-ne in spatiul virtual am auzit ca esti din nou la studii in Statele Unite. Te rog mult sa imi povestesti cum a fost drumul tau pana aici. Sa incepem cu Oradea de unde ai plecat… Ce te-a determinat sa pleci la Bucuresti, ce facultate ai facut?
Ioana MOLDOVAN: Ma obligi sa ma intorc inapoi in timp. Inapoi cu 15-16 ani! Complicat exercitiu… Am absolvit Liceul „Gojdu“, generatia 1995. Informatica. Nu ne-am inteles prea bine, informatica si cu mine. M-a obligat sa-mi recunosc limitele de intelegere si la 18 ani nu vrei sa-ti vezi limitele. Mereu m-am imaginat scriind. La 9 ani tineam deja un jurnal si eram destul de serioasa. Parintii nu m-au lasat sa fac jurnalism. Asa ca m-au dus la Drept. Era visul mamei; ea visase sa faca Dreptul si a sfarsit la Stiinte Economice. Am inceput la Facultatea de Drept din Oradea, invinsa. Visam la Bucuresti pentru ca imi parea singurul loc din Romania unde ti se pot intampla lucruri si unde poti intalni Oameni. Intr-o zi de septembrie din 1998, am intalnit acolo un baiat de varsta mea, iar doua saptamani mai tarziu ma si mutam in orasul lui – la Bucuresti. M-am transferat si cu studiile – m-am inscris la Facultatea de Drept a Universitatii Romano-Americane – si am locuit timp de doi ani cu tata, care avea locuinta de serviciu acolo. Mai apoi, mi-am continuat studiile si m-am inscris la teatrologie… Baiatul acela a ramas langa mine vreo 10 ani si apoi a plecat. Eu am ramas cu Bucurestiul… o vreme. Apoi, ca orice femeie singura, am facut schimb: mi-am schimbat Bucurestiul pe altceva. Acest altceva, pentru moment, e Los Angeles. Si nu pare un schimb rau deloc!
George ROCA: Si dupa ce ai terminat facultatea de teatrologie, ai ramas in Bucuresti? De ce?
Ioana MOLDOVAN: Am terminat Sectia de Teatrologie, Management Cultural si Jurnalism Teatral din cadrul Universitatii Nationale de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L.Cargiale” Bucuresti, in 2006. In 2008 am terminat cursurile de Master tot acolo si imediat m-am inscris la doctorat. Am ramas in Bucuresti pentru ca acolo erau locurile mele de munca – toate trei – , casa si sotul. Apoi, dupa noiembrie 2007, lucrurile s-au schimbat radical, dar cumva am inteles ca trebuie sa raman in Bucuresti. Pentru meseria mea, Bucuresti este singurul oras din Romania unde ma pot dezvolta, unde am sansa sa vad lucruri noi si de unde pot sa fug repede oriunde in lume.
George ROCA: De ce ti-ai ales acesta meserie… critic de teatru!?
Ioana MOLDOVAN: Cand m-am inscris la examenul de admitere de la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Cargiale” Bucuresti, nici nu stiam ca exista critici de teatru. Adica nu facusera parte din lumea mea de pana atunci.
Eram intr-un moment dificil al existentei mele. Un prieten drag se sinucisese – public. Era cu trei ani mai mare decat mine si dintr-o data am avut viziunea sfarsitului, care asteapta in umbra. Nu mi-era frica de sfarsit, dar imi era frica sa nu fi trait fara sa fi inteles ce traisem. Raspunsul l-am gasit la teatru, dupa un spectacol-manifest la Teatrul ACT. Prima reactie a fost sa dau la actorie. De afara, dinspre public, cel mai vizibil lucru din teatru e actorul. M-am inscris la examen, m-am pregatit de una singura si m-am prezentat in fata comisiei. Am luat acea proba eliminatorie, dar Decanul Facultatii de Teatru de atunci (acum este rectorul Universitatii), m-a luat de mana la propriu si m-a dus la Catedra de Teatrologie unde mi-a facut cunostinta cu toata lumea, spunandu-mi ca ar trebui sa incerc si acolo, ca el simte ca acela e locul meu. Sefa comisiei de examene de la Teatrologie era Doamna prof.univ.dr. Michaela Tonitza-Iordache, sotia actorului Stefan Iordache. Domniei sale ii datorez sansa intrarii in aceasta lume noua. Am mers cu examenele in paralel. La actorie am cazut, iar la teatrologie am intrat a treia. Asa a inceput.
Cu fiecare noua carte pe care o citesc inteleg si mai mult importanta criticului de teatru. Criticul de teatru ar trebui sa fie cel mai bine informat om din oras, dar si omul cel mai sincer. Si lucrurile astea nu prea ies, pentru ca daca esti cel mai bine informat, in lumea teatrului nu ai cum sa fii si sincer; iar daca esti sincer, nu inseamna neaparat ca esti si bine informat. Cam asa stau lucrurile, explicate foarte simplu.
George ROCA: Iti multumesc pentru… sinceritate! Stiu ca esti cadru universitar, ca ai facut si mai faci parte din personalul de invatamant al unei catedre din cadrul Universitatii Nationale de Arta Teatrala si Cinematografica „Ion Luca Caragiale” din Bucuresti. Cateva detalii te rog.
Ioana MOLDOVAN: E o mare onoare sa faci parte dintre cei care au sansa sa aiba la ore tinerii cei mai talentati si frumosi din Romania. Dar asta vine cu o foarte mare responsabilitate. In primii doi ani de ucenicie, mi-a fost foarte greu. Sunt un om timid si a vorbi in public nu-mi era la indemana. Toti copiii talentati sunt foarte exigenti si daca nu le dai raspunsuri la intrebarile care-i framanta, daca nu esti convingator, nu-i mai poti stapani.
A trebuit sa invat sa fiu actor. Mi-am stiut mereu textul, ce vroiam sa le spun, dar mi-a luat ceva timp sa pot sa ma simt confortabila in fata lor. E greu sa ai ca public academic tineri artisti. Dar daca inveti sa le vorbesti, sa-i captivezi, sa-i seduci poti fi sigur ca esti orator bun si vei putea vorbi in fata oricui oricand. De fapt nu numai sa vorbesti, dar sa te simti bine in timp ce o faci, sa lasi o impresie buna. Gratie lor, am devenit un om sigur pe mine, am scapat de toate complexele. Si pana la urma am devenit chiar si… putin actor. E minunat cand o sala intreaga te asculta, cand vezi in ochii lor ca ceea ce le spui le raspunde intrebarilor nepuse, dar care ii framanta. Acelea sunt momente magice, din aceeasi categorie ca acelea cand actorul pe scena simte ca-si tine publicul in palme.
George ROCA: Care este parerea ta despre teatrul romanesc din zilele noastre? Crezi ca il sufoca televiziunea? Dar despre conditia teatrelor romanesti din zilele noastre?
Ioana MOLDOVAN: Teatrul romanesc are aceeasi soarta ca intreaga societate romaneasca. A renuntat sa lupte pentru o lume mai buna, mai dreapta. A renuntat sa ofere modele morale. A renuntat sa isi cultive publicul. Exista oaze de rezistenta si daca le stii e ca si cum ai trai intr-o lume perfecta. Numai ca adresa acelor locuri par a fi pagini din carnetelul secret al unui mason. Supararea mare e ca si daca le trambitezi in gura mare, tot nu se aduna lumea. E o discutie lunga aici. Si teatrul romanesc isi are coruptii sai.
Televiziunea nu e un inamic. Cine stie ce inseamna teatrul, va continua sa vina la teatru si va sta rabdator in sala, pana la final, chiar la o piesa proasta. Iar daca este un spectacol extraordinar, va veni sa-l vada iar, cu prietenii, cu familia. Uneori am senzatia ca televiziunea, asa cum e ea in Romania azi, pare sa faca un serviciu teatrului.
Teatrele romanesti sunt locuri din ce in ce mai triste. Poate n-ar trebui sa vorbesc despre asta, pentru ca n-am mai intrat intr-un teatru romanesc de 8 luni. Dar am intrat in multe teatre americane. Civilizatia, limitele si obsesiile unei societati le poti intelege imediat ce ai intrat la teatru! Poate teatrul romanesc imi pare trist pentru ca de cum ii trec pragul, am senzatia ca am venit la un priveghi…
George ROCA: Ai devenit membru al Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru. Ce ne poti spune despre aceasta prestigioasa organizatie?
Ioana MOLDOVAN: Asociatia are ca membri zeci de tari, iar fiecare tara are lista sa de membri. AICT foloseste doua limbi oficiale: franceza si engleza, iar asociatia este afiliata UNESCO. Exista un comitet executiv care se intruneste in fiecare an sa discute chestiunile importante. Se organizeaza congrese tematice. Eu am fost in 2006 la editia in Seul (Coreea de Sud). Atunci se celebrau si 50 de ani de cand AICT functiona. Cu ocazia aceasta s-a inaugurat un premiu mondial acordat de AICT, premiu care se numeste Thalia. Trofeul este opera scenografului roman Dragos Buhagiar, iar sprijinul financiar care vine cu premiul este oferit de Fundatia William Shakespeare din Craiova, condusa de exceptionalul om de teatru Emil Boroghina. Romanii si-au facut simtita prezenta in aceasta prestigioasa organizatie datorita eforturilor doamnei prof.univ.dr. Ludmila Patlanjoglu, Presedinte multi ani a AICT-Sectia Romana si membra in ExCom-ul AICT international.
George ROCA: Devenind doctorand la UNATC, ce tema de studiu ti-ai ales?
Ioana MOLDOVAN: Tema lucrarii mele de doctorat este „Teatrul intr-o societate deschisa“. Ma intereseaza relatia pe care teatrul o are cu globalizarea, cu economia, cum resimt socurile majore din societate, cum reactioneaza la crizele de tot felul. Nu cred ca voi epuiza tema in lucrare. Cred ca doar o sa reusesc sa delimitez teritoriul, iar intreaga mea viata o sa strang probe, citate, cronici, o sa vad spectacole si o sa incerc sa sistematizez, sa trec intr-o formula totul. Ceea ce cred eu e ca teatrul este un foarte fin barometru care prezice schimbarile si miscarile din orice societate, inainte ca acestea sa se produca.
George ROCA: In noiembrie 2006 ai fost unul dintre cei 5 tineri dramaturgi alesi de The Play Company si Institutul Cultural Roman pentru spectacolul „Romania, Kiss Me!“ alcatuit din sase texte scurte montate la 59E59 Theatre din New-York. Cu ce experienta te-ai reintors de acolo? Cum ati fost primiti de publicul american?
Ioana MOLDOVAN: Acel moment a fost hotarator pentru evolutia mea. Textul meu a fost rezultatul unui work-shop de zece zile cu un bursier Fulbright American, doamna Roberta Levitow. Textul, atat in limba romana cat si in engleza, a aparut intr-o carticica, impreuna cu alte cateva texte scurte – toate lucrate in acel atelier in 2004. In vara anului 2006 am primit un email de la cineva de la 59E59 Theater din New-York, in care mi s-a spus ca textul meu a fost ales pentru acel spectacol. N-am crezut. Am printat scrisoarea ca sa pot pipai si sa incep sa cred. La scurt timp am fost contactata de Institutul Cultural Roman pentru formalitati si am inteles ca totul era adevarat.
Intalnirea cu New-Yorkul, cu lumea teatrala de acolo, au fost hotaratoare. N-am vazut niciodata atata profesionalism, atatia oameni care lucreaza cu „the best of their abilities“ ca totul sa iasa bine. A fost un maraton nebun si cand am revenit la Bucuresti, stiam ca ma voi intoarce in America nu peste mult timp… Iata, sunt acum la a doua reintoarcere, de data asta la Los Angeles.
George ROCA: Ai lucrat o perioada ca manager la Teatrul ACT din Bucuresti. Cateva detalii te rog.
Ioana MOLDOVAN: Teatrul ACT a fost o experienta fantastica. Intra tot in planul meu de a vorbi despre teatru, cunoscandu-i toate ungherele. E o experienta despre care cu drag le vorbesc studentilor mei. Am reusit sa fac turnee in strainatate. Pana la venirea mea Teatrul ACT avusese numai o iesire „in afara”. In doi ani am fost la Paris, la Viena si la München. Am adus direct din Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale“ doua spectacole ale generatiei 2007 care au facut saltul spre profesionism prin ACT si care au adus teatrului trei nominalizari la premiile UNITER pentru debut: unul in 2008 – care s-a si transformat in premiu, si alte doua nominalizari in 2009. A fost o munca imensa, continua, in conditii grele. Teatrul ACT e intr-un beci imens, fara lumina naturala, asa ca doi ani de zile aproape n-am vazut lumina zilei. Dar consider ca a meritat!
George ROCA: Am citit deseori in Revista 22 articole scrise de tine. Stiu ca faci parte din consiliul editorial si esti titulara (impreuna cu Valentin Dumitrescu) a rubricii „Cronica de teatru”. Ce te-a determinat sa colaborezi cu aceasta prestigioasa „publicatie independenta de analiza politica, sociala si culturala”… dupa cum am citit ca se intituleaza pe frontispiciu?
Ioana MOLDOVAN: Revista 22 are redactia la 50 de metri de Teatrul ACT, pe Calea Victoriei. Am vrut sa scriu si nu stiam unde sa incep. Am cunoscut pe cineva, de varsta mea, care colabora la 22 si mi-am zis: „Daca el poate, oare eu pot?” Am batut la usa si am lasat un plic cu articolele mele publicate in reviste de specialitate. Doua saptamani n-am primit nici un semn de viata. Apoi am fost sunata de doamna Rodica Palade, redactorul-sef. Ne-am intalnit si de atunci tot trimit articole. De cand sunt in America, am indraznit sa scriu si putin politic, dar din perspectiva culturala. Datorez multe Reviste 22. E una dintre constantele din viata mea, de 4 ani incoace.
George ROCA: In urma cu doi ani ai fost din nou in Statele Unite ale Americii beneficiind de o invitatie a Departamentului de Stat pentru „International Visitor Leadership”. Ai putea sa imi dai cateva detalii despre acest proiect?
Ioana MOLDOVAN: Acea bursa de trei saptamani m-a plimbat prin 5 orase americane: Washington, New-York, Miami, New Orleans si Los Angeles. Zi de zi aveam intalniri cu oameni care lucrau in teatru, iar seara aveam bilete la spectacole. Am vazut „Regele Moare“ de Ionesco pe Broadway, cu australianul Geoffrey Rush si americanca Susan Sarandon. Mi-am facut o colectie impresionanta de carti de vizita cu care orice producator de teatru s-ar putea lauda. Am vizitat USC si UCLA si, datorita acestui program, am fost incurajata sa incerc sa si studiez in SUA. Imediat dupa intoarcerea acasa, in aprilie 2009, am aplicat pentru o bursa Fulbright, prima mea universitatea listata fiind USC – University of Southern California din Los Angeles.
George ROCA: Pentru a treia oara in America, de data aceasta pe Coasta de Vest beneficiind de o bursa Fulbright. Cum ai obtinut-o, datorita caror merite? Cat timp vei studia la Los Angeles? Ce studiezi? Ce planuri pentru viitor ai?
Ioana MOLDOVAN: Bursa este o urmare fireasca a bursei IVLP. Intreg procesul de selectie a fost unul lung, care s-a intins pe o durata de un an. Dupa o multime de hartii completate, a urmat un interviu in septembrie 2009, testul TOEFL de limba si apoi am fost declarata candidat alternativ. Mi s-a sugerat sa aplic si pentru 2011/2012, pentru ca nu era sigur ca voi merge. De abia in iunie 2011 mi-a venit acceptul final. Mi-am pus viata in doua valize si am venit la Los Angeles. Bursa dureaza 10 luni, asa ca in iulie 2011 ma intorc la Bucuresti.
Bursa mea este o bursa de cercetator, dar nu m-am putut limita la atat. Am mers la ore de istoria artei, de leadership politic, de antropologie, de jurnalism. Intram in amfiteatre cu zeci de studenti si incercam sa ma bucur de orele exceptionale pe care profesorii de aici, ajutati de multa tehnologie, le tin. Am fost interesata nu numai de ce spun, de informatie, ci si de felul in care spun – felul in care predau. Sper sa fi asimilat suficient astfel incat sa-mi pot inspira si mobiliza studentii, sa-i fac sa creada in fortele lor si sansa lor. Daca vrei, universul lucreaza si pentru tine.
Planurile de viitor, dupa atata deplasare, ar fi sa-mi asez pe hartie o lucrare de doctorat care sa intereseze nu numai pe cei care se ocupa de teatru, ci si pe omul de rand. De fapt ma intereseaza mai mult omul de rand care, dupa ce imi va citi cartea, sa mai dea teatrului o sansa. Si in loc sa mearga la cinema, sa plateasca un bilet la teatru.
A consemnat,
George ROCA
Sydney – Los Angeles
1 martie 2011
Cu parfum de ghiocei,
violete, stanjenei,
zambile, margaritare,
bujori rosii la culoare,
tufe mari de liliac,
Primavara a-ncercat
sa-mi schimbe a vietii
carare pe sub pomii
albi de floare.
Verde crud mi-a daruit,
galben cornul a-nflorit,
rosu este merisorul,
albul ne alina dorul;
splendide roze imbie,
spre visari si poezie.
Dar am ratacit cararea
ca se innorase zarea;
degeaba te-am cautat,
nicaieri nu te-am aflat
si asa, intr-un tarziu,
am vazut o stea
cu speranta fluturanda
agatata-n ea.
I-am promis
sa-ncerc din nou
chiar in zori, pe roua,
cand Soarele va rasari,
dar iata ca ploua.
Fulgerul strabate zarea
uite, am vazut cararea
care duce inspre tine…
Dar un tunet pus
pe harta imi zice:
fa cale intoarsa,
mai ai multe de trait
si te asteapta sub
castani, un vis
pierdut de multi ani;
avea parul castaniu,
dar acum e argintiu.
Si de-odata ma trezesc
chiar si florile zambesc,
cand vad cum o gargarita
se prinde-n a mea cosita.
Oare cine te-a trimis,
iubitul meu drag din vis?
Gargarita zboara iara,
am in suflet primavara.
Cârdei V. Mariana
(Scrisoare deschisa catre domnul scriitor si Mare Inchizitor, de la „Fiabilitea constructiilor, Imbunatatiri Funciare si Ingineria Mediului”, HORIA GARBEA)
Iata ce scrisoare stalinista primeste, azi, 4 martie 2011, o aspiranta la „fratia” USR – si scrisoarea cu pricina imi parvine, in timp util, prin intermediul unui amic bucurestean, scriitor si el:
„Stimata doamna,
Acum sint lamurit. Faptul ca aveti legaturi cu o organizatie de securitti si ati acceptat un premiu care poarta numele
securistului Arthur Silvestri, care a facut atita rau scriitorilor romani la fosta revista protocronista Luceafarul din anii 80
va exclude de la orice posibilitate de a fi primita in USR.
De altfel pretedintele comisei de validare este Dan Cristea, victima directa a acestei reviste, obligat sa emigreze din cauza acestor „protocronitti”.
Am luat nota ti de volumele dvs. ti de referintele critice, lipsite de orice relevanta, ti e limpede ca nu e cazul sa insistati pe acest segment al scrierilor dvs.
Daca veti depune dosarul eu il voi primi, desigur, dar va atrag atentia amical ca nu veti fi primita.
M-at bucura sa scrieti literatura adevarata ti sa va situati de partea valorilor autentice.
Acuzatiile pe care le-ati lansat la adresa colegilor din filiala Pitetti se dovedesc nefondate ti a devenit pentru mine clar ca ati fost respinsa pentru lipsa de valoare a operei ti referintelor.
Horia Garbea ”
…Habar n-am cine este doamna cu pricina (amicul bucurestean imi scrie ca este vorba de doamna DANIELA VOICULESCU, din Pitesti…), dar nu asta conteaza! Ci modul perfect STALINIST al dlui GARBEA („doctor in inginerie din 1999, cu o teza din domeniul fiabilitatii constructiilor, cadru didactic la Facultatea de Imbunatatiri Funciare si Ingineria Mediului din Bucuresti din 1987…”), de a trata problema userista (si a o…”imbunatati funciar”!), in Romania anulului 2011…
…Tin minte ca surorile mai mici (gemene) ale mamei mele, cand au solicitat statului roman (aflat, pe atunci, sub ocupatia Armatei Rosii Sovietice…!), sa dea examen de intrare la Scoala Normala din Falticeni, au primit, in anii ’50, un raspuns oficial (mazgalit pe marginea cererii de inscriere la examen), care suna cam asa:
“Tinand cont cas (sic!) fetele tovarasului ipodiacon Prodan Simion, care este un sarpe de chiabur si aduce si otraveste cu religie opim popoarelor (s. mea si nota mea: probabil, voia sa zica: “opiumul popoarelor”…), se respinge numita cerere de inscriere la scoala normala din falticeni (sic!). Semnat: indescifrabil.”
…Auziti ce senin si cinic, ranjind ca o hiena, scuipa (azi, 4 martie 2011!), printre colti, cu eleganta de crocodil, un alt politruc de serviciu, Marele Inchizitor, de la „Fiabilitea constructiilor, Imbunatatiri Funciare si Ingineria Mediului”, jupan (sau…”jupan”?!) HORIA GARBEA: “Am luat nota ti de volumele dvs. ti de referintele critice, lipsite de orice relevanta, ti e limpede ca nu e cazul sa insistati pe acest segment al scrierilor dvs.
Daca veti depune dosarul eu il voi primi, desigur, dar va atrag atentia amical ca nu veti fi primita.”
… “Sa va situati de partea valorilor autentice” – …adica, de partea “valorilor” basisto-pedeliste, nu?! Pentru ca, altminteri, va anunt, cu scuzele de rigoare, ca Arta Autentica nu se situeaza… “ de partea” NIMANUI!!! Cel mult, confirma alchimii intime ale Duhului Umano-Divin si sugereaza (sau chiar comunica, expresiv!) Revelatii Divine…!
…”Garbea bate urbea”, da? Deci, Basescu, pe care numitul GARBEA (dimpreuna cu seful sau direct, dl N. Manolescu) il venereaza, a fost, cumva (si n-am aflat noi…SI NICI DOMNIA SA DL BASESCU…MACAR!…PENTRU CA, SINGUR, A RECUNOSCUT, LA TELEVIZIUNEA PUBLICA A ROMANILOR, CA A FOST ACTIVIST COMUNIST…cat despre Securitate, a dat din umeri…adica: ”Puteti s-o dovediti? – …sa mai gasiti arhivele pe care am pus sa le…<<pieptene>>?!… – n-aveti decat, cu placere!”), detinut politic anticomunist, “prizonier de constiinta”, martir la Sighet si Aiud, da?
Si, deci, intr-o linie de consecinta logica, daca ar fi recomandat-o analfabetul de hlizit mongoloid de la Cotroceni, numit Traian Basescu, pe Daniela Voiculescu (…din Pitesti), pentru a face parte din USR – totul era/ar fi fost “in ordine/regula”, nu, domnilor Garbea si Dan Cristea?! – “REFERINTELE CRITICE AR FI AVUT RELEVANTA”, nu?…si “putea sa insiste”, sau chiar…”N-AR FI FOST NEVOIE DE NICIO <<INSISTENTA PE SEGMENT>>” (se vad, clar si to-o-ocmai “din zare”, reusitele dvs., in domeniul “fiabilitatii constructiilor” si al “Imbunatatirilor Funciare”, domnule…”scriitor” GARBEA!!!) , pentru ca gardienii/pretorienii pedelisti sunt, cu totii, incuscriti intre ei!!! – …dar daca o recomanda Premiul oferit, “in memoriam”, de catre familia regretatului ganditor enciclopedist Artur Silvestri…lucrurile… “se modifica radical”, se invart cu…”360 de grade”, cum zice un elev de-al meu…deci, “SE CONFISCA AVEREA” si…”SE CONDAMNA PE VIATA”…pentru ca doamna…”e chiabur de-al lui Silvestri”, nu?! Sau, in limbajul “asezonat” americaneste, de azi: “Este o terorista Al- Qaida, de-a lui Silvestri!”
…Ia-ia-ia si mai-mai-mai…ce stalinism …”après la lettres”, la Garbovitul!!! Nu prea stie ce-i cu virgula, in romaneste – …dar, altminteri, e tare, stimabilul, tare de tot!
Pai, venerabile, sa-ti marturisesc ceva: si pe mine, subsemnatul, Adrian Botez, m-a onorat dl Artur Silvestri, cat traia, cu nominalizarea la Premiile ARP pe anul 2007, pentru volumul de hermeneutica literara “Loja Iohanica Romaneasca – pentru o noua hermeneutica, aplicata asupra textelor lui Ion Creanga, Ion Luca Caragiale si
Ioan Slavici” – Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2006 (n-a mai apucat sa le mai acorde, Premiile lui 2007, pentru ca…l-au prapadit, se zice “in sat” – … “ne-securistii” vostri!) – si eu ma mandresc cu corespondenta atat de fertil-ideatica si cu prietenia cu acest autentic si luminat erudit si patriot roman (…nu era ruda cu Bin Laden, asigur lumea de asta…)! “Securist”?! Poate, in sensul ca incerca sa “securizeze” Romania de niste lepre staliniste, precum sunteti (si va dovediti/confirmati, zi de zi si zi dupa zi!) domniile voastre…domnilor HORIA GARBEA si Dan Cristea si…si…si…!!!
…Daca nu ar fi existat, acum 7 ani, in USR, si oameni de valoare si integri, evident ca “stateam, si eu, pe dinafara” de USR…”INSISTAND DEGEABA, PE SEGMENT” – …nici cartile mele n-ar fi fost premiate de USR (ci puse la Index, fireste!) – dar asa, uite ca, acum, sunt publicate, citite si cunoscute scrierile mele, pe vreo trei-patru continente ale lumii…desi domniile voastre va faceti ca nu ma cunoasteti…Nici sa nu ma cunoasteti vreodata! M-as simti groaznic de jignit, mi s-ar intoarce stomacul pe dos…de atata… “placere”! – sa va simt ochii cei de broaste raioase, rostogolindu-se si tarandu-se catre mine!!!
…Ehe-hei! Vedeti, domniile voastre, ca nu greseam si nu schimbam “nicio iota, nicio cirta” din Adevar, cand ziceam ca “USR-ul este ultima institutie care ar avea dreptul moral, in Romania, azi, de a confirma valori estetice si morale”?!
Pentru ca, in fruntea ei, acum, nu mai sunt niste scriitori cu idealuri morale si estetice inalte si dumnezeiesti, ci doar niste gardieni politici pedelisto-maoisti, care pazesc sa nu cumva sa se strecoare, Doamne fereste (…chit ca, pentru domniile lor, Dumnezeu este…”opim popoarelor”!), vreun individ cu spinarea dreapta si cu idealuri estetice si morale inalte (nu de cei ce vor/”se screm” sa-l impuna, drept “Canon National”, in locul lui Eminescu – pe nefericitul si scatologicul acela, bun de Sectia de Maniaco-Depresivi a Spitalului 9 – Bucuresti, de …Mihail Galatanul!!!).
Daca nu esti un “yesman” si mancurt si un lingau exemplar si “competitiv”, al “rabinatului useristic” (citez!) – atunci…”OUT!” Cum au mai patit-o si-o patesc inca zeci si sute de talente autentice si “verticale”, din Romania Reala (…a se vedea “celebrul”, de-acum… – de fapt, tragicul … – “caz Liviu Ioan Stoiciu”!) – dar…”cu convingeri politice nesigure si cu origine nesanatoasa”!
…Ma intreaba cineva, de la cot: “Si ce-o sa faci acu’, daca citesc astia ce-ai scris?”
Pai, eu de ce-am scris-o?! CA SA SE CITEASCA!!! Poate ca, in sfarsit, vor intelege (si vor SI invata!!!) ca si nerusinarea si sfruntarea trebuie sa aiba o limita, ba pana si rabdarea (unora) dintre romani (de cei cu…”bube politice-n cap”!…cum zicea Securitatea invocata de domniile lor…fara sa-si vada “barna din ochi”!)… are (in fine!) o limita!
…Doamne,-ajuta Neamul Romanilor Celor cu Frica de Dumnezeu – … dar, rogu-Te, Doamne Sfinte, ai oleaca de grija si ocupa-Te si de… “sanatatea” precara a iudelor!
prof. dr. Adrian Botez
Te doare trupul tot, iubita mama,
Si sufletul, ca nu stiu, la copii
Sa dau invatatura cea de seama
De a fi om, mereu, si a iubi –
Te doare trupul tot, iubita mama,
Si sufletul, ca tanara nu esti,
Sa-ti vindeci pe ai tai de rani, si teama,
Si inca-o data, mama, sa ii cresti –
Te doare trupul tot, iubita mama,
Si sufletul, ca nu mai stiu deloc,
Copiii mei cand nu te baga-n seama,
Sa-ti facem, totusi, in familie, loc –
Te doare trupul tot, iubita mama,
Si sufletul, ca n-ai calculator,
Si nici nu stii, batrana noastra doamna,
Sa te imparti, cuantic, tuturor –
Te doare trupul tot, iubita mama,
Si sufletul, ca greu mai poti zambi,
Si-i greu sa uiti de propria ta drama,
Si sa traiesti, din nou, pentru copii –
Te doare trupul tot, iubita mama,
Si sufletul, ca suntem singuri, doi:
Copil si mama, pentru toti, dand seama,
La Judecata Lumii de Apoi …
Jianu Liviu-Florian
Campuri semantice: Amaranta Sbardella
Santiago Montobbio si cuvantul salvare (mantuire)
“Sí, em pots trobar, si goses,/ darrere el glacial no-res d’aquesta/ porta, aquí, on visc i sento/ l’enyor i el crit de Déu i sóc,/ amb els ocells nocturns de la meva solitud,/ un home sense somnis en la meva solitud. “ .S. Espriu
Umbletul meditativ al lui Santiago Montobbio parcurge sentimente de profunda penetrare a sinelui, de biciuire ceruta de un sens a sublimarii de aceasta cautare spasmodica in arta. Poetul, constient de propria singuratate, accepta incarcarea unui destin amar si spectral pentru a se refugia intre sinuozitatea moale a versurilor, intre cuvintele care se repeta de la poezie la poezie pentru a delimita un camp semantic intotdeauna mai orientat spre gandirea (reflexia) metafizica. Cu naturalete construieste ziduri si frontiere, cunoaste limitele si incearca sa inteleaga misterul. Penita curge pe hartie, doborata (coplesita) de o obligatie interioara, morala: documentarea anxietatii, tulburari ale sinelui care-l incearca si consimtindu-le o eterna, atat de fragila eliberare. Asa cum afirma insusi Montobbio, arta si aventura mantuiesc, intreprind si realizeaza salvarea proprie. Arta, poezia, in acel timp, parea sa linisteasca perturbarea pentru absenta unui Dumnezeu invocat in pagini sau re invocat de voalata stiinta crestina. Omul revendica propriul rol, de descifrator al existentei si complice al trecerii timpului, parcurgand pe dibuite (orbeste) drumul unei vieti pline de obstacole, in cautarea zorilor si a luminii. Spiritul, purificat din carne, transcende si devine viu in poezie, instrument al vantului, al aerului ce vibreaza. Inspiratia, sau mai bine zic, inspiratia fulgeratoare, imprima scanteieri ale constiintei poetice pe fondul unei pelicule obscure, de care nici macar poetul cateodata nu pare sa o ( re) cunoasca. Operele lui Montobbio se nasc din saltul de moment si nu necesita revizii si meditari pentru ca ramificatia este continua de un unic, solid si simt poetic. In mod particular, poeziile propuse aici pentru traducere, accentueaza un aspect deja prezent in poetica lui Montobbio, acela a privirii mature si adera la absurditatea vietii, a conditiei umane. Verticalitatea, o suspensie sigura a limbajului si un salt “international” al unor temeni sau conceptii.( trad E Daniela Sgondea si Eugen Evu)
Santiago MONTOBBIO
“ Lucrez pe munte,
dar nu-mi mai amintesc ce fac”
…….
“ vorbea prin gesturi,
intr-o limba
cu semne ciudate pe care
nu am putut s-o descifrez.”
…….
“Mainile care strang singuratatea
devin salbatice”
Fragmente inedite
Incarc ceasul atemporal
Il pastrez in adancul meu.
Este inutil sau antic
sau foloseste doar pentru ca
in timp sa nu fie timp
si zilele sa nu fie diferite si pamantul
sa fie uitat si diferitele forme
care amintesc infernul
printre buricele degetelor.
Am acest ceas si trebuie sa-l re-incarc.
Il pretinde sau implica doar faptul
ca traiesc.
A trai este incarcarea
acestui ceas fara timp,
avandu-l in suflet. Este samanta
care se imprastie si incolteste
in nopti si zile, pentru a fura chipul
si buricele degetelor, am mai spus-o.
Acest ceas con-fratern solitudinii.
A uratului este si cifra, frontiera.
Viata pastreaza acest ceas pierdut
si rupt si in profunzimea de sine
in liniste ne impune sa-l incarcam.
Sentinta lui cu bataia sa,
trecerile lumii.
*
Lucrez pe munte. Sunt padurar,
sau taietor de lemne
sau in mod mai industrial
lucrez intr-un joagar
sau pescuiesc raci in rau
pentru avantajul unui post in oras,
unde nu am mai fost.
Lucrez pe munte,
dar nu-mi mai amintesc ce fac.
Nici macar de acest munte
nu-si aminteste nimeni,
nici nu apare nicaieri. Lucrez acolo.
Pe un munte care s-a pierdut.
Acolo lucrez si sunt mizerie, uitare.
*
In calea obscura a uitarii
In spatele unei usi inguste, cu mahnirea
pe care numai viata precum fierea
o poate trezi si trezirea este daca
lumea se trezeste cu ea. In spate
aceasta usa, in acea cale,
este sechestrata racoarea
si respiratia intima a zilelor.
Noaptea este diavolul
tainuind adresa si orasul
unde este aceasta viata.
Ar ucide-o decat sa o tradeze.
Durerea obscura
este axa lumii si o roteste carusel.
Nu este aceasta un secret,
chiar daca in timpul insusi nimeni
nu cunoaste existenta
sau ratiunea, nebunia infinita,
unde nu are sfarsit padurea
– resemnarea obscura –
in timp ce ceasul merge, in orice
clipa care inregistreaza
intotdeauna mai mult
ne adancim in ea.
*
Omul cauta un rasarit in ganduri.
Cineva l-a pierdut, cineva sau poate
o dragoste veche ascunsa pe o plaja
pe care uitarea a conturat-o si o exprima
mai meticulos. Totusi omul
este in cautarea rasaritului.
Nevoia rasaritului
nutreste suflarea sa toata ziua.
Poate ca s-a pierdut drumul
unde o cauta sau in viata sa.
Omul
este ratacire.
*
In mijlocul drumului m-am pierdut.
Este doar singuratate si nu stia
cum sa-mi spuna incotro.
Singuratatea uitase cuvintele
si acum vorbea prin gesturi,
intr-o limba
cu semne ciudate pe care
nu am putut s-o descifrez.
Dar in mijlocul drumului era doar ea.
Asa in viata mea intru in singuratate,
la mijlocul strazii, pe neasteptate,
fara a o anunta. Si ei i-am ramas
tintuit, in mijlocul vietii sau al drumului
care cu furia de a strange doar mainile ei
devenea intotdeauna mai nicaieri.
Mainile care strang singuratatea
devin salbatice.
Urlau inauntru si inteteau focul domolit.
In circulatia sangelui sau, viata s-a pierdut.
Trad. de Elena Daniela Sgondea
TEOLOGUL DIZIDENT
Nu exista moarte, nu va mai exista
Desi sub amenintarea sa a trait omul
In minciuna sa, nu exista moarte,
nu exista. Si daca ghicesti in spatele lunii
precisa fata
A absentei, daca, cu uitarea pironita
Pupila inchisa a asteptarii
A intelege ca nu exista,
ca intr-adevar nu exista
Si daca a inceput in a exista ca nume
Am avut asadar puterea
de a-l da acestui pamant.
Trad. de Eugen Evu
Fragment
Avampremiera „ Dacia” 2011
Elena-Daniela Rujoiu-Sgondea nu este un nume necunoscut. Poeta se afla acum la al patrulea volum, carora le-a alaturat intre timp si un numar de articole si de traduceri in si din limba romana, publicate in Romania si in alte cateva tari din Europa, facand cunoscuti publicului italian doi poeti romani contemporani: Ion Mosteoru, (Il bastone de Toulouse-Lautrec) si Gabriela Gergely, (Latte da Un’ altro Mondo), iar publicului roman creatii ale unor poeti italieni precum Piera Rosa Celant, Maria Teresa Liuzzo, Vanni Speranza, Giovanni Formaggio, Santiago Montobbio s.a.). De altfel activitatea publicistica si poetica a fost remarcata si apreciata de lumea literara si concretizata intr-un numar apreciabil de premii, de rezonanta culturala ce depaseste orizontul unui areal regional. Unele au si titluri semnificative, care spun de la sine aproape totul: Nobila Donna Heraldica sau Il sentiero dei Briganti.
A debutat editorial cu volumul Inca nu…( Schite de portret si motive nipone) aparut la Editura Destin, Deva, 2000, al carui titlu se motiveaza si se expliciteaza pe deplin in creatia ulterioara a poetei. Este un titlu sugestiv pentru modestia unui autor aflat inca in conditia de promisiune, care are constiinta dificultatilor drumului ales. Inca nu… a insemnat mai intai de toate cautarea unei formule lirice proprii, mai putin tributara modelelor, intreprindere dificila, nu lipsita de riscuri, mai cu seama pentru inclinatia autoarei spre contemplare intr-un climat literar dominat decisiv de apartenenta obligatorie la gruparile postmodernismului autohton.
Disparitia acelui „nu” din titlul de debut s-a produs dupa o perioada considerabila, odata cu aparitia volumului Glife transilvane (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008), urmat aproape imediat de La rasarit, tremurul… (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009). Emotiile de la intaiul volum si perioada lunga de gestatie a celorlalte doua, dar si alte aspecte ale scrisului sau ne permit sa suspectam acest interval de unele dificultati ale adaptarii la indrumarea si, poate, si veghea atenta a unui magistru intr-ale poeziei, a unui „guru” pe care poeta l-a urmat cu consecventa unui discipol ascultator, fara sa sacrifice insa din substanta ce se cerea liric exprimata, intregita prin consistente acumulari, la care si maestrul si-a adus contributia binefacatoare. Dupa destainuirile poetei rolul acesta l-a indeplinit poetul Eugen Evu.
Nu cunosc alte ecouri ale cartilor editate pana acum, in afara celor din prefetele si postfetele volumelor in discutie, din care se pot retine insa observatii pertinente pentru profilul poetic al autoarei, unele apartinand tocmai celor care au vegheat inceputurile ei poetice si au contribuit la formarea ei culturala.
S-a observat mai intai predominanta descrierii in lirica poetei, ceea ce poate insemna o dificultate in plus in receptarea poeziei actuale, pentru ca „descrierea este unicul lucru care pe lectorul de astazi nu-l incanta deloc.” Citind acum toate volumele autoarei sunt convins ca o asemenea poezie nu se putea produce fara descriere, ca insasi poetica ei se constituie pe baza unui mod de contemplatie care imprima imaginilor un caracter preponderent static. E o viziune care nu are cum se exprima altfel. De aici provin si alte caracteristici ale acestei lirici, care provoaca la un excurs mai amplu in jurul ei si al conditiei poeziei actuale.
S-a apreciat de asemenea ca volumul Glife transilvane „este un cer instelat de ganduri profunde, scrise intr-o maniera simpla si fara virtuozitate sau subtilitati inutile.” Spre a ajunge la aceasta simplitate autoarea a ucenicit, se pare, din greu, la scoala scrisului scurt, a expresiei concentrate, aproape ermetice si poate tocmai de aceea enigmatice si, pe alocuri, hieratice, pe care a gasit-o in cateva modele lirice de inalt prestigiu si indelungata traditie, de la noi sau din alte parti ale lumii. Simplitatea nu e doar un rezultat al uceniciei literare, ci si o masca lirica, in dosul careia se ascunde o gestatie mai indelungata, potrivit unui program de asimilare si apropriere de formule lirice moderne si de modéle prestigioase, din care nu lipsesc nici preocupari savante. In mod cert nu e spontaneitate, calitate care-i lipseste acestei poete „facute”, dar facuta cu rabdare, intr-un interval indelungat si cu dascali priceputi.
In prefata la volumul La rasarit, tremurul… criticul Gheorghe Perian face o observatie interesanta cu privire la soarta modernismului romanesc, care n-a disparut „ci doar s-a retras spre marginile literaturii, unde a gasit conditii prielnice de manifestare, fara a mai fi contestat sau tulburat de agitatia permanenta, confuza si inovatoare a centrului.” Chiar daca astazi raportul intre centru si periferie are alta configuratie, retragerea in fata agresivitatii de confrerie a postmodernismului, grabit sa ocupe orice loc ce promite sa devina centru, pare a fi singurul mod de supravietuire a modernismului. E una din consecintele fazei dionisiace de la schimbarea de paradigma mitica, intervenita odata cu schimbarea tipului de societate.
Indiferent de tabloul periodizarii literare, modernismul a insemnat o experienta literara de neeludat in evolutia literaturii nationale si in formarea noilor generatii. Identificarea unor influente ale lui Lucian Blaga ori Nichita Stanescu in opera oricarui poet nu poate fi decat un semn de valoare culturala cel putin, daca nu si de elevatie artistica. Criticul este inclinat sa creada ca poeta din Orastie e un produs al unui astfel de modernism marginalizat, retras in desavarsirea sapientiala a programului sau estetic.
Daca mentinerea in limitele modernismului, fie el si marginalizat, este mai putin asteptata la o poeta contemporana, orientarea blagiana a meditatiei nu mai surprinde la o poeta ardeleanca. In fireasca prelungire expresionista meditatia coboara spre momentele primordiale ale lumii, acolo unde se poate mai bine intrezari zamislirea lucrurilor din unitatea contrariilor. De cate ori ne indreptam spre UNU, ne apropiem de Origine, de momentul din care se desprind toate si in semnele caruia sunt inscrise traiectele si destinele tuturor celor ale lumii.
Originea nu este neaparat capat dinspre infinit al lumii si al existentei, ci mai degraba un centru care contine obligatoriu si celalalt capat, al celuilalt infinit, salas emblematic al energiilor si al materiei, nucleu generativ al lumii cu cele alcatuitoare ale ei. Dualitatea principiilor se identifica si ca sens, astfel ca in origine poate sa se afle inceputul unui sens si sfarsitul celuilalt, originea fiind permanent simultana cu ambele sensuri si cu toate principiile sau dimensiunile esentiale ce au participat la alcatuirea lucrurilor lumii. Asa se explica oarecum si aspectul tematic surprinzator al acestei poezii care s-a bucurat de frumoase si concrete aprecieri.
Imaginatia poetica imprima acestui nucleu generativ configuratie de monada si expresiei lui lirice caracter de simbol. In acest fel ne putem imaginea originea ca o emblema a existentei din care se poate contempla intregul traseu existential al tuturor elementelor, in ambele sensuri, de la geneza la extinctie si inapoi. Pentru aceasta viziunea poetica apeleaza la o structura apta sa exprime simultaneitatea contrariilor, la paradox, ceea ce imprima liricii un caracter contemplativ, reflexiv, sapiential. Unul dintre ele este Paradox absolut:
„Ceea ce numim viata
Este de fapt stingere
Sopti piatra
Unui fir de nisip.”
Autoarea vede in fenomene nu numai principiul manifest, ci si contrariul lui, continut latent in aceleasi fenomene, pentru ca „naturii ii place sa se ascunda”, dupa cum spunea Heraclit. Asa apar figura si umbra, viata si moartea, lumina si intunericul, staticul si dinamicul, dar mai cu seama piatra si raul, expresie metaforica a acestei viziuni extrapolate. Ea nu-si insoteste descoperirile acestea „fenomenologice” cu entuziasme infantile si exuberante juvenile, ci cu o expresie concentrata in care insa isi face obligatoriu loc si mirarea. In haloul acestei stari psihice isi invaluie revelatiile cunoasterii contemplative si tot astfel le si comunica cititorului.
Mirarea imprima firesc poeziei sentimentul miraculosului, accentuat atunci cand reflectia ajunge, ca in expresionism, la elementele primordiale, temeiurile pe care, descoperindu-le cu aceeasi mirare, grecii antici si-au inaltat edificiile fizice si metafizice ale civilizatiei si culturii lor exemplare.
Un asemenea loc miraculos este Rasaritul. El se constituie, ca o monada leibnitziana sau ca un „aleph” al lui Louis Borges, intr-un moment incipient, originar, reiterat cu fiecare mirare a noastra, care, la randul ei, cuprinde genuin o interogatie. Imaginea lui ne atrage atentia asupra unui model cultural semantic implicat structural in aceasta lirica usor ekstatica si hieratica, cautatoare de semnificatii adanci si totodata tematoare sa nu destrame haloul de mister al lucrurilor rechemate spre contemplare de gratia inspiratiei lirice. Trebuie o cugetare tentata de chemarile inceputurilor si ale predestinarilor firii, un spirit blagian pentru a accede, la aceste temeiuri. E nevoie de o adevarata „fereastra fenomenologica” spre a le contempla si a le rechema in actualitatea cugetului si simtirii noastre. S-a spus de altfel ca adevarata cheie pentru lectura acestor versuri o ofera „interogatia mirata”, care imprima universului ei liric substantialitate si vitalitate.
Alexandru ZOTTA
Elena Daniela Rujoiu SGONDEA
Transfigurare
Cautand sensul muzicii
Voi intra in pietre
Mladios
Melodios
Subtire
Sa se exprime
Miscarea.
Pietre vorbind
Pietre, voi,
Stinse oglinzi
Ale soarelui.
In voi tace
ultimul strigat.
Pietrele vad
Pe joase frecvente
Pulseaza vibratia
Pietrele vad
Rotunjindu-se.
Transfigurare
Cercando il senso della musica
Entrerò nelle pietre
Ondegiante
Melodioso
Sottile
Per esprimere
Il muovimento.
Pietre parlando
Pietre,Voi,
Specchi spenti
Dal sole
In Voi tace
L’ultimo urlo.
Le pietre vedono
Di basse frequenze
Pulsa vibrazione
Le pietre vedono
Arrotondandosi.
Pietrele respira
Intre doua glaciatiuni
Sub acelasi soare
apele respira
primordialul din ape.
Faceam, recent, un apel la Justitia Romana, dar si la clujeni aducandu-le la cunostinta faptul ca, in pofida eforturilor uriase pe care institutiile de cultura si autoritatile locale ale municipiului Cluj-Napoca le-au demarat in vederea obtinerii nominalizarii orasului nostru spre a deveni, in anul 2020, capitala culturala europeana, asistam la o incercare a unor „baieti smecheri” de a obtine, cu concursul Justitiei, imobilul in care, in prezent, isi desfasoara activitatea Casa de cultura a municipiului. Trecem peste aspectul, nici el de neglijat, ca municipiul Cluj-Napoca intre toate municipiile capitala de judet din Romania, dispune de cel mai meschin si impropriu loc in care isi desfasoara activitatea o institutie care prin manifestaile sale cultural-artistice, de loisir, dar si din domeniul educatiei continue, ofera tuturor cetatenilor interesati, indiferent de varsta, pregatire, limba, religie etc. actiuni in care se regasesc si care raspund nevoii lor de cultura, de arta, de frumos.
De cativa ani depunem eforturi, zi de zi, pentru a fi cat mai aproape de gusturile si asteptarile beneficiarilor muncii noastre chiar daca nu dispunem de cele mai adecvate conditii materiale si resurse financiare. Zi de zi, de multe ori 7 zile pe saptamana, Casa de cultura pune la dispozitia clujenilor o paleta larga si diversa de manifestari si actiuni, bucurandu-ne de sprijinul si concursul altor instiutii partenere, inclusiv universitatile, institutele de cercetari, uniunile de creatie, filiala Cluj a Academiei Romane, precum si reprezentanti de marca ai elitei cultural-artitice si stiintifice locale si nationale. Beneficiem, totodata, de sprijinul constant al Centrelor culturale strain ce-si desasoara actvitatea in Cluj-Napoca, dar si a numeroase sectii culturale ale ambasadelor straine acreditate in Romania. Mai amintim ca, datorita contactelor pe care le avem in lume, am reusit sa aducem in fata publicului clujean atat artisti, ca si oameni de cultura sau savanti din multe tari ale lumii. Suntem, asadar, conectati si participanti activi si, credem noi, redutabili, la dialogul cultural european si international, contribuind, prin munca noastra, la sporirea prestigiului si renumelui acestui oras.
Tot de cativa ani, gratie unor imperfectiuni din legislatia romaneasca, suntem amenintati, de niste baieti smecheri, pusi pe capatuiala, se pare, cu pierderea spatiului si asa insuficient si impropriu in care ne esfasuram activitatea. Pentru ca, la un moment dat, interesand-se ce spatii si imobile din zona centrala n-au fost inca retrocedate, au descoperit ca un astfel de imobil era tocmai cel in care activam noi. Si atunci, cu sprijinul unor persoane in varste, carora li s-a promis marea cu sarea, au reusit sa faca rost de tot felul de acte si declaratii, mincinoase, false etc., pe baza carora au demarat acest razboi. Intamplator o pesoana dintre cele folosite de baietii smecheri amintiti este una si aceeasi cu cea despre care presa clujeana a atentionat ca obstructioneaza, fanatic, desfasurarea activitatii Muzeului de speologie, unul dintre putinele muzee de acest gen pe plan european si mondial, care contine multe acte, obiecte, documente etc. ce au apartinut fondatorului acestei discipline stiintifice – savantul Emil Racovita.
Intamplator sau nu, cetateanul in cauza, ungur la origine, ne creaza, de ani de zile tot felul de sicane si greutati si a declarat, de mai multe ori, lucratorilor institutiei, ca asteapta momentul cand va vedea evacuata Casa de cultura din acest imobil. Nu am inteles ratiunea unei asemenea incrancenari. Speram ca nu este un demers motivat etnic, sustinut, din umbra, poate, si de Consulatul maghiar din vecini pentru ca, prin astfel de demersuri marsave, sa alunge orice urma (dar si institutie) de cultura romaneasca si in limba romana din centrul Clujului .
La penultima sedinta a completului de judecata, din luna februarie 2011, presedinta acestuia, socata de nonsalanta cu care reprezentantul reclamantului a mintit cu nerusinare , urmarind sa induca in eroare Justitia, i-a atras atentia in acest sens. Credem ca, de fapt, presedinta completului de judecata era perfect indreptatita, moral si legal, sa il trimita pe respectivul individ in judecata pentru sperjur, dar si pentru ofensa adusa, cu vadita rea credinta, organelor de judecata. Mai mult, fapta marsava savarsita de individul in cauza ar trebui sa o determine pe distinsa jurista sa aiba indoieli si in ceea ce priveste legalitatea unor acte depuse, ca probe, la dosarul cauzei. In felul acesta e imposibil sa nu fie descoperite falsurile ordinare la care s-a recurs.
Solicitantii, in fals, ai acestui imobil au ajuns, prin fapta lor, sa submineze eforturile insemnate pe care institutiile, intelectualitatea si intreaga comunitate culturala clujeana le depun pentru a reusi sa obtina nominalizarea municipiului Cluj-Napoca, in anul 2020, drept capitala culturala a Europei. Si asta pentru ca, in locul unei Case de cultura, sa apara vreun nou boutique, restaurant sau crasma ordinara. Ii intreb pe clujeni, dar si pe reprezentantii Justitiei ce considera dansii ca e mai important pentru acest oras: o institutie de cultura sau o crasma ?
Avand in vedere faptul ca, prin activitatea noastra noi slujim intregul oras, pe toti locuitori lui, deci sunem o instiutie de utlitate publica, as solicita Justitieisa se pronunte in acest caz abia dupa organizarea unui referendum prin care toti locuitorii municipiului sa-si spuna cuvantul. Asa mi s-ar parea firesc, onest, legal si moral.
Trag speranta ca din Justitia clujeana nu au disparut oamenii integri, de aleasa probitate si tinuta, iar aceasa marsava tentativa de distugere a unei institutii de cultura sa nu se bucure de succes. Pierderea nu vizeaza doar colectivul, mic, ce activeaza aici, ci toti clujenii, iubitorii culturii si artei din acest municipiu.
Dr. Dan BRUDASCU
Ce draga-mi esti, cat nu mi se cuvine,
Numai rostindu-ti numele din Dor,
Nu ma-ntreba nici el de unde vine,
Cum nu se-ntreaba cerbul de izvor…
Ce draga-mi esti, minune, si de cand?
Cu tine-n cuget sunt atat de viu!
Nici nu mai stiu din zarea carui gand,
Cum nu stiu despre versul care-l scriu…
Ce liniste-i acum in cerul meu
Si gem impovarati de floare merii!
Ce draga-mi esti si o sa-mi fii mereu
De-aici pana la capatul Vederii…
Nicolae Nicoara Horia
Revista ARMONIA - Saltmin Media 