„CÂND PE SUS SI CÂND PE JOS”

Gheorghe A.M. CIOBANU


REGASIREA INSTRAINARII si PERIPLU PE BICICLETA de  MIHAI STRIBU

 

 

Dar nu-ntr-una si… frumos’’. O alta zicala populara, care se potriveste de minune si la spatiul istorico-existential, generat de ultimele doua aparitii editoriale ale scriitorului Mihai Stirbu: „Regasirea înstrainarii” volumul I si „Periplu pe bicicleta”.

Autorul are o experienta îndelungata în arta condeiului, mânuind-o pe aceasta înca de pe când era si student si elev. Pixul în doua culori si bicicleta pe doua roti, îi sunt pe mai departe ca o a doua Patrie a sa.

 

Ramânând si noi pe coordonata timp, vom zabovi, la început la cea dintâi. O dezvoltare postuma a unor notari dureroase, retinute în fuga vietii de catre tatal autorului. Un moment tragic uman si absurd istoric, amândoua fiind, parca, un destin repetabil, tocmai apartenent unui neam a carei sorginte se pierde în urma, spre radacina geto-dacica a poporului nostru. Un „Va ordon’’ continuu, când „Pe aici nu treceti’’, când „Ce-i cu voi, afara” si tot asa de la un veac la altul, fara sa stii cui e de spus: „Stai” si cui un „Hai’’ pornit de la Focsani.

Desi deloc germanici, spre-a repeta Walkiric doar „Jawohl”!, eroul nostru – tatal, se strecoara din linistea serala a „unei ultime nopti de dragoste pentru viata” spre-a fi pe undeva, pe unde-i bezna celei „dintâi nopti belicoase, coplesita de lehamite”. Cronica dureroasa a începutului de la origini ca un crud razboi, amplificata în aceste pagini, nu motiveaza sau prefigureaza, nici „da’’-uri si nici „nu”-uri, nici „Ave” si nici „Vae”, ci doar surprinde cu un ocular neutru, ce se petrece, azi din nou, cu „Sapientia” lui Homo. Deocamdata „autorii” ne pregatesc pentru „eroisme’’, deoarece acel „putergai din Danemarca” nu mai poate fiinta.

De la „senile”’ sa trecem pe „roti” la bicicleta zilelor noastre, careia autorul i se daruieste cu pasiune. E un mijloc de locomotie, ce foloseste o a ceeasi energie nativa ca pe timpul „Razboiului cu Troia” si nu pe aceasta din import, prin „Cernobâl” sau „toluen-nitro”.

Acum, la orizont, orizontul, iar sub bolta cereasca ozonul. Sunt notari spontane din drumetiile autorului, nu în conditii de confort ci doar pendulari. Pentru autor, „bicicleta’’ simpla îi este în viata ca o „sora’’ cu care împarte si restul de pâine si oboseala lui „nu opri” ca si bucuria, uneori postuma, de a se gasi, nu pe o „pseudo-terra’’, ci într-o matura suta la suta.

Volumul cuprinde, eterogen, trei „popasuri” editoriale: un poem, alteori amar, adus celor doua „cercuri alaturate si sincrone” constituind „galaxia bicicletei”, apoi „primi pasi’’ ca evadari adolescentine, spre obiective, turistice sau „foto” prin împrejurimi si în ultima plecare, manevra superlativa, buna pentru o Olimpiada, „zborul biciclistic’’ al sau, pe „pârtia” Transfagarasanului, la care admiram nu ca l-a „atacat”, ci, mai ales e faptul ca a coborât dincolo, nu cu un Aro sau Volskwagen, ci cu un fluturas fragil, cu aripioare din filet. Parcurgerea acestui „zid chinezesc” carpat ramâne pentru oricine si oricare, un act temerar, o performanta. Si autorul Stirbu a fost un „suisgeneris’’ olimpic temerar.

Doua volume cu doi temerari, ce au luptat si au înfruntat din plin, o inertie cosmico-terestra care, ori e sublima ori e demonism, confirma si prin pana autorului de-acum, ca totul misuna pe lume, nu pentru faptul ca orice se misca, ci ca miscarea duce spre altceva”.

Gheorghe A.M. CIOBANU

iunie 2011

—————————————————–

STIRBU Mihai, scriitor, jurnalist, cineast, inginer, profesor. Nascut la 15 aprilie 1957, în localitatea Cârligi, judetul Bacau. Membru al Ligii Scriitorilor din România, Filala Iasi – Moldova. Absolvent al Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi” Iasi (Universitatea Tehnica „Gheorghe Asachi Iasi) 1977-1982. Secretar de redactie si fotoreporter la revista ,,Opinia studenteasca”. Profesor la Liceul „Roman-Voda’” din orasul Roman 1983-1987. A coordonat activitatea unui fotocineclub, obtinând trei premii întâi la nivel judetean. Premiul Editurii Panteon la Concursul National I. Creanga Iasi, 1985.

 

Carti publicate:

Povestea nemuritorului (Piatra Neamt, 1995, Editura Panteon);

Comoara verii (Iasi, 1998, Editura Junimea);

Regasirea înstrainarii (Iasi, 2010, Editura PIM);

Periplu pe bicicleta (Editura PIM, 2010).

 

Ce lung e, Doamne…

Jianu Liviu-Florian

 

 

Ce lung e, Doamne, drumul catre seara…

Sa te inhami la carul de secunde,

Sa mergi spre nicaieri, si spre niciunde,

Ducând in el desarta ta povara…

 

Ce lung e, Doamne, drumul catre mâine …

In noapte, sa ai umbra ta tovaras,

Pamântului, pe ziua, sa-i faci, iarasi,

Aceeasi umbra, care cere pâine…

 

Ce lung e, Doamne, drumul catre Tine…

In  Universul care se-nvârteste,

Sa urci spre Steaua Vietii, ca un peste,

Prin râul sângelui ce ti se zbate-n vine…

 

22 iunie 2011


ROMÂNIA MEA: „O TARA MINUNATA!”

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011


Teodora Cristina CIOBANU: Colegiul National „Cuza Voda” – Husi

Eleva clasa a XI-a

 

 

ROMÂNIA MEA: „O TARA MINUNATA!”

 

 

România mea este o capodopera naturala: tara frumoasa si binecuvântata de Dumnezeu!

[pullquote]

“Ma gândesc acum ca Dumnezeu a facut, cu dragostea Sa de Tata, o tara binecuvântata: o gradina frumoasa pe pamântul, unde m-am trezit la viata si eu! Sunt sigur, ca Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi: românii mai mult, de ne-a dat o tara atât de frumoasa, care sa ne fie unicul loc de pe lume, unde sufletul nostru nu este surghiunit în sentimente de dor, caci este Acasa! Ce n-are frumos tara mea, România?” Teodora Ciobanu

[/pullquote]

Ma gândesc acum ca Dumnezeu a facut, cu dragostea Sa de Tata, o tara binecuvântata: o gradina frumoasa pe pamântul, unde m-am trezit la viata si eu! Sunt sigur, ca Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi: românii mai mult, de ne-a dat o tara atât de frumoasa, care sa ne fie unicul loc de pe lume, unde sufletul nostru nu este surghiunit în sentimente de dor, caci este Acasa! Ce n-are frumos tara mea: România? Gradini si livezi în culorile de curcucubeu, munti plesuvi în tacerea de piatra adânca, paduri milenare, cu arbori ce pastreaza frumusetea paletei folosita de-o mâna maiastra si sfânta, dealuri cu miile de flori, cu o multime de culori, ce ne mângâie privirea, cu livezile îmbracate în sarbatoarea de clorofila si viata, trezite din somnul de iarna la o alta dimineata, scaldata în soarele mai luminos si mai calduros, cu râurile izvorâte de peste tot cuprinsul tarii, ca sa astâmpere setea românului cuprins de harnicie, când trudeste pamântul, munceste-n uzina sau scrie vreo poezie, caci românul se naste poet, cântându-si bucuria si dorul, durerea si nefericirea, sperantele si iubirea…

România mea este locul meu de nastere; si toti românii îmi sunt frati. Sunt fratii mei de bucurie si jale, de cântec sau înlacrimare, de optimism, de credinta si biruinta… Purtam toti, cu noi o casa, în sufletele noastre, cu ochi, ca ferestre spre cer; si o tara numita limba româna, primita ca dar de la strabunii ce au sadit în noi – ca zestre sfânta si buna – florile sacre de comunicare, în cuvintele frumoase din limba noastra de origine latina.

România mea are însa, pe lânga prezentul complicat, un trecut glorios. Prezentul complicat? Pai… Da! Practicile politice si cele economice promovate în România sunt recunoscute peste tot în Occident... ca fiind penale. Sau hilare. Valorile culturale ii sunt recunoscute peste tot în lume (Vezi cazul Costel Busuioc. Pentru cei care nu stiu despre ce vorbesc, este vorba de un zidar român care a câstigat un glorios concurs de lalait pentru emigrantii din Spania).

[pullquote]

Mult e dulce si frumoasa,/ Limba ce-o vorbim!./ Alta limba-armonoasa/ ca ea nu gasim./ Salta inima-n placere,/ când o ascultam,/ Si pe buze-aduce miere,/ când o cuvântam./ Românul o iubeste cu sufletul sau…/ O, vorbiti, scrieti româneste,/ pentru Dumnezeu(…) De ce limba stramoseasca sa n-o cultivam?” George Sion

[/pullquote]

 

Natiunea romana este respectata si, în acelasi timp, temuta peste tot în Europa. Mai ales în Italia, unde romanii sunt ocoliti cu respect si teama în toate marile orase. Da, asta este povara pe care orice mândru român trebuie sa o duca din cauza apartenentei sale la Marea si Glorioasa Natiune Româna! Asta este singuratatea celui din frunte, a celui Ales.

Cu toate astea, eu vreau sa iau partea buna a lucrurilor si anume ca Roamânia mea este o gradina imensa de 237.500 kilometri patrati, îngrijita si pastrata frumoasa, prin munca harnica a milioanelor de frati si surori ale mele, de care ma simt legat prin neam stramosesc si prin sânge latin ce ni l-a dat Dumnezeu când ne-a daruit un suflet si o credinta si o limba frumoasa pentru comunicare, când am vazut întâia data soarele pe felia de glie ce-o numesc de-atunci tara mea: Acasa…

Am cutreierat aceasta gradina sadita de Arhitectul Universului, în lung si în lat, imprimând pe pelicula creierului meu capodopere naturale ale patriei mele, ca sa le am mostenire si sa fiu fericit ca m-am nascut într-o tara asa de minunata, ce a fost, ce este si va fi o creatie binecuvântata a lui Dumnezeu… Muntii falnici, dealurile în culori de curcubeu, câmpii manoase, ape curgatoare, lacuri binecuvântate, marea cu valurile ei neastâmparate, delta Dunarii, apele termale, ape minerale, lanuri bogate de grâu „pe cel mai gras si bogat pamânt din Europa”, aur si argint, sare si multe alte bogatii se ascund „în pântecele” tarii mele, gradini lânga gradini, cu flori, din curcubeul de culori, livezi cu fructele gustoase si bune, podgorii de vii si alte bogatii îmi spun ca am de ce sa fiu fericit ca sunt român, afirmând plin de bucurie: Este nu numai frumoasa, dar si bogata a mea Românie!

Limba româna, este una dintre cele mai frumoase limbi vorbite din lume, având o istorie vrednica de poporul a carui obârsie se adânceste în istorie pe o perioada de aproape doua milenii. Este o limba romanica, având la baza structurii gramaticale si a fondului principal de cuvinte vocabularul si gramatica limbii latine. Vorbita de peste 30 de milioane de vorbitori din actuala Românie si de românii aflati în diaspora, inclusiv în America si Canada, limba stramosilor nostri români se bucura de prestigiu pentru muzicalitatea si pentru strucutra ei gramaticala atât de bine închegata si atât de logica în redarea precisa a sensurilor exprimate în îngemanarea sunetelor în cuvinte, a acestora în propozitii si fraze, prin care vorbitorii se înteleg între ei, în vorbire sau în scris.

Frumusetea limbii române, ca muzicalitate, bogatie de vocabular si logica de organizare structurala i-a facut pe multi oameni de cultura români si straini, care au studiat limba noastra, s-o aprecieze, scriind cu entuziasm despre ea. Voi da exemplul de mai jos cu singura dorinta de a trezi interesul românilor aflati departe de tara: de Acasa, dar cu inima si vorba legati de izvorul acela lingvistic si sufletesc de la poalele Carpatilor nostri si al Dunarii strabune… si – de ce nu? – Pentru strainii care vor dori sa cunoasca o cultura si o tara minunata, sa fie una din tarile cele mai frumoase din lume, cu oameni deosebiti si cu o limba de comunicare dintre cele mai alese dintre limbile pamântului!

În secolul al 19-lea, un scriitor român, pe nume George Sion, scria poezia, cu sufletul plin de mândrie pentru limba si neamul românesc, intitulata „Limba româneasca”, în care ne contopim în admiratie, alaturi de autor, pentru neamul si limba noastra ce-o vorbim si printre straini; si cautam sa n-o stricam prin pocirea ei, introducând sintagme nedorite, din „amalganul” atâtor limbi vorbite pe aceste meleaguri. Dar iata cuvintele izvorâte din inima unui român ce si-a iubit limba si neamul, cum ar trebui sa facem si noi, memorând aceste versuri simple, dar izvorâte din inima sincera a unuia ce a gustat frumusetea acestui mijloc de comunicare lingvistica: Limba româna… „Mult e dulce si frumoasa,/ Limba ce-o vorbim!./ Alta limba-armonoasa/ ca ea nu gasim./ Salta inima-n placere,/ când o ascultam,/ Si pe buze-aduce miere,/ când o cuvântam./ Românul o iubeste cu sufletul sau…/ O, vorbiti, scrieti româneste,/ pentru Dumnezeu(…) De ce limba stramoseasca sa n-o cultivam?(…)”

 

România mea este o tara frumoasa, cu un popor temator de Dumnezeu, cu oameni ce gândesc si vorbesc româneste. România mea este un tablou unic în lumea de culori a globului nostru pamântesc, care se învârteste majestic de atât amar de vreme…

România visurilor mele, din copilarie si din prezent, este locul în care muntii cânta în bataia vânturilor, vaile rasuna de murmurul stropilor de ploaie si de trasnetele care strabat adesea vazduhul, iar pârâiasele zburda, ca apoi, râurile domolite sa duca sperantele românului în lumea larga, contopindu-se cu zbuciumul continuu al Marii Negre, în care s-au acumulat si lacrimile din sufletele strabunilor mei, ce-au trait si-au murit pe plaiurile Mioritei, dar mi-au sadit în suflet mirabila samânta a sentimentului de dragoste pentru România mea si pentru limba ei frumoasa româna!

E România mea!

Teodora Cristina CIOBANU

Colegiul National „Cuza Voda” – Husi

 

Comunicarea, de la omul nou, la intelectualul analfabet

Nicolae Balasa


În unul din articolele noastre anterioare, ,,Discursul, stiinta în a comunica sau forma de a bate câmpii”, selectam câteva idei sugerate de specialistii din domeniu tocmai din dorinta de a mai clarifica lucrurile, dar mai ales de a arata ca, noi, românii, ruginitii timpurilor, alaturi de tinerii lucizi ai acestui popor, nu suntem nici prostii momentului si nici ai omenirii, ce pot fi luati oricând, de oricine, peste picior. La cele spuse atunci despre discurs, repetam, în primul rând pentru o mai mare limpezime, dar si pentru a ne dezice de ,,intelectualii” prezentului, adaugam, în materie de comunicare, câteva notiuni absolut necesare. Înainte de orice, trebuie însa amintit ca, în forma sa cea mai simpla, comunicarea umana este conceputa ca un transfer ordonat de semnificatie. În al doilea rând, trebuie spus ca principalele elemente implicate într-un act comunicational sunt: un comunicator sau un transmitator, un mesaj, un limbaj sau un cod, un mijloc de transmitere, un receptor capabil sa ,,citeasca” sau sa ,,decodifice” mesajul. Pe de alta parte, orice act de comunicare presupune o succesiune de evenimente a carui forma de baza cuprinde: decizia de a transmite o semnificatie, formularea mesajului intentionat într-un limbaj sau cod, actul de transmitere si receptarea. Pâna aici, nimic nou. Orice începator în domeniu întelege sau cel putin intuieste mecanismul. Din acest motiv, si noi mentionam faptul ca aceasta perspectiva asupra comunicarii este doar un cadru de pornire pentru discutarea altor elemente constitutive. În realitate, majoritatea evenimentelor comunicative sunt mult mai complexe daca se are, cel putin, în vedere:

– existenta unei rationalitati si intentionalitati privind comunicarea, urmarirea unor anumite scopuri si de aici relevanta unui criteriu de eficienta rationala;

– faptul ca, în general, comunicarea nu are un caracter linear, cum ne este sugerat de model:

– posibilitatea (probabila) conform careia comunicarea nu începe tot timpul cu transmitatorul a carui intentie defineste semnificatia evenimentului comunicational.

– importanta aparte, pe care o are în procesul de comunicare codificarea, transpunerea ideilor în forma unui mesaj adecvat. La acest ultim punct de vedere, amintim ideea lui Morris, idee conform careia un limbaj sau un cod ,,înseamna o pluralitate de semne care au o semnificatie comuna pentru un numar de interpreti si care pot fi produse de acestia. Semnificatia semnelor limbajului trebuie sa ramâna relativ constanta în diferite situatii, iar semnele trebuie sa se constituie într-un sistem în care sa se interconecteze si sa se poata combina în anumite moduri si nu în altele, pentru a genera o varietate de procese-semn” (D. McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iasi, 1999, p. 31).

,,Bine zici, numai ca si nea Ion ,,comunica” – vor sari ,,specialistii”, iar eu, obiectiv si sincer, am sa le dau partial dreptate. Si asta fie si numai din câteva motive:

1). Nea Ion este si el om!

2). Nea Ion vorbeste si, evident, în vorbirea obisnuita, el transpune gândurile în cuvinte fara prea multa atentie, dar atunci când urmareste un scop, chiar si el are grija sa formuleze (dupa puterile sale), expresiile astfel încât sa transmita o anumita interpretare sau sa obtina efectul dorit.

3). Lasând gluma, (intentiile noastre tind spre o analiza pertinenta a actului comunicational) cu usurinta putem observa ca unei codificari îi urmeaza o decodificare ce presupune interpretare si, în sensul hermeneuticii clasice, întelegere. Descifrarea mesajelor, a textelor, si, în general, a oricaror materiale, presupune interpretarea lor, iar de aici, întreaga strategie a hermeneuticii de a stabili criterii precise în acest sens. De altfel, nu de putine ori (mai ales când bâjbâim prin toate), confundam definitia hermeneuticii, teoretic si practic, cu definitia interpretarii. Pentru rigoare, amintim faptul ca gânditorul francez, Paul Ricoeur, distinge între interpretarea ,,obiectiva” si ,,subiectiva” si ,,situarea interpretului în însusi sensul de interpretare indicat de text” P. Ricœur, De la text la actiune, Editura Echinox, Cluj, 1999, pp. 128-132.

Pe acelasi fir al gândirii cu autorul precizat anterior este si Mircea Eliade, filosoful român, care considera conditie principala, ,,situarea permanenta în planul de referinta al textului interpretat, considerarea sa în orizontul sau specific, cu excluderea oricaror alte perspective, puncte de vedere”. Altfel spus, ,,nici un text nu poate fi interpretat dintr-o alta perspectiva decât cea originara si originala” (A. Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 34).

O alta conditie spre limpezire si claritate ar consta în ,,concilierea validitatii si pluralitatii interpretarilor, luarea unei decizii legitime în cazul divergentei, fixarea criteriului de arbitraj în cazul divergentelor” (Ibidem, p. 34). Pentru aceasta chestiune, o metoda clasica ar consta în încadrarea noii interpretari într-unul din tipurile sale traditionale pe deplin cristalizate, înca din Evul Mediu: literala, alegorica, morala sau analogica.

Toate bune si la locul lor, numai ca, vorba lui nea Ion (tot l-am pomenit), ,,una e socoteala de acasa si alta e cea din târg”. Din acest motiv, trebuie mentionat si faptul ca:

– Interpretarea si întelegerea sunt date, într-un anume sens, chiar de la început. Probabil de aici si defintia data de Talcott Parsons: ,,un fapt descris, devine un fapt dat”. Aceasta înseamna ca într-un text, eveniment petrecut si povestit într-o actiune contextual desfasurata, ,,gasesti, descifrezi , interpretezi de fapt doar ceea ce doresti, ceea ce cauti. Scopul interpretarii nu este în realitate decât regasirea, reîntâlnirea punctului de plecare, însa ca sa descifrezi, sa decodifici un mit, un simbol etc., trebuie mai întâi sa stii ce este un mit, un simbol, apoi care este structura mitului, a simbolului respectiv. Cu alte cuvinte, sa operezi cu o serie de preconcepte incluse în schema solutiei esentiale a problemei” (Ibidem, p.35). De altfel, fara acest element prealabil dat, procesul de interpretare-comunicare nu poate nici sa înceapa, nici sa rezulte. Orice întrebare sau interpretare presupune o preîntelegere. Hans-Georg Gadamer vorbeste si el de ,,prejudecati legitime”, care nu au nimic de a face cu prejudecatile negative ce împiedica întelegerea. În consecinta, trecerea de la comunicare la întelegere, în contextul interpretarii, se face prin intermediul preîntelegerii, al întelegerii predeterminate, preorientata sau anticipata. Preîntelegerea este însa strict legata de o experienta anterioara, de o pregatire specializata si organizata. Pentru a avea loc acest proces de comunicare-întelegere, trebuie sa existe un ,,cadru” comun, un spatiu social, fizic si temporal, în limitele caruia sunt localizati pacientii. Esenta acestui spatiu este experienta împartasita a universului referential. Mesajele au sens, în consecinta ele sunt interpretate si întelese, numai daca privesc probleme care apartin atât experientei transmitatorului, cât si celei a receptorului, adica unei cunoasteri comune. Noi întelegem, de obicei, ,,mai ales ce suntem predestinati sa întelegem prin propria noastra vocatie, orientare culturala sau a momentului istoric caruia-i apartinem” (Ibidem, p.108)

– Indiferent cât am sintetiza si concentra ideile, nu ne putem opri, în demersul nostru, doar la cele afirmate anterior, deoarece, în procesul de comunicare, decodificatorul (în special) nu poate întelege un fenomen decât dupa ce l-a comparat îndeajuns cu alte fenomene asemanatoare, ,,dupa ce l-a situat în cadrul lor”, în cadrul care ,,l-a nascut’’ si alimentat, altfel spus, în contextul de actine si semnificare.

– Procesul de comparare este urmat de procesul de omologare, metoda ce se bazeaza pe ,,stabilirea unor echivalente si concordante morfologico-structurale, pe relatii si corespondente în interiorul unor ansambluri omogene, pe un sistem de echivalente si asimilari în cadrul unui vast efort de unificare si sinteza. Omologarea nu este posibila fara recunoasterea unor experiente existentiale, metafizice, religioase sau estetice comune, a unei baze comune accesibile constiintei hermeneutice actuale” – ne spune, în aceeasi lucrare, Adian Marino. Într-o exprimare mai simpla, prin compararea, extrapolarea si generalizarea unor elemente comune, omologarea devine posibila, iar odata cu ea, si întelegerea (în masura în care exista si minte).

– Daca ne respectam, alaturi celor doua concepte, interpretare si întelegere, vom strecura si un al treilea, explicatia (cu toate nuantele sale, de la cea practica la cea teoretica sau invers), tocmai pentru a plia totul (ca si Max Weber), pe actiunea sociala, actiune ca proces specific uman, ce este, dupa autorul amintit, un comportament caruia individul care actioneaza îi ataseaza o semnificatie subiectiva. În acest sens, actiunea (semnificativa) se deosebeste de comportamentul (reactiv). Din acest motiv, al evidentierii si atribuirii de semnificatie prin intermediul interpretarii, întelegerea poate fi sau o calitate rationala (logica si matematica), sau o calitate emotional empatica, ori artistic apreciativa. În toate stiintele privitoare la actiunea umana, spune Weber, procesele si fenomenele care n-au semnificatie subiectiva trebuie considerate drept stimuli, rezultate, conditii care favorizeaza sau împiedica actiunea umana.

,,Astfel, pentru o stiinta a semnificatiei subiective a actiunii, «explicatia» cere o prindere a contextului semnificatiei al unei actiuni direct inteligibila conform cu semnificatia sa subiectiva. În toate cazurile de acest fel, ca si în procesul afectiv, semnificatia subiectiva a actiunii si contextul sau de semnificatie se vor numi «semnificatie intentionata»” (M. Weber, ,,Definition of Sociology”, în Wolf Heydebrand (ed.), Max Weber, Sociological Writings, Continuum, New York, 1994).

Cei din jurul vârstei mele, tinerii bine instruiti de acum ( ce-i drept, din ce în ce mai rari), cei de bun simt stiu sau intuiesc, la nivel logico-gramatical, ca am dreptate. Teoretic, chiar si practic, am dreptate. Si pentru ca am, macar de la aceste idei ar trebui sa plece orice abordare analitica a unui act comunicational, adica orice analiza a unui proces în care se face vorbire despre ceva, adica se comunica. În realitate, „specialistii prezentului” procama cu totul altceva. Susoteli! Ca o fi, ca o pati… Pe alocuri, balacareli doar pentru a iesi ca paduchele în frunte etc. Mai pe româneste, doar pentru faptul ca singurul produs autentic al societatii românesti de dupa 89, „intelectualul analfabet” îsi doreste redirectionarea trecutului (supus judecatii, vesnic si dupa bunul plac), prin prezentul (gata doar sa sfâsie, aproape, orice), spre un viitor al lor, ce se vede, deocamdata, din pacate, cameleonic, de parada si chiar de prada. „Ce haita trebuie sa fie acea haita care sa nu cada prada altei haite?”- întreaba si se întreaba William Shakespeare. Ar face-o si „intelectualul” daca n-ar fi orbete, adica… (nu de oftamologie e vorba!), adica nu ar avea probleme crase de morala.

Ca sa si argumentam cele spuse, reluam ideea de mai sus, idee conform careia interpretarea si întelegerea sunt date (stiintific vorbind), într-un anume sens, de la început si spunem ca, daca avem de a face cei rau intentionati (de exemplu, cu orbeti, ca tot i-am trecut la ,,cele sfinte” cu fosta militie sau fosta securitate politica), sau chiar pentru cei ce umbla cu usurica (acum sau oricând) prin viata, periculoasa chestiune! Mai ales când cercetarea se rezuma doar la aceasta idede. Am vazut-o înainte de1989. Cei care au trait atunci au si simtit totul pe propria lor piele. În al doilea rând, trebuie reamintite tendintele omului (dincolo de omul, fiinta sociala supus contractului social), macar din ultimele doua secole: omul, expresie „a lumii ca vointa si reprezentare” – Arthur Schopenhauer, Supraomul, rezultat al „vointei de putere” – Friedrich Wilhelm Nietzsche, si în sfârsit, „Omul nou”, concept al societii totalitare de tip comunist. E, tocmai acesta, ultimul, „Omul nou”, acum, dupa 20 de ani de democratie (mai mult sau mai mult originala), a ajuns, cum era si firesc (conform legilor specifice evolutiei) intelectualul analfabet, intelectualul ce are în dotare licente, diplome care mai de care, are atestate, pe ici pe colo, chiar si doctorate… Are! Numai ca el, intelectualul analfabet, nu prea stie carte. Prostia, de când lumea se plateste! – o sa spuneti dumneavoastra si în parte va dau dreptate. Daca însa nu luam în calcul banii (truda si sudoare a celor necajiti si prostiti de te miri cine), bani ce au îngrosat pungile militienilor, securistilor, politrucilor ferchezuiti si reîncadrati dupa 89 la… (prietenii stiu si unde si de ce), ca daca îi luam, atunci mintea oricarui om normal la cap se tulbura.

Când vezi ,,intelectualul” despre care spuneam, la catedra, în universitate (unde mai si da, din când în când, în cabinetul cutare, la un whisky, la babaroase, când ai francu` îl pui si-n mamaliga), când îl vezi la tribuna sau în nu mai stiu care functie ce presupune stiinta de carte, cu siguranta o iei razna.

Când însa ,,intelectualul” te mai si combate cu stiinta lui ce se rezuma la „n-ai, ba, dreptate! Comunicarea e-n pantaloni, e… câta vreme e tatuca la butuoane, la licente si la doctorate”, aproape ca îti vine sa te repezi la el, sa-l sfâsii si sa-l manânci. Nu de alta, dar vorba lui Cioran, placerea vine abia dupa ce-l vomiti în closetul din fundul curtii!

19 iunie 2011 Bulzesti

19 Iunie 2011 – Triplă sărbătoare la Hickory-N.C., USA

.

EBEN EZER- Piatră de aducere aminte

Samuel a luat o piatra pe care a pus-o între Mitpa si Sen si i-a pus numele Eben-Ezer, zicând: „Pâna aici Domnul ne-a ajutat.” (1 Samuel, 7.12)

Motivele de Sarbatoare:

(1) Biserica a implinit 23 de ani de la infiintare (1988)

(2) Binecuvântarea micutei Isobelle-Emanuela, fiica lui Cristian Pantea si a Laviniei

(3 ) FATHER’S DAY – ZiuaTatalui


(1) In urma cu 23 de ani in Hickory- NC, Domnul pusese pe inima a sapte familii de credinciosi, initiativa de a forma o biserica crestina baptista de limba româna. 

Ioan Costea, unul din cei care au fondat biserica in urma cu 23 de ani, povesteste cu nostalgie, cum, dupa ce a vazut orasul Hickory si imprejurimile minunate, desi clima era putin cam rece pentru unul venit din Los Angeles, s-a indragostit de aceste locuri la prima vedere, locurile amintindu-i de vestul României, mai precis de podgoria Aradului. Revenit acasa, in Los Angeles, i-a spus sotiei this is the place. Fiecare român sosit in acest oras a ramas fermecat de oamenii sau locurile primitoare, sau de amândoua aceste aspecte, asa incât, astazi biserica numara cca 90 de membri prin harul lui Dumnezeu.

In duminica dinainte de Memorial Day 1988, fratele Ilie Costea i-a invitat pe toti la un picnic intr-un loc frumos ca raiul, recomandat de John Mich, acest loc fiind Pine Mountain. Totul iti incânta privirea, muntii inalti impaduriti cu-n vesmânt verde pitoresc, parcurile frumoase cu flori multicolore, pârâul cu apa curata si rece ce serpuia la vale pravalindu-se in cascade, si unde se prindeau pastravi, locurile de picnic pentru fript pui si mititei, raiul pe pamânt! Continue reading “19 Iunie 2011 – Triplă sărbătoare la Hickory-N.C., USA”

SARBATOARE IN BISERICA BAPTISTA DIN HICKORY- N.C.

19 IUNIE 2011 – SARBATOARE MULTIPLA

 

EBEN EZER- Piatra de aducere aminte

[pullquote]

Samuel a luat o piatra pe care a pus-o între Mitpa si Sen si i-a pus numele Eben-Ezer, zicând: „Pâna aici Domnul ne-a ajutat.” (1 Samuel, 7.12)

[/pullquote]

 

Motivele de Sarbatoare:

(1) Biserica a implinit 23 de ani de la infiintare (1988)

(2) Binecuvântarea micutei Isobelle-Emanuela, fiica lui Cristian Pantea si Laviniei (Numeri 6.24).

(3 ) FATHER’S DAY – ZiuaTatalui


(1) In urma cu 23 de ani in Hickory- NC, Domnul pusese pe inima a sapte familii de credinciosi, initiativa de a forma o biserica crestina baptista de limba româna.

Ioan Costea, unul din cei care au fondat biserica in urma cu 23 de ani, povesteste cu nostalgie, cum, dupa ce a vazut orasul Hickory si imprejurimile minunate, desi clima era putin cam rece pentru unul venit din Los Angeles, s-a indragostit de aceste locuri la prima vedere, locurile amintindu-i de vestul României, mai precis de podgoria Aradului. Revenit acasa, in Los Angeles, i-a spus sotiei this is the place. Fiecare român sosit in acest oras, a ramas fermecat de oamenii sau locurile primitoare, sau de amândoua acestea, asa incât, astazi biserica numara cca 90 de membri prin harul lui Dumnezeu.

In duminica dinainte de Memorial Day 1988, fratele Ilie Costea i-a invitat pe toti la un picnic intr-un loc frumos ca raiul, recomandat de John Mich, acest loc fiind Pine Mountain. Totul iti incânta privirea, muntii inalti impaduriti cu-n vesmânt verde pitoresc, parcurile frumoase cu flori multicolore, pârâul cu apa curata si rece ce serpuia la vale pravalindu-se in cascade, si unde se prindeau pastravi, locurile de picnic pentru fript pui si mititei, raiul pe pamânt!

S-au adunat intr-o poiana, la marginea pârâului si ideea a fost exprimata:

Ce- ar fi sa incepem o biserica baptista in limba noastra?

Si astfel, viziunea a prins contur si curând s-a materializat intr-o hatarâre ferma:

– Hai s-o facem. ( Acele familii au fost: Nutu si Fibia Andras, Ilie si Anica Costea, Nelu si Victoria Costea, Daniel si Lidia Lucaciu, John si Becky Mich, Marin si Maria Oprea, Sandu si Emilia Salai)

Trei saptamâni mai tirziu, de Ziua Tatalui-Father’s Day, intr-o frumoasa zi din iunie 1988, in biserica Mountain View Baptist Church s-a tinut serviciul de dedicare a Bisericii Baptiste Române din Hickory, NC.

In toamna anului 1988, familia Smilovici Teofil si Norica au simtit calauzirea de a se muta la Hickory, unde fratele a slujit ca primul pastor al bisericii, pâna in anul 1989.
Familia Percy Livius si Mariana s-au mutat din Chicago in Charlotte in aceeasi perioada, iar in ianuarie 1990 biserica l-a ordinat pe Livius Percy ca pastor al bisericii. Liviu Percy a slujit ca si pastor al bisericii p
âna in toamna anului 2003 si a fost o perioada de crestere si de maturizare. Apoi, din vara anului 2004 pâna in vara 2006, biserica l-a avut pastor pe Nelu Chitescu.

In vara anului 1998, biserica crescând, si locul de stângere la inchinare in biserica americana devenind neincapator, am fost calauziti de Dumnezeu in a construi un sanctuar propriu al bisericii române, un loc spre care sa indreptam exodul de români care vor ajunge in zona Hickory-NC. Cu ajutorul lui Dumnezeu s-a cumparat peste 5 acri de pamânt in zona Mountain View si in toamna anului 1998 a inceput constructia Casei de rugaciune.

Prin harul Domnului constructia a fost dedicata in luna mai 1999.

Este extraordinar ceea ce Dumnezeu poate realiza prin oameni cu viziune si hotarâti in a urma calauzirea Duhului, in a intelege ce inseamna jertfa pentru a realiza ceva frumos, care sa aiba rasunet in eternitate.

Multi români, moldoveni, ucranieni, rusi, americani si alte natii, au gasit alinare si mângaiere, ajutor si mântuire, in aceasta Casa de rugaciune. Am vazut copiii nostri, crescuti in America, primindu-l pe Domnul Isus ca Mântuitor si Domn, in limba noastra româneasca. Oameni care nu au stiut ce inseama nevoia de pocainta, sau nici nu au auzit de Dumnezeu, au ajuns la decizia de a-L urma pe Domnul Isus.

Din vara anului 2006, Nelu URS a fost ales pastor al bisericii române din Hickory-NC si suntem multumitori lui Dumnezeu pentru el, pentru slujirea, devotamentul si dedicarea pe care o are in pastorirea bisericii.

Biserica a trecut prin si incercari, prin vremuri tulburi, dar in ciuda tuturor impotrivirilor, in ultimii doi ani, se simte in biserica un avânt deosebit, un aer si un foc nou; copiii nostri, tinerii nostri, intreaga adunare e motivata sa creasca in umblarea cu Domnul Isus. A Domnului Dumnezeu sa fie toata slava, gloria si creditul, acum si in eternitate!

2. Binecuvântarea micutei Isobelle-Emanuela, fiica lui Cristian Pantea si a Laviniei

Dupa invatatura si traditia biblica, copiii mici sunt adusi de catre parinti in Casa lui Dumnezeu pentru a fi incredintati in mâna Domnului, prin rugaciune si citirea binecuvântarii din Numeri 6.22-27, prin invocarea Numelui lui Dumnezeu peste copil, de catre pastor, in nadejdea ca prin invatatura si rugaciunea continua a parintilor, cu ajutorul si binecuvântarea lui Dumnezeu, odrasla lor va ajunge la maturitate sa-L cunoasca personal pe Dumnezeu.

[pullquote]

Tatal nostru care esti în ceruri! Sfinteasca-se Numele Tau; vie Împaratia Ta; faca-se voia Ta, precum în cer si pe pamânt. (Matei, 6.9-10)

[/pullquote]

(3 ) FATHER’S DAY – ZiuaTatalui (Matei, 1.18- 25)

Pentru aceasta ocazie speciala, mesajul pastorului Nelu URS s-a adresat, deopotriva familiei lui Cristian Pantea (de profesie medic), cât si tatilor (sotilor), dar si intregii congregatii, prezentând, sub inspiratia Duhului Sfânt, modelul extraordinar pe care il gasim in Iosif tatal pamântesc al Mântuitorului Isus, ca sot al Mariei. Acest model exemplar e demn de urmat de catre orice tata (sot) care doreste sa-si implineasca cu succes menirea sau vocatia.

[pullquote]

Iar nasterea lui Isus Hristos a fost asa: Maria, mama Lui, era logodita cu Iosif; si, înainte ca sa locuiasca ei împreuna, ea s-a aflat însarcinata de la Duhul Sfânt. Iosif, barbatul ei, era un om neprihanit si nu voia s-o faca de rusine înaintea lumii; de aceea si-a pus de gând s-o lase pe ascuns. Dar, pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a aratat în vis un înger al Domnului si i-a zis: „Iosife, fiul lui David, nu te teme sa iei la tine pe Maria, nevasta ta, caci ce S-a zamislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naste un Fiu, si-I vei pune numele Isus, pentru ca El va mântui pe poporul Lui de pacatele sale.” (…) Când s-a trezit Iosif din somn, a facut cum îi poruncise îngerul Domnului; si a luat la el pe nevasta sa. Dar n-a cunoscut-o, pâna ce ea a nascut un Fiu. Si el I-a pus numele Isus.” (Matei, 1.18-25)

[/pullquote]

 

Dumnezeu pregateste un ajutor potrivit Mariei. El ne cunoaste trecutul, dar si viitorul. Pentru Maria l-a rânduit pe Iosif, un om de caracter. El era neprihanit!

Insa aflase ca Maria e insarcinata, … dela Duhul Sfânt, zicea ea. Iosif, ca orice barbat al acelor vremi, n-o crede. Dar nu voia s-a faca de rusine inaintea lumii. De aceea si-a pus in gând s-o lase pe ascuns, altfel va fi omarâta cu pietre, conform traditiei. O iubea, si-i dorea binele! Nu stim cum se gândea ca vor decurge lucrurile.

Dar Iosif, afla in vis de la un inger al Domnului ca e adevarat ce zisese Maria. Aflam si ca el se temea s-o ia la el pe Maria, deci dorea s-o ia la el! Ingerul ii spune sa nu-i fie teama sa ia la el pe Maria, caci ce s-a zamislit e de la Duhul Sfânt!

Câta credinta! Câta ascultare! Caci Iosif va face intocmai cum spune Domnul! A facut cum poruncise Domnul. El ia Cuvântul Domnului ca pe o porunca, implinind intocmai cerintele Domnului. Si-a pus interesele sale personale si eul lui, deoparte, in spate, mult in urma. S-a subordonat voii lui Dumnezeu, apoi Mariei, si copilului Isus.

Ne-a lasat un bun exemplu pentru un sot si un tata, bun, care a sacrificat totul pentru familia lui. A luat in permanenta cele mai bune decizii. Lucreaza ca tâmplar si intreaga familie isi duc traiul prin munca lui.

Atunci când a fost instiintat de inger sa plece impreuna cu Pruncul si Maria in Egipt, intrucât Irod dorea sa-i ia viata pruncului Isus, asculta de Domnul.

Când Isus, aflat la varsta de 12 ani, a ramas in Ierusalim in Casa Domnului fara ca parintii sai sa stie acest lucru, Iosif nu L-a certat când a aflat motivul: „De ce M-ati cautat? Oare nu stiati ca trebuie sa fiu în Casa Tatalui Meu?

Avem in Iosif un model de tata, un arhetip al lui Dumnezeu, adevaratul tata, al tuturor credinciosilor, Tatal Dumnezeu. Si Duhul ne indeamna sa-I zicem Ava, adica taticule! Slavit sa fie Tatal Ceresc care intotdeauna ne poarta poverile! Aleluia. Amin.

[pullquote]

Isus (…) le-a zis: „Adevarat, adevarat va spun ca Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatal facând; si tot ce face Tatal face si Fiul întocmai. Caci Tatal iubeste pe Fiul si-I arata tot ce face (. ..) „De atâta vreme sunt cu voi si nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal. Cum zici tu, dar: „Arata-ne pe Tatal”? ” (Ioan 5.19- 20; 14.9)

[/pullquote]

Slavit sa fie Domnul, ca ni L-a facut de cunoscut pe Tatal! Aleluia. Amin!

Duminica, 19 iunie 2011, crestinii autentici din multe tari si locuri, au sarbatorit ZIUA TATALUI  –  ZIUA  LUI  DUMNEZEU, Tatal tuturor credinciosilor, copiilor Lui! GLORIE DOMNULUI!

 


ROMÂNIA MEA: „A FI SAU A NU FI… ROMÂN”

 

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

 

Madalina Geta DIACONU: Colegiul Economic „Anghel Rugina” – Vaslui

Eleva clasa a XII-a

 

 

ROMÂNIA MEA: „A FI SAU A NU FI… ROMÂN”

 

 

România. Si iata cum sufletul este iarasi navalit de mii de sentimente contradictorii, ca de fiecare data când constiinta îndrazneste sa rosteasca acest cuvânt. Gânduri, idei, frânturi din propiile amintiri dar si mai multe din ale altora roiesc în jurul acestui substantiv propriu, împiedicându-ma sa îmi formez o imagine clara a propriei patrii. Prin ochii care dezvaluie un suflet înca imatur, România apare acoperita de un val de povesti si ipostaze pozitive si negative deopotriva care, din imposibilitatea de a fi ignorate, deformeaza adevaratul chip al tarii mele. Momentan pot descrie România doar din cele vazute si auzite de altii si prea putin din propria experienta care este departe de a fi vasta. Balanta judecatii mele este înca în echilibru si, desi talerele sale de abia au început sa cântareasca, mintea-mi frageda si-a format o parere despre societatea în care traiesc.

 

[pullquote]

România apare acoperita de un val de povesti si ipostaze pozitive si negative deopotriva care, din imposibilitatea de a fi ignorate, deformeaza adevaratul chip al tarii mele.Madalina Diaconu

[/pullquote]

„Tara tuturor posibilitatilor”. Cliseu care îl aud aproape zilnic. Societatea, de obicei, acapareaza individul, impunându-si propriile idei si conceptii. Insul este obligat sa se supuna, modelându-si gândirea în functie de mentalitatea colectivului. Cu timpul, aceasta etichetare a României a devenit pentru multi un adevar general valabil dar eu, în încapatânarea specifica vârstei, refuz sa accept aceasta prejudecata tipic româneasca.

Nu, România nu este tara în care orice urgie este posibila la fel cum nicaieri pe Glob nu vom gasi un loc plin de lapte si miere. Cred cu fermitate ca orice lucru, om, tara are parti bune si rele si sunt sigura ca tara mea nu face exceptie. Îmi iubesc tara si spun asta fara a fi coplesita de un sentiment de patriotism fanatic, astazi aproape inexistent în sufletele compatriotilor mei. O iubesc pentru bogatiile si frumusetea sa si pentru toate traditiile si obiceiurile care ne fac pe noi, românii, deosebiti printre celelalte popoare de pe Terra. Îi iubesc si pe români, sau, mai bine zis, o anumita categorie: aceia care pleaca de la locul de munca bucurosi ca si-au îndeplinit cu succes sarcinile, aceia care sunt onesti si generosi si care, cu umorul caracteristic, trec peste greutatile vietii având, în acelasi timp, crestinismul puternic înradacinat în suflete.

Desigur, nu obiectivismul este cel care îmi dicteaza sentimentele. Îmi iubesc tara pentru ca este a mea si a parintilor mei, pentru ca aici am crescut si aici mi-am format o lumea a mea. Cu toate acestea, nu ma pot preface ca partile rele nu exista si ca plaiul mioritic este unul de basm.

Se spune ca trebuie sa privim jumatatea plina a paharului, dar personalitatea ma împiedica sa ma complac si sa ma multumesc doar cu jumatate din potential. Nu pot sa bag capul în pamânt si sa cred ca o sa fiu în siguranta. Sunt multe lucruri pe care le-as schimba în România, mai exact la români, la mentalitatea lor caci cred cu tarie ca modul de gândire deosebeste fundamental un popor. Desi de-a lungul secolelor românii au trecut prin multe încercari dificile, se pare ca firea delasatoare si conformista s-a transmis din generatie în generatie. Nu poti progresa daca nu îti doresti acest lucru, daca nu îndraznesti sa ai vise si sa le urmezi. Românul se multumeste mereu cu ceea ce i se da si refuza sa spere la mai mult, desconsiderându-se continuu. Am avut ocazia sa cunosc tineri din alte tari si diferentele de caracter s-au facut imediat remarcate.

 

Refuz sa cred ca suntem mai prejos de celelalte popoare. Suntem cu totii oameni si nu îl poti judeca pe cel de lânga tine în functie de nationalitatea sa. Am dovedit de nenumarate ori ca suntem capabili de lucruri marete în diferite domenii. Totul este sa îndraznesti sa speri si sa fii pregatit sa risti. Din pacate pentru România, tinerii, singurii care au puterea de a schimba ceva, aleg sa îsi caute fericirea în afara granitelor. Noul, necunoscutul, misterul, au fascinat dintotdeauna fiinta umana care va tinde mereu sa creada ca un mediu nou în care neprevazutul este la fiecare pas are mult mai multe de oferit decât rutina, obisnuitul, viata cotidiana care nu ne mai poate surprinde cu nimic bun. Speriati de un sistem care, practic, nu le ofera nici o optiune demna de luat în seama, mii de studenti aleg calea usoara, plecarea, pentru ca este mult mai simplu sa lasi o problema nerezolvata decât sa cauti o solutie echitabila, mai ales în cazul de fata.

Acum, când mintea îmi face în continuu planuri pentru viitor, când deseneaza zeci de schite care vor sfârsi mototolite si aruncate într-un colt al subconstientului, pe biroul constiintei au ramas doua mari planuri de lucru cu abordari total diferite. Întrebarea fundamentala ramâne aceeasi: „Sa încerc sau nu? Am vreo sansa sa schimb ceva sau ar trebui sa dau frâu liber egoismului si sa urmez exemplul tinerilor plecati în Marea Britanie, Olanda sau Danemarca?”.

Gândul unei departari definitive de locurile natale ma îngrozeste, dar iau în calcul posibilitatea efectuarii studiilor în strainatate pentru ca, ulterior, sa ma pot întoarce pentru a schimba ceva. Neobosita constiinta, însa, lucreaza neîncetat si nu se stie când pe biroul ei vor trona alte planuri total diferite de cele care astazi si-au primit atributul de „principale”.

 

 

„TIGANIADA” MAGHIARILOR

TIGANIADA” MAGHIARILOR SI…GRIJILE „INTELIGHENTIEI” ROMÂNESTI CONTEMPORANE


prof. dr. Adrian Botez


…Aflam, prin presa scrisa si vizuala, ca Ministrul Culturii Românesti, dl Kelemen Hunor (ce nume sonor de valah!), îi îndeamna pe etnicii unguri, din România, sa iasa în strada – sa „manifesteze” contra regionalizarii în 8 „zone” (ale ABSURDULUI PERFECT SI DISTRUCTIV DE ROMÂNIE!!! – …dar aceasta/DISTRUGEREA, nu doar pentru si nu în primul rând pentru maghiari…caci România, distrusa si rastignita prin aceste „regiuni-zone” este, în primul rând, a Românilor…însa pe români, se vede treaba, nu-i manânca, înca, la…”manifestatie”!!!). Nu zice el, Hunor-ul, foarte clar – dar deducem ca nu vor iesi în strada ca sa strige „Chiralesa!” – ci cu arme în mâini! – …ca daca, nici acum, urmasii lui Dücsö Csaba (autorul manifestului „Nincs kegyelem” – Fara îndurare!, Budapesta, 1939) nu-si folosesc Garda Secuiasco-Maghiara, le ruginesc, degeaba, armele, trecute, din 1989 încoace, zi de zi si noapte de noapte, prin Vama Bors…

…Oare maghiarii (cetateni români, cica!) ies sa „manifesteze” pentru drepturile „tuturor românilor” si…de dragul României Românilor? Evident, nu: ci pentru drepturile maghiarilor, de a avea dreptul sa-i lipseasca pe români de…ORICE DREPT (…foarte curând, pâna si la LIMBA!), în Tara lor, a Românilor! (DREPT la care românii par a fi renuntat!) – …si pentru dreptul maghiarilor de a anexa (cel putin moral, dar si geografic, zic si clameaza ei, tot mai sfidator…!) România, la…piticul maghiar, bagat în colaps economic, de premierul Ungariei, Viktor Orban – si de fascistii lui!

…Da-da, ca ei, românii, n-au de ce sa se rascoale si sa „manifesteze” (macar cu oarece bolovani…!) – pentru ca ei, românii, au „gatit” cu capatarea drepturilor lor, în propria tara… – …mai exact: cât au renuntat ei, de buna-voie si din prostie (doar un naiv ar putea numi atitudinea lor, a lepadarii de Demnitate si de Cautare a Adevarului Hristic, drept: „crestineasca”!), cât le-au fost „gatite”/ispravite/”furluate” si eludate toate drepturile, de catre guvernanti români tradatori – … si, de-acum, în România, au ramas, cu DREPTUL DE A-SI CERE DREPTURIDOAR MAGHIARII!

…”BRAVO LOR, RUSINE NOUA!!!” – ai fi tentat a zice, la o prima „ocheada”.

…Pentru ca Presedintele Românilor, dl Traian Basescu, dupa spusa popii Tökes, este cel mai „de inima” prieten al secuio-maghiarilor… – si asta, pentru ca, gata, „i-a trecut de dorul” …românilor! Si asta vitregire ”de tatic” li se trage românilor…tot de la „Iesi afara/Javra ordinara!” – ….ca Traianu-i Traian odata si el NU UITA, EL NU IARTA…! – ce mai, adevarat „Roman” (înlocuitor al lui Neulander…Petre „Romanul”)!!!

…Dar si pentru ca valahilor le-au întepenit mintile, gâtul si salele, de când se to-o-o-ot uita în gura…tacerii si rabdarii. De când jinduiesc dupa slujba de „apa si balie a lui Basescu”, cel îmbaiat (desi nebotezat!), în multimea (gregara) a prostiei lui Gura-Casca cel Valaho-Manelist, grozav de sictirit pe munca si viata: prefera „muieti-s posmagii”, decât sa „munceasca” si sa lupte, în strada ori pe câmpul de bataie, precum mosii lui, MARTIRI SI EROI – pentru Dreptul lui Cel Sfânt!

 

…Deci, cu „janalaii” si „baroreii” si „slobozanii” în frunte, maghiaro-„tiganii” (deveniti la fel de grotesti, ei, cei de „strada”, ca si manelistii nostri, cei de …”e-strada”!) ies la parada, dând lectii de autentic maghiarism…ÎN BURICUL ROMÂNIEI! Sa-si ceara drepturile maghiarii „cei viteji” (precum „tiganii” lui Ioan Budai-Deleanu, în vremea lui Tepes Voda… – de a-si face STAT…în Stat!!!), într-o Românie, în care românii au renuntat, suparati doar …„în imagine”…îîîhhîîî: adicatelea, vezi tu – ei, românii, nu mai au nevoie nici de drepturi, nici de Dreptate! „Da-le-e-e-ee…cui le-o lua!

Si, iaca, se cam gasesc destui, care sa vrea sa ia/fure, din Gradina Maicii Domnului, Cea (ACUM!) Nepazita de Arhangheli Gradina!!! Nici de PSD, nici de PNL, nici de PDL…ca toti au fost (din 1990 si pâna azi, în 2011!) la „puterea” HOTIRII SI DISTRUGERII BARBARE DE ROMÂNIE, cu UDMR-ul DIMPREUNA!!!

…Sa mai amintim, oare, ca vecinii nostri iubiti, ucrainienii, carora le-am dat („Luati de ici, bre, de sufletul…bunicilor nostri : Basarabia de Sud, Bucovina de Nord, Tinutul Hertei, Insula Serpilor…luati, va rugam frumos, chiar sa nu ne refuzati…ca tot se strica degeaba!”), CU MÂNA NOASTRA („emilconstantineasca” si „adrianseverineasca”!), prin Tratatul din 1997, aproape o treime din Glia Basarabo-Musatina! – vor acum si treimea Moldovei de DINCOACE de Prut, ca s-o „în-soreasca”, cu aia de DINCOLO de Prut („ca sa nu se piarda de neamuri, deh!”) …sau ca, în ziarele din Sofia, bulgarii cer, de cel putin 21 de ani încoace, „Dobrogea de Nord” (de parca cea „de Sud” ar fi fiind, de la sine înteles, a lor!)…sau ca la Belgrad, de tare multa vreme, se striga dupa cealalta jumatate de Banat, cea româneasca, pentru ca sa împlineasca Banatul… pe malul lor, cel sârbesc…!!! – …la fel si pe „sora” Oltenia…”de ce sa n-o <<maritam>>, peste Dunare, cu Drina”?!

…Care va sa zica, valahii stau si se uita la televizor cum, în România, maghiarii ies sa-si ceara dreptul…la ce?! La „Tara Secuilor”! La coridorul de ungarizare a Ardealului – „Covasna-Harghita-Mures-Salaj-Bihor…cu statia „pe dreapta”, <<UNGARIA>>”!!!

Mesajul de la Târgu-Mures/ROMÂNIA, al premierului dreptei maghiare-Fidesz, Viktor Orban al Ungariei, din 15 martie 2011: <<Sa fie Ardealul CUM A FOST si natiunea ungara CUM A FOST!>>, este mesajul transmis de premierul ungar, Viktor Orban, maghiarilor care participau la manifestarile de marcare a Revolutiei de la 1848-1849, organizate, marti, de Partidul Civic Maghiar (PCM) si de Consiliul National Secuiesc (CNS), la Târgu Mures”, relateaza Agerpres.

 

Bravos, natiune româna…deznationalizata! Priviti, români „verzi ca balega de gâsca”, la marsul glorios al „tandalerilor” si „parpanghelilor” gingasi, urmasi ai „celei mai nobile rase”…cea a hunilor lui Attila – pentru a va înlocui la Masa Drepturilor Românesti, DIN ROMÂNIA!

…Iar la Budapesta, ungurii nu mai sufera nici macar sa se ASEMENE culorile steagului lor, cu culorile steagului nostru (este evident acest lucru: desi steagul nostru are dungile verticale, iar al Budapestei are dungile orizontale, ei l-au smuls, la modul revolutionar-fascistoid, si-l vor re-arbora, numai când va avea TOTUL schimbat, fata de cel al României, „tovarasa si pretena”: „alb, pe margini cu triunghiuri rosii, albe si verzi, în centru având stema Budapestei”!)…

…Steagul nostru? Steagul pe care, la casa popii Tökes, în decembrie 1989, l-am si mutilat, cu o inconstienta grotesca si sinistra, în acelasi timp…: l-am gaurit, exact în dreptul „gaurii” de autoritate statala româneasca de azi: ÎN MIJLOC, exact acolo unde UDMR-ul si Partidul Civic Maghiar (partid al lui popa Tökes si al lui Basescu-nasul „partinic” – deci, partid egal „apartinatoriu”, popii si presedintelui României, întru vina si tradare de Românie!) „deseneaza”, azi, ÎNCEPUTUL visului lor de secesiune (fata de România) a Ardealului Sfânt…urmând, într-o logica hunico-attiliana, alipirea fortata la „Ungaria Mare” (???!!!), sub ochii închisi a tradare miselnica, ai unei Uniuni Europene care a acceptat, senina si criminala, „precedentul Kosovo”!!!

***

…Si-n vremea asta, capetele luminate ale Valahiei, ce zic si ce fac, „pentru binele si prosperitatea României”?! Pai, cam tot asa fac…vorbesc! (DACA o fac si pe asta, de frica sa nu-i spulbere „jupânul” de la Cotroceni, si el academician, deh!): „Catavencu: Dupa lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iata visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp? (…) Am luptat si am progresat: ieri obscuritate, azi lumina! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi veselia!… Iata avantajele progresului! Iata binefacerile unui sistem constitutional! Pristanda: – Curat constitutional! Muzica! Muzica!

…De exemplu, cel mai înalt for intelectual al României – ACADEMIA ROMÂNA! – … ce zice, oare…- …cât nu doarme ea si se zbate, oare?! Pai, nu prea zice NIMIC, ba si doarme de rupe, si nu se zbate nici în somn, macar – de grija a ceva! Un academician cam zurliu, dl Dinu C. Giurescu (cel care, în 1997, striga, pe toate posturile TV, ca Tratatul cu Ucraina, Tratat Nesilit Ultimativo-Armat!!! – …Tratat de Rapt si Sfâsiere din Trupul Basarabo-Musatinilor – …este o necesitate nationala”!), acum a „schimbat macazul”, si, cu clatinari din cap de baba cu dureri de dinti, o face pe Pytia, slobozind, odata cu ploaia de scuipat, prorociri de… Apocalipsa Maghiara!

…Din pacate, spusele lui de proroc întârziat acopera un adevar cumplit: s-a reusit, prin tesaturi diabolice ale Masoneriei Globalizante, ca (aproape) niciun elev/student/tânar, din generatia noua, sa nu mai aiba sentimentul de apartenenta la un Dumnezeu-Hristos si la un Neam, simtamântul ca s-a nascut nu la maternitate, ci dintr-un ANUME popor (mai brav si mai vechi, pe Pamânt, decât toate celelalte, si cu o Misiune Terestra Minunata!) , aflat între niste granite sfinte (ne-reîntregite, AZI, din pricini de slabiciuni de Duh al poporului istoric al Românilor!), trasate cu sânge de Martiri si de Sfinti…si cu un Duh aparte de al tuturor celorlalte Duhuri de Neamuri ale Terrei! Daca ar vedea, acesti tineri, pe geamul de la bucatarie, venind, prin curtea lor, spre cimitirul satului, niste tancuri, ceva… – ei nu ca n-ar întreba macar ale cui sunt si cu ce drept trec pe-acolo (si ce misiune ar avea EI, EI cei locuitori în acea casa, fata de samavolnicia trecerii tancurilor, peste mormintele cele sfinte, de mosi si stramosi!), ci s-ar urca în ele/tancurile (placându-le motorul „tare”!)… – … chit ca, apoi, ar trebui sa traga, cu tunul de pe turela, în casa lor de la bunici si în carnea parintilor si fratilor lor, de-o carne si-un sânge!

…Am devenit un neam de mercenari nemernici, de roboti numai buni de facut sclavi, pe plantatiile mondialiste, ale demonilor care ne vor da doar de mâncare, cât sa lucram pentru ei…iar de ne-om înghesui prea multi, ne vor învrajbi (ca sa nu cheltuiasca, tot ei, munitie ori cânepa de streang!), pâna ne vom macelari NOI ÎNTRE NOI, de-om ajunge la un numar „rational si convenabil/confortabil” Negustorilor Lumii: de la 7 miliarde jumate, la cel mult…DOUA!!!

…Am devenit si înca vom mai deveni O LUME CORCITA STRASNIC, iar corceala „preste fire si preste orice hotar de întelepciune si chibzuinta” produce întunecarea Duhului si slabirea, pâna la uitare, a cugetului si a instinctelor celor dumnezeiesti!!!

…Dar, pentru Dumnezeu, daca tot esti la o zvârlitura de bat de Cotroceni, dle Dinu C. Giurescu, BATRÂN ISTORIC AL NEAMULUI ROMÂNILOR SI DIN NEAM DE BATRÂNI ISTORICI AI NEAMULUI ROMÂNILOR! – de ce nu iei …batul cu care ti-ai masurat „distanta”, si sa-l altoiesti cu el, pe spate, pe Traianul cel delirant (de la „bauturile alcoolice”!), ranchiunos, HIDOS CA DRACUL… si TRADATOR (…desi e greu ca Braunovici sa-i tradeze pe Ion si pe Gheorghe… – …MACAR SPERJUR SI BLASFEMIATOR TOT ESTE, CA A JURAT PE BIBLIE SI PE CONSTITUTIE, EGAL!)?!

…Pentru Dumnezeu, voi, cei din Bucuresti, care sunteti la doi coti de el, de Traian si de „ceata lui Pitigoi” pedelista, de ce nu-i alungati cu pietre, din Tara Românilor (nu „Tara Secuilor”…logic, daca asta ar mai însemna ceva, azi: nu pot 260 de oameni, urmasi ai unor venetici din Asia, de prin veacul al V-lea! – sa se instituie într-o tara…si, mai ales, peste capul a 22 de milioane de oameni-locuitori multimilenari, ai României Thracilor!!!), pe toti acesti nemernici care, în vremuri normale si de catre un popor cu fond moral normal, ar fi spânzurati de cracile primului copac mai zdravan, mai de „Doamne,-ajuta”?!

…De ce?! Pentru ca ROMÂNII NU MAI AU LIDERI MORALI, pentru ca liderii morali (cum erau ei întelesi în veacurile trecute: oameni de isprava si gospodari, curati la suflet si chibzuiti la cuget si fapta – dar napraznici, în fata nedreptului si a umilintei nemeritate!) au fost lasati, sau…”ajutati” (precum VIRGIL SAHLEANU, de la Tepro-Iasi, asasinat, pe 7 septembrie 2000, de oamenii cehului František Priplata, hot si escroc, „patronul” firmei cehe “Zelezarny Veseli” -“Fierarii Veseli” – …da, Priplata, abuziv „cocotat”, prin privatizarile banditesti pe 1 LEU!!! – … pe care le-a început Neulander si le continua familia Basescu-Braunovici!!!) sa moara, rând pe rând…iar în locul lor, televiziunile cele parsive au fabricat LIDERI DE MUCAVA, plini, în gusa, de veninul cel negru al TRADARII!!!

…Uitati-va, spre exemplu, nu doar la Academia Româna (condusa de un inginer cvasi-anonim, ca afirmare a personalitatii – poltron si fricos si de umbra lui, care se încalzeste la proriile-i flatulatii – Ionel Haiduc!), ci si la U.S.R.! Scriitorii (cu exceptia câtorva sute… – în majoritatea lor, cica peste 2.000, o majoritate de „nule”!, care ne exaspereaza, prin „gonflarea” ei!) au devenit niste negustori slinosi, care nici gânduri nu au, nici cuget, d-apoi vise de foc, vizionare: Cartarescu vorbeste cu aceeasi limba pe care-o învârt, între dintii lor ascutiti, „pleziristii” de Liiceanu si Plesu (care-si faceau, pâna mai ieri, un promo elegant si sforaitor si „cascacios”, chiar pe TVR-1, sâmbata, „la ora de vârf”, între orele 18-19!!!), si toti trei vorbesc, în esenta, ca Patapieviceanul cel Viteaz…”viteaz” cât un fund de ponei cu zwastika!…sau cât „omagiul” erect al lui Iuda… – si toti „seniorii” sunt „armonizati” la vorba si la NE-IDEE cu „juniorul-junele” Petre Fluierasu…Fluerasu e la fel de coprologic precum Mihail Galatanu…, si nu vrea niciunul (NICIUNUL, macar, din liota asta de netrebnici si pacalici gretosi!) GLORIA IDEILOR, ci…vor, toti, cu foame de boa constrictor si anaconde, sa-si vânda, pe bani multi, cât mai multe carti, cât mai multor fraieri – …ACUM, si cât mai degraba sa fie „acum”-ul!!!

Posteritatea este… posteriorul”, mediteaza si graieste, cu fruntea-i încretita, rau de tot, Întelepciunea sa Gângava, „canonizatul” (de catre „PREAFERICITUL” N. MANOLESCU!) – dl Mircea Cartarescu…!!!

…Iar când un poet onest (nu mereu eleganto-rafinat, dar, cel putin, foarte apropiat de ONESTITATE, ceea ce-i o calitate cvasi-incredibila, în aceste vremi… – …cel putin asa-l „pipai” eu, dupa expresie si scris…) vrea sa strige (si chiar STRIGA!) ca „Împaratul e gol!” (adica, „hristosul mincinos”, N. Manolescu, cel care-si conduce „turma valaha”…de la Paris, pe multe miliarde pe luna, ca ambasador U.N.E.S.C.O. la …„franci”!), atunci el, nefericitul „strigacios” se alege cu „streangul de matase” (la modul turcesco-fanariot!), din partea „imbrohorului”-sef de filiala U.S.R.-Sibiu, Ioan Radu Vacarescu! SA-SI DEA DEMISIA ADRIAN SUCIU, CA I-A FACUT DE RÂS PE HOTI, ZICÂNDU-LE HOTILOR – CHIAR…HOTI – SI IMPOSTORILOR – CHIAR…IMPOSTORI, SI SUSANELISTILOR – CHIAR SUSANELISTI!!! Adica, a NUMIT Adevarul, cu Numele Lui cel Adevarat/”Necosmetizat”.

Pai, de aia te-am primit noi ca <<nembru>>, de aia ti-am si dat premii pentru Poezie, ca tu sa nu stii sa ne acoperi, princiar, hotia si impostura si susanelismul, în …metafore imperiale?! Hai-hai, da-ti, repejor, demisia, ca nu stii decât sa vorbesti pe sleau! Or, noi avem nevoie de ADEVARATI artisti, care sa-mbrace rahatul… în staniol sclipitor!

…Iata ce zicea Poetul Adrian Suciu, într-un articol, de care redactorul-sef al Retelei literare online (Gelu Vlasin) s-a dezis urgent si taios, ca Iuda de Hristos:

Fariseul Manolescu si sfertoautorii. Un articol de Adrian Suciu Postat de Alexandru Petria, în Iunie 14, 2011 la 5:57pm

Nimic durabil nu se construieste pe minciuna. Literatura româna de azi, în latura ei oficiala, aceea de care tin pîrghiile administrative ale fondurilor publice si puterile iluzorii ale unor institutii inutile e jalnica. Ca unul care a trait cît sa fie constient în regimul comunist si a vazut, în amîndoua regimurile, scriitori români lingînd dosurile puternicilor zilei, pentru trei arginti, onoruri inutile si tinichele zornaitoare, am dreptul sa spun ca, pentru mine, diferenta între o constiinta vie si o jigodie e limpede. Ca unul care nu doreste în literatura nimic, care nu datoreaza nimic nimanui si dispretuieste profund elasticitatea coloanelor vertebrale ale majoritatii colegilor de breasla, voi deschide gura si voi vorbi liber. Ca unul care este neinteresat de bunavointa mai marilor literaturii române, de burse si sinecuri, de cabale literare si de dispute de dugheana, voi spune ca împaratul e gol!

Literatura româna contemporana, în latura ei oficiala, e o minciuna. Prima minciuna e în chiar vîrful ei: de ani de zile, un întreg complex financiar, organizational si mediatic este pus în miscare în chip absolut inutil pentru a-l transforma pe Mircea Cartarescu într-un scriitor nobelizabil. Mircea Cartarescu este un mare scriitor si o spun ca unul fascinat de literatura lui. Dar nu va lua niciodata premiul Nobel pentru literatura, iar orbirea celor care nu pricep acest lucru este sublima daca n-ar fi vinovata, cîta vreme fonduri publice imense raportate la saracia din literatura româna, de pilda prin Institutul Cultural Român, sînt folosite pentru a promova în exterior literatura acestuia. Mircea Cartarescu e un mare scriitor, dar un individ atît de profund ratat ca si constiinta publica, încît simtul ridicolului ar trebui sa-l împiedice a se mai manifesta ca atare. Asta, înca, n-ar fi un pacat asa de mare. În spatele naivitatii sale funciare, însa, o întreaga armata de profitori, lichele, impostori, panglicari, curve obosite si geambasi literari – constituie o curte de tip bizantin, atît de intens preocupata sa conserve privilegii, sinecuri si relatii, în dauna oricarei evolutii a literaturii române, încît Mircea Cartarescu, care nu va lua premiul Nobel, este si principalul obstacol în calea unui Nobel românesc pentru literatura, cîta vreme curtea sa, în frunte cu nevasta, va fi buricul literaturii române oficiale.

O feroce cabala a mediocrilor, de functionarea careia Cartarescu se face vinovat doar prin naivitate, aneantizeaza orice competitie reala, la adresa acestuia- si permite o cariera literara internationala, cu voie de la oficialitatile literaturii romane, doar unor mediocritati, care au facut pactul cu „sistemul ticalosit” si au acceptat sa-i reprezinte interesele. Institutul Cultural Român este, în acest moment, o institutie la fel de utila pentru prestigiul international al literaturii române, ca si o frectie la papionul lui Horia-Roman Patapievici.

Aproape toate ierarhiile oficiale ale literaturii române contemporane sînt profund viciate de coruptie, majoritatea premiilor cu relevanta nationala se dau în urma unor negocieri de talcioc, între critici, editori, scriitori si organizatori. Uneori, presedintii juriilor respective împart sumele de bani aferente premiilor respective cu scriitorii premiati. Alteori, criteriul dupa care se fac nominalizarile si premierile e sa nu se „supere” vreo editura importanta ca n-a fost la masa bogatilor iar Uniunea Scriitorilor a devenit o simpla bursa a trocurilor literare. O literatura în care una dintre cele mai bune carti de poezie ale ultimului deceniu, „Aerostate plîngînd” a lui Traian T. Cosovei e complet ignorata de mai-marii literaturii pentru ca personajul le e neplacut e un fals în acte publice. O literatura în care cei mai puternici debutanti ai ultimilor ani, Marius Stefan Aldea, Dan Herciu sau George Asztalos sînt trecuti cu vederea pentru ca sînt excentrici complexului editorial si mediatic specializat în crearea de mituri umflate cu pompa pe care sa le vînda pulimii e o impostura. O literatura în care scriitori de talia Danei Banu, a Ancai Mizumschi, a lui Eugen Suciu, a lui Viorel Muresan ori a lui Ion Chichere, ca sa dau doar cîteva nume din generatii diferite, sînt nebagati în seama de establishment – e o literatura de labari. As putea sa dau exemple în continuare, dar prefer sa ramîn la acestea, în scop didactic. Oricum, o dezbatere reala si onesta asupra functionarii mecanismelor succesului si promovarii în literatura româna contemporana nu va avea loc în curînd, cîta vreme lichelele conduc, se autoreplica si-si conserva privilegiile meschine – e acelasi lucru cu „reforma clasei politice”. La alta scara, dar identic.

Astfel, literatura româna, în latura ei oficiala, seamana ca doua picaturi de apa cu viata publica româneasca si nici n-ar fi putut fi altfel. Mizele luptei literare, însa, sînt rizibile. Daca politicienii se lupta pentru acces la resurse, femele si putere, scriitorii se lupta pentru mize ridicole si glorii de carton. As putea glosa în continuare pe marginea acestui subiect dar prefer sa tac mai departe.

Pentru ca mai departe gasim Uniunea Scriitorilor din România. Uniune de breasla, cum ar veni. Vorbesc din calitatea de membru al USR si premiat de doua ori cu premii ale acesteia, deci n-am alta frustrare, decît aceea ca institutia asta e prost condusa. În fruntea USR îl gasim pe Nicolae Manolescu, un individ care este cea mai limpede ilustrare a adevarului ca niciun om nu traieste pîna la moarte. În cazul lui Manolescu, acesta a încetat sa mai traiasca, în sensul adagiului sus-mentionat, prin anii 90, de cînd s-a transformat într-o pernuta de înfipt acele decoratiilor, insignelor si tinichelelor. De fapt, pe Manolescu îl doare undeva de scriitorimea româna: plantat la Paris, într-un functiune decorativa, domnia-sa a delegat, practic, conducerea Uniunii unor nenea si unor tanti. Trecînd peste pierderea sediului USR, Casa Monteoru (în niste procese în care e limpede ca cineva, nu stiu cine, a încasat spagi babane pentru non-combat), Manolescu a patronat o dramatica pierdere de statut a scriitorului român. Maestru al dezinformarii si manipularii, pe care le practica atît de abil, încît eu unul îl banuiesc de participarea la stagii periodice de perfectionare, dintr-o pozitie activa si acoperita, Nicolae Manolescu este cel mai prost administrator pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor în ultimii douazeci de ani. Fariseu si impostor, contestat virulent si pe buna dreptate, Nicolae Manolescu se tine cu dintii de o functie de care îsi bate joc, desi n-ar avea motive sa fie atît de încrîncenat în a reprezenta prost scriitorimea româna: ramîne în istoria literaturii române ca cel mai bun produs al regimului comunist în materie de critica literara, nu cred ca are probleme financiare si nici pupincuristii din jurul domniei-sale nu merita un sacrificiu atît de dramatic! Mai ales ca, lipsit de legitimitatea pe care o da competenta, dl. Manolescu începe a se transforma, din dorinta de a-si salva gasca, într-un simplu instrument de propaganda politica. Urît final pentru cineva cu pretentiile d-voastra, dle. Presedinte!

Un alt personaj detestabil ale literaturii române contemporane e geambasul literar. Atotstiutor si trend-setter, de obicei scriitor ratat si interesat nu de literatura ci de propria lui statuie, geambasul literar român preseaza asupra oricui, mituieste în dreapta si în stînga, pupa mîni si cururi daca e cazul, spala pahare la chefurile celor puternici, are prieteni în lumea buna si practica machiaverlîcul de balta. E prieten cu politicieni, ia bani de la Minister, de la Consiliul Judetean, de la Fundatii si Asociatii. În sine, n-ar fi nimic rau în asta, lumea e plina de personaje detestabile. Din nefericire, însa, geambasul literar român e persoana cu influenta; orice scriitor care nu-i face temenele si nu-i ridica osanale va fi marginalizat si considerat ciumat. La vîrful literaturii române, asa cum e ea acuma, nu rezista decît cei dispusi sa-si miroasa reciproc pîrturile si sosetele nespalate prefacîndu-se ca reprezinta o elita valorica. Din pricina geambasilor literaturii române, mari scriitori sînt trecuti cu vederea si aruncati în uitare! Cum ierarhiile oficiale sînt, în buna masura, rezultatul activitatii acestor personaje sinistre, literatura româna e o gluma. Sigur, în tot acest complex mizerabil, chiar si statistic vorbind, aterizeaza si scriitori de calitate, doar atunci cînd acestia, din diverse pricini, nu mai pot fi ignorati. Simptomatic e cazul lui Ion Muresan, care, dintr-un „marginal” al generatiei 80 – a ajuns sa ameninte pozitia de lider a lui Mircea Cartarescu. Dar nu ne intereseaza soarta lui Ion Muresan, ci soarta literaturii române.

Care, atîta vreme cît va ramîne doar o anexa a intereselor actualilor diriguitori ai destinelor sale, va ramîne o activitate de sera, menita sa satisfaca orgoliile si interesele meschine ale unei întregi categorii de trepadusi. Literatura româna oficiala este atît de departe de public si atît de rupta de realitate, încît numai naivii se pot mira ca, de cele mai multe ori, evenimentele literare oficiale sînt atît de plicticoase, încît se scorojeste varul pe peretii salilor care le gazduiesc. Rupta de public, literatura româna oficiala e un fel de snobareala fara miza, în care diversi sfertoautori se afla în situatia de a pretinde ca fac revolutie cu voie de la Guvern si avangarda cu bani de la stat.

Adrian Suciu” – cf. Reteaua literara, 14 iunie, 2011

Neîndemânaticul (cu… “limba”!) Poet primeste “streangul de matase”, sub urmatoarea forma, subtil-parsiva, neo-fanariota:

Domnule Adrian Suciu,
am luat la cunostinta cu stupefactie de atacul dvs., pe blogul personal, la adresa USR, a domnului presedinte Nicolae Manolescu si a conducerii Uniunii. Va anunt oficial, deocamdata pe acest mail, ca Filiala Sibiu, prin Comitetul sau, dezavueaza cu toata taria afirmatiile dvs. la adresa celor de mai sus, considerindu-le minciuni si jigniri cum rar se poate vedea in lumea noastra de azi. Ati fost premiat de curind de Filiala Sibiu pentru o carte de poeme. E cea mai buna dovada ca vi s-a acordat atentia cuvenita. Raspunsul dvs. la acesta atentie este de neimaginat pentru un scriitor si un om pe care, pina azi, l-am apreciat si l-am invitat in urma cu cinci ani de a face parte din Filiala Sibiu a USR. Va anunt ca, in perioada urmatoare, Comitetul Filialei Sibiu a USR va propune Consiliului USR excluderea dvs. din USR, pentru incalcarea grava a Statului organizatiei noastre. In orice caz, din acest moment, va rog sa nu va mai considerati coleg cu noi in Filiala Sibiu a USR si, eventual, sa va dati demisia de onoare din Filiala noastra.
Ramas bun, Ioan Radu Vacarescu, presedinte Filiala Sibiu a USR”.

 

si mai are obrazul, acest domn Adrian Suciu, sa “posede” si raspuns demn si inteligent, în fata calailor sai improvizati si…improvizatori:

Dle. Ioan Radu Vacarescu,
Nu am motive sa-mi demisia din Uniunea Scriitorilor din România, nu stiam ca Statutul Uniunii interzice dreptul la libera exprimare! Desigur, ca sa va usurez sarcina, nu o sa fac uz de dreptul la aparare, prevazut de Statutul Uniunii Scriitorilor din România. Asa încît va invit sa-mi comunicati pe cale oficiala Decizia de excludere a mea din Uniunea Scriitorilor din România, urmînd sa o pastrez în cutiuta cu amintiri personale, laolalta cu belciugele boilor de la bicicleta!
Cu mult respect si cu siguranta ca, în ciuda tonul d-voastra oficial, Nicolae Manolescu nu e vesnic în fruntea Uniunii Scriitorilor din România,
Adrian Suciu” – Reteaua literara, 16 iunie , 2011.

***

Mda. Unii ar zice ca “am picat în plasa fleacurilor si bârfelor”. Eu va zic asa: câta vreme românii din România nu vor avea suflete arzatoare si cugete drepte si mândre, nu vor merita decât ceea ce au acum!!! – …adica, NIMIC!!! – …sfârtecari umilitoare, de steag si de mândrie si de teritorii geografice.

CACI TARA CEA SFÂNTA VINE DUPA OAMENII CEI SFINTI SI DE NADEJDE SI MÂNDRI SI DE ISPRAVA (…iar nu invers!!!) – IAR OAMENILOR NEMERNICI SI “FARA SIRA SPINARII DREAPTA” – LE FUGE PÂNA SI PAMÂNTUL CÂT ÎL AU EI SUB PICIOARE!!!

Si avem, mai avem, oare, oameni SFINTI?!

Avem, dar noi nu ne uitam în directia în care trebuie si nu facem ce se cuvine: în loc sa privim (ori sa “tragem cu ochiul”, MEREU SI NUMAI!) la ecrane mincinoase si paralizante de personalitate si de dumnezeire – SA ARDEM ÎNSPRE MÂNASTIRILE SI CHINOVIILE SI SIHASTRIILE ORTODOXIEI!!!

Iar spre învatatura, sa nu ne luam dupa cuvântul cel fals al iudelor “intelighentiei” românesti contemporan-tradatoare (…cum altfel, când “buzele lor reci” se-ncalzesc prin posteriorul…basesc?!), ci dupa graiul de flacara al Sfintilor Parinti si Martiri!!!

Nu sa ne ghiontim la pomana, înlaturând pe fratii nostri, cel putin la fel de flamânzi si lipsiti, ca si noi… – si sa tratam Sfintele Sarbatori ori Sfintele Moaste ca pe-un CIRC si ca pe-o CRÂSMA ori ca pe-o ZALHANA A MIEILOR! – …ci s-ar cuveni ca noi SA ARDEM ÎNTRU DUHUL LUI HRISTOS-MÂNTUITORUL LUMII!!!

Deci, si Mântuitorul Duhurilor noastre (de ne-om pocai ca Dismas, fie si în ultima clipita de viata/vreme/istorie!)…si iertatorul tâmpeniilor si lenilor noastre, “cele de toate zilele”!

 

Miroase-a flori de tei…

de Georgeta Resteman

 


Miroase-a flori de tei, a Eminescu…
Pe-alei te-mbie adieri de vers
Fântâni de lacrimi, timpul ce n-a sters
Nici chipul si nici stihul ilustrului maestru.

Doar plopii fara sot si-un mal de lac
Cu nuferi albi în armonii divine
O lebada, sublime sclipiri diamantine
Si flacara arzânda a florilor de mac,

O Veronica… mândra floare-albastra
Purtându-ti sufletu-n iubiri maiastre
Priviri ascunse-n taina tacerilor sihastre
Fiori de dor în trupu-mpietrit de la fereastra…
………………………………………………
Mi-atât de dor de el… de vesnicia
Cuvântului ce l-a-ntrupat Luceafar
Doar ploi de flori de tei acum l-acopar’
Maria Ta, ce vie ti-e vesnic poezia!

Georgeta Resteman
Limassol, Cyprus
15.06.2011

 

DRUMUL REGASIRII SPERANTEI

DRUMUL REGASIRII SPERANTEI, RENASTERII SI AL UNUI NOU ÎNCEPUT

 

de Octavian LUPU

 

Îmi plac zilele în care vremea este ploioasa, când stropii de apa veniti din înaltul cerului îti izbesc fata cu putere în timp ce mergi pe strada, de multe ori grabit, în cautarea unui adapost. În astfel de ocazii traiesc o senzatie de primordialitate, un fel de întoarcere catre începuturile fiintei mele si ale întregului univers. Este ca si cum m-as contopi într-o esenta unica cu tot ce exista, iar gândurile mi s-ar uni cu materia într-o tesatura tainica, dar plina de lumina.

De fapt, imaginea ploii si a norilor încarcati de apa, plutind într-un vazduh întunecat, a fost des folosita în cinematografie pentru a sublinia o anumita nuanta de mister ce învaluie expunerea unei anumite povestiri dramatizate. Iar alteori, forta ploii este combinata cu motivul teluric al apelor învolburate ce tind sa iasa din matca sau al valurilor marii, ce izbesc cu putere tarmul. Rezultatul este de fiecare data garantat, mai ales daca se adauga si o coloana sonora corespunzatoare.

De asemenea, îmi place sa ascult ploaia, sa disting acele sunete pline de tonalitati nebanuite generate de picaturile de apa ce ating pamântul. As sta ore întregi numai pentru a privi si auzi spectacolul naturii într-o astfel de ocazie, sa ma minuneze de frumusetea marii creatii ce ma înconjoara. În astfel de clipe simt cum toate întrebarile launtrice se topesc în armonia sunetelor ce rezulta din unirea cerului cu pamântul în gestul daruirii fragmentelor de apa ca picuri de ploaie. În astfel de momente îmi doresc sa transcend realitatea, sa ma unesc cu eternitatea existentei, sa depasesc orizontul imediat si limitat a ce zaresc în jurul meu.

Uneori, când eram adolescent, îmi placea sa stau noaptea în fata ferestrei deschise si sa simt adierea plina de umezeala a ploii lovindu-ma peste fata asemenea unei pânze realizate dintr-o textura fina. Privirea mi se adâncea în albastrul dens al cerului întunecat de prezenta norilor. Cu cât era furtuna mai mare, cu atât traiam o bucurie extatica tot mai mare închipuindu-mi ca ma aflu pe puntea unei corabii în mijlocul oceanului. Frigul patrunzator al noptii ma înfiora de fiecare data în chip respingator si atragator deopotriva. Daca te-ai nascut si ai crescut la munte, cu siguranta ca ai trait ceva similar pe vremea când erai copil sau tânar.

Îmi mai aduc aminte de furtunile vijeliose ce faceau sa se clatine si chiar sa se rupa copacii falnici. Într-o anumita împrejurare, am stat singur într-o noapte când eram mic si am simtit cum casa în care locuiam se clatina din temelii în rasunetul tunetelor ploii dezlantuite. În astfel de momente de teama, dar si de venerare a puterii naturii, am început sa am tot mai clar simtamântul transcendentului, al existentei lui Dumnezeu, depasind impresiile cotidianului ateu si al educatiei nihilist comuniste.

 

Ploaia, furtuna, fulgerele si tunetele aveau o capacitate de a predica mai elocventa decât a celui mai stralucit vorbitor. Era o putere a exprimarii ce decurgea nu din multimea informatiilor transmise, ci din elementaritatea simtamintele comunicate prin sunete si imagini, ce se imprimau definitiv în memoria clipei.

La acea data nu citisem Biblia si nu eram influentat de vreo ideologie religioasa. Din acest punct de vedere, ateismul mi-a facut un bine nesperat, prin faptul ca impresiile mele despre Dumnezeu s-au format în mod natural prin contactul direct cu o realitate în genere capricioasa si lipsita de sentimente.

Teama o experimentam prin nesiguranta generata în perioadelor obisnuite ale vietii prin dispozitia schimbatoare a oamenilor de care sub o forma sau alta depindeam. Dar atunci când izbucnea furtuna, îmi trecea orice fel de temere si aveam ocazia sa vad cum curajosii zilei dadeau bir cu fugitii în fata dezlantuirii naturii. Tot orgoliul lor si toata înfumurarea dispareau într-o clipa.

Pentru mine furtuna si stihia aveau ceva eliberator si purificator. În alte ocazii, când eram elev în diferite internate militare, dezlantuirea naturii îmi aducea satisfactia de a vedea pe cei ce ne asupreau comportându-se bezmetic, asemenea unor copii, mai ales când primejdia era iminenta. Simteam ca în furia naturii gaseam un aliat de neînvins, si astfel în spatele chipului ei am început sa intuiesc un Chip inteligent, dobândind în cele din urma constiinta despre prezenta Marelui Autor.

Abia dupa aceea am avut ocazia, la o vârsta matura, sa citesc Biblia, recunoscând imediat amprenta Marelui Autor sub forma Creatorului cerului si al pamântului. Atunci cele doua s-au unit zamislind în mine dorinta de a trai, suferi si muri pentru El.

De fapt, în fiecare picatura de ploaie si în fiecare strop de roua se ascundea un mesaj pentru mine, o dorinta de comunicare cu ceea ce nu se putea vedea în mod direct, însa totusi Exista. De aceea, când am venit în Bucuresti în acei ani când chipul sau era desfigurat de buldozerele ce îi stergeau identitatea si trecutul, am reusit sa îmi mentin constiinta prezentei Marelui Autor privind la elementaritatea lucrurilor, mai precis la picaturile de ploaie, la firele de praf si la albastrul de nesters al cerului îmbracat de fiecare data altfel în mantia norilor, dar mai ales a noptii. Iar mesajul era acelasi ca atunci când îndragostit de imaginea de nesters a muntilor admiram profunzimea boltii pline de stele si simteam marama fina a ploii mângâindu-mi fata.

Si chiar acum, când prizonier sunt prin forta împrejurarilor în acest mare oras, pot distinge înca natura vorbindu-mi prin ploaie, prin firele de praf si prin cerul înstelat, amintindu-mi de fiecare data ca nu sunt decât un simplu calator pe pamânt aflat pe drumul care duce în vesnicie la Marele Autor al tuturor lucrurilor. Chiar daca mi-as retrai de mii de ori aceasta viata, cred ca mesajul ploii din cer mi-ar aduce aminte de fiecare data acelasi lucru despre existenta Marelui Autor. Iar în aceste clipe ce atârna greu sub fatada unei false modernitati, amintirea chipului Creatorului vesnic pe fata naturii nu face altceva decât sa îmi dea de fiecare data speranta regasirii, renasterii si a unui nou început.

 

Un val cheama un alt val, la vuietul caderii apelor Tale; toate talazurile si valurile Tale trec peste mine. Ziua, Domnul îmi dadea îndurarea Lui, iar noaptea, cântam laudele Lui si înaltam o rugaciune Dumnezeului vietii mele. Pentru ce te mâhnesti, suflete, si gemi înauntrul meu? Nadajduieste în Dumnezeu, caci iarasi Îl voi lauda; El este mântuirea mea si Dumnezeul meu.”

 

Bucuresti,

11 iunie 2011

 

 

CONTRABANDISTUL EMINESCU

de Lucia OLARU NENATI

 

 

[pullquote]„Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial.”      (Nicooale Iorga)[/pullquote]

 

Putini stiu ca Eminescu nu a luptat numai cu pana si cuvântul pentru idealurile nationale, ci a facut-o si prin fapte, chiar dintre cele care i-au cerut un curaj deosebit si l-au expus la riscul arestarii pentru contrabanda si atentat la siguranta imperiului. Iata cum s-au desfasurat lucrurile! In 1875 se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei printr-un rapt abil si realizat prin coruptie. Descrierea modalitatilor de înfaptuire a rapirii exista consemnata în corespondeta dintre internuntiul austriac la Constantinopole, Franz Maria von Thugut si cancelarul imperial al Mariei Tereza, Wentzel Anton Kaunitz Reitberg. In aceste scrisori cei doi comunica despre pasii strategici pe care-i faceau pentru stabilirea unui culoar de trecere între Pocutia (devenita proprietate austriaca) si restul imperiului, ce avea sa se numeasca Bucovina.

Din aceste documente reies actele de coruptie prin care au fost atrasi atât înalti functionari ai Rusiei (feldmaresalul Rumiantev, caruia i s-a oferit o tabachera de aur cu briliante si 5000 de galbeni austrieci) cât si mai multi demnitari turci printre care si Reis Effendi, care a cerut special si a primit un pumnal de aur cu teaca aurita cu briliante si smaralde, având încrustat în ele un orologiu. Prin aceste masinatiuni culoarul de trecere s-a largit pâna la a cuprinde întregul tinut al Bucovinei.

[pullquote]

“E drept ca pentru crearea unui om mare trebuieste conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurarilor, al doilea este caracterul si inteligenta persoanei istorice. Aceasta a doua conditie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desavârsire. Urmarind cu întelepciune si cumpatare binele si integritatea patriei sale le-au mentinut cu rara energie personala pân-la cea din urma clipa a vietii sale.” (Eminescu)

[/pullquote]


Asadar Bucovina a fost vânduta pe o tabachiera si un pumnal! Tot din aceasta corespondenta reiese lupta cumplita a domnului Moldovei, Grigore Ghica Voevod care a încercat pe toate caile si cu toate mijloacele sa-si apere tara nelasându-se corupt spre a accepta tacerea, ceea ce i-a atras în final suprimarea prin asasinare. Toate aceste scrisori care arata ce s-a petrecut în 1775 au fost adunate într-o brosura editata în 1875 intitulata „Rapirea Bucovinei dupa documente autentice”, redactata de Ion Slavici si prefatata de Mihail Kogâlniceanu dupa documentele din colectia lui Hurmuzachi privitoare la istoria românilor.

Eminescu, stabilit atunci la Iasi, trece clandestin în Bucovina având ascunse în bagajele sale mai multe sute de exemplare ale acestei brosuri riscând sa fie prins si pedepsit cumplit. Tragând la prietenul sau Stefanelli în Cernauti si beneficiind de ajutorul lui, el trimite brosurile prin posta persoanelor oficiale, oaspetilor straini si organizatorilor „serbarii seculare” pe care o pregatisera austriecii la aniversarea unui veac de la anexarea Bucovinei. Desi circulatia brosurii a fost interzisa, desi s-au facut puternice proteste diplomatice, nimic n-a mai putut împiedica raspândirea cartii prin lumea europeana (fusesera multi oaspeti straini la Cernauti!) care a aflat din surse documentare autentice despre ticalosia prin care s-a produs decapitarea Moldovei.

Eminescu nu s-a multumit cu atât, ci a publicat în tara articole prin care glorifica vitejia si rectitudinea morala a lui Grigore Ghica Voevod, pe care-l aseaza în rândul marilor personalitati ale lumii, alaturi de Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a etc. Iata formulate chiar de catre poet în articolul intitulat Grigore Ghica voevod si aparut în Curierul de Iasi, nr.109 din 1876, argumentele care sustin aceste aprecieri: „E drept ca pentru crearea unui om mare trebuieste conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurarilor, al doilea este caracterul si inteligenta persoanei istorice. Aceasta a doua conditie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desavârsire. Urmarind cu întelepciune si cumpatare binele si integritatea patriei sale le-au mentinut cu rara energie personala pân-la cea din urma clipa a vietii sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme la Constantinopole s-a vazut silit a încredinta pe cancelarul Kaunitz ca orice tranzactie ar face cu acest voevod, concesiile sale vor fi numai aparente caci acest caracter nu cedeaza si nu se pleaca. El va urmari întotdeauna întregirea patriei sale fie prin razboi fie prin diplomatie, de aceea trebuie înlaturat cu orice pret. Trebuia dar nimicit acest om a carui tarie de caracter ameninta pe rapitorul patriei sale, trebuia asasinat în taina fara zgomot.”

Si pentru a sublinia soarta tragica a unui mare domn patriot care a luptat eroic cu toate fortele uriase ce amenintau integritatea tarii sale, Eminescu continua: „?i asa s-au urmat în comuna Iasi (…) acolo s-a întâmplat aceasta fapta a întunericului, acea miselie demna de diplomatia veacului trecut, acea nerusinata palmuire a slabiciunii si dezbinarii poporului românesc. Intr-adevar ce rusine mai mare putea sa ni se întâmple? Dupa ce (…) ni se luase vatra stramaseasca, începatura domniei neamului moldovenesc (…) se asasineaza prin influenta morala a Austriei domnul care au îndraznit a protesta contra nerusinatei rapiri.”

Ca o concluzie ce ramâne vesnic valabila în istoria noastra, Eminescu conchide cu amarnica durere si sfâsiere launtrica, una dintre multele care l-au afectat profund si i-au provocat rând pe rând sfârsitul prematur al vietii pe care-l comemoram mereu la mijlocul îndoliat al lui iunie, doliu care înmanunchiaza în el toate durerile neamului traite adânc de catre omul deplin al culturii românesti.

Iata aceste cuvinte aforistice care pot fi înscrise pe frontispiciul istoriei noastre perpetui: „Popor românesc, mari învataturi îti da tie aceasta întâmplare! Daca fii tai ar fi fost uniti totdeauna atunci si pamântul tau stramosesc ramânea unul si nedespartit. Dar veacuri de dezbinare neîntrerupta te-au dus la slabiciune, te-au dus sa-ti vezi rusinea cu ochii!”

Nu putem sti, desigur, daca tot mai insistentele afirmatii despre suprimarea deliberata a lui Eminescu din motive de ordin politic sunt întemeiate, desi probele material-istorice si rationamentele logice sunt tot mai pregnanate. Am dori din suflet sa nu fie nimic adevarat si toti cei ce sustin aceasta varianta sa fie niste fictionari fabulatori bolnavi de scenarita. Dar, privind din perspectiva actuala si din cea conturata prin acumularea atâtor informatii si concluzii de-a lungul zecilor de ani de când ma aflu în proximitatea universului eminescian, a propriei experiente existentiale, nu pot sa nu acord atentie ideii ca, în fond, ceea ce a contat a fost mai întâi de toate, pasiunea adevarului absolut care l-a stapânit tiranic („adevarul e stapânul nostru, nu noi stapânim adevarul”) si care l-a determinat sa intre automat în slujba cauzelor drepte si, mai ales, în apararea interesului general national pe care, vai, în toate timpurile (dar mai ales azi!) se gasesc greu oameni care sa-l apere în dauna sau înaintea interesului personal. De aceea, indiferent care va fi fost cauza concreta a sfârsitului sau, e tot mai învederat ca Eminescu a murit „patimind pentru dreptate” cum spune Biblia si cum spunea el însusi despre domnitorul Grigore Ghica pe care nu întâmplator l-a adus în prim planul atentiei. Un astfel de om al idealului cum a fost el nu se putea potrivi cu atât de complicatele socoteli si aranjamente ale vietii sociale si politice reale, aceea care s-a bazat mereu pe compromisuri si chiar tradari.

De aceea, acum în miezul lui iunie, nu comemoram doar, idilic si gratios, trecerea în eternitate a unui poet, fie el si de geniu – chiar daca tot acum se aduna laolalta o sama de poeti sub steagul sau – ci mult mai mult de atât: asa cum spunea Iorga, cel ce atât de devreme i-a recunoscut consubstantial statura si complexitatea personalitatii: „Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial”(1911)


Lucia OLARU NENATI

Botosani

15 iunie 2011

 

SCENARIU SUMBRU

de Vavila Popovici

 

[pullquote]Caci daca din cele moarte nu se nasc cele vii si daca cele vii mor mereu, ce mijloc este de a nu se pomeni totul într-o zi cufundat în moarte? (Socrate)[/pullquote]

 

 

 


Nici nu-ti trece prin gând

ca poate veni o zi, când

ne va fi smulsa frumusetea,

luxurianta acestei lumi, nu-i asa?

Lumini si umbre pot grabit alterna,

culorile se pot pierde,

soarele tremurând, lacrimând,

se poate stinge

si pamântul va putea fi învaluit de-ntuneric…

Dupa stralucirea lui, zadarnic vom plânge!

Nu-i asa ca nu poti crede?

Nu-i asa ca nu asculti alarma timida

din zilele noastre si nu poti crede în disparitia

panopliei verde a pamântului?

Ca peste toate, se poate instala

mirosul de ceara si de lut al sfârsitului?

Timpul ranit ne va fi tradat,

ziua se va fi micsorat…

Semnele demult s-au aratat!

Ghetarii topiti, valurile mareice,

inundatii, cutremure, tornade,

drumurile gresite ale pasarilor migratoare,

nivelul vibratilor crescut,

comportamentul ciudat al oamenilor

stapâniti de demoni,

arborii nehranindu-si toate ramurile…

Maretia vietii poate pieri,

pe planeta se poate instala tacerea.

Nu-i asa ca nu poti crede?

Putinii oameni lucizi

dar cu memoria stirbita,

vor încerca sa imita timid

putinul pe care si-l vor aminti

straduindu-se sa-l aseze în alt timp…

Nu-i asa ca nu poti crede?

Va fi mirosind a vânt, a frig

si a iarna vesnica!?

De toate vom fi vinovati,

de nepasare, de toti idolii inventati,

de Legile lui Dumnezeu uitate!

Ce-i vom spune Lui, când ne va fi întrebat

cum am îngrijit sufletele noastre,

pamântul din iubire dat?

Iisus plângea!” Iisus va plânge!

 

Din volumul „Singuratatea clipelor târzii” ed. 2008

ROMÂNUL EMIGRANT

de Viorel VINTILA

 


În tara lui totul merge prost, românasul care nu mai vede nicio luminita de la capatul tunelului, îsi face bocceluta si pleaca pe alte meleaguri, unde spera sa aiba un trai decent si o viata fara grija zilei de mâine
… Numai în ultimii cincisprezece ani au plecat peste trei milioane de românasi si numarul lor este în crestere. S-au creat deja adevarate enclave românesti în Italia si Spania. În 50 de ani românasii vor cuceri Europa si nu numai…

Din nefericire pleaca multi oameni de valoare, cu ani buni si experienta în domeniul medicinei, IT-uli, marketingului sau managementului… un adevarat exod de creiere cu neuroni capabili!

Într-adevar, „dincolo” nu te asteapta EL Dorado-ul ,dar macar ai o sansa sa fii apreciat, sa traiesti uman si decent, sa dai macar o sansa mai buna copiilor tai si sa te bucuri de o batrânete mai linistita. Îngrijorator este faptul ca daca se continua acest trend al emigrarii, în 30 de ani vom avea o tara de pensionari,  o tara fantoma, o tara cu 16 milioane de locuitori dintre care jumatate vor fi pensionari. Va puteti da seama ca cei care vor fi muncitori activi, vor fi putini si va fi foarte greu sa sustina o tara de pensioanari si de oameni bolnavi?

Statul român îl doare însa  la basca, nimeni nu se gândeste la strategii care sa ofere ceva perspective tinerilor, nu exista proiecte economice pe termen mediu sau lung, nu exista motive care sa te mai tina în spatiul mioritic. Fiecare grupare politica îsi urmareste un scop machiavelic în urma caruia sa-si vada sacii în caruta, nepasându-i cât de putin de votantul care l-a pus acolo pentru a fi  în slujba cetateanului… chipurile.

În schimb îti arunca în nas, sa te distraga de la adevaratul dezastru economic, reorganizari administrative, voievodate regionale si mai arunca si un mar al discordiei, gen „tinutul secuiesc”, creând dihonii si discordii între românasi si ungurasi.

Patetic mi se pare faptul ca emigrantii au fost acuzat pentru votul care l-a propulsat pe Basescu în fotoliul de prim vizitiu al tarii… Really? Pai de ce nu sunt acuzati cei din România care au votat pentru el? Macar acesti emigranti au trimis  anul trecut în tara, desi în plina criza, peste 3 miliarde de dolari! Asadar, haideti sa nu aruncam cu pietre daca locuim într-o casa de sticla… Si nu spun asta ca un simpatizant al niciunei parti politice… Ceea ce ma sperie si mai tare este ca nici varianta opozitiei nu-mi inspira nimic. „Pleaca ai nostri, vin ai nostri”!


Solutia: Ma tem ca nu mai exista
! Scapa fiecare cum poate… iar calea emigrarii este usa care înca mai e deschisa si care mai ofera o oaza de speranta si trai decent… Asadar, nu mai trageti în pianisti!

 

Viorel VINTILA

San Francisco, SUA

16 iunie 2011