„Când Îngerul se pregătește de plecare, / îmi pune cuvintele-n palmă, / ne mai având vreme să mi le șoptească, / și-mi spune să le folosesc cum știu. / Fiindcă îngerii au multă treabă / într-o lume absurdă, cârmuită prost, / în care multe nu mai sunt la locul lor / și totul arată hidos, / ca o haină întoarsă pe dos. / Privesc cuvintele de el dăruite / – flori din muguri ieșite – / purtând lumini albe-n petale / și sufletu-mi se frământă: / Ce pot face cu darurile sale, / când cuvintele și gesturile de dragoste / ca printr-o vrajă au fost răsturnate – / „Iubirea și credința pe dos și blestemate!” – / iar sufletele oamenilor – pietrificate? Într-o lume absurdă, cârmuită prost, / în care multe nu mai sunt la locul lor / și totul arată hidos, / îngerii au multă treabă.”
– Din volumul „Îngerul scrie poemul”.
Există o limită a răbdării. Cred că există și rușinea pe care omul o simte în fața neputinței sale de a reacționa față de nesiguranța vieții creată de politicienii vremii. Cred, fiindcă tendința de a se împotrivi, a se răzvrăti la un moment dat, când răbdarea ajunge la limită – există totuși. Parafrazându-l pe Descartes, Camus scria: „Mă revolt, deci sunt”, revolta părându-i-se o normalitate a existenței. Desigur că nu toate răzvrătirile sunt justificate, dar atunci când oamenii și-au atribuit un timp de meditație, de informație, de cântărire a evenimentelor din viața lor, se poate ajunge la a hotărî că „așa nu se mai poate!”, înlocuind formula, tot de ei însușită în unele momente ale vieții, și anume, că „se poate și așa!”. Iaca, nu se poate! Nu se mai poate! Și nu se mai poate fiindcă este viitorul în joc. Continue reading “Vavila Popovici: NU POT SĂ CRED!”
Revista ARMONIA - Saltmin Media 