Adrian Botez: EMINESCU, CREANGĂ ȘI TRADIȚIA KOG-A-ION-ică (secvențe)

PRELIMINARII

a – Cuvânt către cititor: Despre singurul furt binecuvântat de Dumnezeu…

            Această lucrare, ce-o ai sub ochi, cititorule  –  nu vrea să ţi-l fure pe Marele Vrăjitor, care te-a introdus, pe când tu erai copil, în minunatul castel al Magiei Albe a Râsului: RÂSUL DEMIURGIC  –  indus, magic, de entitatea spirituală cu numele ION CREANGĂ.

Şi cel care scrie aceste rânduri n-a făcut excepţie de la Cultul Marelui Vrăjitor  –  căci era şi este (subsemnatul) un om oarecare, deci, normal: A RÂS  –  a râs cu lacrimi de rouă şi cu inimă bună, căci şi el a fost copil, odată…Ar fi o crimă morală incalificabilă să ne negăm, prin uitare ţâfnoasă, singura stare existenţială BUNĂ, din punct de vedere spiritual: COPILĂRIA.

Şi atunci, de ce să se scrie o carte despre cum am râs noi, cândva  –  purificator, cathartic? Cumva, oare, pentru a ne explica Râsul? Ar fi o impietate şi o stupizenie: Râsul curat, ca şi Plânsul curat, au origine divină şi, deci, sunt INEXPLICABILE. Şi trebuie să fie şi să rămână, deci, INTANGIBILE.

Nu. Această carte s-a ivit din cu totul alte motive, a căror urgenţă trebuie să fie dezvăluită, cititorule (eventual…), încă de la bun început:

1– dacă tot am avut graţia acestui moment de intimitate cu Dumnezeu, prin RÂSUL CURAT  –  de ce n-am consolida, acest Râs, într-o construcţie eternă, într-o constelaţie miraculoasă şi superbă? De ce n-am tenta, în mod prometeic, să coborâm, din ceruri pe pământ, pe verticala unei nesmintite coloane de Templu Cosmic, umbrele divine care se agitau, în spatele cortinei cereşti, pe când noi, oamenii, pe Pământ  –  RÂDEAM? Să facem o potecă statornică, bătătorită, între comorile cereşti, oculte  –  şi proiecţiile lor pământeşti, vădite ca sentimente, concepte etc.? Haideţi să ne cucerim dreptul de a accede la rădăcina cerească a Râsului  –  la Arheii Râsului Demiurgic

2– Prima tentativă de a “fura” Arheii Râsului din Cer a îndrăznit-o, în legătură cu opera lui Ion Creangă  –  VASILE LOVINESCU. Un spirit de mare înălţime, un INIŢIAT înţelept, în faţa căruia, cel care scrie această carte se închină, cu pioşenie şi sentiment de culpabilitate spirituală: îşi recunoaşte lenea, stăruitoarea lene spirituală… Dar, ori că n-a avut vreme (căci moartea l-a răpit, regretabil de degrabă, de pe faţa scrisă cu hieroglife a Pământului), ori din alte considerente care, până la acest ceas, ne-au rămas necunoscute  –  V. Lovinescu n-a apucat “să fure” decât o parte din Arhei: cei care privesc basmele şi o parte din snoavele lui Ion Creangă. Despre Amintiri din copilărie, vorba luminatului cărturar Miron Costin, “numai ameliţă într-un loc” ( de fapt, “îşi face vânt şi curaj” în câteva locuri, în câteva din cărţile sale…)  –  dar niciodată nu apucă să-şi ia zborul, cu toată amploarea necesară, pentru a înfrunta rigorile paznicilor cereşti. E un motiv care l-a decis pe umilul scrib al acestei cărţi/lucrări, aici de faţă  –  să îndrăznească a duce munca începută, cu osârdie şi nobilă distincţie spirituală, de către V. Lovinescu – un pas mai departe.   E o moştenire (indirectă) de muncă, de care oricine trebuie să se simtă profund onorat.  Dar, trebuie mărturisit, cu înfrângere de cuget  –  o astfel de moştenire, de rigoare maximă şi ameţitoare spiritualitate  –  obligă, până la copleşire. Cel ce scrie această carte e conştient că, în lupta dublă, cu Arheii Râsului, care nu se lasă furaţi, ca nişte simple găini domestice  –  şi cu moştenirea de acţiune magică a unui înalt iniţiat  –  oricând poate fi înfrânt şi dat pierzării. Dar a lăsa iarăşi, nescrise şi nedescifrate (măcar în intenţie) hieroglife ale OMULUI şi ale NEAMULUI DACO-VALAHIC / ROMÂNESC / KOGAIONIC –  “iaste inimii durere”… “Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă”  –  chiar dacă, pentru mulţi, ea va apărea ca zadarnică şi nu de seamă.

3– Vor spune mulţi: “Acest scrib e nebun! De ce s-ar fi apucat Ion Creangă să încifreze, în Amintiri din copilărie, când toate curg aşa de frumos! În Poveşti  –  treacă-meargă  –  dar în Amintiri? Tocmai în Amintiri, unde  ne recunoaştem şi noi, fiecare, în această curgere a ipostazelor Omului?

 Nu “s-a apucat”  –  ci asta era menirea vieţii lui Ion Creangă: SĂ PĂZESCĂ TRADIŢIA, prin obiectele şi mijloacele ei primordiale: simbolurile. Şi atunci, cum credeţi că s-ar fi lăsat vreodată Ion Creangă, măcar o clipă, de obsesia menirii sale? Se lasă tâmplarul de lemn, şi uită de esenţele lemnului şi de uneltele muncii îmblânzirii Locaşului Focului  – şi vorbeşte altfel decât, preponderent, cu termeni negustoreşti  –  negustorul, sau cu termeni agrari  –  agricultoruil? O mai scaldă ei, s-o dea pe…”domneşte”  –  dar tot la “obsesia”-meseria/profesia-MISIUNEA lor de bază se întorc, pentru ea au şi fost făcuţi!!! Nu, repede:  “acesta e nebun”. Voi n-aţi judeca suficient de logic, şi aţi fi  pripiţi, dac-aţi afirma, degrabă, că “aceasta este nebun”, pentru ce? Pentru că vă continuă dezvăluirea, cu puterile lui  –  a forţelor pe care era poruncit (“pus sub blestem”, precum ORBUL COSTANDIN al lui Sadoveanu, din Hanu Ancuţei  – Orbul cel juruit de bacii bătrâni să spună, înainte de toate, Verbul de Foc al Mioriţei!) “povestaşul”Creangă, să le păstreze, PENTRU A NU DISPĂREA (ÎN NEANTUL-UITARE)  –  UMANITATEA!!! Ion Creangă NU POATE să spună altfel de lucruri, decât ESENŢIALE!!! El şi AMINUL-EMINESCU  –  această funcţie o au; iar AMINUL-EMINESCU, în calitatea sa de ŞEF AL LOJEI INIŢIATICE ÎN TRADIŢIE (precum vom demonstra mai jos, cu ajutorul preţios al lui V. Lovinescu), are voie să şi spună-pronunţe clar-exoteric, acest adevăr  –  şi o spune, atunci când mărturiseşte funcţia de Candelă a Lumii, pe care o are Neamul DACO-VALAHO-ROMÂNILOR. Da, tocmai în Amintiri  – căci viaţa simbolurilor, dacă nu vă e cu supărare  –  tocmai în COPILĂRIE funcţionează de minune  –  de credem în Făt Frumos şi în Moş Crăciun  –  iar, apoi, uităm şi ucidem în noi Făt-Frumosul şi Crăciunul…Adică, luaţi de valul mercantilismului-“realismului”(fals) al lumii acesteia  –  uităm-ucidem cea mai profundă parte a Fiinţei Noastre  –  cea cosmico-divină, prin care am putea să ne împărtăşim cu Dumnezeu…Şi e bine că vă mai recunoaşteţi în această curgere  – da, e tare bine!… –  numai că trebuie să reînvăţăm ce curge, de fapt…  –  în viaţa noastră  – şi ce este, cu-adevărat, viaţa noastră, ca existenţă/prezenţă cosmico-divină…

Noi, scribul acestei scrieri de faţă, considerăm că nimic din ce se încearcă pentru re-împăcarea omului cu Dumnezeu  –  nu este zadarnic ori demn de dispreţ. Şi vom căuta, în cititori, forţe complice pentru această intreprindere, în fond, profund religioasă şi zalmoxiano-creştină.

Iată, cititorule, că, de fapt, stând în faţa paginilor acestei cărţi, eşti, fără să ştii, complice la un furt. Dar ce furt! Nu-i de colea: un furt din “ograda solară” a lui Dumnezeu  –  ori din Grădina cu Mere de Aur a Hesperidelor…Te vei încumeta, oare, cititorule, să devii “răufăcător”, dimpreună cu scriitorul? Adică, mai exact, eşti, oare, pregătit sufleteşte PENTRU CEA MAI GROZAVĂ SPARGERE DIN COSMOS: ACEEA A PORŢILOR INFERNULUI IGNORANŢEI ?!

Astfel de “răufăcători” nu sunt condamnaţi la chinurile veşnice ale Gheenei (care, de fapt, e Mama Geea, a tuturor oamenilor, din Adam purceşi)  –  ci, dimpotrivă, trăiesc sub veşnica binecuvântare divină. Căci Dumnezeu se bucură să fie bine căutat şi corect găsit de către om  –  Omul, pe care de-o istorie întreagă îl aşteaptă să revină în Paradis. Dumnezeu aşteaptă MAXIMA FERICIRE de a fi jefuit conştient de ceea ce a dăruit inconştienţei lui Adam Protogonos. Şi inconştienţa a ocultat darul. Omul uită, mereu şi tragic, că este, mereu, neîntrerupt, în Paradis! Nu poate fi DECÂT în Paradis: “-Crezi, oare, că întâiul Adam a izbutit, în Paradis, să distrugă măcar o singură floare, măcar un singur fie de iarbă? (…) Crezi, oare, că divinitaea ar putea să creeze un spaţiu care să nu fie Paradisul? Crezi, oare, că prăbuşirea constă în altceva decât în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis?”(s.n.) – întreabă, retoric, genialul orb J.L. Borges, prin gura lui Paracelsus.

Îndrăzneşte, cititorule, cutează, muritorule: ia-ţi sculele de Meseriaş al Marelui Furt de Tine Însuţi, de propria-ţi Nemurire (ia-ţi forţele numite: suflet, spirit, credinţă, inteligenţă, intuiţie, imaginaţie, clarviziune, bună-credinţă etc.) – şi hai să purcedem la Sfânta Lucrare a RĂPIRII SINELUI TĂU DIVIN!

                                                            ***

b- Kali Yuga. Pericolul prin “ştiinţe” /vs/  şansa soteriologică prin ŞTIINŢĂ

Fructul copt cade la rădăcina copacului”  –  citează René Guénon un străvechi proverb buddhist chinez. Este cea mai elegantă  şi rafinată metaforă a sfârşitului de ciclu uman-spiritual (Manvantara), a căderii lumii din Vârsta Întunecată (Kali Yuga), până la cel mai de jos capăt al Osiei Lumii  – cădere care aduce, după ea, toate inconvenientele orbirii spirituale, renegării spirituale, scufundării în materialismul, egoismul şi pragmatismul cele mai sinistre,  revoltătoare şi  dezgustătoare. Căci, peste toate aceste miasme ale Sfârşitului  –  pluteşte aroganţa supremă, suficienţa prostească şi cu aere doctorale, intoleranţa brutală şi neghioabă, cu aere de triumfalism ştiinţific, cu pretenţii de atotştiinţă  –  ale lui Lucifer.

Actuala supremaţie a Occidentului prezintă, de altfel, o corespondenţă foarte semnificativă cu sfârşitul de ciclu (…). Dominaţia occidentală însăşi nu este decât o expresie a <<domniei cantităţii>>”.

Din păcate, acesta este adevărul. Sau, poate, din fericire. Omenirea a ajuns “la rădăcina copacului”, la capătul de jos, înfundat în borboros, al lui “AXIS MUNDI”, încheind, în zona spirituală Kali Yuga (Vârsta de Fier, Vârsta Întunecată, Bătrâneţea Senilă a Omenirii) un ciclu de creaţie, un MANVANTARA. Oamenii de acum nu mai cred în spiritualitate – ci în tehnicitate, nu mai cred în aerul tare al Olimpului, Sinaiului, Taborului, Golgotei  –  nu mai cred în pura şi ameţitoarea pneuma, în ether-aitheros, în băutura zeilor (ambrozie şi nectar, soma, amrita, hydromel etc.)  –  ci în mlaştina bolborositoare, pestilenţială  – dar fascinantă, în maleficul ei ultim  –  a MATERIEI BRUTE-PRAKRTI. Şi nici măcar în aspectul ei iniţial, de Mamă Pasivă, ce se pregăteşte să-l primească pe Făt-Frumosul-Demiurg (Spiritul-Purusha)  –  ci în aspectul ei putrid, de ultimă fază a descompunerii  –  nu doar inutil, sterp – dar şi otrăvitor.

Şi, fiind la sfârşit de ciclu fiinţial, e şi firesc acest lucru. Ei, oamenii sfârşitului de Manvantara, slăvesc cojile sterile (ebraic: Keliphot-uri)  –  şi-i batjocoresc pe “CĂUTĂTORII AURULUI SPIRITUAL”. Sau îi tratează cu un dispreţ stupid, cu o “suveranitate atotştiutoare” jalnică. Ei, oamenii sfârşitului de Manvantara  – le ştiu pe toate, le pot pe toate… Nu sunt, oare, dovadă, maşinăriile tot mai entuziasmant de complicate? Mai multe şi mai captivante (de la captură-prizonierat, evident!). Şi această omenire sclavă maşinilor, această omenire ajunsă în culmea lenei de a fiinţa REAL  –  această omenire pe cale de a fi îngheţată de o paralizie spirituală totală  –  îşi exhibă maşinuţele de tot felul (expresii ale impotenţei şi sterilităţii spirituale tot mai totale), cu o mândrie neroadă, inconştientă. Căci tocmai “vânzarea sufletului” către MAŞINI (“high tech”!) este una dintre dovezile majore ale vidării spirituale, ale haosului axiologic şi vital, ale amplificării zonei de entropie spirituală, în care a intrat omenirea. În loc să se consolideze pe dinăuntru, pentru a fi capabilă să înţeleagă şi să determine, ea însăşi, MINUNILE ÎNVIERII, la care a făcut-o părtaşă Zalmoxis-Hristos-Dumnezeu, acum cca 2000 de ani  –  ea, omenirea paraplegică, se complace în a-şi exhiba fragilitatea sterilă, în a-şi admira neputinţa spirituală, disipată în monştrii de fier negru şi în ecranele, fulgerând luciferic, din zona siliciului  – ale calculatoarelor, branşate la MOLOHUL CENTRAL, la perversul ucigaş de personalitate, vampirul care extrage din minţi ultima picătură de orientare spre Adevărul sacru: Monstrul Caracatiform, Tentacular  –  INTERNETUL.

Superbele Idei Platoniciene zac, leşinate, agonizante, în sinistrele cuşti de fier ale “tehnologiei înalte” (“high tech”). E jalnic, neliniştitor  –  şi dezvoltă (sau ar trebui să dezvolte) în noi un imens sentiment de culpabilitate şi insecuritate spirituală. Pe Zalmoxis-Hristos îl răstignim, zilnic,  pe crucea fascinaţiei faţă de propriile noastre cârje spirituale înjositoare, de propriile noastre ticăloase dezertări spirituale, atentate împotriva Spiritului: dezertăm în armata arogantă şi stupidă, vicleană, alienantă prin continua stare de minciună  –  armata MOLOHULUI DE AUR, a falselor valori  –  întrucât se trimite la virtualităţi: băncile, banii  –  şi iarăşi computerele  –  devin zeii noştri, ridică ficţiunea egoistă, brutală, lacomă, sanguinară  –  la rang de Divinitate Atotputernică. De fapt, Atotanihilatoare (din punct de vedere spiritual).

Pragmatismul reprezintă împlinirea întregii filozofii moderne şi totodată ultima treaptă în mersul ei descendent; dar există, de asemenea, şi încă de mult, înafara filozofiei, un <<pragmatism>> difuz şi nesistematic, care reprezintă, faţă de primul, ceea ce materialismul practic e faţă de cel teoretic  –  şi care se confundă cu ceea ce vulgul numeşte <<bunul simţ>>.  Acest utilitarism aproape instinctiv e, de altfel, inseparabil de tendinţa materialistă: <<bunul simţ>> constă într-o limitare strictă la orizontul terestru, într-o lipsă de preocupare pentru tot ceea ce nu prezintă interes practic imediat; pentru el, lumea perceptibilă este singura <<reală>>, iar cunoaşterea provine exclusiv pe calea simţurilor; <<bunul simţ>> preţuieşte această cunoaştere restrânsă doar în măsura în care ea îngăduie satisfacerea unor nevoi materiale şi încurajează un anume sentimentalism, pentru că, trebuie s-o spunem, cu riscul de a şoca <<moralismul>> contemporan, sentimentul se află, în fond, foarte aproape de materie. Inteligenţa este, în acest context, pur şi simplu izgonită sau acceptată doar cu condiţia aservirii ei pentru realizarea unor scopuri practice, devenind astfel o simplă unealtă, supusă exigenţelor laturii inferioare şi corporale a individului, ceea ce, după o ciudată expresie a lui Bergson, s-ar putea numi <<o unealtă de făcut unelte>>; sub toate formele sale, pragmatismul este, în mod esenţial, caracterizat prin indiferenţă faţă de adevăr”.

Umanitatea şi-a înjosit corpul astral (corpul sentimentelor) şi şi-a pervertit inteligenţa, pentru a înjosi ŞTIINŢA  –  în “ştiinţele” derizorii, strict pragmatice. În fapt, nimic nu e ştiinţă  –  înafară de ŞTIINŢA SACRĂ: “Sub pretextul de a le asigura independenţa, concepţia modernă a separat radical ştiinţele de orice principiu superior şi le-a privat astfel de orice semnificaţie profundă, şi chiar de orice interes real, din punctul de vedere al cunoaşterii; incluzându-le într-un domeniu iremediabil mărginit, ea nu putea ajunge decât într-un impas. Dezvoltarea în interiorul acestui domeniu nu reprezintă, de altfel, nici măcar o aprofundare, cum par să creadă unii; dimpotrivă, ea rămâne superficială şi constă doar într-o dispersie în detaliu  –  pe care am semnalat-o deja  –  într-o analiză sterilă şi penibilă, care poate fi continuată la nesfârşit, fără a se înainta însă pe calea adevăratei cunoaşteri. Trebuie spus că o asemenea ştiinţă nu e cultivată de occidentali pentru ea însăşi: ceea ce urmăresc ei, în general, nu e o cunoaştere, chiar inferioară  –  ci nişte aplicaţii practice”.

Şi, mai jos: “Ştiinţa modernă a fost construită, aşadar, cu ajutorul resturilor vechilor ştiinţe, din materialele respinse de acestea şi abandonate ignoranţilor şi <<profanilor>>”  –  René Guénon terminând ideea clar şi în forţă, cu o concluzie zdrobitoare, despre prostituţia ştiinţelor profane: ”Unicul ţel este o producţie tot mai mare; nu calitatea, ci cantitatea contează(…) civilizaţia modernă este într-adevăr o civilizaţie cantitativă, sau, altfel spus, una materială(…). Industria, comerţul, finanţele par a fi singurele care contează (…) concurenţa financiară exercită o influenţă preponderentă în relaţiile dintre popoare (…) în mentalitatea generală contemporană, aspectele economice sunt considerate ca aproape singurele ce decid derularea evenimentelor istorice şi, mai mult, se crede că totdeauna a fost aşa (…). Astăzi e de ajuns, pentru a conduce masele, să dispui de mijloace materiale, în sensul cel mai obişnuit al cuvântului, ceea ce arată limpede gradul de decadenţă al epocii noastre; în acelaşi timp, maselor li se dă de înţeles că nu sunt nicidecum conduse, că acţiunea lor e spontană şi că se guvernează singure, iar faptul că o cred, arată nivelul lor de înţelegere”.

Da  –  acesta este adevărul: prostia ne este indusă, parţial, de forţe luciferice extrem de puternice  –  dar, în general, ne prostim de ună-voie şi cu bună-ştiinţă. Ne luciferizăm de dragul lui Lucifer. Trăim în Imperiul Marii Umbre a Sfârşitului  –  iar glasul amăgitor al Anticristului devine tot mai seducător  –  iar noi, tot mai vulnerabili în faţa acestei seducţii malefice. Anticristul nici nu mai are nevoie de prea mult rafinament, în acţiunea sa pervertitoare şi distructivă: noi, oricum, în proporţie de masă, suntem pregătiţi să-l credem şi să-l adoptăm ca Maestru al Pseudo-Iniţierii. Marea majoritate a oamenilor se lasă chiar, încântată, să fie îmbrăţişată de gelatina hidoasă a mlaştinii materiei. Domnia materiei pare a fi invincibilă  –  şi asigurată pentru cel puţin 1.000 de ani. Cine mai ascultă azi glasul firav, de aur şi cristal diamantin, al basmelor? Am asurzit cu toţii, se pare. Cine mai crede şi mai vede, extaziat, minunea firului de iarbă, a rourei, a mirabilelor insecte şi stele, a zborului fluturilor-îngeri, păsărilor-îngeri? Am orbit  –  şi, ca orbii lui Brueghel, ne tragem, unii pe alţii, în groapa pierzaniei spirituale. Cum glăsuieşte şi Evanghelia după    Matei : “Orb pe orb de va povăţui, amândoi vor cădea în groapă”.

Vârsta de aur, miturile, resurecţia spiritului, speranţele şi iubirea autosacrificială? Unii spun:”Palavre! Prostii! Totul este aici şi acum  –  şi aici şi acum se şi epuizează totul!”  Altceva decât:”trăieşte-ţi clipa!” (dar cât de rău este înţeles Horaţiu, dacă nu e îmblânzit înţelept-cristic cu Sfântul Pavel-Paul: “Trăieşte-ţi ziua de azi, ca şi cum ar fi cea de pe urmă!”)  –  “după noi, potopul!”  –  nici nu merită (se zice…) să fie luat în seamă ca deviză. Alţii spun: ” Ce tot ne boscorodiţi? Ce, parcă noi nu analizăm simbolurile spirituale? Ba, încă, ce frumos  –  şi, mai ales, cu ce folos! Psihanaliza ce-i, oare, decât rezolvarea totală, profundă  –  panaceul problemelor noastre interioare (???)!”.

O, nu! Nu. Psihanaliza este o farsă sinistră (rămăşiţă, pervertită caricatural şi periculos, a tehnicilor sacre, magice, alchimice)  –  promovată de cei mai perverşi “profeţi”, care ne cheamă în cele mai josnice şi înjositoare cercuri ale infernului sexual (neexorcizat, în lipsa magiei sublimării sattwice a sexului, a transfigurării lui Putifar sau Pasiphae  – în Maria-Mama Cosmică). Or, sexul (conştientizat inferior) a fost motivul căderii lui Adam Protogonos  –  motivul despicării-disipării lui Unu-Unitatea Divin-Spirituală, Absolut Armonică.

Altă categorie de rătăciţi îşi proiectează “visul izbăvirii” în viitor: “Nu vedeţi cum PROGRESĂM? Acolo, în viitor, e vârsta de aur!”

O, nu! Nu. Acolo, în viitor, în mod logic, este sfârşitul actualului Manvantara. Dar, deocamdată, este KALI YUGA- VÂRSTA FIERULUI ÎNTUNECAT (după BRONZ, care a urmat ARGINTULUI…). Dacă vreţi să învăţaţi ceva, pentru a vă revigora şi înălţa spiritual, pentru a putea “sări” pragul finalului de Manvantara  –  priviţi NU spre miturile false ale progresului şi high tech-ului (jalnice capcane ale finalului de Kali Yuga, încâlcite mreje ale forţelor asurice, care determină alternarea fascinaţiei naïve cu complexul lui Iehova, în sinele nostru compromis, degradat, sufocat de alterităţi malefice). Priviţi spre singurele structuri valabile, dotate cu forţe soteriologice concentrate: MITURILE TRECUTULUI/ETERNULUI KOGAIONIC, ca realitate reiterată ciclic, spre originaritatea energetică  – ca recuperare (soteriologică) a adevăratei VÂRSTE DE AUR – pentru spiritualitatea umanităţii terestre.

Nu permiteţi răsturnarea simbolurilor  –  căci vă răpiţi singura şansă de mântuire, eliberare spirituală. Nu lăsaţi “adversarul” satanic să pună stăpânire “pe locurile care au fost sediile unor străvechi centre spirituale”. Nu-l lăsaţi pe “vrăjmaş” să transforme totul în pulbere atomică. Pulverizarea lumii reprezintă, evident, “una din formele posibile ale disoluţiei lumii”  –  dar, poate, veţi conştientiza că nu în felul acesta veţi “sălta” dintr-un Manvantara, în următorul. Ci, în felul acesta, vă veţi pierde sufletele (mai exact, capacitatea de evoluţie spirituală va fi sever inhibată, grav întârziată)  –  ceea ce, într-adevăr, este catastrofa supremă, care vă va preface, din identităţi spirituale renăscute, înviate divin, cooperante la demiurgie  –  în spectre etern rătăcitoare: “Căci cine voieşte să-şi mântuiască sufletul său, îl va pierde, iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine, îl va afla. Căci ce va folosi omul, de ar dobândi lumea toată, iar sufletul şi l-ar pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” – sună, clar şi definitiv, mesajul zalmoxiano-cristic. Este nevoie de efortul iniţiatic de a discerne şi, apoi, de a acţiona hotărât, în plan spiritual exclusiv; altfel, eşecul fiinţei va fi nu doar lamentabil, ci esenţial: “Nevoiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă; că vă spun: mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea”.

Iată ce spune şi iniţiatul spiritual René Guénon, în veacul nostru, despre falsul mit al progresului şi consecinţele sale în plan spiritual: “Partizanii <<progresului>> au obiceiul să spună că <<vârsta de aur>> nu e situată în trecut, ci în viitor; adevărul, dimpotrivă, este că, în ce priveşte Manvantara al nostru, el se află cu adevărat în trecut, deoarece el nu reprezintă altceva decât starea primordială însăşi. Într-un anume sens, totuşi, el este în acelaşi timp în trecut şi în viitor, dar numai cu condiţia de a nu ne mărgini la Manvantara prezent şi de a lua în considerare succesiunea ciclurilor terestre, pentru că, în ceea ce priveşte viitorul, este vorba de <<vârsta de aur>> a unui alt Manvantara; el e, deci, separat de epoca noastră printr-o barieră de netrecut, pentru profanii care vorbesc astfel şi care nu ştiu ce spun, când anunţă venirea apropiată a unei <<ere noi>>, raportând-o la umanitatea actuală. Eroarea lor, adusă la gradul extrem,  va fi aceea a Anticristului însuşi (s.n.), pretinzând că instaurează <<vârsta de aur>>, prin domnia <<contra-tradiţiei>> şi dându-i chiar această aparenţă, într-un mod pe cât de înşelător, pe atât de efemer, prin contrafacerea ideii tradiţionale de SANCTUM REGNUM; se poate înţelege prin aceasta de ce, în toate pseudotradiţiile, care nu sunt decât prefigurări parţiale şi şterse ale <<contra-tradiţiei>>, dar care tind inconştient s-o pregătească desigur mai direct decât oricare alt lucru, concepţiile <<evoluţioniste>> joacă, în mod constant, rolul predominant pe care l-am şi semnalat. Bineînţeles, bariera, de care vorbeam adineaori şi care-i obligă, într-un fel, pe cei pentru care ea există, să se închidă în interiorul ciclului actual  –  este un obstacol mai decisiv pentru reprezentanţii contra- iniţierii , decât pentu simplii profani, deoarece, fiind orientaţi doar spre disoluţie, ei sunt, într-adevăr, cei pentru care nimic n-ar putea exista dincolo de acest ciclu şi astfel, pentru ei mai ales, sfârşitul acestuia trebuie să fie cu adevărat <<sfârşitul lumii>>, în sensul cel mai deplin al expresiei”.

În concluzie, disoluţia absolută îi pândeşte, în primul rând, pe “preoţii disoluţiei”, pe “preoţii Anticristului-Evoluţiei”, pe cei care se erijează în “iniţiaţi”, fiind pseudo-iniţiaţi (contra-iniţiaţi, pentru că sunt “preoţii contra-tradiţiei”)  –  întronându-se în locul Satanei (de fapt, dimpreună cu Satana stând pe trnul lumii…), pentru a momi lumea umană                 (a actualului Manvantara) către pierzanie:

Civilizaţia modernă, ca orice alt lucru, are raţiunea ei de a fi, iar, dacă această civilizaţie este încheierea unui ciclu, atunci putem spune că ea e într-adevăr ceea ce trebuie să fie, că survine la locul şi la timpul potrivit; ea va trebui însă judecată după cuvântul Evangheliei, adeseori prost înţeles: <<SMINTEALĂ TREBUIE SĂ FIE, ÎNSĂ VAI DE CEL PRIN CARE VINE SMINTEALA!>>

În aceste condiţii obiective, are vreun rost să ne legăm de vreo speranţă de izbăvire spirituală  –  şi care speranţă va avea capacitatea internă de a nu se confunda cu iluzia? La prima parte a întrebării  –  răspunsul este:  în mod cert  –  DA. La partea a doua a întrebării, răspunsul l-am formula cam aşa: prepararea iniţiatic-spirituală reală, cu bună-credinţă, în litera şi spiritul învăţăturii străvechi, a adevăraţilor Maeştri Spirituali, care au străbătut istoria “pe dedesubtul ei” (sau, poate, “pe deasupra ei”?  –  oricum , indiferenţi la accidentele-istorie)  –  Maeştri situaţi în imergenţa ORGANIZAŢIILOR SECRETE TRADIŢIONALE (de POVESTAŞI DACO-VALAHI ZALMOXIENI, ca ION CREANGĂ  –  de iniţiaţi în Ştiinţa Sacră  –  ceea ce, esenţial, e cam acelaşi lucru ca “povestaşii”  –  doar că au pertinenţă în mediile aşa-zis “culte”  – ca Templierii Evului Mediu, ca Rozicrucienii sau ca Vasile Lovinescu însuşi, fiu spiritual al lui Guénon, Schuon, Burckhardt etc.  –  emergenţe personalizate în vremurile noastre)  –  ne va ajuta să scăpăm de iluzia “lumii moderne” şi de falsele ei speranţe. Şi să ne însuşim forţele spirituale foarte reale, miraculoase tocmai pentru că sunt adevărate, extrem de reale, aparţinând spiritului curat, deparazitat de ficţiuni malefice  –  spiritul atotputernic şi întemeietor al noului Manvantara (numit de cărţile sfinte Ierusalimul Ceresc). Dar, pentru aceasta, trebuie să conştientizăm foarte clar că “lumea modernă” este terminalul dinspre Apus al Vârstei de Fier, al Umbrei Amurgului Omenirii, Kali Yuga, sau Ragnarökr  –  Amurgul Zeilor, al germanicilor, RUDELE DE SÂNGE ŞI SPIRIT ALE DACILOR-DAOI (FII AI LUPULUI FENRIR, dar şi FII AI CĂII DREPTE-DAO).

Din punctul de vedere a ceea ce trebuie distrus, deoarece manifestarea sa este împlinită, acest sfârşit este, în mod firesc, <<catastrofal>>, în sensul etimologic în care termenul evocă ideea unei căderi bruşte şi iremediabile; dar, pe de altă parte, din punctul de vedere în care manifestarea, dispărând ca atare, se află redusă la principiul ei, în tot ceea ce ea are ca existenţă pozitivă, acelaşi sfârşit apare, dimpotrivă, ca <<redresarea>> prin care, cum am spus, toate lucrurile sunt brusc restabilite <<în starea lor primordială>>. Aceasta se poate de altminteri aplica analog la toate nivelele, fie că e vorba de o fiinţă sau de o lume: întotdeauna, în fond, punctul de vedere total sau relativ total, în raport cu primul  –  este BENEFIC, deoarece toate dezordinile posibile nu sunt dezordini decât dacă le privim în ele însele şi separat, şi pentru că aceste dezordini parţiale se şterg în întregime, în faţa ordinii totale, în care intră, până la urmă, şi căreia îi sunt, despuiate de aspectul lor negativ, elemente constitutive – la fel ca orice alt lucru; în definitiv, nu e nimic MALEFIC în afara limitării care condiţionează în mod necesar orice existenţă contingentă, iar această limitare nu are în realitate decât o existenţă pur negativă. Am vorbit la început ca şi cum cele două puncte de vedere, BENEFIC şi MALEFIC, ar fi cumva simetrice; dar e uşor de înţeles că nu e aşa şi că al 2-lea termen nu exprimă decât un lucru tranzitoriu şi instabil, pe când primul are un caracter permanent şi definitiv, astfel încât aspectul BENEFIC nu poate să nu triumfe în cele din urmă, în timp ce aspectul MALEFIC piere în întregime, pentru că, în fond, nu era decât o iluzie inerentă <<separativităţii>>. Numai că, de fapt, nu se mai poate vorbi atunci de MALEFIC şi BENEFIC, în măsura în care aceşti doi termeni sunt esenţial corelativi şi marchează o opoziţie care nu  mai există, întrucât, ca orice opoziţie, ea aparţine unui anumit domeniu relativ şi limitat; odată ce ea e depăşită, rămâne doar ceea ce este; astfel, dacă vrem să mergem până la realitatea cea mai profundă, putem spune cu toată rigoarea că <<sfârşitul unei lumi>> nu este şi nici nu poate fi vreodată altceva decât sfârşitul unei iluzii”.

Am citat atât de copios din R. Guénon, Marele Iniţiat (iniţiat în sufism  –  dar, de fapt, iniţiat în UNICA ŞTIINŢĂ SACRĂ)  –  în speranţa că se vor afla cel puţin câteva spirite receptive, câţiva cititori convinşi (sau care vor accepta să fie convinşi) să părăsească atitudinea, malefică, de scepticism  –  şi să ne urmeze, prin labirintul simbolurilor Ştiinţei Sacre, spre lumina mântuitoare. Căci ce altceva sunt AMINTIRILE DIN COPILĂRIE, ale lui Ion Creangă  –  decât un superb pleonasm pentru ANAMNEZĂ  –  pentru ceea ce sufismul islamic numeşte DHIKR=AMINTIREA VERBULUI DIVIN ÎNTEMEIETOR (DEMIURGIC), Incantaţie a Verbului Divin?

Să încercăm, cutezători şi harnici cititori, să ne reintegrăm demersului iniţiatic, real, pentru a simţi, în final, transfigurarea propriei noastre fiinţe. Căci acesta este scopul cu care a scris Maestrul Spiritual ION CREANGĂ cartea sa iniţiatică: pentru obţinerea rezonanţei cu “stările superioare ale fiinţei şi cu Divinitatea însăşi”. Pentru obţinerea unui traseu, identic cu ceea ce numea Zalmoxis-Iisus Hristos, “Calea, Adevărul şi Viaţa”. La finalul parcurgerii acestui traseu, va trebui să simţim că ne-am auto-depăşit, auto-sacrificial, fiinţa umană trecută, şi că suntem în preajma a ceea ce sufiţii numesc hudur  –  prezenţa reală a divinităţii.

Fructul copt, căzut de-a lungul osiei lumii, se va reinstaura ca Fruct Verde, Fructul de Smarald (sau Creanga de Aur), în Vârful Copacului Cosmic.

                                                                                   ***

c– Geografia sacră şi delimitarea de ignoranţii sacerdoţiului

Astfel, când unele <<legende>> spun, de exemplu, că a fost un timp când pietrele preţioase erau la fel de obişnuite cum este acum pietrişul cel mai grosolan, acest fapt nu trebuie poate luat numai într-un sens simbolic. Bineînţeles, acest sens simbolic există totdeauna într-un asemenea caz, dar nu se poate spune că este singurul, căci orice lucru manifestat este în mod necesar el însuşi un simbol, în raport cu o realitate superioară(…). Vom preveni fără întârziere o obiecţie care s-ar putea ridica în privinţa aceastor schimbări calitative în <<configuraţia lumii>>: se va spune poate că, dacă ar fi aşa, vestigiile epocilor dispărute care se descoperă în fiecare moment ar trebui să dovedească acest lucru, şi că. Fără să vorbim de <<erele geologice>>, menţinându-se numai la ce priveşte istoria umană, arheologii şi chiar <<preistoricii>> nu găsesc niciodată ceva asemănător, oricât de departe ar merge în trecut rezultatele săpăturil lor. Răspunsul e, în fond, foarte simplu: mai întâi, aceste vestigii, în starea în care se prezintă, astăzi, şi în măsura în care fac parte în consecinţă din mediul actual, au luat parte în mod obligatoriu, ca tot restul, la <<solidificarea>> lumii; dacă n-ar fi participat, existenţa lor nemaifiind în acord cu condiţiile generale, aceste vestigii  ar fi dispărut în întregime, şi fără îndoială aşa a fost, pentru multe lucruri din care n-a mai rămas nici cea mai mică urmă. Apoi, arheologii cercetează aceste vestigii cu ochii unor oameni moderni, care nu mai sesizează decât modalităţile cele mai grosiere ale manifestării, astfel încât, chiar dacă a mai rămas ceva subtil în ele, ei nu-şi dau seama şi le tratează în fond aşa cum  fizicienii mecanicişti tratează lucrurile cu care au de-a face, pentru că mentalitatea lor este aceeaşi, iar facultăţile lor sunt la fel de mărginite. Se spune că atunci când o comoară este căutată de cineva căruia, pentru un motiv oarecare, nu-i este destinată, aurul şi pietrele preţioase se schimbă pentru el în cărbune şi pietriş vulgar; amatrii moderni de săpături ar putea să tragă foloase dintr-o astfel de <<legendă>>(…).

Or, există într-adevăr o <<geografie sacră>> sau tradiţională, pe care modernii o ignoră la fel de total ca şi pe celelalte cunoştinţe de acelaşi gen; există, de asemenea, un simbolism geografic, ca şi un simbolism istoric, şi ceea ce le dă semnificaţia lor profundă este valoarea simbolică a lucrurilor, pentru că prin aceasta se stabileşte corespondenţa lor cu realităţi de ordin superior; dar, pentru a determina în mod efectiv această corespondenţă, trebuie să fii în stare, într-un fel sau altul, să percepi în lucrurile însele reflexul acestor realităţi. Astfel, există lucruri care sunt îndeosebi apte să slujească drept <<suport>> pentru acţiunea <<influenţelor spirituale>>, şi pe acest fapt s-a întemeiat totdeauna stabilirea unor <<centre>> tradiţionale, principale sau secundare, printre care <<oracolele>> Antichităţii sau locurile de pelerinaj sunt exemplele exterioare cele mai evidente; există apoi alte locuri care nu sunt mai puţin favorabile manifestării unor <<influenţe>> cu un caracter cu totul opus, aparţinând celor mai joase regiuni ale domeniului subtil; dar ce-i poate spune unui occidental modern faptul că există, de exemplu, într-un loc o <<poartă a Cerurilor>>, sau, în altul, o <<gură a Infernului>>, pentru că îngroşarea constituţiei sale <<psiho-fiziologice>> este de aşa natură încât, nici într-un caz, nici în altul, el nu poate simţi absolut nimic special? Aceste lucruri sunt deci literalmente inexistente pentru el, ceea ce, bineînţeles, nu vrea să spună deloc că ele au încetat să existe în realitate; dar este, de altfel, adevărat că, toate comunicaţiile domeniului corporal cu domeniul subtil fiind reduse într-un fel la  minimum, e nevoie, pentru a constata aceste lucruri,  de o mai mare dezvoltare a aceloraşi facultăţi ca altădată, dar tocmai aceste facultăţi, departe de a se dezvolta, au slăbit, dimpotrivă, în general  –  şi au sfârşit prin a dispărea la <<media>> indivizilor umani  –  aşa încât dificultatea şi realitatea percepţiilor de acest ordin s-au dublat , ceea ce le permite modernilor să ia în râs povestirile anticilor”.  

Câteva marginalii se impun: toţi maeştrii Ştiinţei Sacre din sec. XX (de la Guénon, F. Schuon, E. Schuré, R. Steiner  –  până la Vasile Lovinescu şi, chiar, parţial şi ciudat, Mircea Eliade  –  ciudat, pentru statutul său de naţionalist constructiv, autor al Profetismului românesc!) nu operează nuanţări, în privinţa zonelor geografico-spirituale terestre: ei înţeleg prin OCCIDENT  –  toată Europa (nediferenţiată cumva)  –  iar prin ORIENT  –  toată Asia (nici aici neoperându-se diferenţieri semnificative). Or, tocmai zona de interferenţă dintre Europa şi Asia (pe traiectoria indo-europeană), zonă în care se află şi DACO-VALAHIA-ROMÂNIA (şi ne referim la zone ZALMOXIANO-CREŞTIN-ORTODOXĂ, care, prin natura ei profundă, este TRADIŢIONALISTĂ, în care elementele de spiritualitate “păgână”-ZALMOXIANĂ  şi cele de spiritualitate CREŞTINĂ sunt solidare, se recunosc ca fiind fraterne, în esenţa lor şi, de aceea, interferează, uneori, până la fuziune şi consubstanţialitate) este exclusă, cu multă suficienţă, din discuţie. De aceea, şi V. Lovinescu se vede silit (de atitudinea spirituală a maeştrilor săi spirituali) să vorbească de Ion Creangă, fără a-l situa în vreo zonă spirituală terestră. E adevărat că întreaga omenire “respiră” în atmosfera unei singure ŞTIINŢE SACRE ZALMOXIANO-CRISTICE. Dar “parfumurile” spirituale sunt, totuşi, diferite  –  sau, mai exact, subtil diferenţiate, în funcţie de zona uman-geografică în care s-a produs asimilarea ŞTIINŢEI SACRE UNIVERSALE. După maestrul R. Guénon  –  Ion Creangă ar trebui, cu necesitate, să se înscrie în zona buddhistă sau hinduistă  –  pentru a “merita” să fie luat în discuţie. În mod sigur există astfel de elemente de spiritualitate în opera lui Creangă  –  căci spiritul românesc nu se poate sustrage (şi ar fi şi absurd să presupunem aşa ceva) foarte realei axe tradiţional-spirituale indo-europene. Şi totuşi, nici nu putem trece cu uşurinţă peste nuanţele daco-valaho-româneşti, care fac mai viu şi mai atractiv peisajul lungului itinerar spiritual, de la Oceanul Indian, până la Oceanul Atlantic.

N-ar fi stricat (dimpotrivă, zicem noi) o nuanţare (în discuţie) a Europei spirituale. Occidentul este, în fapt, jumătatea europeană de vest, catolico-protestantă  –  o zonă evident vidată spiritual, îngenuncheată total forţelor luciferice şi ahrimanice. Total  –  sau aproape total  –  excepţiile întărind regula. Iar zona în care se înscrie România face parte din Orientul european  –  chiar dacă acest Orient european s-a dovedit, de-a lungul vremurilor, foarte permeabil faţă de doctrinele tradiţionale asiatice (spre exemplu, ISIHASMUL ORTODOX zalmoxiano-creştin este foarte apropiat, în esenţă, de buddhism, sufism etc.). Oricum, nu credem că e bine şi eficient să fie ignorată, trecută cu vederea sau “să fie pierdută pe drum” zona ritului oriental-creştin ortodox, dintr-un exces de generalizare, globalizare sau dintr-o atitudine “doctorală-superioară”. ZONA ORTODOXĂ (şi aşa trecută cu vederea, până la omisiunea completă, în atitudinile profane ale istoricilor, europeni şi americani) se dovedeşte, prin vitalitatea ei spirituală excepţională, o zonă care-şi merită, prin ea însăşi, interesul celor care se iniţiază în ŞTIINŢA SACRĂ.

Pe de altă parte, trebuie accentuat că trimiterile noastre masive (de până acum) la R. Guénon  –  nu au drept scop nicidecum pregătirea unui start fulminant, specacular, într-o  “competiţie de performanţă” – în care să arătăm cât de bine sau cât de prost ne-am însuşit noi teoriile guénon-iste, steiner-iene, lovinesciene etc. Atitudinea iniţiatică este exact opusul spectacularului: presupune cufundarea în meditaţie, încordarea, până la durere, a tuturor forţelor spirituale, pentru dobândirea percepţiei axei divine interioare.

E NEVOIE, DECI, DE CU TOTUL ALTCEVA: de constatarea, lucidă, calmă, constructivă (nici măcar excesiv de entuziastă, căci ar stingheri armonia structurilor divine primordiale…), a unor realităţi obiective, reperabile în domeniul geografiei sacre, al relevanţelor simbolistico-ritualistice ale verbului unui scriitor etc. Trebuie evidenţiat faptul că se poate produce şi FENOMENUL INVERS PREFACERII AURULUI ÎN CĂRBUNE. Şi că această magie alchimică este un fapt absolut normal (ABIA ACEST FAPT ESTE ÎN ORDINEA NORMALITĂŢII DIVINE!)  –  privit în contextul economiei cosmice şi în continuitatea interior.sacrală  a Verbului Divin. Şi că altfel nici nu s-ar putea –  dacă tot facem apel la restaurarea armoniei sacrale.

Vom constata, nu vom exhiba. Vom cerceta şi vom cântări, vom pipăi pereţii temniţei, pentru a depista hieroglifele care-i preschimbă în fluidul de ascensiune al pereţilor Templului  –  nu vom apela la „prestidigitaţie” spiritualistă sau la „ventrilocie” religios-moralistă. Vom încerca să fim truditorii Templului  –  iar nu nişte magicieni improvizaţi şi impostori, nişte iluzionişti infami.

Vom încerca să dovedim că nu e nevoie decât de bună-credinţă, de atenţie şi concentrare, de veghe spirituală continuă, de credinţă şi consecvenţă spirituală benefică  –  pentru a reintra pe făgaşul viziunii iniţiatice. În concluzie, că iniţierea nu trebuie considerată ca un fapt devenit descurajant de puţin posibil, în zilele noastre  –  chiar dacă, din „nervii nadi” şi percepţia spirituală globală  –  majoritatea dintre noi am rămas doar cu rudimente schizoide, care ne scindează mintea, spiritul şi  –  mai ales  –  atitudinile faţă de lume. Prin bunăvoinţă, perseverenţă şi permanent apel la harul divin, vom înainta, pas cu pas, pe terenul minat de capcanele superbiei luciferice. Modestia, care nu exclude, în nici un caz, demnitatea şi cutezanţa  –  va fi o armă de contracarare a Celui care trăieşte (vampiric) din Greşelile Noastre.

Şi acum, cu sufletul oarecum mai împăcat, să ne întoarcem la problema acestui subcapitol al preliminariilor: geografia sacră.

Oricum ar sta lucrurile, geografia sacră este o realitate incontestabilă  – în Sublima Plănuire a Lumii, în proiectarea sacră a lumii, de către divinitate.

Bethlehem se traduce şi ESTE, efectiv:  CASA PÂINII (Vieţii)  –  înainte cu mult (istoriceşte) de intrarea, în Templul Fiinţei, a Pâinii-Hristos. Tot aşa, Pipirig (intrat sub incidenţa dhikr-ului-anamneză, Amintirile lui Ion Creangă) este PYRHOS-CETATEA FOCULUI (şi CETATEA ÎNGERILOR-PĂSĂRI, prin repetarea incantatorie a silabei PI )  –  înainte de epifania lui David-cel-Trimis-şi-Bun. Şi chiar înainte de ANAMNEZA-AMINTIRE a lui Adam Protogonos, de către REGELE IOAN AL CRENGII DE SMARALD (Ion, fiul Smarandei-Smaraldei Creangă…). Iar Humuleştii nu pot fi decât PRAKRTI, arsă de PYRHOS-PURUSHA  –  dând BOŢUL DE HUMĂ ARSĂ, pe ADAM PROTOGONOS-CEL ROŞU. SFERA ROŞIE A LUCEAFĂRULUI (VENUSIAN).

E o stupiditate exasperant de plictisitoare şi specifică epocii moderne de a considera individualitatea umană ca fiind superioară, ca importanţă existenţială, funcţiei sacrale a gesticii atitudinale umane. Adică RITUALULUI reintegrator al omului (Omul-Neam şi Omul-Specie) în PLANUL DIVIN. Se găsesc unii care să ajungă la aberaţia stupefiantă de a socoti că ar fi mai de folos neamului lor (şi speciei umane) nişte indivizi cu care să ne batem oricând pe burtă, într-o mahala a „spiritului”  –  nişte indivizi foarte „juşti” tereştri, cu o identitate civilă de nezdruncinat, cu acte în perfectă regulă: ION CREANGĂ şi MIHAI EMINESCU. Ar fi, aceşti socializaţi indivizi, mai utili decât nişte entităţi metafizice, nişte epifanii, ipostaze sacral-soteriologice, în raport cu neamul (şi specia) în care s-au încarnat binecuvântat. Nişte entităţi metafizice, sacral-soteriologice, numite REGELE IOAN AL CRENGII DE AUR ŞI AL CUPEI DE SMARALD (zis, profan, şi „Ion Creangă”), respectiv MAESTRUL EPOCII MIHAELICE  –  AMINUL (zis, profan, şi „Mihai Eminescu”).

În rândul acestor îndrăgostiţi de „crâşma istoriei” (în sensul cel mai jos-profan!)  –  se numără şi Sorin Butnaru, autorul Noii interpretări a operei lui Ion Creangă   –  care consideră că lectura lui Vasile Lovinescu asupra personalităţii metafizice, exprimată prin Verb, a lui Ion Creangă, ar fi însemnat „o radicală contestare a individualităţii” scriitorului din Humuleşti. Ce să zicem  – catastrofal…!!!

Pragmatismul şi egoismul, stupide şi autofage, ale ultimelor secole ale Europei –  îşi găsesc o exprimare pe măsură, în această afirmaţier a lui Sorin Butnaru. Ca şi cum Iisus Hristos, dacă ne-ar fi răspuns jovial la întrebarea individualizantă :”Unde e strada ce duce spre Teatrul de pe Golgota?”  –  ar fi trebuit categorisit drept un „tip simpatic şi interesant, bravo lui!”  –  pe când aşa, tăcându-şi autosacrificial supliciul pentru mângâierea durerilor enorme ale lumii şi astuparea faliei metafizice din cadrul lui Adam Protogonos  –  suferind ca un nobil anonim, acoperit de o imensă cruce anonimă şi de o emoţionantă coroană de spini anonimi  –   răstignindu-se ca Al Treilea (Suveranul Anonim) între doi tâlhari anonimi (sau aproape…)  –  dar călcând, prin această Superbă Anonimitate, moartea cu moarte, înviindu-ne sufletele şi, astfel, mântuindu-ne întru eternitate  –  nu merită să fie considerat decât un „tip urâcios şi neinteresant”. Agasant, chiar  –  cu idealismele lui stupide şi schizofrenice.

Minunată logică, o, omenire secată de duh a zilelor noastre  –  omenire a celei mai bune dintre lumi! Îţi vine să „stupeşti”, exorcizant, în palma stângă (peste traiectele oculte ale destinului), ca popa Duhu  –  să trânteşti cu muchea palmei celeilalte în „stupitul” oceanic şi, „în care parte sare stupitul, într-acolo să apuci”… Să-ţi iei câmpii  –  spre Câmpiile Elizee. Iar unor cărţi şi autori, de cei ca Sorin Butnaru şi alţii ca el (duium!)  –  să le adresezi liturgica paremie a aceluiaşi Sacerdot al Suflului Sfânt: „Vai de cel ce se sminteşte, dar mai vai de cel prin care vine sminteala!” (Atenţie: vinovatul pocăit este Popa Duhu  –  alter ego-ul vocal  –  acum  –  al lui Ion Creangă, care ştie, în calitate de Maestru, pericolele pe care le răspândeşte prin Verb, otrăvurile tari şi zeieşti pe care, un ucenic vrăjitor, nerod şi ispitit de superbie, le-ar putea îndrepta, de pe calea Ritualului Demiurgic  –  pe partea distrugerii cosmico-umane!)

N-o fi având „individualitate” cel care „de unde aproape fiindu-i ţinterimul Eternitatea, şi-a luat acolo casă de veci” – dar va rămâne întru ETERNITATE  –  „ţinterim”-MASCĂ A SPIRITELOR VII. Nu masca de om are valoare  –  ci Suflarea Sfântului Duh  –  care, singură, dă viaţă adevărată. SUFLARE DIVIN-ÎNVIETOARE. Şi care suflă „pe unde vrea ea”! 

Evoluţia spirituală pe Pământ este o „construcţie” piramidală  –  având „vârful” în zalmoxiano-creştinism  –  dar temelii în toate religiile şi în toată ştiinţa sacră a Pământului. A-l privi pe Ion Creangă, în mod obstinat şi reducţionist, exclusiv ca pe un creştin  –  şi a uita de eforturile enorme şi extrem de subtile ale iniţiaţilor tuturor epocilor, de a asimila simbolurile tuturor credinţelor, într-o unică Ştiinţă Sacră (cu variabile în Spiritul Naţional)  –  şi a uita că Ion Creangă este un astfel de iniţiat (e drept, purtând iniţialele Mântuitorului…), făcând parte dintr-un „colegiu al MEŞTEŞUGARILOR SPIRITULUI”  – „COLLEGIA FABRORUM”… – este o capcană în care Sorin Butnaru et Comp. cad cu mult prea multă uşurinţă  –  dând dovadă de lipsă de maturitate şi experienţă spirituală. Chiar îşi închipuie aceştia că Eminescu şi-ar fi pierdut (el, atât de parcimonios cu Timpul şi Spiritul!) atât amar de vreme cu un oarecare „ţărano-târgoveţ” din mahalaua Păcurarilor?…

Avem ce-i reproşa, bineînţeles, şi unui aşa-zis „olimpian”, ca (de atât de multe ori subtilul) George Călinescu. De data asta, în cazul lui Creangă   – Călinescu se dovedeşte suspect de superficial şi distructiv de orice demers ritualic, în superficialitatea aşa-zisei lui critici. Jocurile sterile ale raţiunii strică  –  şi dăm dreptate celui ce-a zis: „Are multă minte, da’ nu tătă-i bună!” Bavardajul salonard al lui G. Călinescu nu face, în definitiv, două parale, atunci când e vorba să ne raportăm la sacerdoţi ai Verbului Românesc  –  cum au fost Creangă şi Eminescu, cel puţin. Florile artificiale, meşteşugite din plasticul modernităţii  –  apar ca jalnice şi penibile, prin comparaţie cu Grădina Paradisului, revelată prin Regele Ioan al Crengii de Aur  –  Fiul Smaraldului (din fruntea Prinţului Umbrei…).

Totuşi, nu putem să nu adăstăm puţin, în faţa spectacolului călinescian: prea i s-a dus buhul  Maestrului!

E ciudat (cel puţin!) că un critic (nu doar impresionist, ci cu pretenţii de hermeneut, uneori), cum este G. Călinescu, poate alterna, cu atâta nonşalanţă:

a- observaţii profunde, dar „lăsate-n vânt” (fără finalizarea-parcurgere a drumului, călăuzit şi protejat de Hermes Trismegistul  –  la capătul cărui drum se află Olimpul şi palatele sale, făurite din aurul lui Hephaistos, Cerberul Focului de sub Etna)  – cu

b- neseriozităţi şi superficialităţi de-a dreptul enervante.

Spre exemplu, acceptă realitatea şi comunică observaţia precum că „Nimeni nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu”  –  dar nu-şi pune (?) o clipă întrebarea : ce anume le leagă, esenţial, pe cele două spirite, aparent polare, ale misticii româneşti: pe „nocturnul” AMIN, cu „solarulPREOT AL CRENGII DE AUR ?… Nici vorbă  –  ci: „Poetului care scrisese Cezara trebuia să-i placă acest fel de viaţă” printre „consumatori de pastramă friptă pe spuză şi de vin…”

Apoi scrie, la p. 487, aparent concentrat asupra propriilor spuse: „Erudiţia însă nu are limite, şi Anton Pann şi Creangă sunt şi ei mari erudiţi, în materie de ştiinţă şi literatură rurală(…). Creangă e-un umanist al ştiinţei săteşti, scoţând din erudiţia lui un râs gros, fără a fi totuşi un autor vesel în materie (s.n.: deosebit de pertinentă observaţia lui G.Călinescu!!!)  –  dar, imediat, afirmă stupefiant, lăsându-ne perplecşi, tocmai când ne aşteptam să pronunţe remarci cu privire la ritualismul şi ocultismul verbului Regelui Ioan: „Conţinutul poveştilor şi Amintirilor este indiferent în sine, ba chiar apt pentru a fi tratat liric ori fantastic”. Doamne-Dumnezeule! Cum adică? Pontiful poate sta şi-n cap, în mijlocul Templului  –  că e tot acelaşi lucru? Nici o teamă pentru vijeliile cosmice cumplite, semne ale schimbării polilor lumii?

E cel puţin surprinzător să citeşti, în finalul capitolului din Istoria literaturii române (la p. 488), destinat lui Ion Creangă, despre un început de percepţie (de către G.C.) a geografiei sacre româneşti, despre o schiţă de legătură, reciproc determinantă, între topos-ul sacru şi personalitatea spirituală  –  „rex et pontifex” al topos-ului sacru: „Creangă  s-a ivit acolo unde există o tradiţie veche şi deci şi o sporire de erudiţie, la sat, şi încă la satul de munte de dincolo de Siret, unde poporul e neamestecat şi păstrător(s.n.) –  după ce ai citit, la p. 481: „Căci ce observaţie pătrunzătoare este în Amintiri? O mamă de la ţară îşi ceartă copiii, un tată se întreabă cu ce-o să-şi ţină băieţii la şcoală, copiii fac nebunii, un popă joacă cu poalele anteriului prinse în brâu, toate aceste anecdote pe puţine pagini”.

Ce concluzie se poate trage, din aceste contradicţii violente ale temperaturii interioare a logos-ului călinescian? Doar că G.C. apare  în postura jenantă de histrion ratat, alungat din cercurile-amfiteatre spiralate ale misteriilor. În postura de hibrid monstruos între un circar, strident volubil şi versatil comerciant de vorbe  –  şi un mistagog răspopit. G.C. a avut, cândva, şansa de A ŞTI. Dar a preferat acoperirea OCHIULUI DIN FRUNTE, în faţa porţii păzite de URSUL-DRAGON. Şi s-a întors, „ugilit” şi „ruşinat”, ca fraţii cei mai mari ai lui Harap-Alb, într-o regresie în uter; eşuând, astfel, întru permanenţa existenţei infantil-spirituale. Comodă, e drept  –  însă total nerecomandabilă, având în vedere etapele ulterioare de evoluţie ale Spiritului Uman.

                                                                                *

Critic pentru sacerdoţi? Aşa ceva nu există şi nu poate exista. Cel mult hermeneut  –  URMÂNDU-L PE ZEU ÎN REFACEREA PODURILOR DINTRE LUMI (de aici, şi numele funcţiei de pontifex). Iar hermeneutul sacerdoţilor trebuie, în mod obligatoriu, să fie, el însuşi, sacerdot.  Sau, măcar, să aibă habar de actul sacerdotal şi de consecinţele acestuia, în plan cosmic şi uman. 

Singurul hermeneut, iniţiat în actul sacerdotal al operei lui Ion Creangă  –  rămâne şi va rămâne, pentru posteritate-eternitate, Vasile Lovinescu. Totdeauna, hermeneuţii operei lui Ion Creangă vor trebui să spună: „apud Vasile Lovinescu”. Măcar din când în când  –  şi măcar ca temelie pentru investigaţii mai rafinate, mai apropiate, mai familiare cu fulgerele rodnice şi periculoase care înconjoară zona de investigare-„reanimare” a VERBULUI  SACRAL.

                                                                                 *

De la el purcedem, şi de la definirea VERBULUI SACRAL, ca PARASHABDA: „Un ritm pozitiv, de la sine are o tendinţă ascendentă, o potenţă naturală de a se integra în vibraţiunea iniţială, în vibraţiunea prototip, care este verbul, PARASHABDA. E şarpele care, la auzul Descântătorului, se ridică vertical pe vârful cozii”.

***

         d- Loja Iohanică Românească şi metafizica personalităţii

În definitiv, aşa-zisa „istorie profană” este marcată de traseele de comete (de fapt, de constelaţiile tangente la polii spirituali ai lumii) ale Marilor Spirite. Mlaştina „democratică” nu e decât zona de încercare a forţei de relevanţă spirituală a Marilor Spirite. Noi, indivizii descentraţi, alunecaţi din Centrul Spiritual, de-a lungul axei polare a lumii, vedem Marile Spirite drept comete-alunecări pe circumferinţa sferei celeste. Deci, Marile Spirite, pentru noi, capătă ceva din propria noastră neputinţă de fixare şi centrare. Dar această stare a noastră nu le este LOR imanentă  –  ci se constituie în elementele karmei general-terestre. Iniţiaţii îi văd pe iniţiaţi NU în chip de comete, ci conjugaţi, dimpreună, la conturarea constelaţiilor elocvente întru Logos-ul sacru al Lumii. Dacă lumea ar fi, în mod absurd (deci sacral!) una de iniţiaţi  –  ar dispărea (prin dizolvare alchimică şi purificare) şi karma  –  şi ne-am afla, cu toţii, în Paradis.

În concluzie, Marile Spirite sunt, prin esenţa lor, ZALMOXIANO-CRISTICE  –  întrucât preiau asupra lor nişte forme ontologic-spirituale nespecifice lor: karma, traseele divergente, centrifuge (parţial)  –  toate acestea fiind similare păcatelor umanităţii, pe care le-a luat asupra sa Zalmoxis-Hristos. Marile Spirite, deci, în imanenţa şi transcendenţa lor (concomitente) , au înscrisă DIMENSIUNEA SOTERIOLOGICĂ. Această lume există  –  şi există cu şansă de regresie sacră, în copilărie”-Paradis  –  datorită prezenţei divine efective, prin epifania Marilor Spirite.

Ce am dorit a spune cu acestea?  Am dorit a spune, cu alte vorbe, mai multe  –  ceea ce V. Lovinescu a rezumat astfel: „Fiecare lucru manifestat este o literă divină care, pe un plan superior, se alătură unui Nume divin şi, la sfârşit, Marelui Nume”. Adică, lumea de sus se reflectă în lumea de jos, macrocosmosul în microcosmos (şi reciproca e valabilă, dar, evident, prin răsturnări axiologice, sistemice etc.).

Ceea ce ni se par, în cazul discuţiei noastre, nişte nume de oameni, înscrise în registrele stării civile  –  corespund, în esenţă, unor vibraţii macrocosmice, generatoare de entităţi metafizice, ocrotitoare şi călăuzitoare ale Neamului Românesc. (Sau comunităţii, în general).

Deci, aplicat existenţei spirituale româneşti, acest adevăr, expus sintetic de V. Lovinescu  –  se exprimă în necesitatea unei percepţii, absolut diferită de cea profană, a ontologiei sacre a Marilor Spirite. Pentru a afla Numele Divin al Marilor Spirite, actele ritualic-soteriologice ale Marilor Spirite  –  trebuie să evertuăm  „biografiile” stupid-profane, şi să încercăm să auzim „muzica sferelor”. „Să auzim” ordinea riguroasă a constelaţiilor caleste care „au produs” (mistic, şi, totuşi, folosindu-se de regului şi sensuri terestre) epifania Marilor Spirite  –  pe Bodhisatwi-i topos-ului terestro-sacral românesc. Logos-ul degenerat şi pervertit, care pluteşte sub formă de keliphot-uri (coji) în jurul Naşterilor şi Calvarurilor Existenţiale ale Marilor Spirite  –  trebuie înlăturat, pentru a face posibilă epifania Verbului Sacru. Adică, pentru a-i vedea pe EI în veşmântul de foc ( al imanenţei şi transcendenţei  –  concomitente).

Şi atunci, ceea ce „se spune” sau ce „îşi aminteşte” ( x sau y, factori profani, keliphot-uri plutind în placenta astrală a Marilor Spirite) – trebuie fie extirpat fără amânare şi remuşcare, fie „răsturnat”, din planul semantic terestru, în planul semantic sacru  –  în chip de constelaţie sau de hieroglifă divină. Bătrâneţea keliphot-urilor trebuie „răsturnată” în COPILĂRIE (ceea ce numeşte V. Lovinescu, după maestrul său René Guénon: DHIKR  –  incantaţia numelui divin; AMINTIRE-ANAMNEZĂ).

Când cineva, un Mare Spirit, pronunţă cuvântul AMINTIRE  –  devine un pleonasm sacru adaosul: DIN COPILĂRIE. Căci orice dhikr-amintire este o actualizare a esenţei sacrale a „personalităţii” sale constelative (cu origine în, şi aparţinătoare esenţial la o/unei constelaţie / constelaţii  –  cu raze tangente la axul polar cosmic). AMINTIREA, ca anamneză constelativă , actualizează, logic, şi relaţiile constelative (cu funcţiile sacrale aferente ) : relaţiile cu celelalte Mari Spirite, oglindite din formaţiuni constelative care se leagă, între ele, printr-o logică ocultă, sacrală.

În consecinţă, nu trebuie să trecem indiferenţi pe lângă zvonuri  –  ci doar atent interpretativ: ZVONUL poate fi forfoteală a borborosului infernal (şi să fim atenţi să ocolim zona decăderii Logos-ului)  –  dar poate fi şi o rază orfică fugară, străfulgerând dinspre ceruri printre keliphot-uri . O rază pe care trebuie s-o detaşăm de aparenţa „fugace” şi s-o fixăm, în mod alchimic, în dhikr.  Discernământul este capacitatea iniţiaţilor. Cei care vor lua zvonurile în forma lor brută, „transpirată”, impură  –  vor rămâne sutzi de-a pururi. Cei care le vor „griji” (în sensul ritualic, în care acţionează FATA MOŞULUI, din basmul lui Ion Creangă, cu „jivinele”  –  cât şi preotul, când pregăteşte sufletul, dintr-un trup agonic  –  rearmonizând, în limita posibilităţilor, karma, pentru marea călătorie spre kamaloka, de unde se pregăteşte, prin anamneză, o nouă buclă existenţială, pentru spirala mântuirii)  –  vor vedea şi auzi MIRACOLE. Adică, vor percepe lumea justă  –  lumea potenţial (sau efectiv) salvată, resacralizată (fie şi în imponderabilul, greu de introdus în concepte, al intenţiei).

Cine va spune despre operaţiunea de „grijire”, de exorcizare, a „zvonurilor”, că este „o prostie”  –  are dretate, din punctul lui de vedere  –  punct care se situează în nediferenţierile lui PRAKRTI şi ale BORBOROSULUI. Dar cine va confirma, fie şi doar prin fascinaţie  –  acela va avea şi el dreptate, dar tot din punctul lui de vedere. Punctele de vedere, fără raportare sacrală, au valoare absolut egală. Departajarea axiologică o face reperul sacral. Punctul de vedere exorcizator orfic este, deci,  aflat pe axul polar cosmic  –   pe care nu pot rezista decât iniţiaţii. Depinde de karma fiecărui „ascultător”  –  depinde de „priza” sa spirituală la o gună (tendinţă primordială) sau alta, din cele trei: TAMAS (cea de jos, pasivă, neagră), RAJAS ( cea de la mijloc, roşie, a patimii şi „furiilor”, cu destinaţie sacrală) SATWA (guna ascendentă, luminoasă, mântuitoare). Satwicii-iluminaţi spiritual, foarte puţin denşi ( disponibili maxim pentru curentul ascensional al credinţei, precum sunt de indisponibili corporal, prin fixarea alchimică pe ascendenţa axului polar) VOR TĂCEA MISTIC, pentru a nu pierde energia divină (SHAKTI-SHEKINA), pentru a completa, din propria karmă bodhisatwică  –  Sunetul şi Ordinea Divine (Logos-ul Divin). Cei din tamas vor face o hărmălaie, enormă şi inutilă  –  de nu se vor auzi, în primul rând, pe ei (nu se vor distinge, ca personalitate şi funcţie  –  cosmice amândouă). Căci, cum spun iniţiaţii, la rădăcina urechii este limba:  adevărul sacral (ca potenţă spirituală maximă) sau minciuna (ca potenţă spirituală minimă) stau în noi-cei-interiori. Noi nu AUZIM decât ceea ce SUNTEM. Şi a rosti este identificator, în plan sacral, cu Verbul Sacru (când o faci la modul restaurator, ritualic).

Spus pe şleau  –  cine crede în ce se va spune mai jos  –  îşi „aude” propriile potenţe spirituale, propria credinţă. Face cunoştinţă  cu invizibila sa fiinţă spiritruală pozitivă. Cine nu crede  –   îşi va „auzi” propria surzenie, propria dezordine infernală interioară. Va face cunoştinţă cu faţa entropică, demonizată, a fiinţei sale spirituale.

Revenind la oglindirea susului sacral, în josul fenomenal  –  vom cita, iarăşi, din .Lovinescu, singurul mare iniţiat român din sec. XX, a cărui iniţiere o cunoaştem  –  căci există şi iniţiaţi a căror iniţiere ne este, deocamdată, ocultată  –  sau o ignorăm noi, din slăbiciune spirituală). Este vorba de un pasaj din cartea O ICOANĂ CREŞTINĂ PE COLUMNA TRAIANĂ (glose asupra melancoliei) – Cartea Românească, Colecţia Gnosis, 1996  –  studiul omonim, de la p. 109. Iată ce spune V. Lovinescu că se află sculptat basoreliefic (dovedind, încă o dată, că poţi avea ochi, fără să vezi!), pe columna marelui taumaturg al antichităţii romane, împăratul Traian (p. 110):

Pe registrul de sus se află o scenă mai greu de interpretat, cu atât mai mult cu cât, după un simbolism firesc, superiorul tâlcuieşte inferiorul şi-i este cheie.

Trei personaje se află în dosul a ceea ce s-ar putea numi trei frontoane de templu. Par zidite în edificii ca în nişte turnuri. Dacă ar fi să luăm de bunme proporţiile între edificii şi personaje, avem de-a face cu ciclopi. E adevărat că pe Columna Traiană proporţiile dintre oameni şi edificii nu sunt exact păstrate, considerabil scăzute din cauza exiguităţii spaţiului, dar o anumită eroare subzistă, sugerând proporţiile reale. În scena noastră, însă, personajele sunt strict prizoniere ale platoşelor lor de piatră sau, altfel exprimat, raporturile lor sunt acelea de coajă şi miez. Îţi fac impresia de replici masculine ale unor <<florici>> îngropate de un crud arhitect, implacabil în cunoaşterea şi tehnica tantrică a artei lui. E izbitoare expresia lor de dezolaţiune, asupra căreia se aplică un al patrulea  personaj, într-un gest de inidicibilă mizericordie, de tămăduitor al sufletelor şi al trupurilor, de caritate cosmică. Pe această fiinţă, arhitectul Cerchez o identifică cu Hristos. Figura aduce cu imaginea convenţională a Mântuitorului, care exprimă, probabil, tradiţii orale din prima generaţie creştină. Spunem convenţională, în sensul aspectului general schematic, am zice. Într-o tradiţie iconografică sacră, ca aceea a Orientului, care n-a degenerat în naturalism, orice imagine este convenţională, mai ales aceea a Revelatorului (…). Un portret sacru dă cel mult directive. De aceea, nedeosebindu-se de dacii bărboşi şi pletoşi de pe restul coloanei, Hritos poate semăna cu ei, rămânând el însuşi. 

(…) Revenind la imaginea de pe coloană, personajul înclinat domină toate personajele din registru, şi pe cei trei, şi pe cei ce se scurg spre baştina lor, prin situaţie şi mărime. El ţine mâna pe coarnele unui berbec, ca dulqarnaiu, stăpânul celor două coarne, funcţiune ciclică reprezentată şi de Alexandru cel Mare. După berbec se află un taur – şi e curios că succesiunea acestor animale sacre e aceeaşi ca şi în zodiac, unde seria sumelor zodiacale începe cu Berbecul, care deschide Soarelui poarta echinocţiului de primăvară. Or, a indica primele două semne zodiacale este a indica întreg zodiacul, cu un fel de et caetera sculptural; personajul conduce, ca Bun Păstor, turma fabuloasă  –  cu mâna pe fruntea conducătorului ei (s.n.). Cercul zodiacal circumscriind riguros cosmosul, personajul este extracosmic. Cum zodiacul este o reprezentare spaţială a unui ciclu temporal, stăpânul zodiacului este exterior timpului, stăpânul lui.

Să ne reamintim că unul din titlurile esenţiale ale lui Hristos este acela de Bătrân al Timpului. Am numit personajul cu numele creştin de Bun Păstor, dar tot aşa de bine i se poate spune Conducător sau Dux (…). Dar tot Dux este şi persoana din vârful coloanei, Traian, pentru că Dux este numele dat în vechea Romă comandantului suprem al armatei. Fiinţele pomenite (Berbecul şi Taurul  –  conducători printre turme) sunt solidare printr-o afinitate de familie spirituală(…) . Braţul drept, invizibil, poate înfăşura, cu un gest neprecupeţit de pogorământ, grumazul personajului imberb, care răspunde cu un gest egal de încredere, ridicând capul (s.n.). Învăţătorul şi ucenicul au două porniri complementare, de Consacrator şi Consacrat.

Ajungem acum la acele semne precise, ce au izbit pe arhitectul Cerchez, care le consideră, pe drept, ca având un caracter de evidenţă şi obligativitate. Toga, roba sau cum s-ar putea numi haina pe care o poartă personajul aplecat  –  formează încreţituri fireşti, ca orice haină purtată de  fiinţă vie, care, din această cauză,  nu atrag atenţia; or, este o tehnică nedezminţită tradiţională, de a stecura simboluri importante, în dedalul unor ornamentaţii fără semnificaţii; se derulează astfel curiozitatea şi indiscreţia; având în vedere că, de atunci, au trecut 1.800 de ani, putem spune că, şi de data aceasta, procedeul a fost eficace.

Pe umărul şi pe braţul stâng al personajului, spre inimă, se văd nişte încreţituri ale hainei care, când imaginea este inversată, se vădesc a fi două simboluri  din cele mai importante ale civilizaţiei creştine: unul e o cruce în formă de X, numită, în mod obişnuit, crucea Sfântului Andrei, fiind, în acelaşi timp, şi litera crecească khi, iniţiala numelui lui Hristos; celălalt e un unghi ascuţit, pus pe braţul din stânga al crucii ( ţinând imaginea inversată) , formând, aparent, litera A. În realitate, e un vârf de lance, redus la schema lui geometrică, ceea ce constituie un procedeu de mare clasă, în simbolism. Or, în această disciplină, a indica partea esenţială a unui lucru este a indica întregul, aşa că, în realitate, creţurile robei  arată cele 2 instrumente ale Patimilor  –  Crucea şi Lancea, cu care Longin a izbit coasta Mântuitorului. Găsim acest dublu simbol în toată iconografia creştină din Orient şi Occident. Acolo i se spune Les Armoires de Crist, ceea ce e o dovadă în plus, dacă mai era nevoie, a caracterului sacru şi hermetic al Blazonului. În ortodoxism îl găsim imprimat ca o pecete în Centrul prescurei, urmând să se substanţieze în euharistie, adică îl găsim în inima inimii misterului creştin.

Spunem că, sprijinit pe braţul crucii, unghiul lancei formează litera A. Împreună cu litera X, care urmează  –  ne dau primele două litere ale cuvântului latin AXIS, Axă, Pol  –  adică tocmai ce sunt coloana şi prelungirea ei umană, Traian şi a fortiori Hristos. Cum în ştiinţa tradiţională interpretările nu se exclud, ci se completează una pe cealaltă, vom adăuga că e firesc să găsim crucea Sfântului Andrei pe un monument concernând o ţară care, după tradiţiile patristice, a fost evanghelizată de apostolul Andrei, mai ales când crucea acestuia coincide cu litera grecească khi, iniţiala numelui Domnului. Vom găsi acum o confirmare hotărâtoare a celor spuse.

În imediata apropiere a botului berbecului, dedesubt şi puţin la dreapta, regăsim X şi ceva mai jos, mai la dreapta încă, litera grecească P, Rho, a doua literă a numelui grecesc al lui Hristos; suprapuse, formează ceea ce, în simbolistica creştină, se numeşte monograma lui Hristos, universal răspândită în toată creştinătatea. I se mai spune şi chrisma lui Constantin, pentru că s-a arătat pe cer acestui împărat, pe când o voce tainică spunea <<In hoc signo vinces>>, înainte de bătălia de la Podul Milnium, contra compatriotului său Maxenţiu. Stindardul cu noul semn s-a numit Labarum şi a fost steagul împărăţiei de Răsărit  –  1.000 de ani. Se poate pune întrebarea: de ce cele 2 litere sunt aşezate una lângă alta, succesiv, pe Columna Traiană –  şi nu suprapuse, ca în Labarum-ul lui Constantin? Răspunsul este că au fost săpate pe coloană în anul 113, indicând începutul unui proces care îi revenea lui Constantin să-l desăvârşească, peste 2 secole  –  când creştinismul a trecut de la latenţă la act, din punctul de vedrre social. Altfel vorbind, succesiunea  XP s-a transformat în simultaneitate. E posibil chiar ca Apolodor din Damasc să fi fost un mare arhitect nu numai însensul modern al cuvântului, ci şi în acela al Artei Sacerdotale, care era, atunci, Arhitectura – şi, ca atare, să fi ştiut ce sculptau lucrătorii lui pe coloană. Că la anul 113 se aflau printre aceştia creştini  –  este o probabilitate care, în fapt, e o certitudine. E ştiut că aşa-numitele COLLEGIA FABRORUM aveau un caracter net iniţiatic; prin ele s-a operat transferul insensibil al unor simboluri din religia veche – în religia nouă. De altminteri, creştinismul s-a răspândit, în prima sa expansiune, prin proletariatul vremii, prin humiliores

După cele arătate, s-ar părea că printre constructorii coloanei erau oameni conştienţi de unitatea fundamentală a celor două religii şi de semnificaţia adâncă a simbolurilor şi că aveau o stare spirituală care le permitea transferul şi readaptarea la simboluri.

Cine sunt cele trei personaje? Gestul de pogorământ al lui Hristos nu este conceptibil decât efectuându-se asupra unor entităţi eminente , reprezentându-şi la superlativ neamul (s.n.). Ţinând cont de numărul lor, cei trei nu pot fi decât şefii supremi ai ierarhiei iniţiatice dace, asupra cărora se revarsă solicitudinea reparatoare, tămăduitoare, a Verbului increat. Dacă ne uităm bine, Iisus se apleacă în special asupra unuia dintre personaje, cel mai apropiat de el  –  ceilalţi participând la har şi binecuvântare prin endosmoză, oarecum. Gestului de pogorământ al Domnului îi răspunde un gest de totală supunere, credinţă, adoraţiune – gest de floare ce se deschide soarelui, al tânărului. Cele două fiinţe vin una spre alta. Imaginea e numai un moment. Sfârşitul mişcării, finalitatea necesară a celor două gesturi este capul tânărului pe pieptul Domnului; imaginea o insinuează. Pe când toţi dacii de pe coloană sunt reprezentaţi aşa cum îi ştim din istorie, bărboşi şi pletoşi, personajul cel mai apropiat lui Hristos este un adolescent imberb (s.n.), aşa cum e reprezentat tradiţional Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul iubit, eternul adolescent (s.n.). Se poate presupune că războaiele dacice au fost prilejul, au marcat fixarea bisericii iohanite în noua provincie, Iisus aşezând pe apostolul Ioan în ternarul iniţiatic suprem dacic. Iată care este pentru noi limbajul mut al imaginii de piatră. Cu gestul de învăluire a grumazului discipolului iubit, Hristos pare că-l instalează, că-l consacră pe un scaun episcopal. Răspunsul ucenicului, capul ridicat ca un heliotrop spre stăpânul său, arată o totală supunere, o resemnare impregnată de spirit de jertfă. În rezumat, o suverană scenă sacrificială.

Scena este una din cheile lui IO, din colinde şi din investitura Domnilor români. Sunt două tradiţii aparent contradictorii despre apostolul Ioan: una, că nu a murit (s.n.); alta, că a “murit” la Efes, în vârstă de 94 de ani, în timpul domniei lui Traian, în anul 101 d.H.  –  exact anul începerii primului război dacic (101-103), şi am văzut mai înainte că imaginea e raportată la primul război. Semnificativ este faptul că unora din Collegia Fabrorum li se încredinţase secretul acestor permutaţii de la Efes în Dacia Felix (s.n.).  Faptul că cele trei personaje sunt strict surprinse de trei faţade arhitecturale categorisesc scena în simbolismul masonic. Hristos înfiinţează o lojă a Sfântului Ioan.

                                                                                    *

               Deşi pasajul citat mai sus s-ar preta, în alte circumstanţe decât cele solicitate de tema propusă pentru cartea noastră, şi la alte discuţii şi interpretări (dintre care şi aceea legată de actul magic, mascat sub actul militar  –  act magic, avându-l ca pontifex pe Traian, care  a tentat revigorarea spirituală a Imperiului Roman degenerat: această recuperare energetică era sperată prin retragerea latinilor ab origine  –  căci triburile aşa-zis “latine” au început marea aventură a istoriei lor, pornind din Dacia, de pe cursul inferior al ISTRULUI-ZONA KOGAION-ULUI-MUNTELE SACRU  –  motivele fiind, se pare, de ordin spiritual-religios  –  şi migrând spre Apus, unde, ulterior, au întemeiat alt ombilic energetic  –  Roma  –  şi au creat premizele unei expansiuni spaţiale, deci inferioare  –  de tip imperial).  Dar noi ne vom  restrânge la ceea ce face subiectul lucrării noastre, în acest moment al desfăşurării ei. LOJA IOHANICĂ ROMÂNEASCĂ.

Se pare că, în mod ocult, această rezultantă spirituală a actului magic dublu (a – ”cucerirea” Daciei de către Traian  – şi b – actul spiritual reparatoriu, prin Collegia Fabrorum, de a  concilia simbolurile vechi cu simbolurile noi, în cadrul realizării magice Dacia Traiană şi cu rezumatul magic Columna Traiană) a funcţionat, neîntrerupt, insesizabil senzorial, dar extrem de relevant în plan spiritual, de-a lungul întregii istorii româneşti. De fapt, în acest fel, prin rezultanta spirituală “Loja Sfântului Ioan”  –  istoria românească a fost suspendată: există, în permanenţa esenţial calitativă, doar Triada Sacră, sub Continuul Control şi Continua Ocrotire a lui Hristos (prin substituţii săi funcţionali, Maeştrii-Amini  –  căci Amen este tocmai substitutul rezumativ, în lumea aparentă, a Sfintei Teimi disparente). 

Această lojă iohanică se pare că este prototipul sacral al degeneratelor loje masonice de azi ( care au minim 13 membri, adică 12+1, apostolii+Hristos). Triada şi Păstorul  –  Maestrul Triadei  –  este loja autentică. Pe dedesubtul sau pe deasupra forfotelii istorice-fenomenale, de-a lungul timpului vampiric  –  s-au perpetuat, ca nuclee vital spirituale, veritabile arce ale lui Noe (pentru  fiecare popor câte una, probabil)  –  lojele johanice. Neavând, însă, argumente peremptorii decât pentru zona românească  –  nu ne hazardăm în afirmaţii definitive despre rezistenţa spirituală, prin neutralizarea istoriei fenomenale, a altor popoare.

De ce şi de unde importanţa Sfântului Ioan?

***

1-Regele Ioan şi Regatul lui Ioan

În primul rând, Evangheliile vorbesc despre tânărul apostol-ucenic imberb, Ioan, care, la Cina cea de Taină, stătea cu capul pe pieptul lui Hristos. De aici, şi denumirea de IOAN AL INIMII.

Fiind Ioan al Inimii, el trebuia să păzească Inima lui Hristos. Iar Inima lui Hristos fiind rezumatul lui Hristos  –  Ioan al Inimii este păzitorul Inimii-în-Flăcări (“Le Coeur Sacré”) şi al Graalului  –  care 

     a-pe de o parte, este SMARALDUL căzut din fruntea lui Lucifer, atunci când acesta se prăbuşea din Paradis, alungat de la faţa Domnului;

     b-pe de altă parte, este acelaşi SMARALD, dar, de data aceasta, scobit pentru a primi SÂNGELE LUI ZALMOXIS-HRISTOS  –  şi a fi dus, de către Iosif din Arimateea, într-un loc necunoscut. De fapt – nevăzut: Regatul Regelui Ioan. Sau Regatul Preotului Ioan. Ioan  – ca şef al Centrului Spiritual Tradiţional al Lumii. René Guenon spune, în Regele lumii,        p. 17: “Ceea ce complică lucrurile este faptul că, după unii, ar fi fost până la 4 personaje purtând acest titlu: în Tibet (sau în Pamir), în Mongolia, în India şi în Etiopia (acest din urmă cuvânt având, de altfel, un sens foarte vag)”.

Ne oprim: Etiopia (Aithi+Ops) însemnând “ţara celor cu capetele (feţele) arse”  –  înseamnă, de fapt, Ţara Ocultă (Ţara Celor Arşi şi Ocultaţi în Focul Sacru-Invizibil). Or, pe timpul lui Traian, erau două “Etiopii”, nici una corespunzând geografiei profane, ci doar geografiei sacre, al cărei semn este Starea de Paradis= Starea de Fericire Spirituală: DACIA FELIX şi ARABIA FELIX ( cum menţionează clar V. Lovinescu, în Creangă şi creanga de aur). Numele Moldovei şi Ţării Româneşti, în Evul Mediu, este KARA-BOGDANIA şi, respectiv, KARA-IFLAK (kara=negru): deci, turcii recunoşteau sacralitatea acestor teritorii, existenţa lor ca zone oculte!!!

Tot V. Lovinescu, în Mitul sfâşiat, vorbeşte despre faptul că Iosif din Arimateea, în drumul său de ducere a Potirului Graal în Ţara Verde (Ţara Smaraldului)-Irlanda, la druizi, s-a oprit la jumătatea drumului dintre Ierusalim şi Ţara Irlandei-Smarald  –  făcând popas în Ţara Sarasului. Or, Ţara Sarasului este Nordul României (Maramureşul şi Nordul Moldovei), întrucât Dragoş Întemeietorul este “COMITE DE SARAS”. La fel, deci, şi paredrul său  –   VĂRUL BOGDAN, CO-ÎNTEMEIETOR AL MOLDOVEI.

Ca să se vadă că, de fapt, cantitatea spaţială este, totdeauna, anulată, în plan sacral, trebuie spus că Iosif nu a făcut “popas” în Ţara Sarasului. Pur şi simplu, el a asimilat calitativ două centre spirituale  –  opera de restrângere calitativă având ca final obţinerea unui singur Centru al Inimii lui Hristos: SARAS (unde trei cavaleri au şi fixat, pentru totdeauna, Graalul). Moldova este Împărăţia Verde, dar este şi India-Centru Sfânt. Iată două texte din V. Lovinescu, care susţin acest lucru: “Sub numele de Sfânta Paraschiva, care înseamnă VINERI-VENERA, pe greceşte, Sfânta Vineri e patroana Moldovei, şi moaştele ei sunt păstrate la Iaşi. Culoarea lui Venus este VERDELE: în sensul cel mai larg, Moldova este reprezentarea exterioară a Împărăţiei Verzi. Cum Venus este şi Luceafărul, ar fi temerar a spune că voievozii moldoveni reprezentau, înafară, pe Luceafăr, servindu-i, în acelaşi timp, ca acoperire, învăluire exterioară?”  – şi: ”Şi numele INDIA nu lipseşte în România, nu numai în Hunedoara  –  Inidoara – Indioara – Mica Indie. O sărbătoare precreştină, la 24 iunie, în ziua de Sânziene, se numea NEDEIA (…) . Dar şi INIADINIA, personaj principal feminin din basmul Trişti copii şi Inia Dinia (Alexandru Vasiliu). Există şi o mistică NEDEIA CETATE – în basmul Fiul vânătorului, din colecţia P.Ispirescu  – o NEDEIA CETATE care(…) acum se află sub muntele Kăliman (…)”.  

Tărâmul misterios al “Regelui Ioan”, de fapt REX ET PONTIFEX, este numit, în calitatea sa de Centru Spiritual  –  AGGARTHA(Agharta)

R. Guénon spune că tradiţia primordială numeşte Centrul Spiritual al Lumii (deci, centrul în care este păzită, de către Regele Lumii-Preotul Ioan, care este REX ET PONTIFEX, tot conform tradiţiei primordiale): Agharta (Aghatha, Agharti). R. Guénon îl citează pe Saint-Yves: “cercul cel mai înalt şi cel mai apropiat de centrul misterios se compune din 12 membri, care reprezintă iniţierea supremă şi corespund, între altele, zonei zodiacale” . Şi continuă: “Or, această constituire se găseşte reprodusă în ceea ce se numeşte consiliul circular al lui Dalai Lama, format din 12 mari Namshaus (sau Nomekhaus) şi se regăseşte, de altfel, pâă în anumite tradiţii occidentale, mai ales acelea referitoare la Cavalerii Mesei Rotunde. Vom adăuga că cei 12 membri ai cercului interior din Agarttha, din punct de vedere al ordinii cosmice, nu reprezintă numai cele 12 semne ale zodiacului, ci şi (am fi tentaţi să spunem <<mai degrabă>>) pe cei 12 Adityas, care sunt tot atâtea forme ale Soarelui, în legătură cu chiar aceste semne zodiacale; (…) cum Manu Vaivaswata este numit fiu al Soarelui, Regele Lumii are, de asemenea, Soarele printre emblemele sale.

Prima concluzie care se degajă este faptul că există cu adevărat legături foarte strânse între descrierile care, în toate ţările, se referă la centre spirituale mai mult sau mai puţin ascunse, sau cel puţin greu accesibile. Singura explicaţie plauzibilă care poate fi dată este aceea că, dacă aceste descrieri se referă la centre diferite, aşa cum pare în anumite cazuri, ele nu sunt, ca să spunem aşa, decât emanaţii ale unui centru unic şi suprem, aşa cum toate tradiţiile particulare nu sunt în fond decât adaptări ale marii tradiţii primordiale”.

***

2-Metatron şi Mikaël-Hristos

Spune R. Guénon, urmând Kabbala ebraică, în Regele Lumii, pp. 29-31:”Termenul de METATRON cuprinde  înţelesurile de păzitor, de Domn, de trimis, de mediator; el este autorul teofaniilor în lumea sensibilă; el este Îngerul Feţei, şi de asemenea Prinţul Luminii (Sar ha-ôlam) (…). Vom spune că aşa cum şeful ierarhiei iniţiatice este Polul terestru, Metatron este Polul ceresc, şi îşi are reflexul în acela cu care este în legătură directă, urmând Axa Lumii. Numele său este Mikaël, Marele Preot care este jertfă şi jertfire înaintea lui Dumnezeu. Şi tot ceea ce fac Israeliţii pe pământ este împlinit după ceea ce se petrece în lumea cerească. Marele Pontif  simbolizează aici pe MIKAËL, PRINŢUL MILEI…În toate pasajele în care Scriptura vorbeşte de apariţia lui Mikaël, e vorba de slava Shekinei. Ce se spune despre Israeliţi se poate spune la fel despre toate popoarele cu o tradiţie cu adevărat ortodoxă; cu atât mai mult trebuie să se spună despre reprezentanţii tradiţiei primordiale, din care toate celelalte decurg şi căreia îi sunt subordonate; acest lucru e în legătură cu simbolismul Pământului Sfânt, imagine a lumii cereşti(…). Pe de altă parte, decurgând din ceea ce am spus mai sus, METATRON NU ARE NUMAI ASPECTUL DE MILĂ, ÎL ARE ŞI PE CEL DE DREPTATE; el nu este numai Marele Preot (Kohen ha-gadol), ci şi Marele Prinţ (Sâr ha-gadol) şi ŞEFUL OŞTIRILOR CEREŞTI, ceea ce înseamnă că este principiul puterii regale ca şi al puterii sacerdotale sau pontificale, căreia îi corespunde propriu-zis funcţia de mediator. Trebuie remarcat de asemenea că Melek=rege  –  şi Maleak=înger, sau trimis  –  nu sunt, în realitate, decât două forme ale aceluiaşi cuvânt; mai mult, Malaki=trimisul meu (adică trimisul lui Dumnezeu, sau îngerul în care este Dumnezeu, Maleak ha-Elohim), este anagrama lui MIKAËL.

Trebuie să adăugăm că, dacă Mikael se identifică cu Metatron, aşa cum s-a văzut, el nu reprezintă totuşi decât un aspect al lui; alături de faţa luminoasă există o faţă întunecată şi ea este reprezentată de Samaël, care este numit şi Sar ha-ölam; aici revenim la punctul de plecare al acestor consideraţii. Într-adevăr, ultimul aspect, şi numai el, este geniul acestei lumi într-un sens inferior, Princeps huius mundi, de care vorbeşte Evanghelia; şi raporturile sale cu Metatron, căruia îi este ca şi o umbră, justifică folosirea uneia şi aceleiaşi denumiri în sens dublu, şi fac să se înţeleagă, în acelaşi timp, de ce numele apocaliptic 666, numărul Fiarei, este, de asemenea, un număr solar. De altfel, după Sfântul Hipolit, Mesia şi Anticristul au, ambii, ca emblemă  –  LEUL, care este încă un simbol solar; aceeaşi observaţie ar putea fi făcută pentru ŞARPE etc. Din punct de vedere kabalistic, aici e vorba tot de cele două feţe opuse ale lui Metatron (…). Vom spune că tocmai această confuzie între aspectul luminos şi aspectul întunecat constituie satanismul propriu-zis; şi tocmai această confuzie o fac, involuntar, fără îndoială, sau din ignoranţă (ceea ce e o scuză, dar nu o justificare), aceia care cred că descoperă o semnificaţie infernală în denumirea de Regele Lumii”.

Deci, în linii mari, Metatron-Mikaël trebuie să fie numele Păzitorului-Domnului lojei iohanice, de pe Columna Traiană, despre care vorbeşte V.Lovinescu. Studiind şi nota de subsol (nr. 16 la R.Guénon, nr. 37 la noi), care începe cu “Hristos este asimilat cu Mikaël etc.”  –  devine tot mai clar că Hristosului din imagine lojei iohanice de pe Columna Traianică îi corespunde, în spiritualitatea românească anistorică –  MIKAËL-MIHAI EMINESCU.

Şi tot R. Guénon, în Simboluri ale artei sacre , la cap. Referitor la cei doi sfinţi Ioan, spune că Ianus se descompune în cele două jumătăţi ale ciclului annual (ascendentă şi descendentă), puse sub semnul celor doi sfinţi Ioan (deva-yana ascendentă, perioada “veselă”, şi pitŗ-yana, perioada “tristă”). E un dublu sens în numele IOAN: hanan, în ebraică, are în acelaşi timp sensul bunăvoinţă  –  şi cel de laudă. Rezultă că “Jahanan= a-îndurarea lui Dumnezeu, dar şi lauda lui Dumnezeu. Primul sens ni-l dă pe Sfântul IOAN BOTEZĂTORUL, iar al doilea sens  –  pe Sfântul IOAN EVANGHELISTUL. Îndurarea=descendentă, lauda=ascendentă”.

Mai e nevoie, oare, acum, după ce am adus aceste informaţii suplimentare, să mai subliniem chipul de IANUS BIFRONS, alcătuit de EMINESCU şi  CREANGĂ ? Să mai reamintim, doar, că Ion Creangă zice despre sine că este IMBERBUL (caracteristică a lui IOAN AL  INIMII-Evanghelistul): “când mă vedeam în oglindă, barbă şi musteţe ca în palmă”.

V. Lovinescu are multe pasaje în care subliniază, în operele sale, legătura ocultă EMINESCU-CREANGĂ; prima, în ordinea importanţei, o considerăm a fi cea deja citată, la p. 42 a cărţii O icoană… Apoi, despre Creangă, afirmă în Creangă şi creanga de aur, p. 14:  “E posibil ca Ion Creangă să fi fost o piesă de racord între lumea exterioară şi o organizaţie secretă de povestaşi, cu caracter iniţiatic” – pentru a reveni, mai ferm, în Mitul sfâşiat, p. 119 (Aspecte ale simbolismului iniţierii) : “Problema lucidităţii lui Creangă  este strict dependentă de aceea a existenţei, în Moldova sec. al XIX-lea, a unui grup de deţinători ai unui depozit iniţiatic, căci în domeniul tradiţional nupoţi transmite decât ce-ai primit. Este o lege de o rigoare absolută”.

Ei bine, sublinierile ulterioare, din pasajele despre legătura Eminescu-Creangă, nu credem a fi făcute decât pentru a deveni, pentru noi, relevantă continuitatea şi eficienţa acţiunii anticei masonerii COLLEGIA FABRORUM, care lucra la producerea osmozei dintre simbolurile vechi şi cele noi. În cazul LOJEI IOHANICE, al cărei nivel superior (Eminescu-Creangă) îl discutăm acum, osmoza trebuia făcută între simbolurile rurale şi simbolurile cetăţii, între simbolurile solare şi cele lunare, între simbolurile creştine şi cele pre-creştine. Şi, evident, nu doar atât.

Iată ce mai zice V.Lovinescu: “Ciubăr-Vodă (Păzitorul Graalului, ascuns sub nomenclatiră românească) este emblematic o permanenţă în istoria Moldovei, suportată de o individualitate, manifestându-se în curgerea vremii, de-a valma în istorie, în folclor şi în ceea ce se numeşte literatura cultă. Referitor la aceasta din urmă, se întăreşte presupunerea că anumite tradiţii, anumite mituri despre personaj, erau deţinute de grupuri secrete, compuse din citadini mai ales, dar şi din ţărani cu calificări iniţiatice, <<slabi la minte, dar tari la vârtute>>; altfel spus, aceşti ţărani puteau fi deficienţi în înţelegerea noţională a lumii  –  ceea ce e departe de a fi un defect, cum erau colegii lui Creangă la Fălticeni  –  dar cu o compensatoare, vastă înţelegere a aspectului mitic al universului;  acesta era sensul primordial al cuvântului virtus, virtute, sinonim cu calificare iniţiatică.

Enigmatica prietenie, frăţie de cruce dintre CREANGĂ ŞI EMINESCU, şi-ar putea avea una din explicaţii în cele spuse; o dăm ca ipoteză. Rătăcitor prin luceferi, gata în orice clipă să evadeze în imponderabilitate, dizolvându-se în Okeanos ca Homunculus al lui Goethe, Eminescu este tras în jos, spre Misterele MAMEI, de Mistagogul său humuleştean. Silenul de pe Ozana aminteşte existenţial, fără nevoia vorbelor, că orice teofanie se năluceşte,  se risipeşte dacă nu se încarnează în humă, în pământ, în viscerele lui, care sunt peşterile sacre ale munţilor  –  fapt pe care pletosul adolescent era prea uşor înclinat să-l uite. Percepem cântecul şi jocul  şoimanelor pe nori, pentru că pământul ţine isonul; geamătul MAREI MAME prinde trup, din pricina planului de refracţie teluric.

CREANGĂ ESTE CUTIA DE REZONANŢĂ A LUI EMINESCU”.

Cei doi vorbesc, în cadrul aceleiaşi duble semantici, ocult osmotice, despre Centrul Spiritual al Lumii: “Guenon spune că, în mod real, există în Asia Centrală, ca şi în America şi poate altundeva, peşteri şi subterane în care anumite centre iniţiatice au putut să se menţină de secole. La Creangă găsim (…) tradiţia Mânăstirii de Tămâie, a cărei descriere corespunde întru totul celor spuse mai sus. Şi atunci ne credem îndreptăţiţi să susţinem că <<palatul din peşteră, care este o adevărată feerie>>  –  după notaţiile scenice ale lui Eminescu, şi Mânăstirea de Tămâie a prietenului său Creangă, sunt unul şi acelaşi lucru”.

Adică Agarttha.

V.Lovinescu face, întâi, o afirmaţie “nedemonstrabilă”, la p. 96, din Incantaţia sângelui: “După  părerea noastră, nedemonstrabilă, Creangă a avut un rol de PREZENŢĂ pe lângă Eminescu, ceea ce înseamnă că Creangă era adevăratul SUPERIOR NECUNOSCUT, ca să mă exprim printr-o formulă masonică”.

Prudenţa lui V.Lovinescu, din pasajul citat mai sus, este cel puţin salutară  –  căci în O icoană…, la p. 46, are revelaţia, în timp ce vorbeşte despre “Luceafărul dintre coarnele Bourului, reprezentat în exterior de voievodatul moldovean, până astăzi, MUŞATINUL ascuns, în cine ştie ce peşteră, sau fund de codru, ţinând la piept Floarea de Amin (…) . Menţionăm un fapt semnificativ, pentru acela care nu crede în hazard. Numele lui Eminescu este AMIN(s.n.).

Da. Regele-Preot al LOJEI IOHANICE, MUŞATINUL ASCUNS (Frumosul-Făt-Frumosul Solar, dar Soare Ocult, Soare Negru) s-a refugiat în “peştera” ignoranţei şi orbeniei oamenilor normali, în peştera istoriei, într-un secol al Golemilor-maşinării  –  şi s-a înscris la “starea civilă”. Se numeşte MIHAI EMINESCU. N-a ştiut nimeni acest lucru? L-am presimţit mulţi  –  şi până astăzi, presimţirea a avut vreme să devină revelaţie. Să-i vedem loja de iniţiere efectivă, acestui MAESTRU .

                                                                       *

Neamul românesc, cel puţin în secolul al XIX-lea (dar noi ştim, secret, că, sub alte nume de stare civilă, “faptul” sacru călătoreşte, sfidând istoria, din secole anterioare, în secole ulterioare secolului XIX)  –  şi-a consacrat ocult o LOJĂ IOHANICĂ, pe care toată lumea a privit-o şi încă o priveşte, fără s-o vadă. V.Lovinescu spune clar, definitiv, numele MAESTRULUI lojei: “Menţionez un fapt semnificativ, pentru acela care nu crede în hazard. NUMELE LUI EMINESCU ESTE AMIN”(s.n.).

Bine. Ştim, deci, că MAESTRUL lojei iohanice emergente (oarecum) a sec. al XIX-lea este Eminescu: AMIN înseamnă: a- Confirmarea-Subsumarea Treimii; b- Desăvârşirea ca Revelaţie şi Epifanie întru Sfânta Treime.

Cine sunt, însă, membrii lojei iohanice?

Răspunsul la această întrebare dovedeşte că ghicitoarea “Mânăstire-ntr-un picior/Ghici , ciupercă, ce-i?”  –  nu este creaţie a copiilor pentru copii, ci creaţie a îngerilor-“muşaţilor”, pentru îmbătrâniţi-complăcuţi între cojile-keliphoturi. Căci relaţiile lui Amin-Eminescu sunt “la vedere”, emergente, ştiute “de toată lumea”  –  cu TREI IOANIION Creangă, ION Luca Caragiale şi IOAN Slavici.

Şi ce dacă?” – va spune robul keliphot-urilor. Nu-i chiar aşa, stimabile.

Dacă “Fiecare  lucru manifestat este o literă divină”  –  trebuie să vedem dacă numele manifestate n-au corespondent în nume nemanifestate (ocult manifestate, divin-potenţiale). Dacă nu cumva avem de-a face cu nume ca indicaţii de funcţii şi relaţii divin-oculte  –  VITALE” PENTRU MENŢINEREA FLĂCĂRII SPIRITUALE A NEAMULUI DACO-VALAHO-ROMÂNESC.

ION CREANGĂ trebuia, conform logicii profane, să se numească Ion Ştefănescu (aşa şi este prins în registrul matricol al seminarului de la Fălticeni  –  a se  vedea replica lui Trăsnea, din Amintiri, comentată de însuşi autorul demersului anamnetic, Ion Creangă: “Ştefănescule (căci aşa mă numeam la Fălticeni), astăzi nu mai mergem la şcoală” etc. Aşa şi este normal, într-o epocă patriarhală, în care numele de familie este luat după tată, nu după mamă. De ce, atunci, CREANGĂ ?

Cineva care este din neamul lui CIUBĂR-VODĂ, adică al REGELUI GRAALULUI  şi al SÂNGERULUI (SFÂNTUL ÎNGER) CU CREANGA DE AUR şi care, ca şi Eminescu, este cunoscător al CETĂŢII FOCULUI-PIPIRIG   –  sunt două versuri din Eminescu , în Miron şi frumoasa fără corp: “De la râşniţă la Dane [n.n.: se trimite, mitologic, la Bogdan  –  Bog=Dumnezeu, Dan=judecată  –  s-ar putea să fie un feminin construit, al lui DAN – prin CARE FEMININ SĂ SE SUGEREZE zânele] /Şi la borş de Pipirig” [s.n.] –  “Pipirigul vegheat de două vârfuri simetrice, numite CHIŢIGAIA BUNĂ şi CHIŢIGAIA REA”  –  CHIŢIGAIE=CUCUVAIE=PASĂREA INTELECTUALĂ, PASĂREA ATHENEI  –  loc unde V. Lovinescu găseşte prilej să întrebe, retoric: “ Din mii de sate, Eminescu nu a putut găsi altul? Ce e cimilitura aceasta grotescă? (…) Complicitatea Eminescu-Creangă nu este mai mult decât insinuantă? – s.n.” )   –  un astfel de “cineva” nu era suficient (nu spunem “relevant”, căci numele de ŞTEFAN vine de la COROANĂ-KETHER, vârful arborelui sephirotic), având în vedere funcţia lui complexă, de mediator între lumi, să se numească ŞTEFĂNECU.

Ar putea răspunde unii, puţin convingător, sau deloc convingător, în forma răspunsului: “s-a numit CREANGĂ , pentru că pe mama sa o chema Creangă”. Cum ar fi mai convingător răspunsul? Să încercăm altfel: “Pentru că pe mama sa o chema SMARANDA Creangă”. Şi SMARANDA este SMARALDA  –  şi Smaraldul este piatră luciferică şi zalmoxiano-hristică, în acelaşi timp (a se vedea şi cele două chipuri de Sfinţi IOAN, ale anului, dominat de IANUS BIFRONS): da, piatra căzută de pe fruntea lui Lucifer, cum mai spuneam, anterior acestor rânduri – dar şi SMARALDUL scobit-cercetat întru concavitatea INIMII APRINSE  –  SACRÉ COEUR ) şi  transformat (de fapt, revelat DOAR!) în POTIRUL GRAAL, în care este fixat alchimic sângele lui ZALMOXIS-IISUS HRISTOS RĂSTIGNITUL (care este, funcţional, şi ÎNGERUL FEŢEI şi PRINŢUL LUMII, adică METATRON  –  Polul Ceresc; numele său este “MIKAËL, Marele Preot care este jertfă şi jertfire înaintea lui Dumnezeu (…). Marele Preot simbolizează aici pe Mikael, Prinţul Milei”. SMARALDUL trebuie dus, de Iosif din Arimateea, în ŢARA PREOTULUI (rex et pontifex) IOAN, care, în cele din urmă, este ŢARA SARASULUI  –  identificată geografic cu Nordul Daco-Valahiei-României (Maramureşul, de unde se scoboară cuplul voievodal paredru Dragoş [Dragonul Sacru]-Bogdan [Judecata lui Dumnezeu] , identificabil cuplului sephirotic Justiţie-Mizericordie  –  dar şi strămoşii lui Creangă ION –  atât din partea lui David=Cel-Trimis-şi-Bun, bunicul  –  cât şi din partea lui Ştefan-Încoronatul).

Ion Creangă îşi marchează, astfel, prin nume, atât apartenenţa la LOJA IOHANICĂ, protejat-dominată de AMIN, cât şi rolul său de stăpân al Crengii de Aur şi al Focului-Ştiinţă Sacră a Primordiilor. Ion Creangă marchează , prin nume, apartenenţa la topos-ul sacru al NORDULUI (LOCUL DIVINITĂŢII!) –  al Capătului Polar, orientat spre Steaua Polară, dar şi loc al GRĂDINII HESPERIDELOR. Topos Sacru al Axei Spirituale terestre şi daco-valaho-româneşti, deopotrivă.

Nordul Ţării este o zonă sacră, din care izvorăsc AMIN-ul (din Ipoteşti şi Cernăuţi  –  oraşul Negrului Ocult, în care a început, probabil, aventura Soarelui Negru, numit şi Luceafăr), JOHANNES-ul  (Regele-Preot IOAN  –  Monarhul Ascuns al lui Guénon şi V.Lovinescu) şi MIKAËL-ul (nu doar MIHAI Eminescu, ci şi MIHAIL Sadoveanu  –  şeful masoneriei interbelice româneşti, deci posibil urmaş-continuator al unei loje iohanice româneşti, în sec. XX). Neuitând semantica lui MIKAËL (cel vădit de Dumnezeu), nu uităm nici că, de la 1870, începe EPOCA SPIRITUALĂ MIHAELICĂ a Pământului, epocă prin care se înlătură, treptat, efectele epocii gabrielice (se înlătură, treptat, materialismul pozitivist  –  şi proclamă supremaţia Spiritului, revoluţionând, astfel, biologicul şi înfrângând legile eredităţii, cu toate efectele lor malefice, împovărătoare). 

LOJA IOHANICĂ A AMINULUI-EMINESCU PREPARĂ SPIRITUAL TEMELIA EPOCII MIHAELICE.

Revenind la numele lui Ion Creangă  –  de CREANGĂ, nu trebuie să omitem deloc nici ceea ce spune mai puţin dotatul (din punct de vedere spiritual) James George Frazer, în studiul Creanga de aur  –  şi, mai ales, ce spune V. Lovinescu, în studiile sale din Creangă şi creanga de aur, Mitul sfâşiat, Incantaţia sângelui şi Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade româneşti: CREANGA DE AUR ESTE DIN RAI / ESTE ÎNSUȘI RAIUL –  şi este SEMNUL INIŢIAŢILOR. Ion Creangă nu este, în plan iniţiatic, un nume, ci INDICATOR AL FUNCŢIEI SACRALE, ca MISIUNE, ca OFICIU DE LEGĂTURĂ ÎNTRE PLANUL DIVIN ŞI PLANUL TERESTRU (dar şi între Amin-Maestrul Hristos  –  şi ceilalţi doi membri ai lojei iohanice): ION  –  cel care aparţine lojei iohanice (adică Arca Spirituală a unui ev); CREANGĂ – Iniţiatul şi păstrătorul Cheilor Iniţierii, prin voia Aminului-Mastru, căruia îi este, mistic, şi paredru. În definitiv, Ioan Evanghelistul , Ioan al Inimii  –  stând cu capul pe Inima lui Hristos, se identifică cu ea: el aude-stăpâneşte, astfel, PARASHABDA  –  Sunetul (şi Ritualul) Primordial, pe care îl reimpune, pentru reordonare (renaştere spirituală, întru mântuirea în starea de Paradis) omenirii-lume.

Deci, în şirul celor trei din loja iohanică, Ion Creangă este PRIMUL, pentru că este CREANGĂ  –  şi nu doar ION-IOAN.

Ceilalţi doi sunt ciudaţi, prin poziţia şi prin cvasi-anonimatul funcţiei: fac parte din loja iohanică, dar nu ca ÎNAINTEMERGĂTORI  –  nu consubstanţiali cu Sunetul şi Ritmul Inimii Cosmic-Divine (cu PARASHABDA), nu au ce schimba reciproc, ca parolă şi esenţă, cu Maestrul. Ei aşteaptă iniţierea: asupra lor se va pogorî harul, dar postura lor este una mai pasivă  –  chiar, într-o oarecare măsură, neîncrezătoare şi repulsivă. Iniţierea, pentru ei, nu a ajuns şi  va ajunge cu greu să însemne DELICIUL SUPERIOR, ascultarea “muzicii sferelor”. Ei sunt încă timoraţi, încă marcaţi de nivelul “corvoadei” iniţierii. Asupra lor apasă, greu, pământul  –  ei ascultă mai curând freamătul steril al borborosului, decât armonia astrală. Aceasta nu înseamnă că nu va veni, şi pentru ei, vremea respiraţiei “aerului tare”, a PRANEI sacre  – că nu va veni, şi pentru ei, ceasul AGON-ului sacru, al agoniei ca dans al schimbării fundamentale, revoluţionare, a logos-ului fiinţei. Căci ei alcătuiesc  –  să nu uităm!  –  loja revelaţiei INIMII LUI ZALMOXIS-HRISTOS.

Deocamdată, însă  –  ei nu sunt tot atât de relevanţi în plan sacral  –  cum este “cel aplecat înainte”, spre comuniunea secretă şi totală cu Maestrul-Amin: Regele (Preotul) Ioan al Crengii de Aur  –  şi al Smaraldului.

Observăm clar că V. Lovinescu pune problema, în mod repetat şi insistent, a consubstanţialităţii oculte, fascinatorii, dintre Eminescu şi Creangă  –  iar nu dintre Eminescu şi Caragiale sau dintre Eminescu şi Slavici.

Şi totuşi, este foarte ciudată lipsa de informaţii (totală) în ce priveşte cunoaşterea reciprocă dintre CARAGIALE şi CREANGĂ  –  deşi, din punct de vedere profan chiar, au stat, ani de zile, în aceeaşi cameră: “loja” JUNIMII lui Maiorescu, camera cenacliştilor din Casa Pogor  –  amândoi  cunoscând foarte bine şi admirându-l pe acelaşi om  –  pe Eminescu (dacă Ion Luca Caragiale îşi manifestă, profan, admiraţia, abia în postumitatea eminesciană  –  în schimb, Creangă îl denumeşte, deşi Eminescu era mult mai tânăr, BĂDIE (BĂDIŢĂ): nu pentru că Eminescu era orăşean, ci pentru că BĂDIE este denumirea RANGULUI INIŢIATIC SUPREM, într-o lojă iniţiatică tradiţională. A se vedea reluată această terminologie, cu exact aceeaşi semnificaţie, de ordin eminamente spiritualist, în “lojele” legionare ale lui Corneliu Zelea Codreanu  –  CUIBURILE  – în care se pregătea “zborul” spiritual al iniţiatului).

Şerban Cioculescu tace, cu obstinaţie, în cartea sa Viaţa lui I.L.Caragiale   –  când e vorba de relaţia Caragiale-Creangă, de parcă cei doi nici nu s-ar fi văzut la faţă, de parcă Amin-Eminescu nu i-ar fi conjugat în aceeaşi paradigmă sacrală.

Despre Slavici, se ştie (nu doar prin Şerban Cioculescu sau George Călinescu  –  ci prin mărturiile unor prieteni şi cunoscuţi ai celor doi, neajunşi “celebri” nu cât membrii lojei iohanice româneşti  –  dar nici măcar cât cei doi critici citaţi mai sus)  că Slavici l-ar fi cunoscut pe Caragiale   –  mai ales în perioada celor doi ani de la ziarul Timpul  –  când erau colegi de redacţie. Ciudată este şi legenda despre greu-vorbitorul, greu-scriitorul, greu-exprimatorul de limbă românească  –  Slavici. Doar LOJA IOHANICĂ este, în primul rând, loja Logos-ului, loja lui Parashabda  –  a Sunetului Primordial-Sacral, impus de Inima Cristică. Se spune că Eminescu îi “corecta” caietele cu poveşti, povestiri etc. Cum se potriveşte, însă, imaturitatea (pretinsă) lingvistică a lui Slavici  –  cu postura sa de iniţiator al românilor  – într-o gramatică “pentru propriul uz” al “Treimii Redacţionale”(dar “propriul uz” al divinităţii  –  devine ritualul umanităţii…) – în TOPICĂ ROMÂNEASCĂ

O CARTE A LOGOS-ULUI ROMÂNESC  –  pentru “uzul propriu”…Nu merge: în loja iohanică se prepara, se vede treaba, o CARTE A LOGOS-ULUI IDEAL (adică: a LOGOS-ului RECUPERAT SACRAL) DACO-VALAHO-ROMÂNESC. Dar  rămâne mirarea: Slavici preia sarcina TOPICII. Or, ŞTIINŢA TOPICII, în orice limbă, PRESUPUNE O FINEŢE INTERIOARĂ DEOSEBITĂ, ÎN RAPORT CU LOGOS-UL. Presupune cel puţin tot atâta fineţe a cunoaşterii limbii, cât şi sintaxa: TOPICA este MICROCOSMOSUL IMERGENT AL LOGOS-ULUI, aşa cum SINTAXA este MACROCOSMOSUL EMERGENT AL LOGOS-ULUI.

Pentru noi este clar că Slavici era un iniţiat în Sunetul Primordial  –  iar legenda despre “corectarea” caietelor sale de către Eminescu conţine tocmai descrierea mecanicii aparente-emergente a iniţierii întru Logos  –  omiţând, cum e şi firesc pentru o relatare profană, undele energetic-spirituale care-i cuprindeau pe amândoi, pe Maestru şi pe Ucenic, în vârtejul lor, aducându-I în starea de ek-stasis lingvistic  –  fixaţi în centrul vârtejului sonor al Logos-ului-Caiet (aici e locul, credem, a aduce aminte că GRAAL înseamnă şi VAS şi CARTE : CUPĂ=GRASALE, CARTE=GRADALE  –  iar despre “corectarea” Cărţii-Graal putem sune că este, de fapt, RECTIFICAREA alchimică a Logos-ului, acel faimos VITRIOL  –  Visita Interiore Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem  –  “Vizitează părţile interioare ale Pământului, prin rectificare vei găsi Piatra Ascunsă”; PIATRA ARUNCATĂ de “zidarii nebuni”şi transsubstanţiată de Zalmoxis-Hristos în PÂINEA VIEŢII ETERNE  –  piatra aruncată, tocmai spe a fi căutată, în vederea desăvârşirii operei cosmic-arhitectonice  –  căci ea va deveni CHEIA DE BOLTĂ  –  cheia de deschidere a Porţilor Paradisului, în urma efortului iniţiatic de construire a edificiului sacral  –  Templul Logos-ului, Templul Rugăciunii Reintegratoare în Sacralitate).

(…) Caragiale-Balanţa va fi veşnic CRISPAT, căci el are sisificul rol de mediator permanent, de Atlas încordat în a uni SLAVA-Slavici (al Cerului Subtil al Topicii Constelaţiilor Tăcute) cu PĂMÂNTUL, cu ŢÂŢÂNA  DE JOS A AXEI POLARE  –  CREANGA Copacului cu Rădăcini în Cer, Creanga-RĂDĂCINĂ (în Pământ). Şi crisparea Compromisului Cosmic al Lojei se face sub îndemnurile demiurgice ale AMINULUI, cuprins de furor sacer: aceasta este explicaţia “furiilor”, “isteriilor” disertative ale lui Eminescu, în loja provizorie, din redacţia Timpului (ca şi-n Scrisori  –  EPISTOLELE CĂTRE THULE). În definitiv, nu degeaba se găseau acolo, la Timpul: ei erau complotiştii împotriva TIMPULUI, cei care compromiteau şi anulau TIMPUL (istoric) pri sabotaj sistematic şi coerent al logos-ului profan  –  şi amplificare “isterică” a Logos-ului Sacru, sub chipul Cărţii Logos-ului Neamului Românesc  –  GRAALULCarte şi Vas-Inimă a Logos-ului Recuperat Sacral. Căci Triada Slavici-Eminescu-Caragiale a SCRIS EFECTIV, la Timpul (împotriva Timpului) Cartea-Graal (Gradale) a Logos-ului Resacralizat Românesc.

Sub ”dirijarea” (întru ”MUZICA SFERELOR” DACO-VALAHĂ !) AMINULUI, bineînțeles. Dar sub BINECUVÂNTAREA CORECTIVĂ A CUI ? Evident, a ”CRENGII DE AUR” SACERDOTALE, a ”SMARALDULUI” SACERDOTAL, MISTIC-INVIZIBILUL CREANGĂ !!!

Dhikr-ul lui Ion Creangă, Amintiri din copilărie  –  începe cu numele de IOAN (părintele Ioan) şi se sfârşeşte cu numele de LUCA (Luca Moşneagul).  Cartea sa (GRADALE) este pusă sub semnul BALANŢEI-THULE  –  dintre INTUITIV şi IMAGINATIV, dintre PROIECTIV şi EMERGENT (EFECTIV). Cum hazard nu există (vorba lui V. Lovinescu) decât pentru năuci, este învederat că dhikr-ul lui Ion Creangă este mai complet decât o simplă anamneză : este o combinaţie (echilibratoare), unică, de ANAMNEZĂ INTUITIVĂ(ioanică) cu TĂLMĂCIREA IMAGINATIVĂ (lucianică)  –  o întrepătrundere a concomitentului (prezentul evanescent) cu trecutul (illo tempore) eminamente sacru  –  până la confuzia sacră supremă: PREZENTUL ETERN AL LOGOS-ULUI-AMIN. În acest sens, a se vedea şi relevanţa sacral-orfică a Aminului-Eminescu, temelie a EPOCII MIHAELICE în România: în partea a IV-a a dhikr-ului-amintire (parte a supremei sinteze, în anistorie, a Logos-ului Sacru), la p. 219, MIHAI SCRIPCARIUL din Humuleşti (Humuleşti fiind numele generic al topos-ului sacru anamnezic, dar, ca evidenţă sacră epifanică  –  este şi numele secret al lojii iohanice, în care HUMA este transfigurată în CIER (Cieriul Cucului, Cieriul Socolei, din final…!!!). Datorită lui MIHAI-MIKAËL LĂUTARUL (ORFEUL-AMIN, RIFEUL din imaginea lui IANUS BIFRONS=HERBUL PREZENTULUI SACRU NEDIFERENŢIAT-REARMONIZAT) se produce STAREA DE SĂRBĂTOARE (de cucerire, pe scara iniţiatică, a CIERULUI-CER-PARADIS)  –  sărbătoare spirituală perpetuă a daco-valaho-românilor (VIZIUNEA MÂNTUIRII SPIRITUALE, prin degajarea-dezrobirea finală a Shekinei-Shakti, vertical-ascendent pe axul învăluit de spirală, a lui Kundalini; spirala învăluieşte Sephiroţii, Arborele Sephiroţilor echilibraţi sub semnul Coroanei-Kether: semn al mântuirii Spiritului Românesc).

Vorba sibilinică, prin care se marchează victoria în act a demersului soteriologic al Logos-ului-dhikr este rostită chiar de Rădăcina Axei Lumii, Talpa Iadului transfigurată în Sfânta Duminică  –  baba devenită Fecioara Eternă, Potenţialitatea Eternă, conţinută de MIEZUL FOCULUI, sângele zalmoxiano-hristic din Potirul Smarandei-Graalul: ”Şi câte şi mai câte nu cânta Mihai lăutariul din gură şi din scripca sa răsunătoare, şi câte alte petreceri pline de veselie nu se făceau la noi, de-ţi părea tot anul sărbătoare (n.n.: nu mai părea  –  ci era, efectiv, sub efectul eliberării Shakti-Shekinei, pe traseul ascendent al gunelor, şi ajungându-se la epifania de la nivelul sattwic)! Vorba unei babe: <<Să dea Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă>>”(n.n.: adică moartea şi viaţa să se confunde în suspendarea mistică a Paradisului, unde Copacul Vieţii şi Morţii a rămas neatins de tentaţiile luciferic-raţionaliste ale lui Adam Protogonos).

Exerciţiul criptării limbajului îi este familiar lui Ion Creangă (ca un fel de defulare a lucrărilor iniţiatic-alchimice asupra Logos-ului Sacru, în zona Operei-Ritual al Aminului)  –  dar trebuie făcută o distincţie netă între încifrarea de mesaje, exercitată în sfera existenţei profan-politice –  şi Ritualul de Descoperire(Dez-Văluire), pentru iniţiaţi, a Templului Logos-ului. Una este păsăreasca paiaţelor (“carbonarii” infernali de la 1877…)  –  şi alta este păsăreasca îngerilor

Una este scrisoarea cu substrat profan-politic (joc steril, aproape penibil), către Iacob Negruzzi:

Stimabile d-le Negruzzi,

Fost-am şi la p. rail…şi la rop, rop…, şi s-au prins că întru un cuget vor mărturisi pentru chir., fiind rasasiaţi până-n gât de frac…Şi că pentru chir. Huludeţe sunt informaţi şi din partea altora în bine.

Însă n-ar fi rău să mai bateţi ferul până-i cald, că ştiţi cum e lumea la noi.

                                         Vă doresc sănătate şi iertare de păcate,

                                                                                                       Ion Creangă”

(n.n.: de reţinut că Iacob Negruzzi era mason cu grad 33 în Loja Marelui Orient al Franţei  –  unde simbolurile şi parolele erau la mare cinste)  – şi cu totul altceva este solemna şi minuţioasa lucrare de descriere a

        a-labirintului infernal al iniţierii, urmată de

                           b-conservarea, în registru iniţiatic, a victoriei sacrale a Fiinţei Umane  –  Adam Protogonos (Logos-ul Reabilitat  – finalul Amintirilor, mai cu seamă).

Chiar dacă Axa Polară a lumii uneşte Cerul cu Infernul  – Templul nu permite (în funcţionarea lui corect-sacrală) catehumenilor (aspiranţilor la sacralitate) să asiste la misterele profund-iniţiatice, până când nu acumulează forţa spirituală necesară asimilării “organice”, depline, a energiei transfiguratoare a acestor misterii. Ion Creangă este, în Amintiri şi Poveşti  –  Preot şi Rege. Dar redevine catehumen, obidit şi fără sentimentul seurităţii ssacrale, devine un Arheu-Caragiale, Demonizant-Savant Entropizant  – când se amestecă printre colburi  –  prefăcut, şi el, în fir de colb (ca Făt-Frumos în muscă). Poate că, astfel prefăcut, are (virtual sau real) acces la tainele celor de jos  –  taine fundamentale pentru ulterioara re-urcare a Axei Polare (acesta este cazul lui Caragiale). Dar datoria noastră, de “cronicari” ai Ana-Cronos-ului  –  Regelui şi Preotului IOAN AL CRENGII DE AUR  –  este să percepem singurul eveniment “Revoluţionar” Sacral (dacă transfigurarea supremă poate fi asimilată, într-un limbaj foarte aproximativ, cu o revoluţie cosmică, astrală): ÎNVIEREA. Şi să aşteptăm prefirarea, domoală şi sterilă, a capcanelor care premerg “Revoluţia” Sacrală, ca simple răzmeriţe entropice, capcane pentru veghea noastră de evanghelişti umili.

***

Capitolul I : Sunetul Clopotarului  –  Vibraţia Primordială. Întemeietorii Reverberaţiei anamnezice

Să ne apropiem, treptat, de dhikr-ul propriu-zis, de conformaţia sonoră a Vibraţiei Anamnezice: Amintiri din copilărie.

Aşa cum Lumea are un centru, un ombilic al ei  –  nu trebuie să ne mire că MITUL  –  Vibraţia creatoare de Lume  –  are un ombilic. Care poate fi ombilicul Vibraţiei despre Vibraţie? Credem că răspunsul este simplu: ombilicul unei sfere Vibratorii Cosmogonice.

Doar atât că orice sferă vibratorie cosmogonică, din moment ce este o sferă de ordin spiritual  –  are o jumătate vizibilă şi una invizibilă: vibraţia vizibilă este formată din undele sonore produse de Stăpânul Sunetului (în cazul nostru, Stăpânul Dhikr-ului) de pe Pământ, din zona care se vrea re-sacralizată  – iar vibraţia invizibilă este formată din efectul, în plan sacral, al undelor sonore produse, pe Pământ, de către Stăpânul Dhikr-ului.

O atfel de construcţie ne aminteşte de CLEPSIDRĂ sau de DOUĂ CLOPOTE: prima jumătate, cea vizibilă, a clopotului vibrat pe Pământ, este întoarsă cu deschiderea spre cer (la fel şi limba clopotului, care creşte din rădăcină comună cu “fundul urechii”, este orientată tot spre sus) ; cea de-a doua jumătate a CLOPOTULUI, cea invizibilă  –  este orientată cu deshiderea către jos, către Pământ, şi toate punctele de vibraţie “fug”, atât pe circumferinţa ei emisferică, cât şi interior, pe ascendenţa Axului Invizibil, AXIS MUNDI (sau Arborele Sephirot, mascat de expansiunea sonor-demiurgică a celor două emisfere-clopote) – tind către un Pol  –  un zenit al Clopotului Ceresc.

Deci, nadirul sonor este în dhikr-ul reverberat  –  şi este identificabil cu rădăcina limbii şi urechii; zenitul este situat în poziţia capătului de sus al Axei Lumii, în chip de cheie de boltă: este însăşi piatra aruncată, apoi transsubstanţiată. Meridianele acestei “arhitecturi” sonore sunt incantaţiile, ca permanenţe vibratorii, care străbat ritmic Polii (nadirul şi zenitul)  –  tinzând spre formarea Podului din Cer şi Pământ  –  pod identificabil cu AXIS MUNDI. Paralelele acestei “catedrale” sonore, ale acestui CLOPOT-TEMPLU –  sunt, de fapt, oglinzile, în secţiune transversală, ale căutării propriului sine,  de către Eul uman  –  transgresat, pe axul sephirotic, treptat, în Eul suprauman. Şi ele, paralelele, ca nişte unde circulare, sunt produse de către piatra căzută (aruncată)  .  şi se strâng, concentric, în jurul aceleiaşi pietre  –  de data aceasta transsubstanţiată în PÂINE A VIEŢII ETERNE : MITUL ANAMNEZIC – DHIKR-UL

De fapt, din nou, Podul dintre Cer şi Pământ, identificabil cu Axis Mundi, cu bipolaritatea sacră a Lumii.

Credem că aţi ghicit, deja, care este ombilicul vibratoriu-demiurgic al dhikr-ului (anamnezei) numită Amintiri din copilărie (după cum am mai spus, un suav pleonasm, construit pentru a masca, sub structura profan-lingvistică, intenţiile sacral-autodemiurgice şi demiurgice): mitul despre CIUBUC CLOPOTARUL  – mit a cărui importanţă-amploare vibratorie este (cum se şi cuvine) expansivă (pentru ca, apoi, să redevină maxim represivă: miez al vibraţiei, “mulat” sonor pe Suverana Tăcere a Axei Lumii). Aria expansivă este, practic, formată din tot ce a “scris” (de fapt, A VIBRAT SACRAL) Ion Creangă. Dar relevanţa, emergenţa  –  care uneşte dhikr-ul anamnezei sub ipostaza CRENGII [DAVID-CEL-TRIMIS-ŞI-BUN DIN CETATEA FOCULUI]  –  care tentează redevenirea Creangă de Aur, paradisiacă)  –  cu dhikr-ul Victoriei asupra Timpului Profan: Moş Nichifor Coţcariul (MOŞ=de la Mokşă=Tărâmul Sfânt; NIKE+PHOROS=purtător al victoriei; COŢCARIU=cel făcător de ghiduşii, Bufonul Cosmic: NEBUNUL COSMIC, în sensul de MONARHUL ASCUNS, Purtător al Victoriei spre/în Tărâmul Sfânt)  – este CIUBUC CLOPOTARUL. Ciubuc(Calumet) şi Clopot (Victorie asupra Clepsidrei, Refacerea Sferei Sonore-Cosmos Resacralizat prin Logos).

Iată cele două texte, din Amintiri din copilărie şi din Moş Nichifor Coţcariul, care sunt complementare pentru obţinerea dhikr-ului, ca două emisfere ale Clopotului-Potir Graal; vom începe chiar cu pasajul despre Potirul Graal, numit prin Stăpânul său  –  CIUBĂR VODĂ:

(Ion Creangă, Opere, vol. II, p. 13): “Cam pe vremea aceea trăia moş Nichifor din Ţuţuieni, pe când bunicul bunicului meu fusese cimpoiaş la cumătria lui Moş Dediu (s.n.) din Vânători, fiind cumătru mare Ciubăr-Vodă (s.n.), căruia Moş Dediu i-a dăruit patruzeci şi nouă de mioare, oacheşe numei de câte un ochiu; iară popă, unchiul unchiului mamei mele, Ciubuc Clopotarul (s.n.) de la Mânăstirea Neamţului, care făcuse un clopot mare la acea monăstire, cu cheltuiala lui, şi avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari; pentru aceea îi şi ziceau Clopotarul. Tocmai pe acea vreme trăia şi Moş Nichifor din Ţuţuieni”. 

Să mai cităm din V.Lovinescu, Incantaţia sângelui, despre “rudenia” spirituală Eminescu-Creangă: ”Din studiul de mai sus, al poemelor postume ale lui Eminescu, pe care le-am ales  –  rudenia cu Creangă şi cu poeţii anonimi populari este incontestabilă, pentru că este vorba de eroi fără moarte  –  cu alte cuvinte, de funcţii cosmice (s.n.) ce trebuie să dureze până la sfârşitul ciclului; iar pentru cine cunoaşte anumite elemente de bază ale esoterismului şi ale desfăşurării ciclice, faptul că Eminescu a vorbit, cu o jumătate de secol înainte de apariţia cărţii lui Guénon, Le Roi du Monde, despre un mister inviolabil, deţinut de anumite cercuri necunoscute  –  anume întrunirea într-un singur principiu şi o singură fiinţă a dublei puteri, sacerdotale şi regale, cum reiese fără contestaţie posibilă din poemul Miron şi frumoasa fără corp (Voievodul cu mitră sacerdotală, îmbrăcat în straie arhiereşti), îl arată pe altissimul poet participant la un secret polar superlativ pe vremea aceea, şi <<complice>>(s.n.) cu anumite fiinţe deţinătoare ale acestei taine,  dintre care singurul cunoscut a fost probabil Creangă”.

“Complicitatea” este una iniţiatică, de lojă iohanică  –  iar de cunoscut, noi am afirmat mai sus că sunt cunoscuţi şi ceilalţi doi IOANI (IOHANI)-AI LOJEI.

Dintre argumentele afirmaţiei asupra comunităţii iniţiatice Eminescu-Creangă – se detaşează şi următoarele, referitoare la citatul nostru din debutul dhikr-ului “secund”, Moş Nichifor Coţcariul: “Va să zică: <<De la râşniţă la Dane/Şi la borş de Pipirig >>  –  satul lui David Creangă, bunicul lui Ion Creangă, satul lui Moş Dediu şi Ciubuc Clopotarul, când au descălecat din Ardeal, deci şi al lui Ciubăr Vodă, prin faimoasa cumătrie de care vorbeşte Creangă. Din mii de sate, Eminescu nu a putut găsi altul? Ce e cimilitura aceasta grotescă? Dane este un plural feminin. Pipirigul este vegheat de un munte cu două vârfuri simetrice, numite Chiţigaia Bună şi Chiţigaia Rea. În Moldova, Chiţigaie înseamnă cucuvae (s.n.). Pasărea intelectuală prin excelenţă, pasărea Athenei, supraveghează Pipirigul? Bună, Rea, înseamnă, bineînţeles, pozitiv şi negativ. Complicitatea Eminescu-Creangă nu este mai mult decât insinuantă?

[Şi, cu câteva pagini în urmă, comentând teatrul eminescian, dar şi unele postume: “A purta numele de Ciubăr Vodă, înseamnă a nu avea nici un nume, sau a le poseda legitim pe toate. E caracteristica acelora care sunt <<deasupra Numelui şi Formei>> (n.n: în sanscrită: nama-rupa) (…) Elementul care unifică şirul voievodal prin veacuri (…) se spune că ar fi un sânge blestemat (…). Cred că e mult mai just (…)să definim acest sânge (…) ca fiind un venin infinit preţios, VITRIOLUL, ostil vieţii şi morţii, aşa cum se întâmplă totdeauna cu sângele neamurilor alese, adevărate neamuri sacerdotale şi regale, races- faées(…) conferă puterea dublă de contemplare şi acţiune (…) Muşatinii sunt Ciubăreştii, coborâtori din Bogdan şi Iana Sânziana[n.n.: numele Muşatei] (…)  – Ian-Sânzian-Iana-Sânziana: Iana este Sora Soarelui, care o vrea de soţie”. La pagina 104, V. Lovinescu precizează că Bog=Dumnezeu, iar Dan=Judecată  –  rezultând că Dragoş-Bogdan ar fi deţinătorul ambelor căi de purificare: DRAGOSTE  (Divină) ŞI JUSTIŢIE (Divină)

La fel, la pagina 122, V.Lovinescu, vorbind tot despre teatrul eminescian, atrage atenţia că Sânger=Sfântul Înger, iar la pagina 133, explică Ba+Sarabie  – prin <<sacerdotal şi regal>>, dublu caracter, ca şi dinaştii Graalului”. La paginile 131 şi 133, V.Lovinescu , comentând, în continuare, unele postume ale lui Eminescu şi Doina (dar, pe dedesubt, nepierzându-l din vedere pe ION-ul mistic…), dezvăluie “rudenia Ciubăr Vodă şi Muşatini cu DOCHIA  –  fata lui Decebal(…); Ciubăr Vodă, Zâna Dochia, Voinicii  – se nasc din arbori, la sunetul cornului lui Dechebal, care este al lui Ştefan, stăpânul lui legitim, deoarece învie codrii”.]

Nu, AMIN-Eminescu nu putea găsi, din mii de sate, altul decât ne-satul PIPIRIG  –  CETATE A FOCULUI ŞI CETATE A ÎNGERILOR.

Acum, noi ne îndreptăm atenţia nu asupra lui Eminescu, ci asupra genialei cimilituri a Preotului Ioan al Crengii de Aur.

Să luăm aspectele cimiliturii pe rând:

                   1-cadrul nunţii  –  cumătrie, evident sacru şi cadrul, pe măsura hierogamiei (care?) şi cumătriei

(pentru cine?) şi patronilor Cumătriei Cosmice(care?).

Ţuţuienii (mahala!) din Târgul Neamţului. Cine sunt Ţuţuienii? Cei veniţi de/din SUS: deci, SUSUIENII. Din cer veniţi, din Paradis. Adrian Bucurescu, în Dacia secretă, are un cuvânt de spus: dacă veneau “ţuţuienii” din Ardeal  –  apoi geto-dacii numeau HAR-DEAL –  Dealul (Codrul) Sfânt, Grădina. Din Grădina Paradisului, ţuţuienii-cei-de-Sus  –  veneau în Moldova, locul celor DOI ZALMOXIS, care locuiau pe THIA-GOLA sau THIA-GOLON=ZEII SĂRACI (Goi)  –  care, azi, e numit CEAHLĂU. Munte şi, totodată, Axă a Lumii pe care urcă şi coboară, coboară şi urcă – GEMENII, CEI DOI ZALMOXIS.

Dar Susienii fac parte din zona tangentă (mahalaua) la Târgul Neamţului. Aici, A. Bucurescu are el întâi, ceva de spus: geto-dacii pronunţau AN-NAM-A-TIA=Din Neamul Zeilor, În Numele Zeilor  –  ceea ce noi pronunţăm, azi, NEAMŢ. E firesc ca gemenii Zalmoxis să fi stabilit topos-ul sacru în numele lor propriu: În Numele Zeilor.

Dar, la acest moment al discuţiei, trebuie să lăsăm cuvântul şi lui V. Lovinescu, într-un capitol-articol despre Gheorghe Asachi-iniţiatul (O nouă faţetă a lui Gh.Asachi): ”Asachi a tradus unele din nuvelele sale în franceză.Vorbind de Cetatea Neamţ, de Mănăstirea Neamţ, uneori [Asachi] le traduce numele cu <<le Château Neamţ>>, <<le Monastère de Neamţ>>, alteori redă Neamţ prin <<Germain>>. Normal ar fi să spună: <<le Château Germaine>>, <<le Monastère Germain>>. De ce scrie [Asachi] <<Château de Saint Germain>>, <<le Monastère de Saint Germain>>? În româneşte nu există <<Saint>>. Este o aluzie, este o indicaţie privitoare la funcţia celebră, spirituală, care s-a manifestat în sec. al XVIII-lea, în sensul că judeţul Neamţ ar avea vreo legătură cu Germania simbolică a Rosicrucienilor?”  

Oricum ar fi  –  GEMENII ZALMOXIS, fixaţi alchimic în Târgul Neamţului  –  sau CHRISTIAN ROSENKREUTZ, părtaş la misteriile Târgului Neamţ (transfigurat/transferat spiritual în Cetatea Supremelor Mistere Divine  –  un ELEUSIS DACO-VALAHO-ROMÂNESC)  – avem de-a face cu un topos sacru, în care Sfântul Duh bate încotro voieşte El.

2– Cine populează, ca fiinţe spirituale, entităţi metafizice, Eleusis-ul Românesc? VÂNĂTORII. Preoţii lui Apollon-Soarele-Săgetătorul. Târgul Neamţului este HELIOPOLIS, de fapt. Cetatea Soarelui şi Cetatea Păsării Phoenix. Deci: Cetatea Paraşabdei  –  a Suflului Sfânt şi Victorios-Solar: NICHIFOR este, cum o spune şi numele-i, Purtătorul Victoriei. Şi Victoria Supremă este, absolut necesar, a Duhului Sfânt. În plus, simbolismul arab şi cu cel creştin se întâlnesc, pe coordonata ( re)învierii: deci, simbolismul Păsării Phoenix  trimite la  Hristos.

   Preotul Ioan al Crengii de Aur se poate instala aici, în Heliopolis, sub înfăţişări subtile sau suverane, după propria sa voie:

a- este PRANA cimpoiului bunicului bunicului său  –  al Bătrânului vremii (Timpurilor)  –  ipostază a lui Iisus;

b-starea de sărbătoare e numită ”CUMĂTRIE” : asta presupune că i s-a născut cineva, cuiva, nu? Cui i s-a născut? Lui moş Dediu din Vânători. Adică, lui DEODATUS-APOLLON. Iată mistica întâlnire a simbolurilor vechi cu cele noi  –  întâlnire la care lucraseră, lent şi temeinic, COLLEGIA FABRORUM, “humiliores”, aparent-emergent  –  preoţi-iniţiatori, maeştri spirituali, în imergenţă! Creştinii îi spun Cel-Dăruit-de-Dumnezeu (Cu Lumina Eternă). Sau MIKAËL. “Păgânii” îi spuneau APOLLON. Funcţia sacră este identică.

c- Dar cine i se năştea lui moş Dediu? Copilul Dăruit de Dumnezeu (de fapt, Mikaël, substitut al lui Dumnezeu) nu poate fi decât IISUS. De aceea, Pruncul Sfânt, la cumătria căruia vine PĂZITORUL GRAALULUICIUBĂR VODĂ  –   nici nu este numit. De ce? Pentru că, de fapt, acolo ne-am născut noi: noi toţi suntem FIII LUI DUMNEZEU  –  şi, în acelaşi timp, în permanentă contemporaneitate cu Dumnezeu-Iisus. Deci, nu mai are rost să ne numim fiecare  –  căci ne ştim. Ceea ce nu ştim, dar Paraşabda-dhikr-ul (Amintirile) lui Ion Creangă ne vor aminti anamnezic  –  este starea de sărbătoare a fiinţei noastre: STAREA ORIGINARĂ, PARADISIACĂ.

d- Cumătrul CIUBĂR-VODĂ  –  adică NAŞUL LUI ZALMOXIS-IISUS. Da, întrucât Păzitorul Graalului trebuie să fie şi ştiutorul Numelui Adevărat al Lui Dumnezeu.

e-Şi, în fine, faţa cea mai activă a lui Ion Creangă este CIUBUC CLOPOTARUL:

I-Calumetul-Ciubuc, ca Arbore Sephirotic, şi

II-Stăpân al Paraşabdei: este PREOT, prin faptul că e Clopotar. Stăpânul Clopotului  –  Vibraţiei Primordiale  –  este Preotul Ioan  –  sau este “preoţiiIoani-IANUS. Cu cheltuiala lui” de energie spirituală a creat ANAMNEZA PARADISULUI  –  susţinând “la sărbători mari” Vibraţia Cosmic-Demiurgică (sărbători care ţin “tot anul”, numai într-o zi de lucru [rezumatul  Amin al Verbului Cosmic] “să fie praznic şi nuntă”  –  “coincidentia oppositorum”, neutralizarea contrariilor. Ciubuc Clopotarul este, deci, şi Stăpânul Celor Doi Şerpi  –  Solar şi Lunar: Kundalini ridicat ca Scară prin Vertex  –  şi Ouroborosul ce-şi muşcă coada. Este stăpânul amoral, absolut suveran, deasupra vieţii şi morţii.

Acum ar mai rămâne cele 49 de mioare, “oacheşe numai de câte un ochi”: 7×7. Kalpa are 14 Manvantara  –  noi suntem, acum, la al 7-a Manvantara. Deodatus îi dăruieşte lui Ciubăr  –  Paznicul Graalului (50 minus 1  –  UNU este CUVÂNTUL PIERDUT, care-l justifică atât pe Paznicul Graalului, cât şi pe noi:

a-ochiul negru şi ochiul alb (cele două principii cosmice, în luptă creatoare şi împăcare cataclismică  –  perpetue: yin şi yang, masculin şi feminin);

b-indiferenţa faţă de Manvantara  –  şi faţă de stăpânirea Kalpei: pe deasupra de 7  –  pe deasupra istoriei,  spre sacralitatea deplină. Mioara –  cine ar fi? MIORIŢA  –  ce este, oare, din punctul de vedere al tradiţiei Manvantarei noastre (Manu al nostru)? Dacă Mioara-Mioriţa este paredrul Ciobanului, şi el Manu şi Hermes Psychopompos  –  Mioara este CÂNTECUL LUI YAMA, Regele Morţilor şi Cântecul lui Hermes, Trecătorul Lumilor. MIOARA ESTE SEMNUL MISTERULUI CEREMONIEI ELEUSIS-ului DACO-VALAHO-ROMÂNESC. Este însuşi Eleusis-ul, Amin-ul, Paraşabda, dhikr-ul.  Ocult, însă.

Spune V. Lovinescu, în O icoană…, la pagina 26: “Mioriţa rezumă toate tristeţile şi nădejdile noastre. <<But the rest is silence>>  –  cum spune un bard iniţiat din Apusul îndepărtat”.

Nu  înainte de a sublinia că nu poate fi cumătrie fără anterioritatea (sau, în plan sacral, simultaneitatea) nunţii: cine-s nuntaşii? Cei din Mioriţa (Omul şi Cerul)  –  sau cei din Soarele şi Luna: Luminătorii lui Hristos (iată motivul concomitenţei nuntă-cumătrie: Hristos este nuntă şi renaştere a Omului în Cer).

                                                                                               *

                        Să vedem cu ce anume vine în plus (căci o parte din cele spuse mai sus sunt considerate, în mod tacit, ca fiind ştiute) dhikr-ul propriu-zis (Amintiri…):  vine cineva, la Sfada Zeilor, în legătură cu o pricină ciudată ( “Numaidecât popă!”  –  strigă, exasperat, tatăl-Ştefan-Încoronatul, în faţa asalturilor mamei-Smaranda-Smaraldina, după o înviere ciudată a lui Nică , după holeră (regresat în uter şi copt în foc de Vasile Ţandură-Prometeu (căci ţandură înseamnă surcică, bucată de lemn “SĂRITĂ-smintită” de la Trunchiul Suprem, adică “insurgentă” faţă de divinitatea centrală  –  “şi altul, nu-mi aduc aminte” (s.n.)– sau “moş Ţandură şi tovarăşul său” (s.n.) –  nespunerea numelui nu se petrece decât în cazul referirii la o zeitate supremă: deci, TĂMĂDUITORUL este o divinitate importantă cosmic, stăpână nu doar a Focului Ciumei, ca moş Ţandură, ci şi a Focului Contra Ciumei  –  Stăpân asupra celor două puteri şerpeşti: otrăvire şi tămăduire (alchimic: solve-coagula): Zeul-Şarpe, APOLLON-Smintheos, vechiul şi noul zeu, în eternitate. Cine vine, deci, după Înviere? Vine David-Cel-Trimis-şi-Bun, Regele Cetăţii de Foc (şi a Îngerilor, concomitent!)  –  PIPIRIG.

Şi ce spune el, spre a linişti Sfada Zeilor (ȘTEFAN și SMARANDA-SMARALDA)? Căci el, David, ştie CUVÂNTUL (pentru că, evident, a fost şi este la cumătria lui Deodatus, îl vede pe Pruncul Iisus, năşit de Păzitorul Graalului – Ciubăr Vodă  –  deci ştie-recuperează CUVÂNTUL PIERDUT!)? Spune ceva despre binefacerile Ştiinţei de CARTE (GRADALE-CARTE)  –  că are doi băieţi ce-l urmează la “vornicia FOCULUI”  –  VASILE şi GHEORGHE (Împăratul şi Soarele Pământului  – sau Stăpânul-Apollon şi Lucrătorul asupra Întunericului Lunar-Străpungătorul [cu Suliţa Razei] a Pământului Lunar)  –  şi că datorită iniţierii  lor în GRAVESAL-GRASALE-CARTE, el “huzureşte de bine”. Căci ei îi ţin socoteala “ban cu ban (este socoteala sufletelor care trec  –  David, după cum se va vedea, este şi Hermes Psychopompos  –  căci îi trece peste/întru Ozana-OSANA (Slavă lui Dumnezeu) pe Nică şi pe Dumitru  –  făcându-i părtaşi, asfel, la MESAJ, DEPOZIT şi MISIUNE  –  toate ţinând de topos-ul sacru al nunţii-cumătriei paradisiace). Apoi, vorbeşte despre şcoala (iniţiatică, evident), a lui ALECU BALOŞ (Alexandru=Protectorul+Baloş=Paloş: Protectorul prin Paloş=Rang Arhanghelic iniţiatic), de la BROŞTENI (Broasca este co-participanta la Demiurgia Divină şi este Paredrul Terestru şi ocult al MAICII DOMNULUI). “Ferice de părinţii care l-au născut, că bun suflet de om este, n-am ce zice!” Tăcera mistică asupra binelui fericirii  – înlocuieşte, aici, în dhikr  –  cumătria cu naş-Păzitor al Graalului (Ciubăr Vodă): este, deci, o altă formulă, pentru a desemna Paradisul.

Apoi, imediat şi nefiresc (din punct de vedere profan) trece la MITUL ÎNTEMEIERII  – din HAR-DEAL la PIPIRIG

Când am venit eu cu tata şi cu fraţii mei, Petrea şi Vasile şi Nică, din Ardeal la Pipirig, acum şasezeci de ani trecuţi(…)”. Tatăl era, nenumit, un alt Ocrotitor-Iniţiator (cu Paloş sau nu)  –  înconjurat de 3+1: David, Petrea, Vasile+NICĂ. De observat că nu este numit, al patrulea, IOAN  –  ci NICĂ. Nu face parte din loja iohanică? Sau, tocmai pentru că face şi este antecesorul lui Ion Creangă (dar, cine ştie, poate că prezentul, trecutul şi viitorul, CE-A FOST şi CE ESTE  –  în mit sunt UNUL!  –  Nică de-atunci şi Nică de-acum  –  acelaşi personaj sacral!)  –  este consemnat prin aceeaşi hieroglifă sacră: NICĂ (NIKE=Victorie, dar şi NIMICĂ, adică PUNCTUL CENTRAL DEMIURGIC, atât de teribil de exact descris de Eminescu-Aminul: “Căci unde-ajunge nu-i hotar/Nici ochi spre a cunoaşte,/Şi vremea-ncearcă în zadar/Din goluri a se naşte”//Nu e nimic şi totuşi e/O sete care-l soarbe,/E un adânc asemene/Uitării celei oarbe”. Ei, tocmai UITAREA CEA OARBĂ este cercetată şi învinsă, demiurgic, prin dhikr-ul  Crengii de Aur!).

Şcoli “ca a lui Baloş din Moldova”  –  “doar la Iaşi să fi fost aşa ceva şi la Monastirea Neamţului, pe vremea lui Mitropolitu Iacob [n.n.: de obsevat, iar, ROZICRUCIANISMUL sau DIN NEAMUL ZEILOR, originea divină a Şcolii Iniţiatice, pusă sub semnul lui IACOB  –  care înseamnă fie Ocrotitorul, fie “Fiul Tunetului”  –  adică fratele Focului Ceresc-Trăsnet, Stăpân şi Ocrotitor, deci, al Tainei Focului Celest-iniţiatic]. Şi cine era , de fapt, “mitropolitu Iacob”-Ocrotitorul? “Era oleacă de cimotie cu noi, de pe Ciubuc Clopotarul de la Mânăstirea Neamţului, bunicul mâne-ta, Smarandă, al cărui nume stă scris şi astăzi pe clopotul bisericii din Pipirig (…) ştia puţină carte, ca şi mine; şi apoi a pribegit de-acolo, ca şi noi, s-a tras cu bucatele [n.n.: cumătria solară] încoace, ca şi moş Dediu din Vânători” [n.n.:vedeţi cum nu se lasă-ntre ele neamurile zeieşti? Popa de la cumătrie şi Deodatus nu se părăsesc unul pe altul, căci vin din HAR-DEAL/MUNTELE-TĂRÂMUL SACRU amândoi, adică din Grădina Paradisului]”.

Bun. Dar l-or fi piedut pe drum pe cumătru? Nu se poate. Apare VODĂ (?). Păi care Vodă poate fi mai VODĂ  –  decât cel cu funcţie de “mitropolit”(sacerdot)-Ocrotitor şi de dux-Conducător (Rex et Pontifex): PĂZITORUL GRAALULUI ?! Numai că nu i se mai spune CIUBĂR  –  ci simplu: VODĂ: “Până şi vodă cic-ar fi tras o dată în gazdă la Ciubuc” [n.n.: ei, în gazdă!  –  spunem noi: ei continuă, întru eternitate, CUMĂTRIA-CINA DE TAINĂ a lui Zalmoxis-Iisus Hristos  –  stau cu toţii, Regi şi Magi, în jurul Ieslei Veşnice din Casa Pâinii-Bucatelor  –  din Bethlehem-ul, numit, azi, în vremea iniţierii în loja iohanică: PIPIRIG  –  căci Ieslea are straturile de foc ale vegetalelor, animalelor şi Omului, în comuniune strictă, paradisiacă  –  între ele comuniune, dar şi comuniune cu regnul Stelei Divine, care alcătuieşte triunghiul Cortului-Templu al Lumii  –  întru care se restabileşte Armonia-Pacea].

Şi întrebându-l  [n.n.: Vodă, Sacerdot şi Rege] cu cine mai ţine atâta amar de bucate [ n.n.: PÂINEA VIEŢII ETERNE ] , el [n.n.: Ciubuc Clopotarul  – Calumet şi Clopotar, Axă Umană, Suflu Divin şi Vibraţie Demiurgică-Paraşabda] ar fi răspuns: << Cu cei slabi de minte şi tari de vârtute, măria-ta.>> Atunci Vodă nu s-a putut stăpâni de mirare, spuind: <<Ia, aista-i om, zic şi eu; de-ar fi mulţi ca dânsul în domnia mea, puţină lipsă ar duce ţara la      nevoi! >> Şi l-a bătut Vodă cu mâna pe umăr, zicându-i: <<Moşule, să ştii că de azi înainte eşti omul meu, şi la domnie ţi-i deschisă uşa oricând>>. Şi de atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omu lui Vodă, încât şi până astăzi un deal, în partea despre Plotunul, unde era mai mult aşezarea lui Ciubuc, se cheamă DEALUL OMULUI”.

Măi, să fie! Ce-o fi spus, de fapt, Stăpânul Vibraţiei Demiurgice, de-a stârnit mirarea Păzitorului Graalului? Că ţine Pâinea Vieţii “cu cei slabi de minte şi tari de virtute”. Adică? Se pare că traducerea, din limbajul esoteric, ar fi: am construit, prin forţa Sunetului Primordial Recuperat, Templul Iniţierii Cosmice: aici, în Templul Sunetului Primordial (AUM-OM), RAŢIUNEA [n.n.: pe care secolul 19 o proslăvea nepermis, catastrofal de mult!] nu mai are demoni: la şcoala iniţiatică a lui AUM-OMUL  –  raţiunea e slabă ( adică este redusă la rolul ei secundar)  –  în schimb, calităţile spiritual-morale sunt stimulate şi augmentate. Toţi iniţiaţii sunt, potenţial, Hristos  –  sunt stăpâni ai Paraşabdei  –  Maeştri, Renăscuţi şi, la rândul lor, Renăscători. Şi atunci, cum să nu se bucure Păzitorul Graalului  –  Vodă (Ciubărul, Sacerdot şi Rege), că sarcina şi răspunderea lui sacre , de păzitor, o împarte cu Clopotarul-Calumet (schemă a Omului Primordial, Adam Protogonos) şi cu iniţiaţii întru Sfântul Duh? Şi cum să nu considere că UŞA TAINEI COSMICE nu poate (şi nu trebuie) să mai stea ferecată, dinaintea suflării divine, a vibraţiei cosmice primordiale, resacralizate? Şi cum să nu-l investească pe Clopotarul-Calumet cu rangul iniţiatic de PĂZITOR AL AUM-ului  –  Omului Primordial, Adam Protogonos, al Paradisului? DEALUL OMULUI este sinonimul TEMPULUI AUM-ului, al Vibraţiei Demiurgice Primordiale.

Şi cine este Ciubuc Clopotarul? Popă la cumătria lui Deodatus, unde naş perpetuu este Ciubăr  –  şi “”bunicul mâne-ta, Smarandă”  –  deci, străbunicul matern al lui Ion Creangă. Probabil că, în limbaj iniţiatic, bunicul bunicului este identic cu străbunicul  –  căci funcţia de Stăpân al Paraşabdei este numită, în Moş Nichifor Coţcariul, în două feluri:

aCimpoiaş  – adică, Păzitor al Pranei Sfinte, Păzitor al Sunetului Cristic, din Inima Mioriţei, sau a Mielului Cristic – şi

                   b-Clopotar  – “Popă”-Paznic al Paraşabdei.

Pe acest deal, Smarandă, am fugit în vremea zaverei”. Deci, pe DEALUL-TEMPLU al AUM-ului, s-a produs o perturbare-“zaveră”. Nu vă gândiţi la planul profan  –  1821, Eterie, Tudor din Vladimiri etc. Căci AUM-ul are prea puţin, sau deloc, de-a face cu astfel de fantasme puţin consistente, din planul istoric  –  cu slabă determinare în planul sacral.

Probabil e vorba de o perturbare sacrală relevantă, de tipul celor sugerate de V.Lovinescu, în Creangă şi creanga de aur: revolta Războinicilor, contra Preoţilor (Kshatrya contra Brahmani). Atunci a fost pusă în primejdie Domnia Sfântului Duh  –  AUM-ul. Şi preoţii lui Ciubuc Clopotarul s-au refugiat în Templul-Deal al AUM-ului.  Care erau Refugiaţii Sacri? DAVID, “MÂNE-TA“ (adică, nepoata Paznicului AUM-ului  –  devenită, între timp, preoteasa NASTASIA  – MUMA COSMICĂ, cea care plânge pe toţi morţii, deci îi cheamă, prin Ploaia de Foc a Lacrimii, la Înviere  –  şi protejează strict Pâinea Vieţii: “carne de vită nu mânca în viaţă”  –  deci, CARNEA VACII SACRE, Zeiţa Fertilităţii, era respinsă, tocmai pentru că ea, NASTASIA (A-NASTASIA=NEMURITOAREA), este VACA SACRĂ A SACRIFICIULUI, care răspândeşte asupra lumii  –  Lumina Învierii; ea este Sora Bourului (Plotunului)-Taur Sacrificial Jupiterian  –  Apă şi Lumină, în acelaşi timp, şi fixaţie alchimică a Moldovei-Muridavei  –  locul celor Doi Zalmoxis; A-Nastasias înseamnă NEMURIRE  –  şi ea îi vindecă , prin plânsul de foc  şi prin trecerea prin barzaq-ul iniţiatic, gâtuitura-ulcior, prin cuptorul alchimic al Ulciorului cu Dohot  –   de fapt, cu Jar Alb, cu MIR (dohot de MESTEACĂN=Copacul Alb al Zeilor)  –  de râia căprească  – boala borborosului, infectare a învelişului de foc al trupului-Templu. 

A început a-şi smulge părul din cap şi a o boci înnăduşit” , “cât pe ce să se prăpădească plângând. Încă n-am văzut aşa femeie, să plângă din toate cele: era miloasă din cale afară(…), bocea morţii din ţinterim, fie rudă, fie străin, fără deosebire”, ”când ne-a văzut, de bucurie a şi tras un bocit”  –  invazia cu foc, urmată de trecerea prin jar alb, aminteşte de coacerea eroilor, tip Achille, de către zeiţe, tip Thethys, prietena lui Hephaistos  –  zeiţe ale Apei şi Focului, concomitent.

Şi care mai sunt Refugiaţii Sacri? Smaranda, fratele ei, Ioan…Şi lipseşte cineva. Căci Ioan are nevoie de Ioana  –  paredra lui (de observat că Ioan e Ioan, nu e “Nică” – şi, atunci, e posibil ca Nică, din frăţia iohanică David (Cel-Trimis-şi-Bun)-Petru (Petras-Piatra de Temelie)-Vasile (Împăratul)-Nică (eventual, Metatron…), să-l desemneze , ca funcţie, pe antecesorul lui Ion Creangă din antecedenta lojă iohanică, în care Maestrul-Amin era David-Cel-Trimis-şi-Bun, stăpân al Cetăţii Focului-Pipirig). 

“Turcii” care bagă “frica” în Refugiaţii Sacri sunt, se pare, opuşii/oponenţii Susuienilor: sunt Josenii  –  sau bejenii-bejenarii întorşi în stare de furie decreatoare (vom reveni, la discuţia despre Triade: Valea Satului, Delenii, Bejenii  –  partea “moale”, poarta de intrare a demonilor în Cetatea Humei Arse). Sunt fraţii lui Osiris şi ai lui Isis.

Iar pe soră-ta Ioana, de grăbiţi ce-am fost, o uitasem acasă, pe prispă, în albiuţă”. Nu credem. Traducerea din limbajul esoteric spune astfel: Demonii trebuie reînvăţaţi sacralitatea. Germenele sacralităţii se confundă cu Arca lui Noe  –  “albiuţa” (ce joc frumos şi liber al cuvintelor: este covată pentru aluatul PÂINII VIEŢII, este NAVĂ SOTERIOLOGICĂ-BISERICĂ-TEMPLU, este NUCLEU AL FOCULUI DIN LEMN şi este ALBA  –  LUMINA ESENŢIALĂ A TEMPLULUI AUM-ului). Demonii trebuie reconvertiţi, reînvăţaţi mesajul sacru al AUM-ului. Pe prispă  –  adică suspendată la nivelul stelar: steaua din Bethlehem, pentru Regii-Magi sălbăticiţi, năuciţi, “păgâni”. Ioana este pusă pe Altarul Luminii, pentru euharistie.

Şi demonii suferă o operaţie dublă: irecuperabilii pentru lumină sunt alungaţi în porci   –  iar recuperabilii pornesc şi îşi însuşesc mesajul sacru al AUM-ului.

Iar pe la capătul albiuţei am găsit câteva rubele puse de turci, se vede, la capul copilei”.  Nu  –  invers: rubelele-monede erau lăsate, pentru a fi transmis MESAJUL SACRU  –  de către Refugiaţii din Templul AUM-ului (Dealul Omului). Din multe rubele  –  mai rămăseseră câteva. Câţiva  –  probabil doi, cel puşin doi demoni, erau transferaţi (cu misiune!) în porci

Eu însă m-am suit în vârful unui brad şi, cum am văzut că apucă turcii spre Plotunul, m-am zvârlit fără sine (s.n.) pe părul unui cal (s.n.) – am alergat acasă şi, când colo, am găsit copila teafără, însă răsturnată cu albiuţa de nişte porci, care grohăiau împrejurul ei, cât pe ce să o rupă”.

Saturn şi substituţii săi tereştri, porcii, apar des în Amintiri: la Crăciun (evident! – saturnaliile), apoi în final, porcii care “se înnădiseră în grădina cu popuşoi” a lui Luca  –  Luminatul  –  şi a Olimbiadei/Olimpiadei-paredra sa  –  Luminoasa, Strălucitoarea.

Porcii grohăiau, imitau ineficient (siflant/persiflant, scăpând-pierzând-spurcând Aerul-Prana…) Vibraţia Clopotului-Paraşabda; dar nu “cât pe ce să o rupă” – ci chiar o rupseseră. O răstigniseră şi o împărţiseră euharistic  –  pentru a reconverti “turcii” (omenirea, sau Kshatrya  –  aflată în stare de zaveră, criză, dezordine) la ordine, prin euharistia propriului trup-de-sunet (să nu uităm că este paredra lui Ioan, evanghelistul Logos-ului Sacru) şi prin transmiterea mesajului de continuitate sacră. Albiuţa răsturnată cu tot cu Ioana  –  înseamnă jertfa de sine, pentru a întoarce Lumea Nebună, cu 180 de grade, la normalitatea sacrală

Să nu uităm gesturile sacerdotale, premergătoare euharistiei Ioanei  –  gesturi efectuate de David-Cel-Trimis-şi-Bun: se suie în vârful Bradului Lumii, în vârful-Pol al Axei Lumii din Culmea Polară a Logos-ului-Clopot  –  el asimilează, prin Ochiul Sacru-privire, Bradul cu Plotunul (nu doar Platanul Sacru  –  ci substitutul BOURULUI  –  sacru şi alchimic) re-asimilându-i, sub scoarţa Copacului Sacru, pe “turcii” re-creştinaţi, prin ascensiunea (jetfelnică, precum cea a lui Hristos pe Lemnul Crucii) Paznicului lojei iohanice (David, din loja cu Petre, Vasile şi Nică  –  sau, pentru a dovedi că este iohanică: NICĂ, Petre [Petras-piatra de încercare şi con-formare a Spiritului  – paredrul, peste timp, al lui I.L.Caragiale] şi Vasile-Împăratul)  –  şi, prin azvârlirea acestuia (David) “fără sine pe părul unui cal”. Haideţi să citim ca Păcală-Maestrul Logos-ului, adică să păstrăm sensul propriu al cuvintelor:

a-“fără sine  –  în ek-stasis, ieşit din identitatea terestră şi trecut (transgresat) în supra-Eul Divin;

b-“pe părul unui cal” : părul este expansiunea radială (de raze) a cărnii. Deci, David se azvârle în mijlocul BUCĂŢILOR DE CARNE RE-SOLARIZATĂ ALE CALULUI PSIHOPOMP . În concluzie, David-Cel-Trimis-şi-Bun controlează Euharistia Calului Ioanic  –  care nu este altceva decât Euharistia Logos-ului – prin care “cresc puterile” celor “slabi de minte şi tari de virtute”. Adică, în mod egal, ale re-creştinaţilor “turci” (Kshatrya, cedând în faţa Brahmanilor, în mod corect  –  sau corectat)  –  şi Refugiaţilor Sacri din Templul AUM-ului  – DEALUL OMULUI.

Atât să ne intereseze, oare, din aceste pasaje ale re-întemeierii, după o criză cosmică? Nu credem că doar atâtea concluzii putem trage, din cele citite. Căci aflăm un lucru esenţial: Smaranda are ca soră pe Ioana, care se jertfeşte, pentru păstrarea unităţii sacrale a lojei iohanice a lui David-Cel-Trimis-şi-Bun  –  ca Amin al lojei.

Iar Smaraldul  –  este piatra Regenerării.

După părerea noastră, abia acum aflăm de ce Ion Creangă se numeşte aşa, şi nu altfel (în măsura în care Preotul Isan îşi dezvăluie şi dezvoltă, în Amintiri, epifania sacră, îşi construieşte Mitul Funcţiei Sacrale a Fiinţei Sale): el are, de fapt, DOUĂ MAME (spirituale, amândouă!):

I- pe SMARANDA-PĂZITOAREA GRAALULUI, cel făcut din SMARALD  –  nepoată a Stăpânului Vibraţiei Demiurgice-Ciubuc Clopotarul, şi rudă de topos sacru cu Deodatus, care-l trimite în imergenţă pe Iisus, înlocuind-l cu Sărbătoarea-Cumetrie  –  dar şi cu Naşul lui Iisus şi Cumătrul lui Deodatus  –  CIUBĂR. Însuşi Graalul! SMARANDA nu este alta decât paredra lui CIUBĂR  –  şi “certurile” ei cu Ştefan-Încoronatul sunt, probabil, în primul rând, vibraţiile de confirmare a EI,  în funcţia de Paznic al Graalului  –  dar sunt şi certuri reale, produse de succesiunea la funcţia sacră de Paznic al Graalului : Ştefan este doar ÎNCORONAT  –  dar n-are şi MITRĂ SACERDOTALĂ. În concluzie, Smaranda trebuie să-şi iniţieze (să-l facă POPĂ ! – PREOT AL SFÂNTULUI GRAAL) pe unul dintre urmaşii EI. Şi acesta este ION – zis Nică. Dar de unde, de ce şi cine l-a desemnat ca ION   –  Centrul Sacru, mascat sub pseudonimul “Nică”-Nimică ?

II-Răspunsul ni-l dă MITUL SURORII IOANA  –  prin actul euharistic, aceasta devine şi stăpâna forţelor premonitorii  –  ca orice VESTALĂ: prin jertfa de sine, ea atinge Vârful Bradului (atenţia-Privirea lui David-Cel Bun)  –  POLUL HYPERBOREEI  –  VÂRFUL AXULUI LUMII. PARADISUL-CERUL, cu alte cuvinte. Ei bine, Ioana îi transmite nepotului ION  –  funcţia sacră de NICĂ-NIMICĂ, punct central al Crucii, punct central al Demiurgiei Divine. ION trebuie să fie NICĂ  –  “Rex et Pontifex”  –   pod  între oameni şi pod între Pământ şi Cer. Trebuie să fie POPĂ, el şi nu altul, pentru a putea continua existenţa funcţional-soteriologică a ALBIUŢEI  –  Lumea ca Lojă Iohanică. Ce calităţi avea desemnatul, Alesul? În primul rând, era “slăvit de leneş”(s.n.)  –  adică MEDITATIV-ÎNTRU-SLAVĂ. Şi, în definitiv, desemnat-ales de însăşi SLAVA CERULUI. Cine mai pune întrebări lui Dumnezeu  –  decât un nebun? Iar noi ne pretindem cuminţi…Chiar excesiv de cuminţi…Şi-apoi, cum spune şi David, Nică deja are, doar catehumen fiind, precocităţi pentru Graal-Gradale-Carte şi pentru Starea de Armonie Orfică  –  şi, în primul rând, pentru “reţinerea-ţinerea de minte” a Verbului Sacru: “Băietul văd că are ţinere de minte şi, numai după cât a învăţat, cântă şi citeşte cât se poate de bine”.

Vom mai vedea.

***

Capitolul al II-lea : Drumul ca Iniţiere.  Descoperirea Pietrei Filosofale

Înainte de a mai urmări firele esoterismului, în zona Smaraldului-Smaranda şi a Noului (Propusului) Paznic-Preot al Graalui –  să vedem şi o fază tranzitorie a iniţierii catehumenului. O fază pe care o vom numi “alchimică”  –  pentru că bordeiul-cocioabă de sub munte al Irinucăi este, în fapt, un cuptor alchimic.

Există, până şi în unele manuale alternative actuale, un fragment dintr-o devoalare a Iniţierii prin Drum şi o foarte clară prezenţă, în text, a chipului funcţional al Pietrei Filosofale (găsite şi pierdute)  – dar nimeni nu-l ia (fragmentul) şi nu  le ia în seamă (devoalările)  –  tratându-le doar ca pe nişte întâmplări foarte amuzante… 

“A doua zi am purces din Fărcaşa pe la Borca spre Pârâul Cârjei şi Cotârgaş, pănă ce am ajuns şi la Broşteni.”

La Broşteni, unde era Profesorul-Maestrul, pus de Alecu Baloş-Paloş. Tălmăceam, mai sus:  ALECU BALOŞ  –   de la Alexandru=Protectorul+Baloş=Paloş: Protectorul prin Paloş=Rang Arhanghelic iniţiatic – iar “staţia terminus” a drumului este BROŞTENI: Broasca este co-participanta la Demiurgia Divină şi este Paredrul Terestru şi ocult al MAICII DOMNULUI. De fapt, Broasca cea Verde ca Smaraldul, şi ea  simbol al Regenerării, ca şi Smaraldul  –  trebuie socotită alter ego-ul Smarandei  –  este ipostaze ei ocultată, de Maestră Iniţiatoare a Noului Preot, a Succesorului Sacerdotal, la Păzirea Graalului. Iată cum se produce un drum în spirit  –  şi nicidecum o translare în spaţiul fizic, sub ocrotirea/călăuzirea dublă: în emergenţa iniţierii, sunt : David-Trimisul-Cel-Bun şi Eirene-Irinuca şi Profesorul.Maestrul (la care se adaugă “o babă”  –  “Baba Leşiei Tulburi”…)  –  iar în imergenţa iniţierii  –   Smaranda-Smaralda.

Drumul se mai numeşte şi Cale  –  iar Calea Regală (Drumul împărătesc) înseamnă “calea directă, calea dreaptă”. “VIA REGIA” va fi termenul prin care Bernard de Clairvaux denumeşte VIAŢA MONAHALĂ-CALE A IUBIRII ŞI SACRIFICIULUI DE SINE  –  dar şi termenul prin care alchimiştii îşi denumesc arta lor.

Ce observăm? Un Drum-Cale interior/interioară. Că s-a ajuns la Fărcaşa=Furca-Bifurcarea  –  deci la indecizie  spirituală  –  dar se trece “pe la Borca”  – BORCA – despre care nume Adrian Bucurescu spune că se traduce, în mod egal, din vechea tracă: TURN şi TRĂSNET  – sau TURNUL TRĂSNETELOR.  Adică, atunci când să se-ajungă la Îndoială  –  a intervenit Voinţa Divină Orientativă  (se presupune şi Rugăciunea-Scară-Turn, pentru a înlesni şi grăbi ajutorul divin, ca legătură spirituală cu divinitatea). 

Pârâul Cârjei nu face decât să confirme Ajutorul Dinafară (şi, evident, nevoia de Ajutor Dinafară)  –  cârja, pe atunci, era Ajutorul de Lemn  –  iar pârâul este şi semn al trecerii (indicaţia psihopompă), dar şi simbol al lustralului acvatic, al  purităţii-purificării, pentru a putea/merita trecerea dincolo  –  deci, încă odată, sugestia Focului Divin  –  dar, posibil, şi nişte inflexiuni prometeic-luciferice (focul-din lemn…)  –  având în vedere că urmează Cotârgaşul-Catârgaşul. Catârul, ca şi Măgarul, prin încăpăţânarea lui stupidă, este “simbol al neştiinţei(…), emblemă a întunericului, ba chiar a tendinţelor satanice (…)”.

Un drum spiritual, al încercărilor şi al izbânzilor spirituale, succesive, asumate, asupra încercărilor  –  având ca finalitate Izbânda Finală a Spiritului, adică re-întâlnirea Sinelui Divin – se numeşte Drum Iniţiatic. Din moment ce s-a ajuns la Broşteni, înseamnă că David-Cel-Trimis-şi-Bun-CĂLĂUZA-HERMES, precum şi BORCA-RUGĂCIUNEA au izbândit întru divinitate. S-a ajuns la Templul Iniţierii, cu două aspecte/ipostaze : cea Paradisiacă şi cea Infernală   –  Şcoala şi, respectiv, Bordeiul (cu Ţapul şi cu Caprele Satanice) al Irinucăi. Dar, ciudat: EIRENE, în limba grecilor, înseamnă PACE…Şi spune Iisus: “Fericiţi făcătorii de pace, căci fii ai lui Dumnezeu se vor chema”. Deci, fie prin Irina-cea-Mistică (ascunsă în Bordeiul Alchimic) se va face pace cu Paredrul ei “devoalat”  – Maestrul-Profesor  –  ucenicul Misticului Paloş Arhanghelic  –   fie doar datorită ei, Irinei-Eirene, se va produce trimiterea/transmiterea lui Nică/Dumitru(Demeter  –  deci, Nică în dublă ipostaziere: catehumen, în drumul spre Centrul Spiritului – şi năzuitor spre Fertilitate-Înviere!) la o instanţă spirituală superioară, care va produce unificaea forţelor spirituale, întru confirmarea iniţierii întru divin/divinitate.

Şi, într-adevăr, doar datorită “fricii” de Eirene-Irinuca, Nică şi Dumitru vor descoperi Focul Spiritual al Pietrei Filosofale  –  vor face încercarea biruirii Satanei  –  apoi, după spargerea Cuptorului Alchimic, vor fugi înapoi, la Pipirig, unde vor fi “prelucraţi”, superior şi “profesionist” alchimic, prin “mila”-atoateînţelegerea Anastasiei şi trecuţi prin barzaq-ul-Ulcior  –  în Zona Mirului-Jarului Alb…  –  rezultând “Învierea a Doua”!

Cocioaba Irinucăi este poziţionată “chiar sub munte”  –  este, deci, BORDEIUL ÎNGROPAT  –  de fapt, este rezumatul  tărâmului celălalt, al Zmeilor. Locuitorii acestui BORDEI ALCHIMIC sunt ciudaţi, dar, în mod sigur, au funcţii complementare:

a-pe de-o parte, Treimea Zmeilor, formată din: 

                     I-Centrul Echilibrator al Timpului-Spaţiului, Eirene-Irina-Împăciuitoare Vremilor: “nici tânără, nici tocmai bătrână”; 

                    II-Bărbatul e, şi el, neutru, aparent  –  căci nu este descris cu vreun atribut particular, dar acesta tocmai pentru a echilibra, complementar, pe III-Fata Zmeilor, care are în surplus  elemente particularizante, care o situează, clar, în zona ne-oamenilor, a monştrilor infernali terifianţi (nu neapărat evident agresivi): “o fată balcâză şi lălâie, de-ţi era frică să înnoptezi cu dânsa în casă”. Dar, ca orice Zmeu care se respectă  –  are caracteristica dinamică, a peregrinului/peregrinei (caracteristică ce o şi înscrie în zona cvasi-invizibilităţii): “Noroc numai că de luni dimineaţa şi până sâmbătă seara n-o mai vedeai; se ducea cu tată-său în munte, la făcut ferestrea, şi lucra toată săptămâna ca un bărbat pentru nimica toată: doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia îşi puteau scoate mămăliga. Ba la mulţi se întâmpla de veneau sâmbătă noaptea câte cu un picior frânt sau cu boii stâlciţi, şi aceasta le era câştig pe deasupra”.

De observat androginizarea perfectă, sau, mai exact, neutralizarea sexuală, nonsexualitatea (fata lucra ca un bărbat  – adică, era lipsită de feminitate, tocmai pentru aşi îndeplini misiunea ei zmeiască), care domneşte în zona infernală. Nonsexuialitate care sugerează, de fapt, o normalitate infernală: LIPSA TENSIUNII IUBIRII. Ce-i uneşte pe Zmei este “munca”. Şi ce muncesc ei? Ce pot munci Zmeii  –  dacă nu munci infernale, TRUDE-CHINURI, dezechilibratorii de cosmos? Fac “ferestrea”  –  cherestea  –  adică ferestruiesc”-găuresc Copacul Vieţii, şi apoi îl secţionează (până la  anularea funcţiei sale vitaliste şi regenerative).  

Deci, dacă ar fi să discutăm exclusiv din punctul lumii zmeieşti, iar nu din punct de vedere cosmic  –  “centrul” ar trebui să se instituie în zona particularizării  –  Zona Fetei: “balcâză”, “lălâie”, înfricoşătoare prin concentrarea/atragerea nocturnului infernal. “Balcâzenia” sugerează asimetria facială, “lălâie” sugerează că este asimetrică şi corporal  –  iar finalul secvenţei extrase întăreşte sugestia de asimetrie corporală prin sugerarea funcţiei de asimetrizare a întregului cosmos: e vorba de “şchiopenie”  –  caracteristica Demonului  –  dar şi a lui Hephaistos  –  deci, a celui care calcă, simultan, în ambele lumi: de JOS şi de SUS. Deci, ar trebui, teoretic măcar, să stăpânească Tainele Sacre. Şi, deci, să intre în competiţie cu Maestrul Divin…

Deşi indicaţia hibernală (la vreme de iarnă”) ar părea suficientă, pentru ipostazierea infernală  – ambiguitatea pluteşte, într-adevăr, deplin  –  lăsând astfel spaţiu liber de manifestare, din partea Irinucăi, a dualităţii naturii sale (demonică şi în slujba A-Nastasiei  –  ipostază primitivă a Bunicii-Bătrânei Vremilor, a Mumei Cosmice, sinonimă cu Maica Domnului-Smaralda) : Treimea Zmeiască este ocultată, acţiune emergentă fiind denumită prin doi actanţi umani+doi actanţi zoomorfi  –  “doi oameni cu doi boi” (în mod sigur, e vorba de doar DOUĂ persoane, nu de patru  –  cele două  antropomorfe,  şi-au extrapolat, extrovertit-exhibitiv, pentru neiniţiaţi, fiinţa bestială  –  căci boii nu pot fi suspectaţi a fi Boul Apis, Bourul Moldav sau alte zeităţi solare  –  ci subliniind doar caracterul non-uman şi “prostesc” al celor doi actanţi-Zmei aflaţi în emergenţă: Fata şi Tatăl  –  Irinuca păstrându-se pentru operaţiuni mai importante, de relevanţă cosmică, în materie de dezechilibrare. “Prostesc” spuneam, despre caracterul demoniac al celor doi   –  pentru că ei sunt departe de performanţele unor demoni de rang înalt. Spre exemplu, în mod sigur, au, şi ei, ca orice demon care se respectă, misiunea de a “răpi”-anihila acţiunea solar-benefică  –  dar care este “performanţa” lor? O jalnică scoatere a …”mămăligii”…(mămăliga=substitutul derizoriu astral, pentru Soare). Se asemănă grozav cu bietul drac (devenit, prin emergenţă terestră, Chirică), din Povestea lui Stan Păţitul  –  cel care a înghiţit-“halitmămăliga, fără să aibă habar de Logos-ul creator al mămăligii  –  deci, al Stăpânului Solar (de observat că tocmai despre acest Logos face ghicitoare Chirică-Dracul, pentru Stan  –  şi, cum era de aşteptat, Stan-Stăpânul Mămăligii, dezleagă imediat şarada cosmică!).  Colac peste pupăză, cei doi nu sunt în stare să-şi menţină constanţa caracterului bestial  –  “boii” sunt “stâlciţi”, la finalul de ciclu cosmic  –  “sâmbătă noaptea”  –  adică, tocmai când forţele demonice ar trebui să atingă paroxismul, pentru că vine “ziua lui Dumnezeu”  – şi vor trebui să reziste, pentru a dezechilibra noul ciclu, începând de “luni”.

b- pe de altă parte  –  ADEVĂRATA TREIME BESTIAL-DEMONICĂ  –  dar, şi ea, diminutivată, pentru a putea deveni emergentă şi operativă, în acelaşi timp: “un ţap şi două capre slabe şi râioase, ce dormeau pururea în tindă, erau toată averea Irinucăi”. Da, se pare că aceasta este Irinuca, dacă cele trei “bestii” sunt averea EI, iar nu a familiei! Trimea pe Dos este, în fapt, expresia Fiinţei Demonice a celei care, cel puţin prin magia onomastică, ar fi trebuit să asigure Pacea-Eirene.

Treimea pe Dos   (adică, triunghiul cu vârful Divinităţii Supreme ÎN JOS…!!!) ocupă o poziţie centrală şi strategică, în cocioaba-bordei alchimic al Irinucăi: “în tindă”: coridorul central, care dă acces în toate părţile casei. RÂIA demonică îi contaminează pe ucenicii Profesorului (substitutul funcţional al lui Baloş-Paloşul Arhanghelic). Preventiv, întrucât părul este simbolul puterii individual-spirituale  –  iar puterea unor indivizi situaţi în zona Treimii pe Dos şi A Râiei nu poate fi decât malefică!  –  Profesorul-Iniţiatorul întru Paloşul Luminii ÎI TUNDE CHILUG! Probabil, pentru a stimula re-apariţia, din adâncurile încă necontaminate de maleficitate   – a Soarelui-Sine Divin.

Conştientizarea Răului (care i-a contaminat: “unde nu ne trezim într-o dimineaţă plini ciucur de râie căprească de la caprele Irinucăi”), de către cei doi, nu se face decât prin excluderea din Templul Iniţierii  –  după ce “Îngerul a strigat”, dar nimeni nu  l-a auzit. Surzenia, prin lenea-ispitire demonică, este teribilă şi catastrofală: “Dascălul nu ne mai primea la şcoală”. Încercarea demonică se produce exact în mijlocul Postului Paştelui/Învierii: “Mezii Păresii”  – Miezul Postului Paştelui

Dar, de aici încolo, se pare că începe să se justifice onomastica personajului ocult/ocultat/neutral, până acum: Irinuca. Căci şi perioada “Bunăvestirea”, şi a “Căldurii” bizare (cine se apropia, dacă nu Soarele, sau Substitutul Său Spiritual?), şi dispariţia totală a imaginii emergente a Irinucăi (“dusă în sat   [ satul invizibil al zmeilor]   şi având obiceiu a şede UITATĂ (s.n.) ca fata vătămanului [s.n.: adică, precum Preoteasa Templului] –   şi apariţia anonimei “babe”, cu leacul de “leşie”  –  pledează pentru această interpretare. Baba de-aici nu poate fi decât una dintre ipostazierile Irinucăi (care ipostaziere se va contopi, simbolico-mitic, cu cea a Nastasiei-Bătrâna Vremii). Ce este altceva leşia, decât rezultatul fierberii, cu apă, a cenuşii de lemn? Lemnul Focului  –  cheamă Piatra Focului. PIATRA FILOSOFALĂ

Momentul descoperirii Pietrei Filosofale, deci Revelaţia Divinităţii, este regizată conform Bibliei: cei doi (de fapt, cum am mai spus, Nică şi Dumitru sunt două ipostaze ale aceluiaşi catehumen, ales pentru încercările, în vederea succesiunii la rangul de Rex et Pontifex) se manifestă precum “zidarii nebuni”, din parabola biblică. Deşi semnele divine se înmulţesc (muntele, pârâul alb ca laptele  –  ipostaze ale Templului Cosmic şi a Scării Divine Proptite de Cer, precum  şi a îndemnului la lustraţie perfectă, întru Ritualul Templului-Munte) – cei orbiţi/activaţi  de demon (“ne pune dracul”) “urnesc o stâncă din locul ei”  –  adică, dispreţuiesc harul Ajungerii la Cer, ca pisc/epuizare al încercărilor   –  şi prăbuşesc stânca în apă: abia prin prăbuşire, STÂNCA îşi dovedeşte atributul de Piatră Filosofală, pentru încheierea bolţii Templului Fiiţei Supra-Umane: “săltând TOT MAI SUS DE UN STAT DE OM”. Mai mult, Piatra atacă/asaltează nu doar BORDEIUL/CUPTORUL ALCHIMIC (unde se isprăvise faza nigrido ) –  ci atacă însăşi esenţa Răului infiltrat: loveşte Treimea pe Dos. Dacă cei doi ar fi fost pregătiţi spiritual pentru liturghia Pietrei Filosofale  –  era ucis Ţapul-Masculul Cosmic Advers lui Dumnezeu (numit şi Satana…)  –  şi s-ar fi deschis cerurile, pentru Judecata din Urmă şi pentru întemeierea Cetăţii Noului Ierusalim. Aşa, efectul este minim şi aparent-emergent, nu imergent/esenţial: “o capră ruptă bucăţi”  – rămân Capra Cealaltă şi cu Ţapul Cosmic, să înmulţească Răul Lumii. 

Deşi cei doi fug  –  evident, întâi spre Turnul Fulgerelor-BORCA!  – Irinuca este prezentă, căci operaţiunea alchimică nu s-a isprăvit, revelaţia n-a durat  –  mai mult a înspăimântat, decâ a influenţat/convins spiritual(cu toate că manifestarea Pietrei, în contact cu apa, este una dintre imergenţele Focului-Fulger Divin  –  fieberea-clocotirea purificatoare/transfiguratoare: “şi se duse drept în Bistriţă [n.n.: Apa Repedelui, adică a Fulgerului!], DE CLOCOTEA APA!” – PIATRA FIERBINTE”/FILOSOFALĂ): “eram cu gheaţa-n spate, de frică”. Gheaţa este ipostaza cristalină a Apei Lustrale

Din “clocotul” Pietrei Filosofale, chiar dacă depăşind capacităţile actuale de revelaţie ale Dublei Ipostaze (AMBIGUITATEA LUI NICĂ urmează, se pare, linia spaţiului de iniţiere  –  precum şi a Irinucăi, respectiv ambiguitatea Irinuca-Nastasia)  –  se produce PRIMĂVARA COSMICĂ PARADISIACĂ –  alungând, cel puţin aparent, iarna încercărilor infernale (adică, de la Capătul de Jos al Axei Polare): “duminica de Florii”, “o zi frumoasă” (paradisiacă  –  şi, de aceea, bizară pentru încă neiniţiaţi: “plăieşii spuneau că n-au mai apucat aşa primăvară devreme de când îs ei”), “eu cu Dumitru (n.n.:ipostazele catehumenului)  strângeam viorele şi toporaşi de pe lângă plaiu, şi mergeam zburdând şi hârjonindu-ne”. Uitarea este permisă catehumenului  –  dar nu şi Maestrului, chiar dacă ocultat deplin: urmau fazele alchimice rubedo şi albedo  –  şi, de aceea, furiile hibernal/demonice par a se dezlănţui din nou  –  de fapt, scopul operaţiunii ne spune că este cu totul altceva, decât re-aflarea în zona Treimii pe Dos (deşi nu trebuie exclusă deloc acţiunea acestei Treimi pe Dos  –  căci aşa se fac şi Cosmosul, şi Fiinţa Umană  –  prin confraternitatea demiurgică a contrariilor  –  “coincidentia oppositorum”): 

1-rubedo-“rumenirea”-înroşirea în cuptorul alchimic-cosmic (faza intermediară a procesului alchimic), în zona Şarpelui-Covrigirii (Ouroborosul) şi în zona Bradului-Axa Cosmică: “ne-am covrigit împrejurul focului; şi deasupra ninsoare (n.n.: Mercurul şi Sulful, solidul şi lichidul, instabilul şi stabilul, în luptă), dedesubt udeală (n.n.: a sângelui, care trebuie, în finalul operaţiunii alchimie, să devină VITRIOL); pe-o parte îngheţai, pe una te frigeai, ca la locul acela (n.n.: deci, ne aflăm tot în Cuptorul Alchimic  –  singurul LOC, în procesul transgresării alchimice). Şi tot chinuindu-ne aşa, era să ne pască alt păcat: cât pe ce să ne toropească bradul aprins(…). Pesemne blăstemul Irinucăi ne ajunsese”. Nu “blăstem”, ci RESTUL LOGOS-ULUI (AUTO)DEMIURGIC

2-ultima fază a procesului alchimic, albedo, se va produce exact în Centrul de Foc al Cosmosului-Spirit: la PIPIRIG, prin ipostazierea emergentă (în sfârşit!) a Irinucăi: Nastasia-Bunica Nemuririi, Bătrâna Cosmică, altă ipostază a Smaraldului REGENERĂRII: ea, Nastasia, prin Focul Bucuriei (Bocet pe Dos, pentru a restabili “direcţionarea” corectă a Treimii  –  ÎN SUS!)  – după ce îi (îl)“hrăneşte”  cu amritaori cu soma (“ne-a dat de mâncare tot ce avea mai bun şi ne-a îndopat bine”)  – îi(îl) unge cu “dohot de mesteacăn” din ULCIORUL-BARZAQ –  de fapt, cu JARUL ALB-MIR  –  îi(îl) trece, astfel, prin ultima poartă – şi, în sfârşit, urmează Învierea a Doua  –  ADEVĂRATA ÎNVIERE, trezirea ŞARPELUI KUNDALINI şi poziţionarea lui pe Vârful Cozii. Cimilitura din finalul părţii I a Amintirilor: pe fetele “mai drăcoase”(cu reziduuri-rememorări, din zona infernală a probelor iniţiatice) “le-a pufnit râsul (n.n.: este expresia bucuriei primirii catehumenului, în rândul iniţiaţilor!  – “ŞI AU ÎNCEPUT A ZICE: <<Tunsul felegunsul, tunsul felegunsul, cânii după dânsul!>>” . Imaginea care a provocat “râsul” este nu a capului tuns chilug, ci a CAPULUI, de data aceasta, identificat, ÎN MOD REAL, cu Soarele! Cel ce a fost “fefeleg”-zdrenţăros  –  adică “sărman”, în sensul eminescian (Sărmanul Dionis), de FAQR  –  este, acum, UNSUL  –  adică, Alesul şi Sfinţitul. Iar prin acţiunea “Câinilor” (de fapt, ipostazierea Lupului Fenrir traco-gotic)  –  fostul catehumen devine şi PurificatulMântuitul şi Mântuitorul, totodată. Regeneratul Deplin. Omul Primordial. Cel care a aflat, prin Revelaţie adevărată şi deplină, Piatra Filosofală(…).

***

 Capitolul al III-lea : Petru şi Pavel  –  şi ce poate ieşi dintr-o competiţie între mamă şi tată

(…) “Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, că nici unul dintre tovarăşi n-avea clopot. Talanca mea era acasă, dar mă puteam duce s-o ieu?” 

….De ce nu se putea duce să facă târgul ciubote contra bici?

Soluţia problemei este genial încifrată de Ion Creangă în dhikr-ul său. De fapt, nu ciubote contra bici  –  ci foc contra foc. Să nu uităm că Amintirile mai au un Ciubotar: lui Petru Ciubotarul, din partea I (Ştefan a PETREI), îi corespunde Pavel Ciubotarul, din partea a III-a :  cei doi i-au înlocuit, în mitologia creştină, pe păgânii Romulus şi Remus, întemeietorii-pereche (gemelari) ai Buricului Lumii-ROMA (Amor pe dos  –  sau, pur şi simplu, anagrama Iubirii-Eros, temelie a Lumii, Eros născându-se “mai înainte de toţi zeii” – spune Hesiod). Paznici ai Cetăţii Eterne  –  şi purtători ai Cheilor Paradisului  –  ca zonă simetrică, în plan celest, a Cetăţii Pământeşti.

Ei bine, ce i se întâmplă lui PAVEL i se transmite, simpatetic (prin contactul cu dhikr-ul), şi lui PETRU  –  şi ce e valabil pentru unul, e valabil şi pentru celălalt. Ce negustorie a făcut Pavel cu alt ION  –  Ion Mogorogea, un ANTI-PARAŞABDA ? A încercat să-i ia ciubotele subtil, “topindu-i-le” în HORA SOLARĂ (această operaţiune se făcea prin intermediarii Nică-Nike şi Zaharia Stăpânul Barzaq-ului-Gât). ION ANTI-PARAŞABDA i-a dat lui Pavel – BANUL-parolă sacră. De la un Ion-al-Paraşabdei ar fi acceptat Pavel Ciubotarul al Athanorului  –  de la Mogorogea s-a prefăcut că acceptă (nu putea să rişte ca răzbunătorul mormăitor să-i strice lucrarea alchimică, prin dizarmonie). Rămas în picioarele ocrotite de contăş (=inversarea pieii: de la cap, la picioare!)  –  stimulat de focul la călcăi, pus de  Nică şi Zaharia (substituţi ai maeştrilor coacerii întru invulnerabilitate, balauri sau zeiţe  –  Thethys, mama lui Achille, spre ex. – dar, în cazul de faţă, realizând opera pe care şi-o dorea, într-ascuns, Alchimistul Pavel: singurătatea Alchimistului, pentru a păstra armonia Operei Interioară a Regale –  de observat că Pavel aprobă, tacit, plecarea “dascălilor”, cu excepţia celor care-l ajută armonic la opera sa: moş Bodrângă, Nică şi Zaharia Gâtului-Barzaq  – am spus că pe Ion Mogorogea îl tolerează strategic)  –  Ion al Anti-Paraşabdei nu percepe călcăiul ars drept barzaq-ul victorios, făcut invulnerabil  –  şi atunci răspunde la Foc prin Foc: aruncă pe pieptul lui Pavel cărbuni aprinşi, din chiar propriul cuptor-athanor al lui Pavel. Da, preţul trebuia să fie, pentru ciubotele-piele falsă, adiţionată (ciubote care-l arestează”-confiscă-închid funcţional pe Adam Protogonos, în loc să-l lase în pielea goală-PIELEA DE FOC)  –  Focul  –  dar  nu din Athanor  – căci operaţia alchimică, de obţinere a Regalităţii-Sacerdoţiului  –  încă nu era terminată: ar fi urmat purificarea dublă, pentru obţinerea Pietrei Filsofale. Pavel Holteiul (Ascetul Alchimist, însurat cu Piatra Filosofală) urlă (deci, răspunde la Anti-Paraşabda cu Anti-Paraşabda)  –  şi dărâmă Athanorul-Sobă, căci nu mai avea cărbuni în el, ci pe piept. Inima-i ardea, adică încă era pasionată  –  nu dobândise echilibrul spiritual perfect, la care te obligă  procesul de ajungere la Piatra Filosofală. Şi Pavel e nevoit să treacă în alt Avatara: Fierarulde peste drum”. De unde ştim că acolo va continua, mult mai discret, Opera Regală? Pentru că însoţitorul-călăuza este Orfeul-Rifeul, întrupare a Logos-ului Armonic-Mângâietor, deci şi a Paraşabdei  –  moş Bodrângă-Mângâietorul: “dimpreună cu moş Bodrângă, mângâietorul nostru”.

Să ne întoarcem la paredrul lui Pavel  –  Petru Ciubotarul. Petru îi spune, se pare, ucenicului său, vizat pentru Victoria(Nike) iniţierii: “dacă vei şti să stăpâneşti Focul (de facto!), ţi-l voi da DE DREPT (n.n.:de jure!) în stăpânire(n.n.:ca bici). Deocamdată, ai nevoie, se pare, de ciubote (n.n.: de protecţie şi ajutor, disimulare, iar nu epifanie-theofanie)  –  încă nu eşti/nu poţi fi OMUL DE FOC  –  OMUL ROŞU  –  ADAM PROTOGONOS. Învaţă-te cu Focul, întâi –  şi apoi, abia, îndrăzneşte să vii să ceri stăpânirea supremă, de fapt şi de drept, asupra Focului. Altfel, ştiu că, neîndemânatic (n.n.:deci, cu mâna nedeprinsă cu Stăpânirea Zeiască) fiind, vei aprinde Cosmosul  –  au mai fost zei nătângi, ca tine, care au încercat să încurce rostul lui Helios şi al carului său cu cai de foc…”

Şi atunci, observaţi expediţia în căutarea Focului, efectuată de Nike şi tovarăşii săi (probabil, ca şi Harap-Alb, avea nevoie de cinci tovarăşi: Kiriakos-Domnul-cu-supranumele-Diavolului (Goian  –  cu G de la God sau Graal!) trebuie să fie Ochilă, iar Zaharia Barzaq-ului, viitoruil stăpân al Căilor, trebuie să fie Păsări-Lăţi-Lungilă  –  şi alţii…Gerilă, Flămânzilă, Setilă. Ei au, în expediţia către Foc-Împăratul Roşu (şi Pasărea Phoenix, Măiastra Focului) unelte de căutare a Focului, sub toate aspectele sale: 

a-coasa  –  care este semilună (Mireasa Focului), dar şi cositoarea de Foc al vieţii-sorţii;

b-cârceie de tânjală  – care leagă două oişti, pentru două iepe solare (sau trei, dacă o socotim pe cea care-i perechea Armăsarului Solar-Soare Negru, pe care-l invoca, in absentia, alt moş al Focului  –  Focul coţcăriei, ironie şi glumă demiurgică  –  Moş Nichifor Coţcariul);

c-vătrar cu belciug  –  scormonitor al jarului (jarul alb, Mirul Consfinţitor, al Nastasiei), aţâţător al Focului –  iar belciugul închide gura Porcului Întunericului Saturnian;

d-şi nelipsita beşică cu grăunţe  –  Peştele-Hristos (paredrul lui Demeter, ca Hristos-Bobul-de-Grâu).  

Şi care-i rezultatul expediţiei? Focul îi “atacă”, adică îi încearcă, Focul îşi caută stăpânul:

a-din ţandura”-scurtătură de lemn a Şobolanului-Oşlobanului de la Trunchiul Lumii (Poalele Axei Lumii);

b-de pe cociorva-tipsia cu jaratec (a nevestei lui Vasile-Aniţei)  – tipsie cu care se încearcă telegarii solari şi cu care se coc (alchimic!) colacii-HORELE vitale  –  Manvantarele Kalpei.

Ei fug  –  şi se juruiesc “pe la anul”  să reia expediţia  – adică, într-un alt Manvantara.

Observăm că expediţia după Biciul Focului Justiţiar (Regal)  –  substitut al Graalului cu Focul Inimii-Hristos  – continuă:

a-în oalele-barzaq, unde smântâna e lumina (furată)  –  şi mama plesneşte pielea limbii (“ziceam eu, şezând închincit şi cu limba scoasă dinaintea mamei(…) <<Ei, apoi! Unde-o plesneşte mama şi unde crapă!>>” –  să vadă dacă e de FOC=VERBUL PARAŞABDA  –  dar de crăpat, crapă altfel  –  în altă parte  –  deci coacerea va mai dura;

b-Chiorul-Chiorpec (un alt paredru al Orbului Petru, cel ce joacă baba-oarba cu îngerii-copii)  –  nici el, măcar, nu acceptă uşor să dea curele de bici. Deocamdată, dă MIR (dohotul “de cel bun”  – deci, echivalent calitativ cu dohotul Nastasiei-Bătrâna Vremilor), care face pielea ca bumbacul  –  îl pregăteşte, deci, pe ADAM PROTOGONOS pentru Pielea Arzătoare. Încă obţine plâns şi stupit  –  care sunt foc, dar nu pur (ce plânge cu foc din ochi, scuipă din gură: Sunetul Paraşabdei încă nu este fixat pe LIMBA-RĂDĂCINA URECHII).

Când va dobândi Nică biciul? Când va accepta gardurile (legile spirituale) iniţierii prin SMARALD, devenind, întâi, Stăpânul Apei-Paredra Focului (Apa Styxului-Lethe, a Uitării  –  care uitare trebuie învinsă, prin dhikr-ul Amintirilor)  –  pentru ca, prin acest “regat primordial”, să obţină AURAŞ-PĂCURAŞ  –  Păcurarul-Ciobanul Turmei de Foc  –  pe Hristos, adică. Abia atunci devine izbăvit de otravă, prin bunica Pipirigului, SFÂNTA NASTASIA (“făceam câte-o drăguţă de trebuşoară ca aceea, de nici sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface cu tot meşteşugul ei”), el însuşi (Nike-Nică) fiind deţinătorul / purtătorul /câştigătorul OTRĂVII SUPREME-VITRIOLUL: Piatra Filosofală  –  “<<cumpărată>> nu cu ciubote  –  ci cu tovărăşia a 10 (zece) <<deştepţi>>”: ucenicii întru Foc îl vor ajuta să transforme LUMEA ÎNTREAGĂ în Piatră Filosofală (la Folticeni)  –  nu doar sinele în Supra-sine (supra-Eu).

                                                                          *

Prin Pielea şi Ciolanele (“Of! De-ar veni iarna, să te mai dau odată la şcoală, zicea mama, şi să cer dascălului să-mi deie  numai pielea şi ciolanele de pe tine”)  – pe care le-ar, de cu iarnă pentru vară, cere dascălului (Maestrului Adolescenţei Umane şi a Focului)  – Smaranda înţelege TOBA MISTICĂ  –  prin care s-ar armoniza Cerul cu Pământul. Se reactualiza Paraşabda. Şi Chiorul-Chiorpecul (Chiorul cu Petec)va deveni Maestrul Focului, provenit din Maestrul Mirului. Şi ar orbi. ORBUL (Homerul) este Stăpânul-Maestrul Paraşabdei. Deci Nică-Nike, pentru a deveni Maestrul Paraşabdei, trebuie să se identifice cu ORBUL VIZIONAR. Se va realiza aceasta? Şi când? Se va realiza la poalele PLOPULUI-AXA LUMII (“am ajuns într-un târziu, noaptea, în cieriul Socolei şi am tras cuz căruţa sub un plop mare”) , închis şi copt ca DROB DE SARE-Piatră Filosofală (“Moş Luca[…], să spui că aduci nişte drobi de sare de la ocnă, şi las dacă nu te-a crede fiecare”), purtată de zmeii-caii solari (ocultaţi, cum se şi cuvine!: “Luca Moşneagu [care are şi funcţie de Charon Psychopompos] vă duce cu căruţa cu doi cai ca nişte zmei”  –  zice Smaranda, Preoteasa care este, fireşte, vizionară, depăşind aparenţele fenomenalului:”smârţoagele lui de cai erau vlăguiţi din cale-afară, şi slabi, şi ogârjiţi ca nite mâţi de cei leşinaţi, nu zmei, cum zicea mama”  –  numai Păcală, ori Chirică,  ce mai au  vizionarism: “un flăcăuan al dracului ne-a luat în râs cum se cade [adică, în zona demiurgiei]  – zicând: <<- Moşule, iè sama de ţine bine telegarii ceia, să nu ieie vânt [ prana-Sfânt Duh] – că Iaşul ista-i mare şi, Doamne fereşte, să nu faci vreo primejdie!…>>” – adică, să nu te comporţi neglijent, non-ritualic, precum Belerophontes)  – luca-moșneagul lumii îi duce către  LOCUL SACRU DIN BOLTA CEREASCĂ CIERIUL SOCOLEI – loc care, umplut, va reface Clopotul lui Ciubuc(Calumet) Clopotarul. Atunci îngerii şi oamenii se vor identifica cu Bătrânii ce 12 (dublaţi prin “scutieri”= 24) din jurul Mesei cu Potirul Graal  –  Masa Verde=Moldova=Tabela Smaragdina. Bărbile lor sunt “badanalele” cu care se zugrăveşte (cu iluziile fenomenalului) Manvantarul cel Nou (după ce a fost acoperit cu var Manvantarul cel Vechi).  Verbul celor 12 (24) Bătrâni ai Zodiacului Celest  –  Masa Rotundă a Regelui Arthur-Tabela Smaragdina-MOLDOVA este al ÎMPĂCĂRII Sufletelor ca sonorităţi, într-o perfectă unicitate, consubstanţiere a vibraţiei spirituale demiurgice, în jurul Axei-Plop, din Cieriul Socolei: “preuţi şi mireni”, fii şi părinţi   –  nu se mai deosebesc întru slujirea Sacralităţii Sunetului Moral-Spiritual, nu mai au ce şi unde să ascundă, căci sunt în Cieriul Socolei, în ochiul lui Dumnezeu, în Limba (păsărilor) şi la Rădăcina Urechii: “mărturisindu-şi unul altuia păcatele!” Cei 12(24) sunt, deci, în Ceriul SUCALEI  –  căci SUCALĂ înseamnă unealta de depănat pe ţevi firul pentru RĂZBOUIUL DE ŢESUT: este SPIRALA COSMICĂ A KARMELOR, din Manvantare. Sau, dacă Socola vine de la SUCĂ  –  aceasta ar însemna tradiţie, obicei: a fi în CIERIUL SOCOLEI=A FI ÎN CENTRUL ŞTIINŢEI SACRE (TRADIŢIONALE).

ZUGRĂVEALA, ca ritual, mai ridică o problemă:”Ia priveşte-i (n.n.: zice Smaranda) cum stau toţi treji şi se uită ţintă în ochii noştri (n.n.: după ce au fost zgâriaţi-consangvinizaţi şi stupiţi-botezaţi de mâţe=Zeiţele Nopţii, misterioase divinităţi ale Focului Nocturn, care le iese prin blană), parcă au de gând să ne zugrăvească”.

Cei treji sunt în număr de 7 (jumătatea actuală a Manvantarelor Kalpei)  –  dintre care unul este preparat ocult pentru a deveni urmaş al Preotului Graalului. Toţi sunt, deci, TREJI SPIRITUAL  –  toţi se pregătesc pentru a-i fixa alchimic în ICOANĂ-SACRALITATE (nu doar “zugrăveala” iluziilor fenomenale!”) – pe foştii stăpâni duali (Soare-Lună) ai fostei Manvantara   – pentru a prelua (fiecare dintre ei crede că el) stăpânirea noii Manvantara (bineînţeles, căutându-şi SMĂRĂNDIŢA POPII=Paredrul Feminin-Yin-ul, adică Luna blazonului noului Manvantara).

                                                                          *

Dar, în definitiv, ce are în plus Smaranda, faţă de Ştefan? Sau ce are altfel Ştefan  –  faţă de Smaranda? Poate că vom afla, citind cu atenţie un pasaj din partea a IV-a a Amintirilor

“-Mai rămâne vorbă despre asta?  –  zise tata posomorât (s.n.). Are să urmeze cum ştim noi (s.n.) – nu cum vrea el, că doar nu-i de capul lui (s.n.). Când m-ar bate numai atâta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi?  Dar eu mă lupt cu gândul (s.n.) cum să-i port de cheltuială (s.n.), căci banii nu se culeg de la trunchiu, ca surcelele (s.n.). Şi la işti vro şese ( s.n.  – ?), afară de dânsul (s.n.  –  nu-i rosteşte numele  –  ceea ce numai în cazul divinităţilor,  de un fel sau altul, se procedează aşa), dacă rămân acasă, nu li mai trebuie nimica(s.n.)? Dar fiind el cel mai mare(s.n.), norocul său; trebuie să căutăm a-l zburătăci (s.n.), căci nu se ştiu zilele omului(s.n.)! Şi poate vreodată să fie şi el sprijin pentru iştialalţi(s.n.)”.

Ciudată posomorala. Ciudată subita grijă pentru cei vro şase  –  ciudat, mai ales, imprecizia (cum să spună un tată că are VRO şase copii? Nu i-a făcut el  –  sau are viziunea proiectivă  –  să mai facă alţii,  indefinit de mulţi, într-un viitor oarecare). Şi zburătăcirea e ciudată. Multe sunt ciudate. Totul e ciudat, de fapt.

Aparent, e greu să fii Paznica (Preoteasa) Smaraldului-Graal. Dar Graalul trimite, mereu, la căutarea chestă. La alte lumi. Câte lumi? R.Guénon spune că o Kalpa are 14 Manvantara  –  şi că, deocamdată, prin Manu actual, ne aflăm în al şaptelea Manvantara. Mai rămân şapte  –  dacă nu luăm în considerare pe acesta de faţă. Cine organizează şi struneşte aşa de mulţi Manvantara? Cineva aşa de ocupat, încât n-are timp să se vădească. Smaranda se concentrează asupra actualului Manvantara, pe care îl absolutizează solar: “Ieşi, copile cu părul bălan, şi râde la soare…” Dar “ego”-ismul ei, de fapt obsesia ei sacră, de păzitoare a actualităţii sacre  –  o împiedică să-l respecte pe Stăpânul Focului din Pădurea Domesticirii (Dumesnicu)-Organizării Tuturor Manvantarelor. N-are vreme Smaranda să-i vadă lui Ştefan decât COROANA  –  nu ştie (şi nu poate şti, fiind obsedată sacral), că el ascunde nu O mitră, ci vreo 7  –  dacă nu 6, dacă nu 14…Depinde de unde-l priveşti pe Îngrijoratul-(fără Măsură)-Posomorâtul Strunitor al Manvantarelor: dinspre prima parte, cea scursă, a Manvantarelor (6)? Din perspectiva centrului Manvantarelor (7)  –  un centru labil, prin preluarea angelică, prin zburătăcirea în Preot-Înlocuitor al Manvantarului al 7-lea (sau pereche sacră a Smarandei) a lui Nike-Nică? Pentru că Ştefan nu poate să-i fie doar soţ Smarandei  –   el este responsabil şi de ea  –  ca şi de anteriorii şi ulteriorii Regi Ascunşi ai Manvantarelor. Din perspectiva viitorilor Manvantara, socotiţi împreună cu cel labil actual, sau fără acesta   –  deci 7, sau 8?  Greu de hotărât pentru noi, nişte profani fără responsabilităţi sacrale  –  d-apoi pentru cel mai responsabil din Responsabilii Cosmici?

Degeaba se fuduleşte Smaranda, cu funcţia ei dublă  –  Rex et Pontifex  – prin Ciubăr Vodă şi Ciubuc Clopotarul. Degeaba se ceartă şi se socoteşte Stăpâna Adevărului şi cea mai muncită fiinţă, în lupta pentru impunerea dharmei, în actualul Manvantara. Nu are dreptate: fiecare cu munca şi funcţia lui.

Are să urmeze cum ştim noi”  –  este locul geometric, unde se întâlnesc ştiinţele sacre ale celor doi şefi spirituali  –   dar ponderea spirituală a celor două ştiinţe este vădit inegală. Doar că Ştefan e prea grăbit şi ocupat, pentru a o pune la punct pe Smaranda  –  după ce, în secvenţa venirii din zona Nopţii şi Pădurii, era prea obosit –  după Domesticirea Manvantarelor, dinspre care venise Noaptea  –  spre a stimula creşterea germenilor regali, în athanorul vetrei, păzită de dubla axă polară (ascendentă  –  Stâlpul Hornului  –  şi descendentă  –  Copacul-Sfoară cu Motocei=Muguri ai Lumilor sau, poate, ai Manvantarelor)  –  supra-paza fiind MOTANUL-RÀ al Soarelui, multiplicat în pisicile-mâţele (ca Lună multiplicată în stele –  sau luceferi…).

Tot dhikr-ul Amintiri este o lungă istorisire despre Şcoala Iniţiatică: iniţierea pentru conducerea, alternativă sau simultană, prin Preot, a Manvantarului actual, sau/şi a Manvantarelor totale (14)  ale Kalpei. Toţi “profesorii” – de la Ioan al Logos-ului (“părintele Ioan”), până la Sfântul Duh (“popa Duhu”) , cel de la Şcoala Domnească din zona celor Doi Zalmoxis (Neamţ) şi, apoi, până la Lumânarea Lumii (Luca-Drobul de Sare, cel ce deţine şi controlează, în dubletul Nică-Zaharia lui Gâtlan (Nike-Barzaq-ul Gătului)  –  PIATRA FILOSOFALĂ          ( aduce “nişte drobi de sare de la ocnă”), având totul pregătit de acasă, de către aparent “hiper-sexualizataOlimpiada  –  de fapt, zeiţa Luminii, paredra Alchimistului Imaginativ LUCA-Lucis)   –  toţi sunt, de fapt, substituţii Singurilor Maeştri Continui , în învăţătura lor: SMARANDA (care toarce în furcă, chiar făcând Război cu ea însăşi deci  –  fără concurenţa VATALEI-ŞTEFAN  –  pentru ca să înveţe “cu mine” la ceaslov, la psaltire şi Alexandria –  Eroicul Verb Primordial  – Paraşabda  – dar toate le face, în materie de învăţat, “mai bine decât mine”) şi ŞTEFAN

Ştefan Analfabetul? Care nu e rudă de pe Ciubuc Clopotarul? Poate, dar Sunetul Demiurgic, “Fiat-ul!” divin nu a fost scris, ci rostit. Trebuie să fie operată o selecţie dură: să rămână şi cei care poartă ciubote, adică infantilii (dependenţi-ascunşi în dosul Pieii Acoperitoare, nu cu Trupul Gol, oferit Soarelui şi Cosmosului întreg) –  şi cei care au curajul să tragă ciubotele  –  să devină Adam Protogonos. Trebuie ca Bourul Sacru să se fixeze, nu să se întoarcă în Vacă multiplicatoare, destabilizatoare a PARADISULUIPARISULUI (“unde-o fi acolo…” – ce rânjet divin era pe faţa lui Ion Creangă, când le citea asta junimiştilor sclifosiţi, de la Casa Pogor…! – …CASĂ A POGORÂRII-COBORÂRII…).

Totiul este să fii similar spiritual (să-l ai ca model spiritual) pe Stăpânul Sunetului Pur, nepervertit prin scris: ştiutorul de bongoase-istorii sacre  –  şi de conăcării-urări (ca locuiri efective!)cereşti (împărăteşti), numit ocult Grigore a’lui Petre Lucăi  –  adică alt nume al lui ŞTEFAN A’ PETREI CIUBOTARUL (căci Gregorius=Deşteptat, trezit din somn, minte ascuţită  –  şi cine e nevoit la mai multă şi mai mare TREZIE şi ASCUŢIŞ AL MINŢII-SPIRIT, decât Încoronatul-Ştefan  –  iar LUCA vine, cum am mai spus, cu numele Luminii Cereşti şi cu al Candelabrului de Lumânări-Manvantare).

De aceea, pentru a avea cel mai ascuţit Spirit  –  ŞTEFAN  –  se luptă permanent cu:

a- gândul;

      b-cu negustorirea-cheltuirea cu folos (câştig)-repartizarea urmaşilor-feciori, în Manvantarul potrivit fiecăruia (“să-i port [pe Ei]de cheltuială”); 

c-şi cu însuşi Focul Sacru, Mesajul Sacru, pentru a nu-l pierde de sub control:  banul să fie nu surcea (căci ar fi doar o parte a Adevărului-Trunchi al Manvantarului)  –  ci chiar TRUNCHI AL COPACULUI COSMIC (totalitatea-Unicitatea Adevărului, asimilabil Axei Polare a fiecărei lumi). Cei ce rămân  –  rămân aparent: ei nu trebuie să fie precum Fiul Mare şi Cel Mijlociu ai Craiului, întorşi în Uter şi rămaşi ca germeni eterni, inutili şi inutilizabili  –  ci acea interogaţie retorică: “nu li mai trebuie nimica?”  – este, de fapt, Răspunsul: ba, îi trebuie, fiecăruia, completarea Ştiinţei Sacre –  până când s-o pornească în ZBORUL SPIRITUAL după cel mai mare: “norocul său”, al celui mai mare, nu e decât funcţia de deschizător de drumuri şi de făcător de punţi şi porţi spirituale, pentru următorii ucenici întru Manvantare. El se va zburătăci  –  va zbura primul: e o cinste  –  e un risc, totodată. “Poate vreodată să fie şi el sprijin pentru iştialalţi”  (parcă auzim vorbele lui Harap-Alb, către cei cinci pe care-i va lua de “tovarăşi”   –  sperând, ca ucenic sacral autentic! –  ceva nu pentru el, ci pentru ei şi pentru lume –  neanticipând, aparent, cel puţin, cât “sprijin” esenţial i se va întoarce, de la ei spre el: “Hai şi tu cu mine, de-abia te-i mai încălzi(…), Hai şi tu cu noi, de-abia nu te-i mai linciuri atâta în cele ape, îi scăpa de blăstemul broaştelor şi-i da răgaz morilor să umble” etc.)  –  poate îi va înlocui, poate îiva instrui-povăţui, poate va fi Maestrul lor spiritual. Sau, toate la un loc: va prelua (Nică) mult mai importanta funcţie de ŞTEFAN AL CELOR 14 MANVANTARE . Credem a fi spus destul de clar, prin ce-am înşirat mai sus   –  că Războiul Adevărat nu e cel ce apare, la o primă ochire: între o Smarandă  –  Rex  et  Pontifex, care vrea să se impună în faţa lui Rex (Non-Pontifex…),  doar Ştefan Încoronatul . Ci este Războiul pentru micşorarea paşilor de întemeiere, control, ocrotire şi călăuzire a lumilor-Manvantare. Cearta nu este pentru că Ştefan ar fi prea încet în manifestare  –  ci, dimpotrivă, pentru că este prea rapid, aproape de simultaneitatea absolută  –  în Manvantare. Şi i se cere, de către Smaranda, să bată cu VATALA bine, să fixeze, cu răbdare, fiecare lume. Şi, după obsesia ei  –  să facă bine şi să catadicsească să-şi oprească mai cu seamă privirea asupra Manvantarului actual. Şi are dreptate, întrucâtva, Smaranda Torsului cu Furca în Brâu (Moiră/Parcă a Manvantarului): dacă nu iei seama, cu răbdare, la Torsul şi Ţesutul Pânzei Lumii (Lumilor), ori se încurcă iţele (“intrigile” divino-demiurgice), adică este ratat proiectul divin global  –  ori nu se bate firul, strâns şi bine, în ţesătura sorţilor  –  şi atunci pânza se destramă, sorţile degenerează şi se compromit, înainte ca Ursita să devină URS (simbol Kshatrya, al Războiului pentru Ţeserea Rostului Sacru): astfel se strecoară demonul entropiei în lume (lumi) şi Manvantara este compromis, luciferizat. Dezechilibrat, scos de sub THULE-BALANŢA Sacră. Nu risca să piezi Kalpa, din pricina neglijenţei faţă de unul dintre cele 14 Manvantare.

Această grijă pentru Manvantara, al cărei Preot era pregătit-şcolit să devină, ca alternativă sau substitut (sau şi una, şi alta) al Preotesei Smaraldului-Graal  –  îl face pe Nică-Nike s-o fixeze, ca Inimă a Cosmosului, pe mamă. Pe tată nu-l dispreţuieşte, îl iubeşte chiar  –  dar nu-l prea vede. Şi când îl aude, î aude mai curând cu urechea mamei-Manvantarului actual  –  decât cu urechea Kalpei. 

De aceea, e subtil interpretabilă interesanta zicală a lui Ştefan: “Logofete brânză-n cui,/lapte acru-n călămări,/Chiu şi vai prin buzunări”  –  “din partea tatei (…) puteam să rămân cum era mai bine: Nic-a lui Ştefan a Petrei, om de treabă şi gospodar în Humuleşti. Vorba ceea: <<Decât codaş la oraş,/Mai bine-n satul tău fruntaş>>”.

Nu în bătaie de joc spunea Ştefan aceasta, ci ca să se înţeleagă mai din perspectivă (a Kalpei) situarea Humuleştilor: nu era doar Buricul Pământului aici, ci era Buricul Kalpei (“om de treabă şi gospodar în Humuleşti” este, de fapt, echivalarea lui Adam Protogonos cu Dumnezeul Tuturor Lumilor Posibile  –  Gospodarul-Gopodăritorul-Aplicatorul dharmei în toate lumile posibile. 

Oraşul cu coada şi Satul cu Fruntea  –  sunt Adam Protogonos. Dar Coada lui Adam Protogonos este ŞARPELE (bivalent: Bine-Rău), iar Fruntea este Crucea lui Hristos: cele patru chipuri ale evangheliştilor: OM, VULTUR, TAUR şi LEU. Mai bine e, deci, să fii Hristos pe Crucea Celor Patru Elemente şi Forţe Primordiale  –  decât înţeleptul Şarpe-Temelie a Lumii, dar şi Lene (Pasivitate) a Lumii=ŞARPELE OUROBOROS. Că vei putea şarpele “stând pe coadă”, Kundalini-în-Resurecţie  –  tot la FRUNTE, la Vortex, la Crucea Primordiilor vei ajunge. Invers decât ştim noi, profanii  –  rdăcinile Copacului Lumii sunt în Cer, nu în Pământ  –  iar deasupra Binelui şi Răului este VIAŢA ETERNĂ de pe Crucea Cvadripetală a Florii Evangheliilor.

Posesorul Ştiinţei Sacre (Logofătul – Stăpânul Logos-ului) poate coagula lumina în vârful, extrema celestă a Axei Polare  –  CUIUL CARULUI LUMII : “brânza-n CUI”.  Tot prin Ştiinţa Sacră, cele două “călămări”-principii cosmice (yin-yang, ida şi pingala) pot fi neutralizate în LAPTELE ACRU (Lumina devenită VITRIOL-Piatra Filosofală). În felul acesta doar, prin Ştiinţa Sacră, nu mai există Neantul rezumativ al Pieii Duble (“buzunări”)  – ci o nuntă sfântă (hierogamie) între Râs (Chiot) şi Plâns (Vaiet), între Soare şi Lună  –  între penia-lipsă şi poros-împlinire.

Nică ştie că Tatăl are dreptate  –  dar puterile lui spirituale se fixează pe Mama-Smaraldului-Graal, al actualului Manvantara: de aceea acceptă inversarea numărului Manvantarelor din Kalpa  – din 14 Manvantara, face 41 de bobi  –  mătănii ale lumilor constelative (adică având drept centru doar acest Manvantara); acceptă Rădăcina Iadului-Babele, acceptă Ţesătura Rărită a Sitei  –  acceptă Zodierii (cu zodiile acestui cer – şi atât), Cărturăresele (cu cartea acestei lumi  –  şi atât)  –  acceptă Zvonuri (inflaţia Sunetului) şi nu Paraşabda: “o mulţime de bazaconii”. Să fie mare (pentru această lume), să fie plin de noroc (dar, vorba lui Eminescu-Aminul: norocul e “în cercul strâmt”, al acestei lumi şi al acestui Manvantara) – să fie broască “cu păr” (înmâlită în borborosul lui Prakrti) – să fie Înger (Fiul Amurgului) şi nu Soare Veşnic  –  în speranţa că va fi CUCU+ZEL, harnicul Cuc, paznic din Cieriul Cucului, al acestui Manvantara. “Slăvit de leneşNIKE-NICĂ  –  se dovedeşte, prin adoraţia hiperbolică a Mamei-Acestui-Manvantara  – doar leneş. Contemplativ, dar nu Complet Ocult. Scăldat în amrita-ambrozie  –  dar nu (sau nu încă) în VITRIOL. Vor mai trece trepte, prin apă, aer şi foc  –  până la găsirea Pietrei Filosofale  –  şi la transfigurarea Porcului în Mistreţul-Brahmanic, şi a Ursului în Războinicul Războiului de Ţesut Manvantarele Kalpei.

***

Capitolul al IV-lea : Cuptorul Alchimic şi Bourul Moldovei

Într-o lume a Humuleştiului, identificabilă cu un uriaş CUPTOR-ATHANOR, pătruns-străbătut, ca de două suliţe, de două axe concomitente:

a-una stearpă-ascendentă către Cer: STÂLPUL HORNULUI;

b-alta înmugurită (de germenii potenţialelor sorţi şi lumi)  –  descendentă: ŞFARA CU MOTOCEI LA CAPĂT,

şi păzit de Motanul-Rà (solar), stăpân al mâţelor nocturne-constelaţii, deci păzit de către o entitate sacrală-stare de hierogamie Soare-Lună, mascată de Împărăţia Mâţelor Divine (de care vorbeşte nostalgic şi Eminescu, în Cugetările sărmanului Dionis)  –  totul era armonie şi sănătate sacră, originară  –  stare de înrudire umană până la identitate sacrală (de fapt, ştergere a identităţii umane). Athanorul păzit de Soare-Lună apără germenele lui Adam Protogonos: “Şi Doamne, frumos era pe atunci, căci părinţii şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ni era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă toată lumea era a mea” .

Nici nu se poate marca mai clar starea paradisiacă, la care anamneza-dhikr a lui Ion Creangă ajunge prin identificarea Conducerii şi Pontificatului Manvantarului său  –  cu Supra-Eul său solar:

Şi eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în turburarea sa”.

Credem că trebuie să ne reţină interesul această dualitate sacră: SOARE-VÂNT (Vânt Turburat  –  duhul activ al Sfântului Duh, dinamizat peste ape  –  Shakti-Shekina în plină manifestare).

Spuneam, mai sus, de o adoraţie-fixaţie asupra Mamei, stăpâna acestui Manvantara. Din jarul şi cenuşile-zguri ale Vetrei-Cuptor (aspectele deschis, respectiv ermetic, ale Athanorului) – s-au ridicat protectorii Manvantarului nostru: Soarele-Copil  –  şi Luna-Mamă. Ida şi Pingala.

Mama este zeiţa Cavernei Sacre (Uterul Fertil şi Interiorul Casei), este Capra Amaltheia, care se dăruieşte euharistic lumii întregi a actualului Manvantara, prin reprezentantul lui “oficial” –  Micul Zeus: “şi.mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat [n.n.: germenele-arcă a vieţii, plutind pe tumultul oceanului originar, aparent demoniac, răscolit de forţele contrarii, care încă nu s-au armonizat spre întemeierea lumii-cosmos], când îi sugeam ţâţa cea dulce şi mă alintam la sânu-i [n.n.: situarea la topos-ul sacru al Munţilor care se bat cap în cap, dar şi al Munţilor dincare se revarsă ambrozia-amrita, laptele şi mierea  –  încă nu Otrava Supremă, Sângele Blestemat al Alchimiştilor  –  VITRIOLUL, prin care se fixează Piatra Filosofală în vârful-stea al Arhitecturii Lumii] şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbide la ea am învăţat. Iar înţelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău” [n.n.:de observat : a- când vine vorba de A VORBI- VORBIRE, ritmul frazei lui Creangă se înscrie în regulile prozodico-poetice, sugerând ajungerea, prin Muntele-Sân-Terestru, la Muntele Celest: Parnasul este locul alăptării Verbului; b-că sângele şi carnea hristic-euharistice  –  sunt la un pas de a se transforma, prin intermediul Stăpânirii Logos-ului, ca Vibraţie Primordială , în VITRIOL: căci doar Vitriolul-Otrava Înţelepciunii dă superioritatea asupra Binelui şi Răului  –  într-un cuvânt, se invocă hermetic situarea posibilă la poalele Pomului Paradisiac, ca ŞARPE-DRAGON, Alb şi Negru  –  Răstignit, apoi, pe Crucea Pomului Paradisiac  –  pentru mântuirea întregii lumi-Manvantara ] .

Mama Cavernei (şi Lună) îl trimite pe substitutul de Soţ  – Soţul-Copil (Soare), ca sol la Tatăl-Soţ Real  –  Soarele Celest (dar şi Soarele Negru, din pădurea Dumesnicu-Domesticirii Manvantarelor, invizibil, sau vizibil doar pentru cea care trecea de nori, cu Spiritul ei de Mamă a Manvantarului):“când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: << Ieşi, copile cu părul bălai, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea>>” –  şi Soarele Hermetic (Ocult, obţinut ca Luceafăr-Soare Negru, în prima purificatio a Athanorului, cuptor-vatră-casă) determină, din plan microcosmic, similaritatea de reacţie în plan macrocosmic-celest: <<şi vremea se îndrepta după râsul meu. Ştia, vezi bine, soarele, cu cine are de-a face [… ]”. Da, bineînţeles că era silit la reacţia cosmică corectă, căci doar aşa, respectând hierogamia Athanorului – era vrednic Soarele Celest de hierogamia de la capătul de sus al Axei Polare. De observat cum RÂSUL se asimilează semantic (ca nume secret) SOLARITĂŢII.

Mama Cavernei (Uterului şi Casei!) este situată în mijlocul profund al Manvantarului-Satului HUMULEŞTI: acolo dresează BALAURII-DRAGONII (“nourii cei negri”), ca fata cea cuminte a moşului, în ograda casei Sfintei Duminici: “alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea uşei”. De fapt, jertfea dragonii şi le scurgea şi aduna sângele de foc în fierul-fulger al toporului: pe scara-fulger, dragonii “dresaţi”-lichefiaţi (adică, scoşi dintre solzii duri ai Cristalului Nelumesc-Grindină) se scurgeau prin uşa deschisă, magic, în pământ  – devenind blândele forţe germinative, focurile multiplicat-pâlpâitoare care susţin, de sub pământ, spicele-GRÂU ÎNFOCAT (Zalmoxis-Hristosul Învierii) şi corolele Florilor Focului (Rozei-Hristos), şi Arborii Vieţii  şi Morţii (pe care se răstigneşte Hristos)  –  împăcaţi cu Cerul, reveniţi în Centrul Paradisiac, acolo unde Adam şi Eva n-au atins veşnicia păcatului…Dar poate că este vorba şi de o repartiţie corectă a Cristalului-Hristos (Grindina)  –  în toate secvenţele Manvantarului; altfel nu s-ar explica faptul că Stăpâna Manvantarului alungă grindina “în alte părţi”: poate că deja grindina, adică atâta Cristal Hristic cât trebuia, se răspândise în secţiunea Centrală  – iar acum era nevoie de o dreaptă parte făcută tuturor zonelor de evoluţie spirituală ale Manvantarului.

“(…)închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare”.

Mai exact, punea întreaga lume sub semnul Crucii Sfântului Andrei  –  X  –  crucea sub care s-a născut Spiritul Creştin al acestui neam şi al acestor pământuri  –  despre care Aminul-Eminescu afirmă că va deveni Candela Lumii, din care-şi vor aprinde lumânările stinse, celelalte neamuri ale Lumii Post-Babel: deci, cu adevărat, acest Centru Spiritual va face, din nou, Lumea, să renască întru Crucea Eternă  –  să se “încrucească de Veşnica Minune a Învierii”.

Şi crucea produce închegarea apei, adică solidaritatea fluidului ceresc (Purusha) cu materia pasivă (Prakrti), întru starea intermediară: APĂ MOARTĂ, care încheagă şi vindecă rănile. Este o apă bună, paredra apei vii, care însă, oricând, din vin de la Cana Galileii se poate transforma în VITRIOLUL, sângele otrăvit cu calvar-oţet, al Golgotei. Lumea, datorită Mamei Actualului Manvantara  –  a devenit ea însăşi în-crucită, ea întâi supusă Crucii (căci aşa trebuie să se întâmple cu cei din Collegia fabrorum, adevăraţi Charoni, care trec, peste Styxul Etapelor Evoluţiei Manvantarului  –  Spiritul Păgân, transfigurându-l în Spiritul Creştin): deocamdată supusă euharistiei cu sânge-apă ânchegată  – dar aşteptând euharistia cea mare, Apocalipsă numită  –  când se va face împărtăşirea cu SÂNGE NEÎNCHEGAT, adică VITRIOL  –  şi cu Piatra Filosofală (cu elixir şi cu Smaraldul-Graal, vizualizat spiritual). Cu două picioare de vacă? Sunt, de fapt, picioarele din faţă ale BOURULUI MOLDOVEI –  deci Bourul Sacru (ALB) văzut din faţă , cu picioarele lui Dumnezeu : Cel Drept   –  Justiţia, Cel Stâng  –  Mizericordia. Sau, părăsind termenii Arborelui Sephirotic şi trecând la terminologia românesc-moldovenească: DRAGOŞ (Mizericordia Dagonului Sarasului-Dragonul Alb) şi BOGDAN (Dreptatea lui Dumnezeu).

“(…) bătea pământul, sau păretele, sau vreun lemn, de care mă păleam la cap (s.n.), la mână sau la picior (s.n.), zicând <<Na, na!>>, şi îndată îmi trecea durerea…”

Copilul Solar, în rotirea sa, ca pe Roata lui Ixion, atinge pământul, sau Casa Pământului (Pereţii), sau Focul Pământului (Lemnul)  –  întâi cu CAPUL, apoi cu MÂNA, apoi cu PICIORUL  –  instaurându-se, din Soare Ceresc, în Soare Pământesc; din Soare cu Capul în Jos  –  în Soare cu Picioarele în Jos. DĂRUIREA făcută Manvantarei – de către Stăpână  –  trrebuie să fie lecuitoare a rănii de la începutul lumii  –  RANA-ORIZONT, dintre Pământ şi Cer: NA repetat, se traduce prin dăruirea (“IA!”) repetată, pentru cele 12 Ipostaze Solare: cel al macrocosmosului “vărsat”, transfigurat în Soarele microcosmosului. Şi la acest ritual de întoarcere-transfigurare a macrocosmosului în microcosmos participă toţi aştrii  –  şi pe toţi îi vindecă, tuturor dăruindu-se euharistic, Mama Actualului Manvantara. Astfel se obţine Ierusalimul Pământesc  –  sau astfel nu se mai poate face o deosebire dramatică între Cercul Strâmt şi Cercul Larg (a se vedea Luceafărul Aminului Românesc), între Ierusalimul Ceresc şi Ierusalimul Pământesc.

“(…) când vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vânt şi vreme rea, sau când ţiuia tăciunele, despre care se spune că te vorbeşte cineva de rău   –  mama îl mustra acolo, în vatra focului, şi-l buchisea cu cleştele, să se mai potolească duşmanul”.

Paraşabda Focului (vuietul tăciunelui aprins) trebuie adaptată-domesticită la/întru lumea noastră: Vântul-Duh Sfânt şi Vremea Rea (Balaurii Forţelor Primordiale)  – trebuie domesticiţi la nivelul Logos-ului terestru: cuvintele prin care Adam a numit toate obiectele lumii, sub îndemnul şi îndrumarea divine. Dar şi când “ţiuie tăciunele”, adică Paraşabda Focului se simte înjosită şi e gata să se stingă şi să părăsească această lume  –  Stăpâna Manvantarului AŢÂŢA (prin  buchisire  –  mantra şi yantra, CITIRE-descântec şi gest ritualic, într-o hieroglifă-buche a Salvării-Resurecţiei Lumii) Focul din “tăciune”, şi-l ordona cu “cleştele” –Logos, spre a-l face iar CĂRBUNEVUITOR DOMESTIC-DEMIURGIC. Acolo, în vatră, Mama Manvantarului face gestul de pe Golgota: primea să dea din Focul ei-Sânge, pentru a reînvia Lumea!

“(…)şi mai mult decât atâta: oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puţină tină din colbul adunat pe opsasul încălţării, ori, mai în grabă, lua funingenă de la gura sobei, zicând: Cum nu se dioache călcăiul sau gura sobei, aşa să nu mi se dioache copilaşul! Şi-mi făcea apoi câte-un benchiu boghet în frunte, ca să nu-şi prăpădească odorul!…şi altele multe mai făcea…”

Privirea umană a lui Adam Protogonos înseamnă, în registru sacral-cosmic, echilibrarea Soarelui cu Luna. CĂUTĂTURA înseamnă căutarea celor doi aştri, sub semnul THULEI-BALANŢĂ. Despărţirea-Dezechilibrarea celor doi aştri trebuie preîntâmpinată printr-un ritual fundamental demiurgic: refacerea rezumativă a lui Adam Protogonos, din “colb” (LUT) de pe “opsasul încălţării” (din Focul Căii: Zalmoxis-Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa) – sau “funingenă de la gura sobei” care este, deja, amestecul LUT (pentru RUPA) +DUH SFÂNT AL FOCULUI VIEŢII  –  Soba fiind Athanorul (re)coacerii eterne a lui Adam Protogonos. DE observat că Athanorul deja este FIINŢĂ, orientată sacral: “gura sobei”…MANTRA Mamei Manvantarului se traduce: “cum nu se dezechilibrează RĂDĂCINA (“călcăiul”-barzaq) lui Adam Protogonos, împlântat în Pământul Geea(Demeter), cum nu se dezechilibrează Athanorul Paradis ( Gura de Rai…), care-l conţine de-a pururi, arhetipal, pe Adam-Proiectul, ca Adam Protogonos  – aşa să nu se dezechilibreze Adam al Manvantarului Meu. Urmarea Mantrei este Yantra trezirii ochiului din frunte, Ochiul  Divin, care este Inima Thulei, Graalul care echilibrează Soarele cu Luna.

Să nu-şi prăpădească odorul”  –  înseamnă să nu vină catastrofa apocaliptică asupra Manvantarului pe care-l stăpâneşte şi călăuzeşte, înainte de a fi putut rezuma-esenţializa totul, în “giuvaier al Cunoaşterii Depline de Dumnezeu”  – în Piatra Filosofală-Graalul Intelectiv.

Credem a fi demonstrat că nu se poate vorbi de un egoism vulgar, când discutăm despre fixaţia Copilului-Nike asupra Mamei Smaraldului Graal…Războiul prin care ea ţine curată şi neatinsă ŢESĂTURA MANVANTARULUI ACTUAL este unul de ordin ZalmoxianoHristic. Cât i-am  putea reproşa lui Zalmoxis-Hristos că a fost egoist răstignindu-se pe Golgota (peste căpăţâna lui Adam Protogonos CEL CĂZUT, pentru a-l transfigura, prin propriul Sânge al lui Hristos, în Adam Protogonos Reabilitat=Noul Adam, adică Revelaţia lui Hristos!)  –  tot atât îi putem reproşa şi Mamei Smaraldului Graal “egoismul” ei…

                                                                                       *

Cu cât “sfada zeilor”  – Ştefan şi Smaranda  –  este mai aprinsă, cu atât se creează mai vajnic premizele venirii vornicului Cetăţii de Foc  –  DAVID. Cu atât firul SORŢII LUMII (prin soarta urmaşului Preotesei-Smaranda) este bătut, de Vatală, mai bine  –  în Ţesătura Lumii  –  cu sinuozităţile ei (viaţă-moarte-resurecţie). Smaranda  crde că aprinde în Ştefan pe Dionysos, Vinul  Euharistic, care s-o ajute la misiunea ei euharistică, atunci când îl acuză că “trage sorcoveţii la musteaţă”  –  şi că “Petre Todericăi, crâşmarul nostru, aşa-i că ţi-a mâncat peste nouă sute de lei?” Sorcoveţii-bani cu mesaj sacru între Manvantare, sau sorocuri, sorţi (sau, pur şi simplu, sorcove-urări-înfierbântări ale Focului Sorţii) –  sunt “traşi la musteaţă”  –  adică, pe de o parte, aduşi către Centrul Logos-ului  –  GURA  –  dar,  pe de alta, ascunşi în PĂDUREA COSMICĂ ORIGINARĂ. GURA CA VULVĂ. Nu e Dionysos  –  ci Saturn, care-şi înghite propriii copii (sub formă de bani-mesaje sacre ale Manvantarelor).

Pentru a împiedica DEOFAGIA  – Mama Manvantarului îl acuză de atitudinea lui ZEUS, infidelul faţă de  HERA –  Mama Manvantarului. Adică, îl face pe Ştefan să sară peste un Manvantara (de la Centrul Nocturn Saturn  –  La Centrul Solar-Zeus): “Ruştei [n.n.:rusoaicei=Stăpâna Răsăritului] lui Valică şi Măriucăi lui Onofrei [Maria din Magdala  –  dar înainte de pocăinţă] găseşti să le dai şi să le răsdai?” Ştiu eu, să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci să dormi!” Adică  – dacă nu vrei să ocroteşti acest Manvantara  –  n-.ai decât să dormi de veci  –  adică să stingi toate cele 14 Manvantare…

Ei, ei  – chiar aşa nu se poate! Firul sorţii trebuie bătut zdravăn, la nivelul esenţial (Logos-ul Primordial-Paraşabda)  –  căci, dacă-şi va respecta cu adevărat propriul Manvantara  –  îi va respecta şi pe ceilalţi. Dacă-şi va ŢESE-CONSTRUI, cu responsabilitate, şi fără patimă distructivă şi Auto-Distructivă, propriul Manvantara  –  se vor construi şi ceilalţi, ajutându-se-susţinându-se reciproc, într-un cadru cu adevărat cristc; se vor jerfi un Manvantara pentru altul. Altfel, autodistrugerea demonică a unuia duce la aneantizarea Kalpei: “Bate-te        [ n.n.: cu VATALA, evident!] mai bine peste gură  – şi zi ca vameşul [s.n.  – şi n.n.: Hermes Trismegistos şi Hermes Psychopompos, cel care face trecerea, pe verticală, între cer-pământ-subpământ   –  şi întru cei 14 Manvantara ]: Doamne, milostiv fii mie, păcătoasei [n.n.:sinucigaşei, ritualic], care-mi îmbălorez gura pe bărbat [n.n.: Hristosul tuturior Manvantarelor] degeaba” [cu pericolul de a destrăma toată ţesătura Kalpei, în Neantul absurd].

Şi, astfel, din conştiinţa Stăpânei  –  iese Graalul, Cetatea Focului  –  David-Trimisul-Cel-Bun din Pipirig  –  Ea-Smaranda înţelege, Ştefan înţelege  –  şi VATALA va bate firul Paraşabdei corect, în toate Manvantarele  –  şi, inclusiv, în cea actuală, în care-i alesul Ioanei şi al Smarandei Creangă – NICĂ-NIKE-NIMICĂ… – pe care zeiţele-zânele cuplu, ale Manvantarului, l-au desemnat ca ucenic demn de a fi Preot, Urmaş, Rege (viitor) al Lumii  –  căci “băietul văd că are ţinere de minte [n.n.: ştie cum s-au format Kalpa, respectiv Manvantara], şi numai după cât a învăţat, cântă şi citeşte cât se poate de bine” [n.n.: bate firul Praşabdei şi al Hieroglifelor Sorţilor Oamenilor şi Lumilor  –  în Marea Ţesătură Cosmică]. Şi le va “sucăli”-ispiti cu râvnă şi corect. Mai trebuie, însă, să treacă prin Şcolile Iniţiatice Secrete ale Manvantarului Lui; sub privegherea altor ipostaze ale cuplului ŞTEFAN-SMARANDA. Vom vedea cum şi în ce fel se va răsuci frigarea SUCALEI-SPIRALĂ COSMICĂ  –  şi cum se va răsuci VÂRTELNIŢA COSMICĂ – Cubul cu Sferă (Cvadratura Cercului): CERUL-CUB, depănând firele vieţii pe mosoarele-ţevi (secvenţe fiinţiale) de pe Sfera-Pământ.

***

Capitolul V : Evoluţie Spirituală şi Templul Şcolii Iniţiatice – sau cât de departe te poate duce o palmă bine plasată…

Prima datorie a oricărei iniţieri prin re-crearea stării de anamneză (dhikr) este recunoaşterea topos-ului sacru.

În ce priveşte iniţierea în sine, ca act procesual  –  legătura Maestru-Ucenic era (poate mai este) una ce presupunea o autoritate absolută a Maestrului, având ca reacţie o supunere absolută a Ucenicului  –  pentru a I se implanta Ucenicului un anumit stadiu de evoluţie spirituală.

Trebuie băgat de seamă că, în felul acesta, viziunea Ucenicului asupra Maestrului este, în fapt, o Oglindă, în care Ucenicul se vede pe sine  –  ca stadiu de dezvoltare spirituală. Nu-l poate vedea pe Maestru, în toată splendoarea înaltelor trepte de evoluţie spirituală ale acestuia  – pentru că nu poate pricepe aceată viziune, chiar dacă, să admitem că ar dobândi-o, la un moment dat, prin Revelaţie. Revelaţia, neînsoţită, concomitent, şi de miracolul SALTULUI INTERIOR STABIL, până la nivelul “asamblării” eului Ucenicului în Revelaţia Maestrului Iniţierii  –  ar fi complet inutilă. De aceea, Harap-Alb nu-l va vedea pe Spânu, nici în faza finală a iniţierii  –  decât ca zguri reziduale: pentru că Maestrul Spânu s-a identificat cu Harap-Alb, identitatea lui Harap-Alb este, acum, aceea concomitentă, de Maestru şi Împărat: el nu va mai vedea decât ceea ce Maestrul NU mai este: zgurile reziduale ale trupului fizic, căzând de-a lungul Axei Polare  – dinspre Cer, spre nisipul pustiului-Prakrti.

Să băgăm, însă, de seamă şi altceva: anamneza-dhikr presupune şi o auto-iniţiere. Ion Creangă se identifică dublu, şi cu sinele său sacral, dobândit prin anterioare parcurgeri de trepte iniţiatice – şi cu Maeştrii care au provocat acele trepte iniţiatice.

Să începem cu începutul, căci deja avem o promisiune neonorată (problema Bejenilor):

– Humuleştii sunt Casa Părinţilor  –  deci topos-ul naşterii se identifică cu topos-ul Maeştrilor (sau Maestrului). Or, deja am discutat despre părinţii-Maeştri.

“(…) din târg drept peste apa Neamţului” –  se marchează, astfel, dependenţa de NEAMŢ, de numele-Neamul Zeilor. Peste apa Neamţului  –  nu poate fi vorba decât de o apă sacră, între NEAMUL ZEILOR (Neamţ) şi HUMA ARSĂ (Roşie), din care este creat Adam Protogonos, în chip de Nică-Nike (şi de Nică-Nimică, Centru abstract, dinamic,  de în-fiinţare funcţională a Lumii:”Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii” – îi şopteşte ION-ului, AMIN-ul lojei iohanice daco-valaho-româneşti): apa Styxului, dar, deocamdată, ea se numeşte Apa Sâmbetei, înainte de a se numi APA OZANEI-OSANA-lei. A. Bucurescu, în aceeaşi Dacie secretă, spune că San-Batis înseamnă, în geto-dacă: APĂ MULTĂ; SPĂLARE; PURIFICARE. Ca să ajungi să-l întemeiezi pe Adam Protogonos, şi să-l proiectezi ca viitor centru spiritual  –  chiar în calitate de zeu, trebuie să te purifici, prin apa lustrală (apa luminată, apa care reface originarul pod, ca flux continuu, din ziua a doua a Facerii – fluxul care uneşte Cerul cu Pământul, şi care flux, în partea de sus, s-a numit şi a funcţionat ca Primordia Aerului, şi în partea de kos, ca Primordia Apei: orice apă este un aer contemplativ  –  şi orice aer este o apă cuprinsă de focul ardorii ascensiunii.

Evident, şi Adam Protogonos, dacă vrea să se iniţieze, adică să-şi regăsească NEAMŢUL(=Neamul Zeilor) din care a purces întru Huma Arsă(Roşie), trebuie să se purifice, să-şi ardă apa ochilor, spre a orbi sacral. NEAMŢUL este, funcţional, un alt nume al Pipirigului, din punctul de vedere al sediului primordial al iniţierii. 

Ce rezultă dinspre acţiunea NEAMŢULUI Sacru, asupra Humei-Humuleşti? “Sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot de una: Vatra Satului, Delenii şi Bejenii”.

Omul-Sat (Adam Protogonos ca orientare în spaţiul sacru) este împărţit şi, totuşi, UNA – ca Sfânta Treime însăşi (aseică, nedecompozabilă): cele tei părţi sunt Cerul, Pământul şi Subpământul (plutonic)  –  Olimpul-Patern se conjugă cu Fiul-Fiica(Iisus-Demeter) şi cu Hades-Oglinda Saturniană a Cerului.

În traducerea lui Ion Creangă: “Vatra satului, Delenii şi Bejenii”. 

I – Adică  –  punctul în care ţinteşte Raza Focului Sacru (Purusha) asupra pasivei Prakrti  –  se transformă, “nemţeşte”, în proiecţia funcţiei demiurgice-Neamţ(Solar): VATRA (mijlocul, inima Graalul-Smarald) pentru Focul-Sânge Sacru (Graalul ca Recipient umplut cu sânge, Graalul substituit de Sacré Coeur, de Inima Înflăcăratî-Hristos  –  dar şi Graalul-CARTE  –  adică, dhikr-ul Amintirilor).

II-DELENII  –  sunt proiecţia Verbului Divin Întemeietor; DEALUL OMULUI-AUM-ului, Dealul Paraşabdei. Aici se împlineşte retragerea sacră, conclavul zeilor întemeietori, pentru proiectarea (destinală) a lui Adam Protogonos ( dar şi a dhikr-ului Amintiri…): aici David-Nastasia şi Ioana-Smaranda hotărăsc “urmaşul”/succesorul la Tronul Lumii, proiecţia sacră în terestru; aici sună Clopotul şi se înalţă schelele omului  –  Calumetul.Ciubuc. Dealul este Templul Paraşabdei, locul Minunii Fiinţei Înfiinţate.

III-Rămân BEJENII. Sau, mai exact, sunt necesari, pentru evoluţia spirituală a Fiinţei Create Miraculos de/în conclavul zeilor  –  de/în zona probelor iniţiatice  –  “încercărilor”. Zona MARII OPERE ALCHIMICE (MAGNUM OPUS). BEJENII se depărtează, pentru a căpăta viziune proiectivă, aspra propriei fiinţe, pentru a conştientiza, deci, etapa(etapele) iniţiatică(iniţiatice). Fără conştientizarea prin îndepărtare, nu poate fi concepută evoluţia spirituală umană, iniţierea, treptelereîntoarcerii în/întru Creator(Creatori)  –  căci  Conclavul Alchimiştilor (David-Nastasia, Ioana-Smaranda) – îl conţinea şi pe fratele ION: cine era acesta? Era tocmai modelul subtil, absolut ocult, al viitorului Nică-Adam Protogonos. 

Cine pleacă de pe Dealul AUM-ului  –  se demonizează-luciferizează! De acord, dar fără demoni nu s-ar întări sfinţii (mai exact, n-ar exista sfinţii)  –  şi, esenţial, nu ar fi fost posibilă manifestarea Demiurgului. Demonii-luciferizaţii (asuras-ii) sunt, ca potenţe,  chiar în Paradis: Şarpele este de faţă la crearea şi punerea legii lui Adam Protogonos –  ŞARPELE ESTE SPIRALA EVOLUŢIEI VIITOARE A PROTOTIPULUI UMAN (ADAM), pentru a-şi merita identificarea beatificată(extaziată) cu Supra-Eul spiritual, cu Dumnezeu-Demiurgul.

Demonii/daimonii perspectivei asupra Eului spiritual în evoluţie  –  vor fi, de fapt, toţi cei ne-numiţi în Conclavul Zeilolor-Alchimişti, cu care am făcut cunoştinţă în Buricul Mitului.

I-Primul Demon al Perspectivei este chiar întemeietorul Şcolii Iniţiatice, în zona Humei Roşii (Arse), de peste Apa Sâmbetei (Osana-lei): “părintele Ioan de sub deal”. Preotul Ioan, preot al Paraşabdei (Logos-ul Sacral Demiurgic) este situat SUB dealul AUM-ului! Cum e posibil? Nu numai că este posibil, dar este necesar: el, preotul iniţierii întru Paraşabda (preot cu care seva identifica Nică, tocmai în faza ultimă, a iluminării imaginative, cu LUCA-LUMINA celor trei cai (două iepe albe+IAPA OCULTĂ, Luna, paredră a Luceafărului-Soare Negru  –  “Armăsarul” Cosmic…) – şi cu Drobul de Sare-Piatra Filosofală, pe care ei o susţin, ascunsă sub ŢOLUL (Vălul)-ultimă fază uterină a Athanorului (după Athanorul Fierarului din Folticeni, membrana care separă pe Adam Re-Îndumnezeitul de Lumea Sacră-Masa Celor 12(24) Înţelepţi  –  Tabela Smaragdina-MOLDOVA SACRĂ  –  membrana aceasta se subţiază maxim, pentru o ultimă fulgerare demonică “de control” al perspectivei ultimei trepte: “Vă ard câteva jordii prin ţolul cela, de v-a trece spurcatul”  –  SPURCATUL din Ultima Jordie  –  ULTIMUL SFÂNT NIKE-LAOS (Sfântul Nicolae, încercat, prima oară, în şcoala Iniţiatică a “părintelui Ioan”…), ARDE  –  adică, confirmă DROBUL DE SARE-Piatra Filosofală, ca sinteză dintre suma barzaqurilor (punţilor iniţiatice) – Zaharia lui Gâtlan, şi Victoria potenţială-Nică (al lui Ştefan-Încoronatul Kalpei, Ciubotar-ascunzător al încă neîncercaţilor Adami, dar şi Petras-Petre  – cel care îl încearcă cu focul neîncrederii şi trădării-lepădării până şi pe Zeul Suprem – Iisus Hristos). 

Ioan de sub deal este paredrul ION-ului-frate al Ioanei (şi “unchi” al lui Nică…)  – şi n-ar fi posibilă viziunea iniţiatică-Nică, fără coborârea lui Ion sub Ion (a vederii Maestrului-oglindă a evoluţiei spirituale a iniţiatlui, sub prototipul sacru, de la care şi la care trebuie să ajungă, spre identificare finală-recuperare sacrală perfectă  –  Nică-Nike-ION-ul, Rex et Pontifex al Crengii de Aur şi al Smaraldului –Graal  –  “odor”-Piatră Filosofală, rezultat final al MARII OPERE

Ce este sub Paraşabda-AUM? Chilia şi Pomii din ţinterim+Gardul Cimitirului. Chilia este PUNGA lui Dănilă Prepeleac: este Imaginea Vidului, de la care va începe Minunea Propagării Vibraţiei (întru demiurgia cosmică). Este “BUZUNARIUL (drept, respectiv stâng), de la care Paraşabda nu numai că se poate înrădăcina, dar poate da primele două ramuri: CHÌUL şi VAIUL  –  râsul şi plânsul, primele măşti ale lui Adam Protogonos: Înăuntrul-(SU)Râsul din Paradis  –  Înafara-Plânsul ca Lume a lui Adam, sau Adam ca Lume  –  este acelaşi lucru, câtă vreme Unica Creaţie este cea a Spiritului –  şi, prin Spirit, creaţia este unitară.

De aici, şi POMII DIN ŢINTERIM  –  Vibraţia Demiurgică din PUNGA-“BUZUNARIUL”-Imaginea Vidului Originar (de fapt, imaginea a ceea ce credem noi despre Pasivitatea Originară, a lui Prakrti). Dar de la imaginea pasivităţii  –  la Vibraţia Propagată în CHIP (Adam Protogonos-Lumea)  –  trebuie să fie un DRUM, o Cale-îngrădire a posibilităţilor infinite,  pe care le posedă pasivitatea, şi, din cauza ţinerii lor în virtualitate, şi rămâne Prakrti  –  PrakrtiPurusha presupune SĂGETARE, axializare a Cosmosului   –  “bârnele-zaplazuri”, care îngrădesc Vidul-Pasivitatea  –  obligând-o la transfigurarea în Ţâşnire-din-Sine, “scoaterea din fire” a lui Prakrti. Axializarea care transformă Haosul în Cosmos. 

Trebuie luată pielea de pe Prakrti, pentru a fi străpunsă-fecundată de Lumina-Axei-Purusha (Săgeata-Purusha  –  pornită de la Deodatus din Vânători, “cumătru” cu Cel-Mai-Activ: Iisus-Ciubărul, Graalul). Apare, deci, Cojocarul-Lumină-Moşul (mereu, MOŞII !  –  spiritele superioare, transformatoare, Bătrânii Vremurilor şi ai Etapelor de Iniţiere) – FOTEA. Fotea-Bărbatul Cosmic(substitutul Marii Divinităţi Masculine!) e cel care ia pielea Satului-Adam Protogonos. Fotea este, logic, şi cel care, după ce ia pielea pasivităţii, trebuie, ritmic, să o fulgere cu Purusha: apare BICIUL-FULGER (nu doar justiţiar, cât ordonator, cosmogonic)  –  care are drept complement PODUL. Fotea şi cu Ioan, Lumina şi Verbul divin (de observat că popa, şi nu altul, numeşte obiectele jupuirii lui Prakrti: “părintele a pus nume calului Calul Balan (…) părintele îi pune nume Sfântul Nicolai”  –  instituind sacralitatea obiectelor prin care este săvârşit  Ritualul  –   instituie Pontificatul (“după cum este şi hramul bisericei din Humuleşti”): CALUL BĂLAN este CALUL ALB-CALUL LUMINII, este PODUL, pe spinarea căruia trebuie să se fixeze (şi aceasta se poate face numai prin JUPUIREA DE PIELE, pentru obţinerea Omului Gol Primordial!)  Harap-Alb (Adam Protogonos). Dar Ucenicul Nică)e precedat, logic, de Maestru: Podul este revelat, prin Pontificatul Graalului. Cum? Cine? Păi, Smărăndiţa Popii Ioan de sub Dealul AUM-ului nu este, oare, cum se şi cuvine, Păzitoarea Graalului-Smaranda-Mama Manvantarului, care trebuie să arate, Principial, Ucenicului-substitutului, CUM  se efectuează PODUL? Şi orice Maestru devine şi Primul Experimentator-Inaugurator: oare Eva nu este experimentatoarea-inauguratoarea, prin Verb şi Faptă, a PĂCATULUI TRECERII  –  trecerea de la Lumea Paradisiacă, la Lumea Terestră? Cum ar şti Catehumenul ce-i/care-i PODUL LUMINII (către Lumină), dacă Mama Manvantarului, prin ea însăşi (jupuită cu biciul, de pielea pasivităţii  – redevenind “goală”-cu trup de foc!) nu s-ar constitui în POD…? De data aceasta, PODUL este simbolul experimentului invers, dinspre Corpul Pasiv – spre Corpul Arzător-Activ. Deci, Calul Balan este ipostaza activată întru pedagogia Luminii  –  a Smarandei. 

Care e fiica Paraşabdei-Ioan?! De ce nu? Căci, cine este Ioan-de-sub–Deal, decât perspectiva căpătată (în scopuri iniţiatice) asupra Clopotarului Cosmic, Calumetul-Ciubuc?

Smaranda este mama şi soţia (în sens sacral-ritualic) lui Nică, provenit din IOAN,care, la rândul lui, provine din Clopotarul Ciubuc (care nu-i altceva decât Clopotarul-Paraşabda-Dealul AUM-ului).  “Posomorârea” părintelui Ioan, la jupuirea cu fulger a pielii-Prakrti  –  deci, la instituirea Smarandei, ca luminătoare spirituală pentru fiul şi soţul Paraşabdei  – nu este decât MARCA GRAVITĂŢII RITUALICE: el, Ioan-de-sub-Deal, este conştient că oficiază pentru instituirea sacrală a lui Ioan-de-pe Deal  – Modelul paradisiac al lui Nică (Adam Protogonos).  Smărăndiţa a mâncat PAPARA? Mai curând, a mâncat PARA: PARA FOCULUI, mijlocul Focului – PURUSHA. Şi-a înglobat dinamica actului iniţiatic-spiritual, înglobându-şi PODUL -Cal Alb (Bălanul-Lumină). “Plângea ca o mireasă, de sărea cămeşşa de pe dânsa”? Cum, Doamne iartă, să nu fie Mireasă, câtă vreme este fecundată de BICIUL-PURUSHA, ca act exemplar-întemeietor? Şi ce să fie mai logic decât SĂRITUL CĂMEŞII, adică ÎNDEPĂRTAREA PIELII-PASIVITATE? Altfel, ce s-ar mai alege de mitul anamnezei? Ce rost ar mai avea tot scenariul ILUMINĂRII CHILIEI, cu BICIUL-Fulger Divin Fecundator şi PODUL-Viziunea Tranziţiei Sacre   – dacă ar rămânea “cămeşa” la locul ei? Cămaşa-Piele este înlocuită de Podul-Cal. Smaranda a devenit Iapa Albă  –  “Alba-nainte, alba la roate,/Oiştea goală pe de o parte”. E “Înainte”? Trebuie să fie înainte-mergătoare (experimentatoare-inauguratoare), căci ea, Smaranda, e podul pe care trece, şi cu care se identifică, sacerdoţial- iniţiatic (adică, în această fază a iniţierii) – Nică. E la “Roate”? Trebuie să fie şi acolo, ca să arate-indice-prevestească ROTIREA ETAPELOR, dinamismul spiritual cosmic (ce I-a fost inculcat prin Biciul-Purusha). E şi în locul Gol”-Plin (penia-poros=lipsa-împlinirea) de la “oişte”  –  adică, Axa Lumii? Cum să nu ! Doar ea păzeşte Axa Manvantarului  –  ea indică şi văzutul, dar şi nevăzutul, etapa anterioară, dar şi pe cea ulterioară, de iniţiere. Şi de existenţă cosmic-spirituală. Ea este şi penia-lipsa, dar care, prin indicarea-“denunţarea” lipsei, propune, proiectiv, poros-împlinirea.

Smaranda, în chip de Pod-Car al Lumii  –  este o structură a simultaneităţii celor trei iepe ale evoluţiei spirituale a Lumii-Adam Protogonos.

Dar ce-o fi cu muştele şi cu bondarii ucişi cu ceaslovul  –  act care produce o nouă încălecare pe POD şi BICIUIRE? De data această – in corpore! Şi de ce e dată palma-“bleandă”, de către un Nică (al lui Ştefan a Petrei) Smărăndiţei  –  creând premizele unei noi încălecări-identificări cu PODUL LUMINII, prin activitatea combinată a neştiinţei prezumate, a unui alt Nică (al lui Costache), aliat cu un Toader (Theodoros) al Catincăi (Ecaterinei) – aliat care produce o miraculoasă scufundare la rădăcina păpuşoiului, fuga înapoi în casa părinţilor, refuzul şcolii, sosirea preotului Ioan, care promite atât succesiunea sacerdotală a lui Nică, cât şi căsătoria (hierogamia, evident) cu Smaranda?

Citirea actelor ritualice trebuie făcută cu atenţie. Ceaslovul este CARTEA LUMII-GRAALUL(Gradale). Adică Expansiunea cu Hieroglifă Sacră, a lui Adam Protogonos. Muştele şi bondarii sunt părţile inutile, demonizate şi dovedite ca inutile, nonfertile, fără perspectivă evolutiv-spirituală, ale lui Adam Protogonos. Şi totuşi, sunt SUFLETE ! Sunt părţi ale corpului spiritual! Cum pot fi salvate? Doar printr-un act de euharistie, de POROS contra PENIA: euharistia, însângerarea propriului corp, de Adam Protogonos-Carte a Lumii-Graal. Astfel, în loc de “clămpăneală”(Paraşabda degradată, ininteligibilă, anti-cosmică şi, deci, antidemiurgică) va fi restabilit CLOPOTUL. Dar numai Alesul, Confirmatul, poate restabili Paraşabda  –  prijân autosacrificiu, închidere în sine, pentru revărsarea asupra întregului cosmos, pe care să-l transfigureze, din litere fără sens, în hieroglife  –  DIN LITERE ALE INUTILITĂŢII (MUŞTE ŞI BONDARI) ÎN HIEROGLIFELE “CUVIOASE”(MUŞTE), “CUVIOŞI”(BONDARI). ALEGEREA SE MARCHEAZĂ PRIN UNGERE-MIRUNGERE. De aceea, filele LumiiAdam sunt “unse”, pentru a pregăti euharistia. Nu se ucide  –  ci se autosacrifică: sângerarea dinăuntrul Cărţii-Graal-Gradale este identificabilă cu Crucificarea de pe Golgota. De aceea, şi este asimilabilă această sângerare  –  “potopului atotpurificator. Dar cum poate fi confirmată valoarea soteriologică, asupra Lumii, a actului autosacrificial-euharistic? Tocmai printr-o nouă JUPUIRE, ca înfrângere a pasivităţii(parţiale) a lui Adam Protogonos  – Cartea Lumii  –  şi printr-o nouă fulgerare cu biciul   –   re-săgetare a Lumii-Carte-Trup Sacru al Omului, cu Purusha. “Pătimirea” este pentru clarificarea Paraşabdei  –  pentru salvarea lumii de “clămpănirea” indistinctibilă, nonspirituală, a borborosului-borboroseală, la care s-ar fi ajuns, fără PRIVEGHEREA DIN ŢINTERIMUL-GRĂDINĂ: Adam Protogonos se poate auzi ca “greşitor” într-o zonă de perspectivă: vidul  –  dar nu departe  –  ci lângă Grădină. Acest “lângă”însemnând, de fapt, în sînul Grădinii cu Pomi  –  sădiţi şi îngrădiţi (cale iniţiatică)  de Ioan al Logos-ului, de sub Dealul-AUM-ului.

Prin luna lui maiu, aproape de moşi” – “MAIU” – indicaţia copilăriei spirituale, ca stare luminată-activată a lui Adam Protogonos – are loc redublarea lui Nică, din pricina unui hybris: apare “Nic-a lui Costache”, (“îndeamnă păcatul pe bădiţa Vasile tântul, că mai bine nu i-oiu zice, să puie pe unul, Nic-a lui Costache, să mă procitească”)  – care “era sfădit cu mine din pricina Smărăndiţei popii, căreia, cu toată părerea de rău, i-am tras într-o zi o bleandă, pentru că nu-mi dădea pace să prind muşte… Şi Nică începe să m-asculte; şi mă ascultă el, şi mă ascultă, şi unde nu s-apucă de însemnat greşele cu ghiotura pe o draniţă: una, două, trei, până la 29. <<Măi!!! S-a trecut de şagă, zic eu, în gândul meu; încă nu s-a gătit de ascultat, şi câte au să mai fie!>> Şi unde n-a început a mi se face negru dinaintea ochilor şi a tremura de mânios…” .

De observat că, iar şi iar, totul seleagă de sunet: ascultatul, sfada, palma (care e “bleandă”, pentru a sugera, parcă mai clar, bubuitul relativ produs de ACTUL PĂLMUIRII)  –  şi, poate, bâzâitul continuat, sau întrerupt, al muştelor…Totul ţine de Şcoala Sunetului, de Templul Paraşabdei, de Dealul AUM-ului. Să vedem cum. Căci totul se petrece în lipsa dascălului-substitut al Maestrului-Preot Ioan  –  în lipsa, dar prin porunca, bădiţei (grad ierarhic iniţiatic) Vasile “tântul, că mai bine nu i-oiu zice”. Vasile “îl pune pe unul, Nic-a lui Costache, să mă procitescă”.

Gradul verificării Paraşabdei este, deci, foarte înalt, din moment ce Vasile-Împăratul îmbracă straiul sacerdotal al NEVĂZUTULUI PORUNCITOR. Vasile “Tântul”  – înseamnă nu neapărat “Vasile-cel-Tâmpit”  –  ci Vasile ÎNTUNECATUL (la minte?  –  nu, ci în întrega lui fiinţă: VASILE-CEL-OCULT  –  căci, într-adevăr, mai bine decât atât nu poate fi definită ascunderea Poruncitorului Verificării Vibraţiei Primordiale: “mai bine nu i-oiu putea zice…”). Şi, prin ideea de Vibraţie  –  se poate citi: Vasile Sfântul, ca şi Vasile Vântul (vântul  –  însăşi Vibraţia Primordială!). Cum poate fi verificat Adam Protogonos? Mai bine decât prin conştiinţa sa, prin sinele său conştientizant al gravităţii problemei Logos-ului  –  nu se poate. Astfel apare schizofrenia sacrală: Nică-Nică (al lui  Ştefan a Petrei-Piatra de Încercare –  al lui Constantin Împăratul Constant  – adică NESCHIMBATUL). Începe să devină clar: Adam Protogonos, pentru confruntarea adânc-spirituală, cu Sinea Sa Spirituală, se desface în Receptor şi Emiţător de Paraşabda:

a-în Neschimbatul (“Nic-a lui Costache”);

b-în Cel Încercat (versatilul, sau Examinatul, “Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotarul”).

Schizofrenia, însă, e sacrală  – deci este nevoie de o punte solidă şi efectivă între cei doi Nică, în care se scindează, în cadrul autocontrolului Fiinţei Sale de Sunet Cosmogonic  –  Adam Protogonos. Ce punte poate fi mai stabilă, între jumătăţile viitorului Preot  –  decât Smaraldul-Graalul-Gradale(Cartea), Inima de Ritm Cosmic a lui Iisus? Şi ce-i cu “bleanda”? Bine şi corect este cu “bleanda”: căci “bleanda” este TONUL” COSMIC, este diapazonul lovit de ceva-ul Obraz Neclintit (obrazul neclintit al Smarandei se cheamă, acum, “Nic-a lui Costache”-Neclintitul-Neschimbatul). Şi poate fi supărat “Nic-a lui Costache” tocmai pe propriul diapazon? Căci “bleanda” a fost dată “în contul” lui Nică al lui Ştefan  –  dar, în fapt, dată de NICĂ AL LUI COSTACHE-VERIFICATORUL PRIN NECLINTIRE. E drept că se poate interpreta şi că “şi-a dat-o”, reflexiv, prin “pocnirea” cu Nică al lui Ştefan al Petrei. Smaranda, oricum,  a suspendat autosacrificiul, însângerarea cu sinele autosacrificial, pe filele unse ale Cărţii-Lume, Cărţii-Fiinţe (Adam). A suspendat  autosacrificiul, pentru a controla efectele de refacere, redresare a Paraşabdei (“încercate” de demonii-bejeni!).

Nică-Neclintitul ascultă  –  adică suportă, el însuşi, “bleanda”, lovitura diapazonală dată, chipurile, hotarului-legătură Smaranda Graalului  –  în realitate, propriului OBRAZ DE DRANIŢĂ.  Căci Nică Neclintitul este, în fapt, înregistratorul calităţii de Recuperator al Paraşabdei, de către Nică Încercatul-Examinatul. Şi pe obrazul lui Nică Neclintitul apar gradele de reiniţiere sacerdotală întru Paraşabdă, ale lui Nică Încercatul-Examinatul: 29 (prin adunare, cum fac iniţiaţii pitagoreici  – adică 2+9, fac 11=numărul similitudinii întru divin). În masonerie, este un grad însemnat. Dar mai e până la încheierea numărului vertebrelor  –  până la gradul 33! “Ghiotura”, deci, încă nu e întreagă-plină: “câte au să mai fie!” (până la 33).  Panica este tocmai că e prea bun, că a recuperat  Paraşabda atât de repede şi corect, încât merită o avansare sacerdotală prea verticală! Deci, fără acoperire sacrală, în macroritmul cosmic! Observăm, deja, simptomele promovării sacerdotale: a-tremurul-cutremurul mâinilor, ce-au dat (şi dau!) “bleanda” Paraşabdei  –  rezultă rezonarea MÂINII Demiurgice la Paraşabda; b- scăpărarea picioarelor, adică mutarea Coroanei Luminii de la cap la picioare, ceea ce înseamnă rotirea fiinţială cu 180 de grade (“tot scăpăram din picioare” – s.n.)  –  darea peste cap a lui Făt-Frumos, pentru metamorfoza, din orice în orice (iată ce efect miraculos a avut autosacrificiul, pe Yama-Yantra hieroglifelor-muşte!); c- crăparea măselei – crăparea Pomului, pentru ca, de sub scoarţă, să iasă Craiul Paraşabdei  –  cu paredra Zâna Paraşabdei; d-interiorizarea şcolarului “celui de-afară (aşteptând cu neastâmpăr să vie un lainic de şcolar de-afară”) –  Nică al lui Costache, pentru expansiunea răspânditoare de Paraşabda, a  Craiului-Preot-Nică(Ioan). Şi ce-i mai important –  BICIUIREA ! Nu se mai face prin jupuire a pielii fizice  –  ci prin Adevăr-Revelaţie, direct-spirituală: “Dar adevăratul (s.n.) Sfânt Nicolai, făcătorul de minuni, se vede că a ştiut de ştirea mea”.

CRĂPAREA MĂSELEI se continuă prin SPARGEREA UŞII ŞCOLII. Fuga este spre UTERUL CASĂ-ORIGINARITATE. El-Nică al Paraşabdei este Osiris, Fraţii-“Demoni”-Maeştri (“Nic-a lui Costache”, substitut al Smarandei, şi Toader a Catincăi – Doritul de Dumnezeu Coroana-Încoronatul, substitut al lui “Ştefan a Petrei”) au, ca însemn al magistraturii supreme, ORBIREA şi SUNETUL-VITRIOL (“au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă; şi se vede că i-a orbit Dumnezeu”). Orbii-Maeştri îl trimit la extrema de jos, infernală, a Axei Polare  –  îngropat la RĂDĂCINA păpuşoiului (la capătul de jos, viu, al Păpuşii-Golem-Nevii)  –  REGRESIE ÎN UTER  –  pentru a se naşte, după moartea iniţiatică (şi masonii mai păstrează acest ritual!): resurecţia de la “inferos”  –  “am ţâşnit o dată cu ţărna-n cap”! Extraordinar! Mai clar, cum să fi zis? Dar noi, cei de azi, ne-am zăpăcit cu totul şi încurcăm dezastruos cuvintele! Alarmă, alarmă, alarmă! – pentru Logos-ul Românesc.

Resurecţia are loc atunci când Paraşabda-Adam-Nică se identifică cu Verbul Divin  –  Tăcerea Ăură: “nemaiauzind nici o foşnitură de păpuşoi, nici o scurmătură de găină” – pe de o parte, vegetaţia vibratorie, pe de alta vibraşie terestră  –  dar cu reverberaţii în cealaltă lume, celestă (transmisă, simpatetic, cerului: Găinuşa de Aur!). Vorba lui Ion Heliade Rădulescu (alt iniţiat!) “Tăcere este totul şi nemişcare plină” – pace în ceruri, şi bună învoire pe pământ  –  Heliade-Iniţiatul şi Iisus-Dumnezeul sunt pe aceeaşi lungime de undă, se întâlnesc pe coordonatele Paraşabdei Perfecte-Tăcerea Sacră, ca Vibraţie Pură la modul absolut!

Ca premiu, consacrare oficială, sacerdotală (Recunoaşterea “Veghei” – prin neacceptarea cantitativului “iniţiatic”): re-venirea la uterul-casă, de unde nu voia să se mai ducă la şcoală, pentru că nu mai avea ce învăţa: murise iniţiatic, de-a binelea (“măcar să ştiu bine că m-or omorî”) şi suferise resurecţia  –  ei bine, confirmarea calităţii iniţierii sale, prin moartea iniţiatică, o are prin venirea Preotului Ioan  –  “înţeles cu tata” (adică Încoronat ca desemnat Con-Veghetor-Stăpân al Kalpei)  –  cel puţin pentru această epifanie: a- transformă biciul-Sfânt Nicolai în biserică-Sfânt Nicolai (“poate că te faci şi popă aici, la biserica  Sfântului Nicolai”); b-confirmă, astfel, succesiunea lui Nică la Tronul Sacerdotal Cosmic;     c-confirmă că “bleanda” încercată pe Reunificatoarea Smaranda (în cadrul schizofreniei auto-verificatoare) este atât de bine reuşită, încât e posibilă identificarea hierogamică: “am o singură fată (n.n. : ca Împăratul Roşu-Soarele, din Povestea lui Harap-Alb) ş-oiu vede (n.n. : sacral, adică va orbi…) eu pe cine mi-oiu alege de ginere”.

Iată cât de benefică, pentru destinul lui Nică, a fost “bleanda  – sunetul diapazonal, de verificare a propriei purităţi, de Stăpân al Paraşabdei. Totul s-a reglat, s-a transfigurat în perfecţiunea sacră a Ritualului-Biserică:”încep a mă da la scris, şi la făcut cadelniţa în biserică, şi la ţinut isonul, de parcă eram băiet”  – adică, scrie CU SÂNGELE LUI DE LUMINĂ, ţine isonul (în sensul de acompaniament-asentiment) –  LUI DUMNEZEU!, cădelniţează-PENDULEAZĂ-RECUPERATIV-RITUALIC, între VIAŢĂ şi MOARTE  – “DE PARCĂ ERAM BĂIET”  – cu sensul de INIŢIAT DEPLIN, Andros-ul Divino-Uman  –  trecut prin examenul Paraşabdei Trupului Său.

***

Capitolul al VI-lea : Zgurile lui Vasile şi declinul Şcolii Iniţiatice. Paznicii nu dorm !

Are vreo legătură “bleanda” diapazonală, dată obrazului Smărăndiţei (Neclintitul)  –  cu prinderea la oaste cu arcanul, a bădiţei Vasile?

Cum să n-aibă? Toate au legătură cu toate, în mitul Paraşabdei, în cadrul Spiralei Vibratorii Cosmice. PALMA este SCĂPĂRARE A FOCULUI –  prin CONTACTUL PURUSHA-PRAKRTI.

Vasile-Poruncitorul Verificării purităţii Paraşabdei, prin reuşita (intermediarizată de Neclintitul), a fost avansat, fiind introdus în FAMILIA PREOTULUI PARAŞABDEI ŞI GRAALULUI: a fost introdus în PIATRĂ (familia sacră, al cărei Stăpân al Kalpei este Ştefan-PIATRA). Şi nu oricum: de la nivelul Lumina-Fotea Cojocarul (Bărbatul Cosmic) al  Biciului (Fulgerare-Jupuire)  –  direct la nivelul Focului-FOCA. Vasile devine Stăpânul (interior!) al CERCULUI-ARCAN (de fapt, al MISTERULUI DIVIN). Şi astfel, în-cercuit (de cosmosul umano-divin), el ete transfigurat (în paralel cu Nică Examinatul şi Învingătorul Examenului), prin moarte iniţiatică-îm-pietrire (asimilare a Pietrei-Drob de Sare-Piatra Filosofală): “Iar mama lui bădiţa Vasile îşi petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe mort!” Dar dovada iniţierii lui Vasile (prin intermediul lui Nică –  sau invers: oricum, dovada Paraşabdei Purificate) este conştientizarea lumii sacre: “Las’, mamă, că lumea asta nu-i numai cât se vede cu ochii” ( ci cât vede Orbul Sacru!) – şi a stării de Războinic al Luminii, Arhanghel al Neamului  – rang la care îi dă dreptul rectificarea Paraşabdei Împărăţiei Verzi a BOURULUI-MOLDOVA: “Oştean a fost şi Sfântul Gheorghe, şi Sfântul Dimitrie, şi alţi sfinţi mucenici  –  care au pătimit pentru dragostea lui Hristos – măcar de-am fi noi ca dânşii!” (Credem a se observa clar că Bădiţa-Împăratul nu vobeşte precum un ţăran, căci nu dă exemple din satul Humuleşti sau din localităţi apropiate  –  ci direct din Panteonul Creştin!  –  ceea ce confirmă deja contactul iniţiatului cu lumea divină). Umilinţa-smerenia nou-promovatului în rang sacral  nu poate acoperi deplin mândria de a fi seamănul sacru al Zeilor Nemuritori    –  ai “înviaţilor” şi “învietorilor” Pământului Spiritual: Dimitrie-Demeter, Gheorghe-Răscoltorul(cu suliţa-rază) al Pământului. Vasile s-a reintegrat în Olimp. Din el, pe Pământ, se scurg, ca din Spânu, zgurile reziduale ale corpului fizic: e drept că, prin paredrul său magisterial Vasile  –  Ioan a devenit yoghin plutitor în Duh (“umbla cu pletele în vânt”)  –  dar zgurile lui personale sunt reziduuri demonice, respingătoare, ale Vibraţiei Pure Primordiale: Iordache “fărnâitul”(defecţiune-degenerare-perturbare gravă a Paraşabdei), care “clămpănea” de bătrân ce era (bătrâneţea nu  aduce, automat, şi magisteriat divin, dacă nu există gestul autosacrificial, de retransfigurare, prin sânge:  a muştelor în sânge, al clămpănitului în Paraşabda, al literelor-buchii în hieroglife sonore); “ş-apoi mai avea şi darul suptului” (s.n.): în loc să ofere, autosacrificial, Paraşabda, el o înghite, pentru a o degrada în labirintul infernal al tractului digestiv-intestinal.

Aşadar şcoala a rămas pustie pentru o bucată de vreme.” Orice realizare a stării poros produce, compensatoriu, starea de penia  –  lipsă şi păcat.  Avansarea, pe Axa Polară, a lui Vasile, până la Capătul Osiei, închiderea în Piatra de Foc  –  lasă punga-buzunarul Prakrti inactiv, şi este nevoie de un nou act săgetător al lui Purusha.

Deocamdată, Adam Protogonos, aflat înafara stării de Şcoală-Iniţiere  –  cu rezervele strânse de la “bleandă” şi resurecţia pe Axa Păpuşoiului  –  repetă, palid, tot mai strins, gesturi ritualice  –  cărora le percepe tot mai slab, tot mai grav-deficitar  –  Paraşabda:

a-mânz (cal tânăr, Hermes Psychopompos, doar), nechează la Crăciun, rupând omătul de la o casă la alta. De fapt nechezatul este Paraşabda dominantă, marcând regresia Spiritului, “de la o casă la alta”, pe drumul în jos pe axă, de la un stadiu superior la un stadiu inferior;

b-de Bobotează “strigau chiralesa (n.n.:Doamne miliueşte) de clocotea tot satul” –  e fiertură divină, sau e “forfoteală” (căci clocotul este premiza forfotului, dacă nu se alege, din clocotul focului-apă, Piatra Filosofală, Aurul)? Satul-Fiinţă clocotită nu e arsă  – ci e înmuiată  –  nici măcar până la ambrozia-amrita: o înmuiere a balamalelor lumii, a articulaţiilor Finţei Lumii;

c-de aceea, de Bobotează, când ar trebui ca Apa să se înalţe ca Agheazmă, pe Verticala Axei Polare  –  se produce răsturnarea mesei omului, cu bucate cu tot, în mijlocul casei”. De, balamalele…  –  …articulaţii ale Fiinţei-Casă cedaseră, în favoarea “tăbărârii” promiscue, gregare, non-ritualice, asupra Grâului Sacru, asupra Clocotului Sacru. Hrana nu mai înalţă fiinţa, prin asimilare sacră  –  ci dogoreşte doar obrazul lui Ioan  –  dar nu-l aprinde-transfigurează: “de i-am dogorit obrazul părintelui de ruşine. Dar el tot cu bunătate:-De unde nu-i, de-acolo nu se varsă, fiilor; însă mai multă băgare de samă nu strică!” Mai este materia-Prakrti (ea este permanent-cantitativ  –  dar nu şi calitativ). Iar vărsarea ar trebui să fie vomă resurecţională, din pântecele transfigurator al Lupului Fenrir al Crăciunului şi Bobotezei (şi Toaderilor “păgâni”).  Dar vărsarea este, fără focul arderii (înnegririi oculte, a morţii iniţiatice), este, zicem noi,  risipire  – fără băgare de samă=introducere a ordinii, a dharmei cosmice.  Şi dharma se diminuează, nefiind susţinută de Focul Central Autosacrificial, Axa se dezaxează, treptat. Devine Pântece infernal: grâul colivei, în loc să însemne Hristos, înseamnă răsturnare în pântece:  “numai să fi avut pântece unde să pui coliva…”. Paradisul ordonat încă e, aparent, abundent-calitativ  –  dar, treptat, abundenţa e viermuială  –  oamenii devin vermina unui cadavru: al Paraşabdei.

Ce cântă (în spiritul  Paraşabdei) Nică al Paloşului (iniţiat-ales, prin tonsuri, de Arhanghelul-Baloş-Paloş ? Îngerul a strigat  –  deci este iniţiat întru strigătul apocaliptic al Arhanghelilor, care păzesc Paraşabda, dar păzesc şi Echilibrul Lumii de Jos. Şi auzind Strigătul Arhanghelic  –  oamenii au căzut în ek-stasis: au rămas cu gurile căscate la mine” – şi, evident, cu ochii închişi, văzând mistic-revelat PardesulParadis, apărat de Strigătul-AUM  – al Arhanghelilor care păzesc Arheul Omului (căci acesta este Pardesul-Paradis: Fiinţa Prototip a lui Adam –Cel Neviciat de/întru Istorie).

Dar nimeni nu mai străjuie Lumea? Cum de nu  –  Smaranda, care împarte pâinea, se împarte pe sine, autosacrificial  –  sesizând clar dereglarea Axei, descinderea spre infernul dinţilor (străji iniţiatice, severe, ale Josului, prin care/după care se va urca iar, legic, la părinţi: “tot îs mai aproape dinţii (n.n.: straja-Cerber, severă, de Jos) decât părinţi i(n.n.: de Sus). S-au văzut de acestea!”  –  deci nu e mirată, căci evoluţia spirituală e spiralată,  dar şi sinusoidală (pe orizontală şi pe verticală). 

Mama învaţă alături de Nică  –  ceaslov, psaltire (Paraşabda Sacră), Alexandria (Paraşabda Eroică, re-activizată).

Iar tatăl Kalpei doarme? Nu, Ştefan spune cimilitura sacră: ”Logofete, brânză-n cui” etc.  –  pentru a trezi Fiinţa lui Adam Protogonos. 

Ei  –  dar trebuie autosacrificiu conştient, al catehumenului. Urmează moartea iniţiatică, la nivelul Verbului (cimilitura, bine cercetată de V.Lovinescu: “Chiţigaie, gaie…”  –  şi ”cinstita holeră” –  “tratamentul” lui Adam Protogonos, la focul Ţandurei Imperiale(Vasile Ţandură) şi  al Necunoscutului (Ocultul Demiurg) “Lucrul rău nu piere cu una cu două”. Pe de o parte, se semnalează, deci, o exorcizare. Pe de alta  –  Răul extrem reface Binele: este logic şi legic acest lucru. 

Iar din “Sfada Zeilor”  – apare Cetatea Focului, prin reprezentantul ei sinecdocal David, care transgresează iniţierea la nivelul Broaştei şi a Arhanghelului cu Paloş – unde, iar, este găsită piatra “numai înţinată”, deci disponibilă pentru aruncare, de către nechibzuiţii catehumeni-arhitecţi: e aruncată “drept în Bistriţă, de clocotea apa”.  Dar nu clocotea pentru a forfoti, ci pentru că era sâmbăta lui Lazăr”-Reînviatul. Căutarea Pietrei Aruncate îi duce pe Nică-Demeter pe NAIUL –PLUTĂ de pe Repedea-Bistriţa  –  până la Copacul de Foc  –  din Paradisul învăluit în Ceaţa Orbilor: “cât pe ce să ne toropească bradul aprins”. Urmează vizita de-a doua la Nemuritoarea-Nastasia, care îi trece pe cei doi Nică   – Demeter şi Victorie Sacerdotală(de fapt, două ipostaze ale aceluiaşi pesonaj-catehumen, Ucenic întru Iniţiere) prin mirul “dohotului de mesteacăn” şi prin barzaq-ul ulciorului  –  scăpându-I de “râiele”-reziduurile demonice, care se strânseseră pe trupul Paraşabdei, din cauza peniei  –  de la avansarea pe Axa Lumii a lui Vasile. Şi astfel, după păpuşoiul-axă învietoare, urmează Învierea a doua  –  când este confirmat Nike – drept Unsul-Iisus al Paraşabdei, urmărit (şi înghiţit-vomat purificat) de “cânii”-Lup Fenrir. Încă o dată, s-a echilibrat THULE-BALANŢA: prima oară prin Soare-Vasile, a doua oară prin Nastasia-Luna  –  dar totul, sub privegherea refugiaţilor sacrali de pe Dealul AUM-ului: David-Nastasia, Smaranda-Ştefan  –  şi, să nu-l uităm, Preotul Ion Proiectivul , cel de sub Deal – întru care va deveni  numitul Nică (deocamdată, catehumenul). 

***

Capitolul al VII-lea : Din nou, Piatra Filosofală, Ţapul Satanic şi Capra Uitată

Drumul ca Iniţiere  –  şi descoperirea  Pietrei Filosofale  –  le-am  mai discutat  –  dar dorim a ne întoarce puţin, pentru a releva, acum, aspectele pronunţat alchimice, a ceea ce s-a petrecut sub Semnul Broaştei. Şi, în plus, pentru a demonstra dualismul semantic al simbolurilor cosmico-umane.

Deci, o cotim iar pe la episodul Eirene-Irinuca şi Caprele ei cu teribilul Ţap

La cine putea să-i ducă Stăpânul Cetăţii Focului, DAVID, pe Ion-Nică şi pe Dumitru-Demeter  –  decât la Muma Pădurii, ocrotitoarea Focului din Lemn? Mai mult, Irinuca-Eirene (Pacea) este Zeiţa care are în posesie următoarele:

a-“o cocioabă veche de bârne, cu ferestrele cât palma(s.n.), acoperită cu scânduri, îngrădită cu răzlogi de brad şi aşezată chiar sub munte, pe malul stâng al Bistriţei, lângă pod (s.n.)”. Care va să zică, după înfăţişare, casa e un athanor (căci aproape îi lipsesc crăpăturile, este ermetic închis, cu excepţia PALMEI-fereastră  –  palma fiind emblema alchimistului, în faza de adunare a compozitului, pentru aşezarea-plantarea germenilor metalici în athanor); dar athanorul este din lemn, deci se va consuma înainte de a împlini faza Sulfului Roşu-purificatio. Este un athanor-prevestire, athanor provizoriu, în care se pot împlini doar mareele alchimice, coagula-solve; mai departe, va trebui căutat un athanor zdravăn, perfect închis şi rezistent;

b-mai avea “bărbatul, fata şi boii din pădure”: Irinuca e la Mijlocul Timpului, e THULE-BALANŢA: “nici tânără, nici tocmai bătrână”; “avea bărbat şi o fată balcâză şi lălâie, de-ţi era frică să înnoptezi cu dânsa în casă. Noroc numai că de luni (s.n.) dimineaţa şi până sâmbătă seara (s.n.) n-o mai vedeai: se ducea cu tatăl său în munte, la făcut ferestrea, şi lucra toată săptămâna ca un bărbat pentru nimica toată: doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia îşi puteau scoate mămăliga(s.n.). Ba la mulţi se întâmpla de veneau noaptea câte c-un picior frânt (s.n.) sau cu boii stâlciţi, şi aceasta le era câştig pe deasupra”. 

Interesantă familie. Cum ziceam şi în capitolul III, Eirene-Irina “domneşte” în zona Zmeilor (posibil ca “zmeii” să fie Dragonii Alchimici, Mercurul  Feminin-Acvatic şi Sulful-Masculin-Piric, care se “(z)bat” pentru realizarea lui  MAGNUM OPUS-Piatra Filosofală!)! De observat că Fata şi Bărbatul lucrează “toată săptămâna”  –  adică sunt Creatorii Ciclurilor Cosmice.

Instabilitatea sexului face din zmeoaica-fată o întruchipare a LUNII  – căci numai Luna trebuie “să iasă din casă” noaptea, pentru a adormi cosmosul, pentru a aduce visele, aştrii, stelele etc. Şi semn este că tocmai de luni n-o mai vezi (în casă) –  luni fiind, evident, ziua Lunii. Dar şi Luna se întoarce, vine pe Apa Sâmbetei, într-un flux ritmic, modificat săptămânal, pe parcursul ciclului lunar. Bun. Dar celălalt zmeu-dragon(fixat sexual doar aparent, căci Irinuca e adevăratul bărbat-stăpân al casei  –  iar bărbatul e doar o anexă fluctuantă, versatilă  –  de observat că până şi la nivelul Fatei e marcată-menţionată, în mod apăsat sexual: ea “lucra(…) ca un bărbat”  – în schimb,  bărbatul-soţ e marcat doar formal-sexual!) –  cine o fi? Răspunsul îl vom putea da doar coroborând datele transmise de Ion Creangă: există un pătrat al Pământului, care e format din doi oameni cu doi boi (=doi oameni cărora le corespund doi boi)  –  iar boii sunt în pădure nu pe câmp!). Mai mult, cvadruplul solidar, OMUL CU PATRU FEŢE, două câte două simetrice, vine sâmbăta “câte cu un picior frânt sau cu boii stâlciţi” – “şi aceasta le era câştig pe deasupra”. De ce se mai duceau în pădure, atunci  –  că doar nu erau miriapozi? Păi, pentru că îşi scoteau mămăliga!

Cei doi boi nocturni, din pădure, pot fi, la rigoare, zimbri-bouri  –  dar, mai curând, sunt INOROGI (sau Cervus fugitivus  –  Mecurul versatil, care face curse, ronduri, sub semnul Lunii-Pădureancă a Cosmosului).

Piciorul frânt îl are şi ciocârlanul din Povestea porcului  –  pentru că ştie unde-I Mânăstirea de Tămâie  –  adică a trecut în Caverna Cosmică a Inimii-Athanor-Hristos. Inorogii sunt/au devenit, prin regresie  –  boi stâlciţi (mai exact, stârpiţi  –  căci sunt simboluri ale virginităţii absolute, a Fecioarei Eterne-Luna-Artemis). Dar şi stâlpiţi  –   căci ei sprijină : I-atât Cerul-Cub (Pătratul evadat spaţial), II-cât şi SOARELE-MĂMĂLIGĂ. Căci e şi firesc ca Luna să cheme Soarele (aşa cum Mercurul cheamă Sulful-Cinabrul)  –  mai exact, să-l stimuleze în apariţia sa. Acesta este CÂŞTIGULpe deasupra”: Soarele (de deasupra), dar şi previziunea/promisiunea vizionară a Soarelui Ocult(at), a lui OPUS MAGNA.

Iat-o pe Eirene fiind nu doar Zeiţa Pădurii, ci şi Zeiţa Diana (complementar)  –  având de-o parte şi de alta Inorogii Virginităţii Lunii Mercuriale. Şi paredră a Soarelui Stimulat-Sulful-Cinabru. Ce mai are, deci ce mai este  –  THULA-EIRENE?

c-Mai are UN ŢAP şi DOUĂ CAPRE  – “slabe şi râioase, ce dormeau pururea în tindă”. Trei animale ale latenţei (râia caprelor, ca şi răpciuga calului lui Harap-Alb –  este masca-ocultarea solarităţii  – dar poate sugera şi inversarea simbolisticii, spre zona demonică)  –  nu doar prin cufundare în somn, ci şi prin ne-actualizarea, prin intrarea în semi-athanor. Sunt aspecte ocultate, aparent degenerate  – deocamdată, chiar inversate  –  ale unei Triade Sacre  – despre care deja am vorbit: inorog-Eirene-inorog. O triadă aseică, nedecompozabilă. Elementul din mijloc, corespunzând, poziţional, Eirenei, este ŢAPUL ISPĂŞITOR  –  Zalmoxis-Hristos, cel aducător de pace în lume prin autosacrificiu (“Rupere în bucăţi”)  –  dar actul autosacrificial este îndeplinit în solidaritate perfectă cu “colateralii”: ce face Hristos este prin tâlharii-contrarii: cel din dreapta (al Credinţei-Afirmare) – şi cel din stânga(al Contestării-Negare). Alb şi Negru  –  şi la mijloc  –   Izbăvirea prin Soarele Ocult-Hristos. În definitiv, “ruptura-euharistia zalmoxiano-hristică” se face prin “tragerea” lui Iisus din cele două părţi contrarii, dar, în acelaşi timp, Iisus împacă-uneşte contrariile, în Mijlocul Cosmic (Miezul Lumii  –  punctul de intersecţie al Crucii). 

Iar dacă am imagina un Atelaj Cosmic cu cele trei animale, deocamdată încă ne-activate spiritual-sacrificial  –  ar corespunde la ceea ce am numit, prin Moş Nichifor Coţcariul: “Alba-nainte, alba la roate,/Oiştea goală pe de o parte” – Caprele-Iepe Solare (prin activarea cristică) şi, în mijloc, ocultarea Marii Lipse Cosmice (Oiştea-Axă – “goală pe de o parte”)  –  care cere, în registru cosmic compensatoriu,  Marea Împlinire Cosmică: prin Ţapul Ispăşitor, Soare Ocult, Hristos. 

De fapt, Eirene. Căci, pentru ca evoluţia spirituală a lui Nică-Demeter să continue, Eirene cea Ocultă (şi ocultată: “ne pune dracul”  – nu se codeşte Catehumenul Nică să-i spună Irinucăi pe celălalt nume ) şi Preoteasă Supremă (ca Fata Vatamanului Satului) urneşte, prin cuplul Nike-Demeter, PIATRA DIN VÂRF (“numai înţinată”  –  deci pregătită de aruncare)  –  s-o pornească la vale, “săltând tot mai sus de un stat de om”. Coborârea URIAŞULUI-Dragonului (“mai sus de un stat de om”) Împietrit activează TRIADA LATENTĂ  –  spre funcţia euharistică-autosacrificială: capra(Eirene) “ruptă în bucăţi”, distruge-dărâmă athanorul provizoriu, în care doar Mercurul lui solve se poate evidenţia  –  pregătind premizele unui viitor athanor, definitiv, al Sulfului Roşu  –  purificatio  –  cel din casa lui Pavel, paredrul lui Petru, tatăl lui Nike-Demeter.

Piatra-Om face apa mercurială să clocotească (să nu uităm că este combinată cu leşia-Vitriol, pe care, deocamdată, doar o experimenta Nike-Demeter)  –  deci să cheme Focul, pentru a o ridica la rangul cuvenit, de Elixir al Nemuririi-Piatră Filosofală recuperată, înălţată la cheia bolţii cosmice  – transsubstanţiată în Pâinea Vieţii Veşnice.

Ce putea face mai mult Eirene-Hristos, pentru Pământul-Humuleşti, cu reprezentarea antropomorfă Nike-Demeter? A devenit Capra Uitată-Autosacrificată  –  deci, prin ea, Ţapul Satanic a devenit Mielul Cristic  – iar Capra Cealaltă (cea “VIE”) a devenit Marea Oaie Cosmică – Maica Domnului

Dar, în calitatea ei de alter ego cristic, va mai face un lucru deosebit de important: îi va sui pe cei doi (adică, ambele ipostaze ale Catehumenului Ioan) în Bradul de Foc-Axa Lumii, pentru a dobândi perspectivă, prin trecerea din starea Joseni, în starea Deleni, asupra propriei lor Opere de (Auto)Transfigurare Spirituală –  MAGNUM OPUS  – să vadă, deci, Focul Central al Athanorului Definitiv.

***

Capitolul al VIII-lea  : Logica Mitului. Fiul Pisicii şi al Câinelui. Şobolanul şi Apollon Smintheus. Operaţiunea Chiorului cu Petec Negru. Penia-Poros  –  şi povestea ratării unei “căsătorii”: Cucul cu Pupăza

Am discutat partea a II-a a Amintirilor din copilărie, preponderent, din punctul de vedere al problemei puterilor sacrale ale Părinţilor-Zei  –  Smaranda şi Ştefan    –  şi urmărind tribulaţiile Luminii (căutării focului în apă), în cazul Nică.

Ar fi de discutat o “Şcoală” şi aici: a pupezei-cuc şi a cireşului-cânepă. La mijloc de codru des   – cum îi plăcea Amin-ului să spună  –  ies păsările, se aleg îngerii, se pregătesc zborurile spirituale. Apoi, abia, urmează întâlnirea cu sfinţii voievozi ai cerurilor, cu Duhul-Popă şi cu Athanorul celor 10 germeni (la “Folticeni”)   – sub oblăduirea Triadei PAVEL-BODRÂNGĂ-FIERARUL. 

Mama are chinul naşterii mistice a Celui Uns-Iisusul, ca Tobă Mistică a Paraşabdei. Iar Moşii-Spiritele Primordiale(Moş Vasile, Moş Chirpec, Moşul cu Viţica-Bour etc.) verifică tot Paraşabda  –  prin Ion cel Golit(prin schizofrenie sacrală)/Ion cel Împlinit. Piua GOLITĂ de sumani (=ţesătura vieţii) cere: sânul UMPLUT cu Cireşele Focului, sub semnul Cieriului Cucului. Intervine Talpa Iadului, cea care bate Toba Mistică, pentru a exorciza Iadul: Maria-Marioara vrea să bată Toba Mistică-Nică –  dar, prin cânepă, Cel Plin(cu sânul solarizat de cireşe!) aleargă mai repede decât Cea Golită/Golitoare (Mărioara-mama lui Ion Golitorul Chiuei cu Ţesătură). 

Cuc fiind, Cel Plin fiind  – Nică va căuta nunta sacră cu Pupăza Scorburii-Cavernei (paredra Mamei Regale):  datorită Moşului cu Bourul (Moldovei), nunta cu golul “spurcat”(de fapt, mistic!) nu are loc, ci, invers, golul “spurcat” devine Cocoşul-Ornicul Adevărului. Trecerea prin zona infernală(de fapt, la fel ca în cazul Pupezei: zona mistică, de încercare): ţigani-balauri-dragoni  – nu-i înghiţit-vomat (“au şi tăbărât bălaurii pe mine, şi cât pe ce să mă înghită”) , pentru că nu-i implicat în nunta cu pupăza…Adică, încă nu merită purificarea, deci nici nuntirea, dacă nu a recunoscut-o pe Regina Psihopompă! Şi aşa mai departe, se urmează logica lucrării spirituale…

                                                                                *

Se spune, de obicei, că Partea a II-a a Amintirilor nu are o ordine logică, n-are o rânduială a secvenţelor narative. Se uită, bineînţeles, cu voie sau fără voie, de LOGICA MITULUI.

Nu numai că există logică – dar ea este perfectă, în partea a II-a a Amintirilor. După ce finalul părţii I ne vorbea despre recunoaşterea, de către “fetele mai drăcoase” – a UNSULUI, Alesului (şi prin tonsura călugărească) –  deci, bun să se stârnească, pentru el (NU împotrivă!),  “CÂNII” (Lupul Fenrir multiplicat, “sinecdocat”)  –  partea a II-a ni-l arată pe cel “alungat” de/prin “câni” (pentru a-l înghiţi, la modul morţii iniţiatice, pentru a-l scuipa “de o mie de ori mai frumos şi mai sănătos”, ca pajura din povestea culeasă de Petre Ispirescu, despre Prâslea cel voinic şi merele de aur  –  adică Stăpân al Noii Lumi-Manvantara)  –  ca fiind Fiul Pisicii  –  sau Fratele Pisicii (după cum Ion este Ion de pe Dealul AUM-ului, Ion Proiectivul, sau este Nică, fiul Smarandei şi al Ioanei).

După cum se ştie, PISICA este Zeiţă a Nopţii, dar şi a Focului. Blana ei scoate scântei, trupul ei este vulnerabil la infiltrarea demonilor.

Nică, cel care stă sub semnul Athanorului Înfocat, se luptă, în sensul mitic, al asimilării complementarităţii  – cu MÂŢELE (care-l zgârie şi-l scuipă  –  adică îl jupoaie-înghit şi-l “stupesc” înapoi, ca şi pajura). În definitiv, CÂINELE şi PISICA se spune că sunt SOŢ şi SOŢIE, ca şi Soarele şi Luna: dacă-l alungau, CÂINII, spre a-l înghiţi şi scuipa (transfigurare iniţiatică  –  şi, în acelaşi timp, să-l asimileze Câinelui Solar)  –  de ce n-ar fi necesară şi o iniţiere simetrică, sub semnul lunar al MÂŢEI-PISICII ?

Smaranda-Pisica din Caverna Casei, îl iniţiază în misterele duble ale Focului  –  Focul Solar, Ascendent –  şi Focul Lunar, Descendent: CĂRBUNELE, respectiv TĂCIUNELE  –  şi în dozajul exact al Focului, necesar pentru menţinerea stării de THULE-BALANŢĂ, în acest Manvantara.

I -Tatăl-Câine “îl alungă” în Pielea-Sat, pentru a vedea cât a învăţat despre Taina Focului  –  căci altfel, dacă nu ştie Taina Focului, cum ar putea stăpâni BICIUL, adică Trăsnetul Justiţiar? Ar da foc universului, ar incendia, înainte de vreme şi fără rost sacru  –  Manvantarul!

Şi iată-l pe Nică, împreună cu alţi 5 tovarăşi (întruchipări ale lui Vishnu, ca şi Harap-Alb cu tovarăşii săi), în Noaptea de Anul Nou (după călărirea Focului Saturnian-Porcul Saturnian “învălit în paie”  – sugerându-se transfigurarea lui Saturn în Cel al Ieslei-Hristos, de Crăciun, şi luând coada porcului s-o frigă  –  pentru completarea anatomică şi ritualică a Imaginii Calului Solar  – şi “beşica” cu grăunţe  –  de fapt, Beşica-Grăunţă  – căci “beşica” trimite nu la băşica udului, cât la băşica, umplută cu Aer-Prana, ci la băşica Peştelui-Hristos, plutire peste Apele Lumii  –  iar grăunţa este însuşi însemul heraldic al lui Demeter-Hristos), pornit în expediţia căutării şi stăpânirii Focului, cu unelte de scormonire, aţâţare-provocare, actualizare întru emergenţă-epifanie, a Focului. Dar:

a-scurtătura-lemn al Focului, trimisă înspre Nică, în chip de încercare a capacităţilor sale de asimilare a Focului – de către Şobolanul-Oşlobanul  –  care nu este altul decât APOLLON SMINTHEUS (sminthis=şobolan, dar la noi a dat SMINTIT  –  adică Deviat de la Calea Stabilită, Calea Dreaptă;  or, CALEA DREAPTĂ-DAO, la daco-valaho-români, ar fi creştinismul  –  or, Oşlobanu este preot, dar al lui Demeter-Dumitru, iar nu al “jidanului trenţuros”, din Noul Testament, numit Lazăr cel Înviat  –  a se vedea dialogul între Oşlobanu şi Popa Duhu şi Trimisul lui Dumnezeu;  dar poate fi şi Zeul-Şarpe.

                      Apollon al Luminii e Smintit-Smintheos doar în raport cu creştinismul, în nici un caz în raport cu Zeul Focului Solar, al “păgânismului”. Şobolanul aduce ciuma, dar tot el vindecă de ea. Şi CIUMA este Foc  –  foc iniţiatic, având la noi, la români, un dublet mult mai des rostit şi, deci, mai cunoscut: “cinstita holeră”. Se vede treaba că moş Ţandură+Nenumitul, care l-au “vindecat”-iniţiat întru Focul Holerei (“Ciumă”) pe Nike-Nică  –  sunt, de fapt, dubletul ŢANDURĂ (Scurtătură/Așchie de Lemn)-APOLLON SMINTHEOS  –  adică unul şi  acelaşi zeu, întâlnit deja de Nică, în  noaptea de Anul Nou: Oşlobanu-Apollon Smintheus (Zeul Sintezei forţelor divine, vechi şi noi);

b-COCIORVA-TABLA CU JAR, PENTRU ÎNCERCAREA-EMERGENŢA CALULUI SOLAR  –  şi a HOREI SOLARE-COLAC  –  mânuită de nevasta lui Vasile-Aniţei: ”Vai, aprinde-v-ar focul să vă aprindă! zise ea, burzuluită grozav” ( am zice noi, “barzaq-uită” grozav  –  căci dacă nu treci proba cu tavaua cu jar, şi nu te aprinzi ca Telegar Solar  –  nu treci podul spre Împăratul Roşu-Soarele  –   rămâi “PE cuptior” (precum fiii, mare şi mijlociu, ai Craiului din Povestea lui Harap-Alb)  – şi nu ÎN athanor  –  adică, rămâi copil regresat în uter pentru totdeauna, germene nefertil  –  iar nu RĂZBOINIC AL FOCULUI.Dar cum se cheamă asta? În obrazul cui v-a învăţat…” Chiar, cum se cheamă? Căci neiniţiatul, ştim din triburile actuale de pe Pământ, n-are nume: numele ţi-l capeţi, într-un fel sau altul, doar ca reflectare a forţelor tale spirituale, din Oglinda Focului, ca probă iniţiatică trecută, ca victorie spirituală (asimilare a unei forţe primordiale). N-ai Nume (NUMA), n-ai Formă (RUPA)  –  pur şi simplu nu exişti. Şi atunci, “în obrazul cui v-a învăţat”  – înseamnă “în obrazul cui a îndrăznit să mintă cosmosul, dând Nume şi Formă neiniţiatului, să apară Focul Ruşinii! –  care foc va produce repetarea în templu a preliminariilor iniţierii. 

Căci, iată, în comunitate, în cosmosul ca templu expansiv, se dovedesc ca fiind insuficiente preliminariile. Căci băieţii FUG (“Atunci noi, la fugă, băieţi […]”)  – deci nu asimilează încă, nu fixează în ei Sulful Alchimic al purificării. Poate în noul ciclu de iniţiere   –  la anul…: “(…) ne arvonim noi şi pe la anul, cu jurământ, să umblăm tot împreună, ne-am despărţit unul de altul, răbigiţi de frig şi hămisiţi de foame…” (n.n.:Înfrângere totală şi penia energetocă maximă!).

II-Şi noul ciclu ste numit “smântânitul oalelor”. Nevasta lui Vasile-Aniţei (A COCIORVEI-FOC) este redusă la însemnul ei heraldic: BARZAQ-ul OALĂ. Pe puntea gâtului oalei este Focul-Smântâna Luminoasă. Nică fură cu limba, îşi arde Limba Creatoare de Paraşabda  –  dar nu suficient!: la încercarea Maestrei Smaraldului Graal, se dovedeşte că Sunetul-Limbă nu e copt, încă, cum trebuie, căci “crapă unde nu plesneşte”, sau invers: “<<Ei, apoi!unde-o plesneşte mama şi unde crapă!>> – zic eu în gândul meu(…)”. Plesnitura şi crăpătura trebuie să fie identice   – să-şi corespundă  –  altfel drumul de eliberare sonoră se închide : corespondenţa-continuitatea punţilor-căilor spirituale este condiţia sub care se poate contura Drumul de Ieşire, din Athanorul Fiinţei, a Paraşabdei Cosmice-Dharma Sonoră.

III-Şi urmează al treilea ciclu iniţiatic, în care mereu, se solicită funcţia Regală-Justiţiară a Biciului. Chiorul-Chiorpecul (Chiorul este văzător simultan, în ambele lumi; Chiorul cu Petec  –  Petec Negru, ca al piraţilor; căci, ce sunt piraţii, dacă nu aventurieri hotărâţi şi necruţători? Ce este petecul negru, de pe unul dintre ochi, decât simbolul, pe de o parte, al misterului aventurii “sălbatice, adică depline, cu orice risc, într-o lume a iniţierii continue  –  iar pe de altă parte, al viziunii magic-oculte, asupra Tainei spre care se Aventurează!)  –  este CIUBOTAR, ca şi Ştefan, pe amândoi legându-i funcţia de Maeştri deţinători ai Ştiinţei Trăsnetului+Tunetului, numit, magic şi tradiţional, BICI)  –  nu-l întreabă nimic, ci-i controlează gura cu limba arsă de la smântânitul oalelor: “îmi trăgea un puiu de răbuială ca aceea pe la bot”, “cu dohot de cel bun, care face pielea cum îi bumbacul”. În definitiv, ce-i face? Dohotul-mir, de Mesteacăn al Luminii Zeieşti  –  îl face pe Chiorpec rudă mitică şi cu (A)Nastasia din Cetatea Focului-Pipirig. Şi atunci, nu sunt decât două alternative ale semnificaţei acţiunii, pe care alternative noi le considerăm complementare: 

a-una soteriologică: vindecă limba ”arsă de râile” (reziduurile de Prakrti) şi de rănile inutile, nesemnificative, de la “controalele anterioare”, ale Smarandei (dar Chiorpec este substitutul lui Ştefan al Kalpei  –  deci autoritate superioară a Focului Cosmic);

b-miruieşte-unge, pentru a desemna pe Alesul Focului  –  de aici şi râsul permanent al Chiorului Sacru. Atâta doar că Nică nu înţelege ritualul mirungerii, sau încă nu-l suportă suficient de bine  –  şi regresează tot la mamă, “plângând şi stupind în dreapta şi-n stânga”  –  confundă Focul de Sus, celest – cu Focul de Jos, gheenic  –  şi scuipătura este, pesemne, exorcizatoare (de tipul scuipatului-scăldatului, cu propria agheazmă, apă+foc,  în sân). Şi atunci Chiorpec e nevoit să fie mai explicit: “He, he! Bine-ai venit, nepurcele!”  –  adică, ai nimerit unde trebuie şi la cine trebuie: NU EŞTI SUPUSUL PORCULUI SATURNIAN (asta înseamnă nepurcele) – ci supusul Focului Solar (al Paraşabdei Solare  – chiar dacă nu vrei să te supui deplin ritualului de iniţiere). Sau: vezi că nu te-ai iniţiat suficient în Focul Saturniano-Plutonic, de sub semnul Porcului! Şi-apoi, focul tot foc este, de-a lungul Axei Cosmice a Vieţii. 

Abia acum o apucă, pe Mama Smaraldului Graal  –  chinurile (naşterii iniţiatice):  “Şi mama avea un chin cu mine din pricina asta…”  Fiind trecut prin proba Focului-Mirungere, înţelegându-şi solaritatea  – el trebuie să mai fie născut o dată, de Responsabila Manvantarului  –  adică, prin moarte şi naştere iniţiatică, succesive.  –  transfigurat.

Vara Focului s-a împlinit  –  TOBA MISTICĂ A PARAŞABDEI (“pielea şi ciolanele”) începe “să bată de războiu: brr…brr…” – cum face Talpa Iadului, în Ivan Turbincă,  cu “pelea de câne” (“pielea rea şi răpănoasă – ori o bate, ori o lasă” – ori “brânză bună în burduf de câne”…  –  căci şi burduful tot o Tobă este  –  iar membrana Timpanului Paraşabdei trebuie să fie din PIELEA CÂINELUI SOLAR)  –  şi două beţe-ciolane (evident, ciolanele încrucişate ale piraţilor, de pe hârca de mort: este crucea magiei negre…  –  dar tot semn al resurecţiei, întru Forţă Ocultă!).

                                                                                        *

IV-Dar TOBA MISTICĂ A PARAŞABDEI, prin depreciere semantică, poate deveni cavernă, golire, penia  – şi iată, iar, schizofrenia Ion-ilor: în episodul cu Cireşul şi Cânepa, există iar doi Ion-I  –  Ion-ii apei primordiale-Osana-Ozana (apa-aer de foc, coloana continuă a Templului Lumii, din  ziua a  doua a Facerii)  –  despărţiţi (schizofrenie sacră, pentru a fi, apoi, reunuţi întru victoria sacră:

a-Ion al lui moş Vasile (tot “pe-aproape de Moşi” –  adică de spiritele Primordiale Veghetoare) s-a dus sub Cetate (adică, sub Dealul AUM-ului, sub Cetatea Zeilor Olimpieni), “la o chiuă din Condreni (n.n. : Condreni – chiua păzită de Muma Codrului-Pădurii, stăpâna axelor vegetale-Coloane ale Templului Cosmic  –  dar şi ale Tuburi-Ţevi ale Naiului Cosmico-Paraşabdic!) s-aducă nişte sumani”. Adică, să golească PIUA-CAVERNA-UTERUL (gestul stârpirii…). Şi o goleşte de toate câte sunt ale Satului-Fiinţă în starea de Iarmaroc-Expansiune.

Şi unde e gol (penia), trebuie, în mod echilibrator (sub zodia Thulei-Balanţă) să apară poros  –  plinul-împlinire;

b-şi astfel, Nică este nevoit să facă plinul-poros. Cu ce? Păi, cu ceea ce a învăţat, cât de cât: cu Foc. Iar  CIREŞUL  este simbol solar-echinoxial. Cireşele sunt mici sori. Cireşul-Axul Lumii, în care e nevoit să urce Nică, e “cireş varatic, care se cocea-pălea de Duminica Mare”. Cireş timpuriu, cu foc timpuriu, foc care oscilează între roşul solar (cocea) şi galbenul lunar(pălea). Oricum, Copacul Axial al Vieţii cosmice are Soarele-Cireaşă Roşie în Vârf  –  şi luceferi-aştri pe ramuri. Este împlântat în timp sacral de densitate maximă: Duminica Mare.

Cum se descurcă proaspătul confirmat (din stadiul de catehumen) al lui Chiorpec-Ştefan  –  în postul de iniţiat întru foc? “(…)Mă trezesc în cireşul femeii(!) şi încep a cărăbăni la cireşe în sân (n.n.: Toba Mistică, “chiua” ce trebuie umplută repede cu Duhul Sfânt Solar), crude, coapte, cum se găseau. Şi cum eram îngrijit şi mă sileam să fac ce-oiu face mai degrabă, iaca mătuşa Mărioara, c-o jordie în mână, la tulpina cireşului“ . Celebra jordie-bici, după care tânjea atâta catehumenul Nică! Şi cu care îl jupuia Fotea-Bărbatul Cosmic  – şi îl va jupui (potenţial sau nu), pentru ultima oară, înainte de Revelaţia Raiului  –  moş Luca!

Cireşul Femeii  –  de ce nu al Bărbatului? Păi, confirmarea sacerdotală, ca TOBĂ MISTICĂ A PARAŞABDEI  –  tobă-foale divine, care când e goală, trebuie să fie plină  –  şi invers, pentru a aţâţa Soarele  –  Focul Ceresc  –  i-a făcut-o Femeia-Smaranda. Nu Ştefan-Bărbatul.  Poate că acesta ar mai  fi avut ceva de comentat. Oricum, Nică a preferat, dintr-o viziune manvantarică îngustă, pe Maestrul “mai la-ndemână-vedere”: Mama Smaranda, care era mai îngăduitoare.

Şi atunci, e clar că ceea ce Femeia-Cavernă iertase, jordia-bici (sceptru-falus masculin) nu putea ierta şi confirma, decât după/prin jupuire de viu  –  spre a Revela Trupul Arzător al OmuluiPrimordial. Vorba lui moş Luca, mai trebuiau arse “câteva jordii prin ţolul cela (n.n.: Athanorul subţiat la membrană), de v-a trece spurcatul”  –  ori în sens exorcizator (va ieşi demonul şi va rămâne Drobul de Sare-Piatra Filosofală), ori în sens de re-verificare, re-ispitire, cu curenţi acendenţi, dinspre Spurcatul (JOS), spre Curatul (SUS).

Toba Mistică, de fapt piua-cavernă în stare de penia, fusese umplută-împlinită (poros), prin îngrijirea ritualică a lui Nică. Dar calitatea Focului din Vârful Copacului Solar, calitatea Soarelui pe care trebuia să-l “remonteze” în Vârful Axei Polare  –  era una slabă-discutabilă, cu eclipse alternative (alternanţa între extremele Împărat Verde-crude  –  Împărat Roşu-coapte). Mă rog, se poate spune că, totuşi, datoria plinului-împlinirii-poros şi-o făcea, oarecum conştiincios, dacă nu şi bine.

Dar ce nu-i bun  – e, totuşi, rău! “Dar bine, ghiavole, aici ţi-i scăldatul? zise ea cu ochii holbaţi la mine; scoboară-te jos, tâlharule, că te-oiu învăţa eu!”

Iată că Jordia-Bici-Mărioara se instituie într-o şcoală iniţiatică ad-hoc: ce n-a învăţat despre foc, până acum  –  va învăţa pe loc, prin transmisia energiei jordiei-bici, de jos în sus, pe Axa Polară a Copacului Lumii. Căci cine nu e Maestru, şi o face pe Maestrul, cocoţat fudul tocmai în Vârful Cireşului Lumii  –  e un impostor (“Tâlhar”). Are dreptate Mărioara-Maria   –  căci îndreptarea prin jordie, de fapt, Noua Axă a Lumii! – a Lumii-Nică, este un act nu doar de Justiţie, ci şi de Mizericordie, dacă ne gândim la eclipsele Lumii, prin calitatea proastă a cireşelor-aştri, cu care Nică popula universul!.

Dar Nică nu percepe decât latura justiţiară: “Dar cum să cobori, când jos era prăpădenie!” Se vede clar că perspectiva din Vârful Copacului îi aduce senzaţia de respingere, conţtientizată profund, a borborosului din zona înfernului-Prakrti. Şi, în definitiv, dacă tot a ajuns Sus  –  de ce s-ar mai coborî, în borboros  –  şi nu s-ar adapta, treptat, rectificând, “din mers”,  lumina aştrilor cosmici?

Mărioara nu-l “chiteşte” însă cu 2-3 bulgări de pământ  –  adică, Nică se află, totuşi, într-o stare spirituală prin care se simte suficient de desprins de Prakrti  – ca să nu se mai lipească de el pământul, proiectat, ca zgură-reziduu, de jos în sus. “Stăi, mă porcane, că te căptuşeşte ea, Mărioara, acuş!” Adică, să nu fi avut discernământ Chiorpec-Ştefan, când l-a consacrat drept nepurcel? De ce este văzut de Mărioara, nici mai mult nici mai puţin decât superlativul (sau, cel puţin, augmentativul) Porcului  –   “porcan”?! Se vede treaba că ceva lunar tot a rămas în Fiinţa-Nică, şi după MIRUNGERE  –  căci acceptă, total ne-eroic (deci, nu solar) să coboare “pe-o creangă, mai spre poale”  –  şi cade în Cânepa infernală  –  opusul semantic al Cireşului. Se întoarce în borboros, de parcă n-ar fi trecut prin nici o verificare ierarhic-divină, de parcă toate instanţele divine prin care a trecut au fost incompetente, “corupte”? Da şi nu. Dacă e să luăm simbolul IEPURELUI în discuţie (“eu fuga iepureşte[s.n.]prin cânepă(…), ne-având vreme să-l sar [n.n.gardul din fundul grădinii], o cotigeam [n.n.: labirintic] înapoi, iar prin cânepă, fugind tot iepureşte(…)Şi eu fuga, şi ea fuga, până ce dăm cânepa toată palancă la pământ”)   – trebuie să spunem că :

a-iepurele este simbol al lipsei de măsură  –  iar Nică prin hybris-ul de infatuare-superbie a păcătuit, în primul rând, crezându-se demn de poziţia în Vârful Cireşului Lumii;

b- iepurele este simbol dominant lunar  –  dar poate fi şi “fratele sau iubitul ei” – adică, la nevoie, poate împrumuta şi valenţe solare. 

De ce cotigea Nică, şi nu putea sări peste gard? Păi, e clar: Karma cireşelor din sân îşi spunea greu cuvântul. Cireşele coapte îl trăgeau în sus, spre a sări gardul grădinii Paradisului (de dincolo de gard!), cireşele crude-necoapte  îl trăgeau în jos, în cânepa borborosului. În labirintul, pe care fuga iepurească, lunară, e gata să-l construiască, pentru a-l închide, în propria greşeală a trufiei (superbiei), pe catehumenul care se şi vedea-credea Maestru!

Şi totuşi, ciudata fugă iepurească, în ambele sensuri, prin cânepa borboros (mai ţinând cont şi de efectul, adiţionat, al cireşelor coapte din sânul-Tobă Mistică) creează, vrând-nevrând, o ORDINE ÎN INFERN: iar orice ordine, în infern, este împotriva infernului, slăbeşte forţele infernale. Cânepa cade palancă la pământ  –  palancă=Axa-Copac orizontalizată!

Dar Axele Cânepii erau Coloanele Infernului  –  iar nu Cireşii-Copacii cu Rădăcini Celeste! Alternanţa eu-ea, în cadrul aceleiaşi atmosfere verbale-substantivale (fuga=dinamic-verbal şi descriptiv-substantival) produce o inertizare a fugii ca spaimă lunară  –  şi o încălzire, până la topire, a ţâţânilor iadului. Iată că jordia Mărioarei este tradusă în fapt-act: acest curent pozitiv, acest supliment al Focului Iniţiatic  –  lipsea pentru coacerea dublă: I-a cireşelor verzi  –  aştrii din sânul-tobă cosmică, şi II – a fiinţei catehumenului Nică. PERIA zodiacului inversat (“zece-douăsprezece prăjini de cânepă, frumoasă şi deasă ca peria”) este arsă de energia JORDIEI-FUGĂ accelerată, implantând sensuri cosmice  –  în haosul-borboros. Nică se înalţă peste gard (peste propriile-i limite, agravate de impostură şi superbie) “de parcă nici nu l-am atins” (imponderabilitate-levitaţie spirituală, de tip yoghin, care spune ceva despre circulaţia Shakti-Shekina şi de starea pe coadă a Şarpelui Kundalini  –  pentru a despărţi borborosul de cer şi Prakrti de Purusha)  –  iar mătuşa Mărioara…Ei bine, într-o inversare a Cerului, ea “păţeşte” ca Spânu: “se încâlceşte prin cânepă, ori se împedecă de ceva, şi cade JOS”. “Cade JOS”  –  de fapt cade SUS  –  căci Mărioara este SUPLIMENTUL MAGISTERIAL al lui Ştefan şi al Smarandei, este Stăpâna Fulgerului-Jordie. De ce anume se “împedecă”? Greu de spus:

a- ori că, epuizându-şi şi sarcina-misiunea, ea devine zmeoaică (prin transfigurare inversă), şi se “împedecă” de propria-i perie azvârlită în calea (de iniţiere a catehumenului)  –  de fapt, de peria, azvârlită în urmă, de către Făt-Frumosul Nică, perie în locul borborosului  –  asta ar însemna apariţia unei păduri de cireşi solari, în locul cânepii-labirint infernal;

                       b-ori jordia, inutilă acum, prin încălzirea pneumei-Nică, devine piedică pentru cel/cea care ţinea s-o folosească tocmai în acest scop, al încălzirii-suplimentării de foc. Şi Marioara devine “nebuna de mătuşa Mărioara”. Şi Spânu, în definitiv (ca şi orice Maestru!)  – era nebun  –  în sensul de “outré”, situat spiritual înafara lumii profane.

Oricum, Nică a trecut gardul în zbor. Şi trecerea se plăteşte cu banul-mesaj sacral. Care era mesajul sacral? Nică a căpătat, în fine, ceva din imponderabilitatea spirituală a îngerilor Grădini Celeste. E mult, e puţin? Vom vedea.

Acum vine rândul confirmării bănuielii că Chiorpec-Ştefan a fost, el însuşi, prea îngăduitor în confirmarea unei solarităţi încă dorite, dar nu şu dobândite real  –  când îl consemnase-consfinţise, pe Nică, drept nepurcel. Pentru a nu mai greşi, nici măcar ca supoziţie, Ştefan-Chiorpec are grijă să folosească, de data asta, cu adevărat suplimentar, chelfăneala încălzitoare (poate chiar BICIUL…:”(…) mi-a tras o chelfăneală ca aceea, zicând: -Na! Satură-te de cireşe! De-amu să ştii că ţi-ai mâncat liftiria de la mine, spânzuratule! Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta?”). Şi, ceea ce arată mai clar că se pripise când îl fixase, ca nepurcel  –  e că acum îi spune : spânzuratule! Deci, îi/îşi face bilanţul cam aşa: 1-Nică a îngurgitat sacral sorii-cireşe (s-a săturat  –  adică, din punct de vedere al lui Nică, a făcut ce trebuia pentru iniţierea prin foc; 2-şi a mâncat liftirie de la tată; păi, lefter=fără bani, fără credit. Atunci n-a mâncat nimic  –  căci mâncase destul jar-cireşe (precum Calul Solar al lui Harap-Alb). 3-Înseamnă că s-a împlinit, iarăşi, ciclul iniţiatic? Nu în adevăratul sens al cuvântului: căci nu Nică a plătit banul de trecere  –  ci tot Tatăl. Pentru Tată, el rămâne (din pricina greşelii neplătirii-neconştientizării) – un neiniţiat, un SPÂNZURAT între cer şi pământ  –  iniţiat cu rădăcina în Cer, dar care trebuie să  revizuiască la Talpa Pământului –  pentru a putea, apoi, revărsa generozitatea aurului-solaritate câştigat(ă). Un ucenic vrăjitor care, mereu, nu are încă stăpânire asupra Focului-Bici, ci i se suplimentează dinafară Focul-Bici. El trebuie să suporte o răsturnare la capătul de jos al Axei Polare (Marte  -> Transfigurare) şi să aibă răbdare, apoi (cartea 14), pentru a reveni în Vârful Pietrei-Nastasia Vitriolului (cartea 13).  

Nu are acces în Cieriul Cucului: “Mai pasă de dă ochi cu mătuşa Mărioara, cu moş Vasile, cu văru Ion şi chiar cu băieţii şi fetele din sat; mai ales duminica la biserică, la horă, unde-i frumos de privit, şi pe la scăldat, în Cieriul Cucului, unde era băteliştea flăcăilor şi fetelor, dorţi unii de alţii, toată săptămâna, de pe la lucru!” Nu că nu ar avea dreptul la scăldat, privit, jucat hora solară  –  dar încă se pune în primejdie şi pune în primejdie energia încifrată în aceste simboluri ale împlinirii ( hora) – şi ale trecerii (biserică, privire, scăldat în apa Styx-Osana-Ozana). Trebuie să se lase transfigurat total, prin Moarte Iniţiatică, în Caverna Daimonului Regal – Pupăza  –  pe care daimon îl va transfigura în GĂINUŞA DE AUR CELESTĂ – a Humuleştiului fără Ceas! Şi se va transforma pe sine în Auraş-Păcuraş, Hristos-Păstorul, Vitriol al A-Nastasiei-Nemurirea.

Încă nu este CUC. Dar ce este? Contrariul? Nu : Operatorul Transfigurării Daimonului Regal-Pupăză: spărgătorul de ouă de CUC ARMENESC  –  Pupăza “Spurcată”. Bine că nu disperă  – ci acceptă să acumuleze(cu Răbdare tarotică!)  –  râsul demiurgic (chiot cu valenţe apotropaice, exorcizatoare)  –  în procesul de iniţiere-umplere a Pungii Neantului: “le făceam atunci cu chiuita”(s.n.). Înşiră Mărgelele KARMEI Cosmice ale propriei fiinţe, pe sfoara/sforul curgerii de la Moara Timpului (“mi s-au întâmplat în viaţă, nu aşa într-un an, doi şi deodată, ci în mai mulţi ani şi pe rând, ca la moară”)   –  nu le pune mormane, prosteşte. În ciuda aparenţei, actul iniţiatic al lui Nică are succesiune ordonată

Căci  –  cine este PUPĂZA? Ipostaza antinomică (nadirică) a CUCULUI DIN ZENITUL CERULUI (Vârful Cireşului). Aşa afirmă Mihai Coman, vorbind despre Pupăză, destule despre duplicitatea semnelor-simbolurilor spirituale. Tradiţia nu face decât să consfinţească, să fixeze în panoplia Spiritului Uman-Cosmic, nişte adevăruri imuabile, ordonate şi coordonate de Creator. Evoluţia spirituală este, de fapt, urmărirea parcursului urmat de Spirit  –  pe Spirala Cosmică Infinită. O spirală şi o sinusoidală, în plan longitudinal, respectiv transversal, al Casei-Cosmos.

Aceasta este şi anamneza-dhikr a lui Ion Creangă, colaboratorul (până la consubstanţialitate cu) Amin-ul Neamului Românesc.

Nike-Nică îşi înregistrează spirala-sinusoidala iniţiatică  –  evoluţia sa ca Spirit în Casa Corpului Cosmic –  Adam Protogonos. Atât şi nimic mai mult. Este Preot, este Rege. Este şi Demiurg? Poate ameliora doar –  sau şi transfigura? Da, poate determina o mai bună “batere” a “firelor” sorţii în “urzeală”. Nu o schimbare a Ţesăturii  –  a Legii-Dharmei-Ţesăturii. Ţesătura este Paradisul  – căci , cum spune Jorge Luis Borges, “doar atât a creat Dumnezeu: Paradisul” . Depinde, însă, din ce parte a Muntelui, de pe ce versant al Muntelui  –  cucerim-recuperăm Paradisul. Şi la a câta încercare de ascensiune a Muntelui. Şi cu ce mijloace de abordare a Muntelui Meru  –  a Centrului Spiritual al Lumii.

***

Capitolul al IX-lea  : Regina Scârnei şi Găinuşa de Aur. Extenuarea Catehumenului  –  şi Ţiganii-Dragoni. Ariadna şi Pupăza

Stăpâna Manvantarului, Smaralda Graalului, vrea, pentru protejatul ei catehumen, o colecţie de răsărituri de soare  –  şi refuză drumul prin mlaştina-borboros, spurcatul drum care trece ad inferos, pentru a accede ad superos

Dar, până şi o stăpână de Manvantara, nu e decât o reglatoare, nu o creatoare. Corectează, nu creează Ţesătura Destinului. Nică va transfigura, prin autosacrificiu, Ceasul – în Zodiac, Pupăza  – în Găinuşă de Aur, Timpul  – în Atemporalitate şi, confruntându-se cu / înglobându-şi Daimonul, va câştiga dreptul de acces la Piatră şi la Vitriolul Anastasiei, izbăvitoarea de otrăvuri, prin OTRAVA SUPREMEI ŞTIINŢE – cea SACRĂ.

Satul Fiinţă vuieşte:

a-de VATALELE ce bat firul sorţii umane în Urzeala Şesăturii Cosmice;

b-dar şi de PUPĂZITUL COCOŞULUI-CUCULUI FALS, “spurcat”, infernal: “Şi numai ce-o auzeai vara: Pu-pu-pup! Pu-pu-pup! des-de-dimineaţă, în toate zilele”.

Pu-pu-pup. De la pupat  –  sărutul-gaj al Satanei. Dar şi strigătul de neputinţă al Satanei: el nu poate crea  –  doar, cel mult, strigă începutul cuvântului CREAŢIEI: PU(I) –  dar nu poate crea pui-germeni vii. “Sărută” sonor, se uneşte sonor, cu cei pe care-i păcăleşte : îi “spurcă”, şi prin ei umple lumea de Golemii Lenei Spirituale  – în ţarina olarului, ţărâna trădării esenţei  –  contra a 30 de arginţi…(30=3+0, 3 cercuri descendente în Singurul Ciclu: pu-pu-pup)  –  numită în text Ţarina Ţiganilor: NEGRI  –  şi, totuşi (sau: de aceea) BALAURI-DRAGONI. Adică, NEGRU=MISTERUL DIVIN. Din ţarina păzită de ţiganii-dragoni, care cântă (oare nu cântă tot ca pupăza?)  –  cresc cozi de sapă-nonfertile  –  iar nu Copaci Cosmici Vii. Din LUTUL ŢARINII ÎNŞELĂCIUNII-TRĂDĂRII LUI IUDA  –  ies OALE-penia – nu şi VIN-poros. Adică: RUPA – nu şi NUMA.

Disimularea Spurcatei în Teiul de Aur  – este culmea perfidiei demonice. Şi să-i mai zici şi Găinuşă (de Aur)  – este culmea prostiei. Acum. Involuţia spirituală a celui care n-a avut să plătească gardul către Cireşul cu Cuc  –  este evidentă. El vrea să doarmă spiritual, să rămână cu spiritul-capul nocturn (“aveam grozavă ciudă pe dânsa; nu numaidecât pentru pupat, cum zicea mama, ci pentru că mă scula în toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei” – s.n.) –  s-a săturat de atâtea încercări de veghe, de at’tea “munci ale lui Hercule” şi de ascensiune: SACRALIZAREA PORCULUI, ASCENSIUNEA LA GURA-BARZAQ-UL ULCIORULUI LUMII  –  pentru a accede la SMÂNTÂNA-LUMINĂ DIN PARADIS, ARDEREA LIMBII, PRIN SMÂNTÂNĂ ŞI PRIN MIRUNGEREA-RĂBUIALĂ  –  ASCENSIUNEA PE VERTICALA CIREŞULUI ŞI FUGA ÎNCĂLZITOARE  – PENTRU TOPIREA CÂNEPII, ÎNTR-O SUMĂ DE FIRE ALE SORŢII…O, ce obositor  – mult prea obositor, pentru un biet catehumen! E nevoie de o pauză  –  adică, de o Sincopă  Spirituală. Tot ce face Nică, în această secvenţă, este expresia Sincopei şi a Amânării. Cu cât face mai multe gesturi inutile, cu atât destramă Ritualul, la construcţia căruia contribuise, până în acest moment.

Nu numai că se lasă pupat (complementarizat) de Satana   –   ci chiar adormit spiritual, inversat spiritual, în orice gest:

a-lasă jos demâncarea-hrana adevărată, de la Mama Manvantarului (hrana zeiască-amrita) –  ridicându-se spre scârna-mâncare (cuibul cu “chisăliţa” de Ouă a Pupezei = entropizarea germenilor vieţii);

b-se lasă fascinat, în ascensiunea încăpăţânată şi sterilă, pe AXA-TEI  –  de Mirosul-Putoare Demonică (“mă suiu încetişor în teiu care te adormea de mirosul…floarei”…), acceptând să nege Tămâia Celestă a Florilor din Vârful Teiului;

c-acceptă scorbura-cavernă a scârnei (nu a naşterii mistice!), în locul Vârfului-Săgeată al Copacului Vieţii, care străpunge Pântecul Celest; 

d-îşi schimbă, cu bună-ştiinţă, NOROCUL CURĂŢENIEI (Purificării prin Foc, Starea de CUC)  –  pe NOROCUL SCÂRNEI, IMPURIFICĂRII(“şi, norocul meu!…găbuiesc pupăza pe ouă”);

e-“Taci, leliţă, că te-am căptuşit eu! îi mai pupa şi pe dracul de-acum!” – de fapt, dracul fiind ÎNCĂPĂŢÂNATA FIINŢĂ, care înfundă MÂNA DEMIURGICĂ – în SCÎRNA BORBOROSULUI  – confundă MÂNA cu SCÂRNA, CREAŢIA COSMICĂ  –  cu HAOSUL/ENTROPIA COSMICĂ

f-confundă LEBĂDA (“şerpe cu pene”) care vâsleşte Paradisul şi-l cântă în Paraşabda Morţii ei (autosacrificiul Lebedei pentru / întru Vibraţia Primordială)  –  cu Pupăza: DE FAPT, CONFUNDĂ TOATE :  și CUCUL cu PUPĂZA, şi COCOŞUL cu PUPĂZA…Şi ŞERPII BUNI cu ŞERPII RĂI (ÎNŢELEPCIUNEA VITRIOLANTĂ  –  cu RĂUTATEA INUTILĂ);

g-devine BĂRBATUL SCÂRNEI: “îmbărbătez (s.n.) şi iar bag mâna să scot pupăza”. Iarăşi, a doua oară, mâna demiurgică se înfundă “pe ce-a fi”(“şi iar bag mâna să scot pupăza…PE CE-A FI…”)  – pe “ORICE”-ul DEZOLĂRII ŞI DEZORIENTĂRII/DEZ-ORDONĂRII  –  negând, astfel, ordinea demiurgică;

h-mâna, în mod normal, îi este resorbită de labirintul borborosului: “dar ea (n.n.: NU pupăza, ci mâna pentru pupăză!) se mistuise de frica mea în cotloanele scorburii, undeva, că n-am mai dat de dânsa nicăieri”  –  Nică se lasă fascinat de Maestrul-Minotaur, sinucigându-se spiritual, înfundat în tenebrele propriei conştiinţe adormite. “Măi! Anapăda lucru ş-aista” –  singur recunoaşte că reuşise să inverseze, înspre rău, toate rosturile şi sensurile paradisiace;

i-capul-căciulă (căci căciula este craniul, mulajul capului uman) o tufleşte în gura scorburii: deci, rezultă o SFERĂ A SPURCĂCIUNII, un CAP-CA-LABIRINT, nu ca STRĂPUNGERE-PE-VERTICALA SPIRITULUI (ce contra-performanţă “glorioasă”: să transformi sfera, în labirint!)  –  deci, O ÎNTUNECARE A COSMOSULUI! Lespedea-Piatră, în loc s-o înalţe în vârful Construcţiei Cosmice, o pune ca ÎNLOCUITOR AL CAPULUI-CĂCIULĂ-LABIRINT  (intelectul deja spurcat…).

În Cosmos  –   oamenii-Fiinţa lui Adam Protogonos s-au întunecat: sunt ŢIGANI  –  aici şi acum, în sensul înjosirii, nu al ocultării. Lingurari  –  pentru că LINGURA NEAGRĂ este pentru AMESTECAREA CONTRARIULUI AMRITEI-AMBROZIEI: CLOCOTUL DIN CAZANUL VRĂJITORESC, DE LA RĂSCRUCILE NOCTURNE! Să nu se uite că PUPĂZA este OBIECT AL MAGIEI NEGRE! Li se lungiseră urechile de foame(ţiganilor)  –  se transformaseră, adică, din Zalmoxis-Hristos  – în MĂGARUL DEMONIC!

CÂNTECUL ţiganului (“lălăitul”) se opune contemplării boiereşti  şi Calumet-ului Vertical ţărănesc-românesc/LULEAUA (“Ţiganului când i-e foame, cântă; boierul se plimbă cu mâinile dinapoi, iar ţăranul nostru îşi arde luleaua şi mocneşte într-însul”), “mocnirii” cărbunelui acoperit spiritual: ESTE PUPĂZ-itul SATANIC.

SCÂRNA  este   mâncare dez-energetizată/sleită (evacuată spre INFERN !), pe care o aduce Demonilor Pupăzei  –  Ţiganilor, care “lălăiau aşa de fără chef”  –  Paraşabda degradată şi stinsă, redusă la mogorogitul”-bolborositul de la TALPA IADULUI.

Ei bine, când ai ajuns jos, cât mai jos şi cel mai jos  –  TREBUIE MUSAI SĂ URCI, PE AXA COSMICĂ. E o lege cosmică. Ţiganii devin DRAGONI  –  care “cât pe ce să mă înghită”  –  pentru a-l scuipa Curăţat-Luminat. “O chirandă mai tânără” –  de fapt, METAMORFOZA (PRIN INVERSARE/METANOIA) A TĂLPII IADULUI  –  se opune transfigurării lui Nică  –  ba chiar are viziunea unui atac (transfigurator sau nu) la nivelul Şefului Kalpei: “Cu tatul lui aveţi ce-aveţi, iar nu cu dânsul!” Cu “tatul” şi cu “satul”  –  deci, pe el lăsaţi-l, deocamdată, să-şi urmeze calea labirintică, să înveţe singur să-şi făurească o Ariadnă şi un fir! Prin care să-şi (re)amintească Tradiţia Iniţiatică…

Ţiganii consumă scârna-bucate. “Scăparea cu obraz curat”  –  este, de fapt, înnegrirea (spirituală) a obrazului, la acelaşi mod cu ţiganii: de aceea ei îl lasă în pace, căci, acum, NU SE DEOSEBEŞTE DE EI. Aceasta înseamnă că s-a “împărtăşit”, şi el, din scârna-bucate. Mâna lui se va întoarce în labirintul scorburii  –   dar va fi oprită de Pupăza emergentă şi de ouăle-chisăliţăRĂUL-PUPĂZĂ nu mai are perpetuitate prin ouă: chisăliţa ouălor de scârnă este prima sesizare a înfundării excesive, exasperante, în borboros.

Spuneam de firul Ariadnei şi de Ariadna. Ei bine, Ariadna devine, pentru Nică, PUPĂZA-”pupătoare  –  iar firul eliberator pentru el devine împiedecător de picior pentru Pupăză (“leg pupăza de picior c-o aţă”). Dar nu şi călăuzitor de picior ( de ARIPI SPIRITUALE) pentru Nică. Caverna infernală din scorbura cu scârnă este transferată în labirintul infernal al Podului Casei Fiinţei (“ş-o îndosesc de mama vro două zile în pod prin cele putini hârbuite”)  –  printre cele putini hârbuite, care nu mai puteau reţine-apăra-conserva nici Apă, nici Lumina-Brânză, nici Aerul Tobei Mistice (“Buhaiul”), nici Focul Mirului din Ciubărul-Graal.

Iubirea dintre Nică şi Pupăză îi identifică cu Infernul-Pod Labirintic: “şi una-două, la pupăză, de nu ştiau cei din casă ce tot caut prin pod aşa des”. Cei din Casa Fiinţei Luminii. Dar cine iubea pupăza, ca soţ, la începuturi? CUCUL. Probabil, insesizabil, Nică, paradoxal, din cel identificat cu pupăza  –  devine cel opus pupezei. Se produce METANOIA PARAȘABDICĂ.

Măriuca lu moş Andrei (alt moş, de data aceasta BĂRBATUL)  –  vine “c-o falcă-n cer şi cu una-n pământ”, să-l înghită (sonor) şi să-l regurgiteze (fiinţial-sonor) pe Ion. Ea e zmeoaică, balaur, Lup Fenrir  –  orice făptură, din Fiinţa Cosmică, ce poate transfigura pe un biet rătăcit în iubirea faţă de borboros  –  poate inversa, întru normalitate, pe orice fiinţă stă cu capul în jos, răstignită pe COPACUL COSMIC-YGGDRASIL. Nu îi este ei că a furat O pupăză  –  ci că a furat însăşi PUPĂZA: acesta este numele mistic (ocultat) al DIAVOLULUI TIMP. De ce n-a furat şi monopolizat Diavolul-Timp  –  de ce s-a dat în dragoste, astfel blocând forţele bivalente ale daimonului doar pe varianta descendentă spre borboros. Daimonul Temporal-Ceasornic, ordonator în Istorie Degenerativă, conlucrător cu Divinitatea Demiurgică (pe Axa Descendentă), a fost blocat pe un mic traseu, fixat în cloaca-borboros.

Cât de complexă şi “pe muchie de cuţit” este mentalitatea tradiţională: PUPĂZA-Demon e rea când îi este blocată bivalenţa funcţională. Altfel, mentalitatea tradiţională ştie să-i extragă Şarpelui  –  Dinţii Otrăvitori  –  şi să-l domesticească, să-l prefacă în Ocrotitorul (Ouroborosul) Casei-Fiinţă (iar OTRAVA – în LEAC !). Pupăza-Ceas-Timp Degenerativ este aspectul real, NU tradiţional. Deci, Nică s-a coborât (înjosit) infernal pentru că a blocat bivalenţa funcţională, a încălcat astfel tradişia, a personalizat demonul, pe dimensiunea iubirii pe dos.

Măriuca lui Andrei îşi pune gâtul la mijloc: devine barzaq  –  pentru Nică: să treacă Nică prin filtrul, pe podul tradiţiei care creează bivalenţele dinamice ale Axei Cosmice  –  şi se va cerne, din Pupăză-aspectul malefic  – rămânând aspectul ei cel benefic: GĂINUŞA DE AUR  –  din ZODIACUL CELEST ETERN. Nimic prea mult  –  addagiu care se potriveşte şi aici: nici/şi Găinuşă de Aur sau Cocoş Roş  –  dar nici/şi Demonul Borborosului: ceasornic, cocoş domestic, cu funcţii strict măsurător-ordonatoare, în Realul-Degenerativ. Nu descoperitor de comori  –  ci păstrător de Comoară (Taina Divină).

MOŞNEAGUL NEBUN CU VIŢICA, cel care-l crede (ca ne-alşii) pe Măsurătorul cu Cotul  –  Ştefan a Petrei  –  este însuşi Ştefan a Petrei, cu paredrul său BOURUL (disimulat paredrul ca VIŢICĂ-JUNINCĂ): Moşul Nebun (SMINTHEUS APOLLON) dezleagă firul Ariadnei (pe care i-l va trece lui Nică, să iasă  –  vrea-nu vrea  –  din labirint)  –  şi transgresează funcţia ariadnică, de la Pupăza-Demon, la BOURUL-DIVINITATE TUTELARĂ a topos-ului sacru (Moldova-Humuleşti-Pământ Ars=Ocult). Şi, amândouă, Viţica şi Pupăza  –  transgresează, în Centrul HUMULEŞTI: BOUR şi GĂINUŞĂ DE AUR.

Fuga spre Centrul Spiritual HUMULEŞTI este, iar, topitoare a ţâţânilor Iadului (ca şi în cazul “încălzitoareifugi prin cânepă…): totul reintră în  normalitatea Celestă Zodiacală, starea paradisiacă se reinstaurează. Cu o rezervă, absolut firească: Nică va plăti spiritual rătăcirea  –  prin transfigurarea-moarte iniţiatică: a-rebotezat (“fuga la scăldat; şi când sar odată voiniceşte de pe-un  mal nalt în ştioalnă, din greşală, drept cu faţa-n jos”  – cu faţa înainte=CU INIMA PURIFICATĂ); b-înveşmântat în “năsip” şi prohodit (”băieţii s-au strâns ciotcă împrejurul meu şi m-au înmormântat în năsip, şi m-au prohodit cum ştiau ei, şi de-abia mi-am revenit în simţire”). Procesul ritualic ia sfârşit la Apusul Soarelui (“şi-apoi am început a mă scălda în ticnă, până pe la asfinţitul soarelui”  –  atunci când “se răstoarnă lumea”)   –  când REDEVENITUL (RENĂSCUTUL)/ÎNVIATUL SOARE Nică se reîntoarce în Casa Soarelui-Smarald, ca PĂSTOR, alături de/asimilat VITELOR  SACRE (“potrivind-o să vin acasă odată cu vacile şi spuind mamei că, scăpându-le văcarul din ocol pe ale noastre la amiază, eu singur le-am dus la păscut, şi de-aceea m-am întârziet acum”). De fapt, e adevărul-adevărat: Păstorul-Văcarul Nică, cel ajuns în VÂRFUL CIREŞULUI LUMII  –  se scăpase pe sine din ocolul Ordinii Cosmice  –  şi, acum, “întârziet”, dar NU PIERDUT !  –  vine înapoi în “ocolul/ORBITA”-Ritmul Circular Cosmic, al “VITELOR”  –  adică, pocăit şi întors de la efectele propriei leni/eclipse spirituale, s-a supus hotărârii de dezlegare a Piciorului – spre Aripă  –  a Stăpânului Viţicii (Viţica Moşului Lumii, de fapt  – BOURUL Heraldic).

Tot păţitu-i priceput”  –  ca şi Stan, Nică nu va mai săruta diavoli, decât dacă şi când aceştia sunt îngeri reabilitaţi, în mod real, nu doar potenţial: toată povestea cu scăldatul, relatată, la modul tradiţional-simbolic,  de V. Lovinescu   –  se iaprăveşte cu adevăratul sărut, al Mamei-Smaranda (după purificarea până la aur):

”-Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei, şi să-ţi deie toate darurile sale cele bogate dacă te-i purta cum văd că te porţi de-o bucată de vreme încoace!

Atunci eu, pe loc am început a plânge, şi bucuria mea n-a fost proastă. Şi mai multă mustrare am simţit în cugetul meu decât oricând. Şi de m-ar fi bătut mama cu toate gardurile şi de m-ar fi izgonit de la casă ca pe un străin, tot n-aş fi rămas atât de umilşit în faţa ei, ca atunci când m-a luat cu binişorul. Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvântul de joi până mai apoi, pentru că aşa am fost eu, răbdător şi statornic la vorbă în felul meu. Şi nu că mă laud, că lauda-i faţă:  prin somn, nu ceream demâncare; dacă mă sculam, nu mai aşteptam ca să-mi deie alţii; şi când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Ş-apoi mai aveam şi alte bunuri: când mă lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine; când mă lua cu bineşorul, nici atâta; iar când mă lăsa de capul meu, făceam câte-o drăguţă de trebuşoară ca aceea, de nici sfânta Nastasia , izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface cu tot meşteşugul ei. Povestea ceea: <<Un nebun arunc-o peatră în baltă, şi zece cuminţi n-o pot scoate>>”.

GARDURILE sunt jaloanele Căii. Vitriolul nu mai este otravă  –  când ai trecut de la cei de jos, la cei de sus: (A)NASTASIA  (evident, cea din CETATEA FOCULUI-PIPIRIG!) –  izbăvitoarea de otravă   – îi dăruieşte PIATRA  –  dar, din păcate, într-o nouă spirală, el o aruncă (la fel cum a făcut la Broşteni…) în baltă-stagnarea Feţei Oglinzii dintre Lumi (nu în Bistriţa-Repedea!)  – imediat, însă, luându-şi alături 10(zece) “cuminţi s-o scoată: adică, pe Alchimiştii-Şolticii Universului. “Taman” zece sunt şi “tovarăşii” de la CASA-ATHANOR, de la Folticeni-Şolticeni! Coincidenţă? Chiar (mai) credeţi în aşa ceva???

Nebunul” care aruncă piatra a adunat, până acum, un ciclu-Manvantara  –  fără 1(unu) – Piatra filosofală; “Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut”.  20 (de ani…)+30 (de ani…)+40 (de ani…)=90. Adică, 100-10. Nu e vorba de ani, ci de structura ciclurilor!!!       9 (NOUĂ)+0 (simbolul Lumii Create, la modul DEMIURGIC) =Trei Triade iniţiatice: I-Ştefan-Smaranda-Nică; II-David-Irina-Nică[Demeter]; III-Maria[Marioara]-Andrei-Nică. 0=semnul ocult care marchează un ciclu epuizat.

Să-l vedem în şcoala Cetăţii Neamţului, “îngrădită cu psutiu, acoperită cu fulger“, printre sfinţii voievozi ai paradisului: “Înspre apus vin monastirile (…). Câţi domnitori şi mitropoliţi s-au rânduit la scaunul Moldovei, de când e ţara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti spre monastiri(…). Mă rog, la Monastirea Neamţului: icoană făcătoare de minuni, casă de nebuni(…). La Secu, hram de Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul; la Agapia-n deal, hram de Schimbarea la faţă; la Agapia-n vale, hram de Sf. Voievozi; şi la Varatec, hram de Sântă Măria mare(…)”  –  şi printre Nebunii Casei-Athanor  –  la mijloc de codru des  –  în centrul Athanorului-Varatec, de la Folticeni             ( “Şolticeni”…)-Rădăşeni (Rădăcineni  – la Rădăcina Pomului Cosmic).

Apar menţionaţi, aparent, anii istorici  –  dar, cum până acum nu se făcuse acest lucru, să nu ne-nchipuim că n-are semnifcaţie trans-istorică, magico-mitologică: nu că “Nică a ajuns la vârsta la care îţi poţi aduce aminte anii”  –  ci Nică a ajuns la stadiul spiritual, în care cifrele pot să-şi (re)capete forţa orfic-pitagoreică!!! Deci, şi “anii” vorbesc tot despre PARAŞABDA-ARMONIE.

După anul holerei (ciumei) transfiguratoare  –  notat 48=12(sic! Adică, 4+8=12), apar acum primii ani “întregi”, dintre care unul repetat: 1852, apoi 1855×2 . Ocultiştii, pare-mi-se, ar aduna: 12+16+38=…21. Adică: 1+2+1+6+3+8=21. Adică: 2+1=3. Mesajul: Se împlineşte Treimea Sacră a Spiritului Cosmic  –  prin tot ce se va petrece la nivel de Athanor Alchimic.

***

Capitolul al X-lea: A Treia Schizofrenie Sacrală:

 între Fiinţa din Lume-Ion      –     şi Cugetul-Ion

“-Nu mi-ar fi ciudă , încaltea, când ai fi şi tu ceva şi de te miri unde, îmi zice cugetul meu, dar aşa, un boţ cu ochi ce te găseşti, o bucată de humă însufleţită în sat de la noi, şi nu te lasă inima să taci; asurzeşti lumea cu ţărăniile tale!

-Nu mă lasă, vezi bine, cugete, căci şi eu sunt om din doi oameni, şi satul Humuleşti, în care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic (s.n.), mocnit şi lipsit de privelişte lumii, ca alte sate; şi locurile care înconjură satul nostru încă-s vrednice de amintire. Din sus de Humuleşti vin (s.n.) Vânătorii Neamţului (…). Şi mai sus, monăstirile Secul şi Neamţul, altădată fala bisericii române şi a doua vistierie a Moldovei. Din jos vin satele Boiştea şi Ghindăoanii, care înjugă numai boi ungureşti la carăle lor; unde plugurile rămân singurele pe brazdă în ţarină, cu săptămânile, prisăcile fără prisăcar, holdele fără jitar, şi nime nu se atinge de ele; iar oamenii din aceste sate nu ştiu ce-i judecata. Aproape de Boişte vine satul Blebea, care mai mult de jumătate, după ce-şi scapă căciula pe baltă, zice: <<Să fie de sufletul tatei!>>

Înspre apus miază-zi vin monăstirile: Agapia, cea tăinuită de lume; Varaticul, unde şi-a petrecut viaţa Brancoveanca cea bogată şi milostivă şi satele Filioara, hăţaşul căprioarelor cu sprâncene scăpate din monăstire; Bălţăteştii, cei plini de salamură, şi Ceahlăieştii, Topoliţa şi Ocea, care alungă cioara cu perja-n gură tocmai dincolo peste hotar; iar spre crivăţ(s.n.), peste Ozană, vine Târgul Neamţului, cu mahalalele Pometea de sub dealul Cociorva (s.n.), unde la toată casa este livadă mare (s.n.); Ţuţuienii, veniţi din Ardeal, care mănâncă slănina râncedă, se ţin de coada oilor, lucrează lână şi sunt vestiţi pentru teascurile de făcut oloiu; şi Condrenii, cu morile de pe Nemţişor şi piuăle de făcut sumani. Iar deasupra Condrenilor, pe vârful  unui deal nalt şi plin de tihărăi, se află vestita Cetatea Neamţului, îngrădită cu pustiu, acopetită cu fulger, locuită vara de vitele fugărite de strechie şi străjuită de ceucele şi vindereii care au găsit-o bună de făcut cuiburi într-însa.

(…)Câţi domnitori şi mitropoliţi(s.n.: iată celebrul dublet funcţional arhaic: Rex et Pontifex) s-au rânduit la scaunul Moldovei, de când e ţara asta, au trebuit (s.n.) să treacă măcar o dată prin Humuleşti spre monăstiri(…) tot lume bogată şi aleasă (…) la Monastirea Neamţului: icoană făcătoare de minuni, casă de nebuni, hram de Ispas şi iarmaroc în târg , tot atunci(…); la Secu, hram de Tăierea capului Sf Ioan Botezătorul; la Agapia-n deal,  hram de Schimbarea la faţă; la Agapia-n vale, Hram de Sf. Voievozi; şi la Varaticu, hram de Sântă Măria mare; lume şi iar lume!

(…)Şi câte oştiri străine(…) tot nemţi de cei mari, îmbrăcaţi numai în fir, cu săbiile scoase(…), după Nataliţa cea frumoasă! (…) noroc de vărăticence (…) a-i face să-şi bage sabia în teacă, spuindu-le că cei ce scot sabia, de sabie vor peri. Dar ce-mi bat eu capul cu craii şi împăraţii, şi nu-mi caut de copilăria petrecută în Humuleşti şi de nevoile mele? (…) să arăt că humuleştenii (s.n.) nu-s trăiţi ca în bârlogul ursului, ci au fericirea de a vedea lume de toată mâna”.

Lungă şi ciudată introducere, tocmai acum, la partea a III-a  –  şi atipică, fiindcă până acum se ocupase de Satul-Casă, de Casa-Cuptor. Acum se ocupă de Satul-Buric al Pământului (al Lumii)-HUMULEŞTI: funcţia de REX ET PONTIFEX, la Împărăţia Verde a MOLDOVEI, se capătă  doar prin trecerea măcar o dată prin Humuleşti şi “monăstiri”. CRAII ŞI ÎMPĂRAŢII LUMII, deci (“lume şi iar lume!”) există doar datorită Humuleştilor!!! MITUL, DECI, SINGURA ANAMNEZĂ VALABILĂ : PARADISUL-PARDESUL ! Este structurat ca Cetate Ideală: “pe vârful unui deal înalt şi plin de tihărăi”, Muntele Iniţiatic, Centru al Lumii-MUNTELE MERU  –  nu sub, ca până acum  –  ci pe Vârf de Deal al AUM-ului  –  căci Cetatea Neamţului (Rudele Zeilor) este “îngrădită cu pustiu, acoperită de fulger”  –  stă sub semnul BOURULUI şi al ŞOIMULUI-VULTUR-PAJURĂ  –  dar şi sub acela al CEUCELOR (nu stăncuţe, ci CORBUL FOCULUI AUM-ului !!!). Cetate izotopică semantic cu PIPIRIGUL nevăzut  –  Cetate a Iniţierii întru FICUL PARAŞABDEI  –  este epifania Humuleştilor, a Cuptorului de Humă în care Arde Fiinţa  –  HUMA ARSĂ DE DUHUL SFÂNT  – fiind, de fapt, Adam Protogonos

Iată de ce vorbeşte atât: pentru că vobeşte despre Sinele Său Sacru, care este Sinele Uman Sacru: Triada Sacră PIPIRIG (care sintetizează Vânătorii Sacri-Apollon+Artemis+Susuienii=Olimpienii Ceilalţi)-HUMULEŞTI-CETATEA NEAMŢULUI  –  este, de fapt, Făptura cu Trei Caturi (= trei nivele  ale Spiritului şi ale Iniţierii) a lui Adam Protogonos: I-Foc

                                                      II-Pământ Ars de Duhul lui Dumnezeu

                                  III-Zeu al Fulgerului,

al BOURULUI (care figurează, heraldic, la Mateiu I. Caragiale, în viziunea lui V. Lovinescu)  –  BOURUL-OM (al Paraşabdei Demiurgice), al VULTURULUI şi CORBULUI (VULTURUL IOANIC  –  însemnul Logos-ului Paraşabdei, semnul heraldic al lui ION; CORBUL=Pasărea Focului, paredră a Vulturului Ioanic al Paraşabdei  –  pentru simetria Herbului ÎMPĂRĂŢIEI VERZI- GRĂDINA MAICII DOMNULUI-GRĂDINA PARADISULUI-MOLDOVA: [OM]VULTUR   –  BOUR  – CORB

                   OM-ION

   [Paraşabda-Fulger Demiurgic]

Biciul a devenit o realitate, în mâinile celui exorcizat şi identificat cu Ozana-Osana (Lauda lui  Dumnezeu), cu MIKAËL. De observat că Ozana nu mai apare în descrierea heraldică, ci în trecere doar, ca “relaţie topografică”: peste Ozană –  în debutul părţii a III-a : ION-OSANA  –  Ion al Paraşabdei

Structurarea lumii, în jurul Paraşabdei, ţine cont riguros de CETATEA TRADIŢIONALĂ SACRĂ: I-SusueniiBRAHMANII (penia-SECU şi porosNEAMŢUL-Zeii Abundenţei); IIVânătorii (Apollon-Raze)-KSHATRYA; IIIBoi-ştenii+Stejarii (Ghindăoanii) sunt forţa liberăVAISYA. Totul e liber, la acest nivel: plugurile ară singure (Demeter e împreună cu persefona şi cu Hades, în Triada Sacră), Bourul e liber şi hieratic (“boi ungureşti”=boi cu coarne mari, adică AUREOLAŢI); albinele-fiicele Soarelui-Dumnezeu sunt libere să reverse amrita asupra muritorilor, trasfigurându-i în ZEI; Holde-Grâul-Zalmoxis-Hristos e liber să hrănească Starea de Mântuire a Lumii, ca-ntr-un Paradis; IVSÛDRA – clasa servilă  –  este aservită prin “blebea”-bâlbâială, non-stăpânirea Paraşabdei, care non-stăpânire duce la robie, robie morală(zgârcenie!), dar, simbolic, la descoperire-decapitare (pierderea Căciulii-Cap, pe Apa Sâmbetei-Finalul de Ciclu, prin decapitarea Eului terestru  – şi regresia permanentă la sufletul tatei=antecesorul  –  Moşii-Spiritele Primordiale, care le vor reda, poate, măcar Imaginea Paraşabdei, pentru a-i menţine fixaţi prin ek-stasis, deci non-activi în Corpul Sonor).

Restul mărcilor topos-ului sacru sunt ecouri ale Paraşabdei, ca mădulare ale lui Adam Protogonos: CETATEA OCULTĂ (Agapia “tăinuită de lume”); CETATEA COACERII-VARA (Varaticul Mâinii Demiurgice: BRÂNCOVEANCA  –  vine de la BRÂNCĂ=MÂNĂ, care e bogată şi milostivă: Justiţie+Mizericordie, Mâinile de sub COROANA DE FULGER [Humuleşti-Pipirig-Neamţ] a Ketherului Sephirotic); HĂŢAŞUL CĂPRIOARELOR  –  din mânăstire  –  Filioara (Strunga Caprelor Sacralizate-Oilor Sacre, barzaq-ul, pe unde se trage Firul Sorţii-Ţesătura Lumii-Fiinţei lui Adam Protognos); SAREA ALCHIMICĂ şi Dizolvarea (coagula-solve) – Bălţăteştii cei plini de “salamură”-saramură (sare dizolvată în apă); Zeii Săraci-CEAHLĂUL (Thie-Golon), care este întruchiparea rezumativă, esenţializatoare, a Carpaţilor (Domnul Nevîzut, Întunecat, Negru, Ascuns  –  CHAR-NABUTAS sau CAP-NABOTAI)  –  cu Ceahlăieştii, care poartă Fulgere-Topoare şi Cântare pentru Justiţie ( căci aşa se traduc Topoliţa, respectiv Ocea: Topol(r)iţa-Toporul Divin  –  iar OCEA  –  fie Oca-Ocaua, fie Ochiul Divin –  care supraveghează Dreptatea). Focul care coace Aştrii-Poame, din Grădina Hesperidelor (Pardes), din Hyperboreea (Cociorva+Pometea: pe cociorva Luminii sunt puşi colacii-hore, sau sferele-poame); Susuenii-Ţuţuienii  –  Zeii de Sus care veghează asupra Întunercului Saturnian (slănina e râncedă, deci se descompune înspre Galbenul Luminii), prin Oloi-Uleiul-Mirul Luminii  –  şi ser ţin de coada oilor) sunt prelungiri ale OII / MIELULUI Sacre/Sacru  –  sunt epifanii cristice. CONDRENII-OAMENII CODRULUI (Dumbrăvii Sacre), în care se produce cântărirea PIUEI şi CONTROLUL ŢESĂTURII COSMICE (sumanii); MORILE ZEILOR (ale Sorţii date de Zei) ajung, firesc, să ne întoarcă la Cetatea de Foc Solar (Soarele Ocult-Negru)  – unde este VACA cea alungată de strechea-Zeus: IO-ROPA, arătarea-epifania lui ION AL Formei Sacre, sau IANUS  –  Vultur(AER) şi Corb(FOC)  –  rezultând, din nou, HIEROGLIFA BOURULUI SACRU (Paraşabda Demiurgică a MOLDOVEI).

Dialogul de la început, ca schizofrenie sacră, ruptură între fiinţă şi cuget  –  este alcătuit tocmai pentru sinteza fiinţei cu focul-cuget:

I-Fiinţa spune despre Rupa  –  forma-bucată de humă însufleţită (arsă) şi atenţionează asupra riscului ASURZIRII cu “ţărănii” (o subtilă alarmă trasă asupra necesităţii Paraşabdei, care să dea NUMA-Nume Sacru, Sonoritate Sacră  –  formei “necioplite”, “ţărăneşti”, EXCLUSIV CHTONIENE);

II-şi atunci intervine Cugetul, cu o ploaie de NumeNUMA, pentru a ilustra Paraşabda Eternă (infinită în diversitatea modulării sonore, din care modulare se ivesc formele sonore, ca Idei Platoniciene, Arhei ai lucrurilor lumii terestrizate, Entelehii).

*

Să nu se treacă uşor peste demonstraţia virtuoasă a “glisării” fireşti de la RUPA la NUMA şi înapoi, graţie stării paradisiace, la care s-a ajuns prin amintirea lui Adam Protogonos: CAPUL LUI IOAN (dhikr-anamneză : BOTEZĂTORUL , dar și ZALMOXIS –  graţie-mizericordie=semnificaţie descendentă), CAPUL TĂIAT, produce SECU (=penia)  –  care, deci, cere poros: AGAPIA (agapé=adunare) pentru transfigurarea golului în PLINUL DIVIN (real)  – rezultă SCHIMBAREA LA FAŢĂ (pentru lauda-slava lui Dumnezeu  –  Agapia de pe Dealul AUM-ului  –  deci, Agapia ascendentă), cu alternanţa Voievodală-Rex-Justiţie (Agapia descendentă, din vale)  –  cu hram SFINŢII VOIEVOZI; şi iar Mizericordia, care contrabalansează, pe orizontala Sephirotică,  Justiţia: VARA-VARATICU – cu hram marianic-mizericordios  –  SF. MĂRIA MARE.

Dar deasupra alternanţelor (penia-poros, Justiţie-Mizericordie, ascendent-descendent) stă THULE-BALANŢA: Mânăstirea (de fapt, Cetatea Ocultă/ocultată) NEAMŢ, care leagă firele ţesăturii, îmbină contrariile: icoană făcătoare de minuni/vs/nebuni, hram(sacru)/vs/iarmaroc(profan).

Lume şi iar lume”  –  dar toată lumea se traduce prin Ştiinţa Sacră a redescoperirii Fiinţei Sacre  –  Adam Protogonos. Parte a III-a este ciudată de la început  –  pentru că intrăm în FOLTICENI-ŞOLTICENI, pe uliţa RĂDĂCINII LUMII-RĂDĂŞENI. Şolticii, Deviaţii de la Normalul Profan  –  sunt cei 10 (zece) “cuminţi”, care caută piatra aruncată de “NEBUN”  –  pentru a o transfigura, transmuta în PÂINEA VIEŢII ETERNE  –  PIATRA FILOSOFALĂ. Dacă în partea I vedeam pregătirile de sub deal (huma-materie primă), dacă în partea a II-a era construit Cuptorul-Athanorul şi erau chemaţi CÂNELE (Lupul Fenrir) şi MÂŢA (Amon Rà), pentru a reprezenta Focul care arde HUMA  –  ei bine, ultimele rânduri din partea a II-a anunţă dinamica alchimică a obţinerii lui Adam Protogonos-Starea de Pardes (Paradis)  – prin ALCHIMIŞTI (“profesionişti”…)   –  care aplică (riguros) Ştiinţa Sacră.

Tovarăşii”(Collegia Fabrorum!!!) care stau, cu Athanorul pregătit, la Rădăcina Lumii, asumându-şi “Şolticăria”-Transmutarea în Lumea Originară  –  sunt, într-adevăr, ZECE (şi tare ne vine să credem  că şi Harap-Alb şi “tovarăşii” săi, în număr de CINCI  –  subdiviziunea lui ZECE  –  tot alchimişti erau  –  iar Împăratul provenit din Harap-Alb este, în fapt, Adam Protogonos-Paradisul Umanizat, deci oculta “formă”, cu ocult “nume”  –  ale lui Dumnezeu Cel Fără Formă Ştiută de noi, azi  – şi Cel Fără Nume Ştiut de noi, azi!).

Întâi, le trebuie CREDINŢĂ, tuturor alchimiştilor, pentru lucrarea lor : Sfântul Duh-Popa Duhu, dar având ca paredru Şobolanul (Oşlobanul)  –  ca APOLLON SMIMTHEUS. De ce? Două duhuri sfinte? Erezie? Nu. Ci Unire într-un Unic Duh –  a creştinismului cu “păgânismul”zalmoxian. Unire întru Ştiinţa Sacră. Duhul lui LAZĂR-ÎNVIATUL (“jidanul trenţuros”  –  IOAN-Iisus-ul din Noul Testament) trebuie împăcat cu Dumitru-Demeter-Înviata-Învietoarea (zeiţa căreia îi slujeşte Şobolanul-Apollon Smintheus).

Altfel, lumea va fi secerată de Ciuma(Holera) apocaliptică!

Deci, prima fază: fuziunea simbolurilor vechi cu cele noi, a preoţilor vechi cu cei noi, a sfinţilor-divinităţi cu zeii (Lazăr cu Dumitru, Şobolanul cu Popa Duhu). PRAVILA cea mare azvârlită, adică transmutată în Piatra Filosofală ( întâi de aruncat-azvârlit, apoi de  construit-transfigurat)  –  şi SFEŞNICUL-Lumina Umflată (dilatată până la fuziunea totală a Lumilor-Lumânărilor Candelabrului Lumii). Obţine RUGUL-DUMNEZEU şi identitatea sacră de la Rădăcina (Rădăşeni) a Fiinţei: “Eu sunt cel ce sunt” – de pe Muntele Sinai.

PIERDEREA PAPUCILOR de către preoţii noi  – înseamnă, tocmai, descălţarea-dezbrăcarea lor de forme false-keliphot-uri: TRANSFIGURAREA ÎN UNICII PREOŢI SACRI  –  cei ai lui Adam Protogonos. Aparenta “sfadă” este, în fapt, și aici, HIEROGLIFA PĂCII/ÎMPĂCĂRII ALCHIMICE (necesare lucrării-recuperării-dhikr). Duhu (popa cel nou) este fixat (şi mercurial, şi sulfural, oprit din fugă şi purificat) prin răstignirea şi punerea în Podul Paradis (podul cu icoanele Cetăţii Neamţului: “…că l-ar fi pironit părintele Oşlobanu pe cruce şi l-ar fi pus în podul bisericiâei , spre păstrare, cu parte din icoanele rămase aici de la Cetatea Neamţului. Şi mi se pare că avea maredreptate bietul bătrân, căci în locul bisericei Sf. Lazăr fusese altă biserică, de lemn, al cărei hram era Sf. Dimitrie, făcută şi înzestrată cu moşie de Vasile Lupu-voievod, ca şi cea de la noi din Humuleşti. Însă Monăstirea Neamţului, bună mehenghe, când a făcut spitalul din Târgul Neamţului, face şi biserica Sf. Dumitru de peatră , îi schimbă hramul, numind-o Sf. Lazăr, o închide cu zid în cuprinsul spitalului, şi hramul Sf. Dumitru l-a pus la paraclisul de la spital, iar moşia preuţilor a păpat-o, ca şi pe moşia Humuleştii(…).Ca prin urechile acului de n-a făcut mucenic pe părintele Duhu, în locul sfântului Dumitru, izvorâtorul de mir.”. 

(Atragem atenţia că, într-o operă a unui alchimist tradiţional, şi acesta este Ion Creangă, nu trebuie să ne preocupe “adevărurile istorice”!!!  – am cădea într-o gravă capcană : căci acestea, aşa-zisele “adevăruri istorice”,  nu există, în fapt: dhikr-ul este ANISTORIC !!!).

Genială stratagemă verbală! Căci apare Vasile Lupu, LUPUL FENRIR, ca mediator, REX ET PONTIFEX (făcător de poduri, între Biserică şi Spital: Sfântul Dumitru este închis  –  fixat înăuntrul zidului Mânăstirii, ca patron al Paraclisului Spitalului = Vindecarea Rănii dintre cele două Zone Sacrale, două Chipuri-Capete ale lui IANUS: Vechiul Testament  (lumea veche religioasă) şi Noul Testament (noua lume religioasă). 

Moşia preuţilor (…) ca şi pe moşia Humuleşti”  –   “au păpat-oCei de la Mânăstirea Neamţ: preoţii vechi şi Vechiul Centru-Humuleşti  –  au fost ocultate, integrate în Cetatea de Foc Etern. 

Ar mai fi de discutat o “şolticărie” alchimică preliminară: Kshatrya-Războinicii-Urşii sunt integraţi BRÂNZEI –  Lumina Mămăligii şi a Mielului (Laptelui de Miel-Oaie) Coagulată: “(Lui)Nică Oşlobanu (…) îi cade un urs mare din sân şi… de-a dura prin clasă; nu de cei pe care-i joacă ursarii, ci de mămăligă, umplut cu brânză, rotund, prăjit pe jaratic şi de pus drept inimă, când ţi-e foame. Băieţii dau să-l prindă, Oşlobanu se aruncă în mijlocul lor să şi-l ieie, şi se face o chirfosală ş-un râs în şcoală din pricina ursului celuia, de-i poznă!

În concluzie, “războiul” din athanor (numit, deocamdată, Şcoala Domnească din Târgul Neamţului…), pentru sinteza contrariilor (URSUL Soarelui devine Centrul Lumii, mişcarea “băieţilor” este absolut concentrică spre URS –  până la absorbţia în URS  –  absorbţie demiurgică, prin semnul sacru al râsului – devenit substitutul Ursului, în Centrul Şcolii Iniţiatice!) –  va sta sub semn neclintit brahmanic-sacru. Zalmoxian-Hristic. Căci Crucea uneşte toate contrariile posibile.

Cu ocazia aceasta, Zodiacul este golit (“furat”), cu promisiunea că va fi re-umplut, prin Justiţie Divină (mai exact, Zeul Anonim, “unul dintre noi”, care nu scapă nimic din socoteala Zodiacului şi nici din Sfada Zeilor  – aducând Lumina-Rază-“cridă”  –  pe Cerul Negru-“tabela“-tablă)  –  “paralele” şi “leii” fiind, concomitent, stelele Zodiacului şi, prin cifra iniţială, dinafara zerourilor, numărul Manvantarelor :

“-Dacă o para luată pe nedreptul îţi mînâncă o sută drepte, apoi şese mii de lei (leafa mea pe un an), care mi-a oprit-o stariţul Nionil, pe nedreptul, câte parale drepte vor mânca de la Monăstirea Neamţului?

-Douăzeci şi patru de milioane de parale, cinstite părinte, sau şese sute de mii de lei, răspunse unul dintre noi, cu CRIDA LA TABELĂ”.  

Raportul de 1 leu=40 de parale  –  trimite la promisiunea justiţiei prin Crucea-Patru, a unui Manvantara ulterior (deci, 6+1  – al 7-lea!  – al nostru…) – care va contopi injustiţiile (căci şi dreptul, şi nedreptul   –  ca situaţii de individuaţiune! – sunt echivalente, în faţa Justiţiei Divine  –  căci ceea ce “stariţul” Nionil răpeşte-“mănâncă” lui Popa Duhu, nu e drept ca Popa Duhu să răpescă-“mănânce” de la CETATEA FULGERULUI-CETATEA ZEILOR PRIBEGI, Cetatea Neamţului !!!  –  …nici un individ n-are dreptul SĂ MĂNÂNCE STELE DE PE CER, adică să distrugă Zodiacul, respectiv Manvantarul!), şi le va transfigura în Justiţia Definitivă şi Supremă, de deasupra justiţiilor individuale  –  Justiţia Manvantarului, respectiv a Kalpei.

Lui Popa Duhu îi lipsesc 24(12×2) de milioane de parale (cele 6 zerouri sunt cele 6 Manvantara împlinite-trecute). Zodiacul stă sub semnul cifrei 12  – dar, privit din ambele perspective, ale celor două credinţe, el va sta sub semnul cifrei 24  –  iar “furtul” este “MÂNCATUL” STELELOR CREDINŢEI de către Preotul Credinţei Noi, “stariţul Neonil-Nedreptul”  –  iar din partea cealaltă, de către cel ce nu poate-refuză Calculul Manvantaric, din pricini de “durere de cap” (SUFERINŢA ESENŢIALĂ, A ÎNCEPUTULUI DE CICLU–  Nică Şobolanul, fiul Preotului Credinţei Vechi – Popa Oşlobanu-Şobolanul:

Nică Oşlobanu, ca de obiceiu (s.n.: deci, era LEGIC în opoziţie cu Popa Duhu, prin “originea” sa, Preotul-Tatăl Credinţei Vechi  – Popa Oşlobanu ), se scoală în picioare, cât mi ţi-i melianul, şi se roagă de iertare, spuind că-l doare capul”.

În al 7-lea Manvantara, e fixat Zodiacul: golit de zeii vechi (şi de cei noi)  – el va fi umplut de o singură hieroglifă astrală: Adam Protogonos, ION-ul Athanorului  –  ca sinteză între Duhul Creştin (Popa Duhu) şi Duhul Păgân (APOLLON SMINTHEUS-ŞOBOLANUL). Cu această ocazie, remarcăm o nouă aparentă schizofrenie a ION-ului: Nică al Şobolanului îl dublează (cf. Ianus) pe Nică al lui Ştefan. Dar zicem aparentă  –  pentru că Nică al Şobolanului şi Nică al lui Ştefan  –  sunt, amândoi, sub semnul BOURULUI (Taurului)-HIEROGLIFĂ SACRĂ A MOLDOVEI: “Oşlobanu, prost-prost, dar să nu-l atingă cineva cu cât e negru sub unghie, că-şi zvârle ţărnă după cap, ca buhaiul”(s.n.). Buhaiul e TAURUL. Prostia dublată nu e zero, ci ridicare în rangul Ştiinţei Sacre. “Zvârlirea ţărneidupă cap  –  înseamnă săpare a mormântului iniţiatic (în faţă), degajare a figurii sacre centrale, purificate de Prakrti-ţărână (buhaiul-Bour Sacru)  –  iar în spate  –  adunarea Muntelui AUM-ului, pe care se va sui, retrograd (păşind, sacral, regresiv, spre Pardesul-Originaritate), BOURUL SACRU  – Hieroglifă a MOLDOVEI, dar şi a lui ION al Crengii de Aur şi Paznic al Smaraldului Graal (şi Ianus bifrons, pe deasupra).

Ion-Nică Şobolanul (alter ego al lui Nică-Ion al lui Ştefan)  –  ocupă zona Şolticenilor-Folticenilor  –  la RĂDĂCINA LUMII  :  Rădăşeni.

Este firesc ca primul con-venit al lui ION al Paraşabdei să fie Demonul Contra-Paraşabdei: ION Mogorogea (adică, Ion al Mormăitului şi al Bâlbâielii). Dar otrava are antidot în contra-otravă: Puntea-Barzaq, pentru iniţierea lui Făt-Frumos-Nică (ulterior ipostasului său de Şobolan-Taur): Gâtlan (barzaq-ul Gâtului spre Capul Vortex, deschis spre Cer)Zaharia. Şi, mai mult, TRĂSNEATrăsnetul(Biciul lui Nică, în sfârşit!   – i se supune, deci îl poate stăpâni…Căci îl are la/în mână, şi, deci, îl pune la treabă  – cu gramatica lui Măcărescu-Măcăitul, pe care Trăsnea îl arde cu Verbul Sacru şi, mai ales, cu Somnul Sacru, care-l aduce, pe Măcăitul-Măcărescu, înapoi la Origine  – la Rădăcina Pomului Sacru, deci a Logos-ului Întemeietor, Paraşabda!).

RĂDĂCINA e, de fapt, SOBA/CUPTOR a/al lui PAVEL, paredrul lui Petru (Ştefan a Petrei): “se proslăvea pe cuptor”  –  era Stăpânul Slăvit al Athanorului. În jurul Sobei-Athanor, se înşiră alţi alchimişti: “musteciosulDAVIDICĂ de la Fărcaşa (David cel Mic, tot al Focului-Pipirig, Cel de la Furca Drumurilor-Fărcaşa: de aceea, Davidică dispare, ÎN SUNET DE ÎNGERI-PĂSĂRI  – LIMBA PĂSĂREASCĂ ! – …purtat pe apa celestă a sunetelor angelice  – pentru a păzi răscrucile Raiului (şi ale lucrării alchimice, bineînţeles!): “A murit, sărmanul, înainte de vreme (s.n.  –   şi n.n.: adică, înaintea apariţiei Timpului-Istorie  – a rămas în Paradis, mai pe româneşte!), înecat cu pronumele conjunctive (n.n.: mi-ţi-I, ni-vi-li etc. = LIMBA PĂSĂRILOR-ÎNGERI–  MIRĂUŢĂ al Barzaq-ului, dublura (sau paredrul?) lui Gâtlan (Zaharia) – al iernii-copilărie  –  Cel care nu se miră de nimic, sau Cel care se miră de toate  –  căci, pentru el, lumea aceasta n-are nimic!; el, prin Verb şi Cerere-Poruncă, sugerează transparenţa spre Lumea Cealaltă, unde sunt “teacă de cosor, căpestre de purici”(n.n.: deci, şi PURECI-CAI SOLARI ZBURĂTORI sau SĂRITORI ÎN CER!), “cuie de la corabia lui Noe” (n.n.: Axa Verticală a Vieţii, concomitent cu Nava Orizontală a Vieţii-Biserica: de fapt, el caută CRUCEA, mai exact, PUNCTUL CENTRAL AL CRUCII  –  ZALMOXIS-IISUS HRISTOS-FOCUL PARAŞABDEI  –  foc şi prin “căpşune (n.n.: roşii-solare) şi fragi (n.n.: tot roşii-solari)  –  SORI pentru “cineva care pornise într-adaos”=Dumnezeu-Zalmoxis-Iisus, Cel care RE-UMPLE LUMEA, RE-SACRALIZÂND-O, O RE-UMPLE (”ÎNTR-ADAOS”) CU DUHUL SFÂNT AL MÂNTUIRII, PESTE APELE PRIMORDIALE (PASIVITATEA-PRAKRTI). Mirăuţă-Miratul, Curiosul de Lumea Cealaltă (şi Trecător prin Grumazul-Barzaq în Lumea Paraşabdei) cântă despre Jidovii-Întemeietorii Uriaşi ai Lumii Vechiului Testament

Nu-mi e ciudă pe gândac,/ C-a mâncat frunza de fag;/Dar mi-e ciudă pe omidă/C-a mâncat frunza de crudă”.  Gândacul slăvit este Scarabeul Bucovinei : “a mâncat frunza de fag”(BUCOVINA – Ţara Fagilor, de lângă, sau şi ea, Ţara Saras-ului  –  Potirului Graal-Focul Zalmoxis-Iisus ); Omida este Fluture în Germene; sunt două posibilităţi de tălmăcire: 

a-ea “mănâncă” însăşi premiza, deci distruge însuşi Germenele Copacului Vieţii (“mănâncă frunza de crudă”) – 

b- sau:  o face să dispară din Zona Prakrti  –  păzind-o, cu aripi flutureşti-arhanghelice (care nu se văd – noi vedem doarViermele Neodihnit –  dar Mirăuţă-Nemiratul-Mirat de Toate, vede că lucrarea  neodihnei Viermelui este, în fapt, Pregătirea ZBORULUI  – transfigurării în Paradis (invizibil nouă) a Frunzelor-Cicluri ale Kalpei. “N-a lăsat să odrăslească/Voinicii să se umbrească”: nu permite odrăslirea-înmulţirea în promiscuitate  –  şi nici trecerea voinicilor-Vânătorilor lui Apollon-Soarele, în umbră (“să se umbrească”): Ei trebuie să fie treji şi luminaţi şi însuliţaţi, pregătiţi, oricând, să zboare pentru a apăra Lumina Paradisului.

MOŞ BODRÂNGĂ  – este Maestrul Ocult/ORFEUL-RIPHEUL, alături de PAVEL AL ATHANORULUI: el este PREOTUL PARAŞABDEI: “…(ne spunea la poveşti nopţi întregi, şezând cu nasul în tăciuni, şi ne cânta din fluier: Doina, care te umple de fiori, Corăbiasca, Măriuţa, Horodincile, Alivencile, Ţiitura, Ca la uşa cortului, hori  şi alte cântece sculăţele ca aceste, de jucam pănă ce asudau podelele şi ne sărea talpele de la ciubote cu călcâie cu tot, că doar acum o dădusem şi eu pe ciubote. Şi din pricina lui Pepelea de moş Bodrângă, Pavel mai nu le putea dovedi din cârpit; ba şi el, uneori, sărindu-şi din minţi, îşi rupea ciubotele ferfeniţă, jucând împreună cu noi”.

El îşi pregăteşte, astfel, urmaşul ION, prin poveste şi cântec-dans  –  toate fiind Suflul Paraşabdei  Demiurgice. De aceea, din Casa Focului-VIN (“cinstita crâşmă” din Rădăşeni, de fapt CANA GALILEII – RĂDĂCINĂ A TRANSMUTĂRILOR, şi ea, căci e ţinută de “fata vornicului din Rădăşeni”-ŞEFUL/STĂPÂNUL SACRU AL RĂDĂCINII)  –  Bodrângă nu ia decât Sinea-Foc: “moş Bodrângă paşlise o grămadă de buci pentru aţâţat focul”. Răul-Cânepă este transfigurat, prin SUNETUL FLUIERULUI (naiul este demonic ca trestie, dar e angelic duh, suflat de Paraşabda: căci nu FLUIERUL-NAI produce Paraşabda, ci PRANA-PARAŞABDA INTRĂ ÎN EL, şi prin el, în CÂNTĂREŢUL ORB  –  BODRÂNGĂ – şi prin Bodrângă, în ceilalţi preoţi în formare, catiheţi-catehumeni –  care, ca şi popa Buligă, devin YOGHINI ZBURĂTORI  –  “pălălăindu-le pletele” : “Şi iaca ne trezim cu popa Buligă, ce-i zicea şi Ciucălău, din uliţa Buciumenii, tămâiet şi aghezmuit gata des-de-dimineaţă, Dumnezeu să-l iepure! (…)Apoi azvârle potcapul deoparte, şi la joc de-a valma cu noi, de-I pălălăiau pletele” – pletele plutind în aer, dar şi arzând ca aureole – şi dorm Somnul Sacru, prin integrarea în Mitul-Poveste. 

Buligă-“Dumnnezeu să-l iepure” este diavol-iepure, transfigurat, prin forţa Paraşabdei (trecut prin barzaq-ul Fluierului, precum fuseseră trecuţi Nică-Demeter, altădată, prin barzaq-ul Ulciorului cu Mir), în yoghin – şi confirmat, tot astfel, ca preot: el este Falus-Ciucălău, Axă Potenţială, Copac Udat la Rădăcină de Vinul-Foc  –  prin Buciumul-Fluier-Paraşabda  –  căci vine din Buciumeni “tămâiet şi aghezmuit”  –  sfinţit-pregătit, lustrativ,  pentru Ritualul Sacru al Paraşabdei, din Casa-Athanor a lui Pavel. 

Casa lui Pavel şi Crâşma din Rădăşeni sunt Templele Complementare ale Paraşabdei, unite prin Rădăcina Comună-Rădăşeni. Ritualul Paraşabdei (Ritual Orfic şi Dionysiac: Vinul-Sânge=Sfântul Duh-Paraşabda) îi transformă pe preoţii dansatori ai DANSULUI ZBURĂTOR –  în CHIORI-ORBI SACRI, care reduc la esenţă diversitatea: “Şi aşa o ferbeam de tare, de nu ne ajungea casa, şi dam chiorâş prin fasole, prin mazere şi bob, şi sămânţa de cânepă se făcea oluiu, pârâind sub talpele noastre”. Iată definirea Lojei Iohanice : “nu ne ajungea casa – Casa-Lume, cum spune şi R.Guénon: “descrierea dimensiunilor sale (a Lojei Sfântului Ioan) este deosebit de clară:  lungimea ei este <<de la răsărit la apus>>, lărgimea sa <<de la miazăzi la miazănoapte>>, înălţimea sa <<de la pământ la cer>>(sau până la al 7-lea cer!), iar adâncimea sa <<de la suprafaţa pământului până în centrul său>> “.

Prin Săruturile-“Pupături-Pupoaie”, adiţionate dansului dionysiac-yoghin şi Vinului-Foc-Sânge de la Crâşma din Rădăşeni, ne dăm seama că acolo se săvârşesc Căsătorii Misterioase-Hierogamii, mistere de tip eleusin, întru cunoaştere sacră: Cunoaşterea este o cununie, o unire a ceea ce este cunoscut, cu cel ce cunoaşte:   CUNOAŞTEREA E IUBIRE…!

Fasolea, Mazărea, Bobul(demonic), Cânepa (demonică)  –  se prefac în ULEI-MIR  –  pârâind-transfigurându-se sub “TALPELE noastre”: Piciorul Sacru, Talpa ce fixează topos-ul sacru –  de către catahumenii-Cai Solari, mânji, apoi telegari ai lui Apollon sau Helios: “(…)ca Fălticenii, de unde(…) cu tovarăşii mei(…) pe unde ştiam noi, ţinând tot o fugă, ca telegarii(s.n.).

ŞOBOLANUL-OŞLOBANUL, încălţat în două vaci (“cu ciubotele dintr-o vacă şi cu talpele din alta”)  – mai exact, încălţat în paredrii TAUR-VACĂ, BOUR-BOUROAICĂ !  –   se aşază cu capul în jos şi picioarele în sus (“numai ce-l vedem că se pune cu creştetul pe pat şi cu talpele în grindă”): ce dovadă mai clară că el este Axa Lumii Sacre, pe care toate se inversează (în Ceruri, se spune că toate sunt inverse, faţă de lumea noastră). Fasolea care-I curge din CUPLUL DE BOURI  –  este rezumatul Omului (Adam Protogonos): prin urma-talpă, care are formă de bob de fasole  –  care “strânge” în ea rinichii şi urechile. Iată Fasolea-Rezumat al lui Adam Protogonos, ilustrat, în cadrul ritualului transfigurator, de către OMUL INVERSAT-APOLLON SMINTHEUS (ca Ne-Alţii, Smintit pentru profani, divin-nornâmal pentru iniţiaţi).

-Mai sunt în Templu: Nic-a lui Constantin al Cosmei (cosma=ordine a Universului) – care este, în calitate de ordonator,complement” al lui Nică al lui Ştefan.

Şi acum, să-i adunăm pe practicanţii ritualului paralel (dionysiac şi paradisiac, “păgân” şi creştin, în acelaşi timp  –  căci Vinul (sinecdoca lui Zalmoxis-Iisus în Potirul Graal) şi Duhul Sfânt sunt Rădăcina Comună a Omului Primordial, a Vibraţiei Primordiale, “după chipul şi asemănarea“ (spirituale) ale lui Dumnezeu: Adam Protogonos: 1ION al lui Ştefan; 2ION al Şibolanului; 3ION MOGOROGEA(Contra-Paraşabda); 4DAVID-ică, Paznicul Înger, de la Răscrucile Paradisului (sau dinspre Paradis); 5ION al lui Constantin al Cosmei  – al Constantei Ordini Cosmice; 6MIRĂUŢĂ-Miratul şi Barzaq-ul;                   7TRĂSNEA-Trăsnetul Paraşabdei (Faţa) Justiţiară a Paraşabdei Divine); 8GÂTLANUL-Barzaq-ul, care Arde Punţile Pământeşti, spre a-i “zburătăci” spre Ceruri-Humuleşti, ca Îngeri, pe toţi: Arde Rădăcina-Talpa Iadului, Buba de Jos  –  pentru a Umfla Paraşabda, umplând cosmosul cu “muzica sferelor”; 9BODRÂNGĂ-Maestrul Ocult al Paraşabdei (primul substitut-alchimist al cuplului Ştefan-Smaranda, de la Centrul Spiritual-HUMULEŞTI)  –  şi 10PAVEL-Paznicul Athanorului (al 2-lea substitut-alchimist al cuplului Ştefan-Smaranda, din Centrul Spiritual-HUMULEŞTI). 

Sunt 10 (ZECE)? SUNT ! Dar mai ete şi al 11-lea (“Deşteptul”-Deşteptatul), imaginea proiectivă în absolutul ocult: Nică al lui Ştefan îşi cedează funcţia (temporar)  –  în favoarea FIERARULUI (“ne mutăm la un fierar peste drum, dimpreună cu moş Bodrângă”).

Deci, acum, din două  – s-au făcut TREI   –  TEMPLELE  INIŢIERII, temple complementare şi aseice, ca şi Sfânta Treime: I-CRÂŞMA DIONYSIACĂ a obţinerii Mirului (Vin şi Oloiu-Ulei); IICASA ATHANORULUI (dar acesta e dărâmat prea devreme, din pricina MOGOROGEI – Anti-Paraşabda) şi              IIITEMPLUL ABSOLUT OCULT (invizibil şi “necomentabil”) AL FOCULUI  PARAŞABDEIFierăria lui Hephaistos-Ritmul Demiurgiei Cosmice..

Şcoala Iniţiatică este bazată, în primul rând, pe CREDINŢĂ: “când e vorba de credinţă, ce-ţi mai trebuie învăţătură?”(profană şi profanatoare) – dar şi practica-ritual (dansul ritualic, cântecul ritualic, spunerea ritualică, arderea ritualică, a Rădăcinii Bubei-Talpa Iadului, dar şi a punţilor, înapoi spre Pământ, după ce au învăţat cei 10 (ZECE), să fie îngeri.Cei trei purcei nefripţi, ai lui Mogorogea  –  sunt cei trei iniţiaţi, rămaşi la jumătatea drumului iniţierii, încă “nezburătăciţi”-nearşi(“spânzuraţi în tindă, la răceală”  – deci, situaţi “între cer şi pământ”, şi răceala semnificând starea de aşteptare a Saltului-Zbor  –  transgresarea Porcului Saturnian  – în Cal Solar) : “Şi cu astă rânduială, am rămas noi acum numai trei la Pavel Ciubotarul: eu, Gâtlan , văru-meu Ioan, poreclit Mogorogea, şi moş Bodrângă pe deasupra”(s.n.). În loc de “cei 4 evanghelişti sunt 3”  –  cei trei “muschetari” (Războinici ai Focului Paraşabdei)  – sunt 4: căci moş Bodrângă nu trebuie ARS (acum) spre a se “zburătăci” îngereşte  – căci el a fost ars de Paraşabda Fluierului (şi de Focul Vetrei): el e “pe deasupra”  –  el zboară-arde spiritual DINTOTDEAUNA (sau, cel puţin, de la o iniţiere cu mult anterioară celei a “dascălilor”catehumeni “folticeneni”.

Cei ne-arşi  –  vor trebui arşi: Mogorogea şi Pavel, “la vedere”  – iar Gâtlan-Barzaq-ul (căpitanul podului şi corăbiei, rămâne ultimul, nu-i aşa?) şi Nică al Lui Ştefan (din Potirul Graalului Preotesei-Mamă) vor fi arşi în secret (complet esoteric !), doar în prezenţa Maestrului Paraşabdei (Anonimul Absolut Discret: “UN FERAR  PESTE DRUM”) –  în Templul Absolut Secret al Focului Paraşabdei  –  FIERĂRIA. Nu cumva Fierăria este tocmai Casa Adevărată a “Porcului Vrăjit”  –  Moş Bodrângă-Maestrul Paraşabdei Demiurgice? Iar Pavel să nu fi fost decât “gazdă”. Adică, şi el, ca şi Maeştrii ceilalşi (moşi şi babe din Humuleşti  – să fi fost Maestru Tranzitoriu  –  Pregătitor al Autenticei Lucrări Alchimice. E foarte posibil. ZBURĂTORUL DE FOC poate (şi chiar trebuie) să aibă un templu secret al Focului: Paradisul – sau Infernul…

***

Capitolul al XI-lea: Cum trebuie să-ţi arzi călcâiele, pentru a zbura…şi cum poate deveni poşta  –  EVANGHELIE

Problema “poştelor” la tălpi ni se pare suficient de importantă, pentru a merita o tratare aparte şi atentă. Oricum, mult mai atentă decât se face, îndeobşte.

Să remarcăm, de la început, ciudatul pătrat al ION-ilor: INică al lui Ştefan A Petrei (devine Ştefănescu – preluând Coroana de la Tatăl-Ştefan); IINică a lui Constantin al Cosmei (Ordonatul şi Ordonatorul, în Pătratul-Pământ  – sau, inversat: Cer); IIINică a lui Neculai Oşlobanu-Şobolanul-Apollon Smintheus; IV-şi, curios, singurul cu nume de IOAN (Evanghelistul sau Ioan al Apocalipsei) este tocmai MOGOROGEA. Concluzia noastră, provizorie, este că numele IOAN (clar şi “pe faţă”) este compensatorul mogorogelii”=mormăitului, degradării Paraşabdei.

Avem de-a face cu o “tovărăşie” a ION-ilor –  adică o LOJĂ IOHANICĂ. Cine este Maestrul “tovărăşiei”-AMINUL  –  şi cine este IOAN AL INIMII? Răspunsul pare a-l da scrisoarea lui Zaharia (“mare căpitan de poşte”)  –  dar Zaharia nu e ION, şi ar fi al cincilea! Atunci, cineva din “tovărăţie” nu e ION-cel-autentic  –  sau, cum spune însuşi Creangă: “tovărăşia nu ni se părea dreaptă”. Şi referirea nu este (cel puţin într-unul din aspectele ei) la Nică Oşlobanu, cum s-ar crede  –  ci este, indirectă, la ANTI-PARAŞABDA  –  la Demonul Perfid, care mimează Paraşabda  –  în fond, o caricaturizează, deci atentează la esenţa ei. Deci, o concluzie, acum, mai prudent-“documentată”, este că impostorul e tocmai cel care părea mai clar ION: IOAN MOGOROGEA. Trădarea acestuia, infiltrarea lui perfidă în loja sacră  –  este pedepsită dublu: 

a-prin arderea cu smoc de chibrituri (or, SMOCUL înseamnă mai multe fire, dispersie în fire – a  Focului:se dă  cep” Demonului  –  şi nu se închide puntea morţii, spre Fiinţă). Rezultatul: Mogorogea foloseşte focul la distrugerea SOBEI, prin intermediarul focului suplimentat la nivelul Inimii Athanorului: Pavel. Se produce, deci, în Athanor, un “scurt circuit”, un ”INFARCT AL FOCULUI  – care va determina mutarea-refacerea Athanorului (de data asta, în sfârşit, Definitivul Athanor!), la FIERAR

b- a doua pedeapsă este aşteptarea arderii ordalice: este silit să asiste la confirmarea ION-ilor, prin închiderea barzaq-ului (puntea morţii, din talpa-călcâi), prin arderea BUBEI (căci Talpa-Iadului este Rădăcina Răului !). Este silit, deci, să asiste, cu fiecare confirmare (în mod succesiv), a fiecărui membru de facto şi de jure al LOJEI IOHANICE  –  la deconspirarea sa ca Demon Impostor, Anti-Paraşabda. Deci, Aminul Lojei Iohanice este, logic, ZAHARIA  –  “căpitanul de poşte”  – iar IOAN AL INIMII rămâne să fie Nică al lui Ştefan. Ulterior, în Carul Luminii, se vor inversa rolurile: Încoronatul îl va avea ca Umbră Călăuzitoare, Supusă  –  pe ”Zaharia Gâtului-Barzaq”  –  căci în al optulea Manvantara (cel ulterior ciclului în care suntem noi, şi pe care îl vom nota cu M 8) contează, prioritar, CAPUL, şi nu Gâtul!

Ion Creangă spune că “tovărăşia nu ni se părea dreaptă”  –  şi ORDALIA FOCULUI  –  închiderea(prin foc-coacere a tălpii-călcâi achillean) începe cu Nică Oşlobanu. “TOVĂRĂŞIA” nu presupune egalitate perfectă, comunist-comunitaristă  –  ci ierarhizarea sacră. Sau, în mod dialectic  – şi una, şi alta. În consecinţă, trebuie văzut de ce ierarhia, prin ordalie, începe cu Nică Oşlobanu.

Era lacom la mâncare? Mânca “cât şeptesprezece”? Nu, sau nu în primul rând. Credem că trebuie să răspundem la o cu totul altă întrebare: ce fel de mâncare  – se mânca în “tovărăşia” asta?

Oşlobanu avea Adevărul în Mână  –  Oşlobanu era Descoperitorul-Vânătorul Minciunii (cum am văzut în confruntarea dintre Popa Duhu şi Popa Oşlobanu)  – iar acum se spune: “Tată-său, popa Neculai, nu-i vorbă, avea de unde  să-i trimită; dar <<Ce-i în mână nu-i minciună>> (s.n.)”.

Ce-i trimitea popa Oşlobanu-Şobolanul? Adevărurile vechi, experienţa cultului eleusin, ale misteriilor orfice, ale Şarpelui-Sabazios sau Athena etc. Adică, “mânca” ştiinţa sacră “cât şeptesprezece”  –  căci avea bun Maestru, întru cele vechi, pe însuşi TATĂL-POPĂ.

17 (“Şeptesprezece”)…Păi, 1 (UNU) este monoteismul, iar 7 (Şapte) sau 1+7=8, poate fi interpretat ca politeism. Dar suntem într-al ŞAPTELEA MANVANTARA  –  deci, cine se iniţiază, nu o face pentru acesta, al Şaptelea  – ci pentru următorul: AL OPTULEA. Deci, a te iniţia, serios şi grav, chiar  – înseamnă a “mânca cât şeptesprezece”  –  adică a deveni receptacul pentru forţele spirituale, care te fac apt pentru Saltul-Zborul în al OPTULEA MANVANTARA(M-8).

Şi, dacă suntem de bună-credinţă, trebuie să recunoaştem că desenul lui 7 este desenul TRĂSNETLUI=Zigzagul Ceresc al lui Zeus. Sau al lui TRĂSNEA, de ce nu? Căci Loja Iohanică are 4 membri vizibili, dar mai are 6 “membri de onoare”, simbolici, abstracţi. De aceea, să nu ne mire că “Trăsnea, fiind mai chilos (?) şi mai tare de cap (s.n.), răbdă el cât răbdă, dacă vede că-l răzbim cu poştele, se mută la altă gazdă, luându-şi partea de bucate”. E firesc ca Zeus-Zeul Suprem să nu lase bucatele Lui (vom vedea imediat ce bucate) şi să fie CAP TARE  – CAP DE FOC !  Degeaba repetă ordalia, căci Zeus îşi avea arsă Buba Tălpii, avea închis Barzaq-ul pentru infiltrarea morţii. Şi asta, de la începutul ciclului chiar, de la castrarea lui Saturn-Porcul (Mistreţul-Varania-Varanha). Nu în grădină la Trăsnea, oare, este Lupul Fenrir multiplicat în “Câni” (“mă simţesc cânii lui Trăsnea, şi la mine, să mă rupă!”), care-l întâmpină cu forţe resurecţionale, pe Omul Gol-Primordial, cel revenit la Mamă, prin Gardurile-Pădurile Iniţiatice, Focul şi Jaloanele Căii? În mod sigur, Trăsnea era deja la Fierărie  –  “le-a luat-o înainte” catehumenilor!  –  căci finalul părţii a III-a îi aparţine, prin autodenumire  – Frângerea de Foc-Trăsnetul, întru Bine: “Na-ţi-o bună că ţi-am frânt-o! zise Trăsnea” etc.

Revenim la chestiunea de maximă urgenţă: care era hrana reţinută  –  nu pentru a fi mâncată doar, ci închisă şi asimilată în propria Fiinţă? Cei ce mâncau această hrană nu trebuiau ei să aibă scăpări de energie sacrală, prin călcâiul-talpa-istmul Fiinţei (barzaq-ul Piciorului, Picior care este sinecdoca Omului Primordial).

Deci, încă o dată: hrana nu era materială, ci sacrală : a-oloiul  –  era MIRUL;  b-păpuşoiul  –  era SĂMÂNŢA SOARELUI;  c-peştele –  era ZALMOXIS-HRISTOSUL AUTOSACRIFICIAL; d-perja  –  FORŢA PĂMÂNTULUI NEGRU ( a se vedea: la Topoliţa-Topor şi Ocea-Ochiul Divin/Judecata Divină, era alungată “dincolo de hotar, spre a aduce veşti mistic-oculte, Cioara cu Perja-n gură=Corbul Focului, care suflă Duh de Viaţă Pământului Negru); e-fasoleaDUHUL OMULUI şi RUPA (Forma) Omului; f-“mazere  – PERLA DIVINĂ VERDE (perla-Luceafăr); bobul – este paredrul demonic al FASOLEI  –  însemnând încercarea Suflului-Duhului-Pranei; h-sarea  REZULTAT AL LUCRĂRII ALCHIMICE (din faza Coagula);  i-lemne – tocmai FORŢELE FOCULUI, Temelia existenţei Athanorului-Adam Protogonos.

Şi mai clar, Ion Creangă spune: “mai ales că vro câţiva adormeau duşi, cum începea moş Bodrângă a spune la poveşti”. Mai clar de-atât nu se poate: “mâncăii” mîncau, euharistic, MITUL (orficizat, căci Bodrângă este ORPHEU-RIPHEUS, CEAHLĂUL casei lui Pavel, Athanorul ca Vibraţie Pură  –  de aceea, pe el îl bănuim a fi Fierarul Fierăriei Ultimului-Supremului Eficient Athanor). Şi nu trebuia ca MITUL  –  forţă sacrală  –  să le “scape” (degenereze, prin relativizarea semnificaţiilor) când se trezeau din SOMNUL MISTIC

Şi cel mai “receptiv” dintre membrii IOAN-i ai lojei iohanice  –  cel mai “mâncău” de forţă sacrală, era însuşi fiul Preotului Religiei lui Apollon  –  Şobolanul-Oşlobanu.  De aceea, el trebuie să fie primul apărat, prin arderea ISTMULUI-BARZAQ  –  să nu pătrundă moartea în loja iohanică. Mai mult, depozitul de forţă sacră din sine să fie atât de bine păstrat, încât să poată fi transmis, nealterat, în alte loji iohanice, ale altor timpuri  –  şi, de ce nu, să constituie baza angelică a Noului Manvantara (al 8-lea!).

Cât de minuţios descrie poşta  –  drumul de 20 de lungimi (2+0=cele două religii, cea veche şi cea nouă, “păgână” şi creştină, politeistă şi monoteistă  – în plus, cifra 2 putând sugera Doi Manvantara Diferiţi, ca structură şi evoluţie spirituale; cifra 0=semnul ciclului încheiat). Deci, Zaharia  –  Mare căpitan de poşte  – este gradul iniţiatic iohanic de Păzitor al Parcurgerii Drumului, spre sinteza celor Două Capete ale lui Ianus  –  cel spre trecutul “păgân” (Ioan Botezătorul) şi cel spre viitorul creştin (Ioan Evanghelistul)  –  sinteza erelor spirituale umane: înainte şi după CENTRUL ZALMOXIS-HRISTOS

Câteva pături de hârtie, lipite una peste alta cu său de lumânare topit pe lângă foc, puse încet pe talpe, când doarme omul greu (s.n.),  şi aprinse c-un chibrit, mai sfânt lucru nici că se poate!…”

Într-adevăr, ce poate fi mai SFÂNTĂ LUCRARE decât cea care conţine:

a-revelarea EVANGHELIILOR TUTUROR RELIGIILOR UMANE (păturile “câteva” de hârtie  –  înseamnă secretele ascunse în “scrisorile”-testamentele sfinte ale celor câteva religii fundamentale ale omenirii, în drumul ei cu TALPA-Fiinţă(Adam) prin istorie, prin labirintul timpului ucigaş;

b- lipirea-apropierea, până aproape de contopire, a esenţelor spirituale comune ale religiilor fundamentale ale omenirii;

c-“una peste alta”   – clădind din Duhul Evanghelic  –  MUNTELE MERU, Centrul Lumii, punct de unire şi strângere a Manvantarelor;

d-contopirea esenţială  –  se face la nivelul unei substanţe speciale: hrană sacră-amrita(ambrozie), solve (topită mercurial, pentru a impregna omenirile tuturor timpurilor)  –  dar pe lângă foc, mereu pe lângă foc: ambrozia nu este ambrozie, dacă nu este VITRIOL  – şi este “pe lângă”, şi nu “în foc”, pentru a alcătui Cercul de Reunire a Tuturor Razelor, cu centrul de captare în Para Focului (Dumnezeul de pe Crucea înscrisă în cerc este imaginea cea mai potrivită pentru schematizarea acestui ritual);

e-nu trebuie trezit omul, pentru că ar uita MITUL REVELAT de BODRÂNGĂ-ORPHEUS (RIPHEUS)  –  ci aplicarea barierei de foc, în calea amnezeiei demonice, trebuie operată în partea cea mai de jos a Fiinţei, în Greul Fiinţei, care este identificabilă şi cu Greul Somnului Revelator (Mistic);

f-un chibrit DOAR ajunge, pentru a stimula Focul Acuplator  –  EROSUL-AGAPÉ  –  împărtăşania reciprocă, din Ştiinţa Sacră, a Apostolilor reuniţi de Cercul Sacru al Mesei Rotunde de la Cina cea de Taină.

Deci, arderea tălpilor nu este doar astuparea găurii spre Moarte  –  ci şi infiltrarea şi fixarea, în rănile tălpii (sinecdoca Omului Primordial – Adam-Iisus) a amritei, Sfântului Duh împărtăşit la Cina  cea de Taină: Pâinea Vieţii, Vinul Focului Cosmic (al Viului Copac Alb-Verde-Roşu din Paradis) şi Mirul (SĂUL)-Uleiul şi Apa Luminii, dublând Sângele Dionysiac din Rănile Deschiderii Mântuitoare, spre toate colţurile umane ale Fiinţei-Manvantarul al 7-lea (M-7).

Apa şi Vinul sunt unul şi acelaşi Iisus: la nunta de la Cana Galileii, Iisus întâi a fost Apa  –  dar Apa a fost, apoi, Vinul; la Răstignirea-Fixare-Sinteză  –  Zalmoxis-Iisus a fost AMBELE (sinteza, MAGNUM OPUS=Marea Operă). 

În finalul excursului nostru despre POŞTE (nume care are sonoritatea lângă PEŞTE… – Hristosul / ”I.CH.THEOS”), nu e lipsit de interes să încercăm a descifra cimilitura lui Zaharia  –  Marele Maestru al Arderii Morţii şi Impregnării Interioare cu Hrana Vieţii Eterne:

    “Iubite Oşlobene,

              Mă închin cu sănătate de la golătat, despoieţii din urmă. De n-aveţi ce mânca acolo(s.n.), poftim la noi, să postim cu toţii(s.n.)

Al tău voitor de bine,

                                                      Zaharia

                                         Mare căpitan de poşte

Voitor de bine” este cuplul Zaharia-Nică (nu-i putem despărţi, ca şi în cazul Nică-Demeter – pe capii LOJEI IOHANICE, căci Ianus e unul şi doi, în acelaşi timp  –  doi într-unul, în acelaşi timp) pentru toată umanitatea, prin mesajul păstrat în Talpa-Şobolan-Fiinţă Ceche, în care a “lipit”şi  Fiinţă Nouă, cu Amrita şi Foc, sau cu Focul Amritei. “Iubit” este, pentru că mesajul pe care-l poartă în Talpa-Fiinţă este de/spre DRAGOSTE CRISTICĂ (unificatoare-fixatoare spiritual), întru toţi credincioşii: “pace întru cei de sus, iar între cei de jos bună voire”.

Închinăciunea cu sănătate” înseamnă că-l consideră un bolnav vindecat: vindecat de amnezie (de uitarea Ştiinţei Sacre din MITUL FUNDAMENTAL-SINTETIC), vindecat de incompleta Ştiinţă Veche  – care trebuie ”lipită”, prin Foc, cu/de Cea Nouă. Convalescentul Şobolan va prinde aripi  – şi, pentru unii (neiniţiaţi) va fi LILIACUL NOPŢII, pentru alţii (iniţiaţi) va fi ÎNGERUL(sau ARHANGHELUL) ZILEI/Zorilor Eterne/Eterni.

SĂNĂTATEA, însă, vene de la “golătate, despoieţii din urmă”. Foarte interesant. Sănătoşii vor da sănătate  – şi sănătoşi nu pot fi decât cei care îndeplinesc următoarele condiţii:

a-GOLĂTATEA  –  Puritatea Spirituală Absolută (a Omului GOL-Originar);

b-“DESPUIEREA DE  METALE” (ritual păstrat şi în masoneria de astăzi);

c-să fie CEI DIN URMĂ  –  pentru a putea deveni CEI DINTÂI: să coboare, prin cunoaştere aprig veghetoare, până la cel mai de jos capăt al Osiei Lumii  –  spre a putea fi “VOMAT”, apoi, prin capătul de sus, opus :  GURA DE RAI  –  spre Rai.

De n-aveţi ce mânca acolo”(s.n.). Oşlobanu “îşi luase tălpăşiţa” (Fiinţa Purificată) spre Centrul Spiritual al Lumii: HUMULEŞTI. Cum să n-aibă ce “mânca”, în Centrul Spiritual al Amritei ? Nu cumva, scisoarea lui Zaharia vorbeşte despre o mâncare încă necunoscută – mâncare dintr-un loc spiritual superior, pe Spirala Evoluţiei Spiritului – Humuleştilor  – şi anume, corespondentul HUMULEŞTI din M-8 (Manvantarul Următor): SOCOLA? Nu cumva ŞOBOLANUL CREŞTINAT, prin parcurgerea POŞTEI dintre capetele lui IANUS  –  a devenit PURTĂTORUL CHEILOR  –  DESCHIZĂTORUL LUMII NOI  –  Înnoite, printr-un Nou Manvantara, nu doar printr-o nouă religie? Tot ce se poate. Şi s-ar putea ca ACOLO  –  VITRIOLUL să pară  o apă searbădă, călâie. “Băutura” –Esenţa de “acolo”   –  “să-i cadă greu la stomac” (stoma=gura spirituală)  –  şi s-o vomite, spre a o asimila, apoi, “cum se cuvine”.

Dar “vomitarea” lui M-8 ar însemna o retrogradare temporară în M-7, unde va trebui să-şi refacă forţele spirituale, să-şi recapete dharma piedută prin icnetele (fulgerele descendente) ale VOMEI  –  şi singurul mijloc de refacere a dharmei, conform Ştiinţei Sacre )a se vedea, în acest sens, străvechea Ramayana) este POSTUL, ascetismul iluminator, revelator al forţelor ascunse de Dumnezeu în Fiinţă. Şi Fiinţa retrogradată, când va porni-o, îngereşte, înapoi, îi va lua, într-o Singură Fiinţă Originară, pregătită, prin Înaintemergătorul ei, Şobolanul Creştinat  –  pe TOŢI.

                                                                                 *

Să nu uităm că Oşlobanu este Şobolanul de la Poalele Yggdrasil-ului-FRASIN  –  căci numai el a putut reface COPACUL UNITAR (AXA LUMII), din “lodbeleFagului (substitutul Frasinului  –  căci FAGUL ESTE AL BUCOVINEI-SARASULUI-CENTRULUI LUMII-GRAALULUI); el iese ca Lup Fenrir înnoitor de Lumi (“iese câne- câneşte în medean”) şi “găseşte un ţăran de la Sasca, pare-mi-se, ori de la Baia, cu un car încărcat cu lodbe de fag”.

Ţăranul CUlodbe” (pulverizarea Centrului Copac) este un dragon degenerat/degenerativ: este Dragoş al Saras-ului, sau dragon ieşit prea demult din Baia Mercurului, împrăştiind Mercurul  –  în loc să se îndrepte spre Sulful Roşu al Purificării.

S-ar putea ca ţăranul să mai poarte însemnele Rex et Pontifex  –  căci SASCA este o anagramă interesantă: SAS+K. Or, SAS poate fi şi: a- Neamţ (LOCUL ZEILOR), şi b-SUS, deschis încă spre lumină  –  ce vine prin Câinele-Lupul-Şobolanul  –  dar mai poate fi şi o ZWASTIKĂ DACICĂ, formată din doi de S (două fulgere încrucişate în Morişca Viaţă-Moarte)  –  avându-l în mijloc pe A=gura deschisă a BOURULUI, cu limba atârnând în geamătul agonic-resurecţional (expiator-creator): AUM . Iar K este ÎNSEMNUL CĂPETENIEI SPIRITUALE (Kăliman, Karaiman etc.), al SUIRII MUNTELUI SPIRITUAL.

Plata Păstrării Descompunerii (deci, a trădării Lumii-Fiinţei-Omului-Zalmoxis/Iisus) este de “trei husăşi”  –  adică 30 de arginţi (3=Sacra Trreime Cosmică, epuizată în ciclul prim: 0 ). Dar Câinele-Lup-Şobolan Creştinat refuză să plătească Degenerarea Lumii  – “lodbe” – şi vrea să fie plătit el. Da, chiar aşa: Dragonul Mercurului îl va plăti cu “degeaba”  –  adică îi va confirma Valoarea de Punct Demiurgic, din Mijlocul Lumii: “Dacă le-i duce, dascăle, ţi le dau degeaba” (s.n.; n.n.: degeaba a ajuns plata supremă, distincţia ur spirituală, pentru refacerea puterii supreme a Lumii : AXA POLARĂ). 

Pentru Oşlobanu, “lodbele” sunt “un braţ de lemne”: BRAŢUL este forţa demiurgică (a Focului), transferată Copacului-Axă (Refăcut ca Verticalitate): “Oşlobanu ié atunci lemnele din carul omului câte unul-unul (n.n.: păstrând, deci, cu stricteţe, esenţa, UNICĂ, legătura cu Esenţa Divină, a formelor-“lodbe”-RUPA)  – şi le razimă în picioare lângă braţu-i”. Descingerea Brâului  marchează transferul puterii Buricului Fiinţei  –  spre Axa Verticalizată a Cosmosului: “după aceea descinge brâul de pe lângă sine şi le împrejură ( n.n.: PREAJMA DE FOC  –  Unitatea Absolută a Centrului Lumii), legându-le frumuşel, să nu se hrentuiască; apoi, săltându-le şi aburcându-le cam anevoie, le umflă-n spate şi la gazdă cu dânsele”. “Să nu se hrentuiască”  –  adică să nu se piardă vreo fărâmă de putere divină, să nu se risipească nimic din Fiinţa-Omul Vegetal-Vertical: “le umflă-n spate”, adică LE TRANSFORMĂ ÎN PROPRIA-I SPINARE, sau PROPRIA-I SPINARE SE RIDICĂ PE AXA LUMII  –  şi iată-l pe ATLAS, cel ce uneşte Cerul cu Pământul, Omul cu Dumnezeu, pe Dumnezeu cu Dracul…De aceea, “un băiet nebunatec de-alăturea” (n.n.: Nebunul Lumii, Bufonul Ocult, Privirea Neutră, Sacră, a Ochiului de Soacră, al Treilea Ochi!) zise “cu glas mare (n.n.: Paraşabda Completă): -Dasăle-Trascăle, be-he-he! dracul să te ié!”.

Adică: “Maestre al Trans-Căii (al Trecerii-Parcurgerii Căii către Centru) – eşti, în acest moment, Mielul Răstignit, chinuit între Patru Direcţii Opuse ale Cosmosului. Ai victoria divină completă? NU – căci nu trebuie să uiţi că Axa Lumii are Două Capete: să nu-l uiţi niciodată pe Colaboratorul, Co-Demiurgul-Demon. Ia-te  cu el <<de mână>>  sau el să te ia pe tine!  – şi Axa abia atunci va sta perfect verticală, Neînvinsă”.

Ţăranul confirmă, “făcându-şi cruce” şi căscând gura (n.n.: şi închizând ochii!), “fără să bleştească un cuvânt”: a căzut în Mijlocul Cosmic al Crucii (în ek-stasis), unde Paraşabda nu mai e cuvânt (degradat), ci Vibraţia Supremă, Inexprimabilă şi Atoate-Exprimabilă  –  şi Orbitoare!

Oşlobanu este deţinătorul Direcţiei Centrului M-7, şi PROMOTORUL (cel puţin, unul dintre!) LUI M-8 (lemnele costau-“ţinea”, zice Creangă, “şepte lei şi jumătate”  –  “pe vremea aceea”. Iar Oşlobanu este 7 spre 8, închizător de ciclu: “Oşlobanu şi alţi vro  (+ sau  -) 60 (n.n.:6+0) ca dânsul”  –  adică, “aceia” i se asimilează lui Oşlobanu. Şi Manvantara şi Stăpâni ai lor vor mai veni, căci “aceştia” îşi “lăsaseră nevestele câte cu doi-trei copii acasă, în creierii (n.n.: Vortexul) munţilor”; are cine să devină “schimbul următor”, pentru cei din Cuptorul Alchimic al  Şolticilor – de la Şolticeni  –  “să se procopsească de învăţătură” sacră (a refacerii şi susţinerii lumilor-Manvantara viitor).

***

Capitolul al XII-lea :  Carul Lumii şi Zborul Angelico-Paraşabdic la Şcoala din Ceruri…

Din punct de vedere spiritual-iniţiatic, nu se pleacă nici o clipă din Centrul-Dhikr, din Centrul Lumii-Anamneză-Humuleşti: “plecarea” falsă din Humuleşti este, în fapt, rămânere în Humuleşti (Drum Iniţiatic Interior: indiferent de toponimice, ele nu sunt decât variante de numire a Punctelor Coroanei Stadiului Evolutiv-Spiritual al Omului!  –  aflat în Centrul “Prelucrării” Iniţiatice  – Unicul Centru al Lumii-Buricul Pământului-HUMULEŞTI !).

Toate toponimicele sunt, de fapt, aspecte ale unei Coroane Unice a Punctelor Spirituale de Evoluţie a Spiritului Omului  –  sunt variante de numire a Punctelor Coroanei Care Marchează Stadiilor Evolutiv-Spirituale ale Omului, în procesul de Iniţiere Cosmică  –  proces ce nu se poate desfăşura decât dinspre Centru spre PERIMETRUL-COROANĂ  –  iar Centrul nu poate fi decât Buricul Pământului  –  HUMULEŞTI. Altfel, de ce ar mai fi insistenţa lui Ion Creangă pe topos-ul sacru-Humuleşti? Să nu uităm ce spune René Guénon despre DHIKR şi despre efortul spiritual al credinciosului de a atinge starea de DHIKR: “Sufitul se va strădui să atingă un dhikr permanent, o incantaţie continuă centrată pe un Nume Divin (cel mai adesea: Allah) sau pe Shahadah: întâi în cuvânt, apoi în inimă, în stare de veghe sau somn”. Nu poţi ieşi din Humuleşti, fără să ieşi din Dhikr  – adică fără să anulezi munca de anamneză-evoluţie spirituală spre Perfecţiunea Divină. Iar cartea aceasta a lui Ion Creangă este tocmai exerciţiul spiritual-religios prin care, atât scriitorul aflat în plină Rugăciune Evocatoare-Invocatoare-Incantatoare  –  cât şi cititorul, care trebuie să se con-centreze, adică să intre, prin “rotiri” iniţiatice succesive,  în Cuibul-Centrul de Evocare-Invocare-Incantare  –  intră, de fapt, în Paradis, în comuniune cu Dumnezeu-DHIKR-ul (dacă, bineînţeles, nu se ratează treptele iniţiatice).

Partea a III-a are două finaluri:

I-unul secret, pentru iniţiaţi (arderea pentru angelizare, în Templul-Fierărie, a ultimilor doi catehumeni);

II-unul exoteric, “cimilit” de către ARSUL (acum) Barzaq-Gâtlan, care a ajuns, prin arderea Gâtului Pod spre Cap  – în Capul-Vârf al Carului Lumii (carul Lumii încărcat vârf cu amrita-ambrozie, cu îngeri): El ştie toate Căile şi Vehiculele Divine ale Transcenderii, dar prin apofază (ocultare):”-Hai în car!-Baiu!-Hai în căruţă!-Baiu!-Hai în teleagă!-Baiu!-Hai pe jos!-Baiu!”. Liniile de dialog sunt linii catafazice, de afirmare a negaţiei, de unire a Căilor şi Vehiculelor Oculte, în ZBORUL PARAŞABDIC. Cei ce cunosc Zborul celor care nu mai sunt catehumeni  –  sunt centralizaţi la şcoala de catiheţi de la Iaşi (adică, “mulţi chemaţi, puţini aleşi”!) –  sinonimul Şcolii Supreme Iniţiatice  –  SCOLA!!!  –  sinonimul Raiului şi al Împărăţiei Verzi a BOURULUI (căci este sinecdoca Moldovei)  –  să se tragă la teapa lor “ca apa la matcă” . Adică, reintraţi în borborosul mlaştinii, ce a rămas după potopul  de foc purificator. 

Dar, dată fiind obsesia lui Ion Creangă pentru Războiul Ţeserii  –  s-ar putea ca Socola să fie SUCALA-SPIRALA DIVINO-COSMICĂ  –  care este  sinonimul “dobei de carte” (Tobei Mistice şi Graalului-Carte a Lumii). Acolo-s “profesorii cei mai învăţaţi din lume” – Maeştrii Paraşabdelor: Ştefan şi Smaranda. Căci “plecarea” falsă din Humuleşti este, în fapt, rămânere în Centrul-Humuleşti – dar prin transgresare la nivelul superior spiritual, pe Axa Verticală a Centrului Humuleşti: Numele Stadiului Evolutiv Suprem al  SPIRALEI-HUMULEŞTI   –  este SUCALA-IAŞI (Cieriul Socolei).

“-Duceţi-vă pe pustiu(…) duce-v-aţi învârtindu-vă ca ciocârlia”  –  înseamnă (din partea “bătrânilor”-MAEŞTRI!) o  binecuvântare: Pustiul lui Zalmoxis-Iisus – Plinul Spiritual, vă aşteaptă, aşa cum aşteaptă Soarele, pe MIREASA LUI – CIOCÂRLIA.

Mai rămâne Împotrivitul TRĂSNEA, care, ca orice trăsnet (BICI), e BUN că-i frânt-zigzagat (“Na-ţi-o bună că ţi-am frânt-o!”)  –  şi care goleşte norii celeşti, pentru a umple-rodi pământul-Rupa : “când la dică (n.n.: adică, Pământ!), nu-i nimică (n.n.: adică, în Cer). Dar el a dat “banii” de mult pentru Spirală: El e ZIGZAG ŞI SPIRALĂ  –  atâta că s-ar cuveni rectificat, de la ZIGZAG (schemă abstractă pentru Paraşabdă) – la SPIRALĂ (Paraşabda în acţiune efectivă/eficientă). Ultimii doi “arşi”  –  sunt, de fapt, angelizaţi/arhanghelizaţi (Gâtlan Barzaq-ul şi Nică ”Petras”).

Toamna viitoare, anul 1855” (1+8+5+5=19)    –  înseamnă un pas înainte faţă de “întoarcerea“  în Iarnă (Copilăria Absolută  –  Iarna Porcului Saturnian, din debutul părţii a II-a) – în ciclul doi al Spiralei:20=2+0(=două cicluri epuizate  –  vor fi în CIERIUL SOCOLEI). 

                                                                               *

Apare, iar, la diferenţă de trei rânduri, în text  –  dar, structural, la distanţa dintre partea a III-a (partea preparării pentru ridicarea în rang, alchimică, a lucrării asupra Eului Spiritual) şi partea a IV-a (ridicarea efectivă, de la tehnica alchimică, la rangul Spiritual-Fiinţial, al lui Adam Protogonos) cifra anului 1855. Deci, 1855+1855=28. Adică, 7 X 4. Este numărul zilelor lunii anului-ciclului mediu: se marchează trecerea de la un CERC al Spiralei evoluţiei spirituale-alchimice  –  la următorul CERC al evoluţiei spirituale-fiinţiale  –  în mod retrograd, de la Războiul de Ţesut, la Originea Firului Vieţii  –  VÂRTELNIŢA şi SUCALA-SOCOLA. Fără fir, cum ar lucra Războiul  de Ţesut? Fără Soartă-Viaţă, cum ar mai funcţiona existenţa Ţesăturii-Lume? În plus, Socola-Sucala are valenţă dublă – malefică şi benefică –  în domeniul sacerdotal: este Şcoală Iniţatică (întru Ştiinţa Sacră) pe lângă Mitropolie  –  zona Cieriului Socolei-Sucalei)  –  şi Casă de Nebuni, adică tot o zonă de pregătire pentru transcendere: ne-bunii nu sunt buni pentru lumea asta, dar “a celor săraci cu duhul va fi împărăţia cerurilor”  –  iar Nebunii TRILURILOR sau BUFONII Evului Mediu erau respectaţi, ca voci ale Adevărului  –  de către Cetate şi de către Regi. Sau, ar fi fost bine să fie ascultaţi, căci erau Vocea lui Dumnezeu, vorbind prin Gâtlejul lor.

Era nevoie, în cazul Iniţiatului, de un Gâtlej (Barzaq) pentru o Voce (Paraşabda): acesta este şi tandemul “arşilor”: Gâtlan şi Nică (ION), în Carul Lumii, sub Ţolul-Uter şi Văl al celei de-a treia şi ultima fază alchimică: obţinerea “Drobului”, de SARE-Piatra Filosofală  –  ca fixare definitivă a Spiritului în Paradis  –  tradusă, această fixaţie, în Revelaţia Împărăţiei Verzi (Grădina Maicii Domnului), Tabula (Masa) Smaragdina (Verde), menţinând Potirul Graal, păzit de 12(24) de Bătrâni (din zona Rex et Pontifex), Bătrânii Albi ai Vremurilor. Urmează după:

I-purificatio (prin SULF) –  Focul căutat şi găsit în Apa Sâmbetei  –  primul Auraş-Păcuraş, care arată calea spre faza a II-a,

II-Elixirul  – Oloiul şi Vinul, obţinute ca Sânge şi Apă, din Coasta lui Iisus Hristos, şi depuse în Cupa Graalului  –  la FIERĂRIA (Trăsnetului)-CASA PARAŞABDEI, a lui Moş Bodrângă, substitut al dubletului sacral Ştefan-Smaranda  –  ei înşişi implicaţi în constituţia spirituală (coroană aureolară şi smarald luciferic) a Graalului.

III-Etapa a III-a, în mod logic şi necesar, este a obţinerii Drubului de SARE şi al ridicării lui, prin Carul lui LUCA-OLIMB(P)IADA(Lumina), tras de Caii Solari (“smârţoagele” mistice) – 3 (“Alba-nainte, alba la roate/Oiştea goală pe de o parte”  – Iapa pentru Soarele-Armăsarul Negru)  –  până în CIERIUL SOCOLEI până în VÂRFUL AXEI POLARE-PLOP, până în mijlocul TABULEI SMARAGDINE ZODIACAL-MACROCOSMICE (Manvantarice şi Kalpice, în acelaşi timp), unde, deodată,  răsare GRAALUL, (cu G-ul divin, sugerat magic în mantra lui Moş Nichifor Coţcariul  –  al Galaţiului).

Să micşorăm paşii, pentru a vedea “Cusătura-Ţesătura” Căii până la Revelaţia Cieriului Sucalei-Socolei, Tabelei Samaragdine a Bătrânilor Vremurilor, cu Graalul (Ştefan şi Smaranda) în mijloc, aşteptându-I pe ION şi GÂTLAN să se topească, expresii ale Ritmului Kalpic, în Graalul-Inima Sacră al acestui Manvantara, pentru a-l ridica într-al optulea Manvantara.

Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte, strămutat la câmp, şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu  mă dam eu dus din Humuleşti, în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola, după stăruinţa mamei (s.n.: supusa, de drept, dacă nu de fapt, a Tatălui Kalpei-Ştefan)”.

Toată progresia procesuală e cuprinsă în această primă frază:

a-URSUL-KSHATRYA, Cavaler şi emblemă sacră (BOUR), e greu să îngăduie “scoaterea din BÂRLOG” (CENTRUL LUMII)  –  pentru a fi înlocuit cu adevăratul centru spiritual  –  BRAHMANUL-Mistreţul Aureolat, dinspre CERUL GURII spre LUME, de Semicercurile-Colţi de străpungere a Cerului Manvantaric.

b-Ţăranul de la munte  – este Rex-Pontifex, rege şi Mag, stabilizat în Vârful Muntelui Lumii), pentru reglarea şi impunerea DHARMEI-Lege Cosmică. El trebuie să se strămute, pe Spirală în sus (atenţie!) în mijlocul Cerului Noului Manvantara: Tabula Smaragdina-CÂMPUL, Paradisul Veşnic Verde (Împărăţia Sfintei Parascheva-Venera!), care a înlocuit Rădăcina Neagră (Talpa Iadului) arsă (în partea a III-a). AXA POLARĂ A MANVANTARULUI ANTERIOR are axul ars la vârf, exorcizat de DEMONII, care pot năvăli la ÎNTOARCEREA PE DOS A LUMII, pentru schimbarea Manvantarului !  –  şi înnoit cu VERDELE IUBIRII, Temelia Noii Lumi. Care Lume va sta sub semnul Luceafărului-Soare Negru(Ocult), al Împărăţiei Verzi cu Bour Fixat Alchimic (Moldova intră, deci, prima, spiritual, de pe Pământul actual, în MANVANTARUL AL 8-LEA  –  etapă spirituală a moralităţii perfecte, totale).

c-“pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale”  – este îngerul-arhanghelul ce stă lipit de axa pe care trebuie s-o ocrotească  –  axa Manvantarului anterior. El este nevinovat în sine, dar “vinovat” metafizic de ataşamentul exclusiv faţă de Sânul-Paraşabda (Clopot-Emisferă) al unui rang spiritual, aparţinând unei etape de evoluţie spirituală  –  epuizată. Etapa numită, pe cercul M-7 –  Humuleşti  –  se va numi, urmând dinamica spiralei Kalpei, la nivelul M-8  –  SOCOLA-Iaşi  –  capitala, Centrul Spiritual al Tabulei (Temelie Sacră) Smaragdina. De fapt, tot “sucursală” spiritual-semantică a Centrului-Humuleşti (căci Humuleşti nu este doar Centrul Manvantarului  –  ci şi al Kalpei  – cel puţin aşa sugerează prezenţa aici a lui Ştefan…).

Şi oare de ce nu m-aş fi dat dus (s.n.) din Humuleşti, nici în ruptul capului (s.n.), când mereu îmi spunea mama că pentru folosul mieu (s.n.) este aceasta?

În primul rând, ION-NIKE trebuie să fie dat-dus=dăruit Noii Trepte Spiritual-Evolutive a Lumii. Sacrificat  –  pentru explozia benefică a Manvantarului Şapte (M-7), în Rădăcina Verde  –  Manvantarul Opt (M-8). Sacrificiul Transfigurator este marcat prin ruptul capului= decapitarea de “ţeasta”-sfera veche spirituală (încă ovultă, nevăzută  –  dar posibil de tradus prin cap-inimă, CAP-GRAAL  –  sau, simplu: CAPG). E o Schimbare la Faţă   – riguros necesară în Ritualul de Iniţiere (de maximă profunzime). Folosul nu era al Manvantarului fost     (M-7), păzit de Smaranda  –  ci al Manvantarului viitor (M-8) –  păzit de ION al Smaraldului-Graal.

Explicaţia dată în text este una de schimbare a dimensiunilor  – a distanţelor şi raporturilor din topos-ul sacru. Şi aceasta e perfect adevărat. “Iaşii nu erau aproape (s.n.) de Neamţ”  –  pentru că erau deasupra Neamţului: trebuia să faci efortul pe verticală, al suirii unei trepte  –  nu doar fuga pe orizontală a Mercurului, Simbolul Nefixării  –  ilustrat de Cervus Fugitivus  – înlocuit aici, de Ion Creangă, prin telegarii solari; “pâşlind-o aşa cam pe după toacă”  – înconjurând doar, pe orizontală, LEMNUL-toacă (Toba Mistică), Trunchiul Copacului Vieţii (Sephirot)  – iar nu urcând definitiv în Vârf (cum încercase, dar în impostură, Nică  – să se substituie Soarelui-Cucului, din Vârful Cireşului, cu Cireaşa Roşie-Soarele în Vârf).                                                             

*

Experienţa alchimică de tip Gerilă (încălzire-răcire: “ne degera măduva-n oase”, descensiunea Şarpelui Kundalini, după fuga-înfierbântare a traversării Apei Sâmbetei-Moldova, sau a Cânepei Mărioarei – ascensiunea, Starea pe Coadă, a Şarpelui Kundalini). Măduva îngheţată trebuie schimbată, ritmic şi ciclic, cu inima fierbinte  –  “că ce gândeam şi izbândeam”. Da, dar în “cercul strâmt” al orizontului Manvantarului al Şaptelea (M-7). “De la Neamţ la Fălticeni şi de la Fălticeni la Neamţ era pentru noi atunci o palmă de loc”. Cercul strâmt în care se învârteau în MANVANTARUL 7 era palma cu Aborele Sorţii-Vieţii hotărât acolo  –  dar nu şi întruparea în MANVANTARUL SUPERIOR – M-8. Şi Neamţul (Neamul Zeilor) trebuia schimbat, prin Ragnarökr-Apocalipsă  –  Amurgul Zeilor aduce nostalgia vechiului Manvantara, înghiţit de Lupul Fenrir  –  dar şi bucuria Noului Manvantara. “Acum se schimba vorba”(s.n.)  –  se schimba Vibraţia Paraşabdei, ascendentă pe Spirală, în cercul Noului Manvantara.O cale scurtă de două poşte de la Fălticeni la Neamţ  – nu se potriveşte c-o întindere de şese poşte, lungi şi obositoare, de la Iaşi la Neamţ”. Două Poşte=dus-întors, pe orizontală. Şase Poşte=3+3=schimbarea Triadei Sacre a MANVANTARULUI ŞAPTE (M-7) –  cu Triada Sacră a MANVANTARULUI OPT (M-8).Căci  nu vă pară şagă (n.n.: insistă ritualic Ion Creangă): de la Neamţ până la Iaşi e câtu-i de la Iaşi până la Neamţ, nici mai mult, nici mai puţin”. Prin accelerarea-fugă a Mercurului, distanţa Fălticeni-Neamţ se scurta  prin inversare (Neamţ-Fălticeni  –  mai ales că fusese alimentată de Inima Fierbinte şi de Sărutul “furat de la cele copile sprinţare”  –  zânele, spiritele mercuriale ale locului). Dar acum nu se mai fuge: se fixează  –  iar, astfel, distanţa nu se comprimă, ci rămâne constantă, pe verticală. Nimeni nu fuge în sus pe verticală  –  cel mult, ca impostor, cade în cânepă  –  dar nu mai era cazul lui ION-NIKE, ars în Templul Fierarului.  Şi el o ştie, ştie că mintea (Spiritul!)  M-7 este prost şi trebuie resurecţionat. Cum? Prin Plânsul fertil: “(…)decât să  plângi nemângâiet şi să te usuci”), care cade la Rădăcinile Axei Lumilor Spiralate: plânsul de foc USUCĂ Axa Veche şi face să se înalţe Axa Nouă  –  şi Plângăreţul Divin, Alimentatorul cu Foc al Axei Vii “vede cu ochii” – nu o fată oarecare  –  ci pe Paredra Sa (încă invizibilă pentru neiniţiaţi, dar vizibilă pentru ION-NIKE: “Dar vorba ceea: ursul nu joacă de bună-voie”. Dansul, pe Spirala ascendentă brahmanic, este supus Cavalerului-Urs. “Mort-copt, trebuie să fac pe cheful mamei” – dar mort iniţiatic şi copt alchimic, el va reuşi să se înalţe peste gardul Manvantarului, îngereşte  –  nu ca impostor fără ban-mesaj sacru, care lipsă să-l retrogradeze la Spurcatul-Pupăza  –  şi apoi să-l reabilitaze la Moşul-Bour cu Găinuşa de Aur. Gata, tribulaţiile au încetat. El “nici nu mai atinge” gardul, dar, să nu uităm, gardul l-a atins pe el ! –  prin direcţionarea mamei  –  care pre-vedea piatra aruncată (cf. finalul părţii a II-a).

Trebuie să plece fără voinţă şi să lase ce-i era drag  –  pentru cheful mamei. Iată energia de propulsie: Intelectivul purificat (cheful mamei=eros agapé  –  nu există sentimente haotice, ci determinare sacră a Mamei Manvantarului şi a Tatălui Kalpei). Voinţa veche (ca orientare energetică) va fi schimbată cu voinţa nouă (noua orientare energetică, la nivelul M-8).

Apare Osana-Ozana  –  o cu totul alta decât cea cu care se asimilase în Cuptorul Alchimic al părţii a III-a (“peste Ozana” spre Târgul-Neamţului-Paradis-Pometea”): Styxul dintre M-7 şi M-8  – “curgătoare şi limpede ca cristalul”(s.n.) – Osanà-Ozana ca PIATRĂ FILOSOFALĂ. Cetatea de Foc Zeiesc din M-7 rămâne doar oglindire mâhnită, în Diamantul Pietrei Filosofale, în Sângele Graalului de pe Tabula (Masa) Smaragdina…Veacurile se resorb în Graalul urcat în M-8. Se resorb, în Diamant Intelectiv al Dragostei Noi, din   M-8  – Arheii: Tata-Mama, fraţi-surori (până aici, dubletul sacri Soare-Lună, yin-yang, ida şi pingala), “băieţii satului, tovarăşii mei de copilărie”(iarnă solstiţială)  –  şi tovarăşii alchimici (vară solstiţială  –  cei 10 de la Athanorul lui Pavel).

Spaţiul M-7 se autoabsoarbe, paradisiac  –  în viitoarea Tabula Smaragdina: “dumbrăvile şi luncile umbroase, prundul (n.n.: diamant mărunţit, “care sare cât mine de sus”  –  se spunea în zona Irinuca…  –  diamant gata să-l înglobeze-închidă-fixeze, atunci, în ochii Fetei de Smarald  –  şi Nică fuge…) ”cu ştioalnele, ţarinile cu holdele, câmpul cu florile şi mândrele dealuri, de după care-mi zâmbeau zorile în zburdalnica vârstă a tinereţii”. Dacă, atunci, fugea  –  acum nu mai are unde fugi, pe verticală în sus  –  şi se uită în jos, la ştioalna  – PÂLNIA rămasă jos, în borborosul lui M-7. Ţarini cu holde, câmpul cu flori şi Dealul AUM-ului  –  toate se prefac în Zorii Noi ai Diamantului Deplin Solidar Interior.

Ce mai absoarbe Diamantul? Toate mişcările ciclice ale lui M-7: şăzători (mişcări Paraşabdice, ca şi clăcile), hori (mişcări solare).  “De piatră de-ai fi fost, şi nu se putea să nu-ţi salte inima de bucurie când auzeai uneori în puterea nopţei pe Mihai scripcarul din Humuleşti, umblând tot satu (cu) câte o droaie de flăcăi după dânsul şi cântând.”  Ia uite-te! Inima fierbinte-Hristos din Diamantul Graal al M-8 îl absoarbe pe nocturnul (ocultul) AMIN –  Mihai-Mikaël Scripcarul-Orfeul Centrului Spiritual al M-8  –  cu droaia-loja iohanică după el! Păi, ăsta-i Moş Bodrângă, la Vârsta lui Făt-Frumos (AMINUL-EMINESCU…)!  –  adică, abia acum “devoalat”…Păi da, se putea să transcendă el singur, Ioan al Inimii? Fără AMIN ? Ar fi fost o absurditate.

Şi ce Sunet Primordial (Paraşabda) cântă Amin-Mikaël-ul, resorbit, cu toată Loja Iohanică, în Diamantul Graalului? Despre finalul M-7, ca-n Scrisoarea I: stelele-frunze pică jos (“Ca şi frunzele de toamnă, toate stelele-au pierit”…), din Copacul-Axă Polară Cosmică  –  la sunetul Paraşabdei Noi, din M-8  –  PRIVIGHETOAREA  – cea care priveghează (pe Mortul M-7) şi veghează (pe Viul M-8). “Şi nu putea să nu-ţi tresalte inima de bucurie când auzeai uneori în puterea nopţei, pe Mihai scripcariul din Humuleşti (…) cântând: <<Cânta o privighetoare/ Cu viersul de fată mare. / Şi cânta cu glas duios, / De picau frunzele jos; / Şi cânta cu glas subţire/ Pentru-a noastră despărţire;/ Şi ofta şi ciripea,/ Inima de ţ-o rupea!>>”…  

Cântă-boceşte DESPĂRŢIREA de M-7. Cântă Ruptura Inimii: Inima de Carne rămâne în M-7, Inima de Foc transcende în Diamant, în Piatra Centrală-Graal a/al M-8.  Şi unde-i veselia (insistentă!), atunci? : a “tresălta inima de bucurie”, “Şi câte alte petreceri pline de veselie…” Păi, cum unde-i ? În M-8  –  unde MIKAËL AMINUL continuă existenţa Lojei Iohanice, promovate spiritual pe veticala Axei pe care-s înşirate lumile (amintiţi-vă de SUCALĂ-SOCOLA, pe care-s înţirate ţevile-Manvantare , verticalizaţi-le şi imaginaţi-vă cum sunt tăiate firele de continuitate dintre Manvantare: ceea ce în M-7 era  PLÂNS, în M-8 devine RÂS!)  –   Sărbătoarea Paraddisului: “tot anul sărbătoare, şi numai o zi de lucru”, ca praznic (moarte)-nuntă (viaţă)  – NEDIFERENŢIATE ! Ca-n Rai. Iar Baba, fosta Talpa Iadului  – e Sfânta Duminică, de la “talpa” Mesei  Smaraldine, din M-8.

Pot să mă bolnăvesc de dorul ei…şi să mor printre streini!” Posibil şi chiar necesar: să moară în M-7, pentru a învia în M-8. Dar poate să aducă moartea-boala Demonului, şi în M-8 ? Poate, de ce nu?

Deocamdată, Luca-Olimb(p)iada pregătesc transcenderea, cu Carul Solar şi Iepele Solare. Tatăl Kalpelor, posomorât, gândindu-se la “işti vro şese”  –  14-8=6. [14=Totalul Manvantarelor; 8 – Manvantara de pân-acum  –  inclusiv cel patronat, în viitor, de ION-Nike. Şase  –  mai rămân. “Vreo” – pentru că încă nu s-a sfârşit bine M-7 –  şi nici n-a început bine M-8…]. Adică (zicem noi)  –  gândindu-se la Ritualul transcenderii ultimilor Manvantara. 

ION-Nike, în acest interval al Logos-ului Stăpânului Kalpelor  –  absoarbe, conştiincios, şi toate şcolile iniţiatice prin care ajunsese în situaţia actuală, de unic pretendent la Preoţia-Conducerea Spirituală a lui M-8: “Şi eu să înşir atâtea şcoli: în Humuleşti, la Broşteni, în crierii munţilor (unde Irina-Pacea şi Irina-Broasca Euharistică prevăzuse Piatra care cade în borboros, că se va transsubstanţia în Pâinea Vieţii  –  şi pregătise deja Bradul de Foc al transcenderii  – autodistrugându-şi, de fapt, Casa din M-7 şi autosacrificându-se, în chip de capră ruptă în bucăţi – Zalmoxis-Iisus pe Crucea-Gard al Lumilor  –  Irina se identifică marianic, cu  Maria Broasca, totodată   – şi transmiţându-i, pe ucenici, prin Demeter, la Fratele Trăsnet-Borca) – în Neamţ, la Fălticeni (n.n. : măi, să fie!  –  a schimbat ION-Nike Paraşabda: acum zice “FĂLTICENI”, nu ”FOLTICENI”, ca-n partea a III-a – căci Şolticii Alchimişti, prin Fierar-Faţa Ocultă a lui Bodrângă  –  şi-au isprpvit treaba…) – şi acum la Socola, pentru a căpăta voie să mă fac, ia, acolo, un popă prost, cu preuteasă şi copii; prea mult mi se cere!…”

Popă sărac cu duhul  –  căci a lui va fi împărăţia (NOUĂ !) a Cerurilor (NOI, şi ele, ale lui M-8). Şi va avea-o pe Smaranda Graalului (transfigurată, evuident, la nivelul M-8)  – şi va înmulţi copii  –  adică, se pare, va introduce sexul inferior, infernal, mortal –  şi în Raiul  – M-8…De, asta-i “misia” lui Adam Protogonos, oriunde şi oricând…

Deocamdată, el crede că nu va repeta greşeala (de Adam Protogonos) din M-7, şi că Moartea, deci, nu va pătrunde în M-8. El se vrea călugăr (ascet), cu plosca cu apă –  vie (sau moartă?  –  nu încă, probabil) la şold, ca Spânu  –  cel care transfigurează PLOSCA în FÂNTÂNA Schimbării la Faţă şi cu Apă Vie  –  “icrişoare moi”       ( peştii-Peştele Hristos, în faza “hibernală”, potenţială, latentă)  –  pistoale-bici-trăsnet la brâu, comanacul pe-o ureche (dacă-l îndreaptă, surpă lumea! – zic miturile…) şi cu “sabia Duhului”-Mikaël în mână  –  yoghin “cu pletele în vânt” (“cu ştiubeiu plin de galbeni”  –  Soare cu Albine-galbeni, albine minerale  – căci suntem la stadiul Diamant…). Dar, (de-)acum e-acum – căci deja de la Sabia Duhului se simte miros de pucioasă  –  de Falus exhibant-onanic, nu de Creaţie Autoritar-Demiurgică…):

“(…)ia-o la papuc (n.n.: Duhu şi Teofan şi-i pierduseră, iar Nică îi găseşte  –  nu-i bine, căci iar Piciorul-Adam e în Piele, despărţit schizofrenic, sexual  –  de EVA)  –  peste <<Piciorul Rău>>, spre “<<Cărarea Afurisită>>, dintre <<Secu şi Agapia din Deal>>” (Agapia Paraşabdei)…

Deocamdată, înşiruirea îngrijorează: de la Papuc începând, se repetă greşeala din M-7  – despărţirea morală Bine-Rău, Afurisit-Neafurisit ; “Cărarea Afurisită” este drumul “tur-retur” la Pomul Cunoaşteriidrum pe care, întors, Adam şi Eva au plâns, special ca să ardă, JOS, BUBA-TALPA IADULUI: au ars-o, dar nu destul, ca s-o şi fertilizeze, să crească Axa înapoi  până în Rai… Şi diferenţa Penia-Poros se creează (prin SECU-peniaAgapia din Deal-POROS)…

Tot mai rău se vede în M-8: îngerii se sexualizează –  cad, adică –  se demonizează: “Mieluşa lui Dumnezeu“ (n.n.: Zalmoxis-Iisus-Paraşabda Bună) “se îngroaşă”(ca Paraşabdă-Vibraţie-Glas-de/în-Jos), învăluit(ă) în Prakrti, şi devine “Berbecul lui Dumnezeu”  –  cel care nu sparge porţile Iadului, ci ale Raiului…  – se prevede “răvăşirea”-devastarea spirituală

Călugăria (de felul acesta!) valorează cât bureţii: ies după ploaie (Ploaia de Foc a Plânsului), apoi dispar. “Ştii, ca omul cuprins de evlavie”  –  spune Ion Creangă că ar fi învăţat TAINA SEXUALIZĂRII  –  comparând-o cu CĂLUGĂRIA-ASCEZĂ. Dacă mai este, cu adevărat, EVLAVIE, şi cât mai este  –  doar “Cei smeriţi se vor înălţa” – în M-8  – M-8 va fi mai bun ca M-7 ! Gândul la călugărie rămâne peste noapte: “toată noaptea cea dinainte de plecare(…) m-am frământat cu gândul (…) cum aş putea îndupleca pe mama să mă deie mai bine la călugărie”. Dar, demonul cel şoltic-alchimist tălmăceşte în felul său “SMINTHEUS” (adică, luminat, dar cu Păcat Vechi) călugăria  –  inducându-i şi “boarea” păcatului latent, potenţial. N-are când să mai insiste cu călugăria la mama  –  şi urmează ISTORIA, pe muchie de cuţit, a Luminătoarei-Olimb(p)iada: nevastă de-a doua a lui moş Luca-Lumina-“însurăţel de-al doilea” (n.n.: Lumina Nouă din M-8), ea stăpâneşte PORCII (mistreţii)-BRAHMANII, la “borta ceea” (care nu e cavernă VAGINALĂ, ci CEREASCĂ: “naşte” lumina lui M-8, prin “borta” din Cerul străpuns de Axa Sucalei Lumii  – dinspre M-7. Gardul rupt într-un loc  –  şi păpuşoii  –  sunt trecerea-barzaq în M-8  – respectiv axele solare ale Noului Manvantara.

În Ziua Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, pleacă-transcend spre/în stadiul spiritual Socola (Nume Superior Spiritual, în cadrul Centrului Iradiant: HUMULEŞTI): adică, VECHIUL CAP din M-7  –  ION Botezătorul-Mizericordie  –  este înlăturat magic, pentru a prinde CAPUL NOU, al lui IOAN Evanghelistul-Justiţiarul, din M-8  – căci, la început, în orice Manvantara este nevoie de ORDINE-COSMOS. De data asta, ION-Nike nu se mai “necăjeşte cu nişte costiţe de porc afumate şi cu nişte cârnaţi fripţi”, ca la “despărţirea” pe orizontală, când pleca cu David şi Dumitru (sau David-Dumitru-Demeter), la Eirene-Hristosul Feminin, MAICA DOMNULUI-BROASCA  –  căci el însuşi este, acum PORCUL MISTREŢ-VARANIA, BRAHMANUL. Şi este şi URSUL. Căci, la începutul oricărui Manvantara, Războinicul e şi Preot, Rex et Pontifex: “Rogu-te, mână mai tare, moş Luca, zic eu, să nu se mai uite satul ca la urs la noi!”(s.n.).

Satul-Pielea Veche de URS. Pe care o schimbă cu Pielea Nouă, Războinicii-Preoţii Soarelui lui M-8. Cei doi Zei Gemeni, despre care A. Bucurescu zice că au locuit pe Ceahlău, şi la Neamţ  –  sunt: IBARZAQ-UL care croieşte “borta”  – şi IIION Evanghelistul, Maestrul Cosmicizasnt al M-8.

Parcă are omul zece vieţi”. Da, are, căci Cei Doi îi poartă în ei pe cei Zece: să nu uităm că, la FOlticeni, şi-au pregătit ierarhia divină, cele ZECE trepte ale ierarhiei divine, cu câte un şef-responsabil. Nu considerăm că mai e cazul să-i repetăm, căci, oricum, ordinea lor în M-8 n-o putem cunoaşte  –  noi, cititorii lui Ion Creangă, fiind profanii din M-7. Bănuim că, şi în M-8, cea mai înaltă treaptă va ocupa-o tot Paraşabda, Vibraţia Demiurgică-Moş BODRÂNGĂ (sinteză a paredrilor Soare-Lună, Ştefan-Smaranda).

Tot umblând noi din şcoală în şcoală, mai mult, ia, aşa, de frunza frăsinelului”  –  FRASINUL este Mâner de Lance şi Lance propriu-zisă (de străpungere a Cerului, spre Noul Manvantara) –  este şi Frasinul Yggdrasil-Copacul Lumii  –  deci, prin şcoli, au devenit STĂPÂNII YGGDRASILULUI, ai macro şi micro-cosmosului (LANCE-CUPĂ GRAAL). 

Frasinul alungă şerpii  –  deci, deocamdată, în M-8 nu e Războiul Contrariilor, ci pacea prorocită de Bradul de Foc-Eirene, Broasca şi Capra(Miel) “Ruptă” Euharistic.

Supărarea noastră creştea la culme”=”furor sacer”, întemeietoarea Bradului Sacru al LUMII : Dumnezeu s-a supărat  –  şi din Apele-Prakrti a răsărit Bradul! Sau, mai exact spus, prin Talpa Manvantarului ulterior, a străpuns LANCEA FRASINULUI Axei Manvantarului anterior. TALPA devine CAP, în noua Lume-Manvantara. Barzaq-ul-Talpă (CĂLCÂI) va trebui arsă, pentru a nu pătrunde Moartea (ca în Achille) şi în Noul Manvantara. Probabil că asta şi face “furor sacer”: ARDE TALPA Manvantarului  –  dar trebuie văzut cât de perfect operează acest ritual al arderii punţii pe care vine Demonul-Moarte, dinspre M-7.

Mai aruncăm câte-o câte-o căutătură jalnică spre Munţii Neamţului; urieşi munţi, cu vârfurile ascunse în nouri, de unde purced izvoarele(…) să le înece în Dunărea măreaţă”: Munţii care se văd, dacă sunt “urieşi”, dacă străpung, precum Yggdrasilul-Lance, “nourii”!!! şi dacă din ei “purced izvoarele”  –  nu sunt, NU MAI POT FI!!!  –  Cei Vechi (doar le pare aşa “trecătorilor” prin Hotarul Manvantarelor !) – ei sunt ai Noului Neamţ (Noi Neamuri de Zei, din Noul Manvantara  –  altă generaţie,  divină)  – iar Osana-Ozana este înlocuită cu Dunărea-Sfântul Istru. Era nevoie de APA ÎMPĂRĂŢIEI VERZI , calitativ superioară Osanei-Ozanei Humuleştilor  . Centrul Lumii M-7. Izvoarele şi pâraiele Raiului (M-7 trecut în M-8) – pornesc din PAŞTELE-PAŞCANI  –  MUNTEL MERU al Kalpei. Munte Ocult. Deocamdată, Zeii Gemeni Frasini (Frăţâni) ajung la Blăgeşti, peste Siretiu  – unde ne-a fost masul  –  prima rămânere-masă, înaintea celei Rotunde-Smaraldine. De fapt, Blăjeşti – vine de Blajinii-Rohmanii Străvechi, despre care face vorbire V. Lovinescu  –  Sfinţi la Apa Sâmbetei (Siretul, aici). Toţi Blajinii sunt Preoţi. Hierasus=Siret, Apa Sfântă  – au trecut-o, botezându-se pentru a fi Blajinii-Sfinţii-Preoţii Noii Lumi  – M-8.

Li se schimbă sângele, aici, prin Calvarul Ţânţarilor (”şi ţânţarii te chinuiesc amarnic”), şi sunt exorcizaţi, prin “fumăraie de baligi”   – ale URUS-ului-BOURULUI  –  de unde credem a rezulta identificarea Bourului cu M-8. “Ne-au coşit ţânţarii”  –  fie “ne-au cusut de Noua Lume” – fie “ne-au transformat în coşuri-hogeacuri pentru intrarea -străpungerea tălpii în Soba Noii Temelii”.

Cum treci Siretul (n.n.:Hierasus), apa-i rea şi lemnele pe sponci; iar vara te înăduşi de căldură, şi ţânţarii te chinuiesc amarnic”. Oamenii “işti de pe la câmp: sarbezi la faţă şi zbârciţi, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte, în toată viaţa lor(…)-Ştii una, moş Luca(…) Găinuşa-i spre asfinţit, rariţile de-asemine, şi luceafărul de ziuă de-acum trebuie să răsară(…)”. Şi astfel: GĂINUŞA DE AUR şi RARIŢA PORUMBULUI dispar-apun (n.n.: deci, ele erau semne ale M-7!) –  Luceafărul de Ziuă stă să răsară  – Soare Ocult, de fapt Nou, al Noii Lumi – M-8.

Dar celelalte? Apa rea? E Apa-Vitriol, insuportabilă pentru profani; Lemnele pe sponci  – da: toate lemnele sunt Lemnul  – Axa (Centralizată-Compactă) Copac al Vieţii, al Noii Lumi, încă nefărâmiţată (UN SINGUR SUFLET, UN SINGUR TRUP=AdamProtogonos nu s-a risipit-înmulţit în “lemne” – vieţi – El este LEMNUL PARADISULUI-CRUCEA). Faţa e sarbădă=palidă-ascetică, adică luminos-taborică. Oamenii sunt, încă, Omul-Adam-Zalmoxis-Hristos.

Zbârciţi? Da, adică Adam Protogonos din M-8 este străbătut de Firul sinusoidal neîntrerupt al Vieţii Veşnice (Îngurzite-Îngruzite-Îngrozite-Mirate de Noua Lume  – ca opinca-Pungă a Piciorului Gol-Adam). Ca Gura Pungii Cosmice: încă nu s-a deschis pentru înmulţirea-răspândirea- expresia/exprimarea Vieţii. CIUPERCA=închiderea (cripto-gamă) fără înmulţirea sexuală. Zice Luca că “îi iese lui Zaharia” –Maestrul Barzaq-ului  – “un sfânt din gură” – recunoscând Soarele Ocult-Luceafărul: de fapt, Sfântul Zaharia îşi leagă-identifică Rugăciunea cu Soarele Ocult-Luceafăr.

Decât ne-am tot învârti şi cioşmoli pe iastă prispă, mai bine să scurtăm din cale”. Interesantă zicere despre străpungerea pe verticală a Labirintului Lumii Vechi  –  devenită, prin “stârpirea” rosturilor/rostirilor-sensuri, infernală. Da, decât să întârziem, pe această prispă-orizontală a Lumii M-7, rotind-învârtind în gol, nonevolutiv, aceleaşi coordonate spirituale  – mai bine “să scurtăm din cale”  –  să rezumăm cât mai succint, cât mai lapidar, esenţele demne de transgresare ale M-7 – şi să purcedem în “drumul”-Străpungere de Lance, spre Ceruri  – spre M-8. Numai pe verticala spirituală se “scurtează calea”, până la identificarea cu PUNCTUL (Centrul Absolut al Lumii-Adam Protogonos).

Şi aşa, luându-ne rămas bun de la gazdă, care era tot afară culcat, pe altă prispă, plecăm.(…) Întâlnim câţiva oameni, cu nişte cară cu draniţă, mergând spre Iaşi. Ne întovărăşim cu dânşii, de frica lăieşilor din Ruginoasa  –  şi hai-hai, hai-hai, până-n ziuă, iacă-tă-ne în Târgul Frumos, unde-am şi înjunghiat câţiva harbuji într-ales, de ni-am potolit , deocamdată, şi foamea, şi setea”.  Da, lasă OMUL CULCAT (“pe altă prispă” decât a celor ce pleacă spre CIERIUL SOCOLEI…), adică lâncezind în/întru  orizontala M-7  –  şi pleacă, alături de carele cu draniţă (epifania Focului, a Bradului Cosmic, care li s-a revelat, prima oară, prin Eirene-Broasca Demiugă)  – în sus, spre Cieriul Socolei  –  de frica lăieşilor din Ruginoasa  –  “până-n ziuă  –  iacă-tă-ne în Târgul Frumos”: se depărtează de Rugina Neagră a Vechii Lumi  –  pentru Târgul Frumos, Noul NUME-NUMA al Cetăţii Neamţ-Cetatea Zeilor Pribegi. “Au înjunghiat câţiva harbuji într-ales”  – s-au înjunghiat, euharistic, pe ei înşişi, pentru a stropi, cu FOC, NOUA CETATE A FRUMOSULUI ETERN-DIVIN  –  “agheazma Paradisului” nu este sânge uman, ci vegetal. Şi cine să fie ALEŞII, mai aleşi!  –  mai “într-ales”, mai “mofturoşi”, decât cei care au trecut prin toate “peripeţiile”-probe iniţiatice?  Şi pe care i-a “selecţionat” o instanţă superioară oricărei alteia  –  Veghetorii-Maeştrii Manvantarului, respectiv  – Kalpei!

Apoi, după ce s-au hodinit caii, am pornit înainte, spre Podul Leloaie”. Mare grijă la CAI  –  Călăuzele Sufletului  – în Noua Lume! Încă un POD : Leloaie. Se identifică cu Leloaia-Lelea (rang iniţiatic, ca şi Bădiţa/Bădie)  –  SMARANDA. Lelea-Preoteasa Smaranda Noii Lumi  –  peste ea, autosacrificată în Pod,  trece Fiul, pentru a răzbate cu bine în M-8. 

Caii solari sunt lumânări topite-muiate(“căci zmeii lui moş Luca se muiese de tot (…) MAI ALES PE LA ASFINŢITUL SOARELUI, tocmai când intram în Iaşi, pe rohatca Păcurari”)  –  rămânând, din ei, Focul Pur, Absolut (de dincolo de Soarele Vizibil, aflat în declin, căci aparţine de M-7  –  de dincolo de Ceara-Albină care Zboară SPRE  –  dar nu ajunge la EL…)  –  Focul necesar strălucirii Diamantului-DROB-DE-SARE  – Piatră Filosofală.

Intră în Iaşi (alt nume, superior spiritual, încadrat  în  Spirala Evolutivă Atot-Sintetizantă HUMULEŞTI – pe rohatca (bariera) Păcurari: sugestie a Mielului Hristic – încă neînjunghiat, căci este încă purul Adam Protogonos  – dar, în viitorul de segregare-viaţă  – ÎNJUNGHIAT, căci trebuie să “re-lege”/re-închege/COAGULEZE/re-sintetizeze, cu sângele său autosacrificial, ce a segregat Adam Protogonos, care-şi aminteşte de paredra-Eva, de Lelea Smaranda  – soră, soţie şi mamă a lui ION-GÂTLAN (fiinţă care nu mai desparte, prin cap – inima de minte: are acum Cap de Dascăl-Zeu-Maestru)=Fraţii Gemelari, Zeii Gemeni  – Frăţânii-Frasinul…UNICUL.

Patruzecile mâne-sa de golan” – îl înjură-binecuvântează LUCA-Lumina, pe Flăcăiandrul Dracului  –  cu râs dizolvant-distructiv  –  de fapt, revelatoriu, ocult-demiurgic (KIRIAKOS / CHIRICĂ, strecurat în Pardes? –  pentru a pune sub semnul întrebării Drobul-Diamant? De fapt, îl “aghezmuieşte” cu 40 de zile ale Sufletului, întors, însă, acum, în Trup. Adică: ”Fă-te, Drace-Frăţâne, vizibil-văzut  – ca să te învăţ-adaptez la Paradis!” Sau, cine ştie, Golanul-GOL, OMUL PRIMORDIAL, este, de data aceasta,  o fiinţă rămasă în MANVANTARUL AL 4-LEA  –  din cauza unei mame care a greşit în procesul iniţierii de Fiu…L-a întârziat (“ticăit”…) din procesul de evoluţie spirituală  –  deci a rămas RECE, precum Gerilă (“n-ar mai dârdâi degeaba”), precum Luceafărul eminescian, ca Fond Cosmic pentru Dragostea Treimii Sfinte! Oricum, Kiriakos au ba, “flăcăuanul dracului” ghiceşte că, sub aparenţa de “smârţoage”, se ascund telegarii solari şi ai PRANEI  – deci, Telegarii cu care se va efectua ZBORUL-TRANSCENDERE din M-7 – în M-8 – Cieriul Socolei: “Iè sama de ţine bine telegarii ceia, să nu ieie vânt; (…) să nu faci vreo primejdie”…  – îl avertizează pe Luca, să nu cumva să creadă că el poate stăpâni Sfântul Duh. Da, căci Vântul care bate unde vrea el (deci, “primejdios, pentru cel ce s-ar crede stăpânul  lui, şi n-ar fi !”) este Sfântul Duh  –  iar termenul indian este, pentru Principiul Vital-Sacral al Aerului  –  Prana.

Văzând noi că ne ieu oamenii tot peste picior şi pe moş Luca tulburat din cale-afară, cum eram în căruţă, ne acoperim peste tot c-un ţol, zicând eu, cam cu sfială:-Moş Luca, de te-a-ntreba cineva, de-acum înainte, de ce trag caii aşa de greu, să spui că aduci nişte drobi de sare de la Ocnă, şi las’ dacă nu te-a crede fiecare!…-Ei, apoi?! Ştiutu-v-am eu că şi voi mi-aţi fost de-aceştia? – zise moş Luca, mergând pe lângă cai, plin de năduh; nu mă faceţi, că ia acuş vă ard câteva jordii prin ţolul cela, de v-a trece spurcatul!”. 

Peste picior (luat/luaţi  –  Piciorul este, acum,  Corpul-Cap al lui Adam Protogonos  –  mascat sub ţol-uter, exorcizat de jordia-biciul Luminii-Luca “plin de năduh” (ne-duh?  –  sau supra-duh…)  –  şi scoşi- înghiontiţi de ei înşişi (care acum au voinţă şi bunăvoinţă pentru M-8  –    căci RÂD-chicotesc, adică trăsnesc în zigzag, ÎNGRUZIT/ÎNGURZIT  –  peste propriul Trup: EI ÎŞI SUNTJORDIA!!! – ei se înconjoară de Fulgere-Trăsnete, cum se zice că ar fi Pardesul-Paradisul. Corpul de Foc Primordial.

Multe şfichiuituri” primeşte şi Luca  –  dar credem că, deşi el-Luca este Lumina-Raza (dar “lumină este şi luciferica Raţiune”…) – nu sunt benefice  –  căci sunt ale lui Kiriakos-Lumea Dracului, care, pâş-pâş (ar zice Paraşabda-Creangă)  – s-a şi strecurat în M-8…Şi iată cum “şfichiul” poate fi Trăsnetul-Paradis  – dar poarte închipui şi şerpuirile Marii Reptile Înţelepte  –  Spirala Blestemului (???) Reluării Ciclurilor…

Deocamdată, întemeierea CIERIULUI SOCOLEI, prin Tabla (Masa) Smaragdină a celor 12(24) de Bătrâni ai Vremii şi Lumii – s-a făcut: “Unia mai tineri, iar cei mai mulţi cu nişte târsoage de barbe cât badanalele de mari, şezând în iarbă (n.n.: se închipuie, foarte clar, Tabula Smaragdina!), împreună cu părinţii lor, şi preuţi şi mireni, şi mărturisindu-şi unul altuia păcatele!”

Bărbile-Badanale  –  “bidinelele” cu care “pictează” ceea ce ocultismul numeşte CRONICA AKASHA  –  “cronica, scisă pe ether/aitheros, a faptelor-<<păcate>> ale omenirii”…Operaţiune pe care Maeştrii o fac să pară “transmisibilă” (generaţii: “împreună cu părinţii lor”)  – dar ea nu este decât un Uriaş Peisaj Karmico-Manvantaric! Deocamdată, odată cu întemeierea Cieriului Socolei  –  Paraşabda circulă în ea însăşi, încă (“unul altuia își trec Paraşabda, într-un Circuit-Sferă  –  cei nediferenţiaţi, uniţi gură-la-gură, Paraşabda  Continuă (stare de continuitate absolută, a lui Purusha). Paraşabda a ajuns POL, în Hiperboreea, în Grădina Hesperidelor cu Mere de Aur.

***

Capitolul al XIII-lea :  În care se vorbeşte despre tot felul de Moşi

Iată ce spune V. Lovinescu, în Meditaţii, Simboluri, Rituri: “Obolul dat lui Charon este o monedă; moneda, la rândul ei, simbolizează Unicitatea, deci continuitatea stîrilor de fire. Este trecut în barca lui Charon acela care posedă un minimum de continuitate între starea lui din viaţă şi starea postumă: fie că a avut presimţiri de Eternitate, sau numai de Perpetuitate, fie că, mai simplu, i s-au făcut riturile mortuare care-i asigură consistenţa uneori şi după moarte. În orice caz, trebuie să existe actualizarea unui element comun celor două stări, care se succed, chiar dacă acest element comun aparţine unui plan cauzal secund. Această continuitate se produce fie prin intersecţia pittri-lor,  Moşilor acelui om, cu condiţia ca aceştia să fi trecut în Perpetuitate. De aici, vedem importanţa rugăciunilor pentru morţi, care, contribuind la mântuirea lor, la promovarea lor din tribulaţiune, ne ajută ca reacţiune concordantă şi în viaţa aceasta şi în cealaltă.

Când pe un mal al Styxului e mortul şi pe celălalt Moşii lui, când cele două capete ale traiectoriei sunt bine şi incontestabil actualizate, ce poate face altceva Charon, decât să treacă pe mort prin Poarta strâmtă?

Am dat acest lung citat din V. Lovinescu, pentru că Amintirile lui Creangă sunt pline de Moşi. Unii non-evidenţiaţi, doar numiţi (actualizaţi Paraşabdic), alţii semi-evidenţi, acţionând în umbra-fundal, într-un plan al tranzacţiilor pur sacrale (în spatele oricărui “hobot”, oricărui “văl” care separă Marile Gesturi Ritualice de micile zvâcniri extropice, care alcătuiesc karma noastră)  – iar alţii evidenţi şi intens-dens funcţionali.. După spusa lui V. Lovinescu, pittri-i-Moşii asigură Continuitatea Lumilor (deci, şi Continuitatea Paraşabdei, în profunzimea Ritualică a Existenţei lui Adam Protogonos).

Moşii sunt MARILE SPIRITE, CARE S-AU REASIMILAT PRIMORDIILOR  –  şi acţionează pentru păstrarea coeziunii în perpetuitate a Stării de Paradis şi a Paraşabdei (stare de trezie a Şarpelui Lumii: “Un  ritm pozitiv, de la sine are o tendinţă ascendentă, o apetenţă naturală de a se integra în vibraţiunea iniţială, în vibraţiunea prototip, care este Verbul, Paraşabda. E şarpele care la auzul Descântătorului se ridică pe vârful cozii“.

Ei se cuplează, uneori, cu Babele, pentru realizarea Echilibrului Cosmic, a Thulei-Balanţa.

Descântătorul, care verticalizează Şarpele Primordial-Paraşabda  –  este Ion Creangă  – prin dhikr-ul Amintirilor.  Şi el îşi asigură “asimilabilitatea” (greu cuvânt, dar necesar…) în lumea cealaltă, în starea de Paradis, prin invocarea ritualică, ca AUM-ul  –  a Moşilor.  Îi invocă la fel ca pe un POD SONOR – care să-I faciliteze şi permanentizeze accesul la ANAMNEZA-DHIKR. Toţi Moşii veghează la integritatea şi integralitatea Ritualului prin care este recuperat Adam Protogonos (Fiinţa Prototip din Paradis). 

IMoşii non-evidenţi-imergenţi, dar actualizaţi paraşabdic  –  punţi de sunet pur, fără relevanţe în Prakrti  –  sunt:

a-Moşii din “luna lui Maiu”, care-l supraveghează pe Nică al lui Costache, la verificarea Praşabdei, prin “bleanda”-diapazon, aplicată Smărăndiţei Popii; ei trezesc, astfel, Primăvara (Maia este nimfă, mama lui Hermes-Operatorul Trecerilor);

b-Moşii care apără Cireşul Lumii, cu Soarele.Cuc în Vârf (“vara, pe-aproape de Moşi, mă furişez din casă […] să fur nişte cireşe”; ei cooperează cu MOŞUL SEMI-EVIDENT-VASILE, pentru a hotărî “Spânzurarea”, obţinerea lui Nică-Omul Primordial, cu TĂLPILE ÎNRĂDĂCINATE ÎN CER, trimis, însă, la Talpa Iadului-Pupăza, să rectifice temeliile lumii şi să opereze transfigurarea Pupezei în Constelaţie;

c-Moş Andrei  –  cu Baba (mătuşa) Măriuca; Moş Andrei este Bărbatul Atemporal, care o echilibrează pe Baba Măriuca, apărătoare a Timpului-Ceasornic, Degenerativ (Pupăza-Ceasornic, Demonul Timpului-Istorie);

d-Moş Chiriac (Kiriakos-“Domnul-Dracul), care este echilibrat prin Baba (mătuşa) Anghiliţa (Îngeriţa), sub semnul Thulei Eterne. Cine ştie dacă Iarmarocul Lumii, care este STĂPÂNUL CONSTELAŢIILOR şi “tovarăşulBOURULUI (“Viţică”), nu este, cumva, emergenţa cuplului Kiriakos-Angelica?

e-Se adaugă Moşul Crăciunului (care determină expediţia pentru căutarea Focului) şi Moşul Anului Nou (cu aceeaşi funcţie, de esenţă cosmogonică şi, implicit, apotropaică).

II-Singurul Moş semi-evident este Moş Vasile “fratele tatei mai mare”.  El tranzacţionează cu Ştefan (deci, ca între zei…)  –  aparent, preţul cânepei demonice (care a fost “întoarsă” semantic, prin ordonare-cosmicizare, prin prăbuşirea-orizontalizarea “palancă la pământ”, prin “încălzirea” benefică a fugii, producătoare de supliment-pneuma, necesar ZBORULUI SPRE VÂRFUL COPACULUI LUMII-SĂRIRII GARDULUIde parcă nici nu l-am atins”). Moş Vasile-Basileus poate fi Charon, , căci stăpâneşte zona intermediară, dintre lumi: el îl hotărăşte pe Ştefan să-l decreteze pe Nică: SPÂNZURATUL  –  Omul Primordial, cu Tălpile înrădăcinate în Cer  –  dar având misiunea ca, din poziţia aceasta răsturnată, să rectifice Talpa Iadului, adică Temelia Lumii  – şi să transfigureze, astfel, Pupăza Satanică – în Constelaţie Celestă (Găinuşa de Aur).

IIIMoşii Evidenţi şi Dinamici în Emergenţă:

a-Moş Fotea, cel care stăpâneşte Biciul Justiţiar şi supraveghează jupuirea de pielea-Prakrti, pentru fulgerarea revelatoare de Purusha.

b-Moş Ţandură – vindecătorul de holeră-ciumă, care are un tovarăş: NENUMITUL. Ţandura este Aşchia Pomului. Şi, atunci, sunt mai multe variante pentru identificarea Moşului Nenumit, dintre care variante selectăm două, mai uşor argumentabile: 1-este cel ce-a adus CIUMA (Holera), şi prin alter ego-ul său-Ţandură (poate că el este complementul major-POM…), poate , deci (sic!) s-o şi vindece: acesta, care îmbolnăveşte şi vindecă de ciumă(întunecare şi înroşire) este Apollon Smintheus (adică, Şobolanul-Oşlobanu); 2-venind cu Ţandură, care fără el n-ar opera nimic  –  înseamnă că Nică Oşlobanu a refăcut FAGUL (Frasinul) Yggdrasil, din Ţanduri-“lodbe”  –  ajungem la aceeaşi identitate: Oşlobanul-Şobolanul. Dar, acum, ca Paznic al Copacului (Axă) Integral, nesmintit-neîmpărţit.

c-Moşul Chior (ORB) – Chiorpecul (dracului!), Ciubotarul  –  paredrul lui Ştefan: el verifică arsura limbii, ca barzaq al Logos-ului, şi “miruieşte”, vindecând sacral “plesnirile-crăpările” non-sincrone ale Punţii Logos-ului.

d-Despre Moşul din Iarmaroc am mai spus: este Paznicul Bourului (disimulat în “Viţică”) şi Paznicul Constelaţiilor  – îl vede pe Nevăzutul Ştefan-Ordonatorul-Măsurătorul cu Cotul (MÂNA DEMIURGICĂ, Articulată în Continuitate-Deiscontinuitate) a Lumii-Manvantara; acest Moş (sinteză a lui Dumnezeu cu Satana, a Verticalei ascendente cu cea descendentă)  stăpâneşte Firul Ariadnei (deci, este Stăpân al Labirintului, dar şi al Ieşirii din Labirint  – în Axă Polară; căci opusul Labirintului este Axa)  –  şi stăpâneşte, astfel, ca şi Ianus bifrons, Timpul Degenerativ şi Eternitatea: într-un cuvânt, este component aseic al Triadei: Ştefan-Smaranda-Moşul Timpurilor (Zalmoxis-Hristos).

e-Moş Bodrângă – Orfeul,  Maestrul Paraşabdei  –  dar şi Ocultul Fierar, Stăpânul Ultimului Athanor, pentru cei trei “nearşi” (sau “nearşi” perfect  –  cazul dez-demonizării-transfigurării lui Mogorogea ION): Nică, Zaharia, Ion ex-Mogorogea.

f-Moş Vasile, tatăl lui Mogorogea ION – este Orbul Enigmatic-Cimilitor: “Nimeresc orbii Suceava şi eu nu eram să vă nimeresc?”  –  care nimereşte Centrul Alchimic de la Rădăcina Lumii; el ştie definiţia ocultă a Preotului IOAN, Paznicul Graalului (“Picioare de cal, gură de lup” etc.) – şi stăpâneşte Ouroborosul, coincidentia oppositorum îşi găseşte în Moşul Vasile un dialectician perfect, care nu confundă, ci consubstanţiază ”Tanda-Manda, teiu-beleiu…de curmeiu, Mecet-Berechet-Pleşcan –  “ştiu că ne jupeşte bine – ş-apoi cică popa-i cu patru ochi”. Da, căci Omul Primordial are 4 feţe: OM-TAUR-LEU-VULTUR (“ochiul”, în limbajul lui Moş Vasile, este sinecdoca CHIPULUI). Ca şi Albina – fiica lui Dumnezeu, sau binecuvântata lui Dumnezeu, din Povestea lui Harap-Alb  –  Moş Vasile este Spiritul Discernământului, venit să protejeze Athanorul (şi Magnum Opus) de promiscuitatea non-spirituală, de compromisurile înjositoare  – pornite chiar de la Fiul-Ion  –  MOGOROGEA-Anti-Paraşabda.

Prin jupuirea epifanică (“belire”)  –  el descoperă Agatho-Daimonul, Spiritul Binelui, de sub pielea Şarpelui Malefic  –  şi verticalizează, pe Axa Teiului Lumii  –  Dragonul Bun – în Marele NUME

La fel (revenind la consubstanţierea Verbelor)  – (t)eiu-(b)eleiu  – au a rădăcină comună EIU-EION, ION

Ideea de CASĂ DE CULT (prin extensie semantică: Religie (Mecet – la musulmani, Mitoc, la creştini  –  produce re-unirea spirituală a religiilor (prin Cercul-Curmeiu-Înconjur) întru ideea de Belşug-Pleaşcă; “pleaşcă” trimite la “folos nemeritat” – dar ce altceva face Zalmoxis-Hristos –  decât consubstanţiere a Autosacrificiului (“pleaşcă” pentru omenirea încăpăţânată în rău, dar şi pentru binele hristic conţinut, chiar inconştient, în Adam Protogonos) – cu Belşugul Spiritual, dobândit prin Autosacrificiu ?  Pe care AUTOSACRIFICIU şi BELŞUG SPIRITUAL se întemeiază Oculta Biserică Creştină Universală (”când toate religiile/credinţele/inişierile spirituale terestre vor sta sub vorba sfântă  : O TURMĂ ŞI-UN PĂSTOR”)  – nu de zid, ci de DUH (BISERICUŢA-ESENŢIALIZAREA ÎN DUH a Bisericii Vizibile).

g- Luca Moşneagu  –  nu e doar Moş, un moş oarecare, ci este Bătrânul-Moşneagul(articolul hotărât este invizibil-ocultat, dar simţit-presimţit, în sacralitatea lui, numită de Meister Eckhart: GEMŰTH); este substitut emergent al lui Hristos şi al lui Charon, poate şi al lui Lucifer (în subsidiar, prin faptul că este stâpânul, sau ne-stăpânul  –  “bortei Olimbiadei”  –  cavernă a misteriilor eleusine…) – căci, spun alchimiştii: Christus verrus Luciferus/Luci ferrus”. Şi au dreptate, în totalitate  –  căci pe Fondul luciferic se întemeiază Lumina Taborică.

h-Şi David din Pipirig e Moş  – dar mai activ ca toţi, căci e Vornicul Cetăţii Focului şi, implicit, al Paraşabdei (precum Moş Bodrângă!  – şi cum altfel, când ambii se trag, funcţional, din Clopotul Lumii?) – este vornicul  zonei sacrale (concave şi convexe  – complementar!): a “Clopotarului”-Clopot-Ciubuc(Calumet) şi a Ciubărului Graal. Şi atunci, el este “bunicul”  – adică ruda spirituală, de pe lumea cealaltă, cea mai dedicată transmutării lui Nică în ION-ul lui M-8.

i-În fine, Moşii-Feţi-Frumoşii, cei fără de vârstă, Eternii Paznici ai Graalului, strânşi în jurul Tablei Smaragdine a lui Hermes Trismegistos  – Tablă pe care stă Cartea-Graal-Gradale (CORANUL sau BIBLIA  – în egală măsură – CARTEA SACRĂ).

Se adaugă, ca Babă Cosmică  – Muma Eirene (Irinuca) – Mumă-Ocrotitoare a Pădurii, a Bourilor-Inorogi, a Împăcării Dragonilor, prin autosacrificiu  – şi paredră a (A)Nastasiei, prin care este aruncată piatra VITRIOL, pentru a fi transsubstanţiată (de “cuminţii” Lumii  – Nică+Moşi-Babe  – sau de cei 10 alchimişti din Şolticeni, sau de cei 12-24 de Bătrâni ai Kalpei…)  – în PÂINEA VIEŢII VEŞNICE.

***

CONCLUZII

Într-o seară, Iosif (din Arimateea) ajunse într-o cetate căreia i se spunea Sarras; de acolo şi-au luat numele sarazinii; căci nu trebuie să le dăm crezare celor care pretind că au purces din Sarah, soţia lui Abraham. În oraşul acela domnea un rege numit Evalac Nerecunoscutul. Iosif fu arestat şi adus în faţa lui; dar, cerându-i să-i vorbească aparte, îi spuse (Iosif, lui Evalac):

-Dumnezeul Creştinilor îţi trimite vorbă să-ţi reaminteşti de unde ai pornit ca să ajungi la înălţimea aceasta la care te afli. Tu îţi închipui că nimeni nu-ţi cunoaşte obârşia, dar eu ştiu că te-ai născut la Meux, în Franţa, şi că tatăl tău era un biet ciubotar (s.n.).  Şi mai ştiu de asemenea, prin harul Înaltului Învăţător, căruia nimic nu-i este ascuns, că tu ţii lângă odaia ta, într-o ascunzătoare a cărei intrare n-ar putea-o găsi nici un murotor, o statuie de lemn cu înfăţişarea celei mai frumoaese femei din câte s-au văzut vreodată şi că în fiecare noapte o culci alături de tine şi o faci de ocară pe regină, soţia ta, cu această deşartă imagine.

(…) Evalac(…) ţinu să cunoască adevăratul Adevăr al lui Dumnezeu, şi Iosif îl lămuri; apoi, după ce a dat foc idolului (n.n.: femeii frumoase, din lemn) de care era îndrăgostit regele, îl boteză pe Evalac cu numele de Mordrain(…)”.

Am citat din aceste străvechi legende bretone ale Mesei Rotunde, atât pentru a-l confirma pe V. Lovinescu – Maestrul Hermeneut Incontestabil al Paraşabdei lui Ion Creangă  –  cât şi pentru a face Calul Solar să se scuture de răpciugi , hrănindu-l cu Jarul Ştiinţei Sacre, uitate de majoritatea oamenilor acestui Pământ.

În primul rând, prin cele aduse în faţa domniei tale, cititorule, acum  –  am confirmat SARASUL  –  SARASĂUL LUI DRAGOŞ-DRAGONUL. Sau, pe Dragoş, VALAHUL (EVALACUL). Dar, în primul rând, Nerecunoscutul (Păstrătorul Ştiinţei Sacre, Oculte).

Suntem, prin aceste vechi scrisori, în atelierele aparţinând de Collegia Fabrorum: cu ciocane de aur, se “întruloacă”, se încearcă a sintetiza, în esenţă, prin topire la Focul Spiritual din Sthanorul Fiinţei Cosmice – simbolurile vechi şi cele noi.

Ce aflăm de aici, din hrubele Fierarilor şi Aurarilor simbolurilor creştine şi păgâne? Că Nică al lui Ştefan a Petrei Ciubotarul este (peste timpuri şi Vreme  – în Arheitatea Celestă)  –  EVALAC-ul de Nerecunoscut-Ocult. Este, cum se şi cuvine, Rex et Pontifex  –  al cărui tată (vezi aici, negru pe alb, dragă cititorule!) se numeşte CIUBOTARUL ÎNCORONAT (adică, în româneşte, “Ştefan a Petrei”).

Şi ION-ul (EONUL) Valahul (Arheul Daco-Valah-Românesc), Centrul de forţă spirituală al Românilor (cărora cărţile şi scrisorile mai noi îi zic Ion Creangă…) – avea o Femeie de Lemn, ascunsă în Inima Lumii (Inima Cosmică, Inima lui Hristos Cel Nevăzut-încă Nerevelat)  – Femeie care nu era alta decât Zeiţa Focului (a Inimii Înfocate-Sacré Coeur). Şi, într-adevăr, Femeia Inimii Cosmice este soţie şi mamă, cu care împărăţeşte Lumea , deopotrivă, în aseitate (“sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat”) – şi Duhul tot cu ea îl împarte şi-l revarsă ca Lume-Mit: “şi a vorbi de la ea am învăţat”.

Dar ION-ul (sau EIONUL-EONUL) Spiritual al Valahiei “ţinu să cunoască adevăratul Adevăr al lui Dumnezeu” – şi atunci a acceptat “înţelepciunea de la Dumnezeu când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău”.

Căci Pomul Alb din Paradis, prin Iubirea Femeii şi Bărbatului (yin-yang, ida şi pingala – sau ION-IOANA, sora Smaraldului) s-a făcut Verde-Smarald : “bărbatul şi femeia băgară de seamă că primul pom, alb mai înainte, se făcuse verde ca iarba din pajişti”. Dar OMUL-VALACUL (Centrul Spiritual al Lumii) trebuie să se sacrifice, după ce a primit daimonul Frumuseţii Iubirii  – şi să primească să caute Arborele Verde care conţine Roşu  – Sângele Graalului: “Şi se petrecu o mare minune, căci în clipa în care a fost răpus Abel (n.n.: cu o falcă a Măgarului-Daimon), arborele vieţii ajunse roşu-închis, în amintirea sângelui care fusese vărsat sub crengile lui. Şi în clipa aceea n-a existat pom mai frumos şi mai plăcut privirii. Dar nu mai avea flori nici roade, iar ramurile lui se uscară, când fură sădite în pământ”.

Şi a dispărut  –   şi de atunci îl caută oamenii, zicându-i expediţiei de căutare  –  Căutarea Potirului Graal. Şi l-a găsit cine se cuvenea să-l găsească – Valahul lui Ştefan Ciubotarul, din mijlocul Humei-Lume: HUMULEŞTI. Sau Inima Moldovei  – sinecdoca Valahiei, care este sinecdoca Lumii-Cosmos. Şi pe Nică al Cosmei tocmai l-am văzut trecând în Drumul lui  – adi că zburând cu aripi de foc-pălălăi, prin hornul casei unde tăinuiesc Petru şi Pavel, Ştefan şi Smaranda, Ion cu Amin-ul, Soarele cu Luna.

Şi ni l-a arătat nouă, într-o carte-Graal (Gradale). Căreia i-a spus cu numele Eternului Paradis şi cu numele Eternului Om  –  Primului şi Singurului Om: i-a spus Amintiri din copilărie.

Iar unii văd şi cred ce li se arată  –  iar alţii râd batjocoritor şi nu văd şi nu cred. Şi ION-ul, din Buricul Pământului, care buric este VALAHIA-ÎMPĂRĂŢIA VERDE A MOLDOVEI – Sinecdocă  – nu se supără. Căci mulţi sunt chemaţi la viaţă  –  dar puţini învaţă, “când vine vremea”, ce e viaţa şi, deci, cine sunt ei. Şi rămân, astfel, puţini aleşi. Iar pe cei aleşi îi cunoşti după neisprăvirea fiinţei lor: sunt “un boţ cu ochi”, un ochi zgâit curios spre Paradisul, pe care cei mulţi, dar nealeşi – nu-l văd, căci nu pot să-l vadă. Dar neisprăviţii, “bucăţi de humă însufleţită” de Duhul Sfânt din Centrul Lumii  – HUMULEŞTI  –  aşteaptă ca Dumnezeu, după ce va sfârşi lumea celor mulţi, şi o va surpa – să se întoarcă la ei, neisprăviţii  –  şi să-i isprăvească-desăvârşească.  Şi isprăviţi, ei se vor numi Ierusalimul Ceresc  –  care vine după Ierusalimul Pământesc  –  şi e pe Cer, şi este şi pre Pământ. Precum sunt toate lucrările lui Dumnezeu. Şi când neisprăviţii vor fi isprăviţi-desăvârşiţi  –  nu va mai fi nimeni care să vadă şi să nu vadă, să creaă şi să nu creadă. “Căci cei ce vor voi să-şi scape sufletul, şi-l vor pierde, iar cine-şi va pierde sufletul, său pentru Mine, îl va afla” – ne spune Zalmoxis-Iisus Hristos, prin gura Chipului Omului Ocult, IOANul (care, după Sfânta Evanghelie, se mai zice şi Matei-Darul/Dăruirea lui Dumnezeu, către Sinele Om).

IOAN-ul Crengii de Aur, al Cupei şi Cărţii de Smarald – s-a pregătit o viaţă (adică o clipă din lumina ochiului lui Dumnezeu), pentru a Stăpâni şi Ocroti pe neisprăviţii(cei ce-şi ştiu neisprăvirea şi-şi doresc isprăvirea), între părinţii şi dascălii săi, Ştefan şi Smaranda – în Manvantarul de la jumătatea Fiinţării Lumii  – cel de-al Şaptelea. S-a pregătit în al Şaptelea şi ca al Şaptelea  –  ca orice Făcător de Lumi. Dar neisprăviţii ştiu că Vârful Muntelui Lumii înţeapă şi străpunge drept în cer  –  în Manvantarul (adică rândul şi rânduirea de oameni) al Optulea.

Dar această rânduire de oameni e alcătuită de Regele(şi Preotul) Neisprăviţilor din Rândul al Şaptelea   –   numai şi numai pentru neisprăviţi. Adică superior spiritualizaţi, intens moralizaţi.

Şi Regele Neisprăviţilor, suit în Copacul Rânduielii a Opta a Omului  –  se uită către noi. Şi din privirea lui, ca “o mreajă de văpaie” a AMIN-ului-LUCEAFĂR-EMINESCU (cu care stă frăţeşte în Vârful Pomului) – se ţese o ARCĂ-ARC  –  cu săgeata SALVĂRII-FIXĂRII aţintită în Adam Protogonos-Paradis. Dar nu-i mai spune “a lui Noe”  – căci apele au trecut, şi a rămas POMUL LUI ION AL CRENGII DE FOC

Şi atunci, îi spune “a lui ION”. ARCA-ARCUL care trage cu Săgeata spre Demiurg-Paradis-Fiinţa Primordială a lui ION cel de FOC.. Sau Arca-Arcul Marii Credinţe. Sau Arca-Arcul Amin-ului  –  Piscul Credinţei. De aceea, Apocalipsa va fi prin Foc  – iar nu prin Apă – acum.

Oare fi-vom noi, “iştilalţi vro şese”, câţi zori are săptămâna lucrării  –  destul de vrednici să ne închipuim Arca lui Ion cel de Foc şi Amin (ARCA IOHANICĂ, zisă şi Arca lui Zalmoxis-Hristos, sau a AMIN-ului)  – şi să ne urcăm în ea, şi să ne mântuim, amintindu-ne cine suntem? Adică, amintindu-ne Paradisul-Paraşabda?

Adică, amintindu-ne Amintirea? Singura Amintire. Amintire şi Viziune a Isprăvirii Neisprăvitului  –  în indistincţie, adică de-a valma. Nu, însă, şi “cu ghiotura”  – căci Revelaţia de la Dumnezeu către Dumnezeu trece, ca un Vânt Cald, de Duh peste Ape  – prin Om. 

Libertate vine de la Carte-“Liber(lat.): este LIBER  doar cel care posedă CARTEA-GRAAL-GRADALE. Adică, cel ce posedă ÎNŢELEGEREA-GRAAL. Iar înţelegerea este ANAMNEZA PARADISULUI – AMINTIREA-DHIKR. Cititorule, vei fi liber când vei înţelege CARTEA AMINTIRII !!!

Dar, pentru a şti cine suntem şi de unde şi încotro mergem  –  trebuie să “ţinem bine telegarii ceia”  –  “să nu ieie vânt” de Duh Sfânt fără noi, lăsându-ne de ruşine, prin colb. Da. Trebuie să ne strunim, strângând din dinţi, până ne prefacem în DROB DE SARE, din OCNA-OCNIŢA RAIULUI (după ce “am  fost munciţi”-iniţiaţi în Ocna Iadului –  “numai cei smeriţimunciţi la Capul de Jos al Osiei Lumii  –  se vor înălţa” – la CAPUL DE SUS AL OSIEI LUMII)  –  şi-atunci, pe dată, vom crede şi, mijind strâns ochii, ca ORBII SFINŢI / VIZIONARII  –  vom vedea CIERIUL SOCOLEI-SUCALEI TUTUROR SORŢILOR URZITE-URSITE.

În sfârşit, “ce mai atâta vorbă, pentru nimica toată?” Doar toţi am fi, după cât pare, din lumea asta. Dar dacă numai se pare, şi n-om fi? Atunci să ne facem săraci  – săraci “ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când” suntem  –  şi să nu mai fim niciodată săraci. Şi să ne smântânim  –  sufletul şi carnea! Să ne ostenim a număra măcar cât Încoronatul Ciubotar, ori cât Mahomedul turcilor  –  adică Doi şi Zero (Numărul Frumuseţii şi Ciclul-Manvantarul nostru), şi cu Trei şi Zero (Numărul Înţelepciunii şi Ciclul-Manvantarul nostru) şi cu Patru şi Zero (Numărul Bogăţiei şi Ciclul-Manvantarul nostru) – şi-om ajunge la Nouă şi Zero. Cât pe ce să dăm de Împăratul Roşu (UNU) şi de Pasărea lui Măiastră-Zero (Vulturul Mercurial preschimbat – Zborul Manvantarului nostru spre următorul) – care să ne poarte pe aripi, ca Pajura, până la locul nostru de pe Craca-Creanga-RAM-ul Raiului! Adică, la Ion Creangă. Adică, la Fiinţa Noastră neviciată, din Paradis: Adam  Protogonos.

În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh  –  AMIN !

                                                                                 *

Ce-am voit, de fapt (şi pe scurt), să demonstrăm , prin prezenta lucrare? 

1-În primul rând, că nu avem de-a face, în cazul Amintirior din copilărie, cu o carte pentru copii, ci, precum este întreaga operă a lui Creangă  –  avem de-a face cu o scriere iniţiatică, disimulând (cum magistral a demonstrat, în cărţile sale, Maestrul Vasile Lovinescu, atât prin analiza arhetipală a Poveştilor, cât şi prin unele sugestii făcute chiar asupra unor fragmente/secvenţe din Amintiri),  sub aparenţe de “realism”, sau de ficţiune  – simbolistica profund vitalistă a  MARII TRADIŢII.

2Ion Creangă este PAZNICUL TRADIŢIEI (sau unul dintre Maeştrii cu această funcţie)  –  Tradiţie care nu putea fi apărată, în epoca aşa-zis “modernă” (de fapt, faza cea mai întunecată şi desacralizată/desacralizantă a ceea ce se numeşte Kali Yuga-Vârsta Fierului, Vârsta Întunecată) decât printr-o organizare riguroasă, dar foarte discretă/secretă, aducând, oarecum, cu atitudinea masoneriei: noi am urmat sugestia lui Vasile Lovinescu, propunând, pentru structurile “moderne” ale acestei organizaţii, pe teritoriul României, un nume consacrat, prin Collegia Fabrorum, acele organizaţii spiritualiste, alcătuite cu scopul de a media semantic între simbolurile vechi (aşa-zis “păgâne”) şi simbolurile noi, creştine: Loja Iohanică Românească. Socotim că Vasile Lovinescu are dreptate să-l considere pe Eminescu – Amin-ul acestei organizaţii. Şi sugerăm, dimpreună cu Vasile Lovinescu, faptul că Ion Creangă ar putea fi considerat, în cadrul lojei,  cel mai apropiat spiritual, de Cel Numit FuncţionalAMIN;  de aceea l-am şi numit, pe Ion Creangă, ca funcţie în cadrul Lojei Iohanice : ION AL INIMII (“Creangă este cutia de rezonanţă a lui Eminescu”  – spune, cu îndreptăţire şi inspiraţie, V. Lovinescu).  Dar, pentru că este principalul lucrător pentru opera de încifrare-pentru-păstrare  a TRADIŢIEI SACRE  –  l-am numit şi cu nume consacrate de mitografia universală: ION AL CRENGII DE AUR  – şi, prin sugestiile oferite de text, cu privire la acţiunile iniţiatice ale mamei sale  –  şi ţinând cont şi de structura interioară de questă medievală, a Amintirilor  – l-am numit şi : ION AL GRAALULUI-AL CUPEI DE SMARALD.

3– Socotim că Amintirile din copilărie, ale lui Ion Creangă  –  nu sunt decât un superb pleonasm pentru ANAMNEZĂ  –  pentru ceea ce sufismul islamic numeşte DHIKR=AMINTIREA VERBULUI DIVIN ÎNTEMEIETOR (DEMIURGIC), Incantaţie a Verbului Divin. Regresând iniţiatic spre Originaritatea Sacră  –  Maestrul Crengii de AUR (adică, al recuperării Tradiţiei, simbolizată, printre altele, şi de Grădina Hesperidelor, cum şi de Pardes-Paradis…)  –  este obsedat de Sonoritatea (Re)-Întemeietoare, Demiurgică, a Lumii  –  PARAŞABDA. Considerăm că, pentru cititorul cât de cât dornic de (re)iniţiere în Tradiţie,  cartea lui Creangă se poate insitui într-un  Triumf al Paraşabdei; cum ar putea fi altfel, dacă, deşi neştiind simbolurile întrupate în carte, cititorul este (şi rămâne) fascinat de SONORITATEA CĂRŢII ? Poate să nu-nţeleagă multe dintre cuvinte, nici cimiliturile nu le pricepe  –  dar ÎI PLACE! Cartea Amintiri din copilărie este o URIAŞĂ ONOMATOPEE COSMICĂ, propunând puternice sugestii  INIŢIATIC-DIVINE.

4-Ceea ce se petrece, faptic, în cartea lui Creangă  –  este o operaţiune de alchimie spirituală, numită fără cuptor-athanor. Dar, cel puţin simbolic, acest “cuptorexistă EFECTIV, în Amintiri  –  (de la Humuleşti la Socola! – non-spaţial !) şi, în funcţie de el, se face iniţierea. Se poate urmări atât marea şi palpitanta “odisee” a iniţierii Omului, pentru a redeveni Adam Protogonos (prin propriile eforturi spirituale, reluate în Spirală! –  dar “asistat” de veritabili “Maeştri” ai Satului-Centru Spiritual-HUMULEŞTI)  – cât şi, în paralel, mutaţiile “magice” ale Lumii-ca-Expresie-a-Unicei-Coroane-a-Punctelor-de-Evoluţie-Spirituală-a-Omului (Lumea “din jurul său”!)  – în cadrul unor veritabile MISTERII  – pentru a se ajunge la finalul numit, de alchimişti, MAGNUM OPUS: nu aurul-auraş (metalic…) contează  –  ci atragerea unor Spirite Superioare-Păcuraşi/Păcurari (Păstori Spirituali), în zona autoconstrucţiei spiritual-existenţiale. Aceasta se numeşte “aflarea Graalului”  –  sau, conform zicerii lui Hristos  –  “aflarea PIETREI DE BOLTĂ”  –  numită de ulteriorii şi anteriorii (faţă de Hristos, ca Forţă Centrală Cosmico-Divino-Demiurgică) alchimişti –  şi: PIATRA FILOSOFALĂ. (Suntem absolut convinşi că, cel puţin în stadiul spiritual-zonă “Folticeni”-Şolticeni [punct important de pe Coroana HUMULEŞTI] –  încifrarea verbală pentru Alchimişti!  –  nu se petrece nimic hazliu, ci acolo există  –  o lojă-“tovărăşie” a alchimiştilor, disimulată sub “inofensiva” – de fapt, FOARTE STRICT OFENSIVA! –  “şcoală de catiheţi”  –  lojă care “lucrează”-operează în cadrul acelei foarte vaste acţiuni,  cu factori activi profund iniţiaţi, numită Collegia Fabrorum). Tot efortul nostru, în această lucrare,  a fost de a găsi legăturile Logicii Esenţiale şi Vitaliste a TRADIŢIEI  SACRE  –  într-o lume care moare din pricina logicii formale…ba, chiar a haosului absurd-ilogic !!!

5-Din punct de vedere spiritual-iniţiatic, nu se pleacă nici o clipă din Centrul-Dhikr, din Centrul Lumii-Anamneză-Humuleşti (altfel, de ce ar mai fi insistenţa lui Ion Creangă pe topos-ul sacru-Humuleşti?) : “plecarea” falsă din Humuleşti este, în fapt, RĂMÂNERE ÎN HUMULEŞTI (DRUM INIŢIATIC INTERIOR : indiferent de toponimice, ele nu sunt decât variante de numire a Punctelor Coroanei Stadiului Evolutiv-Spiritual al OMULUI !  –  aflat în Centrul “Prelucrării” Iniţiatice  – Unicul Centru al Lumii-Buricul Pământului-HUMULEŞTI !) – dar, prin transgresare la nivelul superior spiritual, pe Axa Verticală a Centrului Humuleşti : Numele Suprem al Spiralei Humuleşti este SUCALA-IAŞI (CIERIUL SOCOLEI). Nu poţi ieşi din Humuleşti, fără să ieşi din Dhikr  – adică, fără să anulezi munca de anamneză-evoluţie spirituală, spre Perfecţiunea Divină. Iar cartea aceasta a lui Ion Creangă este tocmai exerciţiul spiritual-religios prin care, atât scriitorul, aflat în plină Rugăciune Evocatoare-Invocatoare-Incantatoare  –  cât şi cititorul, care trebuie să intre în Centrul de Evocare-Invocare-Incantare  –  intră, de fapt, în Paradis, în comuniune cu Dumnezeu-DHIKR-ul (dacă, bineînţeles, nu se ratează TREPTELE INIŢIATICE).

         …Dacă vom fi convins pe cineva, măcar într-o măsură minimă  –  nu că noi avem dreptate, ci că aceste legături există, şi că sunt foarte profunde şi grave, cu implicaţii în însăşi existenţa cosmică şi individuală a omului  –  atunci înseamnă că am realizat cea mai mare lucrare: a fi ucenicul umil, credincios  – iar nu sterp pe de-a-ntregul, al unor  Străluciţi Maeştri, care orbesc vederile ochiului nostru, obosit de inutilitate, de pervertire/perversitate, de starea de vid al rosturilor unei Lumi (cea actual-contemporană…) care se grăbește, dement, exasperat,  hipnotic (…aflată, parcă, sub posesie demoniacă !) – să devină o sinucigașă…NE-LUME !!!

SFÂRŞIT

                                                                                              prof. dr. Adrian Botez

_________________________

Note

AICI în textul publicat începând cu pagina 64

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.