Vavila Popovici: FILOZOFIA, RELIGIA ȘTIINȚA și POLITICA – Giovanni Gentile

 Omul poate fi numit om atâta timp cât își poate înfrânge bestia din el. Altfel se va numi fiară. – V.P. 

   Giovanni Gentile (1875-1944) s-a născut în Castelvetrano, Florența, a fost un filozof educator, om politic și academic italian, un important protagonist al culturii italiene din prima jumătate a secolului al XX-lea. O prietenie rodnică a existat între el și Benedetto Croce, filozof de aceeași structură. Înțelepciunea filozofică a lui Giovanni Gentile, dobândită printr-o adâncă analiză a sufletului omenesc, se poate rezuma în următoarele reflecții: „Adevărul e înăuntrul omului, nu în afară”;  „Omul nu e om de la natură”; „Omul este om întrucât se face om”; „Omul este o eternă făgăduință”. 

   El și Benedetto Croce au fost cei mai mari exponenți ai neo-idealismului filozofic și idealismului Italian. În opera lui s-a văzut temperamentul, felul de a gândi și simți, cum rareori s-a putut vedea la alți filozofi. 

   În tinerețe, la Pisa, a fost influențat de profesorul său de filozofie Donato Jaja, despre care a scris mai târziu: „…el a fost acela care a deșteptat în mine germenii latenți ai vieții speculative; el mi-a dat pâinea spiritului din care eu și azi mă hrănesc, el mi-a dăruit întreaga dragoste a lui, el mi-a fost de fapt al doilea părinte spiritual al cărui ochi veghea atent cu dragoste asupra copilului său spiritual și când acesta era departe de el, încurajându-l”. 

   După terminarea studiilor în 1897, a urmat un curs de specialitate la Florența, apoi a fost profesor de filozofie la liceele din Campo-Basso și Neapoli (1898- 1906). În 1901 s-a căsătorit cu Herminia Nudi, o fată pe care a cunoscut-o în Campobasso, și care i-a dăruit șase copii. Fiind professor secundar, a ținut prelegeri libere de filozofie la Universitate (din 1903) și a acris în revista „Critica” împreună cu Benedetto Croce, cu care s-a împrietenit. În 1906 a devenit professor de istoria filozofiei la Universitatea din Palermo, iar în 1914, după moartea lui Jaja, a ocupat catedra de filozofie de la Universitatea din Pisa. De aici – professor de filozofie la Universitatea regală din Roma. 

   În 1922 s-a alăturat Accademiei dei Lincei (cea mai veche academie de științe din lume). În această perioadă a început să se intereseze de fascism: la 31 octombrie 1922, Benito Mussolini l-a numit ministru al educației după ce regimul lui a ajuns la putere.

   În 1923 Giovanni Gentile s-a alăturat Partidului Național Fascist, intenționând să-și folosească bagajul cultural pentru a implementa un program ideologic. După asasinarea lui Giacomo Matteotti (politician socialist), Gentile demisionează din funcția de ministru, dar este de acord să devină președinte al Comisiei celor Cincisprezece, angajată să reformeze Statutul Albertinei (statutul constituțional adoptat de Regatul Sardiniei la 4 martie 1848, la Torino; în 1861, odată cu înființarea Regatului Italiei a devenit carta fundamentală a noii Italii unite și a rămas în mod oficial, deși cu modificări, până la intrarea în vigoare a Constituției Republicane la 1 ianuarie 1948).  

   În 1925 a fost autorul Manifestului intelectualității fasciste, în care identifica în fascism potențialul motor al renașterii religioase și etice a poporului Italian. Acest manifest reprezintă motivul despărțirii lui Gentile de Benedetto Croce, cu care a corespondat timp de aproape treizeci de ani, și care i-a răspuns cu un contra-manifest, Manifestul intelectualilor antifasciști. În aceeași perioadă a pledat pentru crearea Institutului Național al Culturii Fasciste, a devenit președintele acestuia și a fost numit director științific al Enciclopediei italiene a Institutului Treccani (va ocupa această funcție până în 1938).

   În 1928 Giovanni Gentile a devenit comisar regal al Școlii Normale din Pisa, iar doi ani mai târziu a fost numit vicepreședinte al Universității Bocconi. În această perioadă, relația sa cu regimul fascist s-a schimbat după semnarea pactelor lateraniene între statul italian și Biserica Catolică: el, de fapt, nu putea accepta un stat non-laic (recunoscând că catolicismul este o formă istorică de spiritualitate).    

   În 1932 a fost director al Școlii Normale din Pisa și, de asemenea, membru național al Academiei Naționale Regale din Lynchei. De asemenea, a deschis Institutul Italian pentru Studii Germanice și Institutul Italian pentru Orientul Apropiat și Îndepărtat, al cărui președinte a fost. După deschiderea Institutului Mazzinian din Genova în 1934 (anul în care Cancelaria Sacră își indexează lucrările), a fost numit ministru al educației naționale; în 1938 a fost președinte al Centrului Național pentru Studii Manzoniene și, deși nu a fost de acord cu legile rasiale adoptate în acel an, a fost printre cei care au semnat Manifestul rasial publicat în ziare în sprijinul lor. În 1941 a fost președinte al Domus Galileiana din Pisa, iar doi ani mai târziu a devenit președinte al Academiei Regale din Italia, care a absorbit vechea Accademia dei Lincei cu scopul reformării acesteia.

   Cele mai recente intervenții politice ale sale datează din 1943: la o conferință din februarie intitulată „Religia mea”, el și-a mărturisit credința într-un stat laic, deși s-a declarat catolic și creștin, în cadrul unei întâlniri ținute la Campidoglio la Roma în iunie, „Discurs către italieni”, sperând la unitatea națională. După această intervenție, decide să se retragă în provincia florentină, la Trogi, unde începe să scrie „Geneza și structura societății” (va fi publicată postum). A fost atacat de Leonardo Severi, ministrul din Badollano, a refuzat la început să adere la Republica Socială Italiană: s-a răzgândit în noiembrie 1943 după ce s-a întâlnit pe lacul Garda cu Benito Mussolini.

   La 30 martie 1944, Gentile a primit mai multe scrisori cu amenințări cu moartea, printre care o carte poștală anonimă, ștampilată la Florența la 28 martie, cu următorul mesaj: „ Tu, ca exponent al neo-fascismului, ești responsabil pentru uciderea celor cinci tineri în dimineața zilei de 22 martie 1944.” Tinerii care solicitaseră evacuarea au fost reținuți și împușcați de soldații RSI. În calitate de susținător al neofascismului, a respins propunerea de însoțire armată propusă de guvernul republican fascist. Uciderea lui Giovani Gentile a avut loc la Florența, în aprilie 1944, de către Bruno Fanciullacci, un partizan comunist al Grupurilor de Acțiune Patriotică (GAP). Eveniment care a stârnit mari discuții, reluate în anul 2000.  

   Într-un interviu publicat de Corriere della Sera la 6 august 2004, Tereza Matei, deputat comunist al Adunării Constituante, a atribuit inițiativa de crimă și soțului ei Bruno Sanguinetti, reamintind și rolul jucat de ea însăși (îl cunoștea personal pe filozof): „Pentru a mă asigura că gappiștii responsabili de ambuscade îl pot recunoaște, cu câteva zile mai devreme i-am însoțit la Academia Italiană a RSI, pe care a condus-o. Când a ieșit, l-am arătat către partizani, apoi m-a văzut și m-a Salutat. M-am simțit teribil de jenată”. 

   Tereza Matei a revendicat legitimitatea execuției lui Gentile, spunând: „În război, viața umană își pierde valoarea. Ne-am mutat în mijlocul sângelui, în fiecare zi am asistat la crimele oribile care ne-au împietrit. Există momente ale istoriei care nu permit jumătate de măsură”. 

   Potrivit Terezei Matei, decizia de asasinare a lui Gentile a fost aprobată, fără nicio consultare cu centrul partidului național sau cu celelalte partide ale Comitetului de Eliberare a Toscanei, de către șeful PCI clandestin din Florența Giuseppe Rossi și de arheologul Ranuccio Bianchi Bandinelli. 

Lucrări:

Despre comediile lui Antonfranceso Grazzi, „Il Lasca” (1896); O critică a materialismului istoric (1897); Rosmini și Gioberti (1898); Filosofia lui Marx (1899); Conceptul de istorie (1899); Predarea filozofiei în licee (1900); Conceptul științific al pedagogiei (1900); Despre viața și scrierile lui B. Spaventa (1900); Controversa hegeliană (1902); Unitatea de învățământ secundar și libertatea studiilor (1902); Filosofie și empirism (1902); Renașterea idealismului (1903); De la Genovesi la Galluppi (1903); Studii asupra stoicismului roman din secolul I î.Hr. (1904); Reformele liceului (1905); Fiul lui G. B. Vico (1905); Reforma gimnaziului (1906); Diferitele ediții ale lui T.Campanella De sensurerum (1906; Giordano Bruno în Istoria culturii (1907); Primul proces de erezie al lui T. Campanella (1907); Vincenzo Gioberti la primul centenar de la nașterea sa (1907); Conceptul istoriei filosofiei (1908); Școala și filozofia (1908); Modernismul și relația dintre religie și filozofie (1909); Bernardino Telesio (1911); Teoria spiritului ca act pur (1912); Biblioteca filosofică din Palermo (1912); Despre idealismul actual: amintiri și confesiuni (1913); Problemele școlii și gândirea italiană (1913); Reforma dialecticii hegeliene (1913); Rezumat al pedagogiei ca știință filozofică (1913); Răutățile și drepturile pozitivismului (1914); Filosofia războiului (1914); Pascuale Galluppi, un iacobin? (1914); Scrieri de viață și idei de V. Gioberti (1915); Donato Jaja (1915); Biblia scrisorilor tipărite de V. Gioberti (1915); Studii Vichian (1915); Experiență pură și realitate istorică (1915); Pentru reforma intuițiilor filozofice (1916); Conceptul de om în Renaștere (1916); Fundamentele filosofiei dreptului (1916); Teoria generală a spiritului ca act pur (1916); Originile filozofiei contemporane în Italia (1917); Sistemul logicii ca teorie a cunoașterii (1917); Caracterul istoric al filozofiei italiene (1918); Există o școală italiană? (1918); Marxismul lui Benedict Croce (1918); Apusul culturii siciliene (1919); Mazzini (1919); Realismul politic al lui V. Gioberti (1919); Război și credință (1919); După victorie (1920); Problema școlii postbelice (1920); Reforma educației (1920); Discursuri ale religiei (1920); Giordano Bruno și gândul Renașterii (1920); Artă și religie (1920); Bertrando Spaventa (1920); Apărarea filosofiei (1920); Istoria culturii piemonteze din a doua jumătate a secolului al XVI-lea (1921); Fragmente de estetică și literatură (1921); Străluciri ale Noii Italii (1921); Educația și școala laică (1921); Eseuri critice (1921); Filosofia lui Dante (1921); Conceptul modern de știință și problema universitară (1921); G. Capponi și cultura toscană a secolului al XX-lea (1922); Studii asupra Renașterii (1923); Dante și Manzoni, eseu despre artă și religie (1923); Profețiile Risorgimentului italian (1923); Despre logica betonului (1924); Preliminarii în studiul copilului (1924); Reforma școlară (1924); Fascismul și Sicilia (1924); Fascismul la Guvernul Școlii (1924); Ce este fascismul (1925); Noua școală medie (1925); Avertismente curente (1926); Fragmente de istorie a filosofiei (1926); Eseuri critice (1926); Moștenirea lui Vittorio Alfieri (1926); Cultura fascistă (1926); Problema religioasă în Italia (1927); Gândirea italiană a secolului al XIX-lea (1928); Fascism și cultură (1928); Filosofia fascismului (1928); Legea Marelui Sfat (1928); Manzoni și Leopardi (1929); Originile și doctrina fascismului (1929); Filosofia artei (1931); Reforma școlii în Italia (1932); Introducere în filosofie (1933); Femeia și copilul (1934); „Originile și doctrina fascismului” (1934); Economie și etică (1934); Leonardo da Vinci (1935)

În afară de aceste lucrări mai sunt nenumărate lucrări colective.

   În lucrarea Conceptul științific al pedagogiei” vol. I, Gentile pune într-o valoare cu totul nouă, adânca înțelepciune a filozofiei creștine despre Adevăr, despre Om, toate fiind adevăruri izvorâte dintr-o analiză pătrunzătoare a sufletului omenesc. Și revine la idea adevărului, spunând că în interiorul omului este nu numai adevărul omului, ci adevărul tuturor lucrurilor. Realitatea ideală nu e în spațiu, ci în spirit, nu e în timp, ci este eternă: „o realitate unde nu mai domină legea mecanismului sau a cauzalității, proprie naturii, ci aceea a libertății și a scopului, unde nimic nu se mai întâmplă pentru că nu e cu putință, odată ce sunt date anumite precedente să nu se întâmple, ci toate se fac pentru un scop, ori fiindcă trebuie să se facă, liber, și precedentele nu contează. Și acțiunea umană ia parte la creearea acestei realități ideale, ce nu se poate concepe decât ca opera a unui autor al naturii și deci instaurator al unui bine (ori a unui rău). Și aici e deajuns să privim în jurul nostru cu ochii minții, pentru a simți îndată toată măreția nemărginită a operei umane, creatoare a lumii morale: toată istoria virtuților și a vițiilor de care ne vorbesc toate graiurile trecutului și de care e plină viață ce se frământă în jurul nostrum: o întreagă lume ce n-ar fi fără voința umană”.

   Este foarte interesant cum explică locul adevărului. Adevărul este lăuntric și numai privind în acest înăuntru se poate cunoaște adevărata natură omenească, contrar celor care sunt convinși că adevărul este complet în afara omului și că omul se află într-o veșnică căutare a lui. În interiorul omului este nu numai adevărul omului ci și adevărul tuturor lucrurilor, dar mintea noastră nu poate cunoaște întru totul, înțelegerea fiindu-ne, la unii mai mult, la alții mai puțin, limitată.

   Cred, după umila mea părere, că acest adevăr este oglindit în om, ca o fărâmă din marele Adevăr, pe considerentul, observația dacă vreți, că lumea toată este o oglindă și fiecare dintre noi este o mică parte din oglinda lumii, și oglinda lumii este reflecția oglinzii cosmosului. Se poate gândi, ca atare, un sistem de oglinzi. În mijlocul acestei naturi ce ne înconjoară și care ocupă spațiul și se desfășoară în timp și pe care o numim de cele mai multe ori realitate, omul este o lucrare într-o veșnică transformare: „Operă și teatru a hărniciei umane”, după cum consideră Giovanni Gentile.

   După credința creștină există o lege morală firească, lege întipărită de Dumnezeu în inima omului odată cu crearea lui, pe care o descoperă mintea, de îndată ce omul începe a gândi. În acest mod omul poate deosebi binele de rău, virtutea de păcat, dreptatea de nedreptate, ceea ce trebuie făcut de ceea ce nu trebuie făcut. Legea aceasta se poate întuneca prin păcate, ne spun Sfinții Părinți, dar nu se șterge niciodată din conștiința noastră. 

   În lucrarea Teoria spiritului (minții) ca un act pur  Gentile ne vorbește despre Natură și spirit. Dacă ne întoarcem privirea spre trecut, ne spune el, descoperim acțiuni nelogic terminate, doar existența lor fiind terminată. Spiritul, în schimb, se sustrage oricărei legi prestabilite, el în întregime este ceea ce devine prin opera sa proprie: „…și nimic nu este fiindcă e deja făcut, ci totul este veșnic de făcut.  (…) toate meritele faptelor celor mai frumoase pe care le-am săvârșit, nu scad nici măcar cu un fir de păr suma datoriilor ce le avem încă de împlinit, și în a căror împlinire va consta întreaga valoare a conduitei noastre, datorită căreia vom continua să contăm ca ființe spirituale”. „Atâta spirit, atâta bogăție spirituală, câtă viață spirituală în act”.

  Când vorbește despre conștiință, ne spune că ea se înfățișează ca o sferă a cărei rază este infinită și „nimic nu există pentru noi, fără ca noi să ne dăm seama de aceasta”.

   În lucrarea Preliminarii la studiul copilului ne spune că „Omul este om întrucât se face om”, arătând că omul nu este un termen fix în procesul spiritual, ca atare el nu este niciodată ceva definitiv împlinit. Omul este om în lucrarea sa de a se face. Omul poate înșela orice așteptare, fiind liber în dezvoltarea sa. Cu alte cuvinte, omul devine: „În acest regn, omul nu are valoare prin ceea ce a făcut, ci prin ceea ce va putea face: are o valoare întrucât este o eternă promisiune”.

   Dacă ne întoarcem privirea spre trecut, spun el, vedem nematurități, copilării, datorate lipsei noastre de experiență. Înțelegem atunci dezvoltarea noastră progresivă. Dar în acele momente nu ne dădeam seama de copilăriile noastre, eram cuprinși de gândul nostru, de visele noastre, ceea ce denotă imperfecțiunea vieții noastre spirituale: „Omul nu este de la natură om (…) Omul devine om în mod progresiv, prin forța proprie”. Giovanni Gentile exprimă atât de frumos și adevărat că omul devine om în mod progresiv, prin cuvintele: „Omul este propriul său meșter”. 

   Lumea morală este creată și susținută de vigoarea spirituală a fiecăruia dintre noi. Ne supunem disciplinei intime a spiritului nostru, determinată de conștiința noastră, care are în vedere în primul rând legea morală firească. Omul fiind liber în activitatea sa spirituală poate să-și frângă un trecut bun, într-o clipă, după cum poate să-și redreseze trecutul, tot într-o clipă de hotărâre. În viziunea lui Giovanni Gentile trecutul este considerat un fapt împlinit, nu mai are valoare în aprecierea spirituală a omului, în sensul că oricât de bogat ar fi trecutul, nu mai prezintă nici o garanție pentru viitorul moral al individului, omul putând înșela așteptările datorită libertăților sale, a opțiunilor sale; el va trebui să lucreze în continuare pentru salvarea sa, pentru spiritualizarea sa, și a lumii. Astfel, valoarea importantă este a ceea ce va putea face, omul fiind o eternă promisiune, în urma unui angajament față de divinitate. 

   Omul este cel care gândește, filozofează de unul singur și în acele momente iese din viață, pentru a se reintegra rapid în ea, îmbogățit de idei, acționând cu forțe noi, spre binele lui, al societății în care trăiește. În mod normal omul lucrează pentru spiritualizarea sa progresivă, și deci a lumii, adăugând câte ceva acestei lumi. Poetul-filozoful român Lucian Blaga scria: „… eu cu lumina mea sporesc a lumii taină…”. 

   Giovanni Gentile concepea societatea ca un sistem de sfere concentrice, sfera cea mai apropiată de centru cu raza cea mai scurtă fiind familia, apoi comuna, națiunea, omenirea și mai apoi universul: „În cazul în care s-ar stinge lumina centrului, putem presupune că întreg sistemul s-ar prăbuși”.

   În continuare Gentile se ocupă de „Celălalt” care e în noi: „Când spunem ca în Biblie: „Vai celui singur”, nu ar trebui să ne referim la acela care nu e capabil să strângă relații sociale cu alți indivizi, ci acela care nu știe să strângă legături, să se înfrățească, să se unifice cu „prietenul” și cu  „judecătorul” pe care-l găzduiește în sine: „Adevărata societate trăiește în noi înșine”. Cel mai important tribunal de pe pământ și din cer în fața căruia suntem judecați, considera că este cel al spiritului nostru, care ne judecă față de celălalt.

   În Sumarul de pedagogie, vol. II, se ocupă de importanța filozofiei, considerând că filozofia se identifică cu realitatea însăși: „Din filozofia concepută ca teorie opusă vieții, filozoful iese mereu, spre a intra iarăși în viață; dar e bine să observăm și aceea că, ieșind din acea filozofie, filozoful intră în altă filozofie, întocmai cum peștele trece dintr-o parte în alta a apelor mării, dar niciodată nu se poate trage pe sine afară. (…) Și acea multă sau puțină viață pe care o găsește artistul în arta sa, omul de știință în știința sa, și Sfântul în religia sa, este, o depășire a legii proprii a fiecăreia din aceste forme spirituale, viață a filozofiei”. 

   Sistemul filozofic al lui Giovanno Gentile este idealist, întrucât, pentru el, ideea – creațiunea spiritului nostru – este singura noastră mare valoare. Filozofia sa a fost numită de el actualism sau idealism propriu zis, întrucât în ​​ea singura realitate adevărată este actul pur al „gândirii care gândește”, adică conștiința de sine, în care se manifestă spiritul care include tot ceea ce există; cu alte cuvinte, doar ceea ce se realizează prin gândire reprezintă realitatea în care filozoful se recunoaște.  

   Prin idealism el reduce întreaga existență spirituală la un act viu spiritual, mereu altul în timp și dincolo de care nu este nimic, astfel motivându-se atribuirea filozofiei lui idealismului absolut, prezent în interiorul conștiinței noastre, conștiință pe care o asemuiește unei sfere cu rază infinită: „Atâta spirit, cu un cuvânt, atâta bogăție spirituală, câtă viață spirituală în act”. 

   Cu privire la afirmația de sus despre societate – sistem de sfere concentrice: familia, comuna, națiunea, omenirea și mai apoi universul, și la afirmația „dacă s-ar stinge lumina centrului, putem presupune că întreg sistemul s-ar prăbuși”, ne putem gândi la lumea în care trăim, în care familia a început să se prăbușească, lumea fiind impregnată de materialism, consumism și individualism, o lume a războaielor, amenințărilor, urii, crimelor, a agresivității unor conducători sadici, grandomani care sunt în stare de orice pentru a-și păstra puterea, chiar a declanșa un război nuclear, pentru a distruge și nu pentru a salva omenirea, și, paralel cu ea, o lume a dezastrului geopolitic, cu oameni izgoniți din propria lor țară, valuri de refugiați care năvălesc în țări ale Europei, fugind de războaie. Momentul critic i-a luat pe nepregătite pe conducătorii țările europene, pe Alianța Nord-Atlantică care n-au știut prea bine cum să rezolve problema: să accepte refugiul riscând pătrunderea unor teroriști și neavând posibilități de integrare civilizată – întrebându-se dacă se vor putea integra cu religia și cultura lor –, sau să-i respingă, ceea ce este inuman și contrazice chiar principiile Uniunii Europene, principii de toleranță și solidaritate. Germania, Doamna Merkel i-a „invitat” chiar. Acum, avem războiul dintre Rusia și Ucraina, Rusia având o guvernare plină de ură și cu planuri inumane, criminale, de distrugere a ucrainenilor militari și civili, precum și distrugerea orașelor. Din nou se pare că, conflictul i-a găsit nepregătiți, guvernarea din Rusia  veșnic mințind pentru a-i duce în eroare (strategie dar și bătaie de joc), ceea ce mi-a amintit de o poveste pe care o spuneau copiii, în care un personaj luat prin surprindere, neputându-se apăra cum trebuie, țipa întruna la atacator: „Ce-am să urlu, ce-am să țip, ce-am să te mănânc…” Pe de altă parte este riscant a intra în luptă cu forțele nepregătite împotriva Rusiei, iar declarația făcută de NATO și occidentali în acest sens, se vede că i-a încurajat pe ruși să declanșeze războiul și mai abitir în Ucraina. Să ne întrebăm ce drept are Rusia să-și impună planul nou geo-politic? Ce drept are Rusia să măcelărească un stat independent, suveran? Ca atare trebuie să se găsească, acum, în ultimul moment, o modalitate de a opri măcelul, fiindcă coordonatorul măcelului nu se va opri de unul singur.

   Am văzut din eseul de sus cum Gentile, un om dotat intelectual, patriot, filozof care punea preț pe gândire, a putut alege, la un moment dat o cale greșită (doar el însuși spunea că „omul poate înșela orice așteptare”) – fascismul,  ideologie apărută în Europa după Primul Război Mondial, caracterizat prin naționalism extremist, misticism, violență, cultul forței, intoleranță față de alte partide, promovarea rasismului etc. Până la urmă s-a găsit o metodă de a sugruma acest rău al societății. Partea bună a omenirii a înțeles răul care o aștepta. 

   Este cu adevărat dramatic ceea ce se întâmplă în momentul de față. Efectele produse de invazia militară rusească sunt înspăimântătoare. Oamenii fug, refugiații constituie o masă de oameni disperați (articolele ziarelor scriu despre aproximativ două milioane de persoane, în special femei cu copii), care își asumă un risc uriaș prin plecare în necunoscut, dar nici să se predea morții nu este bine de făcut. Acești bieți oameni care și-au văzut membri de familie morți sau răniți, vor avea de aici înainte cursul vieții fracturat. Istoria ne-a dat atâtea exemple dureroase pe care mulți dintre noi le-au trăit! Holocaustul, de exemplu – exterminarea unei mari părți a populației evreiești din Europa de către naziști și aliații lor; astăzi, după aproximativ opt zeci de ani de la refugiile din Basarabia și Bucovina, nu se știe câți și unde au pierit basarabenii și bucovinenii în execuțiile și deportările de către sovietici, dar știm că cei refugiați au fost primiți cu brațele deschise. Și acum românii se comportă la fel, fiindcă înțeleg suferințele.

  Lumea întreagă ar trebui să fie alături de Ucraina! Este o luptă între un stat dictatorial, cu guvernare criminală (comunism îmbrăcat în altă haină) și, de cealaltă parte, un stat care-și apără eroic independența, suveranitatea, luptând totodată, dorim să credem, pentru libertatea lumii întregi. 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

____________________________________

Vavila Popovici – Amazon

website: www.vavilapopovici.com

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.