Ben Todică: Aproapele meu, un tot de lumină

Aproapele meu, un tot de lumină

~*~

 Azi dimineață (22 septembrie ’21), pe la orele 9 și ceva a fost un cutremur de 6 grade.

A fost lung, cred că a durat vreo 25 – 30 secunde. Au căzut ceva ziduri la câteva magazine, sticle de vin, fugeau, care-ncotro.

Noroc că abia la nouă se deschid, însă suntem închiși în case cu pandemia,

cu tanti Mia de Lei, Purcei și Grivei.

M-am trezit din somn și am ieșit afară din casă cu soția să ne răcorim frica, obișnuiți cu ea de la vaccin.

La fel al meu vecin, vecinii.

Casa mea e făcută din plăci de beton sudate, înghețate la încheieturi

și nu se dărâmă ușor

cum o fac cele din cărămidă aridă, coaptă din Bărăgan

de-un țigan orfan și fără ghiozdan.

În cele cu pridvor, iau găsit pe coridor

îmbrățișați – cică lucrau la o piesă de teatru.

Unii zic acum că a fost mai mic, intensitate de 5,5 grade. Oricum a fost cea mai mare și vie experiență a mea de cutremur din 4 trăite, prima în 1977 cu mama care striga: „Cine dracu e sub pat de-l zgâlțâie? Ea urmărea știrile cu Ceaușescu. Caragiu și Bocăneț, cel isteț asa cum spunea Moliere au ales cea mai nesuferită zi – în ajun de sâmbăta morților

 au ales scara principală spre lumina

destinului.

Sunt mirat că nu s-a întâmplat nimic cu casa.

 Puteam fi morți azi, la 9 și 10.

Am trăit 30 de secunde cât 10 minute de film dialog cu TOTUL EXISTENȚIAL – cu gândul la iarba verde de acasă,

trecând prin fața mea toate posibilitățile.

Bine că nu a fost sfârșitul și că mai suntem lăsați un pic să meditam. Am avut un dialog mental clar cu absolutul. În 30 de secunde am comprimat întreaga enciclopedie universală și s-a OPRIT. Am fugit cu soția de mână în pijamale afară. Era frig și liniște. Hai înăuntru că răcim.

Kubrick nu mai era să ne vadă, nici Nicolaescu, Saizescu sau Hitchcock

cu păsările lui să ne avertizeze.

Că am intrat în normal,

Nu am pățit nimic,

Mulțumim lui DUMNEZEU!

Al meu, al nostru.

M-am gândit în cele 30 de secunde: să fie acesta oare sfârșitul? Să alerg repede la soție să nu moară singură, să moară cu ideea că nu a fost abandonată. E greu să zici asta când totul se petrece în secunde, însă pentru momentul morții, timpul se dilată și sentimentele omenești ies ca razele soarelui și îmbrățișează viața. Iubirea e ca un bobocel învăluit într-o fașă, care îmbrățișată zboară în lumina absolută a nașterii sale. În această poziție, Dumnezeu hotărăște dacă mai rămâi sau nu. Și a hotărât să ieșim împreună afară. Am pretins toată ziua că e normalitate, însă în măduva, esența inimii am trecut printr-o zonă în care sufletele au tremurat ca niște miei abia născuți. Azi 22 septembrie 2021, la ora 9 și… puteam fi absorbiți de abis în adâncul pământului sau spulberați în atmosferă. Toți răspund: Vai, nu vorbi așa! Bată-te peste gură! Însă adevărul este că ni s-a mai dat o șansă. E doar punctul meu de vedere. Copiii spun că: A fost doar un cutremur. Lumea a și uitat deja, în amestecul de proteste, refugiați și pandemie viața merge înainte ca o nesimțită. Poate!! Dar, e posibil să fi fost și un avertisment: să schimbăm ceva în felul nostru de a fi. Și atunci, de ce oare, uităm să-I mulțumim DOMNULUI pentru noua șansă la viață?

Ben Todica

Sursa http://bentodica.blogspot.com/

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.