De ce Biserica e mai importantă decât Teatrul, Sala de spectacol…

Am văzut că un politician sau mai mulți au pus problema de ce Bisericile au statut special și de ce li s-au permis să facă slujbe în timp ce teatrele, cinematografele și sălile de spectacol au fost închise? Haideți să vă spun unde este diferența. Când doctorul îi spune cuiva că are cancer si că doar Dumnezeu mai poate face ceva, acel pacient, unde fuge?

Nu la Biserică? Am o doamnă în comunitate, o doamnă cu trei copii, care și-a găsit puterea de a lupta cu cancerul, care și-a găsit speranța și încrederea că va birui boala nu în alt loc decât în Biserică. Pentru ea Biserica e terapia sufletului și chiar a trupului. Când a venit prima dată la noi, acum vreo trei ani, cel de-al treilea copil al ei avea doar câteva luni. Disperarea se citea pe chipurile lor, dar Hristos i-a ridicat și azi sunt bine, plini de speranță.

Când un om falimentează, ceea ce s-a întâmplat des pentru sute de mii de oameni în această “Pandemie”, și-i vin gânduri care-l sperie, unde fuge? Nu la Dumnezeu, nu la Biserică? N-am văzut om care în disperare, în depresie, în lupta cu gândurile de sinucidere să alerge prima dată la spectacole, acolo te duci de obicei pentru divertisment, pentru că-n disperare “nu prea-ți arde dorul” după show, ci după vindecare și de eliberare, iar Biserica este acel loc în care Hristos lucrează. Cauți pe cineva care să plângă cu tine, iar preotul/pastorul sau credincioșii sunt astfel de oameni meniți să înțeleagă durerea.

Biserica în perioada aceasta a dat speranță, a oferit pace, consiliere, a uns cu balsam de vindecare si eliberare sute de mii de români. Încă dinainte de “pandemia” asta stau după slujbă încă două, trei ore pentru a vorbi cu zeci de oameni, pentru a plânge cu ei, pentru a le purta prin Hristos poverile, pentru a transmite încurajări familiei în suferință, iar acest lucru îl fac mai toți preoții si pastorii. Biserica a fost și va fi mereu în “tranșeele suferinței” cu mâinile pe bolnav, cu inima lângă cel suferind, a ușurat și va ușura cu mult povara națiunii, altfel spitalele, mai ales cele pentru boli si afecțiuni mintale, ar fi fost mult mai pline.

Așadar, Biserica nu-i un moft și un capriciu românesc, ci o necesitate fără de care societatea s-ar prăbuși în disperare și boală. Deși preoții si pastorii n-au prime si nu-s medaliați de societate si de guvern, ei aleargă neobosiți zilnic pentru binele semenilor si o fac pentru o cunună cerească, de dragul lui Hristos si al semenilor. La fel fac si credincioșii care poartă poverile altora.

Cu prețuire,
Toni Berbece

__________________

Citiți și:

Tony Berbece ◉ “Pe copilul acesta l-am dat Domnului…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.