KOSTA VIANU: Un minut cu Mama…

Un minut cu Mama…

(Din ciclul “Amintiri imposibile”)

 

Nu ştiu ce fel de mame vor fi avut alţii, dar eu am avut şansa să fiu purtat nouă luni în pântece şi apoi, în grijă şi afecţiune tot restul vieţii ei, de o fiinţă unică, în stare de o iubire atât de vie şi de puternică, încât nu cred să fi existat alta pe lume. Da, mama mea merită mai mult decat majuscula din titlu, infinit mai mult. Nici nu ştiu cum s-o descriu, iar cuvintele mele , oricât ar fi de precise, nu o pot zugrăvi aşa cum o văd astăzi ochii minţii mele. O fiinţă slabă, subţirimea trupului ei, fragilitatea, nu trădau însă puterile ei multe şi minunate. Nici forţa iubirii ei nelimitate pentru mine şi fratele meu nu pot încăpea în niciun fel de descriere. Mama ştia în orice clipă unde sunt, ce fac, dacă ceea ce fac e cum trebuie şi ce trebuie, iar dacă nu se întâmpla aşa, aveam de ce mă teme. Forţa cuvintelor ei era aşa de tăioasă, încât numai gândul că va trebui să dau socoteală în faţa ei pentru cine ştie ce, mă oprea să fac tâmpenii prea mari. 

Puterea dragostei ei pentru noi s-a arătat deplină prin 1959, când tata a fost arestat şi condamnat, iniţial pentru patru ani, dar nu a făcut decât unsprezece luni de puscărie grea,  la tăiat de stuf în delta Dunării, la Chilia, o colonie penitenciară mixtă, atât pentru deţinuţi de drept comun cât şi pentru cei politici. În acel an, mama a dat dovada întregii sale forţe, fizice dar mai ales spirituale, fiindcă, deşi copleşită de durerea plecării tatei, nu a uitat nicio clipă de grija pe care se simţea obligată să ne-o poarte. Îmi amintesc cum întreaga vară a adunat, opărit şi lojnit prunele din livada pe care primăria, într-un  fel de milă suspectă, uitase să ne-o confişte, la un loc cu alte bunuri pe care ni le luaseră. Livada ne-a fost în cele din urmă luată, dar mai târziu, după ce tot ceea ce era considerat ca fiind averea tatei, ne-a fost luat. De pe urma prunelor predate la stat, pe preţ de nimic şi din vânzarea ţuicii, mama a reuşit ceva aproape magic, anume să strângă patru mii de lei, suma pe care era obligat s-o plătească, pentru o asa-zisă neglijenţă în serviciu, tata. Plus cheltuielile de judecată şi plus bruma de bani care ne trebuiau pentru a ne întreţine noi şi cele câteva animale din curte. Îmi amintesc că n-am simţit, în anul acela, lipsuri materiale. Iar când tata s-a întors acasă, după ce fusese graţiat, printr-un decret al lui Gheorghiu Dej, timp de doi ani a fost lipsit de drepturi civice, acest lucru însemnând că nu se putea angaja nicăieri în meseria lui de brutar, fiind nevoit să lucreze ca zilier, te miri pe unde şi pe ce bani. Tot mama, cu magia şi forţa ei ne-a îngrijit şi ne-a dat de mâncare şi de îmbrăcat, aşa cum putea şi se pricepea. 

Ştia să coasă manual plăpumi, iar femei de pe aproape întreaga vale a Nişcovului veneau la ea cu cele trebuitoare ca să le coasă acele plăpumi, pentru mizera sumă de 25 de lei.  N-am auzit-o niciodată văitându-şi soarta, iar când am încercat să-i sugerez, cum puteam eu, că suma aceea nu merita atâta muncă, m-a repezit aşa de dur că n-am mai îndrăznit să insist.

Multe talente avea mama. Copil fiind, mă jucam cu câte un vecin, sau cu mai mulţi, în rarele clipe când nu aveam ceva concret de făcut, după puterea şi priceperea mea, fie să pasc caprele sau vaca, fie altceva. Când mă vedea cu cine credea ea că n-ar trebui, auzeam: « …cu al lui… Cutare, să nu te mai prind, că-ţi rup picioarele ! » Nu trecea mult şi se auzea că « al lui Cutare » făcuse una nefăcută. Jumătate din poreclele celor din sat erau puse de ea, fiindcă avea un fel de a spune adevăruri care rămâneau apoi de necontestat, iar la oameni se pricepea ca nimeni altcineva. Pe tata îl scotea mai ales din sărite felul în care citea, de departe, pe faţa lui, izbânda sau, mai ales, neizbânda, tata fiind un ghinionist cum rar am văzut. Parc-o aud, implacabil, sentinţa ei irevocabilă : « …te-ai dus bou şi-ai venit vacă, aşa-i, Ioane ? »

Amuzante şi de neexplicat nici până astăzi mi se par scenele în care ea juca un fel de teatru misterios, cu bobi de porumb sau de fasole, întinşi pe masa din odaie şi manevraţi în pase absconse, de neînţeles pentru mintea mea de copil. Asta la rugămintea câte unei « muieri » din sat, care venea la mama spăşită, cu un fel de umilinţă neputincioasă în glas, să-i ceară să-i dea în bobi despre vaca ei, care n-a mai venit acasa de două zile, ori cine ştie ce altă chestie, despre care eu chiar nu trebuia să ştiu. Parcă aud verdictul : « Du-te, fă, Cutărico, acasă, că vaca ta-i la poartă », sau, cel mai adesea, « ia-ţi gândul de la ea, vaca ta au tăiat-o ai lu’ Chiricioiu în pădure, la Chilmiziu, acum o fi deja cârnaţi… » Cele care primeau veste bună, veneau, după aceea, bucuroase, care cu ce putea ascuns în şorţ, ori o bucată de brânză, ori o sticlă de vin sau de ţuică, ori alte lucruri de care mama chiar nu avea nevoie, dar aşa era datina. 

Odată mama s-a întrecut pe sine, iar întâmplarea aceea chiar că nu are, pentru mine, nicio explicaţie logică. O femeie tânără, din Haleş, să fi avut 25 sau 27 de ani, cel mult, venise cu lâna şi pânza pentru o plapumă.  Mama întinsese pe jos, în odaie, cele trebuitoare şi se deda, ajutată de acea tânără, la meşteşugul ei de plăpumăreasă de ocazie. In acel moment, vecina Valica venise şi ea să vadă ce mai face mama, sau poate chiar fără nicio treabă, fiindcă pe vremea aceea femeile din sat veneau la mama doar aşa, ca să mai tăifăsuiască, să mai spună sau să mai audă câte una din glumele pentru care mama era vestită. « A cui e fata asta, bre, tanti Marie », a întrebat tanti Valica. « A unui călugăr de la Ciolanu, a cui vrei să fie ? » i-a răspuns mama, ca în glumă. Aşa am crezut şi eu, pentru moment, dar, după ce vecinaValica a plecat în treaba ei, numai ce-am auzit-o pe fata din Haleş : « bre, tanti Marie, de unde ştii matale ? » « Ce să ştiu, fă ? » «  Ce ai spus adineauri ! »  « Nu ştiu, mamă, nimica, am glumit… »  « Ei, ai glumit ! Nu mi-a spus mie mama că odată a fost cu o colivă la mânăstire, la Ciolanu, şi un călugăr de-acolo a înfipt mâna în ea şi a tras-o în chilie, iar eu sunt fata ăluia ? » Nici picată cu ceară n-a vrut să-mi explice mama nimic, iar după ce am agasat-o destul, m-a ocărât cum ştia era mai bine şi asta a fost tot ce am putut primi drept răspuns.

Ce să mai spun ? Cum a tras mama de mine « ca de un câine mort » (vorba ei) ca să mă vadă şi pe mine om ? Mama avea o obsesie : să mă vadă student la facultate. Oricât a încercat lenea mea funciară şi caracterul meu uşuratic să scape, n-a fost chip ! In anul când am reuşit, în sfârşit, să-i împlinesc visul, a făcut ce ştia ea mai bine. A pus treburile cap la cap, l-a îndopat cu vin pe profesorul de română din sat, ca să facă cu mine câteva ore de meditaţie la gramatică, ba chiar, m-a “mituit” cu trei mii de lei suma care echivala cu două salarii de-ale mele de muncitor necalificat la “Chimica”: Na, acuma nu mai poţi să spui că n-ai bani! Am vândut vaca, lu’ tac’tu i-am spus c-am luat nouă mii, da io am luat douăşpe…

Târziu, când ajunsesem om la casa mea, cu familie si copil, mama mă ghicea de fiecare dată cînd nu eram în fonduri. Îmi întindea câte una de cinci sute, cum erau banii pe atunci, insistând : “hai ,mă, ia banii, ştiu că n-ai chior în buzunare, al cui băiat crezi tu că eşti, mă?”

Astfel că acum, când mama nu mai este de multă vreme printre noi, dacă aş şti sigur c-o voi întâlni “pe ceea lume” pentru un singur minut, pe mama, aş muri bucuros în chiar clipa asta, şi nu spun vorbă doar aşa, ca să mă aflu în treabă…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.