Motto: “Călinescu, față de Nae Ionescu, nici n-a existat. L-am cunoscut personal, am stat de vorbă cu el. N-avea vocație filozofică nici cât un măturător. Călinescu era un simplu scriitor. Nae Ionescu nu se măsura în vremea lui cu nimeni. Era el însuși. Era nemaipomenit de deștept. La conferințele Criterionului, Nae Ionescu era ăl mai interesant” (P. Țuțea)

Mare serviciu a adus culturii comuniste micul articol despre Nae Ionescu din Istoria literaturii române a lui Călinescu (1899-1965). O perfectă ilustrare a dorinței criticului literar de a “se plasa în luptă cu un om mare -fie chiar și pe teme mici, fie și numai pe teme mici -, la standardul persoanei sale” (1).  Fiindcă nu este nici un secret pentru nimeni, iar opera, oricât de bine scrisă, nu a putut-o ascunde: intrat pe terenul filozofiei, pentru care nu a avut nici o înclinație, “marele” Călinescu devenea deodată mic, chiar foarte mic și foarte stingher, încercând în van să se ascundă după meșteșugitele sale fraze. Ce-o fi înțeles George Călinescu din “acţiunea” propusă de Nae Ionescu  “al cărei program rămâne mereu în alb” nu se știe. Ce-au înțeles însă alții, mai puțin talentați la scris decât Călinescu, se știe.

Până la „răzmerița sinucigașă din decembrie” (Mircea Sandu Ciobanu, 11 mai 1991), -în capul culturnicilor (bine situați după repetatele epurări ale culturii române de tot ce o punea în pericolul de a-și redobândi aspectul elitist al unei adevărate culturi),  “cazul” metafizicianului Nae Ionescu se clătina atras magnetic de doi poli opuși, la fel de puternici. Să-l ignore cu ignoranța lui Călinescu? Sau să-l ignore din prudență, pentru că așa se cerea de sus?

Abia după 1990 chinul lor a luat sfîrșit. Atunci, rezistenții prin cultura grâului, a porumbului și a fasolei (urmărite cu mare atenție de forurile județene de Partid) au putut în deplină libertate să decidă, să treacă alături de “colosul” Călinescu crescut până în 1989 la dimensiuni colosale, să fie și ei, dacă nu prin altceva, măcar prin asta, “colosali”. De prost inspirați, se-nțelege!

Dar nu numai “cazul” Nae Ionescu a fost (și rămâne) o grea problemă pentru ei, ci și “cazul” Țuțea. Fiindcă s-a dovedit și răs-dovedit că niciuna dintre schimbările post-revoluționare nu le-a fost mai greu de suportat decât aceea de a îndura, chiar și numai doi ani, scoaterea la vedere a unui geniu cu adevărat impunător: Petre Țuțea.

În anii când aflaseră că filozoful “amuză cu spectacolele lui” pe cei care frecventau Restaurantul  Scriitorilor, culturnicii mai aveau o scăpare: nu se duceau pe acolo (2). Să nu supere Partidul și să nu riște a figura în categoriile neconvenabile de spectatori, enumerate de Petre Țuțea unui securist: “eu la Restaurantul Scriitorilor întâlnesc tot felul de lume: oameni deștepți, imbecili, scriitori, curve și popi. Știu eu cu care din aceștia stați dumneavoastră de vorbă?”.

Continue reading  isabelavs2.wordpress.com

_________________________________

Citiți și:

Zbor de elitre