Vă place Legea carantinării?

Domnilor Orban, Tătaru,  Arafat…

Postarea Adei Filipescu:

”Desi am făcut liniste o perioada, mi-am adunat puterile pentru a relata o experiență a ”contextului pandemic”, o experiență personală ce m-a convins că frica cea mai mare este aceea de sistem, de putregaiul si dezinteresul social. Din păcate noi facem sistemul si tot noi il tolerăm asa disfunctional

Să incepem, cu intr-o zi….Intr-o zi, pe inserat, sotului meu i s-a făcut brusc rău si a accesat serivicul de urgență. Ei, cred că nu e greu de ghicit nu? COVID. Buuun. Si a inceput haosul si cele mai negre temeri ale mele au prins viață. Că atunci când te uiți la un film horror si te trezesti jucând in el impotriva voinței tale.

La 2 zile copilului meu i se face rău, cu febră inaltă, vărsături, diaree, cianoză, tremor…o imagine oribil de privit. Sun la Urgențe si mi se spune să mă deplasez să iau un test pentru a testa copilul. Eroare nr 1. Multă apă a curs pe toate râurile cât au vorbit la TV despre contacții care trebuie să stea izolați. Doamna doctor probabil că nu se uita la TV si atunci imi cere să ies să iau un test să recoltez la copil. Aici aș bifa eroarea nr.2. Nu cred că eu sunt in măsură să recoltez, dar mă gândesc că asa aiurea s-au făcut toate recoltările de avem sute de infectați. Recit poezia psihotică a mass mediei. Sunt contact, nu pot ieși…bla bla. Replica doamnei doctor este ”trimiteti pe cineva după un test…dar chiar vreți să vă testați?” Nu, nu doresc să mă testez. Doresc asistență medicală pentru copilul cu 39 de grade. Inchid intrucât conversația nu duce nicăieri. Intre timp mă sună DSP pentru ancheta epidemiologică a sotului. Contacți, rute, aceeasi poezie ce frizează ridicolul, neincredere, multiple repetiții ale doamnei care insistă de cel putin 5 ori asupra faptului că nu m-am intâlnit cu nimeni. Asa sunt eu, cu inclinații schizoide si probabil tulburări in sfera socială. Insist intr-o discutie nesfârsită asupra faptului că nu am iesit, am respectat măsurile si dinainte de imbolnăvirea sotului. ”De unde credeti că a luat sotul”. Ei na, bateriile la globul de cristal s-au terminat. Nu stiu, nu mă priveste decât starea copilulului pe care il văd letargic, frisonând si plângând in brațe. Nu mă intereseaza statisticile. Imi spune că va veni o ambulanță să ne testeze. Ajunge de la DSP, ne recoltează. Nu mă pot opri să nu observ spaima din ochi pe sub ochelarii de plastic aburitți. Păstrăm distanța, ne recoltează in pragul ușii spre disperarea si angoasa celor 2 domni care făceau curat pe casa scării si pe care nu i-am mai văzut in ziua aceea.

Spre seară copilul se agravează, febra nu scade, sun ambulanța si pe o ploaie torențială care ne-a udat până la piele, trăgând bagaje si scutece după mine merg la spital, stăm in izolator si asteptăm rezultatele. Doar noi doi si vocile care se mai aud arareori după paravanele de plastic. Sinistru, mă simt abandonată intr-o lume hâdă si ciudată. Si asteptăm…si asteptăm…si asteptăm, dormim pe un pat ingust sub ferestre care nu se inchid acoperite cu păturile găsite pe pat. Si trece si ziua următoare. Privesc pe geam oameni trecând prin fața spitalului, oameni liberi care merg, vorbesc, depășesc poarta spitalului si isi continuă alergarea. Se inserează in așteptare iar rezultatele nu mai ajung. Sun la toate numerele DSP si ascult cu groază linistea. Nimeni nu răspunde, in timp ce abandonul si disperarea cresc angoasant. Va fi incă o noapte de incertitudini si spaime despre cum va evolua starea copilului. Găsesc un numar de telefon de la un dispecerat de asistență COVID si sun. Am realizat 10 apeluri ca să aud o voce care nu mă auzea. Cer rezultatele, explic starea copilului. Primesc un răspuns halucinant. ”Nu inteleg ce vreți de la mine”. ”Rezultatele”.”Nu le am. la DSP se lucreaza 8 ore”. ”Bine si dacă pățește copilul meu ceva? Dacă moare?” Răspunsul a fost că exagerez, astept să cadă un drob de sare si alterez cu agitația mea starea copilului. Vocea masculină mă asigură psihoterapeutic că dacă va muri mă voi obisnui cu ideea că am făcut tot ce a depins de mine. Am plâns hohotind de neputință, furie si disperare. In aceeasi seară au ajuns rezultatele după ce mi-am strigat in telefon furia si groaza. Mie nu mi s-a spus nimic oficial, aceeasi doctoriță din ziua precedentă ce mă invita la spital să imi iau testul in buzunar să imi testez singură copilul. Am stiut datorita unei prietene bune. Dar nu am spus nimic, ne-am întins amândoi pe patul ingust si scurt, si am adormit in timp ce certitudinile vieții se transformau in aburi inghețați.

Ne-au trezit la 12 noaptea să ne ia izoleta, dupa 30 de ore de haos. Brusc eram contagioși si necesitam ingrijire. Am replicat că acum pot face autostopul, nu mai este necesară ambulanța. Am ajuns la spitalul de boli infecțioase din Iasi. Imi amintesc privirea peste ochelari a unui pompier obosit, trist si îngândurat. Îl întreb de pe locul meu din spatele ambulanței dacă se simte bine. Pare atât de împovorat si istovit. Isi spune oful in câteva cuvinte. Are 24 de ore de când e in picioare, asistă neputincios la suferință si urgie, apoi in timp ce inchide ușa mașinii se intoarce si mă intreabă ”dvs sunteti bine?” Ii răspund că da, realizez că are nevoie de încurajare. Eu le pot duce pe ale mele, dar am simțit că în acel moment ne-am sprijinit unii pe ceilalți, pentru un moment, în haosul neputinței si al incertitudinii am creat un fir de punte de stabilitate.

Pe drum se văd doar vârfurile pomilor, bebele a adormit in brațe iar eu încerc să mă ghidez după suișurile drumului pe unde am ajuns. Mașina se oprește brusc, se deschid ușile si ne așteaptă vreo 5 persoane îmbrăcate, ne cer documentele si ne conduc la salon. Un salon pe jumătate plin in care incerc să adorm un copil de un an. Pacienți de toate felurile, ipohondri, gravi. Îl plimb pe hol până adoarme. Dimineata incep tratamentele, tratament la care eu mă opun intrucât sunt ok, nu am nimic simptomatic. Dar pentru ei este nerelevant. Dau Kaletra atât lui bebe cât si mie. Observ că sunt trei saloane pline, aproape 30 de oameni la 2 băi si la o chiuvetă care se improvizase a fi duș. Adică făceai duș in mijlocul băii ca la cort si apoi strângeai apa cu mopul deoarece canalizarea nu era prevăzută pentru asa ceva. Transpirai si te intorceai in salon unde erau 35 – 37 de grade. Aerul condiționat era pus de mobilă. Am incercat să explic că principiul fizic al aerului nu e cel de contaminare. Nu a contat. Copilul meu s-a umplut de bube diagnosticate de personal ca fiind de la căldură, dar fără a remedia situația. A regresat enorm, nu a mai vrut să mănânce, a mâncat doar lapte praf si iaurturile care mi le aduceau prietenii si care până erau urcate sus pe etaj erau deja aproape alterate. Am cerut un blender sau un robot că bebe e mic si are nevoie. Am fost refuzată. Dar in schimb ne-au încuiat pe etaj, eram 30 de oameni la o baie, in 35 de grade, nespălați, cu haine murdare de stat, cu mânacare oribilă si puțină, fără posibilitatea de a-mi hrăni copilul. Nu a pus nimeni un stetoscop pe el sau să îi ia o temperatură. Doar mă intrebau pe mine dacă face febra. A inceput să aibă niste mișcări necontrolate, ca niste spasme, se trezea frisonând, corpul lui micuț fiind incapabil să se adapteze la niste temperaturi sahariene si la o lipsă a igienei. Il spălam intr-o chiuvetă care se ștergea in sictir o dată pe zi, deoarece doamnele infirmiere erau stresate de condițiile de lucru, de purtatul combinezoanelor. Flituiau in dreapta si in stânga să termine mai repede.

Cu toate acestea imi amintesc un domn infirmier care mi-a cumpărat apă in prima zi de internare, din banii lui, pentru că nu avea voie sa ia bani de la noi, cei leproși si infectați. Imi amintesc privirea caldă si sigură peste masca de protecție si vocea aproape terapeutică, caldă, blândă si securizantă. Muncea cu calm si fredona un pasaj muzical, mereu același. Bătea în geam si se juca cu bebe prin sticlă. Asa făceau si alte doamne care îi atrăgeau atenția doar pentru a-l distra. Imi amintesc o noapte agitată cu un pacient grav, agitat si acest domn infirmier care s-a imbrăcat in combinezon si a intrat. Aceeasi voce caldă, neașteptat de liniștitoare, o ancoră in gâtlejul infect al unui sistem coercitiv si inuman, am simțit cum îmi aplanează temerile si îmi dă speranță. Atât aveam….

Retin ca am spus asistentilor că imi este rău de la medicatie si imi dădeau exemple de pacienti care vărsau de 50 de ori. Serios? Mergeam noaptea si trezeam o altă pacientă să supravegheze copilul cât vărsam eu de 6 – 7 ori pe seară. Nu il mai puteam purta in brațe, devenisem din suportul care trebuia să fiu pentru el o epavă fizica din pricina tratamentului.

Am fost izolați, puși in detenție, in condiții inimaginabile de stres, căldura, lipsa igienei, expunere la cine stie câte mii de alti germeni. Cu o zi inainte de a pleca o doamnă infirmieră a sters o pacientă care avea diaree, a scăpat sau lăsat șervețelele umede murdare pe o aleză din fața ușii pe care a murdărit-o de fecale si a lăsat-o asa, a aruncat cu clor pe ea. Iar pe acolo circula copilul meu, punea mâinile pe jos, cădea si se uda de clor sau cine stie ce alte substanțe. Zăceau pe jos saci galbeni cu deșeuri, resturi de mâncare, servețele cu sânge, așternuturi murdare. Se făcea curat o dată pe zi. Asistenții intrau la tratamentul de dimineață, la vizită si seara. Iar până dimineață anamneza si evolutia se desfășurau la geam sau la telefon. Trebuia să avem noi grijă unii de alții. Am făcut evaluari psihologice in salon la bătrâni cu demență, bătrâni agresivi, cu fenomene de sundown effect specifice deteriorarii din demență, i-am păzit să nu sară din pat, am asistat ipohondrii si atacuri de panică nocturne intr-un aer irespirabil, am plimbat copilul 2 nopti pe hol in timp ce acesta plângea din toți rărunchii, de foame, de frică, de disconfort, sau cine stie din ce alt motiv.

Mă uit in urmă si imi dau dreptate mie. COVID-ul este nesemnificativ comparativ cu un sistem putred, defect, mizerabil, care conduce si instiga la dezumanizare si razboi impotriva firii. Acesta este meritul virusului. A reusit să scoată latura animalică a fiecaruia, reintoarcerea la trebuințele bazale, a eliberat frâiele inconstientului, a scos lupii din temnițele sufletului si le-a dat drumul in adâncul eului.

Niciodată nu am trait neputința mai mare uitându-mă la copilul meu pe care nu il pot ajuta deoarece sunt încuiată pe etaj, fără posibilitatea de a-l alimenta corect, de a-l spăla, de a-i asigura un confort. Trebuia să il țin cu forța să îi administrez o medicatie oribilă, nocivă, fără să fiu informată, fără să mi se explice, fără să stiu efectele ulterioare. Mă plimbam cu el in brate si la capătul disperării aveam senzatia că nici Dumnezeu nu mă mai aude si nu mai vrea să negocieze cu mine. Mă uitam la el când adormea si mă rugam la ceruri, ca, desi nu imi răspunde, măcar să mă asculte, si orice plan de distrugere ar avea cu fiul meu să il convertească inspre mine. Atât imi mai rămăsese dincolo de neputință. Să repet obsesiv divinității să mă ia pe mine si să il lase pe el dacă acesta era planul vieții. Si pentru prima dată după multi ani, mi-am dat seama de certitudinea singurătății si de lacrimile care nu se mai opreau.

Au fost zile si nopți pe care nu le pot descrie dar care din păcate au făcut parte dintr-o asistență medicală. Nu mi-am imaginat vreodată că voi apuca ziua in care să mă trauamtizeze un spital si nu un virus. Si incă psihoza socio – politico – medicală va continua….

Desi avem vreo 3 săptămâni de când suntem acasă incă ne recuperăm. Sotul meu e aparent compensat emoțional, deși furios că a stat închis, copilul nu mai este asa sociabil, se frește de străini, incercăm să ne realimentăm corect, eu mă chinui cu simptomele digestive post-tratament. Le-am tot specificat că am probleme digestive, si chiar dacă nu aveam, era important să nu am nici atunci, deoarece trebuia să imi port bebele in brațe si să fiu un sprijin pentru el, nu să il incredințez la străini ca eu sa imi petrec noaptea vărsând in baie de la Kaletra lor. I-am intrebat de ce tot insistă să iau tratament dacă eu nu am nici un simptom, iar copilului i-au dispărut simptomele cât eram in izolator inainte de a ajunge la infectioase. Mi-au spus ca cei asimptomatici trebuie să ia tratament si nu cei cu simptome. Am intrebat si eu, dacă e din cauză că nu le iese statistica la morții de virus si atunci trebuie să adauge pe cei cu Kaletra. E trist să fii statistică, să nu existi, până la urmă, in lumina veșniciei, nu contează două vieți in plus sau in minus.”

Sursa: https://www.activenews.ro