”Moartea am exersat-o în tinereţe. Azi nu mai am teamă de ea!” (Sorin Postelnicu)

Interviu cu arhitectul Sorin Postelnicu, fost actor la Teatrul Odeon din Bucureşti

de Florentin Năsui

În urmă cu peste 3 decenii, în cadrul Festivalului Naţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei şi a Serilor de poezie ”Nichita Stănescu” de la Deseşti, la sala ”George Enescu”din Sighetu Marmaţiei a avut loc cel mai mare spectacol din toate timpurile! E vorba de spectacolul de poezie, muzică şi proiecţie cinematografică intitulat ”Freamătul viorilor, pe versuri de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mircea Belu, Ovidiu Genaru, în regia lui Dan Iordăchescu. Protagonişti: actorii Sorin Postelnicu (Teatrul Odeon Bucureşti) Mircea Belu (Teatrul Naţional Timişoara) şi chitaristul Ştefan Russu (Bucureşti).

Alături de scriitorii invitaţi la Festival în frunte cu Marin Sorescu au fost în sală peste 300 de localnici din elita culturală, intelectuală şi politică a vremii. A lipsit doar Securitatea, nu şi informatorii!

Eu nu ştiam nimic despre spectacol. După primul gong, în calitate de foto-reporter, m-am grăbit să fac nişte poze. Coborând pe treptele amfiteatrului, m-am aşezat incomod între două fotolii (singurele libere) din primul rând. Am făcut poză şi am rămas nemişcat preţ de o oră, până la finalul reprezentaţiei de excepţie. Nu-mi venea să cred că văd şi aud dincolo de Cortină. Dincolo de aparenţa unui teatru bulevardier, prin jocul fermecător şi sugestiv al celor doi actori mesajul era nu numai profund şi subtil ci era de-a dreptul cutremurător, dacă ne putem imagina că ţinta directă era chiar Dictatorul Ceauşescu, şi serviciile sale de poliţie politică.” Să taci”! Era o replică şi actorul îşi bagă o batistă în gură.”Să nu împuşcăm păsările cerului”! şi actorul duce puşca imaginară la ochi, şi ţinteşte rostind pac , pac, pac! sau ”măi piticule”, ”măi mincinosule ” măi Munchausen peltic” au fost ale replici (versuri). Totul pe muzică de chitară rece şi fondul sonor al aparatului de proiecţie pe 16 milimetri ce trimitea imaginile pe ecranul mic de pe scenă. Una din imagini prezenta un bărbos care încerca să se bărbierească cu un ciob de sticlă privind într-un hârb de oglindă. Zumzetul aparatului de proiecţie se auzea datorită liniştii de mormânt din sală! Îmi amintesc de acest spectacol şi acum, după 31 de ani, când scriu aceste rânduri.

Trei zile mai târziu, o profesoară de română mi-a povestit 10 minute despre acest extraordinar spectacol cum n-a văzut în viaţa ei. ”Aţi văzut că toată sala a fost în picioare, la final şi a aplaudat frenetic vreo 5 minute . Numai tovarăşa P. nu a aplaudat”! Şi-atunci mi-am amintit că nici eu nu am aplaudat, mâinile fiindu-mi ocupate cu blitzul şi aparatul mare de fotografiat . Atât de năuc am fost, că nici poze n-am mai făcut. În timpul celor 10 minute de entuziasm a doamnei profesoare nu am scos un cuvânt. Am aprobat doar din cap cele spuse de dumneaei.”Dar de ce sunteţi aşa alb la faţă? m-a întrebat la despărţire. Era a nu ştiu câta persoană care a observat acest lucru în ultimele ore din prima parte a acelei zile de luni, când tocmai dădusem prima şi ultima declaraţie la Securitate!

În programul Festivalului, spectacolul de muzicăşi poezie Freamătul viorilor era programat la sala ”Enescu” pentru vineri şi sâmbătă seara. Mi-aş fi dorit enorm să revăd spectacolul, dar a trebuit să plec la Deseşti, la Serile de Poezie.Organizatorii şi apropiaţii mei se purtau cam ciudat, dar nimeni nu mi-a spus nimic. M-am dus glonţ la Marin Sorescu să văd ce impresie i-a lăsat Freamătul viorilor. Atitudinea şi răspunsul său evaziv m-a şocat. După ce m-a măsurat cu privirera din cap până-n picioare (toată lumea ştia că e plin de ofiţeri de securitate în zonă, numai eu nu ştiam), maestrul Sorescu mi-a răspuns scurt: ”Actorii au jucat foarte bine, dar e greu să-ţi faci o părere pe un text al mai multor autori, că nu ştii pe care de unde să-l iei”. Atât. Spre seară, apare Sorin Postelnicu la Căminul Cultural din Deseşti. Fără să-l fi cunoscut personal, m-am îndreptat spre el, l-am pupat şi felicitat pentru grandioasa reprezentaţie de vineri seara. Câţi spectatori au fost în seara aceasta, (sâmbătă) la Sighet – îl întreb. Nici unul, întrucât din lipsa de spectatori spectacolul s-a anulat- îmi zice marele actor.

Nici măcar în acel moment nu mi-am dat seama  că-i bai.

Sorin Postelnicu
la Desesti, în 1987

La cina festivă care a urmat, numai la masa lui Postelnicu mai erau locuri libere! Un lucru neobişnuit, întrucât organizatorii, gazdele şi-au ţinut întoatdeauna în braţe oaspeţii de seamă.Şi Postelnicu era. De aceea am fost foarte fericit că m-am pu­tut aşeza lână domnia sa, pasinea mea dintotdeauna fiind cinematografia. (Chiar am dat şi admitere la regie de film).Lungile noastre discuţii s-au axat aşadar pe teatru şi film. Cât despre spectacol, Sorin îmi povestea că premiera acestuia, dar cu alt titlu, a avut loc cu două luni înainte, la Timişoara, unde spectatorii au aplaudat 10 minute, în picioare, la final. De aceea am crezut şi atunci şi cred şi acum că reprezentanţia era universal valabilă, că nu avea (numai)legătură cu anti-ceauşismul sau anti-comunismul ci cu chestiuni general aceptate. Prostia, minciuna, delaţiunea, impostura, hoţia, corupţia, setea de putere sau setea de libertate sunt şi azi neschimbate. Rejucat, spoectacolul de acum 30 de ani ar avea acelaşi succes şi astăzi, pentru că nimic nu s-a schimbat în mentalitatea umană. Ba s-a amplificat nenorocirea. Nu mai avem un singur partid, ci zece, nu mai avem o singură securitate ci 10 servicii secrete , nu mai avem… dar ce mai avem?

Nici măcar trupa de teatru de acum 30 de ani nu mai există. Cu excepţia lui Sorin Postelnicu, devenit arhitect în Germania (1993) ceilalţi au trecut la cele veşnice.

”Din 1987 Până în 1989 când am plecat din România aveam un dosar de Securitate gros de 15 cm. Securitatea- care se interesa dacă sunt sau nu neam cu ministrul de interne Postelnicu a intrat la mine în casă, în lipsa mea. Mi-au luat benzile magnetice, casete, înscrisurile mele, inclusiv scenariul spectacolului. Am fost în anchetat şi chiar bătut uneori, până pe 20 decembrie 1989. Aveam o furie care nu era a unui tânăr neliniştit, era o furie firească. Am simţit nevoia la un moment dat să spun lucrurilor pe nume.

Mi se reproşau relaţia cu străinătatea trădarea intereselor naţionale, bătaia de joc faţă de şeful statului şi soţiei sale.

Mă surprinde că încă sunt vii lucruri pe care le-am considerat uitate undeva într-un con de umbră.

– Spectacolul a fost un exemplu de curaj şi talent actoricesc
– Noi am intuit marea aventură în care pornisem. Ştiam că nu va fi simplu acest spectacol, ci ne va aduce necazuri
– Bărbierit într-un ciob de oglindă, cu un ciob de sticlă
– Tipul care se bărbierea în imagine avea barbă şi era chitaristul Ştefan Russu, şeful tineretului ţărănist din România, în ilegalitate. Avea legătură cu Raţiu, la Londra, pe vremuri. Toţi au murit (Mircea Belu, Ştefan Russu, regizorul Iordăchescu), dar eu încă mai resist.
– După 1989 ce aţi făcut?
– Am asistat la Comuna Primitivă din România, cu bâta şi lanţul şi am plecat imediat. Toţi mi-au zis că sunt dement. Tocmai acum pleci?
Am luat legătura telefonic cu fosta mea iubită, cu care m-am căsătorit în 3 zile. Ea fugise în Germania în 1968. Parcă pierdusem obiectul muncii, pierdusem personajul principal. Istoria se perinda în viteză. Nu mai aveam timp să fiu furios. M-am stabilit în Hamburg, la vârsta de 45 de ani şi am studiat, ca nevastă-mea Arhitectura. Am învăţat limba germană. N-a fost simplu. Sunt patriot român pentru că m-am născut aici (Braşov). Nu sunt un om politic. Am lucrat ca arhitect la o firmă de arhitectură din Hamburg.
– Teatru aţi mai jucat?
– Am stabilit în sufletul meu, atunci când am plecat din România, că plec pentru totdeauna din meseria de actor. Nu-i un lucru uşor. Actoria este una din cele mai frumoase meserii ale lumii şi atunci când te poţi despărţi de ea, s-ar părea că nici nu trebuia să fie. Eu am pierdut cheia uşii pe care puteam să reintru înapoi. Nu m-a interesat niciodată întoarcerea în teatru pentru că am dorit să scap de un coşmar. Nu mai puteam să înţeleg nimic. Când a venit echipa din comuna primitivă cu lanţuri şi cu bâte în Bucureşti, am zis atunci voi pleca. N-a fost uşor. Aveam barbă mare. Barba pe care o port azi seamănă cu aceea falsă, lipită, când am jucat ultimul meu rol la Odeon, rolul lui Strigorin din Pescăruşul lui Cehov. Probabil că acest rol l-am jucat în continuare şi mi-a fost îndeajuns, dar nu făcând teatru. Eu nu sunt un om care mă comport ca un fost actor prin piaţă. Din nefericire, nu am mai scris, nu am mai compus nu am mai cântat. Praful s-a aşternut peste tot, inclusiv pe chitarele pe care le am acasă
– Cum găsiţi România, acum?
– România e din ce în ce mai frumoasă, iar eu sunt nevoit să o apăr pe unde umblu, întrucât toţi vorbesc de rău despre calitatea naţiunii române. Sunt obligat să le spun tuturor că naţiunea română, oamenii pe care i-am cunoscut în viaţă sunt oameni de calibru, oameni adevăraţi, oameni minunaţi. Că România nu e constituită doar din vagabonzi sau hoţi. Cunosc în Germania români foarte harnici, talentaţi şi respectaţi. Dar despre ei se vorbeşte prea puţin.
– Dacă aţi fi azi actor, aţi mai face mişto de şeful statului?
– Fără discuţie! Cine-i şeful statului? Şi de-ar fi fratele meu, altminteri aş fi un frate prost. Nu e vorba de mişto şi e vorba de a-l termina!. Oricând, şefii statelor trebuie terminaţi. Nu pot fi luaţi ca prieteni. Când cineva nu pune nici măcar o cărămidă pentru fundaţia acestui viitor… Când învăţământul şi manualele sunt catastrofale, înseamnă că naţiunea n-are viitor. Or, fără un popor sănătos, fără un învăţământ riguros, nu am nici un motiv să fiu galant cu cineva! Nu sunt în situaţia celui care critică de dragul de a fi contra, dar un aliat nu aş putea niciodată să fiu. Preşedintele (oricare ar fi) ar trebui să aibă întodeauna ideea că strada nu-l vrea şi atunci s-ar strădui să facă ceva. A-l accepta însă înseamnă a-l lăsa să facă ce vrea!
– Este vreo asemănare între meseria de architect şi cea de actor?
– Nu. Este o mare diferenţă. Actorul poate să moară în fiecare zi, poate să fie oricine în fiercare zi. Toate celelalte meserii nu sunt schimbătoare. Moartea am exersat-o în tinereţe. Azi nu mai am teamă de ea.

Sursa: http://www.graiul.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.