Lăsați totul și citiți acest articol de preoție nouă!

De citit la toate catedrele și catedralele care întăresc spiritualitatea în ghipsul inspituționalizării ! Iată o adiere de viață, viață adevărată, amirosind a înviere ! În sfârșit!

Doamne bun, pornește iar o epidemie de credință care să-i facă zadarnici pe doctorii cocoțați acolo unde numai Tu ai autoritate!  Stabilește-ne iar în Emausul călătoriilor împreună cu Tine, departe de Ierusalimul fariseilor și cărturarilor din toate timpurile !

Ne referim așadar la un excelent articol, postat de înviere, scris de Pr. Ioan-Florin Florescu.

semnul Bisericii călătoare

 

De la Ierusalim la Emaus erau 60 de stadii, adică ceva mai puțin de 12 kilometri (Luca 24,13-35). Dar în duminica învierii Domnului drumul acesta se va face distanța nesfârșită dintre instituția credinței  și  împărăția cea vie a lui Dumnezeu.

Este aceeași distanță  dintre  religie și credință, pe care cei mai mulți credincioși, din păcate ținuți în captivitatea ritualică a religiei chiar de preoții lor care în aceste zile se pozează pe facebook în posturi dramatice, nu o vor străbate niciodată. 

De aici și sentimentul general de insecuritate, de sfârșitul lumii, de dezorientare spirituală: unde să te mai duci, unde să-l mai găsești pe Dumnezeu, atunci când toate drumurile tale au fost în afară și n-ai fost învățat să călătorești înlăuntrul tău.

M-am uitat ieri la slujba „Luminii de la Ierusalim”. Am cea mai deplină convingere (despre care am scris aici)  că nu e altceva decât ritualul aducerii luminii de la o candelă aprinsă zi și noapte pe sfântul mormânt, așa cum îl descrie pelerina Egeria în secolul al 4-lea. Dar ce vreau să spun: nicio tensiune mistică în slujba de ieri, nicio expresie a vreunei credințe trăite în preajma unui mister, doar câțiva clerici derutați că trebuie să „performeze” în absența blițurilor și a publicului obișnuit (unul nici nu se putea dezlipi de smartfonul său). Sesiunea de poze cu „lumina sfântă” a durat la sfârșit mai mult decât slujba propriu-zisă.

Iată de ce ne-a smerit Dumnezeu, despărțindu-ne de credincioși: ca să ne arate ce actori buni eram atunci când jucam cu sălile pline.

Patriarhul Daniel vorbește în disperare de cauză de  calea mistică, de „împărtășirea cu Hristos în alte moduri”, de „experiența sfinților”, de cuvântul cel viu al lui Dumnezeu din Scripturi, și citează, cred că pentru prima dată în predicile sale, din Marcu Ascetul, Maxim Mărturisitorul și părintele Cleopa, dar cuvintele sale, deși atât de adevărate, se izbesc ca în zid de îndoiala credincioșilor: nu poți să le ceri unor oameni învățați cu tramvaiul curajul unui salt în gol cu parașuta.

Ceea ce s-a întâmplat pe drumul Emausului este dovada cea mai bună că Biserica nu trebuia să fie încă o religie a Ierusalimului, ci o cină euharistică la sfârșitul unei călătorii inițiatice. De ce nu s-a întâmplat asta, până la urmă, și de ce au ajuns bisericile instituții aprobate de stat și cu funcționari plătiți pe post de preot e o altă discuție, despre depersonalizarea credinței și reconstrucția ei într-un cadru public (proces inevitabil prin care trece orice religie), dar și despre ispita puterii,  lăcomie, vanitate și slavă lumească. Nimic nou despre oameni, cum ar spune Ecleziastul.

La Ierusalim, ucenicii au așteptat până în ultima clipă, ca niște buni iudei ce erau (iar Iuda Iscarioteanul nu făcea excepție!), instituționalizarea credinței lor: ei au crezut că Hristos se va proclama rege, îi va alunga pe romani și se va apuca să le împartă mitre și funcții în regatul mesianic nou instaurat.

Credința instituționalizată se aseamănă cu puterea politică și funcționează tot pe bază de ideologie și lozinci, imagine publică și centre simbolice, activiști și manifestări de autoritate și, mai ales, validare populară. Și corupe la fel de mult ca puterea politică.

Întrebării lui Pilat din Pont, „Ce este adevărul?”, căreia Iisus n-a răspuns, i-ar putea răspunde astăzi urmașii lui Caiafa cu un singur cuvânt: depinde. De aceea, să-i credeți pe sfinți, pentru că ei au avut constanța adevărului, dar să nu-i credeți pe teologii de birou sau, și mai bine, să nu vă intereseze prea mult teologia lor, pentru că în gura lor ea nu-i decât o altă captivitate babilonică a credinței.

Trădarea lui Iuda are doar pretextul unui câștig financiar: în realitate, Iuda este funcționarul onest al unei puteri religioase pe care o vrea materializată într-o instituție de stat, după chipul și asemănarea stăpânirilor omenești. Iar când acestei perspective i se opun umilința și blândețea Slujitorului, sărăcia și refuzul puterii lumești, jertfa și exemplul „spălării picioarelor”, Iuda se simte el însuși trădat – și se răzbună. (Un gest pripit, aș spune: până la urmă „spălarea picioarelor” a rămas doar un ritual frumos pe afișul din Joia Mare, iar mirul se vinde tot pe bani, cu diferența că săracii îl cumpără, nu-l primesc gratuit.)

Dar Ierusalimul a fost o mare dezamăgire pentru toți apostolii lui Iisus, iar acest lucru îl spun cei doi ucenici care, în ziua Învierii, merg abătuți spre Emaus: „Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel” (Luca 24,21). 

Când Scripturile tocmai se împlineau sub ochii lor și când toate se umpluseră de lumină, când Hristos cel înviat biruise moartea și iadul (și poate fi biruință mai importantă pentru destinul omului?), ei se simt înfrânți și dezamăgiți de capitularea de la Ierusalim: „Iar noi nădăjduiam că…”

Cam tot așa se aud și astăzi tânguieli de huhurezi în poduri părăsite: e cel mai trist Paști din istoria Bisericii! Dar, – „Paștile! Paștile Domnului!”-, Paștile nu sunt ale noastre, ca să fie triste sau vesele după conjuncturi omenești, chiar și cele mai tragice. Asurziți de jelanii de babe la priveghi de mort, nu-l mai aude nimeni pe Ioan Gură de Aur în dimineața Învierii: „Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăția cea de obște. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte!” Și pot fi plâns mai mare, sau tânguire, sau teamă?

Nu în izolare, dar nici în fundul pământului dacă eram și Paștile tot nu puteau fi triste, pentru că sunt „veselia cea veșnică” a învierii lui Hristos, mântuirea lumii, omorârea morții, „sărbătoare a sărbătorilor și praznic al praznicelor”, cum am cântat în ziua Învierii. Paștile în felul acesta sunt chiar mai mult și decât Liturghia la care n-au putut ajunge credincioșii, – căci oare nu spunem noi la Liturghie „dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtășim cu tine în ziua cea neînserată a împărăției Tale”? Și nu este altă zi mai neînserată ca ziua Învierii Domnului.

Așadar, revenind, situația părea fără ieșire: ucenicii se risipiseră ca potârnichile, romanii patrulau pe străzi, Ierusalimul era pierdut, noroc de câteva voluntare care mai duceau lumina pe la case. 

Drumul spre Emaus este momentul simbolic când se petrec sfârșitul religiei și totodată apropierea împărăției lui Dumnezeu „care este înlăuntrul vostru” (apropiere vestită de Ioan Botezătorul și de Mântuitorul însuși, fără ca vorbele lor să fie înțelese, atunci ca și acum). Acest drum pune începutul unei Biserici călătoare, care nu-și mai așteaptă credincioșii să-i treacă pragul cu pomelnice și jertfe, ci iese ea însăși în căutarea lor, să le abată gândurile de la împărății religioase și să le deschidă inimile pentru împărăția lui Hristos cel înviat și euharistic.

Pe drumul Emausului, o dată cu îndepărtarea de centrul puterii politice și religioase, cei doi ucenici se întâlnesc cu Străinul și cu o înțelegere nouă a Scripturilor, „începând de la Moise și de la toți profeții”.

Dar în Străinul care le iese în drum ei tot nu-l recunosc pe Hristos, pentru că mințile lor nu se pot înstrăina de instituțiile simbolice: un templu, un regat triumfător, o tradiție religioasă etc. Pentru că sunt prizonierii unor conținuturi tactile și vizuale, un mormânt gol nu le spune nimic despre puterea nevăzută: „Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.” (Luca 24,24)

Ei nu văd Lumina, pentru că au nevoie de ritualul unei lumini.

De aceea Hristos „se face că merge mai departe”, pentru că el are de ajuns la inima lor. Abia atunci când este „rugat stăruitor” să intre în taina unei case (inima omului), El se face cina euharistică a celor doi călători, care îl recunosc în sfârșit. Și în aceeași clipă devine nevăzut: prezența sa vizibilă nu mai este necesară, pentru că El s-a mutat prin euharistie în conștiințele comesenilor săi.

Drumul Emausului este semnul profetic al acestor zile că Biserica trebuie să redevină călătoare și înstrăinată, predicatoare a Evangheliei, nu a regatelor mesianice, interpretă a profețiilor, hristoforă până în intimitatea casei și mesei credincioșilor ei. Lăsați pomelnicele online de mari rugători universali ce v-ați descoperit peste noapte, pozele regizate și binecuvântările de pe dealuri și ieșiți de pe facebook în căutarea oamenilor vii și slujirea singurătății lor reale, mai gravă decât izolarea din aceste zile. Mergeți în casele lor nu doar de Crăciun și de Bobotează, faceți biserică și euharistie și „spațiu public” al credinței nu doar în spatele zidurilor, ci din fiecare întâlnire cu ei, catehizați-i și arătați-le din timp drumul Emausului, nu doar ritualurile Ierusalimului.

Mi-e teamă însă că acest semn nu va fi înțeles și că vom rămâne mai departe în captivitatea Ierusalimului, de unde vom aștepta să ne vină o dată pe an avioanele cu lumină luată dintr-un mormânt gol.

Hristos a înviat!

One thought on “Lăsați totul și citiți acest articol de preoție nouă!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.