CONSTANTIN STANCU – Recenzie la volumul de Poezie al lui Adrian Botez : ”Cartea despre lumi viitoare”

Călătorie spre lumi viitoare

 

Adrian Botez a ajuns la maturitatea deplină a creației sale. Pasionat de literatura cu mesaj, de cultură și de ideile înalte, el ne oferă, prin volumul de versuri Cartea despre lumi viitoare*, apărută la editura Rafet în anul 2020, o viziune de ansamblu, asupra trendului pe care se mișcă lumea. Pentru poet, speranța este importantă, ieșirea din criza spirituală actuală este posibilă într-un viitor incert pentru om și cert pentru Dumnezeu. Sătul de erorile sociale, în care se complace individul comod, poetul își ia riscul de a aborda un subiect dificil: viitorul… Poezia vine din tensiune, creată de valul evolutiv actual, care a împins viața simplă la limita dintre două lumi. O limită sfâșiată de urletul lupilor, de egoism, de lăcomie, de nepăsare. 

Volumul nu este o carte de sociologie. Este o carte despre posibilitățile asumate ale omului, într-un mediu acid, creat chiar de el. Limita de opțiune este mult îngustată, astfel se pune problema unei/unor viitoare lumi. Cartea este șocantă, prin ideile tranșante expuse, prin forțele lirice abrupte, prin imprecații, prin suferința impusă și autoimpusă. Ea are mai multe capitole, bine legate, cu mesaj direct și indirect, cu puterea de a reda perspectiva asupra existenței:

  1. Înstrăinare; II. Carte despre lumi viitoare; III. Rouă fulgerătoare de Crist. IV. Epilog

Titlurile sunt semnificative și exprimă viziunea fermă a poetului asupra vieții. La final, ne sunt comunicate câteva date despre scriitor, aprecieri critice și… autocenzura poetului asupra operei sale… 

Putem constata că omul s-a înstrăinat de sine, de societate și, mai ales, de NATURĂ. S-a înstrăinat de Dumnezeu. De aici, focalizarea poetului asupra mesajului transmis de Iisus oamenilor, personajul central al Scripturii. Prezența Lui se simte de-a lungul cărții, este punctul de tensiune dintre a exista și a pieri, dintre o lume și altă lume. De remarcat, la Adrian Botez, și legătura pe care o face între teologie și cultură, dintre crez și estetică, dintre idee și forma ideii, plus tehnica de modelare a ideilor în lirică. El își asumă anumite riscuri, pare ieșit din modele literare actuale, dar plusează pe literatura solidă, menită să dea direcția spirituală. Pentru poet, Iisus este Crist, un nume care dă o notă de apropiere și de intimitate cu personajul istorico-spiritual. Este un curaj asumat. Realitatea spirituală depășește realitatea imediată.

Cartea ne oferă tușe, teme, idei. De la carnea în mișcare, poetul acționează dinamic, ajunge la clopote seci, la șarpele timpului, la înghețul universului vizibil. Limitele lirice sunt forțate, poetul ajunge la apocalipsa pașnică și la metempsihoză și culminează în roua fulgerătoare de Crist. Preluând temele abrupte, din psalmii biblici, el aruncă lumini grele asupra forțelor negre din univers și din sufletul omului. Anotimpul preferat este iarna, sugerându-ne că lumea a înghețat, s-a blocat. Oamenii au uitat să fie oameni, există un dans demonic în lume, iar Iuda (trădătorul) merită o baladă, este vedeta la modă. Omul călătorește în cosmos, cu planeta pământ – oamenii sunt matrozii de serviciu, ei pot dat direcție, dinamică, speranță… 

În poemele sale, autorul apelează la elemente din folclor, din teologie, din istoria de ieri și de azi, din mitologie sau din literatura veche, forjată de textele Bibliei, cu previziuni, cu legile spirituale, la lucru în viața omului. Este o poezie complexă, care se lasă cu greu definită de teoria literară, dar în legătură cu revolta atâtor artiști, în fața unei realități crude. Lumea de astăzi, precum în unii psalmi, este o lume a căderii, a mizeriei morale și a trădărilor de toate felurile. Ideile se exprimă tranșant: Blestemată Țară – blestemat popor; apar imagini dure: impostori, ploaie de muci, minciuna la modă, somnul ideal, risipă, șantaj, boli, snobism, prostie, cretini, lingăi etc. În ultima parte, se reiau, în oglindă : speranța, salvarea omului, purificarea lumii, limpezirea orizonturilor spirituale. Puritatea se relevă prin roua fulgerătoare a lui Crist. Există o lume viitoare nădăjduită: cine este din neam ceresc nu moare niciodată… Poetul stă culcat în iarbă, natura participă la faptele omului pe Pământ, cu munții, cu pădurile, cu animalele sălbatice, participă cu ninsoarea care acoperă negrele obsesii, cu bufnițe, cu albine, care fac posibilă viața… Poetul are menirea lui, în această istorie – Scripcarul cântă melodia armoniilor divine, iar Matrozii sunt cei responsabili de finalitatea istoriei, prin viețile oamenilor. 

Deși poezia din acest volum este una dură, tranșantă, poetul realizează liniile lirice blânde, folosindu-se de zboruri și chemări: „e Toamnă – Păsările zboară sus – pe Ceruri:/ cu Glasuri Depărtate – ne cheamă/ în lumea lor de dincolo de Geruri/ …dar Cerul – de atâta Sânge – a-nceput să geamă…// Chemări – Chemări – o – Mistice Chemări/ spre ce ne îmbiați – spre ce Cărări?/ Copacii au ruginit de-atâta Așteptare/ a ruginit și Sufletu-mi de-atâta Întrebare… (Zboruri și chemări, p. 54).

Versurile redau efectele faptelor din istorie asupra oamenilor, asupra naturii, asupra universului: restul de oameni e numai un Rest; pedepsit e Cuvântul; există o copie, din fiecare – în vitrină, pe Marte; descoperim Ochi pe Conștiință, Statui de Gheață; cenuși se scurg din ace de ceasornic; poți trage chiulul în Lumea Asta; păsările păcătuiesc prin a nu fi îngeri; Corabia Luminii clintește doar prin Sânge etc.

Centrarea dinamicii spirituale pe Hristos este declarată și de preferat. Rana universului se vindecă tot mai greu, omul a rănit peisajul cosmic cu indiferența sa: „lasă-mă să-Ți sărut/ Rănile – să mă pot/ molipsi – și eu – de/ Răstignire – să devenim/ Frate și Soră – Ocean/ de-Auroră – plutind – auster – în/ Lumina Marii Răni – dintre/ Pământ și/ Cer” (Lasă-mă,     p. 77).

De remarcat grafia versurilor, ele încep cu literă mică, zicerea este lăsată să curgă liber. Marile idei și temele fundamentale sunt scrise cu literă mare, cititorul este avertizat că poemele au un sens înalt, declarat ca având sens, într-o lume dominată de comunicare haotică, manipulatoare. Este țipătul poetului, care dorește ca mesajul său să fie văzut/ auzit/ pipăit… În lipsa virgulei, el preferă linia de despărțire, mesajul pare construit din mii de părți, un puzzle, construit de autor cu migală, misterul făcând parte din stilul său. Disperarea este vizibilă, țipătul pare să fie regula prin care comunică indirect. De asemenea, el preia din tehnica marilor pictori, care au exprimat viziuni abrupte, din manuscrise vechi, atinse de misterul unor vise, care acoperă realitatea imediată. Poezia sa nu este neapărat religioasă, se bazează pe tehnica scrierilor apocaliptice, din primul secol, când acestea preziceau căderea Imperiului Roman. Scribul preia din suferința picurată în cuvinte. Este o poezie clasică, solidă, atinsă de fulgerele unui modernism serios, care apelează la diverse științe, pentru a ajunge la știința adevărului adânc

Despre poet au scris mai mulți pasionați de literatură, remarcând profunzimea ideilor, soliditatea mesajului și tăria spirituală a poemelor sale. Luminița Aldea reține, într-un articol dedicat operei lui Adrian Botez și publicat în revista electronică Romanian VIP – revista românilor de pretutindeni, Sydney/ Australia, din 12 iulie 2010: „Uneori poetul este dur, inchizitorial, e fanatic, dar cum să fii altfel, când vezi că se intră cu bocancul, pe aurul limbii române, pe graiul lui Eminescu? Cum să fii când se distruge țara, când pleacă pruncii de acasă, când nu mai știi ce să crezi? Cum altfel să fii, în vremuri în care lumea pare că și-a pierdut busola? Cum să fii, când se pune lacăt pe vis și se rup toate aripile și se distruge Credința?… În vremuri din astea se nasc oameni – puțini, e drept – care propovăduiesc, ca Sfântul Ioan în pustiu. Slujesc cu slova, pământul, Neamul cărora aparțin – și naționalismul e ca o flacără vie și e o cale…”.

Adrian Botez este un poet incomod, pentru că refuză modele literare, scrisul de conjunctură și pentru că solicită cititorul și-i impune o anumită linie de plutire, în marea de metafore și idei. Ca orice scriitor care se respectă, el nu cedează ispitelor de moment și curentelor literare la modă. Are o viziune estetică proprie, forjată la școala pasionaților de frumusețe, apelând la liniile de forță ale cărturarului, care știe direcția, într-o lume volatilă. Chiar dacă apelează la cuvinte obișnuite, uneori vulgare, el integrează gândurile într-un sistem, care are o finalitate spirituală evidentă. În poemul Noaptea Sfântului Bartolomeu a poeților (p. 50-52) el devoalează destinul poeților considerați „cioflingari”, masacrați într-o noapte, împreună cu adevărul. Poetul ia în derâdere moartea, la fel ca Villon altădată. Poetul este apărat de acel Adevăr, aparent ucis de mahalaua pierdută și gălăgioasă

Ultimul poem din volum, intitulat Epilog (p. 105), ne arată ceva din contabilitatea divină, poetul este nemuritor, la braț cu Logosul… Călătoriile sale, prin Lumile Toate, i-au dat certitudinea unui final sub Armonii de Flori. Epopeea se sfârșește cu bine, există o punte spre Empireu… De aici, speranța – în stil clasic și ferm…

Constantin Stancu

Aprilie 2020, texte din vremea pandemiei

*Adrian Botez, Cartea despre lumile viitoare, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2020. 1. Coperta I – Urletul lupilor, între Două lumi – pictură pe pânză, în ulei; 2. Ivan Konstantinovici Aivazovski (n. 17/29 iulie 1817 – d. 19 aprilie/2 mai 1900) – The Ninth Wave (Cel de al nouălea val), 1850. Carte dedicată soției, Elena.    

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.