VAVILA POPOVICI: BLÂNDEȚEA vs. AGRESIVITATEA

 „Puterea e îngemănată cu blândețea, sălbăticia e un semn de slăbiciune.”

– Seneca

      Blândețea, această calitate a omului, se referă la comportamentul nostru față de semenii noștri. Unii oameni sunt mai liniștiți și mai răbdători din fire, alții se înfurie mai ușor. Blândețea este primul rod al înțelepciunii și iubirii aproapelui, semn al civilizației. Ea creează o stare de liniște sufletească, în care nu dorim să supărăm pe nimeni, să fim împăcați cu toți și cu toate din jurul nostru. Mulți ar vrea să fie mai blânzi și mai îngăduitori, dar le este greu să se comporte în acest mod, alții chiar nu vor și preferă să se manifeste agresiv, sălbatic.

Agresivitatea este definită ca fiind o interacțiune socială, cu intenția de a provoca daune sau neplăceri altui individ. Se manifestă ca răspuns sau ca provocare, în mod verbal sau fizic. Se consideră că agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrării.

În mod normal, omul blând când e agresat nu trece la apărare cu armele agresorului, chiar și atunci când este atacat pe nedrept. El nu reacționează agresiv când este tratat josnic, cel mult se justifică în mod calm, rațional, fără a uza de agresivitate în apărare. Blândețea este cea care îi determină comportamentul.
Acest așa numit cândva „duh al blândeții” nu exclude cuvintele clare și comportamentul cald, drăgăstos.

Uneori, când suntem atacați, blândețea se manifestă prin tăcerea noastră. Ar fi o notă de noblețe. Dar, astăzi când atacurile au devenit atât de răutăcioase, agresive, lipsite de bun simț și de cele mai multe ori false, mincinoase, sigur că nu mai putem tăcea, cu atât mai mult cu cât mahalagiii invocă fraza: „A, tace, înseamnă că e vinovat!”,provocând astfel adversarul.

În predica remarcabilă de pe muntele Măslinilor, Domnul a spus: „Ferice de cei blânzi, pentru că ei vor moșteni pământul”. Trebuie să știm că blândețea este mai puternică decât agresivitatea. Blândețea este o trăsătură distinctivă a caracterului nostru și ea își are izvorul și rădăcina în smerenie. Blândeții, am putea spune, îi este foame de lumină, pe când agresivității îi este foame de întuneric. De ce de fiecare dată când ne aflăm în fața unei icoane, ne simțim impresionați de blândețea și iubirea ce o transmite chipul sfântului? Deoarece un sfânt nu putea fi decât un om blând și când a luptat, a luptat pentru credință și dreptate. Exemplu poate fi dat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe care s-a luptat toată viața pentru a păstra dreapta credință, fiind întemnițat și îndurând torturile cele mai cumplite.

Lipsa blândeții duce la agresivitate și agresivitatea la o stare de tulburare a liniștii necesare oamenilor. Se spune că „nu ajunge să mărim hambarele, trebuie să ne rodească inimile”. Și cum să fim liniștiți când suntem lacomi în a ne mări „hambarele”, iar de sufletele noastre nu ne pasă?

Avem parte de atâta agresivitate în zilele noastre! Copiii se încaieră, sunt obraznici cu profesorii, le adresează cuvinte urâte, îi agresează uneori, familiile au bătăușii lor, politicienii adresează cuvinte vulgare care rănesc mai tare ca o palmă etc. O societate descumpănită, pentru care anormalul a devenit normalul și invers, totul este desfigurat și supus pericolului. Pare că toți suntem în gardă, gata pentru atac. Unii spun că este un adevărat război civil pe care-l trăim, toți împotriva tuturor.
De ce se întâmplă toate acestea? Nu mai există respectul și politețea oferită celor din jur, nu se respectă ierarhia valorilor adevărate, nu mai există frica de Creator, nu se mai respectă legile divine, nici cele pământești. Nu se mai crede în legea compensației, că odată și-odată pentru răutatea, agresivitatea și păcatele făcute, oamenii vor fi trași la răspundere, pentru a se reveni la echilibrul pierdut.

A fi blând cu cei din jur, a ajuns să fie considerată drept o slăbiciune, sau chiar lașitate, ne mai ținându-se cont de faptul că sănătatea noastră este legată de atitudinea, reacția față de tot ce este în jurul nostru. Este bine de știut că o paletă largă de afecțiuni fizice sunt urmarea directă a stării noastre spirituale.

Blândețea este una dintre manifestările iubirii, în sensul de agapé sau catharsis. Blândețea se poate și cultiva, ea nu are nimic de-a face cu slăbiciunea, cu lipsa de fermitate, cu toleranța vinovată sau cu nepăsarea. Ea are nevoie de un zâmbet, de o undă de căldură sufletească care să meargă spre ceilalți. Omul blând este deci tolerant cu ceea ce de multe ori, este intolerabil pentru oamenii închiși în sinele lor, exclusiviști și autoritari.

Apostolul Pavel când era întemnițat la Roma, scria celor din Efes (4, 1-2), sau, mai degrabă tuturor bisericilor din Asia Mică: „Vă sfătuiesc să vă purtați cu toată smerenia și blândețea, cu îndelunga răbdare; îngăduiți-vă unii pe alții cu dragoste […] să nu apună soarele peste mânia voastră”.

Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) – unul dintre autoritățile proeminente ale teologiei europene din secolul XX și cel mai mare teolog român – considera blândețea a fi sprijinul răbdării și ușa iubirii. O bună analiză rațională a situației, un sever examen de conștiință pentru înțelegerea vinovăției, o încercare de a înțelege pe celălalt / ceilalți, înțelegerea că nici unul dintre noi nu este desăvârșit, îngăduință și iertare, delicatețe în rezolvarea problemelor, precum si, în unele cazuri – compromisul inteligent și generos, toate acestea pot face minuni în relațiile noastre.

Dar pentru asta trebuie pornit de la ideea că este nevoie de blândețe și a nu recurge la agresivitate. Este deci nevoie de o anumită calitate a sufletului, mai degrabă înnăscută, cum spuneam, dar putând fi și cultivată, dobândită ca disciplină interioară, luând exemplele bune din viață.

Sigur că există în jurul nostru, în zilele noastre, din ce în ce mai mulți oameni nerușinați. Nerușinarea lor a întrecut cu mult limitele bunei cuviințe și este greu de a-i aduce la blândețe când răutatea este atât de adâncă în sufletele lor. Coabitarea este greu a fi gospodărită. Calitatea vieții s-a degradat, corupția este cea care a împiedicat să ne clădim o viață mai bună, deși calea ne-a fost deschisă. Ca un flagel, o boală a secolului, corupția și-a îndreptat antenele în diversele părți ale lumii, degradând calitatea vieții oamenilor. Uneori suntem în situația de a răspunde cu aceeași monedă, adică a-i judeca, a le arăta greșelile și a nu le mai tolera. Cred că s-a ajuns într-un moment în care peste tot, la orice nivel trebuie luată o atitudine fermă împotriva acestei boli – corupția. Este o bătălie grea, dar problema trebuie rezolvată, dreptatea instaurată, adevărul trebuie să fie cunoscut și recunoscut, date la o parte toate minciunile și denigrările asupra oamenilor nevinovați – practică de deturnare a adevărului, de ascundere a vinovaților – , demascați toți oamenii prinși în caracatița mafiei și pedepsiți conform legilor, de către cei care au îmbrăcat haina onorabilă de justițiar. Și toate acestea deoarece s-a pornit o adevărată ofensivă asupra dreptății, asupra oamenilor nevinovați, mascând și apărând din răsputeri hoția, denigrând ideea de stat bazat pe justiție și integritate.

Acum pare că ridicarea păcătosului din greșeală nu se mai poate face cu duhul blândeții, fiindcă cei slabi și vinovați și-au asumat masca puterii, au devenit de o cruzime exacerbată, în contra blândeții celor puternici.

Sunt certuri și neînțelegeri între partide. Politicienii nu-și dispută ideile, doctrinele politice ori proiectele privind redresarea economiei, stârpirea hoției, ci se luptă unii împotriva celorlalți pentru interesele lor personale. În loc de colaborare vedem hărțuire. Lovesc unii în alții cu cinism, minciună, agresare verbală, căreia îi poate urma cea fizică. Și nu asta se dorește! Se pare că au început să se trezească! În fiecare partid există oameni competenți și necompromiși, la aceștia trebuie să se apeleze, glasul lor trebuie auzit: ideile lor, proiecte de viitor în care oamenii să-și pună speranțele ieșirii din decăderea morală și sărăcia degradantă la care s-a ajuns.

Aristotel (384 î.Hr.- 322 î.Hr.) – unul dintre cei mai importanți filozofi și gânditori ai Greciei Antice care a studiat la Academia lui Platon din Atena – vorbea de Cumpătare în lucrarea sa „Morala mare”, ca fiind mijlocia între desfrâu și insensibilitate în materie de plăceri lacome, ea fiind și o excelentă dispoziție morală; animalele nu au acest sentiment de cumpătare, fiindcă ele nu posedă rațiunea care le-ar servi pentru a distinge și a alege ceea ce este bun, dar omul posedă prețuita rațiune. În „Etica către Nicomac” Aristotel spune: „Trei lucruri trebuie evitate: răutatea, lipsa de reținere și primitivitatea animală. […] Un om sălbăticit, animalic, este o apariție rară. Mai des apar asemenea naturi printre barbari. Dar noi numim cu această expresie batjocoritoare și pe oamenii încărcați în mod deosebit de vicii”. Printre care, desigur și agresivitatea. Despre rațiune, Aristotel afirmă că ea este în comparație cu oamenii ceva dumnezeiesc, și în acest caz trebuie ca și viața condusă de rațiune să fie în comparație cu viața umană – dumnezeiască. O viață fericită este condusă de rațiune, este părerea lui, dacă admitem că rațiunea aparține mai mult omului.

Poetul și filozoful francez Jean-Marie Guyau (1854-1888) sfătuia: „Trăiește viața cea mai intensă și cea mai expansivă”, dar o viață morală, ceea ce înseamnă blândețea comportamentului, iar morala sociologică ne spune: „Trăiește ca și cum ai fi solidar cu toți”, adică să voiești a trăi în societate cu ființe bune și într-o atmosferă a blândeții. Sufletul omului este drept și el ar trebui să iubească dreptatea; dacă lumea este nedreaptă este pentru că omul și-a alterat simțurile sufletului.

Scriitorul (poet și dramaturg) irlandez Oscar Wilde (1854-1900), cel ce „picta prin cuvinte”. spunea că unul dintre marile secrete ale vieții este „să-ți vindeci sufletul prin intermediul simțurilor și simțurile prin intermediul sufletului”. Ar fi un sfat bun pentru cei care și-au vândut sufletele și în lăcomia lor s-au dedat hoției (corupției la nivel înalt!), sărăcind populația țării.

După șederea în închisoare, Oscar Wilde nu mai făcea risipă de paradoxuri strălucitoare, ci povestea cu mare durere în suflet despre zbuciumul său, greșelile sale. Concluzia sa asupra vieții? Un vârtej de suferințe pe care oamenii și le pricinuiesc unii altora, idee care stă vădit la baza ultimului său poem: „Balada închisorii din Reading”, scrisă sub impresia lăsată de executarea unuia dintre deținuții care se aflau cu el în închisoare și care fusese condamnat pentru uciderea iubitei: „Căci toți ucidem ce ni-i drag/ Și-ntindem morții prada,/ Unii ucid cu dezmierdări,/ Mulți cu priviri de-otravă,/ Cei lași ucid cu sărutări/ Iar cei viteji cu spada…”.

Astăzi cu vorbe de otravă! Mâine, Dumnezeu știe de ce sunt în stare, drept răzbunare!

Sufletul! Sufletul care se referă la tot ce nu este fizic în noi. Și este atât de mult ceea ce este în afara fizicului nostru! Și gândul – mai presus de celelalte alcătuiri ale sufletului! Gânduri pătimașe au rodit în sufletele celor corupți. Au greșit, și greșelile trebuie pedepsite, și onorabil ar fi din partea lor – să fie și recunoscute. Ca o spovedanie!


Vavila Popovici

Enter site

 

Advertisements

2 thoughts on “VAVILA POPOVICI: BLÂNDEȚEA vs. AGRESIVITATEA

Leave a Reply to Editor Cancel reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s