Andrei A. RADU: POVESTIRI DE LA PITICII DE ROUĂ

                                          

POVESTIRI DE LA PITICII DE ROUĂ

 

POVEȘTI DE TOT FELUL

 

  1.                          1. P I T I C I I   D E   R O U Ă

 

    Codrul  tainic mai adăpostește încă o poiană fermecată unde arborii sunt foarte bătrâni și falnici, izvoarele sunt cele mai limpezi și florile cele mai parfumate. Acolo, din stropii de rouă ce răsar pe flori și pe firele de iarbă, în nopțile de vară cu lună plină, dacă în acei stropi se oglindeau din întâmplare copiii jucăuși și neastâmpărați, atunci stropii căzuți la rădăcina florilor se transformau în pitici. Acești pitici primeau viață de la flori, de la razele lunii și din rîsetele copiilor. Din această cauză se zice că  – dar acesta este un mare secret – se zice așadar că fiecare copil are piticii săi de rouă! La început, acești piticuți strălucitori și transparenți ca roua dimineții, sunt doar niște muguri, cu nas, gură, urechi și așa mai departe. Dacă razele lunii îi ating într-un fel corespunzător, adică cel puțin trei raze argintii pică pe ei în același timp, atunci mugurii încep să crească așa, ca în povești, dar cu măsură, pentru că este vorba despre pitici, nu uriași. Crescând așa, azi un pic, mâine alt pic, ajung întâi cât o alună, apoi cât o ghindă, moment în care încep să le crească din gămălia aceea, în jos, un gât, un pieptișor, cu umeri, mâini și burtică, funduleț și piciorușe. Toți piticii apăruți așa, cam peste noapte, la început nu prea știu ce să facă cu aceste membre ale lor și doar se uită mirați unii la alții, așa cum stau atârnați de firele de iarbă. Și pentru că tot nu știu altceva, se leagănă agale, că doar vântul atâta știuse să-i învețe, să se legene. De abia mai târziu, după ce coboară de pe firele de iarbă, printre florile surori, încep să se miște de colo-colo, prin desișul prieten al codrilor de iarbă, dând din mâini și din picioare, bucuroși că au aflat ce să  facă cu ele. Și pentru că totuși sunt atât de mici, au ochii mari, ca să vadă mai bine, urechile tot mari, ca să audă bine, și un nas mărișor, ca să adulmece mai cu spor parfumul florilor. Acest parfum este foarte important pentru ei pentru că doar piticii de rouă știu să facă mărgele din parfum. Tot ei sunt meșteri neîntrecuți în împletirea de fesuri lungi, cu moț la vârf, pe care le fac din razele de lună rătăcite pe la rădăcina florilor din poiană.Ați înțeles, desigur, că toți acești pitici sunt la fel de neastâmpărați ca toți copiii, dar sunt foarte isteți și harnici cu toții. Atât de multe lucruri mărunte și frumoase știu să făurească încât se miră și ei înșiși de rodul mânuțelor lor cele fermecate. În plus, mai sunt și foarte curioși, gata mereu să afle și să învețe câte ceva nou și folositor de la oricine are răbdare să-i bage în seamă. Cel mai bine se înțeleg desigur cu gâzele din pădure și din poiană,că sunt cam la fel de mari, dar se înțeleg destul de bine și cu păsările și animalele, cu care împart codrul frățește, într-o armonie deplină și demnă de invidiat. Asta nu înseamnă că, uneori, nu mai există și certuri pe acolo, numai că toate aceste certuri se termină repede, printr-o  împăcare cum scrie la carte. Așa se întâmpla, de pildă, cu greierii cei mici, negri și obraznici, care le cricăiau în fiecare noapte câte un concert atât de strașnic încât le tremurau urechiușele bieților pitici, de atâta muzică instrumentală, încât, până la urmă trebuia să-și astupe urechile cu polen din florile de păpădie, înainte ca acestea să se închidă de tot. Ați văzut că florile de păpădie se închid în fiecare seară și asta din cauza piticilor, care-și luaseră obiceiul să le fure seara polenul pentru a-și astupa urechile cu el. De fapt este limpede că adevărații vinovați nu puteau fi decât greierii, cu muzica lor cea asurzitoare pentru niște urechi atât de sensibile, care puteau auzi cum crește iarba sau clinchetul razelor de lună, când se lovesc, din întâmplare, de ceva mai tare. Așa auzeau piticii de rouă, și nu numai atât, ei și vedeau foarte bine, cu ochii lor cei mari, atât ziua cât și noaptea, ca pisicile, dar mai ales vedeau inlăuntrul lucrurilor. Și pentru că erau bine dotați și la capitolul nas, vă dați seama că aveau și simțul mirosului foarte bine dezvoltat, la fel și celelalte simțuri, ba se zice că mai aveau și câte unul în plus. Iar dacă vedeau, auzeau și miroseau atâtea, ba mai și gustau ce credeau ei că merită, iar mâinile lor mici pipăiau peste tot, în toate cele, este clar că și aflau și știau foarte multe. Științele cele mai năstrușnice li se îngrămădeau în căpșoare și dacă nu ar fi avut putința de a vorbi și a spune mereu câte ceva, oricui dispus să-i asculte, căpățânile lor rotunde ar fi fost în mare primejdie să pocnească de prea plin.Din această cauză piticii de rouă sporovăiau mereu, vorbind câte-n lună și-n stele, numai că limba lor o înțelegeau doar cei din poiană și nici așa nu-i putea zări sau auzi oricine. Dintre oameni doar copiii aveau darul de a-i vedea și nici aceia toți. Pentru un copil, să vadă un pitic era o mare favoare,  un har și un dar, dar să-l și audă, apoi chiar că asta era ceva nemaipomenit. Și când, în sfârșit, se întâmpla una ca asta, ce folos că nu se putea înțelege ce spun ființele acelea mici și guralive. În plus, piticii de rouă umblau numai de la apusul până la răsăritul soarelui pentru că ziua, fiind strălucitori, erau în mare pericol să fie adunați de către coțofene. Se știe că aceste păsări, cam hoațe de felul lor și care nici măcar nu știu să cânte, au obiceiul de a aduna tot ce strălucește, împodobindu-și, cică, cuiburile pe care și le așează prin tufele ghimpoase. Ca să nu fie prinși de către coțofene, piticii de rouă găsiseră un adăpost sigur – se ascundeau în ciuperci. Cine are noroc, îi poate vedea uneori, bulucindu-se la primele raze ale soarelui în jurul ciupercilor mai mari și mai frumoase, căutând să intre pe sub streașina lor cea rotundă. Credeți că dacă cineva culege la repezeală acele ciuperci va pune mâna și pe pitici? Da de unde! Nu uitați că acești pitici sunt făcuți din rouă așa că se pot strecura oricând și oriunde. Astfel ei alunecă în jos, prin piciorul ciupercilor și fug prin rădăcinile acestora, care se numesc micelii, ca să răsară mai încolo la noapte, prin altă ciupercă.

  1. Ca orice ființă, lucru sau fenomen care apare, piticii de rouă mai și dispar. Asta se întâmplă când moare un copil. Atunci piticii copilului se transformă în lacrimi iar lacrimile sunt absorbite de pământ și în locul acela, primăvara, vor răsări ghiocei. Când copilul crește mare și-și pierde sufletul de copil, atunci piticii lui se transformă în curcubeu, iar dacă este om rău, atunci piticii lui se transformă în ceață sau promoroacă. Iar dacă și-a păstrat totuși sufletul de copil până la adânci bătrânețe, atunci piticii lui de rouă îl însoțesc toată viața.
  2. Ei, și după cum spuneam, piticii de rouă aleargă toată noaptea încolo și încoace iar ziua dorm buștean de atâta oboseală. Alergătura lor se zice că nu este fără de folos, mai ales din cauza veștilor-poveștilor pe care le spun. Când nu spun povești, piticii de rouă cântă și dansează în jurul florilor sau prind câte un licurici-sclipici ca să-l folosească drept felinar. Unii licurici nu prea știu de glumă și se supără, stingând luminița verzuie de pe burtica lor, dar piticii se descurcă și fără ei și nu-i bagă în seamă pe supărăcioși. Când își termină treburile, piticii se adună în cerc în jurul câte unei  ciuperci din cele mari, care aruncă noaptea în jur o lumină palidă, verzuie, și acolo își spun unii altora povești. Fiecăruia îi vine rândul la spus povești, iar ei se întrec în a spune ceva cu totul nou și nemaiauzit. Piticul care spune cea mai năstrușnică poveste este declarat campionul serii și primește drept premiu o cupă plină cu nectarul cel mai dulce și mai parfumat, după care se dau ei în vânt. Poveștile acestea campioane se păstrează cu sfințenie în arhiva piticească, adică in memoria câte unui pitic din fiecare grup, având în vedere că piticii de rouă, dacă nu merg la școală cu copiii, nici nu prea știu să scrie și să citească. Ei, săracii, ar fi vrut, dar din cauza micimii lor nu au fost primiți la nici o școală, nici măcar la grădiniță! Mă rog, la școlile serale, că grădinițe serale încă nu s-au inventat.Ei, și piticul acesta arhivar, sau depozit de povești, dacă vreți, se cam umflă în pene din cauza importanței sale, pentru că de la el urmează să audă cel mai cuminte copil din anul acela unele dintre cele mai interesante povești din lume! Doar  așa ajung poveștile piticilor de rouă și în lumea oamenilor.
  3. Ca să afle care a fost cel mai  cuminte copil din anul acela, zînele se întrunesc în noaptea de Sânziene într-un loc de taină și după ce analizează purtările și isprăvile tuturor copiilor din lume, că și ele sunt mult mai multe  decât ne-am închipui noi, hotărăsc cine va primi darul neprețuit de a-i auzi pe piticii de rouă și, mai ales, de a-i înțelege.Totul se petrece sub pecetea tainei așa încât nimeni din lumea asta mare nu află de hotărârea lor, bineînțeles în afara celui ales drept cel mai cuminte copil din acel an. Așa se face că un singur copil din lume se trezește, după noaptea de Sânziene, că mergând în zori prin iarba înrourată începe să audă și să înțeleagă o mulțime de glasuri mici. Se mai întâmplă uneori ca acel copil, băiețel sau fetiță, chiar așa cuminte cum este, să nu-și dea seama de ce aude și între timp vara trece și piticii  amuțesc, pentru că ei iarna dispar în adâncul pământului, odată cu roua și cu florile pe care le împodobesc. Acolo, în adâncuri, în lumea liniștii depline stau ei de toamna până primăvara, așteptând cu răbdare să spună alte povești. Din fericire și copiii aleși țin minte poveștile auzite de la piticii de rouă și simt nevoia, mai ales în serile lungi de iarnă, să le împărtășească și altora, și așa o bună parte din ele au ajuns până la noi, după cum puteți vedea mai departe. Și să știți că de-a lungul multor ani care au trecut s-au adunat, de la copiii dăruiți cu harul zânelor, care, chiar dacă au crescut, și-au păstrat sufletul de copil, o mulțime de povești care de abia așteaptă să fie auzite de voi!
  4. A.R., mai 2009

 

  1. POVESTEA GRĂUNTELUI  DE NISIP

  Într-o seară de vară, un pitic de rouă, ocupat cu treburile lui piticești, tocmai auzi dintr-un colț umbrit, de pe malul rîului, o voce mică, mai mică și decât cea a piticilor de rouă sau a gâzelor din preajmă și care spunea:

  „Ehei, odată, demult, când și eu eram o piatră mare, lipită strâns de o stâncă falnică din vârful muntelui cel cu fruntea în nori, în cursul unei furtuni groaznice un trăsnet a căzut cu zgomot mare și o flacără orbitoare ,desfăcându-mă petru totdeauna din îmbrățișarea stâncii.”

  Piticul se aplecă să vadă mai bine cui putea să-i aparțină vocea aceea mititică și curând își dădu seama că cel care începuse povestea era un biet grăunte de nisip. Ei, da, ce vă mirați, era chiar un grăuncior de nisip, mare cât gămălia acului, mic, cenușiu ca mai toate pietrele și rotunjit de atâta frecătură, dar cu toate acestea ambițios și gata să-și spună povestea oricui ar fi dorit să-l asculte. De data aceasta avusese noroc pentru că piticul nostru era dornic de povești, drept pentru care își lăsă jos coșulețul cu raze de lună, pe care tocmai le culesese din iarba înrourată  și, așezându-se cât mai comod pe o cojiță de alună, se puse pe ascultat ceea ce se putea numi „Povestea grăuntelui de nisip”.

  „Acolo, sus, în vârful muntelui, continuă grăuntele, doar vântul, ploaia, ninsoarea și tunetele îmi vorbeau și uneori vulturii cei mari, care, în peregrinările lor, se mai așezau la odihnă lângă mine și se îndurau să-mi mai povestească câte ceva, în cuvinte puține, pentru că, se știe, vulturii nu sunt de fel vorbăreți. Îmi povesteau despre cele văzute de ei, când zburau peste lumea largă. De acolo, de sus, puteam vedea și eu, când era cerul senin ,hăt departe, și-mi dădeam seama cât de mare poate fi lumea. Azi așa, mâine la fel, până când m-a cuprins un dor nebun de a vedea și eu mai de aproape toate minunățiile din lumea ce se deschidea îmbietoare în fața mea. Din clipa când acel trăsnet mi-a redat libertatea, după care tânjisem atâta vreme, mi-am luat inima mea de piatră în dinți și am început să mă rostogolesc la vale, pentru că acesta este singurul mod în care noi, pietrele, putem să ne deplasăm fără ajutorul altcuiva. Degeaba strigau după mine stâncile cele semețe, surorile mele mai mari „Stai, stai cu noi, rămâi în lumea ta de piatră!”, eu nu mai știam altceva deât cătrebuie să  merg, să mă rostogolesc tot înainte. „Plec, le-am spus în treacăt, trebuie să văd lumea pentru că prea am trăit mii și mii de ani încremenit! Din clipa în care am ieșit din măruntaiele pământului ca lavă fierbinte, după ce m-am răcit și m-am făcut piatră, nu m-am mai mișcat! Au trecut atâtea epoci peste mine, am fost ba îngropat în pământ, ba scufundat în adâncul mării, ba ridicat în vârful munților, dar tot nu m-am mișcat de la locul meu deși au mai încercat aceasta și cutremurele. Acum a venit timpul să mă mai mișc și singur. Milioane de ani am așteptat clipa aceasta, timp în care n-am făcut decât să ascult poveștile altora și să-mi imaginez cum ar putea să fie prin lumea aceea, pe care o întrezăream la poalele munților, lumea cea misterioasă și pierdută în cețurile depărtării! ” „Bine, dar noi, stâncile și pietrele avem soarta noastră, care spune că nu trebuie să ne mișcăm din loc!”strigau după mine surorile mele, numai că eu nu eram mulțumit de o astfel de soartă și mereu mă rugam de stihiile naturii, furtuna, viscolul, trăsnetele, să mă ajute să plec. Așa a început călătoria mea. Așa am făcut primele descoperiri și am făcut cunoștință cu torenții, apele acelea vijelioase care se strecoară printre stânci și nimica nu le poate sta în cale. Torenții tineri și impetuoși mi-au spus: „hai cu noi!”, iar eu   i-am urmat plin de încredere și entuziasm, rostogolindu-mă năvalnic spre vale, dornic să văd, să aud și să aflu cât mai multe. Acolo am descoperit că nu sunt singur, torenții fiind plini de multe alte pietre ca mine, gata să călătoreasccă spre marele necunoscut. Am mai descoperit, de data aceasta fără bucurie, ba chiar cu durere, că mersul meu spre noi meleaguri se făcea nu fără de sacrificii, adică, tot rostogolindu-mă așa, la vale, mă izbeam mereu de celelalte pietre, tovarășele mele de drum, și la fiecare izbitură pierdeam câte puțin din mine. Astfel m-am rotunjit, pierzându-mi colțurile, ceea ce îmi ajuta să înaintez mai repede, numai că la un moment dat mă săturasem să mă tot ciocnesc de semenii mei, fiecare ciocnire fiind plătită cu o așchie ce rămânea în urmă ca mărturie a trecerii noastre prin vale. Aproape că-mi părea rău că am plecat, dar cale de întoarcere nu mai era, pietrele nu se rostogolesc niciodată la deal!

Iată că, după niște ani de la plecarea mea din vârful muntelui, am ajuns, cu ajutorul puhoaielor de primăvară, ce cresc mult după topirea zăpezilor, într-um pârîu ce străbătea de-a curmezișul codrul  întunecat, pe care-l văzusem de atâtea ori albăstrind în depărtare, fără să mă lămuresc însă despre ce ar fi vorba. De aproape am văzut că era de fapt verde și că era alcătuit dintr-o mulțime de cilindri înalți și drepți, cu crengi veșnic verzi de la vârf și  până spre poale, care am aflat că se numesc brazi și că la adăpostul acestora trăiesc o mulțime de ființe care se pot mișca singure, cum ar fi de pildă iepurii, căprioarele, urșii, viezurii, vulpile, iar alte ființe, și mai ciudate, care se numesc păsări, pot chiar să și zboare  dacă vor, dintr-un brad într-altul. Cu aceste ființe aiurite n-am prea avut treabă, eu m-am înțeles cel mai bine cu arborii, pentru că nici ei nu pot să se miște singuri din loc, doar că ei mai și cresc, spre deosebire de mine, care mă tot micșorasem. Ajunsesem la așa dimensiuni modeste încât unele dintre ființele acelea neastâmpărate și obraznice de care am pomenit, m-au și mișcat de la locul meu, găsit după atâta trudă într-un mal de vad secat, că pârîul își schimbase albia între timp și mă lăsase și pe mine să mă mai odihnesc la soare, ca o piatră rotundă, netedă și aproape lucioasă ce devenisem. Cea mai obraznică dintre ele s-a dovedit a fi o păsărică alb-cenușie, care nici nu prea știa să cânte și care, având o coadă neagră și lungă, se tot urca pe mine numai ca să-și bâțâie mereu coada aia, că tot se numește ea din această cauză codobatură.  Ei, și m-am odihnit eu așa niște ani buni, dacă nu chiar secole, că numărul anilor contează mai puțin la noi, pietrele, timp în care am izbutit să-mi adun gândurile și să fac un pic de ordine prin amintirile mele, care se adunaseră atât de repede și atât de multe, în ultima perioadă a vieții mele, mult mai scurtă ca prima, dar și mult mai zbuciumată decât puteam eu să-mi închipui când stăteam în vârful muntelui. Se pare că, înțepenit acolo între alte pietre asemănătoare cu mine, nu se mai întrezărea nici o posibilitate să plec mai departe, să mai văd și alte părți din lumea cea mare, așa că mă cam împăcasem cu soarta mea de piatră nemișcată. Iată că într-o zi de vară au venit în pădure foarte multe ființe gălăgioase și neastâmpărate, cu numai două picioare pe care le foloseau la mers și cu alte două mai sus, numite mâini, pe care le mișcau tot timpul, trăgând și împingînd orice ființă sau lucru la care ajungeau, de îmi venea amețeală privindu-le.Acești oameni se pare că erau puși pe rele pentru că s-au apucat să doboare arborii din pădure, să-i taie în bucăți și să-i urce în niște născociri de-ale lor, ce aveau patru roți, se numeau care și erau trase de animale, respectiv de cai și de boi, deveniți sclavii acelor oameni.Cu ajutorul acestora oamenii  pot să deplaseze poveri mult mai mari și mai grele decât ei și să le ducă unde vor. Asta o știu precis pentru că s-a întâmplat și cu mine. Nici până acum nu am priceput cum oamenii, care sunt mai mici și mai slabi decât caii sau boii, au reușit să convingă acele animale să le facă lor treaba.Secretul constă probabil în capetele lor cele mari și rotunde, mult mai mari, comparate cu mărimea corpului lor, decât îl au celelalte jivine, și pentru că folosesc la mers numai două picioare, ca găinile, iar cu celelalte două, dacă nu zboară, apoi își fac mereu de lucru. Ei, și oamenii aceștia neastâmpărați, după ce și-au umplut carele cu copaci tăiați, nu s-au mulțumit cu atât ci au început să adune și pietre, cănu le-a ajuns deranjul arborilor, au mai deranjat și pietrele și așa am ajuns și eu aruncat în car și dus prin codru, pe un drum lung și zgâlțâit, undeva departe, în mijlocul unei câmpii, că tot nu văzusem eu până atunci cum arată o câmpie. În mijlocul ei se găseau îngrămădite o mulțime de vizuini de-ale oamenilor, pe care ei le numesc case. Acolo și în jurul lor mișună o mulțime de oameni, că așa au ei de obicei, să se adune cât mai mulți la un loc și să se agite și să facă gălăgie mai multă decât oricare altă jivină. Unii dintre ei se duc pe câmp și zgârie pământul cu o unealtă născocită de ei, că la născociri din ăstea nu-i întrece nimeni, și după aia seamănă  acolo numai semințele plantelor care-i interesează pe ei, celelalte, care ar îndrăzni să crească și ele prin acele locuri, fiind declarate dușmani și nimicite de îndată. Alții iau lemne, pietre și alte materiale și-și fac alte vizuini din acelea și, în sfârșit , ceilalți stau ascunși prin ele și pe acolo se întâmplă mereu câte ceva, ca într-un furnicar sau ca într-un stup de albine. Problema lor este că n-am văzut în stupii ăștia ai oamenilor aceeași bună rânduială pe care am remarcat-o la gâze. Când am ajuns eu pe la ei, oamenii se apucaseră să facă în jurul furnicarului lor cel mare, pe care-l numesc oraș, un zid înalt, de apărare împotriva altor oameni. Trebuie să mai spun că oamenii aceștia au un obicei foarte urât și anume acela de a se dușmăni mereu între ei, așa că tot timpul găsesc prilej de gâlceavă, să-și facă rău unii altora. Așa m-am trezit și eu ,înțepenit cu mortar între alte pietre ce formai zidul cetății. Ați putea crede că dacă făceam parte dintr-un zid, am și avut parte de liniște. Da de unde! Oamenii aceia gâlcevitori s-au tot luptat între ei în războaie nesfârșite, că așa numesc ei încăierările cele mari, război, și sunt foarte mândri de cât rău își pot face unii altora în cursul luptelor! Cu o astfel de ocazie au venit unii, mai mulți și mai răi, și au tot bătut în zidul cetății până l-au spart și l-au dărâmat iar orașului i-au dat foc de s-a făcut scrum.Atunci am  simțit cum pe mine poate să curgă și altceva decât apă de ploaie sau de rîu și anume un lichid roșu, numit sânge și pe care-l au cam toate ființele ce se mișcă singure pe pământ.A curs mult sânge din rănile acelor oameni pieriți, numai ei știu de ce, în acele obiceiuri urâte.

Așadar orașul s-a pustiit, pradă flăcărilor, zidul s-a dărâmat, pietrele lui s-au spart din cauza focului și a loviturilor, așa cum  am pățit și eu și după un timp așa mă micșorasem încât mă putea rostogoli și vântul care până la urmă m-a adus aici, de unde nu m-a mai mișcat nimeni și nimic, de am putut să-mi  spun povestea, înainte de a mă sfărâma de tot…de tot…

Andrei A. RADU, 2009.

 

  1. POVESTE ALBĂ

  În laboratorul de albituri al fabricii de lapte din Alba Longa, doctorul Albișoru tocmai termina de albit o pereche de șoricei. Poate veți zice: „păi da, dar șoricei albi deja există în toate laboratoarele care se respectă!” Așa este, numai că acești doi șoricei, mai exact un șoricel și o șoricuță, fuseseră cenușii  chiar de la nașterea lor naturală, care se petrecuse cu vreo săptămână în urmă, într-o gaură din podeaua unei case obișnuite. Casa era ,din întâmplare, a doctorului Albișoru, responsabil cu albul laptelui din acea fabrică. Deși era în timpul liber, printr-o deformație profesională, doctorul văzând acei șoricei că sunt de o nuanță roz spre gri, îi luă cu el ,în geanta lui diplomat, cea plină cu documente, referate și substanțe foarte importante, și-i duse în laborator, pentru o experiență interesantă.Experiența fusese încununată de succes și cei doi șoricei gri deveniseră albi ca laptele. Singurul reproș pe care i l-ar fi putut aduce cineva doctorului Albișoru era că șoriceii își păstraseră culoarea neagră a ochișorilor ca două mărgele de cărbune, cu care plecaseră de acasă. Șoriceii albi, se știe, au ochișorii roșii, nu pentru că ar plânge din vreo cauză, ci pur și simplu neavând pigment deloc în organismul lor mititel, prin ochișori li se vede culoarea sângelui ce le circulă prin vinișoare. Așa, după cum ziceam, doctorul era în timpul său liber, atunci fiind ziua de sâmbătă, când, de obicei, nici savanții nu lucrează, ci se odihnesc oleacă, apoi se gândesc intens tot la ale lor, pentru că știința este vastă și are nevoie de foarte mult timp. Ca orice savant adevărat, și doctorul Albișoru era distrat, iar atunci nici nu-și dăduse seama că este o zi liberă și nici nu băgase de seamă că era singur la  serviciu. În afară de paznic nu mai era nimeni în fabrică. Văzându-l pe doctor, nici acesta nu se mirase, mai ales că nu era pentru prima oară când acesta lucra și în zilele libere, așa că toate decurseră normal și doctorul nu fusese deranjat în munca sa, care se prelungise până seara târziu. Ostenit, dar fericit, doctorul își scrise observațiile pe calculator, își salvă conștiincios toate schemele și formulele și când partea aceasta birocratică a activității științifice a fost gata, scrise mândru ,cu litere mari, titlul lucrării: METODĂ DE ALBIT FIINȚELE VII –PROPUNERE DE BREVET. După aceea trimise prin e-mail lucrarea la OSIM, acolo unde se brevetează toate invențiile, ca să nu mai piardă timpul și, eventual, să nu i-o ia altcineva înainte, că se mai întâmplaseră și lucruri din astea, își strânse conștiincios lucrurile și porni spre casă. Trebuie să precizăm că fabrica era la marginea orașului, iar doctorul nu avea mașină pentru simplul motiv că nu putuse trece examenul pentru carnetul de șofer, dovedindu-se extrem de neîndemânatic la proba practică, în ciuda minții sale luminate. În aceste condiții evident că pornise pe jos, că autobuze nu prea se mai vedeau prin preajmă la ora aceea. Tot mergând el așa, îngândurat, iată că nimeri chiar în dreptul a două mașini care-și încrucișară drumurile în dreptul său, cea care venea din față orbindu-l cu farurile iar cea din spate ștergându-l în trecere, așa de bine că-l aruncă în șanț. În cădere, geanta lui diplomat, cu documente și substanțe se deschise și conținutul i se împrăștie prin iarbă. Pe lângă aceste obiecte neînsuflețite acolo mai era și o cutiuță, prevăzută cu găurele, în care fuseseră depuși cei doi șoricei albiți, numai că și această cutiuță se deschisese și ,speriați, cei doi șoricei fugiseră prin iarbă. Doctorul își reveni repede și se apucă să-și adune lucrurile, când văzu că mașina care-l aruncase în șanț vine spre el cu spatele. Era o limuzină mare și neagră, din acelea foarte scumpe, din care își permit să aibă numai oamenii foarte bogați. Când ajunse în dreptul lui, șoferul opri, ieși din automobil și veni să vadă ce i se întâmplase doctorului. Se liniști, văzând că e teafăr, și-l ajută să-și adune hârtiile împrăștiate. Geamul negru al mașinii negre se lăsă ușurel și aproape fără zgomot și dinăuntru o voce groasă își ceru scuze pentru incident și întrebă dacă-l poate ajuta cu ceva și dacă îl poate lăsa undeva, în oraș sau oriunde.

  • Da, mulțumesc, mi-ar fi de folos  să mă luați până în centru, că picioarele mele bătrâne se cam lasă rugate la un drum atât de lung….Și mi-ar mai prinde bine să mă ajutați, cu o lanternă, să-mi caut șoriceii.

Doctorul explică pe scurt cum este cu șoriceii aceia și că tocmai reușise să-i albească. În sfârșit, șoferul veni cu o lanternă puternică, la fel ca un far de camion, și cu ajutorul ei căutară prin iarbă și prin apropiere, dar nici urmă de șoricei albi, care parcă intraseră în pământ.

  • Chiar așa, zise doctorul precis că au intrat în pământ, în vreo gaură, după obiceiul lor, așa că mă las păgubaș, aici nu șoriceii sunt importanți pentru știință, ci metoda de albire.
  • Domnul meu, zise vocea groasă din întuneric, atunci să mergem, că am o întâlnire importantă de afaceri. Urcați, vă rog, lângă mine. Barul meu asortat vă stă la dispoziție. Dacă cumva incidentul v-a speriat, luați o gură-două de coniac franțuzesc, sau whisky, cum preferați, și vă reveniți garantat.

Doctorul urcă în limuzina largă, cât pentru zece-cincisprezece  persoane, și luă loc pe un fotoliu moale și comod. În fața lui stătea gazda, un ins mic și probabil chel, îmbrăcat tot în negru, cu o pălărie mare și neagră pe cap, cu boruri largi și cu o panglică lată, din mătase lucioasă, de culoare violet. Pe ochi avea o pereche de ochelari de soare, deși în mașină  era mai degrabă întuneric, ici-colo zărindu-se niște beculețe palide, ce aruncau o lumină discretă, de culoare violet. Interiorul limuzinei era ca un salon de lux, cu fotolii largi de jur împrejur, cu un bar asortat, plin de sticle și pahare de cristal, măsuță lăcuită, frigider, televizor, telefon și o mulțime de panouri cu butoane și butonașe.Doctorul avu timp să arunce o privire cuprinzătoare în jur, când  tipul din fața lui îi întinse o mână mică și moale, zicând:

  • Dați-mi voie să mă prezint: Paulică Trăistuță!
  • Îmi pare bine, doctor Albișoru Albu! Spuse doctorul strângând ușor mâna moale și parfumată, ce i se întinsese.Dar cred că am auzit de dumneavoastră, sunteți cumva celebrul…din lumea…hm…
  • Hă,hă,hă, da, da sunt celebrul interlop Trăistuță, așa e!
  • Oho, ce interesantă zi! Chiar că n-am mai întâlnit pe nimeni din lumea interlopă până acum. Sau poate că am întâlnit, pe la congresele  noastre științifice, dar n-am știut…
  • Și dumneavoastră, domnule doctor, sunteți…medic?
  • Ei, eu nu sunt așa de celebru, mă cunosc doar confrații, ce e drept, cam din toată lumea.Și nu sunt, din păcate medic, deși părinții mei au dorit-o, sunt doctor în…chimie.
  • Mda, foarte interesant, chimie…droguri…laborator…bani mulți! N-ar fi rău să mă ocup și de droguri, că până acum am făcut doar escrocherii….
  • Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar nu mă pricep la droguri, specialitatea mea sunt coloranții neconvenționali, mai precis biocoloranții și nanotehnologiile legate de aceștia.
  • Nano…bio…coco..coloranții, hm, chestii complicate. Eu nu știu decât să fac bani, să-i număr și să mă iscălesc. În clasa a doua m-au prins că am …înșelat  colegii, învățătoarea, directorul școlii și…am decis că nu mai e cazul să dau pe la școală, că n-am ce învăța acolo. Lasă-i pe alții să-și tocească mintea și coatele, eu am învățat să fac bani și gata, altceva nu-mi mai trebuie. Chestiile complicate are cine să le rezolve pentru mine, odată ce am bani, nu?
  • Drept să spun, pe mine m-a interesat doar știința, dar văd că nici știința nu prea merge fără bani!
  • Păi dacă nu ies bani din afacerea asta, cu coco…coloranții, atunci la ce folosesc?
  • Până la urmă ies și bani, că doar se vinde produsul…mai ales dacă este unul nou și deosebit, respectiv procedeul de …schimbare a culorii obiectelor, sau chiar a ființelor vii. Procedeul inventat de mine nu aplică pur și simplu o vopsea pe ceva ci face să i se schimbe culoarea din…interior. Este ca un fel de…infecție virală, dar cu urmări bune, nu rele, în care niște elemente microscopice poartă o substanță unde este nevoie și…schimbă culoarea . Deocamdată am reușit să fac să se albească lichidele și…doi șoricei, pe care i-am pierdut în iarbă. Ar fi fost bine să fi  putut urmări evoluția lor în timp.
  • Adică… șoriceii obișnuiți, gri, au …albit?
  • Da, colorantul din ei și-a reorientat moleculele și acum reflectă toate razele de lumină. Cu o modificare în vectori și în cvasivirușii descoperiți de mine,elementele ălea microscopice care se duc până la moleculele țintă, se poate reflecta orice culoare, la alegere.Deocamdată suntem în stadiul experimental…
  • Foaaarte interesant, hm… Dar luați de beți, că acuș ajungem…

Doctorul goli, fără să-și dea seama ,și al doilea pahar de alcool foarte fin și gustos, cum nu mai gustase el vreodată ,și i se cam urcase la cap. Gazda, foarte politicoasă, îl tot îndemna și-l măgulea cu cele mai frumoase vorbe pe care le știa un interlop, adică bandit de talia lui. Astfel doctorul deveni voarte vorbăreț, deși i  se cam împleticea limba în gură , și-i explică lui Trăistuță până când, în sfârșit, acesta înțelese procedeul de schimbare a culorii.

  • I-auziți, mult stimate domnnule doctor, dar o conștiință se poate albi?
  • Eu pot albi tot, exclamă doctorul, amețit de alcool. Uite, numai câteva picături din lichidul acesta, zise el, scoțând un flaconaș de sticlă colorată din servietă, și oricine îl înghite, devine alb ca zăpada, cu o conștiință curată ca lacrima, ce mai una-alta, un îngeraș!
  • Și nu e… otrăvitor?
  • Otrăvitor? Ei, aș, nici gând, dimpotrivă , e ca… o vitamină pentru orice ființă vie! Să fi văzut ce vioi au devenit șoriceii mei albiți… Mai că aș fi înghițit și eu dar…m-a împiedicat…etica.
  • He, he, pe mine nu m-a împiedicat niciodată… etica aia, care la ceilalți le tot  pune piedici. Pot să văd și eu mai de aproape sticluța?
  • Poftim! Spuse doctorul încântat,  întinzîndu-i-o mândru.

Interlopul o pipăi, o deschise, o mirosi și o apropie de gură, dar renunță pe moment.

  • Ia, dar …ce gust are?
  • N-are nici un gust, este o suspensie de nanoelemente…
  • Mda, n-are  nici un gust, confirmă Trăistuță, după ce dădu pe gât o dușcă zdravănă.
  • A…aoleu, …ați …băut-o?
  • Nu pe toată, a mai rămas…
  • P…păi… era doar în stadiu e..experimental….
  • Pe mine nu mă pasionează  chestia aia…stadiul expri… expre…mirental! Eu am nevoie de o conștiință albită și am căpătat-o, nu?

Doctorul Albișoru doar ce holbă niște ochi mirați, bombănind ceva despre albirea la propriu și la  figurat, chestii care-l lăsară rece pe interlop, apoi ceru să fie lăsat pe o stradă ce i se părea cunoscută, că doar stătea prin apropiere. Interlopul cel politicos își luă rămas bun cu căldură și-i îndesă în mână un pachet, ca o cărămidă, învelit în hârtie, și-i mai dădu și o carte de vizită, cu multe numere de telefon, dar nici o adresă. Limuzina cea silențioasă dispăru în câteva secunde iar doctorul, cu pași șovăielnici, plecă spre casă. Pachetul primit, bineînțeles că-l uită în buzunar. Acolo nu era decât un teanc de bancnote de 500,  amănunt ce nu-l pasiona pe doctor, ca orice chestiune fără legătură cu știința.

În sfârșit, doctorul trecu pragul casei, o căsuță modestă, situată într-un vechi cartier liniștit, unde îl aștepta propria lui nevastă, obișnuită, după zeci de ani de conviețuire, cu absențele soțului ei. Uimirea bietei femei fu însă enormă, văzîndu-l, cum s-ar zice, afumat, cu mersul clătinat și cu limba împleticită.

  • Albișorule, tu ai băut!
  • Da, draga mea, am băut…
  • Ce ai băut, nenorocitule?
  • Eu, nenorocit? Dimpotrivă, sunt cât se poate de fericit!
  • Cum ai putut să te îmbeți în halul ăsta? Și nu mi-ai spus ce ai băut? Și, mă rog frumos, unde?
  • Unde…ce? Stai un pic, să o luăm metodic…Prea multe întrebări deodată…Lasă-mă să mă așez că… parcă sunt cam amețit…
  • Amețit, ai? Dar…ești criță! Tu n-ai pus băutură pe limbă în viața ta și acum, la șaizeci de ani, ți-ai găsit să cazi în patima beției? Rușine!
  • Ei, aș, ce rușine, bre? Am băut și eu acolo…un…două…trei sau patru pahare de…coniac și whisky și gata, cutremur!

Bietul doctor încercă să-i explice consoartei sale, căzută în extrema îngrijorării ce pățise, dar explicațiile lui se dovediră atât de încurcate încât…până la urmă adormi îmbrăcat pe canapea. Femeia, după ce măsură de câteva ori în lung și-n lat încăperea, îl lăsă în plata domnului și se culcă și ea, având în vedere ora târzie.

A doua zi de dimineață,fiind duminică, toată lumea se sculă târziu, mai ales nepoții doctorului, care veniseră în vizită din ajun. Singura care se sculă mai devreme a fost desigur nevasta doctorului care, ca orice gospodină ce se respectă, dorea să fie totul în ordine în casa ei. Și pentru că ea era cea harnică și ceilalți leneșii, pregăti și micul dejun. Tocmai trebăluia prin bucătărie, când intră și doctorul cu o mutră lungă, de om mahmur.

  • Draga mea, nu știu ce am de mă doare capul…. Și în plus, zi-mi și mie, de ce sunt îmbrăcat, trebuie să mă duc la lucru?
  • Ai venit de la …lucru, sau de unde, tu știi și azi e duminică, dacă te interesează, așa că nu mergi la nici un lucru. Ai uitat că ai nepoții în vizită?
  • Ce… nepoți?
  • Auzi, eu cine sunt? întrebă ea, privindu-l cu severitate.
  • Maica Tereza?
  • Mai știi câți copii ai?
  • Hm, legitimi…vreo trei…
  • Aha, ți-ai revenit. Cine te aude ar crede că cine știe ce amant fatal ai fost, numai că tu ai fost însurat exclusiv cu…știința. Și acum lămurește-mă și  pe mine ce a fost cu episodul de aseară.

Doctorul își puse mâna pe frunte, se scărpină la ceafă, apoi, în sfârșit, începu să-i povestească femeii ce se întâmplase.

Mai trecură astfel câteva săptămâni, fără nimic deosebit când, într-o după-amiază, venind de la lucru, doctorul Albișoru  a remarcat mișunând în iarbă, cam în locul unde îl aruncase limuzina în șanț, o mulțime de ființe …albe! Erau șoricei, lăcuste, greieri, fluturi, muște, albine, melci…albi! Fenomenul  era greu explicabil pentru oricine altcineva decât doctorul Albișoru, care-și dădu seama că, fără voie, îl provocase. Oricum, în nici un caz nu s-ar fi putut înmulți șoriceii atât de repede, iar celelalte ființe nu ar fi putut să se albească dacă…nu s-ar fi  molipsit cumva de la…șoricei. Iar acolo până și iarba începuse să fie…albă!

  • Aha, exclamă doctorul, plesnindu-se cu palma peste frunte, vectorii mei cvasivirali au devenit…viruși sadea, independenți și…virulenți? Tot ce a ajuns în contact cu ei, în vreun fel, trebuie să fi devenit…hm! Să vedem!

Ajuns acasă dădu drumul la televizor și află de la știri că cea mai mare parte din protipendada țării, politicieni, bancheri, aleși locali, păreau să se fi molipsit  de o ciudată boală care se manifesta printr-un singur simptom: toți aceștia își pierduseră culoarea naturală, devenind pur și simplu…albi!

Andrei RADU, august-septembrie 2010

 

                        .  POVESTE  IMPERIALĂ

 

  Povestea piticul de rouă al unui șmecher de băiat, care știa o mulțime de șotii ,că cică a fost odată ca niciodată, pe vremuri, dar nu chiar așa de demult, o insulă mare, într-un ocean și mai mare. Acum unii ziceau că ar fi fost în  Oceanul …Specific, alții că în Oceanul… Atletic, și alții că în oceanul Indi…ferent, oricum într- unul din oceanele situate pe… tărâmul basmelor. Chestiunea aceasta fiind prea spinoasă, rămâne să fie rezolvată de soborul învățaților, că ei citesc mereu prin cărți și știu multe. Insula despre care este vorba în povestea de față cică era cam…mărișoară. De fapt, la început fusese o insulă mai mică, după care, așa cum se întâmplă prin povești,începuse să crească și să se …rotunjească. Din ce cauze se întâmplase rotunjirea respectivă, susmenționații savanți n-au reușit nici până în ziua de azi să cadă de acord. Unii ziceau că  din cauza drojdiei, care… dospește tot ce atinge, alții însă combăteau vehement această teză ca fiind „vulgară”, că o insulă „nu este cocă de cozonac, să se dospească!”Adevărul este că drojdia era foarte răspândită pe respectiva insulă, încă din timpuri…imemoriale. Alți savanți, porecliți „guri rele”, ziceau că insula crescuse în halul acela în urma înghițirii de insule mai mici, care se nimeriseră prin preajmă. Oponenții, adică partizanii drojdiei, decretară că „așa ceva nu există”, respectiv „cum poate o insulă să o înghită pe alta?”.Totuși, ca să fim drepți, trebuie să semnalăm cu obiectivitate existența unei legende străvechi, care ne arată cum că respectiva insulă fusese la bază un balaur împietrit, împietrire care se cam întâmplă prin basme, ca urmare a unor vrăji și blesteme, și că balaurul căzuse în mijlocul oceanului, cu un plescăit enorm. De asemenea, se mai știe că balaurii sunt lacomi prin definiție, iar acest nărav nu piere așa, cu una, cu două, așa că  un balaur, devenit insulă de piatră, poate înghiți alte…chestii mai mărunte, tot de piatră. Mai târziu, după ce insula parcursese o mare parte din existența ei, urcând pe treptele consacrate ale evoluției, ajunsese, care va să zică, să fie organizată sub formă de imperiu, că pe atunci nu fusese inventată o șmecherie atât de complicată ca democrația. Întrucât orice imperiu, chiar situat pe tărâmul basmelor, trebuie să aibă un împărat, o curte, curteni, oaste și, mai ales, supuși, insula aceasta, al cărei nume se tot schimbase cu trecerea timpului, rămăsese cunoscută mai la urmă sub numele de Țara Dolofilor, având ca împărat pe însuși măria sa Dolofan al Șaptelea, cel cu capitala în orașul Burtova și reședința în palatul Burtlin. Guvernul, care cică guverna țara în numele măriei sale, era compus din niște indivizi numiți „siniștri”, iar regimul politic pe care-l aplicau aceștia întregii țări, fără excepție, se numea „burtocrație”.Statul acesta, care nu se deosebea prea mult de statul la umbră și statul la coadă,  avea și un imn scurt, ca să-l poată învăța toată lumea, și care suna cam așa:

  „Trei cărări cunosc pe lume,

    Toate trei conduc la birt,

    Unde berea e în spume,

    Iară votca are spirt!”

 

    

Acesta se încheia cu urarea: „Trăiască împăratul și pântecul său!”, plus refrenul „Gâl-gâl-gâl-gâl!”În schimb steagul lor oficial era mare cât o față de masă de douăzeci și patru de persoane și care, pentru a fi arborat, necesita un pluton de…24 de stegari! Gurile rele ziceau că este chiar fața de masă de la începuturile împărăției, pentru că pe steag se puteau vedea foarte clar pete de ciorbă, de sosuri diverse și de vin, cele de cafea lipsind pentru că această băutură divină nu fusese inventată pe vremea lui Dolofan Întâiul, fondatorul dinastiei. Aveau de asemenea și o monedă națională, lăscaia sau paraua chioară.Și pentru că orice împărăție , cu orânduială, se poate conduce numai  după legi, iar nu așa, la întâmplare, se alcătuise și un „corp legiuitor” format din două odăi, sau camere, una fiind, conform dumelor ce se vorbeau mereu acolo, Duma, sau, după părerea unor bârfitori, ar fi fost numită așa pentru că era „Du-mă de nas” , iar cealaltă fiind numită „Rada supremă” din cauză că insula avea multe porturi și porturile aveau, bineînțeles, câte o …radă. Tot bârfitorii ziceau însă că-și luase numele de la baba Rada, conform dictonului „ce mi-e baba Rada, ce mi-e Rada baba”. Acolo, în aceste camere, se organizau tot felul de evenimente importante pentru nație, precum ar fi, de pildă, concursul național de sforăit. Accesul în funcțiile înalte ale acestor camere, (care se numeau „înalte” pentru că erau cocoțate foarte sus, și trebuia să se urce pe o scară până la ele), se făcea prin ceea ce se cheamă „alegeri libere”. Se numeau așa pentru că avea voie oricine să participe la ele, numai că aleșii erau doar cei care erau admiși la testul  cu „Poarta Obezometrică”.Aceasta avea o deschizătură de forma unui om foarte gras și se declarau aleși numai cei care NU puteau să treacă prin poarta obezometrică! În acest fel erau excluse orice fel de fraude electorale, totul se făcea la vedere, în piața publică din centrul capitalei, iar proba se ținea numai în pielea goală. Vă dați seama că altfel unii ar fi încercat să-și pună perne pe sub haine sau, mai rău,chestii din ălea gonflabile. În sfârșit, odată ce candidatul era admis, se trecea la validarea alegerii sale, prin bătaia peste burtă efectuată chiar de măria sa împăratul, care veghea totuși să nu apară vreo burtă mai mare decât a sa. Din acest moment, aleșii nației se îndreptau către cele două camere, conform talentelor naturale, cu care veniseră de acasă. Astfel, cei din camera superioară, a sunătorilor, începeau să sune care mai de care mai original, până ce, în final, le suna apa în cap la toți. Ceilalți, cei din camera derutaților, umblau de colo-colo, buimaci și  din ce în ce mai derutați, așa că legile statului erau pe mâini atât de bune încât supușii nici nu băgau de seamă când se schimba vreo lege. Toate legile erau publicate în Monitorul numit Orificial, pentru că era difuzat printr-un orificiu al palatului, apoi depozitate în teancuri în anexele palatului imperial. De aici guvernul se servea copios cu legi proaspete și dădea cu ele în capetele supușilor, după ce, în prealabil, foile respective erau transformate în cocoloașe de hârtie. Ca urmare ieșise o zicală populară care spunea: „Nu ne doare capul de niciuna dintre legi”, ceea ce era perfect adevărat, cocoloașele fiind destul de moi și de ușoare.

Revenind la capul statului, putem spune că împăratul avea o familie reușită, formată din (conform inventarului), „una bucată nevastă – poligamia fiind interzisă prin tradiție – pe nume Balabusta, care se trăgea dintr-o ilustră și nobilă stirpe, prevăzută genetic și cu gene de balenă și două bucăți copii, una bucată copil de sex feminin, numită Dolofelia, și altă bucată copil de sex masculin, numit Buflică.” Copiii erau, conform standardului național „grași și frumoși”,în plus mai semănau leit cu părinții lor, fata cu tatăl și băiatul cu mama, fiind, tot așa, după standard, „bucățică ruptă din tatăl sau mama respectivă”, adică o bucățică subsatnțială, pentru că și aveau de unde.

Fiica Dolofelia apăruse, în ordine cronologică, prima pe lista copiilor familiei imperiale,dar apariția ei nu fusese întâmpinată cu prea mare entuziasm întrucât, conform Legii Salice, o lege străveche ce reglementează moștenirea tronurilor, coroanelor, sceptrelor și a altor obiecte de același gen, fetele nu aveau voie să urce pe tronul strămoșesc, privilegiul acesta fiind rezervat dor celor care pot face pipi din picioare. (Putea și Dolofelia, cu puțin efort, dar performanța ei nu fusese omologată!) Copila, roză ca un purcel de lapte și  gălăgioasă cât zece purcei, manifestase din fragedă pruncie o fire rebelă așa că, în ciuda interdicției, urcase pe tron de câte ori avusese ea chef, ba mai și făcuse pipi de acolo, stând în picioare, pentru că tronul fiind făcut din aur masiv, metalul greu era prea rece pentru fundulețul ei, așa că dăduse drumul la robinet de-a dreptul ,întrucât pamperșii nu erau cunoscuți pe acele meleaguri. La câțiva ani distanță după apariția Dolofeliei și ca urmare a unor eforturi substanțiale din partea împăratului și împărătesei, care și slăbiseră nepermis de mult din această cauză, se născuse și prințul moștenitor Buflea, prilej de sărbători naționale extraordinare, parade și chiolhanuri nemaipomenite, la care participase întreaga curte, poporenii fiind doar lăsați să privească de departe.

Ei, și cu trecerea anilor Dolofelia crescuse repede, atât în înălțime, cât mai ales în diametru și ajunsese o adolescentă grăsunică și romanțioasă, căreia îi plăcea la nebunie să se costumeze în mireasă. Aparițiile ei ,costumată astfel ,făcuseră ca poporul să-i dedice următorul cântecel:

  Uite, vine o mireasă,

  Rotofeie și cam grasă,

  Nici deșteaptă, nici frumoasă!

Până una-alta ea se resemnase cu locul doi, după apariția lui Buflică, deși era prima născută ,și se pare că-i priia acest loc.Fratele ei, moștenitorul imperios al tronului  imperial, strălucea printr-o totală lipsă de calități, ba nu, mai avea totuși una, în afară de clasica și neapărata rotunjime și anume aceea că era fonf. Norocul lui că fonfănea numai când vorbea.

În timpul fragedei lui pruncii, tatăl său, împăratul Dolofan al Șaptelea, care, de când se știa, nu văzuse pe unde calcă din cauza burții enorme, nici șireturile de la pantofi nu putuse să și le lege singur vreodată, fusese cât pe ce să-l calce în picioare în mai multe rânduri. De fiecare dată prințul moștenitor fusese salvat de la zdrobire chiar de către rotunjimea sa proverbială, pentru că, practic, era ca o minge gălăgioasă în calea tuturor și care se deplasa aproape exclusiv prin rostogolire, mai ales după ce încasa la șuturi cu nemiluita.

Dacă vrem să vorbim și despre strălucirea împărătesei, că  doar nu există stirpe împărătească fără așa ceva, trebuie să menționăm că dumneaei strălucea prin grăsime ,în primul rând, dar și prin mofturi. Din acest motiv, un membru marcant al guvernului, sinistrul ministru al Inculturii, Buimăcelii și al Mofturilor, editase un catalog cu coperți aurite, cuprinzând exclusiv mofturile împărătesei. Catalogul fusese tipărit într-un tiraj amețitor de…două exemplare, unul pus sub perna împăratului,care, de câte ori îl găsea, își sufla majestuos nasul său imperial în el, pentru că era tipărit pe…mătase roz, pe când celălalt exemplar stătea, evident, sub perna împărătesei, care putea ține astfel evidența tuturor mofturilor sale.

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, trebuie să vorbim și despre împărat.Acesta era, desigur, măreț în tot ce făcea, și făcea mereu câte ceva mare și unic. De pildă era cel mai mare mâncău al imperiului, cel mai mare…băutor (gurile rele ziceau că bețivan!), cel mai mare…bârfitor și, evident, cel mai mare în diametru. Burta lui era atât de largă încât încăpeau pe ea nu mai puțin de trei sute șaizeci și cinci de ordine, medalii și decorații ale imperiului, câte una pentru fiecare zi a anului, și pe care și le conferise singur. Trezindu-se odată, la sfârșitul unui an bisect, că pentru a 366-a zi nu are decorație, printr-un înalt decret imperial și-a transformat lingura de argint în decorație, și de atunci o  poartă la gât, dar numai în anii bisecți.

Despre înaintașii împăratului se vorbea cam puțin și în șoaptă, pentru că împăratul Dolofan al Șaptelea era considerat de către răuvoitori drept „uzurpator”, din cauză că  ar fi înlăturat de la tron, prin manevre de culise și folosind mult…butaforia, vechea familie domnitoare, care, pentru că domnise fără strălucire, numele îi și fusese condamnat la uitare. Oficial, conform …copacului, sau arborelui genealogic aprobat, Dolofan era fiul lui Burdihan și nepot bun al lui Haplea,dar despre mama lui nu  prea se amintea prin cronici. În schimb, cronica paralelă și neoficială a imperiului, cunoscută sub numele de „Bârfelnicul”, consemna, în termeni lipsiți de respect, faptul că mama adevărată a împăratului, poreclită Rașa, fusese o femeie „ușoară”, deși practic atârna destul de greu la cântar, ba cică-l și rupsesee odată și că susnumita, în zbaterile ei amoroase, s-ar fi iubit cu niscari…zmei sau căpcăuni și că de fapt unul dintre aceștia ar fi fost tatăl natural al viitorului împărat. Ba s-a mers până acolo încât s-a insinuat în cronica cârcotașă faptul oribil cum că Rașa de fapt ar fi fost o zmeoaică travestită, aducându-se drept dovadă lăcomia ei proverbială, că ce apuca ea, nu mai vedeai înapoi.

Aspecte total opuse, adică pozitive, erau scrise în cronica oficială despre familia imperială, numai că aceasta din urmă dispăruse în negura istoriei, în timp ce Bârfelnicul, deși absolut interzis, se păstrase în nenumărate copii clandestine, din care una a și fost pescuită din ocean, pentru că plutea în derivă, după ce fusese băgată într-o sticlă goală de votcă și aruncată în valuri, spre a fi ferită de zelul  distructiv al cenzorilor imperiali. Și pentru că tot veni vorba despre votcă, apoi aflați că aceasta era băutura oficială a imperiului, numai că acolo numele ei se pronunța „vutcă”.Singurul care avea oficial autorizație să o fabrice era însuși împăratul, deținătorul absolut al monopolului, așa că băutura se mai numea și „monopol”.Toți supușii, de la cel mai mic la cel mai mare, erau obligați să bea numai din vutca imperială, vândută în folosul măriei sale la un  preț convenabil…pentru împărat. În caz că erau prinși folosind altă băutură decât cea oficială, de pildă „samagon”,contravenienții erau pedepsiți cu scurtarea nasului, ca altă dată să nu-l mai ia la purtare. În acest fel cei mai mulți dintre locuitorii imperiului ajunseseră cam cârni. Cu toate acestea umblau pe mai departe tot cu nasul pe sus, veșnic indisciplinați și însetați prin natura lor și a locurilor unde-și făceau veacul, fabricând în continuare propria lor vutcă de casă, pentru uzul propriu și al prietenilor, folosind tot felul de ustensile ciudate și improvizate. Unul cică a fost prins că și-a făcut alambic dintr-un cadru  de bicicletă, cu ajutorul căruia distila tot felul de amestecături fermentate precum grăunțe, paie, tărâțe, mălai, cartofi, varză, fructe de tot felul, până și rumeguș, pentru a obține ceea ce poporenii numeau, într-un limbaj poetic și colorat „samagon”, „samadoc”, „trăscău”, „trosneală”, „holercă” și așa mai departe, ca să nu se prindă gaborii cei cu nasurile mari (poliția locală), trimiși îndeobște să adulmece și să confiște alcoolurile clandestine. Un astfel de popor nu putea, care va să zică, să se închine decât la o singură zeitate, numită, de către sclivisiții de la curte în franțuzește „La Sainte Gorge”, adică, pe limba poporului „Preasfânta Beregată”. Pentru celebrarea cultului insistent al acestei zeități aveau un popă-șef, cu titlul de Preaamețitul Arhigâlgâitor, ce mai ocupa și slujba de Mare Burduhovnic Împărătesc și care-și avea sediul în mânăstirea Burdihana. Acolo semnalul pentru începerea slujbei era dat de sunetul ciocnirii clondirelor. Cel aflat atunci pe butoiul- tron arhieresc era poreclit de poporeni mai simplu, Moș Clondir, pentru că acestora li se cam plimba limba-n gură de atâtea închinări și nu puteau pronunța limpede tot titlul oficial, atât de lung și complicat. Moș Clondir era ales…democratic dintre bețivanii cei mai strașnici și avea ca sarcină principală păzirea tradiției votcalcolice în tot imperiul, în toate pivnițele ce fuseseră declarate oficial drept lăcașe de cult. A doua lui sarcină, ceva mai ușor de îndeplinit, era să fie mereu mangă, sarcină de care se achita conștiincios și zilnic, iar a treia, nu și ultima, era să aibă mereu nasul roșu ca o pătlăgică coaptă, respectivul său nas gogoneț fiind și farul călăuzitor al oricărui slujitor al cultului, situat pe o treaptă inferioară, care de ceea ce se numea numai „gâlgâitor amețit”.La acest ultim punct Preaamețitul mai întâmpina ceva greutăți, mai  ales iarna pe ger, întrucât culoarea roșie a „farului călăuzitor” se cam transforma în vinețiu, așa că pentru dregerea ei era nevoit să folosească praf de cârmâz. Din această cauză ,veșnic nemulțumiții și răutăcioșii, care ,evident că făceau parte din opoziție, când îl vedeau trecând cu alaiul său de pilangii oficiali, se țineau după el, tropăind în „tempo di marcia” și dedicându-i acest cântecel:

  Sacâz, balcâz, cârmâz,

  Tractir, clistir, Clondir!!!

Care ,după ce că nu era decât o aluzie parșivă (foarte urât din partea lor!), nici măcar nu avea vreo valoare poetică. Spre norocul lor, Preaamețimea sa era mult prea afumată ca să le bage în seamă prostioarele și-i lăsa în pace, să-și manifeste netulburați invidia, că ei nu erau primiți la Înalta Curte Împărătească. Acolo măcar aveai ce vedea, putând să-ți bucuri ochii cu podoaba meselor întinse și îmbelșugare, să-ți bucuri nările cu mireasma friptanelor și a mirodeniilor dintre cele mai rare și mai fine, să-ți bucuri și limba și să o zăpăcești cu gustul sosurilor rafinate, a salatelor ,ciorbelor, supelor și a deserturilor de tot felul și, mai ales, să-ți bucuri beregata cu vutca împătătească, cea mai bună dintre câte se puteau găsi! Probabil că după legea compensației, se întâmpla că, cu cât aveau mai multă mâncare curtenii, cu atât mai puțină aveau poporenii, drept pentru care aceștia din urmă erau, contrar poruncilor și decretelor împărătești, care obligau toată populația să fie grasă, erau…slabi ca scândura! Ba mai mult, culmea obrăzniciei, își arătau fără sfială oasele înșirate pe sub piele! Din acest motiv, din porunca imperioasă a împărăției sale, cei slabi urmau să fie persecutați…până la îngrășare! Persecuțiile urmau să fie înfăptuite de viteaza oștire împărătească, ce avea în frunte pe și mai  viteazul mareșal Burtălău, încins cu un mare șal roșu peste burtă. Strașnica oștire avea în dotare o redutabilă artilerie grea, atât degrea încât nici nu putea fi urnită din loc și care, în loc de obuz, folosea câte un harbuz. În schimb avea, ca armă finală, din categoria mare scofală ( imbatabilă!), o serie de cazane de ciorbă foarte mobile, care puteau ajunge în cel mai îndepărtat coclaure al împărăției. Servanții cazanelor erau și ei de categorie grea, rotundă și îmbătabilă, și când se îmbătau criță, se rostogoleau care încotro, speriind mulțimea de poporeni , slabi ca țârul, făcându-le hatârul să-i invite ca pe niște vite la ospăț, să nu mai fie slabi-băț! Să nu credeți că oștirea se rezuma doar la așa ceva. Cu ceva timp în urmă participase chiar la un război, contra tribului horincă, cel cu pălăria mică, dar cu izmelele largi. Acești viteji războinici primeau la naștere în dotare o pălărie de pai, să zică dușmanul„vai”, când îi vede pe plai, numai că ei creșteau și pălăria rămânea tot mică, în schimb izmenele lor erau mereu largi, ca să li se fâlfâie cu orice ocazie. Pe atunci erau în fruntea oștirii împărătești trei căpetenii ,ca trei nămetenii, cu titlul de hatmani, tari și bolovani, și anume hatmanul Grețoski, hatmanul Scârbenko și hatmanul Spurcaciuc, care au reușit să conducă oastea de bețivani avani atât de bine încât…s-au bătut singuri și încă…măr! Drept urmare împăratul, supărat, a desființat hatmanii , a gonit golanii, le-a luat gologanii  și a pus în fruntea noii oștiri reformate, făcând dreptate, un mareșal, la paușal. Asta se întâmplase pentru că, fiind trei conducători,fiecare o ținea pe a lui și că, în final, periculoasele rachete cu fasole fuseseră…fâsâite, bombele cu vutcă…gâlgâite,combatanții făcuți…cui, ce să mai vorbim, un dezastru total, toți căzuți grămadă, pe sub mese, pe sub scaune…Arbitrii delegați din partea Națiunilor Uimite ar fi vrut să dea verdict de meci nul, cu posibilitatea rejucării după ce mahmureala ar fi trecut, ca urmare a tratamentului cu ceapă crudă și ciorbă de potroace, dar asta din cauză că au fost influențați nepermis de mult de către damful de pe teren, de care a și profitat un politician mărunt și a scris o carte cu titlul „Mein Dampf”.Precizăm că politicianul mărunt a ajuns mare după aia, dar a căzut de-a berbeleacul de pe ultima treaptă a măririi și praful s-a ales de el.

Revenind la oile, caprele și…țapii noștri ispășitori, înainte pășitori, ai țării propășitori, trebuie să menționăm că la curtea împăratului, raiul  fripturiștilor, mișuna o faună de nobili cu patalama, cam slabi de balama, cu specimene celebre precum prințul Balegoviceanu, cneazul Rotofeievici-Borțoșkin, mare aghiotant imperial,printre altele, apoi contesa Scroffo Tania, baronul de Cocinello-Porkuletzky, marchizul Grasso Mega, ducesa Huydooma, cavalerul Bessensacq ,boierul Slăninovici-Unturescu, vicontele Caccarezini, voievodul Kuffurenko și o mulțime de alți curteni ,al căror nume a fost uitat. Prințul Certărețki fiind capul opoziției, nu era agreat la curte și declara, de câte ori avea ocazia ,că nici nu vrea să se înghesuie printre atâția umflați și îmbuibați, dintre care zilnic plesnea câte unul de…sănătate.De altfel sănătatea imperială și a întregii  curți era pe mâinile meștere și iscusite ale vestiților specialiști, doctorii Micționski și Eructațiev, care alungau boala prin simpla lor apariție. Farmacistul Konstipatiev prepara leacuri pentru toți. În pauze se delectau cu orchestra condusă de vestitul dirijor Grasu Contrabasu, în a cărei componență găseai mai ales tobe mari și rotunde, timpane la fel de mari, un gong și mai mare, tube, contrabași, la fel de grași și, în sfârșit, tromboane, cât cuprinde, când se-ntinde.

Pe lângă înfulecat, gâlgâit și bârfit, curtenilor li se mai rezerva o distracție privilegiată: ei erau singurii care aveau voie să se bată  pentru ministere, pentru care se organizau periodic ședințe de păruială. Câștigătorul își lua în primire postul de ministru-sinistru în guvern, fie măcar și pentru câteva zile, dacă avea ghinionul să cadă în dizgrație. Cei mai norocoși, ca de pildă ministrul-sinistru de la Ministerul Becilizării, rămâneau în funcție ani de zile. Acest minister avea în primul rând drept sarcină să transforme imbecilii în …becili, dar și intelectualii în…telectuali, imposibilii în posibili, interesanții în…teresanți și așa mai  departe, conform listelor întocmite în prealabil și actualizate permanent. În componența guvernului mai era un Gâlcevnik Minister, simbolizat de o statuie legată la ochi, cu o balanță într-o mână și alte zece mâini pentru luat, nu pentru dat, un Bâldâbâski Minister, responsabil cu navele, rațele și gâștele imperiului, un Bețivanski Minister, însărcinat cu ducerea acasă a bețivilor căzuți la datorie, și, în sfârșit, Șutîncurski Minister, care avea în grijă darea afară a bețivanilor scandalagii. Periodic aveau loc remanieri guvernamentale, când se desființau unele ministere și se inventau altele, spre groaza poporenilor și gloria împăratului și a curții sale. Doar Primul Ministru, cel mai sinistru ,nu se schimba niciodată, acesta fiind chiar împăratul în persoană, cel mai potrivit pentru această funcție,  ca fiind și cel mai mare mincinos din toată împărăția. Când începea să mintă, înghețau toate apele, nu numai piftiile, doar vutca rămânând lichidă, fiind de felul ei cam antigel, cu mare succes în țara aceea cu ierni lungi.

Să nu credeți cumva că știința și cultura nu aveau căutare pe meleagurile acelea. În capitală fusese înființată o Universitate de Stat (evident că la umbră!), condusă cu aplomb de marele rector doctor docent caporal special Dolophelius Crăcănaticus, carele avea și un dicton favorit, o vorbă a unui filosof vestit, spunând cu orice ocazie că „Omul este doar o trestie, dar o trestie sugătoare!” De ce? De vutcă, bineînțeles! Cronica neoficială și bârfitoare menționa că respectiva Unversitate nu avea decât o singură facultate și anume „Facultatea de Prostologie”și că scotea proști cu diplomă pe bandă rulantă. Literatura era și ea ilustrată de ilustrul basm, oficial și unic, obligatoriu  pentru toți copiii împărăției, cu titlul „Făt Burtos și Ileana Osânzeana”. Pe acesta îl asculta în fiecare seară, oftând, de romanțioasă ce era, Dolofelia cea grăsunică, citit de careva care ,din întâmplare, mai știa să și citească.

Cât despre Buflică, odrasla împărătească de sex masculin și rol de prinț moștenitor, acesta cică era mare amator de sport, nu de sporturi, pentru că unicul sport oficial de acolo  era fotbalul, practicat de care cum putea, cu huidiueli, cu înjurături, ba și cu bătaie, că, vorba aia, „cearta fără bătaie , e ca norii fără ploaie”. Stadioanele se numeau acolo „teritoriu înjurătorial” iar accesul pe ele se făcea pe bază de abonament anual, eliberat, nu contra plată, ci ca urmare a susținerii unui examen foarte serios, unde candidatul trebuia să înjure, fără întrerupere și numai variat, cel puțin un sfert de oră. Evident că toți curtenii  căpătau acest abonament, pentru că ei, având antrenament zilnic, puteau înjura o oră și mai bine. În pauzele dintre meciurile susținute de echipele profesioniste, deosebite între ele prin culoarea echipamentului, intrau pe teren și curtenii, ba chiar și împăratul, care făcea pe portarul atât de bine încât nu se putea da vreun gol nici de leac, pentru că, pur și simplu astupa toată poarta! La un moment dat Buflică, fiind mai rotund decât un balon și purtând un costum bălțat, a fost confundat cu mingea și luat la șuturi de toți curtenii, ceea ce l-a scârbit definitiv de sport, nu și de înjurături, pe care le practica des, cu succes, drept pentru care a devenit curând și campion, din simplu pion. Tărășenia cu șuturile contra micii maiestăți fără mustăți cică fusese pusă la cale de către prințul Certărețki, șeful opoziției, numai pentru a compromite guvernul, ceea ce s-a și întâmplat, acesta căzând nu numai pe teren, dar și în dizgrația împăratului, foarte afectat de șifonarea crâncenă a odraslei imperiale. Șmecheria aia cu moțiunea de cenzură nu prea ținea acolo. Putea ea să fie moțiunea cea cu moț, că tot n-avea șanse de reușită fără acordul împăratului. Ca urmare a acestor manevre ,prințul Certărețki ajunse Ministrul Gâlcevilor, adică opoziția ajunse la putere și puterea în opoziție. Deși prințul Certătețki, fiind întrebat în cursul unui interviu la televiziunea „Mogulii 3” de ce a făcut-o, pentru putere sau pentru glorie, sau…de dragul poporului,el a răspuns enigmatic:„de chichi!” Tot Certărețki se pare că nu era străin nici de nenorocirea finală ce s-a abătut asupra imperiului. Partidul său, care fusese până atunci în opoziție, și se numea Frontul Și Mai Național „Toți o apă și-un pământ”, pentru că era vorba de o insulă, de bucurie că a ajuns, în sfârșit, după lupte seculare, la putere, a decis organizarea celei mai mari sindrofii naționale, cu mult fast  și tămbălău, în cursul căreia tot poporul era obligat să-și manifeste fericirea de a trăi sub un astfel de regim. În programul festivităților, publicat pe toate canalele mass-media ,se promitea că se vor livra gratis poporului (numai cu această ocazie!), cantități considerabile de:„haleală, pileală, zbenguială și zăpăceală”.Și ca noutate, se avansase ideea participării la un dans general, o țopăială ritmică și simultană, la care, pentru prima dată în istorie, să participe atât împăratul, împreună cu toată curtea, cât și toată populația împărăției. Încântat de idee, împăratul, care toată viața năzuise să fie popular, a îmbrățișat ideea cu ambele mâini. În respectiva zi de cea mai mare sărbătoare, care se va dovedi ziua fatală, țopăiala generală a început într-un ritm lent, apoi tot mai accelerat, până ce a devenit pur și simmplu …drăcesc! În acele clipe, s-a auzit un vuiet și un pârâit enorm și toată șandramaua, adică palatul, curtea, capitala și la sfârșit, tot imperiul, au început să tremure, apoi să se cutremure, până când s-au prăbușit în adâncurile oceanului. Da, chiar așa, imperiul s-a prăbușit de-a binelea! Hm, veți zice, păi asta este soarta tuturor imperiilor! Da, da, da, prăbușească-se toate în pace!

Din tot imperiul acela n-a supraviețuit, se pare, decât un singur cronicar, cârcotaș și  acela, călare pe un butoi de votcă gol, care a mai avut timp să termine varianta neoficială a cronicii, să o facă sul și să o bage într-o  sticlă goală de votcă, pe care a încredințat-o valurilor oceanului, de unde am pescuit-o și noi și am apucat să v-o citim și vouă. Gata !

Andrei A. RADU. 09.10.2008.

 

 

  • POVESTE DESPRE ADEVĂR

 

 

Într-o margine de lume, lângă marea cea sărată,

Unde Făt Frumos și zmeii mult mai rar se mai arată,

Era o țară frumoasă, nici prea mare, nici prea mică,

Cumpănită întru toate, mijlocie va să zică,

Unde trăiau laolaltă oameni feluriți ca stare,

Oameni buni, săraci și harnici, bogătani cu capul tare,

Negustori de verzi și-uscate, tăntălăi, vântură-țară,

Cărturari cu multă știință dar și de-alde pierde-vară,

Iar deasupra tuturora, curtenii cu mândre straie,

La palat, la împăratul, zi și noapte-n juru-i droaie.

V-am spus până-acum atâtea, să vă mai spun încă una:

Împăratul mult iubește vorba multă și minciuna.

Și de-atâtea gogonate ce se vântură la curte,

Minciuni cu picioare multe, chiar dacă sunt așa scurte,

Pe-mpărat îl porecliră, simplu ca și ziua-bună,

Cu un nume pe potrivă cu năravul său: Minciună.

Curtea-i veselă se-mparte după cin și căprării,

Cu-n mai mare peste ghete, altul peste pălării,

Mai are și-un șef de linguri, altu-i șef peste borcane

Și o șefă durdulie, mai mare peste cucoane,

Responsabile cu moftul și cu vorba în doi peri

Și-ncă mulți alți șefi, grămadă, de nu știi ce să le ceri.

Cărturar vestit în toate, Capdelemn pe nume-i spune,

Mai mare-i peste condeie, și mai rele și mai bune,

Tot mereu cu împăratul, fiecare vorbă-i scrie,

Nesfârșitele-i palavre să rămână pe hârtie.

Peste oastea cea vitează, de bețivi și de fățarnici,

Lângă oala cu mâncare foarte-avani și foarte harnici,

E mai mare generalul denumit Mușcă-Vipușcă,

Rotofei, țâfnos și crâncen și mare cât o gălușcă,

Ce a-nvins în bătălie câinii toți din mahalale,

Iar pisicile din poduri le-a făcut de trei parale

De pe vremea când un șoarec, îngâmfat și plin de pizmă

S-a-ntrecut cu-obrăznicia, ascunzându-i-se-n cizmă,

Încât roșu-generalul, nemaiștiind ce să zică,

A răcnit vreo trei minute și a leșinat de frică.

Ministerul Învârtelii are sus de tot, în schemă,

Pe ministrul Trage-Sfoară, ce rezolvă-orice problemă

Cu plocoane sau cu pile, ba chiar și cu amândouă;

De bine ce le brodește nu numai că pică – plouă!

Grija banilor o are cel mai lacom dintre toți,

Se numește Bagă-n Pungă și-i mai mare peste hoți,

Care-n țara lui Minciună sunt doar strângători de biruri,

Îndesând prin buzunare și prin pungi sau prin chimiruri

Bani mulți, cât pot să adune pentru gura nesătulă

A-mpăratului și-a curții. Întâi un ban de căciulă

Trebuie deopotrivă toți să dea, iar pe ureche

Încă-un ban și încă unul, ca să fie o pereche,

Că uechea-i importantă, ea căciulile susține –

De le sprijină doar nasul nu mai vede nimeni bine!

Și-așa, pentru câte cele Bagă-n Pungă cere dare,

Jefuind cu a lui ceată de la mic și pân la mare.

Și mai mișună la curte multe alte chipuri breze,

Prea-plecate slugi de viță, gata stând să tămâieze

Orice faptă a lui Minciună, orice vorbă nesărată

Declarând-o de îndată drept minune-adevărată.

Chiar sughițul și strănutul împăratului devine

Pentru ei  manifestarea milei proniei divine.

Și sunt toți deopotrivă, parcă-s trași la calapoade,

Cei mai cei și cei mai foarte din mulțimea de noroade;

Primii sunt la orice bârfă, cei dintâi sunt și ca lene,

În huzur și îmbuibare se umflă cu toții-n pene.

Ceilalți n-au decât să crape, ei sunt sarea  și pământul,

Să le fie doar lor bine, ăsta le e jurământul.

Dintre toți cei de la curte măscăriciul Zgămăiață,

Mic, urât, la vorbă gângav și mereu vopsit pe față,

Spune numai adevărul însă nimeni nu îl crede

Și îl iau în rîs cu toții. Împăratul, când îl vede

Îmbrăcat cu haine rupte și-ncălțat cu o mânușă,

Auzindu-i glasul aspru, scârțâind precum o ușă,

Prințul Adevăr îi spune, apoi  îl cheamă la sine,

Poruncind la toți curtenii, în glumă, să i se-nchine.

Zgămăiață dă cu tifla, rabdă lovituri, batjocuri,

Spune răutăți și fuge, inventează alte jocuri

Și toți rîd pe întrecute. Împăratul lasă tronul,

Să-l prindă pe Zgămăiață, care-i pune-n cap castronul

Cu salata de legume, după ce i-a luat coroana:

  • Tu ești Împăratul Grapă, eu sunt plugul și boroana,

Scoate capul din salată, hai să jumulim neghina

De curteni plini de otravă, sau de nu, tu du-te-n China,

Că eu îți voi ține locul, fiind fecior de împărat!

Hai și du-te, lasă-mi tronul, să vezi cum fac eu curat!

Împăratul se mânie, curtenii cu toți îngheață:

  • Hei, călăi, cu-n car de bețe răsplătiți pe Zgămăiață!

………………………………………………………………………………………

În iatacul ei, domnița, Alba după al ei nume,

Ea fiind întruchiparea răposatei sale mume,

Bună, blândă, înțeleaptă, iubind numai adevărul,

Șade tristă la oglindă, plânge, pieptănându-și părul

Și suspină, amărâtă de atâta răutate

Și minciuni ce se adună, alese și căutate,

Mai zavistnice să fie și mai pline de otravă,

Spre deplina biruință și a tatălui ei slavă.

Nefiind destul necazul, să pună capac la toate

Și la orice bucurie să-i pună tot bețe-n roate,

Împăratul poruncise în bătaie să mi-l zvânte

Pe bufonul cel obraznic, cu bețele să-l descânte

Și acum zăcea, sărmanul, cu spinarea tăbăcită,

Oblojit de-a lui domniță, palidă, nenorocită

Să-și vadă în halu-acela prietenul ei de credință,

Singurul ce-i rămăsese la necaz și suferință.

Când în turn, la miezul nopții, ceasul bate cu tărie

Și domnița-ncercănată ia o veche jucărie,

Lângă pernă să și-o puie, pregătită să se culce,

Suflă-agale-n lumânare, așteptându-și somnul dulce,

Care-ntârzie să vină, de-afară un glas  aude,

Blând și moale ca mireasma florilor de rouă ude:

  • Bine te-am găsit, domniță, zâna bună-a vieții mele,

Vino iarăși la fereastră, chipul să ți-l văd sub stele,

Glasul tău să-mi mai aline blestemul ce mă apasă,

Noaptea să mi-o faci senină, să-mi treacă dorul de casă.

Soarta cu-ale ei necazuri, multe, multe ca nisipul,

M-a împins spre țara asta. Nu-mi pot arăta nici chipul

Până nu-mplinesc ursita, spulberându-i din blesteme….

Iar acum te las, domniță, fii pe pace, nu te teme,

Voi veni și altă dată, în nopțile fără lună;

Îți urez să dormi în pace, somn ușor și noapte bună!

  • O, nu pleca, iubite, noaptea e mult prea lungă

Iar grija și necazul tot somnul mi-l alungă,

Căci tatăl meu, sărmanul, s-a-nstrăinat de mine,

Sunt singură pe lume, sprijin mai am în tine,

Doar glasul tău mă ține să nu pier de mâhnire.

Eu voi trăi-n speranța că vii la întâlnire

Și data viitoare și-mi voi răbda amarul

Zilelor pustiite, dar sa umplut paharul….

Mai stai puțin, iubite, de ce te-ascunzi în noapte,

Nu mă lăsa-n tristețe, doar cu-ale nopții șoapte,

Nu-ți mai ascunde chipul și nu-ți preface glasul,

Nu te feri de mine și nu-ți mai duce pasul

Spre zarea-ntunecată. Zadarnic te ferești,

Eu știu din prima clipă ce-ai fost  și cine ești…

Dar deodată în grădină se aude zgomot mare,

De pași repezi și de glasuri, și-mpăratul, cu turbare,

Năvălește-n fruntea oastei, să-l prindă pe îndrăznețul

Care-i tulbură fecioara, făcând-o pe cântărețul

Nopților fără de lună, la o fată de-mpărat.

  • Ia faceți, străjeri, lumină, spune-acesta supărat,

Să-l cunoaștem pe viteazul care vine în pețit!

Și-ntre doi oșteni apare Zgămăiață, amețit.

Izbucnirea de mânie a-mpăratului, se spune,

Izbutise-n noaptea aceea toată curtea s-o adune,

Martoră să  fie-ndată la o judecată dreaptă,

Să  audă și să vadă ce pedeapsă îl așteaptă

Pe tâlharul Zgămăiață care-a vrut să fie mire.

El, urâtul, măscăriciul, a visat și el iubire,

Dar nu una oarecare, ci de-a dreptu-mpărătească!

El, gunoiul omenirii, îndrăznise să iubească!

Judecata a fost scurtă : lanțuri grele va să poarte

Osânditul Zgămăiață, apoi cea mai crudă moarte

I-o vor alege curtenii, pentru pildă-ngrozitoare,

Să fie de-nvățătură, nimeni să nu se măsoare

De acuma înainte cu a-mpăratului viță –

Toate să se pomenească până la a șaptea spiță!

Dar domnița Alba vine, drept la împărat se duce,

Îl înfruntă c-o privire, apoi merge să-l apuce

De mână pe Zgămăiață. Curtenii pe loc pălesc.

  • Află tată și-mpărate: eu pe-acesta îl iubesc!
  • Dintre  toți curtenii falnici tu-l alegi pe Zgămăiață

Ce nu-ntrece în valoare nici măcar un cap de ață?

De mânie împăratul se sufocă și aruncă

Blesteme îngrozitoare, urmate de o poruncă:

  • Duceți-i la închisoare, ea în turn și el în beci!

De iertare ia-ți nădejdea, nu ți-o voi mai da în veci!

Iar oștenii iau domnița și bufonul, în tăcere,

Căci niciunul dintre dânșii îndurare nu va cere.

De tristețile domniței nimeni nu va să se mire,

Dar bufonul Zgămăiață parcă-i beat de fericire.

……………………………………………………………………….

Turnul negru-al închisorii multe necazuri ascunde,

Sus de tot plânge domnița cea cu mâinile plăpânde

Și cum șade la fereastră, printre gratii lacrimi pică,

Dar de jos, din beciul umed, mândru cântec se ridică.

  • O, nu plânge, domniță, tu, zâna mea cea bună,

Lumina vieții mele, puterile-ți adună,

Speranța noastră-i vie mai mult ca niciodată,

Aproape-i izbăvirea, iubirea ta curată

Blestemele sfărâmă, aduce libertatea

A noastră-a tuturora. Pierdută-i strâmbătatea,

Cu pizma dimpreună și cu minciuna hâdă,

Pierdută e tristețea de suflete flămândă,

Pierdută e prostia și s-a sfârșit cu jugul

Curtenilor netrebnici! Vom  pune iute plugul,

Desțelenind ogorul de scai și buruieni,

Vom alunga tâlharii din codrii și poieni

Și din întreaga țară! Acum e vremea noastră,

E vremea libertății, măreață floare albastră!

Nici nu se sfârși cântarea, când deodată, în grădină,

De prin pomi și de prin iarbă se ridică o lumină

Ce-n temniță se strecoară și din clipă-n clipă crește.

În curând toată-nchisoarea freamătă și strălucește;

Gâze bune, licuricii, au venit cu felinare

Osândiților s-aducă lumină și alinare,

Iar furnici, cu ferăstraie, taie lanțuri și zăbrele…

Lanțurile cad îndată, se deschid ușile grele

Și din temnița adâncă ies, după amar de vreme,

Cu nădejdea renăscută, nemaiavând a se teme,

Oameni buni, cinstiți și vrednici, palizi, cu plete cărunte,

Toți cu chipuri luminoase și având acum în frunte

Un flăcău înalt și chipeș, dar cu haine de paiață:

El e prințul, Adevărul, fost bufonul Zgămăiață.

………………………………………………………………………..

La palat se-ntinde spaima, sar curtenii de prin paturi!

  • Asta ai vrut, împărate, na, încaltea să te saturi!

Se aud strigând afară poporenii mânioși,

  • Du-te pe pustii, Minciună, ia-ți ceata de ticăloși,

Du-te, piei din țara noastră, pui de lele și lichea

Și o să-ți legăm, ca plată, de coadă, o tinichea!

Împăratul, în cămașă, sare iute pe fereastră

Și în cap îl nimerește, nu se știe cum, o glastră.

După el, curteni, grămadă, nu știu încotro s-apuce,

Ciufuliți, cu spaima-n oase, ar fugi și s-ar tot duce,

Năvălesc toți în grădină, peste stupii de albine,

Îi lovesc și îi răstoarnă. Până să apuce bine

Să se mai dezmeticească, îi înțeapă mii de ace,

Că albina-i gâză bună, ea doar tace și le face.

Împăratul și curtenii au luat-o la sănătoasa

Și-aleargă atât de aprig de parcă moartea ,cu coasa,

I-ar goni, să îi ajungă, sufletele să le scoată;

Înapoi să se întoarcă niciodată n-or să poată!

Acum, domn e Adevărul și mireasa lui cea Albă

Ce păstrează-n mare cinste o neprețuită salbă,

Cu Virtutea și Dreptatea ținând loc de nestemate.

Bunătatea și Iubirea sunt în jurul lor chemate,

Mărind astfel strălucirea salbei, să se ducă vestea….

Dragi copii, la revedere, asta e toată povestea.

 

Andrei A. RADU, 1985.

 

  1. DIN LUMEA ANIMĂLUȚELOR

 

 

  • POVESTEA ȘORICEILOR CARE AU PLECAT ÎN LUME SĂ FACĂ AVERE

 

  A fost odată ca niciodată, mai demult, când nu erau atâtea mașini, ba nu erau chiar deloc, pentru că pe drumuri vedeai doar care, căruțe și trăsuri, a fost într-un sat un șoricel care se numea , conform neamului său cel chițăitor, Chițomag. Deoarece acest șoricel locuia în podul unei case ce se afla chiar lângă școală, dumnealui a avut ocazia să vadă, de acolo, de sus, că la acea școală vin o mulțime de copii și că acei copii lasă în urma lor o mulțime de frimituri, mai ales în pauza mare, când își luau și ei gustarea, lăsând și șoricelului cel puțin o gustărică.Unde mai pui că școala mai oferea un avantaj substanțial, demn de luat în seamă de oricine ar aparține acelui neam chițăitor și anume acela că în toată curtea școlii nu întâlneai nici urmă de pisică, pentru că pisicilor le este teamă de copiii mulți și gălăgioși. Pesemne că dumnealor, miorlăitoarele, își închipuiau că acei copii nu au altă treabă decât să le prindă și…să le tragă de coadă! Până să se dovedească falsitatea acestei bănuieli, pisicile pur și simplu…ocoleau școala! Probabil că din această cauză au rămas analfabete până în ziua de azi, neputând să citească nici măcar un calendar. Știți doar cum se zice : „te uiți ca mâța-n calendar”!

Revenind la șoricelul nostru, acesta, dimpotrivă, prinsese așa de mult drag de școală încât devenise cărturar. Ca urmare a acestui fapt remarcabil, șoricelul se gândise să-și schimbe oarecum și numele, numindu-se de acum încolo Chițomagus, pentru a se deosebi de ceilalți eventuali chițomagi, rămași, din păcate, analfabeți. Și cum, măcar și indirect, Chițomagus participase cam la toate cursurile elevilor, ascultând pe la uși sau pe la ferestre, vă dați seama că ajunsese …tobă de carte și ar fi luat probabil și examenele de absolvire, numai că nu l-au primit, nefiind înscris oficial în catalog. Azi așa, mâine tot așa, până când, după atâta știință acumulată într-un căpșor atât de mic, șoricelului Chițomagus îi încolți în cap o idee. Ei, bine, veți spune, ce fel de idee i-ar putea veni unui șoricel, fie el și…cărturar? O idee foarte la modă și azi și anume aceea de a face avere! Întrucât satul în care trăise până atunci se dovedea prea mic pentru punerea în practică a unei asemenea idei, Chițomagus se hotărî, nici mai mult, nici mai puțin, să…plece în lumea largă, despre care aflase că este plină de ocazii (nu de „oportunități”, ca acuma!). Și așa, într-o bună dimneață porni  la un drum lung, foarte lung, de mai mulți „chițometri”, pentru că așa măsoară șoriceii distanțele, kilometrii fiind prea lungi pentru ei. Făcu așadar o bocceluță cu câteva frimituri, își luă drept toiag o scobitoare și porni voios la drum. Prin mijlocul satului se întâlni cu un prieten de-al său, șoricelul Chițtămâie, șoarecele de biserică, cel mai sărac șoricel din lume care, auzind ce intenție are Chițomagus, se oferi să-l însoțească.Bucuros că nu o pornește singur în marea aventură, acesta îl primi de însoțitor și porniră mai departe amândoi. Merseră ei ce merseră pe drumul cel lung și plin de praf, ce tăia de-a curmezișul câmpia de la marginea satului, că pe timpul acela nu prea era asfalt, sub soarele strălucitor al verii, când zăriră ceva strălucind în pulberea drumului. Dacă ar fi fost coțofene, șoriceii s-ar fi repezit să înhațe respectivul obiect strălucitor, dar cum ei făceau parte din familia celor care ronțăie și cum cele strălucitoare nu sunt bune de ronțăit, cei doi șoricei își continuară drumul agale, până ce ajunseră lângă acel ceva care parcă se juca cu razele soarelui, furându-le. Ei, bine, ce credeți că era? Nimic altceva decât un bănuț, nou nouț, pierdut de vreun găgăuț!

  • Hm, zise Chițtămâie, nu este decât un ban. Din ăștia am văzut o mulțime în cutia milelor  din biserica satului. Acolo am răbdat de foame în așa hal încât ajunsesem să mă pot strecura prin gaura îngustă pe unde se băgau banii în cutie, sperând să găsesc măcar vreo frimitură pe acolo, dar zadarnic. Taica popa aduna toți bănuții, la fel și colacii de la pomeni și mie nu-mi rămânea nimic de ros.
  • Da, este chiar un ban, uite, așa scrie și pe el: „un ban”.
  • Măi, Chițomagus, mă uimești! Tu chiar știi să citești? Auzisem eu ceva în sensul ăsta…
  • Da, pentru că din podul unde am locuit eu, un pod foarte bun, de altfel, fără pisici și fără cucuvele, se vede foarte bine școala, unde merg copiii să învețe și când este cald ei lasă ferestrele deschise și așa am auzit și am văzut și eu, pe gratis, ce învață copiii aceia. Unde mai pui că în recreație îmi lăsau o mulțime de frimituri…
  • Înseamnă că tu ai avut noroc. Eu, la biserică am auzit numai predici care mă adormeau întotdeauna, cât despre cântările ălea, bisericești, fără cap și fără coadă, n-am învățat nimic pentru că n-am…aia, cum îi zice…ureche muzicală.
  • Cred că nu are prea mare importanță să știi cântări pentru că n-am auzit să fie pe undeva …corul șoriceilor. Cât despre vreun șoarece cântăreț, nici atâta.
  • Da, da, cântatul nu ține de foame….Dar cu banul ăsta ce să facem? Eu, unul, n-am chef să-mi rup dinții în el.
  • Aoleu, că…tare ești …neinstruit. Păi cum, ce să facem? Îl luăm cu noi! N-ai auzit că orice avere începe întotdeauna cu…primul ban? Pentru ce am plecat noi în lume?
  • Păi…să facem avere.
  • Corect.
  • Da, dar…este numai unul și noi…suntem doi….Dacă era cașcaval…
  • Bravo, uite, începi să judeci și tu ca un șoricel deștept, care mai știe să și numere.Bănuțul îl luăm cu noi și știm că fiecare are dreptul la jumătate din el că doar eram amândoi când lam găsit. Îl vom căra cu rândul și când obosește unul, îl preia celălalt.

Da, veți zice, dar ce atâta tevatură pentru un biet bănuț? Acel bănuț însă pentru șoricei era mare, cam cât roata de la bicicletă pentru un copil, iar metalul este greu pentru toată lumea.Apoi cei doi șoricei nici n-aveau vreo pungă sau portmoneu în care să-l pună, în boccceluță nu încăpea, și nici altă trăistuță nu aveau decât pe aceea în formă de inimioară, pe care o găseau la planta numită traista ciobanului, o trăistuță plină cu semințe mici dar tocmai bune de mâncat. Când îi răzbea foamea pe drum luau câteva trăistuțe din acestea și setea și-o potoleau cu câțiva stropi de rouă, acestea fiind avantajele de a fi mic de statură.

În sfârșit, șoriceii porniră din nou la drum, cu bănuțul ba în dinți,ba pe cap, ba rostogolit pe unde era drumul mai neted. După un timp soarele dispăru, ascuns de norii ce se adunau din ce în ce mai mulți și mai amenințători. Vântul începu să măture drumul, ridicând fuioare de praf, pe care-l arunca în ochișorii ca două mărgele negre ai șoriceilor, astfel încât aceștia se văzură nevoiți să părăsească șleaul și cum începuse și ploaia, se adăpostiră prin iarbă, sub o ciupercă frumoasă, roșie, cu picățele albe.Tocmai la timp, pentru că și începuse furtuna, cu vântul care i-ar fi luat pe sus, cu fulgere și trăsnete zgomotoase, despicând cerul în zigzaguri de flăcări albastre, care ar speria și ființe mult mai mari decât niște bieți șoricei, iar ploaia se pusese temeinic, să ude rădăcinile plantelor însetate de arșița verii.

  • Ce bine e de noi aici, sub ciupercă, începu Chițtămâie, că avem și adăpost și hrană…
  • Se vede cât de colo că ești…tămâie! pufni Chițomagus, păi asta este o ciupercă otrăvitoare!
  • Zău? Păi n-ai văzut ce frumoasă este?
  • Dacă vrei să rămâi țeapăn, cu burta în sus, n-ai decât să guști din ciuperca asta frumoasă! Nu tot ce e frumos e și bun. Lucrurile nu se judecă numai după cum arată. Se vede că nu prea ești dus la școală, nici măcar la școala lumii.
  • Păi de aia am și pornit în…lume!

Ciondăneala șoriceilor se termină odată cu ploaia repede de vară, vântul împrăștie ce mai rămăsese din norii zdrențuiți și în zare se putu vedea un curcubeu splendid, ce prinsese razele soarelui care se grăbea să apună.

  • Ia te uită, ce frumusețe! exclamă Chițtămâie. Aoleu, dacă e așa frumos, nu cumva e și otrăvitor?
  • Tii, că tare nătâng mai ești! Se vede treeaba că ți-ai afumat mintea cu …tămâie și lumânări! Cine a mai auzit că un curcubeu ar putea fi …otrăvitor?
  • Ha? Ce e otrăvitor? întrebă mirat și popândăul Pândilă, care se nimerise prin preajmă, cocoțat pe mușuroiul cârtiței și le făcea semne cu lăbuțele din față.
  • Nimic. Uite, amicul meu Chițtămâie vorbește prostioare.
  • Hei, voi doi de colo, peste puțin timp soarele apune și vine noaptea cea plină de primejdii. V-ați gândit că vă trebuie un loc de popas?
  • Păi tocmai eram în căutare de așa ceva.
  • Aveți noroc că m-ați întâlnit pe mine. Uite, în apropiere se găsește vestita pensiune a cucoanei Cârtița.
  • Câte margarete are pensiunea cucoanei Cârtița?
  • Câte vreți voi. Iar prețul e mic-mititel, doar un bănuț de căciulă pe noapte.
  • Păi noi n-avem căciulă, bombăni Chițtămâie.
  • Atunci…de codiță.
  • Așa e mai bine. Numai că noi suntem doi și n-avem decât un bănuț…
  • Poate că o să vă facă o reducere…
  • Dar nu era vorba că o să păstrăm bănuțul ca temelie a viitoarei noastre averi? întrebă Chițtămâie în șoaptă.
  • De data asta ai grăit înțelept, șopti și Chițomagus. Nu, mulțumim, trebuie să refuzăm, zise el mai tare, adresându-se popândăului Pândilă.
  • Înainte de a refuza definitiv, aruncați măcar o privire prin pensiune.Privitul este gratis.
  • La asta ne învoim.

Foarte politicos, Pândilă îi conduse pe cei doi șoricei spre intrarea în vastele galerii ale cârtiței. Aceștia intrară încrezători, dar  în afară de o galerie lungă-lungă și din ce în ce mai întunecoasă nu văzură nimic interesant. Tocmai când se gândeau să se întoarcă, auziră un glas mieros în întuneric:

  • Bine ați venit, dragii mei oapeți!
  • Bine te-am găsit, cucoană…Cârtiță, nu?
  • Întocmai, iubiții mei șoricei. Oho, și aveți un miros așa de…proaspăt și de …apetisant! Ca să vă arăt cât vă apreciez și vă iubesc,  o să vă servesc la cină.
  • Da, da, ar fi bună o cină, spuse Chițtămâie.
  • Despre ce fel de cină este vorba? întrebă Chițomagus cam neliniștit.
  • Despre cina mea, bineînțeles. Voi n-ați aflat că noi, cârtițele, mâncăm cu mult drag și…șoricei? Uite, acum aveți ocazia și cinstea asta unică de a-mi servi mie drept cină!
  • Oho, dar e chiar prea mare cinstea asta pentru noi, grăi Chițomagus, drept pentru care suntem nevoiți să o refuzăm.
  • Refuzăm categoric! întări și Chițtămâie.
  • Nu suport să fiu tratată cu refuz! strigă furioasă cârtița.
  • Să fugim! strigă și Chițomagus și o luară amândoi la goană îndărăt, bulucindu-se prin galeria strâmtă, în timp ce cârtița îi urmărea îndeaproape, pufnind și gâfâind, iar răsuflarea ei le mai și zburlea perii din spinare, și așa zburliți de spaimă. Spre norocul lor în scurt timp zăriră celebra luminiță de la capătul tunelului, care s-a dovedit a fi chiar ieșirea din galeria de groază, așa că galopară într-acolo din toate puterile lor șoricești, țâșnind afară ca din pușcă. Cârtița fu nevoită să se oprească acolo, scrâșnind din dinți.
  • Bă-bă-bănuțul nostru, bâlbâi Chițtămâie după ce-și mai traseră sufletul, am pierdut…bănuțul.
  • Las-l încolo, bine că  am scăpat teferi, spuse și Chițomagus.
  • Aoleu, să nu v-vină după noi!
  • Stai liniștit, cârtița nu iese din pământ de bunăvoie, altfel moare precis afară.
  • Atunci înseamnă că…am scăpat?
  • Cu siguranță. Ia privește îndărăt, spre ea, să o vezi cum spumegă de necaz acolo, în galeria ei.

Cucoana Cârtiță, în graba ei de a-i înhăța pe șoricei, mușcase cu poftă tocmai din bănuțul scăpat de Chițtămâie și cum își cam rupsese dinții în metal, îl scuipă cu furie afară, urmat de niște blesteme…cârtițești. Bănuțul zbură tocmai bine până lângă șoricei, care putură să și-l recupereze întreg, doar cu ceva urme de zgârieturi de la dinții cârtiței. Dumneaei se grăbi apoi să dipară, supărată pulbere că a rămas fără cină, ba, mai rău, se pricopsise și cu o viitoare vizită la dentist. Noi credem că totuși n-a găsit dentistul acolo, în galeriile ei cele întortocheate, pentru că și astăzi îl mai caută. Cât despre cei doi șoricei, își luară bănuțul și, valea, către meleaguri mai prietenoase, fără cârtițe pofticioase și fără popândăi înșelători. Cum era deja amurg se gândiră ei că cel mai bine le-ar fi într-o tufă de răsură, care având crenguțele dese și pline de ghimpi ascuțiți ca niște pumnale, i-ar apăra, la o nevoie, de dușmanii de care se pare că nu duceau lipsă. Zis și făcut și așa își făcură sub tufa de răsură un culcuș din petale veștede și încă parfumate, unde avură un somn cam agitat, visând cârtițe mâncăcioase și popândăi perfizi, care se lasă mituiți de aceste monstruozități oarbe, negre și subpământene, cu numele de cârtiță.

Primele raze ale soarelui dimineții făcură să strălucească iar micuța avere a celor doi șoricei. Coțofana Caragaț, trecând în zbor pe acolo, fu atrasă puternic de strălucirea bănuțului și începu  să dea târcoale disperată tufei ghimpoase, dar fără a putea pătrunde la prada mult râvnită.

  • Ia acultați măi, neisprăviților, cârâi ea, văzându-i pe șoricei lângă ban, mișcați-vă fundurile și dați-mi chestia aia strălucitoare de lângă voi!
  • Cucoană coțofană, ascultă la noi: unu, noi nu suntem niște neisprăviți ci doi șoricei cumsecade și binecrescuți; doi, chestia asta strălucitoare este bănuțul nostru, temelia averii noastre, pe care nu-l vom da nimănui și trei, cară-te de aici că noi nu avem ce discuta cu individe prost crescute și cârâitoare, ca dumneata! spuse ferm Chițomagus, apoi îi întoarse ostentativ spatele.

Coțofana Caragaț se enervă atât de tare din cauza acestui refuz net și mai ales a discursului șoricesc încât se puse pe un scandal monstru, gălăgia ei fiind auzită până și de un uliu, cam surd de felul său, care se nimerise tocmai atunci să zboare pe acolo. Cum nici lui nu-i plăceau creaturile gălăgioase și needucate, se repezi din înaltul cerului, ca o săgeată, să-i ceară socoteală scandalagioaicei. Caragaț de abia avu timp să o tulească prin tufișuri, speriată și cu vestita ei coadă jumulită de către cleștele ghearelor uliului, drept pentru care pentru un timp se ascunse , rușinată, până să-i crească coada la loc.Cât despre uliu, acesta se duse mai departe  să examineze penele negre cu care se alesese, cugetând cam ce întrebuințare le-ar pute da. După un răstimp cei doi șoricei se hotărâră să plece și ei la treaba lor așa că-și luară inima în dinți și porniră iar pe drumul cel lung, la capătul căruia credeau ei că vor face avere. Merseră ei așa, de-a lungul drumului, cale lungă să le-ajungă, până ce osteniră. Deși merseseră fără întrerupere mai mult de o jumătate de zi, orizontul rămăsese aceeași dungă netedă, unde se întâlneau vrdele câmpiei cu albastrul cerului. Să nu uităm totuși că, mici cum erau, șoriceii nu aveau cum să vadă prea departe, adică orizontul lor părea să fie foarte aproape și cu toate strădaniile lor, nu-l atingeau niciodată. Cum stăteau ei așa, la umbra generoasă a unui brusture, dezbătând aprig problema asta cu orizontul care nu se apropie niciodată suficient, iată că atenția le fu atrasă de…un munte de fân. Curioși ca orice șoricel care se respectă, cei doi plecară în cercetare, uitând și de osteneală. Muntele respectiv se dovedi a fi un car cu fân proaspăt, pe care-l încărcase un țăran de prin partea locului, cu gând să-l ducă la oraș, unde putea să-l vândă cu preț bun.

  • O, dar asta este o nemaipomenită ocazie să călătorim gratis, comod și mai ales feriți de primejdii, spuse fericit Chițomagus, ca unul care știa mai multe și avea și inițiativa de partea lui.

Zis și făcut, șoriceii se cățărară iute în carul cu fân, cât mai sus, pentru a se bucura și de priveliște, și bine cuibăriți în fânul cel aromat, se bucurară de călătorie până când, legănați de mersul domol al boilor înjugați la car, adormiră, visând desigur la averea pe care porniseră să o adune în lumea cea mare. Iar dacă până și acele ființe mici visează la așa ceva, vă dați seama ce fac  unele mult mai mari, așa ca …oamenii. Somnul lor cel dulce și, în sfârșit, mai liniștit, le-a fost întrerupt de niște hurducături pentru că drumul de țară, așternut cu țărână moale ,se isprăvise la marginea orașului, unde începea strada cea pavată cu bolovani de rîu.Roțile cele mari ale carului, bine ferecate cu șină de fier, se deplasau mai anevoie peste pietroaiele de pe străzi, zgâlțâind zdravăn fânul și…șoriceii ascunși în el.Carul cu fân se opri până la urmă într-un fel de curte mare-mare, unde erau deja adunate alte care și căruțe  cu marfă, acoperite cu coviltire de pânză colorate și o mulțime de vite: era chiar târgul de săptămână unde se adunau țăranii din împrejurimi pentru a-și vinde prisosul de produse ale câmpului și a-și cumpăra cele de trebuință în gospodării.Ajunși acolo, șoriceii priviră în jur, cu ochișorii lor de mărgele, uimiți de cele văzute, pentru că nu fuseeseră niciodată mai departe de satul lor. Își dădură seama că trebuie să coboare acolo, aceea fiind stația terminus pentru ei. Puțin cam speriați de vânzoleală, cu mare primejdie de a fi călcați pe codiță la înghesuială, cei doi șoricei porniră în vizita de cunoaștere a târgului. Aglomerația se dovedea și avantajoasă pentru că șoriceii găseau, risipite pe jos, o mulțime de grăunțe bune de ronțăit, așa că erau scutiți de a mai merge cu cerșitul la traista ciobanului, mai ales că această plantă nu prea își găsea locul la oraș.De fapt pământul era atât de bătătorit  încât acolo nu putea crește nici măcar cea mai afurisită buruiană, numită dracilă. Spre seară tarabele se strânseră iar carele, vitele și oamenii plecară care încotro, lăsându-i pe șoricei să se bucure de puțină liniște. Fericirea lor fuse cu atât mai mare cu cât, umblând prin târg, mai găsiră un bănuț, ce e drept, acesta era mai vechi și cam coclit, dar totuși ban bun.

  • Vezi, spuse Chițomagus triumfător, am avut dreptate să pornim spre oraș, să facem avere! Temelia averii noastre s-a dublat de îndată ce am ajuns aici!
  • Da, acum avem doi bani, adică fiecare cu bănuțul lui, spuse mulțumit Chițtămâie.
  • Și dacă avem fiecare câte un ban, după părerea ta care este al meu și care este al tău?
  • Păi…cel nou este al meu și cel vechi…al tău.
  • Zăăău? Poate vrei să spui că…invers!

Astfel se iscă prima gâlceavă între șoricei și cum în preajmă nu se găsea nicio instituție de mediere a certurilor, nici în general și nici în particular, a certurilor șoricești, se tot certară așa până seara târziu, că răsăriseră și stelele și luna iar ei nu mai terminau cu chițăielile în contradictoriu. S-ar fi ciondănit ei așa până dimineața dacă nu i-ar fi întrerupt o voce scârțâită și ruginită, de te treceau fiori numai auzind-o.

  • Cine îndrăznește să-mi încalce teritoriul, fără voia mea , ba, în plus, să facă și atâta scandal? Ha?

Cei doi șoricei amuțiseră și înghețaseră, doar codițele le mai tremurau, fără voia lor. De undeva , din întuneric, văzură cu spaimă cum răsare o dihanie fioroasă, mare cât o pisică, dar asemănătoare cu un șoarece, cu un bot nesuferit, având dinți ascuțiți și niște ochi mici și răi, ce sclipeau amenințător în noapte.

  • Să trăiți, vă rog, d-dar d-dumneavoastră…cine …ești, îndrăzni Chițtămâie, fără să-și dea seama că făcusse un dezacord gramatical.
  • Ha?  Păi cine sunt eu știe tot  târgul! Dar se vede treaba că sunteți doar niște țărani amărâți dacă n-ați auzit de șobolanul Cotoronț, spaima beciurilor și stăpânul târgului! Dacă n-ați fi așa de nătărăi, apoi ați ști că în orice oraș sunt mai mulți șobolani decât oameni, iar peste șobolani eu  sunt șeful și stăpânul! Nimic nu mișcă fără știrea mea!
  • Să trăiți, domnule Spaimă și Stăpân, mai bâigui Chițtămâie, în timp ce Chițomagus cerceta împrejurimile, să vadă pe unde ar putea să o tulească.
  • Aha, vă bateți joc de mine? Mi-o veți plăti cu vârf și îndesat!
  • Să plătim? Ce să plătim? întrebă supărat Chițomagus care, de când începuse să facă avere, devenise zgârcit. Nu plătim nimic!
  • Ba o să plătiți, pentru că văd că aveți și bani. Sunt sigur că mai aveți și alții, ascunși pe undeva, lasă că scot eu totul de la voi! Și la nevoie o să plătiți cu viața îndrăzneala voastră!
  • Adică ce, n-avem voie săvenim la târg? Păi târgul este liber pentru toată lumea, și pentru cei mici și pentru cei mari, se răsti Chițomagus la șobolanul Cotoronț, când se convinse că nu este…pisică.
  • Iar noi suntem niște șoareci liberi!,adăugă și Chițtămâie, care-și mai revenise din spaimă.
  • Ia te uită, niște…șoricei curajoși! Hm, cine a mai pomenit așa ceva? Pun pariu că voi, ăștia,  ați cam mers mult prin soare și vi s-or fi încins creierașii ăia, mici cât un grăunte, pe care cică-i aveți.
  • Ba să avem iertare, noi am venit la umbră, într-un car cu fân!

Cei doi șoricei s-ar mai fi certat așa, cu șobolanul, numai că pledoaria le-a fost întreruptă de năvala unui motan, atras pesemne de gălăgie. Întrucât respectivul motan se nimerise a fi un pisoi mai tânăr și fără experiență și cam de capul lui la ceas târziu, în noapte, găsi de cuviință să se repeadă tocmai la prada cea mai mare, adică  la șobolanul Cotoronț, cu toate că era cel puțin tot atâta de mare cât era și pisoiul. Drept urmare cei doi se încăierară crâncen, într-o luptă pe viață și pe moarte, rostogolindu-se , în încleștarea lor turbată, în toate părțile, lovind și doborând totul în cale. Profitând de aceasta, șoriceii înhățară fiecare câte un bănuț și se grăbiră să dispară din ringul luptei, fără să mai aștepte rezultatul acesteia. Tot fugind ei așa, de parcă mâncau pământul, cei doi se ascunseră până la urmă sub o  grămadă de paie vechi, ca să-și tragă măcar sufletul. După ce se mai liniștiră găsiră de cuviință să rămâie acolo peste noapte, chiar dacă paiele miroseau mai degrabă a mucegai și nu a flori, ca fânul în care veniseră la târg. Dar chiar și așa li se păru un palat.Revenindu-și din spaimă, ceea ce nu le luă mult, pentru că șoriceii sunt obișnuiți cu așa ceva, pe cei doi îi apucară politețurile și remușcările, fiecare voind să renunțe în favoarea celuilalt la banul cel nou.

  • Auzi măi, Chițtămâie, zise la un moment dat Chițomagus, când am găsit primul bănuț, ce am făcut?
  • L-am…împărțit, jumate tu, jumate eu.
  • Păi atunci n-avem decât să facem la fel și acum.
  • Tii, că bine zici! Cum de nu m-am gândit mai devreme?
  • Pentru că atunci erai ocupat cu…cearta. Dacă ai fi mers la școală, ai fi învățat să gândești…
  • Da, dar tu ai fost lașcoală și…și tot nu te-ai gândit!
  • Ba…m-am gândit! Auzi, dar noi acum ce facem? Luăm cearta de la început?
  • Nuuuu! Uite, de acum încolo să nu ne mai certăm niciodată!
  • Și să fim uniți la bine și la rău! Vorba aia, înțeleaptă, dintr-o carte frumoasă:„toți pentru unul și unul pentru toți”!
  • Bine le mai zici tu, vericule, așa, ca un adevărat cărturar. Auzi, dar care „toți”, că suntem numai doi?
  • Aoleu, cum strici tu farmecul înălțător al solemnității clipei acesteia unice!
  • Stai puțin, că mă amețești. Zi-i și tu cu niște cuvinte mai simple, șoricești…
  • Las-o baltă! Mai bine să cugetăm ce facem cu banii noștri, să-i înmulțim. Nu putem să ne bazăm numai pe noroc, tot pândind să găsim ce au pierdut alții.
  • Am auzit și eu că norocu-i schimbător…
  • Trebuie să facem apel la înțelepciune, și la a altora dacă noi n-avem destulă și să învățăm mereu câte ceva din întâmplările cu care ne-a lovit viața.
  • Mda, cine ar fi crezut că madam cârtița aia prefăcută ar fi fost gata să…să ne mănânce!?
  • Sau că coțofana dorea să ne jefuiască?
  • Sau că șobolanul ăla afurisit ne cere vamă toată agoniseala noastră, ba și ceva în plus? Banii trebuie puși cumva la adăpost. Și ca să mai câștigăm alții, trebuie să asudăm. Da, da, așa am auzit eu la biserică, cică banii se câștigă cu sudoarea frunții. Problema este că noi, șoriceii, nu …asudăm! Cine a mai văzut șoarece …asudat?
  • Da, Chițtămâie, ai dreptate, și văd eu că începi să devii înțelept. Nu degeaba te-am luat cu mine…Uite, în poveștile ălea pe care le citeau copiii la școală am auzit de felul în care se fac …bani! Pentru asta însă îți trebuie …capital!
  • Capital? Ce e ăla?
  • Este chiar ceea ce avem noi, adică bani! Ăștia doi bani înseamnă că alcătuiesc capitalul nostru.
  • Atunci înseamnă că suntem din ăia…capitaliști?
  • Încă nu, dar am putea ajunge. Pentru asta trebuie cică să ne…fructificăm capitalul.
  • Ia, cum vine aia? Să…crească fructe din capitalul nostru? Mie-mi convine, că tare aș mai ronțăi un fruct dulce și zemos…
  • Nu sunt fructe la propriu ci la figurat. Dar tu tot nu știi ce e ăla figurat. Ca să-ți fie mai clar, noi trebuie să investim banii noștri, adică să-i băgăm într-o afacere care să ne aducă ceva profit.
  • Aha, adică dacă…băgăm doi bani, să mai căpătăm după aia încă unul și să avem trei. Da, sunt de acord cu tine și chiar dacă nu pricep totul din prima, te văd mai cărturar și am încredere să merg pe mâna, adică pe lăbuța ta.
  • Hai atunci să mergem mai întâi la o bancă.
  • Da, da, foarte bine, o să stăm sub o bancă și o să adunăm frimiturile care mai cad acolo de la  oamenii care mănâncă, așezați pe bancă.
  • Nu despre o bancă de șezut pe ea este vorba ci despre una din ălea unde merge lumea să dea și să ia bani.
  • Aha…Nu știu cum o fi banca aia dar  cred că mai bine să vedem mai întâi despre ce este vorba și după aia să dăm buzna cu banii acolo.
  • Bravo, dai dovadă de înțelepciune din ce în ce mai des!

Așadar cei doi șoricei își pitulară bine bănuții într-o…gaură  de șoarece și plecară împreună prin oraș, în căutarea unei bănci. Nu mică le fu mirarea să constate că în centrul orașului, pe strada mare, se găseau mai multe bănci, care mai de care mai…interesantă, dar acest fapt îi cam puse în încurcătură pentru că nu mai știau pe care să o aleagă.

  • Ia te uită, Banca de Fitze, citi Chițomagus pe frontispiciul uneia. Hm, asta nu-mi inspiră încredere.
  • Fițe ai spus? Păi am auzit într-o predică la taica popa că asta e ceva…urât și neserios.
  • Trecem atunci mai departe. Uite, altă bancă, mai mare și mai făloasă. Asta se numește Banca Mafioților.
  • Văleu, a …mafioților? Păi am auzit că ăștia sunt încă și mai răi.
  • Da, da, ai auzit bine. Am citit și eu povești cu mafioți și toate ăstea se sfârșesc rău.
  • Se poate să nu găsim și noi o bancă…pe măsura noastră?
  • Ba da, cred că aia de acolo ar fi tocmai bună.
  • Ce scrie pe ea?
  • Scrie „RAPAX, BANCĂ UNIVERSALĂ”.
  • Ce e aia „universală”?
  • Adică…pentru toți.
  • Asta înseamnă că este și pentru noi. Hai să intrăm.

Cei doi șoricei intrară sfioși, privind cu teamă în jur. De la un ghișeu îi întâmpină un huhurez cufulit, cu cotiere și ochelari rotunzi pe nasul coroiat:

  • Bine ați venit, iubiți clienți! Produsele băncii noastre vă stau la dispoziție.
  • Produse? Care produse? Eu nu văd niciun produs pe aici, doar hârtii și ștampile, bombăni Chițtămâie.
  • Parrrdon stimate client, tot ce facem noi aici se numește „produs bancar”.
  • Și până la urmă ce produceți, că nici eu nu mă dumiresc, spuse și Chițomagus.
  • Bu-hu-hu, păi noi producem cel mai important produs dintre toate produsele produse de producători!

Celor doi șoricei începea să le vină amețeală printre atâtea componente ale familiei cuvântului „produs”.

  • Adică?
  • Adică producem PROFIT! exclamă cu emfază huhurezul de la ghișeu.
  • Aha…Păi acest profit ne-ar cam interesa și pe noi…
  • Mă bucur să aud asemene vorbe înțelepte.
  • Dar mai întâi am vrea să aflăm ce și cum…
  • Cum ? Foarte simplu! Voi îmi dați banii mie, eu …îi rulez un timp, după care vă dau dobânda, profitul vostru.
  • Bun, dar…mai concret, cam cât ar fi acest profit?
  • Doi la sută pe an. Ca să vă dau un exemplu concret, să zicem că voi îmi aduceți o sută de bănuți, eu îi rulez la bancă pe timp de un an și când se împlinește acest termen, adică peste un an, eu vă restitui o sută doi bănuți. Doi bani inseamnă că este profitul vostru. Limpede, nu?
  • Este limpede ca apa de izvor. Dar, totuși, tu cu ce te alegi din afacerea asta, că am auzit eu din surse sigure că nimeni nu face nimic pe degeaba?
  • Nu pot să vă spun, este …secret bancar.
  • Dar dacă am dori să luăm bani cu împrumut de la tine, ne dai?
  • Desigur.

Cei doi șoricei își aruncară o privire fugară, dar plină de speranțe.

  • Dar…în ce condiții? îndrăzni Chițomagus.
  • Bani mai mulți cu garanție, adică puneți zălog la bancă averea voastră pentru a garanta împrumutul ,sau mai puțini-puținei dacă nau aveți nicio garanție și nici nu vine nimeni să garanteze pentru voi. În rest, citiți condițiile standard ale băncii, le găsiți aici, în cartea asta groasă.
  • Poftim, să zicem că noi am vrea acum să luăm împrumut o sută de bănuți pe o perioadă de un an, să facem…o afacere.
  • Da, da, afacere, întări și Chițtămâie, frecându-și bucuros lăbuțele.
  • Ce fel de afacere, ce studiu de fezabilitate aveți, ce sondaj de piață ați făcut, ce rentabilitate estimați, ce garanții aveți, ce venituri aveți acuma, ce…
  • Ce-ce-ce! Nici n-am înceut bine și vrei să știi tu tot! se supără Chițtămâie. Pe de altă parte tu nu ne spui chiar nimic despre tine, cică e…secret!
  • Să lăsăm astea deocamdată, interveni Chițomagus. În primul rând vrem să știm dacă după un an îți dăm înapoi tot o sută de bănuți.
  • Ce face? Unde vă treziți? La cutia milei?
  • Ce vorbești, spuse Chițtămâie, la cutia milei sunt foarte puțini bani…
  • Ia mai taci, îl înghionti Chițomagus. Ia zi-i, jupâne huhurez, atunci cât să-ți întoarcem?
  • O sută  douăzeci de bănuți, bătuți pe muchie!
  • Adică dacă tu iei banii de la noi, ne…răsplătești cu doi bani, iar dacă luăm noi de la tine, îți dăm de zece ori mai mulți decât ne-ai da matale?
  • Exact!
  • Și e drept?
  • E legal!
  • Și dacă am da noi banii direct celor  care au nevoie, să ne dea o dobândă mult mai mică?
  • Este ilegal! Pentru asta veți merge la pușcărie, pentru cămătărie. Și apoi, de la noi capătă bani cine are, cine nu are, nici nu capătă, simplu, nu? Vorba aia: „ban la ban trage”.
  • Mda, complicată mai este și viața asta….ce facem, Chițomagus, intrăm în …afacerea asta? Parcă nu prea mai am poftă…
  • Să ne mai gândim… Aș mai avea o întrebare, domnule Huhurez, dacă nu e cu supărare.
  • Ziceți fără grijă, doar  știți dictonul nostru: „clientul nostru fra…pardon, stăpânul nostru”.
  • Așa,de curiozitate, spuneți-ne și nouă, ce e cu acele patru…costume, atârnate acolo, de tavan?
  • Vai de mine, ce gafă ați făcut! Cum puteți să faceți așa o gravă confuzie! Aceia sunt bancherii, cei patru vampiri, stăpânii băncii și ai banilor!
  • Ne cerem mii de scuze, noi suntem de la țară…
  • Mda, de la țară, de la ne-țară, nu mă mai faceți să pierd timpul! Timpul înseamnă bani! Dați timpul…ăăăă, pardon, banii încoace să pun odată gheara pe ei! se înfoie huhurezul de după ghișeu. Altfel, întrevederea s-a sfârșit!
  • Poate altă dată. Mulțumim frumos, la revedere!
  • Mai treceți pe  la noi,dar cu bani!

Cei doi șoricei se grăbiră să iasă din clădirea cea mare a băncii, privind în urmă cu teamă, să nu-i urmărească cineva, să pună gheara pe ei.

  • Auzi măi, Chițomagus, huhurezul ăla nu cumva ne-a luat de fraieri? Păi dacă punea gheara aia crâncenă pe bănuții noștri cei drăguți, i-am mai fi văzut vreodată înapoi?
  • Hm, nu se știe… Dacă socotim, la cei doi bani ai noștri ne-ar fi dat dobândă patru sutimi de ban, ceva ce nici nu există, și pun pariu că ne-ar fi băgat și din ălea, comisioane de pază, de siguranță, de manevrare, de …dracu și de lacu și la urmă ne-ar fi scos tot pe noi datori, așa că din doi bani poate că mai rămâneam doar cu unul.
  • Aoleu, bine că am fugit la timp din fața vampirilor ălora! Până la urmă cam ce fel de afacere am putea noi pune la cale?

Chițomagus nu răspunse imediat, dar se adânci într-o încâlceală de calcule savante, cu felii de mere, felii de cașcaval, pâine, nuci, alune, dar era mereu nemulțumit de rezultat.

  • Hm, comerțul ăsta este prea riscant, depinzi mereu de mofturile mușteriilor și dacă ăia nu cumpără, dai…faliment.
  • Adică cum vine aia, dai…filament?
  • Faliment, bre, că filament e altceva.Asta înseamnă să pierzi toți banii, ba să mai și rămâi dator.
  • Și atunci…ce-am putea face?
  • Am auzit că unii câștigă bani mulți făcând un…tun imobiliar.
  • Un  tun?  Păi ăla nu face bum-bum?
  • Nu, nu, doar așa i se zice, adică să cumperi niște case sau pământuri foarte ieftin și să le  revinzi după aia foarte scump.
  • Păi și ce casă sau pământ am putea cumpăra noi cu doi bani? Casa melcului sau pământul din ghiveci?
  • Sau două chibrituri, să…ne dăm foc la valiză…
  • Păi n-avem valiză!
  • N-avem, dar așa vine vorba! Sau să cumpărăm patru scobitori, o foaie de hârtie, pe care să ne scriem aventurile, sau, în sfârșit, o mână de boabe de grâu, cu cât să saturi doi șoricei aiuriți, că tot mi-a venit foame de atâta…capitalism.
  • Tare încurcate sunt căile ăstea ale capitalismului, oftă Chițtămâie.
  • Deocamdată am trecut în revistă o serie de posibilități…
  • În care revistă le-ai trecut, că văd că nu ai nicio revistă la tine?
  • Măi dragă Chițtămâie, așa vine vorba, nu le mai lua și tu pe toate la propriu.
  • Și acum ce facem?
  • Hai să mai căutăm, că lumea este mare și sunt multe de făcut!

Așadar șoriceii noștri porniră să colinde orașul în lung și-n lat, timp de mai multe săptămâni la rând și vă asigur că au intrat peste tot pentru că nu este loc în lumea asta pe unde să nu-și poată băga un șoricel curios și hotărât boticul și mustățile. Au fost în fabrici, prin ateliere de tot felul, prin magazine și prăvălii, ba chiar și prin închisoare și peste tot au găsit și primejdii, de care învățaseră să se ferească, dar și câte ceva de ronțăit, însă avere tot n-au făcut.Până la urmă se hotărâră să rămână într-o brutărie, al cărei stăpân era un brutar bătrân, dar încă în putere, cunoscut ca un om foarte  de treabă, priceput și cinstit, care făcea pâinea cea mai bună din oraș. Cel mai interesant lucru pentru șoriceii noștri, care i-a și determinat să rămână acolo, era un grătar de lemn de pe tejgheaua brutăriei, pe care se tăia pâinea pentru clienții care doreau să cumpere doar o jumătate sau un sfert de pâine. Frimiturile cădeau într-o cutie situată sub acel grătar, ca să nu se risipească pe jos. Desigur că șoriceii găsiseră drumul cel mai sigur către grătarul acela și frimiturile sale, din care se ospătau pe săturate. Unde mai pui că nici pisici nu găseai prin preajmă pentru că patronul cel bătrân avea alergie la părul de pisică și de câte ori vedea vreuna îl apuca așa un strănutat de ziceai că este cutremur și nimic altceva. În atari  condiții chiar și cea mai vitează pisică fugea înspăimântată de hapciuurile ca niște tunete ale brutarului, care mai și stârneau nori de făină, un adevărat uragan, ce mai încolo și încoace!

Într-o bună zi, la puțin timp de la venirea șoriceilor, a bătut la ușa brutăriei un băiețel mic, slab, zdrențăros și desculț, care zicea că are doisprezece ani împliniți,dar care nu arăta nici de zece și care zicea că vrea să fie și el primit ca ucenic brutar.

  • Te-au trimis părinții la mine? întrebă patronul.
  • Părinții mei au murit, spuse băiatul, ridicându-și spre brutar ochii săi mari, cu privirea tristă dar inteligentă.
  • Tu ce știi să faci?
  • Orice sau mai degrabă…nimic, dar vreau să învăț! Voi fi un ucenic bun!
  • Ce să fac eu cu tine? Am și așa destui ucenici care mă supără că nu își fac treaba.Tu ești prea slab ca să cari sacii cu făină, prea scund ca să frămânți aluatul, nici să cari coșurile cu pâine la mușterii nu te văd, că sunt mai mari coșurile decât tine.
  • Dar pe mine nu mă sperie greutățile. Din ăstea am tot avut parte…
  • Da, văd că ești isteț și hotărât.Uite, îți dau o șansă: dacă până mâine la ora asta reușești să faci rost, prin istețimea și munca ta, de doi bănuți, dar cinstit, că pe mine nu mă păcălește nimeni, atunci te primesc. Vei avea parte de adăpost, căldură și pâine pe  săturate, dar și de muncă, cât vei putea duce!

Brutarul îi dădu o bucată de pâine caldă și-l conduse până afară, îndoindu-se ,în sinea lui, că-l va mai vedea vreodată. Deoarece se însera, copilul își mâncă bucata de pâine și se ghemui la ușa brutăriei, de unde continua să vină căldură și mirosul acela îmbătător, de pâine proaspătă și în curând adormi, zâmbind în visele sale copilărești. Primele raze ale soarelui de toamnă îl găsiră zgribulit, sub hainele sale cele zdrențuite, care lăsau să i se vadă brațele subțiri și coastele, sub pielea întinsă. Când să se frece la ochi, ca să se dezmeticească, zări în palma dreaptă doi bănuți, unul nou, strălucitor, și celălalt mai coclit. Ca prin vis își aduse aminte de niște șoricei care-i tot dăduseră târcoale noaptea, dar nu apucă să se dezmeticească bine când ușa brutăriei se deschise și în pragul ei apăru brutarul cel bătrân.

  • Ei, băiete, tot n-ai mai plecat?

Drept răspuns băiatul îi întinse palma cu cei doi bănuți. Bătrânul brutar zâmbi, îl luă pe după umeri pe băiat și dispăru cu el în brutărie.

Se zice că cei doi șoricei au trăit fericiți și fără griji, renunțând să mai facă avere, pentru că un băiat destoinic de la brutărie avea mereu grijă ca ei să aibă cele mai bune și mai proaspete frimituri, așa că șoriceii au trăit până la adânci bătrâneți, până au albit cu totul.Cât despre băiatul acela, apoi el a crescut, a învățat temeinic meseria de brutar și s-a făcut un flăcău destoinic, preluînd apoi conducerea brutăriei de la patronul cel bătrân. În acest fel cei doi  bănuți s-au dovedit a fi cea mai bună investiție din lume.

Andrei A. RADU, 2008.

 

 

  • POVESTE DIN CURTEA PĂSĂRILOR

 

  Casa de la țară avea o curte mare, împărțită în trei: livada, grădina de zarzavaturi și curtea păsărilor, situată imediat în spatele casei. Prin fundul curții curgea un pârîiaș care vara avea apă doar când ploua. Din această  cauză copiii săpaseră un mic iaz, numit gâldău, pentru rațe și gâște, având în vedere că dumnealor iubesc apa atât de mult încât sunt total nefericite fără ea. Nici că ne putem imagina rațe în Sahara sau în orice alt pustiu de pe glob! Cu ajutorul copiilor, rațele și gâștele puteau să se scalde, fericite, în apa care, de atâta bălăceală, devenea de-a dreptul tulbure și murdară, ceea ce nu le împiedica pe suratele cu ciocul lătăreț și cu lăbuțele lopățele să se scufunde  și să dea peste tot, pe corpul lor acoperit cu pene lucioase, cu tulbureala aceea, pentru că nu se prindea de ele, conform proverbului „s-a lipit de el ca apa de gâscă”.Până și bobocii cei pufoși, care nu beneficiau de pene adevărate, se puteau scălda fără să se ude sau să se murdărească, un fapt cu totul ciudat și de minune pentru copiii care, deși nu se scăldau în gâldăul rațelor, reușeau să se murdărească în scurt timp, la fel ca niște purcei. De acolo li se și trăgea exclamația, când se vedeau unii pe alții, dar nu și pe sine înșiși : „te-ai purcelit, te-ai purcelit!”.Și dacă tot veni vorba și despre purcei, apoi să știți că din cauza obiceiului lor de a se murdări și de a râma peste tot cu râturile lor rotunde și roz, de stricau imediat  orice răzor ce le-ar fi ieșit în cale, având predilecție pentru cele cu flori, evident, purceii fuseseră pedepsiți să stea închiși într-un coteț din bârne, situat undeva în spatele curții, îtr-un colț. De acolo ieșeau mai rar la plimbare, cam o dată pe săptămănă, când se făcea curățenie în locuința lor, care se mai numea și cocină, altfel mirosul de acolo ar fi mutat orice nas din loc. Dar să revenim la păsări, eroinele principale ale poveștii și locatarele cele mai gălăgioase ale curții ce le fusese destinată.Să începem prezentările în ordinea mărimii. Cel mai mare dintre toți era desigur curcanul Glugă cel supărăcios și îngâmfat, care una-două, își lăsa moțul în jos și se umfla în pene, pufnind și sărind ca o minge. Pe nevasta lui, curca, o chema Pichi și era cuminte și liniștită, preferând să stea cocoțată aproape toată ziua pe o grămadă de lemne, probabil conform zicalei „ce stai ca curca-n lemne?”.Curcanul se supăra mai ales când era numit simplu, Glugă, când el pretindea că se numește de fapt și oficial Glu-glu-glugă. După el urma gâscanul Gogu, un tip cam scandalagiu de felul său, iar suratele sale, gâștele  Gaga, Gaghi, Ghiri și Ghighi erau cunoscute ca mari amatoare de bârfe.Ele se înțelegeau ceva mai bine cu rățoiul Rebreb, cel cu reflexe albastre pe penajul de pe gât și cu rațele Măcușor, Măculeț, Măcănici și Macdonald, ultima cică fiind o rață de rasă…scoțiană.

Găinile erau ceva mai multe, adică cinci, respectiv Neagra, Câra, Țâfta cea albă și mică, poreclită uneori și Racheta, dar bună ouătoare, Fâlfa și Porumbaca cea moțată, numită de obicei doar Moțata, o găină mai mămoasă de felul ei, iar șeful lor necontestat se numea Creastă-roșie sau Pintenogu și ocupa funcția de ceas deșteptător în schema de posturi a curții.Ați ghcit, desigur, că respectivul era un…cocoș. Și dmnealui era cam certăreț și bătăuș de felul său, având mereu conflicte cu Glugă, cu Gogu, mai rar cu Rebreb și mai des cu bibiloiul Păcat, zis și  Cucuilă, mai ales că și acesta era un guraliv fără pereche. La fel ca și curcanul Glugă, bibiloiul pretindea că nu-l cheamă doar Păcat , numele lui complet și oficial fiind Cecere-Ghecere-Păcat-Păcat-Păcat! Deoarece nimeni din curte nu-l apela pe numele său complet, bibiloiul se simțea obligat să-și strige numele de pe gard cât mai des cu putință, ceea ce îi supăra pe toți, chiar și pe bibilicile sale ceva mai cuminți, pe nume Păcat-unu, Păcat-doi și Păcat-trei. Aceștia toți dădeau deșteptarea întregii suflări de îndată cu ivirea zorilor, anunțată cu multă emfază de cocoș, după care, fiecare pe limba lui, mai adăuga ceva la gălăgie. Aceasta nu se potolea până ce tot poporul cu cioc nu-și umplea gușile cu boabe.Iar dacă găinile, fiind mai disciplinate și mai conștiincioase de felul lor, se urcau în cuibare să se ouă, după care umpleau curtea cu laudele lor cotcodăcite, nu la fel procedau și rațele. Dumnealor, având o fire mai boemă și mai puțin lăudăroasă, își depuneau ouăle cam pe unde se nimerea, mai ales prin tufișurile de brusturi de pe malul pârîului, frunzele mari, cu puf moale pe dos ale brusturelui oferindu-le umbră și adăpost de ochii lacomi ai ciorilor și ai coțofenelor, gata oricând să fure ouăle altora. Copiii se bucurau să găsească mereu ouăle verzui, risipite printre buruieni și părea să nu fie nicio problemă din partea aceasta. Până la urmă se ivi totuși o problemă pentru că dincolo de grămada de bălegar, unde creștea un adevărat codru de urzici pișcătoare, copiii nu îndrăzneau să se aventureze, cu pantalonii lor scurți, iar jupânesele rațe, strecurându-se binișor pe lângă  tulpinile pline de țepi usturători, fără grija de a fi înțepate, fiind protejate de penaj, își făcură un fel de cuibar clandestin. Acolo se și adunase o grămăjoară de ouă. Dacă rațelor domestice puțin le pasă de clocit, nu același lucru se poate spune și despre găini care, când le vine sorocul, cad cloști, și zicând mereu „cloc-cloc”, caută cu disperare un cuibar cu ouă pe care să se așeze și să-l clocească săptămâni la rând, până ce ies puișorii cei pufoși. Așa s-a întâmplat și cu Moțata porumbacă,pentru că a început într-o zi să tot bată apropouri de genul amintit, adică „cloc-cloc-cloc”, numai că nu o băga nimeni în seamă, fiind deja cam târziu, deoarece toate posibilele cloști fuseseră sabotate și concurate neloial de către clocitoarea electrică, mai discretă și mult mai eficientă pentru că scotea câte 50-60 de pui odată, pe când o găină reușea să clocească vreo zece, cel mult cincisprezece ouă. Atâta doar că mașinăria electrică nu știa să aibă grijă de puișori, să-i învețe să râcâie după viermișori, să-i culce sub aripa protectoare, să-i apere de dușmani și așa mai departe. De aceea Bunica prefra cloștile strămoșești pentru că aceastea erau mult mai grijulii și-i mai și învățau toate cele necesare în viață unei viitoare găini respectabile. Revenind la Moțata porumbacă, în zadar s-a tot gudurat ea pe lângă Mami și Bunica, aproape concurându-l în gudurat pe Lăbuș, dulăul familiei, în zadar a pus o vorbă bună pentru ea și cocoșul Pintenogu, cocănind foarte important și insistent, pentru că, în înțelepciunea lui cocoșească, de abia aștepta un alt rând de puișori galbeni și pufoși, n-a avut niciun succes, ba, mai rău, Bunica a amenințat-o că dacă nu se potolește, îi face baie într-o găleată cu apă rece. Profund jignită în amorul ei propriu de găină mămoasă, Moțata s-a retras supărată către colțul din spate al grădinii, să-și plimbe printre buruieni indignarea, ferită de ironiile celorlalți. Și cum se plimba ea așa, printre urzici, numai ce zărește cu ochiul drept ceva ce-i făcu inima să-i bată mai repede. Erau chiar ouăle acelea, lăsate de izbeliște de către măcănitoarele cu simț de responsabilitate cam redus. Moțata privi cu atenție și lăcomie comoara descoperită, când cu un ochi, când cu celălalt, apoi se repezi să o ia în stăpânire, privind îngrijorată în jur, dar se vede treaba că nu i-o disputa nimeni, așa că se așeză temeinic pe ele, înfoindu-se cât să le acopere bine pe toate. Ce mai conta că toate ouăle erau verzui, puteau să fie ele și de …brontozaur, porumbaca cea moțată era ferm hotărâtă să le clocească! Începu așadar, cu răbdare, acțiunea de clocire, ceea ce mai făcuse, ziceau gâștele cele bârfitoare, chiar și cu niște mingi de ping-pong. Dispariția ei nu prea se băgă în seamă, mai ales că se prezenta punctuală, la toate ședințele de ciugulit boabe, dimineața și seara, când suratele orătănii își primeau tainul zilnic.

Între timp viața își urma cursul obișnuit. Era vară, era timp frumos, toată lumea era veselă, mai ales copiii, care erau în vacanță,  și ce poate fi mai frumos decât vacanța cea mare? În fiecare dimineață, cum se lumina de ziuă, și, ca un făcut, vara se luminează cam devreme, orătăniile se grăbeau să facă ochi și mai ales gură. Rățoiul Rebreb se prezenta în fața ferestrei de la bucătărie, urmat de rațele sale, apoi venea și Gogu sâsâitul, gâștele, curcanul Glugă cu Pichi, Cucuilă gălăgiosul cu păcătoasele sale  și Pintenogu cel politicos, care-și invita mai întâi găinile să ciugulească și la urmă ciugulea și el ce a mai rămas.Dacă mâncarea întârzia cumva să apară, toată ceata de orătănii cu pene, cioc și gheare începea o hărmălaie de nu mai puteai ține geană peste geană. Se trezeau, vrând nevrând, și copiii, numai că ei bombăneau și se culcau la loc pentru că Bunica sau Mami potoleau urgent tămbălăul, aruncând câteva castroane cu boabe, care dispăreau urgent în cursul concursului de ciugulit ce se ținea negreșit, în fiecare dimieață, în curtea păsărilor. Liniștea mai era spartă apoi de către Pintenogu, care se urca pe gard și trâmbița mândru, către soare, cu excepția zilelor ploioase, când tăcea, cu penele ude și coada atârnând jalnic, în jos. Celelalte orătănii își vedeau de treburi în relativă liniște, dar se întâmpla  ca după prima siestă careva să nu aibă loc de ceilalți și cearta era gata. De cele mai multe ori bibilicile, care nu degeaba erau cucuiate și păcătoase, zburau sus, pe gard, în frunte cu bibiloiul lor și de acolo se certau cu celelalte orătănii, răspunzând invariabil, la toate reproșurile lor, doar „păcat-păcat-păcat”! Gâștele bârfeau la umbră, Gogu sâsâia la toți cere-i treceau prin preajmă, găinile căutau un cuibar liber, să se ouă, iar măcănitoarele, în șir indian, îi urmau disciplinate coada cu cârlionț a lui Rebreb, hotărâte să mai facă o baie, la întrecere cu gâștele, cărora le-o luau mereu înainte, deși se mișcau mai încet și mai legănat decât suratele lor mai mari și gâgâitoare.Odată ajunse lângă iaz, săreau repede în apa oricât de murdară, oftând de mulțumire. În cotețul lor din spate, Ghiță și Guță își mai dădeau câte un rât în coaste, guițând invidioși pe libertatea fâlfâitoarelor. Încet-încet livada se umplea de fructe, fructele începeau să se coacă, gâștele își plimbau mândre bobocii pufoși, galben-verzui, curca Pichi își striga „chionc-chionc-pichi”, puișorii ei plăpânzi, cloștile se înfoiau, ocrotindu-și puișorii galbeni, doar puișorii „electrici”, mai mărișori și  fără mamă ținându-se mai la o parte. Chiar și zăpăcitele de bibilici își aveau proprii puișori, mici și iuți de picior ca niște drăcușori, numai rațele – nimic! Trecuse așadar timpul cireșelor, al vișinelor și al căpșunelor, după cum stăteau mărturie în cămară borcanele cu trei feluri de dulcețuri, făcute de Mami și de Bunica și înșirate frumos pe rafturi, cu etichete lămuritoare pe burtă, caisele și merele văratice așteptându-și rândul.În cuibarul pitulat printre buruieni, găina Moțată moțăia, ca de obicei, cum făcuse în săptămânile din urmă, când i se păru că aude niște ciocănituri ce veneau de undeva, de sub ea. Deschise întâi un ochi, apoi și pe celălalt și ascultă pur și simplu, pentru că găinile nu-și pot ciuli urechile. Ele și-ar putea ciuli cel mult creasta, dar asta nu le folosește la nimic. În sfârșit, ciocăniturile se repetară, apoi începură altele și altele, încât până seara cam din toate ouăle se auzea bătând cineva. Ce era să le răspundă biata cloșcă? Când auzi cioc-cioc, de obicei răspunzi „intră”, sau „ocupat”, după caz. În cazul acesta problema se punea întrucâtva pe dos, cioc-cioc se auzea dinăuntru iar găina ar fi rebuit să le răspundă „ieși!”În timp ce Moțata cugeta, cu înțelepciunea ei de găină, cum să iasă din această încurcătură, ouăle clocite de ea se crăpară, apoi se sparseră de-a binelea și din ele începură să se strecoare afară niște ființe mititele și ciufulite, cu puful ud și încă foarte nesigure pe piciorușele lor portocalii, dar mai sigure pe cioculețele cu care îndată începură să facă oarece cântări piuite.Până a doua zi la prânz din toate cele douăsprezece ouă ieșise câte cineva, persoană importantă, desigur, chiar dacă nu socotim dimensiunile cam mititele, al căror puf galben-verzui se uscase între timp și căpătase un aspect mai…civilizat.Cuibarul fusese și el curățat de cojile de ouă, devenite inutile, iar Moțata,cam obosită de grijile de peste noapte era, în sfârșit, fericită să simtă sub aripile ei ocrotitoare mișcând acele ghemulețe pufoase atât de mult așteptate. Cum nu mâncase nimeni nimic din ajun, Moțarta decise că este timpul să iasă în lume, să-și prezinte odraslele în societate și mai ales să prânzească ceva pentru că gușa era goală și pipota măcina în gol. În sfârșit, cloșca porni înainte, repetându-și conștiincioasă chemarea „cloc-cloc”, iar ghemulețele de puf, cu ochișorii de mărgele o urmau disciplinate, în șir indian, legănându-și codițele și fâlfâindu-și aripioarele minuscule, aproape simbolice. Ieșind la lumină dintre buruieni, cloșca începu să-și examineze puișorii mai îndeaproape, când cu un ochi, când cu celălalt, pentru că găinile nu pot privi cu amândoi ochii deodată într-o singură direcție. Puișorii se dovedeau a fi frumoși, sănătoși și vioi, dar totuși era ceva în neregulă. În primul râd culoarea pufului, care era galben-verzuie, în loc să fie pur și simplu galbenă. Apoi cioculețele, deși erau portocalii, așa cum trebuie, nu erau ascuțite, ci lătărețe! Mai ciudate erau încă piciorușele puilor, pentru că degetele lor erau unite printr-o pieliță, ori găinile nu au așa ceva! Chiar și piuitul lor era cam ciudat, dar, în sfârșit, erau puii ei și gata! Îi iubea enorm oricum și ar fi făcut orice pentru ei. Trecând pe lângă iazul pe care înotau fericite rațele și gâștele, bietei găini era să-i sară inima din piept! Dragii ei de pui, pe care-i iubea ca pe ochii din cap, se repeziră cu toții, ca bezmeticii, și se aruncară în apă! În zadar se agita ea cu disperare pe țărm, chemându-i în toate felurile știute, cei doisprezece zăpăciți se bălăceau fără grijă, plutind ca niște bărcuțe și fără să le pese de biata lor mamă, care alerga de colo-colo pe țărm, neavând încă destul curaj ca să se arunce după ei în apă. Se știe că găinile nu suportă apa nici cât pisicile, iar comportamentul puișorilor, care de fapt erau boboci de rață, o supăra din cale afară pe biata cloșcă iubitoare. Până la urmă aceștia se îndurară să părăsească iazul, ieșind unul câte unul și scuturându-și codița inexistentă și aripile mici ca niște petale, pe când rațele și gâștele nici măcar nu îi băgară în seamă, deși erau mult mai rudă decât cu găinile. Cloșca își verifică grijulie odraslele, care nu erau nici măcar puțin ude, și plecară să caute ceva de mâncare.Cricăilă, greierașul adormit și lăcusta Țupăilă de abia scăpară de cioculețele lor curioase și flămânde, pe când viermișorii dezgropați de găina expertă în râcâit n-au mai avut nicio șansă.Din pământul gras ea mai scoase și câteva râme, pe care aproape că se bătură. Dacă apucau doi boboci deodată o râmă de capete, atâta trăgeau de ea până se rupea și atunci nătăfleții cădeau în funduleț, cu piciorușele în sus.

Curând copiii descoperiră noii clienți din curtea păsărilor și dădură fuga să anunțe vestea. Bunica le pregăti repede o farfurie cu păsat, amestecat cu verdeață tocată mărunt și boboceii se și repeziră să-și umple gușile, pe care apoi aproape că nu le mai puteau duce de pline ce erau. Cu această ocazie au mai făcut cunoștință și cu alte zburătoare pentru că au avut ca musafiri la masă pe Țivlip, vrăboiul peltic și pe Huștiuluc, guguștiucul răgușit, prin intermediul cărora au aflat de apariția rățișoarelor și grangurul Gălbenuș, cu prietenul său negru, mierloiul Fluierilă, care locuiau alături, în livadă, dar și hoața de coțofană Caragaț, care le și puse gând rău. Apariția ei nu a trecut neobservată, găinile dădură alarma la timp iar Moțata avu timp să-și adăpostească odraslele în coteț și sub aripi, infoindu-se toată, mai dihai decât curcanul Glugă. După trecerea pericolului veni și cocoșul să vadă bobocii, dar plecă supărat și de atunci nu pierdea ocazia să se uite chiorâș la rățoiul Rebreb, de câte ori îl întâlnea prin curte.Gâștele nu se putură abține să n-o bârfească iar pe Moțată, aducându-și aminte, ca mai bătrâne pe acolo, că anul trecut copiii i-au pus în cuibar niște mingi de ping-pong, din care Moțata spera să scoată…pui, până când a prins Mami de veste și i-a certat pe copii, luându-le și mingiuțele. Și Tati a fost rugat să se supere pe copii cu această ocazie, numai că pe Tati l-a cam umflat rîsul, din care cauză s-a și dus în camera cealaltă, unde a dat televizorul tare, ca să nu se audă cum rîde.

Într-o noapte vulpea Șterpelina a săpat pe sub gard și s-a strecurat în curtea păsărilor de unde spera să înhațe la repezeală ceva de soi, numai că orătăniile erau toate închise în cotețul lor, în afară de bibilici, care preferau să doarmă cocoțate într-un nuc bătrân, de unde au început să strige toate deodată „cecere-ghecere-păcat-păcat-păcat”, în timp ce dulăul Lăbuș punea laba pe hoață chiar când încerca să se strecoare înapoi pe unde venise.Norocul ei a fost că a prins-o numai de coadă și așa a scăpat cu viață, dar jumulită bine.

  • Păcat, păcat, păcat că ai scăpat!, strigau bibilicile după ea.
  • Ba e păcat că eu nu v-am mâncat! Și încă mai păcat este de coada mea! Să vedeți ce reclamație vă trântesc la Biroul de Reclamații al pădurii pentru asta!

Două zile după acea întâmplare a tot scuipat Lăbuș la părul roșcat ce-i rămăsese printre dinți.Coțofana Caragaț, la fel  de hoață ca vulpea, dar cu care totuși era în relații nu tocmai bune, atâta a rîs de cucoana vulpe , deși nu o dată îi fusese și ei jumulită coada, încât  aceasta a fugit ,rușinată, și s-a ascuns în adâncul pădurii, de unde a așteptat să se coacă strugurii, că prea fuseseră acri. Așa a poreclit-o ea pe vulpe Șterpelina-Jumulita, dar nici ea nu s-a lăsat și a poreclit-o pe Caragaț coțofana bearcă.

Cu astfel de întâmplări ,mai mici sau mai mari, a trecut vara, lăsând locul toamnei, cea bogată în struguri, mere, pere, prune și gutui iar copiii s-au dus din nou la școală, dar asta este altă poveste.

Andrei A. RADU, 2009.

 

 

  • POVESTE  DIN CODRII  DE AUR

 

 

  După mai  mulți ani de pauză iată că venise vemea pentru a convoca din nou marea adunare a viețuitoarelor de pe câmp și din codri, fie ele cu pene, cu păr sau fără. Se întâmplaseră multe între timp și nu dintre cele mai bune. Mai încrâncenați decât altă dată, oamenii cășunaseră să taie cât mai mulți copaci din codrii seculari, care trăiseră în pace până  atunci, neatinși de secure sau ferăstrău. Pădurile ajunseseră din ce în ce mai mici și mai străbătute de tot felul de drumuri și șleauri de căruțe și tractoare iar viața sălbăticiunilor devenise din ce în ce mai grea. Pe acele drumuri, tăiate fără milă de-a curmezișul codrilor, năvăleau din ce în ce mai multe mașinării, unele făcute să taie și să care copacii, altele aduceau cete numeroase de vânători însetați de sânge, gata să ucidă sau să  rănească orice animal întâlnit în cale, ce avea nenorocul să pice în bătaia puștii, doar pentru propria lor plăcere de indivizi cu suflet hain și altele, în sfârșit, veneau ca să nu mai plece nicicând, pentru că în urma lor lăsau betoane, asfalt, case, vile, hoteluri, cu obișnuitul lor cortegiu de praf, fum, și nesfârșite grămezi de gunoaie și de gălăgie. Acele animale, altă dată stăpânele de necontestat al codrilor, căpătaseră de-a valma, într-un total dispreț,  numele de „vânat”. Mai mult, niște oameni deștepți, pentru că știau să scrie și să citească, puseseră din loc în loc, prin păduri, niște panouri mari, pe care scria cu litere de-o șchioapă „ocrotiți vânatul”! Tare isteață iscripție, într-adevăr! „Ocrotitul” acela se pare că înseamnă până la urmă hăituirea animalelor cu câini și gonași, spre a fi împinse către „vitejii” ce plătiseră din gros „onoarea”de a le împușca cu o totală cruzime și nepăsare față de suferința și disperarea lor, ca apoi să-și înmoaie cu mândrie degetele în sângele lor cald, ce li se scurgea din rănile proaspete, odată cu viața și ultimele bătăi ale inimii lor nevinovate. Credeți că vreunul dintre acești vânători omora de foame, după legile naturii? Da de unde! Ei ucideau exclusiv din plăcerea de a omorî și a vedea sânge și suferință, după cum o dovedesc obiceiurile și ritualurile pe care le practică acești „viteji”, dotați cu pușcă, să omoare de la distanță și pe ascuns, de obicei animale fără putință de  se apăra. Dacă se întâmpla ca vreun om sărman să omoare de foame vreun astfel de animal, apoi acela era de îndată prins , arestat și băgat la pușcărie sub numele de „braconier”,asta după legile oamenilor.Noroc că animalele nu știau să citească, dar cu toate aceestea știau care este valoarea fără pușcă a marilor „eroi”din tagma vânătorească.

În sfârșit, pe lângă aceste urgii datorate exclusiv răutății și nesimțirii unor oameni, mai erau și vechile urgii naturale, ca de pildă seceta, incendiile sau inundațiile, dar se pare că și  la acestea se putea găsi , într-o oarecare măsură, și amestecul acelorași oameni. Pe lângă cele două categorii de urgii, animalele sălbatice mai aveau de lămurit încă vreo câteva mărunțișuri, asupra cărora nu reușiseră să se pună de acord, cum ar fi împărțirea lor în „neamuri”, dar altfel decât le împărțiseră oamenii, cu care oricum nu puteau fi de acord, având în vedere că aceștia deveniseră cei mai mari dușmani ai lor și nici măcar nu fuseseră consultate în această privință. Așadar în seara aceeea de vară, care, după tradiție trebuia să fie a celei mai lungi zile a anului, numită de oameni solstițiu de vară, în noaptea cea mai  scurtă, în poiana cea mare de lângă lac, a ultimului codru necălcat de picior de om, se adunaseră mii de jivine agitate și gălăgioase, așezate după fel și prietenii, în câte o porțiune a poienii, conform breslei și cinului de dihanie pădureață, adică urșii, lupii, vulpile, rîsul și alte animale mâncătoare de carne într-o parte, apoi cerbii, ciutele, căprioarele, iepurii, viezurii și porcii mistreți, în cealaltă parte, lângă arici, veverițe, popândăi, șoareci și așa mai departe, acestea așezate pe la rădăcina câte unui arbore mai falnic. Sus, pe crengi, se așezase o mulțime de păsăret, ulii, șoimi, vulturi, ereți și bufnițe, pe crengile mai groase, iar mai sus, păsările mai mici, dar mult mai gureșe, adică vrăbiile, pițigoii, cintezele, privighetorile, codobaturile, rândunicile, sticleții, sturzii, mierlele și încă multe alte purtătoare de cioc ciripitor. Către malul lacului se așezaseră păsările de apă, barza, bâtlanul, stârcii, egretele, cocorii, gâștele și lebedele, dar și altele mai mărunte, găinușa de baltă, lișița, rațele, cufundarii, pescărușii, nagâțul și încă vreo câteva. Prin apa limpede se puteau vedea cum se agită peștii, crapul cel mare, înțeleptul lacului, bibanii obraznici, știuca cea vicleană, carașii cei nătângi, țiparii subțiri ca șarpele și fâțele cele mărunte, care se încurcau mereu în mătasea broaștei și pentru că veni vorba de ele, nu puteau lipsi nici broaștele cele holbate, fie ele verzi, maronii, ca cele de pădure, sau broaștele râioase cele veninoase ,apoi rudele lor, salamandrele negre, cu pete galbene și mai pașnicii tritoni. Mai modești, melcii de apă scoteau la suprafață niște ochi  mirați, în vârful cornițelor, iar racii și scoicile tulburau mâlul, ca să participe cumva la adunare. Se mai adunaseră prin iarbă șerpi, șopârle, gușteri și alte târâtoare, iar de sub mușuroiul din mijlocul poienei apăruse și cârtița cea oarbă.Întârziat ca întotdeauna, apăru și melcul de grădină, urmat îndeaproape de melcul de pivniță, cel fără casă, cunoscut și ca limax. Cocoșul de munte, numit Trompețilă din cauza glasului său pătrunzător, fiind cocoțat pe creanga lungă a unui stejar bătrân, trâmbiță de câteva ori, cerând liniște în adunare. Ciocănitoarea Ciocănel îi ținea isonul, bătând nervoasă într-ocreangă uscată. Broaștele, ieșite pe malul lacului își umflau mereu bucile obrajilor și traduceau ce se spune în poiană peștilor din apă care, după cum se știe, sunt cam surzi și mai ales muți, deși acolo, în lumea lor de sub nuferi știu să se înțeleagă între ei de minune mai ales prin unduiri, pe care le simt cu un organ special al lor, numit „linia laterală”. De altfel apa aproape că începuse să clocotească datorită mulțimii de pești curioși, care-și scoseseră boturile din apă. Bărzoiul Compas, cocoțat pe o pereche de picioare lungi, subțiri și roșii, începu să măsoare în lung și în lat poiana, păcănind supărat din ciocul său mare, mai ales la adresa broaștelor, care nu mai încetau cu pălăvrăgeala lor și cărora, după lege, în seara aceea nu avea voie să le facă nimic rău. Lupul Colțatu încerca să se dea aproape de căprioara Grațiela, zâmbindu-i prefăcut, cu toată gura sa mare și plină de dinți ascuțiți, dar căprioara se trase neîncrezătoare îndărăt, văzând sticlirea vicleană din ochii galbeni ai lupului, în lumina lunii ce tocmai răsărise.

  • Ia treci la locul tău, îl apostrofă supărat căpriorul Corn de Argint, trecând între ei și proptind vârful coarnelor în coastele lupului, unde se mai vedeau cicatrici de la niște răni mai vechi.
  • Au! strigă lupul, fraților, săriți,că vrea să mă înjunghie nevinovat!
  • Cine, bre, cine, cine? cârâi coțofana Caragaț de deasupra lui, legănându-se curioasă pe o creangă, în timp ce-și admira coada lungă într-un ciob de oglindă, coțofănit de pe la vreo casă de oameni.
  • Căpriorul Corn de Argint! Mereu are ceva contra mea și caută să mă ucidă!
  • Ei, aș, i se pare, pufni cerbul Cornel Rămurilă, vedeți numai că se cam gâdilă dumnealui. Ce l-aș mai gâdila și eu oleacă, uite, tot acolo unde i se văd urmele gâdilatului de data trecută.
  • Când mi-oi înfige colții în beregata ta cea încornorată, o să vedem cine se gâdilă mai bine, mârâi lupul printre dinți și trăgându-se mai aproape de jupânul urs Mormăilă Scotocilă.
  • Ha, ha, ha, ce nostim este să te gâdili, rîse și rîsul Lynx Zâmbărețul, scuturându-și urechile moțate.
  • Și mie-mi place să gâdil gâștele, șopti vulpea Șterpelina.
  • Câh-câh-câh! pufni Miaulina, pisica sălbatică, întinzându-se agale de-a lungul unei crengi, potoliți-i pe aceștia că miii-auuu stricat…somnul.
  • Liniște, liniște! strigă și iepurele de câmp numit Țup, bătând cu piciorul în pământ, acompaniat de Țop, iepurele de vizuină, cel cu urechile mai mici.
  • Da,  da, ga-ga-ga, nu mai vorbiți toți odată, că nu se mac-mac, mai înțelege nimic!
  • Fraților și suratelor de prin pădure și de pe câmp, începu cerbul cu glasul său de bariton, ca fiind mai înalt și putând astfel să-i vadă pe toți, avem de luat hotărâri împortante îm marea noastră adunare și nu avem timp decât până în zori!
  • Cra-cra-cra, are dreptate, întări cioara Câra.
  • Uhu-buhu, așa-i, întăriră și bufnițele, huhurezii  și ciufii de pădure, deschizând ochii lor mari și rotunzi și învârtindu-și capetele rotunde în toate direcțiile pentru că, păsări de noapte fiind, se trezeau de abia la apusul soarelui, ca să adoarmă în zori.
  • Haideți mai repede, că mie mi-e…cam  somn, hurui Huștiuluc, guguștiucul cel răgușit.
  • Și mie, și mie, sări și Țivlip, vrăbioiul peltic, țopăind de colo-colo. Și apoi noi tlebuie să ne întoalțem în olas… cale lungă…

Huștiuluc și Țivlip erau delegați oficiali din oraș, trimiși să participe și ei la marea adunare, ca să dea de veste și jivinelor ce trăiau prin parcuri și grădini despre cele hotărâte în codru. Din sat au venit, ca reprezentanți ai pisicilor și câinilor fără stăpân, motanul Jupuilă, care ,având obiceiul să tot jupoaie coaja pomilor cu ghearele, fusese lovit de o creangă uscată drept peste coadă, pe care i-o jupuise nițel, așa , ca să vadă și el cum este să fii jupuit, și cățelul Cojiță, numit așa pentru faptul că primea la micul dejun câte o cojiță de salam. Cei doi veniseră împreună din sat, dar se certaseră tot drumul, pentru că nu se înțeleseseră care are întâietate în a lua cuvântul în fața cinstitei adunări și acum tăceau îmbufnați amândoi.

  • Știți cu toții cu ce greutăți ne confruntăm, reluă cerbul Cornel Rămurilă, ca unul mai înalt și mai înțelept ce era, și mai toate aceste greutăți ne vin din cauza purtării nesăbuite a oamenilor, care, după ce că ne-au tăiat pădurile, pe cele rămase le-au umplut și de gunoaie.
  • Ba mie-mi convine, bombăni ursul Mormăilă Scotocilă, pentru că așa găsesc mâncare aruncată la tot pasul…. Chiar și în orașele lor am fost și habar n-aveți voi ce risipitori sunt oamenii  aceștia cu de-ale gurii și cu altele, care nu ne prea interesează.
  • Ptiu, groh-groh, îi replică disprețuitor mistrețul Tampon, numit așa după râtul său cel mare, cu care ara prin codru și care semăna cu un tampon de la vagoanele de cale ferată, ia uitați-vă ce mai urs gunoier avem aici!
  • De parcă pădurea n-ar fi plină de fructe și rădăcini bune de mâncat, adăugă și madam Tampon, străduindu-se să potolească vreo zece tamponei zglobii, cu blănițele dungate ca pijamaua.
  • Ia auziți, cine vorbește, mormăi supărat ursul, păi ați uitat cum băgați voi râturile în…în toate ălea?

În acest timp viezurele Săpăligă se distra tachinând purceii pentru dungile pe care ei le aveau din belșug, în timp ce părinții lor nu aveau deloc.

  • Și tu ai dungi pe cap, îl puse la punct Tamponel-Obrăznicel, și dacă ai fi avut și  pe corp, n-ai fi fost așa de…neisprăvit!
  • Cronc-cronc, potoliți-vă acolo, jos, că altfel vă dau afară din pădure, croncăni corbul Croncănel, în calitatea sa de secretar de ședință. Așadar, reluă el ideea începută de cerb, văzând noi, jivinele pădurii și ale câmpului purtarea din ce în ce mai rea a oamenilor față de noi…
  • Chestia asta nu-mi miroase de fel a bine, îl întrerupse dihorul Parfumel, strâmbând din năsucul său mic și negru.
  • Nici mie, nici mie, adăugă nevăstuica Ațișoara, strecurându-se foarte agilă printre picioarele celor de față.

Jderul Guleraș se scărpina nervos după ceafă, pufnind și scrâșnindu-și dințișorii de supărare că nu începea odată ședința aceea, pe când ariciul Țăpligă își căuta cu disperare scobitoarea, pe care o pierduse prin iarbă. Croncănel sări pe o altă creangă și se întoarse cu spatele.

  • Fraților, reluă cerbul, dacă noi nu ne înțelegem, cum să așteptăm mai multă înțelegere de la alții? Ascultați la mine ce vă spun , ca de la unul  mai bătrân și mai înțelept, care a văzut multe la viața lui și, mai ales, s-a consultat cu alții mai înțelepți decât Cornel Rămurilă, slujitorul vostru, aici de față. I-am consultat până și pe piticii de rouă, pe care-i vedeți aici, prin iarbă, numai ochi și urechi. Să știți că tocmai la ei am găsit sfatul cel bun, care ne-ar putea scoate din necaz. Ultima noastră speranță ar fi tocmai puii oamenilor, adică copiii.
  • Dacă cu cei mari nu ne-am putut înțelege, cum am putea tocmai cu copiii?
  • Și apoi, până la urmă…copiii tot oameni ajung!
  • Da, dar depinde ce fel de oameni! Dacă vor ajunge oameni buni, deștepți și învățați, atunci vor ști să ne acorde și nouă atenția pe care o merităm și vor înțelege că fără noi nici viața lor nu va fi mai bună!
  • Bine, aici ai dreptate, jupâne corb, dar , din păcate știm cu toții că limba oamenilor o puteți învăța doar voi, corbii, mierlele și, poate, coțofenele, și asta destul de greu. Cu ceilalți, care nu au talent la limbi străine, ce facem?
  • M-am gândit și la asta, adăugă cerbul.Nici eu nu pot învăța limba oamenilor așa că am cerut ajutorul prietenilor noștri și ai copiilor, care sunt…
  • Piticii de rouă!
  • Am explicat păsul nostru piticilor de rouă, și cum ei sunt mulți, pentru că fiecare copil are piticul său de rouă, ei nu vor pregeta să pună, de câte ori au ocazia, câte o vorbă bună pentru noi pe lângă copiii aceștia care, crescând la rândul lor mari, nu ne vor uita.Până atunci vor stărui pe lângă părinții lor să se poarte mai frumos cu vietățile pădurii și ale câmpului și cum  toți părinții își iubesc copiii, sunt sigur că vocea lor și a noastră va fi, în sfârșit, ascultată.
  • Da, da, cu  copiii m-am înțeles întotdeauna foarte bine, spuse și veverița Ronțăilă. Ei îmi dau de fiecare dată când mă întâlnesc o mulțime de nuci, alune, ghindă și  semințe.Și nu numai atât, dar într-o zi, copiii de la școală mi-au făcut și căsuță!
  • Și mie, spuse pițigoiul
  • Și mie, adăugă și sturzul.
  • Și mie, și mie! zise cucul, luându-l gura pe dinainte.
  • Ha, ha, ha, mincinosule, cine a mai auzit de cuib de cuci? sări și gaița.
  • Bun, să lăsăm astea, croncăni sobru corbul, mai bine să vedem cine este de acord cu propunerea noastră?

Labe, lăbuțe, aripi, ciocuri și boturi se ridicară în semn de încuviințare.Numai ursul Scotocilă ațipise cu botul pe labe, dar se trezi la rândul lui, mai ales că-i apăruse un mușuroi între labe.Făcu așadar ochii mari și se trezi nas în nas cu cârtița.

  • Salut, Scotocilă! chițăi aceasta, după ce-l mirosi și-l pipăi pe nas. Numai botul lui și era cam cât toată cârtița.
  • Ce e, cocoană cârtiță? Oare tu n-ai auzit ce s-a hotărât în măreața noastră adunare? Drept să spun, eu n-am prea priceput nimica…
  • Hm, nu  prea văd eu bine, în schimb aud perfect, poate mai bine decât voi toți, așa că am auzit și ce surpriză ți-au pregătit oamenii dacă le mai răstorni tomberoanele de gunoi!
  • Zău? O surpriză? Ura, ura, păi eu ador surprizele!!!
  • Numai că asta precis că n-o  să-ți placă de fel.
  • Daaa? Și…mă rog frumos, ce fel de surpriză zici că mi-au pregătit?
  • Mai întâi or să te împuște…
  • Au! Au!
  • Nu cu glonț de omorât ci cu ceva…adormitor, după care să te apuce și să te pună într-o cușcă…
  • O cușcă? Vaaai, ce urât!
  • Stai, că asta nu e totul! După aia te vor duce departe-departe, în cine știe ce pădure sau coclauri, pe unde n-a umblat neam de neamul tău.
  • Ah, ah, nu nă mai joc așa….Și…și asta este…împotriva legii, încalcă drepturile ursului!
  • Ehei, până-ți găsești tu avocat, ai grijă pe unde umbli…
  • Cronc-cronc, iar o  luați razna și n-am terminat! Buun, dacă toată suflarea aici de față este de acord, putem să trecem la discutarea punctului următor de pe ordinea de zi și anume împărțirea noastră pe cinuri și  căprării.
  • Uite, putem folosi numărul de picioare, unii avem două, alții – patru! propuse bărzoiul Compas, admirându-și cataligele.
  • Eu am șase! Și doi clești, sări racul din lac, folosind drept tălmaci un broscoi verde, cu ochii bulbucați, pe nume Orac.
  • Ssssă nu ne grăbim, sâsâi șarpele Sâsâilă, eu n-am nici un picior, pe mine unde mă puneți?
  • Eu am șase picioare, albina are tot șase, dar mai are și două aripi. La noi, la furnici, doar reginele au aripi, când pleacă în zborul de nuntă, dar după aceea le pierd și ele…
  • Păi, dragele mele surate,văzând această încurcătură, zise și vulpea Șterpelina, ce-ar fi să ne împărțim în două neamuri, în neamul codos, adică cel prevăzut cu coadă, așa ca mine, și neamul berc, adică fără coadă…
  • Da, da, foarte bine ai zis, neamul codos! aprobă lupul, legănându-și coada înfoiată.
  • Excelent! sări și veverița, înfoindu-și la rândul ei coada.
  • Este o idee foarte bună, adăugă și mica codobatură Bâțâlica.
  • Perfectă! cârâi și coțofana Caragaț.
  • Ba e prfect…greșită! mormăi ursul. Ce, vreți să mă puneți PE MINE, ditamai dihania, laolaltă cu… cu broaștele? Asta nu primesc în ruptul capului!
  • Hi,hi,hi, ruptul capului, după ruptul cozii, se hlizi vulpea.
  • Ce zici? Ce tot șușotești acolo?
  • Ia, nimica, admiram și eu…luna de pe cer.
  • N-ar fi mai bine să ne împărțim în…în neamul ciocos  și în neamul…botos? întrebă pițigoiul Piți.
  • Ia, aș vrea să-l văd eu pe ăla care are curajul să-mi zică mie botos! mârâi lupul Colțatu, aruncând priviri fioroase în jur.
  • Păi, atunci…ce-ar fi să ne împărțim în neamul zburător și neamul mergător, propuse careva.
  • Și eu sunt zburător, spuse liliacul care tăcuse pănă atunci, atârnat cu capul în jos, dar nu vreau să fiu pus laolaltă cu păsăretul ăla gălăgios și fără minte!
  • Atunci…să ne împărțim în neamul penat, că e curat și neamul păros, că e frumos, propuse un grangur galben și lingușitor, pe nume Fluieră-vânt.
  • Da, da, așa ar fi cel mai bine, se auziră mai multe voci.
  • Ssssă nu ne grăbim, am mai sspussss….Sssă fim și noi al teilea neam, cel sssolzosss, împreună cu șșșopârlele șșși cu peșșșștii, propuse șarpele de dudău.
  • Oac! Și noi? Cu broaștele cum rămâne? Noi nu avem nici pene, nici păr, nici solzi…Noi, cu salamandrele și cu tritonii suntem…în pielea goală! Pe noi cum să  ne cheme, neamul…golaș? Oac, oac, dar nu sună bine deloc!
  • Iar noi avem o carapace tare, spuse și broasca țestoasă Farfurioara. Doar scoicile mai au ceva asemănător, dar nu au cap , picioare și coadă, ca noi.
  • Scoicile au totuși un picior…
  • Și pe noi cum să ne cheme? Neamul…carapacios?
  • Eu insist să fim neamul codos! grăi vulpea Șterpelina.
  • Ba eu, păros, bombăni ursul Scotocilă.
  • Ba eu, penat! țipă strident gaița.
  • Ba eu, solzos, țâfni gușterul.
  • Ba eu, zburător, preciză și vulturul.
  • Eu zic să ne numim neamul mergător-pânditor, propuse și popândăul Pândilă.
  • Vreau șșși eu ssssă fiu neamul codossss…
  • Păi da, jupâne șarpe, că dumneata ești alcătuit numai din cap și…coadă, bombăni viezurele supărat, că doar nici el nu prea avea coadă.
  • Cronc, cronc, cronc! Tăceți odată că mă înnebuniți de cap! Vă purtați de parcă ați fi niște…niște oameni! Vreți să suspendăm ședința? Propunerea cu numele părții pe  care o folosim la mâncat și la vorbit mi se pare cea mai bună! Fiecare dintre noi are un bot sau un cioc, sau, în sfârșit, ceva asemănător, spre deosebire de oameni, care au numai gură. Propun așadar să ne împărțim doar în două cinuri, sau neamuri, dacă vreți, și care să fie…
  • Neamul botos și neamul ciocos! sări gaița Trăncănici.
  • Mrrr, care va să zică eu sunt botos? mârâi lupul amenințător.
  • Da, lupule, tu ești cel mai botos dintre toți, îl asigură cerbul.
  • Lasă, că vezi tu…
  • O să văd un lup rău și prost, luat în coarne de un cerb, asta o să văd, dacă vrei neapărat!

Până la urmă au fost toți de acord cu această propunere, deși vulpea își tot admira cu jind coada lungă și stufoasă, încurajată de coțofana ce, de asemenea, se lăuda mereu cu coada ei, care de fapt mai mult o încurca la zbor.

Discuțiile se mai prelungiră până când spre răsărit apăru o geană de lumină. Atunci se iscă oarece rumoare  printre animale.

  • Da, dragii și dragile mele, ședința noastră s-a terminat. Bine că am izbutit, în sfârșit, să ne lămurim problemele și să știm ce avem de făcut de acum încolo. Plecați cu toții  în pace, la treburile voastre și nu uitați să vorbiți cu toți piticii de rouă pe care îi veți întâlni, grăi corbul drept încheiere.
  • Ura, ura, trăiască jupânul corb! strigară toți într-un glas și foarte sincer, pentru că probabil de la aceste urări i se trage corbului viața sa cea lungă, de vreo două sute de ani și mai bine.

Andrei Radu, 9 oct. 2008.

 

  1. CĂȚELUL ȘI FURNICILE

 

  A fost odată ca niciodată, cu niscaiva anotimpuri în urmă, cam pe vremea când munții, cu creștetele lor cărunte, ieșeau din cețuri pentru a scruta cu mândrie câmpiile înverzite, a fost, care va să zică, un…cățel. Dânsul era un cățel mic și negru, lățos, dar cu cei mai rotunzi ochișori din lume, o pereche de urechi maaari și patru piciorușe atât de scurte încât abia de se mai vedeau de sub el. Pasămite acele piciorușe ajunseseră astfel pentru că s-ar fi tocit din cauza obiceiului acestui cățel de a umbla mereu fuga de colo-colo, mai aes că nici nu beneficia de o curte a lui,așa cum au îndeobște câinii pe la țară.Numele oficial al acestui cățel de pripas era Radar, odată pentru că așa îl botezase un profesor, văzându-i urechile care parcă erau două antenuțe gemene de radar, destinate să urmărească eventual…ciori, apoi pentru că acest nume fusese consemnat  ca atare în catastifele foarte oficiale ale primăriei, la rubrica numită „câini comunitari”, conform normelor CEE. Copiii care , spre deosebire de șoferi, nu prea știau ce este acela un radar, îl porecliseră pur și simplu cuciu Urechilă, ceea ce-l supăra foarte mult pe dumnealui din cauza confuziei ce se creea între el, totuși câine, și iepure, pentru că cu un măgar nu putea fi, totuși, confundat. Așdar micuțul Radar alerga de seara până dimineața de jur împrejurul satului, pentru că ziua de obicei se odihnea, ascuns în vreo tufă de brustute, ocrotit de foile mari, pufoase și umbroase. Dacă ochișorii lui, ascunși parțial de bretonul rebel, nu apucau să vadă mare lucru de la înălțimea de o palmă la care se găseau instalați în mutrișoara isteață, pentru că și cea mai obișnuită iarbă creștea mai înaltă decât cățelul nostru, în schimb urechile lui speciale auzeau totul pe o rază de o poștă în jur, pe când năsucul lui de arici inventariase peste o mie și unu de mirosuri principale, fără a mai aminti și  de alte mii de mirosuri secundare, încât cei de la cooperativa „Urme și Mirosuri” ar putea fi invidioși. Cu ajutorul sunetelor și al mirosurilor Radar putea identifica fără greș pe orice ființă din sat, de la țânțar și până la armăsar, ceea ce îi era de mare folos pentru a deosebi dușmanii de prieteni, mai ales că primii erau cam mulți, așa ca în textele manelelor, și ultimii – puțini. Să nu credeți cumva că Radar era vreun cățel nesuferit, dimpotrivă, era modest, sincer și prietenos cu toată lumea, numai că cei mai mulți, văzându-l așa de mic și de urecheat, parcă se simțeau îndemnați să-l tachineze de fiecare dată când îl întâlneau. Copiii mai răi fugeau să-l tragă de urechi, pe când oamenii mari, părinții copiilor răi, dădeau cu pietre după el, scornind că le-ar fura ouăle de prin cuibare, sau că le-ar mânca puișorii, ceea ce era absolut fals. În plus, dulăii se strâmbau la el în trecere, pisicile îngâmfate îl scuipau, invidioase pe el, mai ales după ce au aflat că el prindea mult mai bine șobolanii decât însuși vestitul motan Ceacâr, gâscanii săreau să-l ciupească,  curcanii îl înjurau, așa că bietul Radar găsise că este mult mai înțelept și…igienic pentru el să nu mai treacă prin sat, mulțumindu-se doar să-i dea ocol. Pe unde umbla el atunci? Păi dacă prin pădure primejdiile erau prea mari pentru un câine atât de mic iar câmpul deschis nu era cel mai indicat loc de plimbare pentru cineva care ar fi încăput pe lista de bucate a vreunui uliu gheros, mai rămâneau…tufișurile. Din fericire, la marginea satului erau o mulțime de tufișuri, ba mai trecea și un pârîu umbrit de sălcii, ca să se verse mai departe, în Balta cea Mare, și mai putea alerga prin livezi, pe potecile făcute de alții și bătătorite și de el, cu un zel necontenit. Pe acolo se întâlnse el și cu vulpea, care ar fi vrut să-i fie prietenă, dar înțelesese repede că roșcovana era doar o escroacă oportunistă, gata să-l folosească drept complice la furăciunile ei. Cu dihorul, care era cam de dimensiunile lui, cum s-ar fi putut împrieteni, când se știe că el fură puișorii de prin curți într-o veselie, ba mai și miroase urât? Cu atât mai mult îl supăra acesta, cu cât dădeau vina pe el pentru puișorii măcelăriți de dihor, așa că Radar nu pierdea ocazia să-i scarmne blănița maronie și elegantă de câte ori izbutea să pună lăbuța pe el. În schimb ariciul era cumpătat și serios, dar este foarte greu să păstrezi o relație apropiată cu cineva atât de…țepos. Cu toate acestea se întâlneau bucuroși prin livadă și făceau schimb de vești, discutând pe cel mai codial ton, numai că ariciul, cam supărăcios și sperios din fire, odată se făcea ghem, ca o  perniță de ace, și vezi dacă mai ai cu cine sta de vorbă! Cu iepurii este o altă poveste, mai simplă: aceștia pur și simplu nu pot să-i sufere pe câini. La început urechiații ar fi stat de vorbă cu Radar, văzându-i urechile mari,dar când au aflat din surse sigure că este câine nici n-au mai vrut să audă de el. Cât despre broaște, ce prietenie să legi cu dumnealor când una-două sar în baltă și acolo se adună seara în grupuri-grupulețe ca să-i bârfească pe toți, la rând și în gura mare. Cu șobolanii cei răi și scârboși nici vorbă nu putea să fie de vreo toleranță, darmite de o prietenie, iar șoriceii, rudele lor mai mici, s-au obrăznicit într-atâta încât într-o seară s-au apucat să-i roadă până și coada lui câinească, un bun foarte prețuit de orice dihanie păroasă sau solzoasă.Despre cârtiță, se știe că circulă numai…cu metroul, așa încât nici nu se puteau întâlni. Așadar cățelul Radar stătea într-o seară în livadă supărat, cu botul pe labe și cu coada între picioare, cugetând la nedreptățile lumii acesteia și găsind că soarta lui este cam tristă pentru că pe el nu-l dorește și nu-l iubește nimeni, în schimb sunt atâtea potăi răsfățate și iubite fără niciun merit. Din ochișorii săi triști pornise o lacrimă amară ce se prelingea de-a lungul boticului când urechile sale năzdrăvane, care auzeau totul, prinseră niște zgomote ciudate,din ce în ce mai insistente, venind dinspre un mușuroi de furnici, a cărui spinare rotunjită de ridica din iarbă ceva mai departe. Zgomotele erau la scara de mărime a furnicilor, dar știm ce auz năzdrăvan avea Radar, care mai și pricepea graiul gâzelor, pe care avusese destul timp să-l învețe, fiind și silitor de felul său, o trăsătură de mare folos în viața oricui. Așadar dinspre mușuroiul furnicilor negre, zise și de pădure, alcătuit din grăuncioare de pământ, crenguțe și frunze mărunțite, se auzeau zgomote de luptă, strigăte, vaiete, pocnituri și trosnituri de carapace chitinoasă ce îmbracă îndeobște gâzele, care acum se zdrobeau sub cleștii puternici ai furnicilor-soldați, încleștate într-o luptă pe viață și pe moarte. Mușuroiul fusese atacat din trei părți de către furnicile roșii, cunoscute și ca furnicile de foc din cauza mușcăturii lor veninoase, care arde ca focul. Întreg mușuroiul atacat clocotea ca un vulcan gata de erupție iar furnicile roșii veneau mereu, pe trei coloane, luptând cu înverșunare ca să înfrângă rezistența apărătorilor negri. Aceștia fiind mai mici decât atacatorii, era nevoie de două negre la una roșie pentru a o răzbi. Cât timp apărătorii negri erau mai mulți decât atacatorii, făceau față, numai că furnicile roșii veneau parcă fără număr și mușuroiul nu mai aveea de unde scoate alți soldați așa că intrară în luptă și lucrătoarele. Acestea erau mai mici decât soldații și mandibulele lor nu reușeau să taie în două un soldat pe când acesta le făcea bucăți cu ușurință.Cățelul Radar se apropiase de locul luptei și văzând cum stă treaba începu să latre supărat la furnicile roșii, strigându-le să plece la ele acasă, dar cum lătrăturile lui erau în graiul câinesc și nu în cel furnicesc, nu avură niciun ecou. Când, în sfârșit, reuși să îngaime ceva în graiul furnicesc, cu ajutorul mustăților, pentru că furnicile așa vorbesc între ele, cu ajutorul antenelor, rezultatul a fost că mai multe furnici roșii îl ciupiră de nas cu răutate și obrăznicie. Așa ceva nu putea răbda nici cel mai umil câine din lume, drept urmare Radar strănută furios și cu lăbuțele sale cele scurte și harnice se apucă să împrăștie în cele  patru zări coloanele atacanților infami și roșii.

  • Hei, tu de colo, ăla păros și urecheat!, strigă mânios comandantul soldaților roșii, un general cu capul mare, mai roșu și mai fălcos decât ceilalți. Da, tu, ăla negru și lățos! Cu ce drept te amesteci tu în treburile furnicești? Sau vrei să te…furnice spinarea mai rău ca niciodată? Îți orrrrdon să te dai la o parte din drumul meu, câine ce ești, că altfel…
  • Altfel ce, gâză roșie și nesuferită ce ești? Sunteți toți niște…niște tâlhari!, lătră el supărat.
  • Altfel te facem bucățele mărunte-mărunțele,de o să-ți albească oasele la soare, că am răpus noi și pe alții mai mari decât tine! După aia ne ocupăm și de suratele noastre cele negre și nesupuse! Pe el!, răcni fălcosul, făcând un semn cu antenele și atunci furnicile cele roșii schimbară direcța atacului, încercând să-l învăluiască pe cățel. Acesta făcu față atacului pentru un timp, tot tropăind mărunt din lăbuțe, numai că în scurt timp blănița luicea neagră deveni mai degrabă roșie de câte furnici putuseră să-l năpădească. În aceste condiții vitrege, cățelul o luă la fugă…vitejește către pârîu, aruncându-se la iuțeală în apa nu prea adâncă, dar suficientă ca să-l acopere până la vârful vestitelor sale urechi. Aerul se încinsese de focul luptei, adică de veninul furnicilor roșii, cunoscut ca acid formic, pentru că acestea, în ciuda convențiilor internaționale, încă mai foloseau arma chimică. Cuciu Radar fu așadar nevoit să stea scufundat în apă, ținându-și doar năsucul afară, ca să poată respira, până când i se mai ostoiră usturimile de la atâtea mușcături, iar atacatoarele perfide pieiră într-un mod rușinos în valurile pârîului.O broască țestoasă, care dormitase pe un bolovan în tot acest timp, se supără și se aruncă, plescăind, în valuri și dispăru sub apă. Probabil că ea fusese suportera furnicilor roșii. Eliberat, în sfârșit, de toate relele, cățelul se mai bălăci puțin apoi ieși din apă, scuturându-și  blănița și împroșcând cu stropi în toate părțile, în uralele furnicilor negre, bucuroase de ploaia care le răcorea și pe ele. Întrucât intervenția hotărâtoare a cățelului dezorganizase complet coloanele dușmane, furnicile negre avură destul răgaz ca să-și revină și să treacă la contraatac, nimicid orice furnică roșie din cele rămase pe acolo. Lucrătoarele aproape că și curățaseră câmpul de luptă când, la apropierea lui Radar, comandantul negru strigă un ordin către soldații săi:
  • – Vitejii mei soldați, iată-l pe salvatorul nostru! Drepți! Pentru onor, prezentaaaați arm!

Atunci coloanele de furnici negre luară poziția furnicească de drepți și prezentară arma, adică acei clești ai lor, cu un „clanț” unanim, în cinstea lui Radar, care nu-și revenea din uimire.

  • – De trei ori ura pentru salvatorul nostru!
  • – Urrraaaaa, urrraaaa, urrraaa!, strigară toate furnicile, cu entuziasm sincer.

 

Cuciu Radar se fâstâcise cu totul, copleșit de emoția înaltei prețuiri care i se arătase pentru prima oară în viața lui câinească. Furnicile lucrătoare și furnicile doici, ieșite  din adâncurile mușuroiului în mod cu totul excepțional, aplaudau frenetic, iar la sfârșit chiar și regina furnicarului, ajutată de câteva zeci de lucrătoare, care-i susțineau pântecul enorm,își făcu apariția majestuasă pentru a face o reverență grațioasă de mulțumire cordială acestui salvator neașteptat, apoi improviză și un discurs, grăind astfel cu vocea ei prețioasă:

  • Scumpul nostru salvator, îți mulțumim din suflet, atât eu cât și tot neamul meu furnicesc, aici de față, pentru că toți sunt copiii mei, pentru gestul sublim, înfăptuit cu atâta abnegație și spirit de sacrificiu eroic. Gestul tău va rămâne pe veci înscris cu litere de aur în cartea de onoare a mușuroiului nostru (după ce vom învăța să sriem), pentru pomenirea peste veacuri, în istoria zbuciumată a neamului nostru de furnici negre, harnice și cinstite. În sfârșit, după un șir neîntrerupt de sacrificii dureroase, am trăit să văd minunea ca noi, furnicile negre, să nu mai avem o soartă…neagră și să nu mai plătim tributul rușinos, de zeci de pupe luate cu japca de către tâlharii roșii, astfel încât suratele noastre, care urmau să iasă din aceste pupe, în mușuroiul dușman, au fost salvate de la sclavie. Dacă cumva nu știai rosturile dintre noi, află că furnicile roșii nu au lucrătoare și nici doici din neamul lor, ele făcându-se toate soldați, de aceea au nevoie să le fure de la alte neamuri, așa ca noi, care să le hrănească și să le îngrijească pe aceste profitoare nerușinate. An de an mușuroiul nostru a fost atacat și prădat, în ciuda vitejiei noastre, ca apoi să vedem cu durere cum suratele noastre negre, ajunse în rușinea robiei, muncesc pe brânci pentru huzurul furnicilor roșii, fără măcar să-și dea seama ce s-a întâmplat cu ele….În sfârșit, este groaznic să așteptăm mereu atacul știind că n-o să-i facem față. Dar tot răul s-a sfârșit astăzi, datorită ție!

Discursul reginei fu întrerupt de aplauze și ovații sincere, adresate atât ei, cât mai ales lui Radar, salvatorul miraculos. Majestatea sa reluă discursul încheind cu aceste cuvinte:

  • În numele furnicilor negre, a căror suverană sunt, în virtutea dreptului furnicesc, îți acord titlul de furnică onorifică și te ridic la rangul nobiliar de Cavaler Salvator. Așa cum soldații mei mi-au jurat credință, așa îți vor jura și ție și vor fi la porunca ta, ori de câte ori vei avea nevoie. Dar și tu îmi vei jura , la fel ca ei,credință mie și așa ne vom fi cedincioși unii altora și de ajutor la nevoie. Diploma de furnică onorifică, echivalentă cu ce de cetățean de onoare al mușuroiului nostru, îți va fi înmânată ulterior, împreună cu cheia de aur a mușuroiului, imediat ce vom fi făcut rost de ele. Dacă dimensiunile tale ți-ar permite, te-am invita în mușuroi la un ospăț regesc, dat în cinstea ta și a victoriei noastre istorice asupra tâlharilor roșii. Țin să menționez că avem și o orchestră de greieri țambalagii acolo, dar având în vedere că s-ar putea să avem și gusturi muzicale și mai ales culinare foarte deosebite, ne vedem nevoite să renunțăm la acest punct din festivitate.

Acestea fiid zise, furnicile își strânseră calabalâcul, făcură stânga-mprejur și plecară trap rapid la treburile lor, conform dictonului ,devenit clasic chiar și la grădiniță: „că la noi în furnicar nu e loc pentru zăbavă”. Proaspătul Cavaler Salvator porni și el mândru prin livadă, ca să se laude cu titlul său de nobil, unic printre căței. Un șarpe bătrân și cam surd rămase sâsâind și gustând mereu aerul cu limba sa lungă și despicată, fără să priceapă nimic, niște șopârle începură, bineânțeles, să umble cu…șopârle, un gușter încruntat  își umfla ritmic și disprețuitor gușa colorată când în verde, când în albastru, auzind despre rangul la care fusese ridicat cățelul și doar ariciul se repezi să-l felicite și să-l îmbrățișeze, cam țepos, ce e drept, dar sincer și fără invidie, după care-i mărturisi, roșind un pic pe sub ghimpii cenușii:

  • Știi, și mie îmi cam plăceau ouăle de furnică, dar acum…o să mă las de sportul ăsta.Mai bine să mănânc fructe, că au și vitamine. Ai auzit, cred, proverbul acela care spune că „cine papă vitamine, se hlizește mult și bine”.
  • Nu l-am auzit, dar …sună bine.
  • Mai știu unul, tot așa de înțelept, cate spune că „toată lumea să se-nfrupte din legume și din…”
  • Fructe!, ghici cățelul. Ce e drept, mie nu prea-mi plac nici legumeleși nici fructele, dar, de nevoie mănânc și din ăstea.
  • Bravo, ești înțelept și știi să te hrănești …sănătos!

Unui melc, ce se nimerise prin preajmă, făcând turism agale cu casa în spinare, îi ieșiră ochii din cap de mirare auzind la ce grad de noblețe putuse fi înălțat un câine de pripas chiar de către furnicile cu sânge albastru și culoare neagră. Nu apucă însă bietul Urechilă cavaler Salvator să se bucure în tihnă prea multe zile de proaspăta sa noblețe când află de la oșmecheriță de coțofnă cârâitoare și cârtitoare, pe nume Caragaț, în ascuns și ea amatoare de ciugulit ouă de furnici, cum că armata roșie cea perfidă și hapsână tocmai pornise să atace mușuroiul furnicilor galbene. Acestea, încă și mai mici decât furnicile negre, ar fi fost o pradă sigură  fără intervenția…cavalerului Salvator! Scenariul se repetă aproape întocmai, doar că armata roșie nu apucase încă să dea iama în mușuroiul blondelor, fiind prinsă înt-o ambuscadă câinească, mai ales că înainta pe o singură coloană, fără cercetași în avangardă și fără elemente de siguranța marșului pe flancuri. Așadar ambițiile de cucerire și luare în sclavie a furnicilor blonde se duseră pe gârlă la propriu și a doua oară, sacrificiul boticului ciupit și al lăbuțelor înțepate fiind răsplătit cu cel de-al doilea titlu de Cavaler Salvator. Una peste alta, dublul cavaler salvator apreciase așa, trecând prin livadă, că ar fi rost de vreo câteva zeci de titluri de cavaler Salvator, fără a mai socoti alte mușuroaie de prin pădure și ,evident, excluzând mușuroaiele roșii, care nu acordau asemenea titluri, poate doar ceva ordine și medalii,pe care le distribuiau numai în înteriorul mușuroaielor proprii, find adică, de uz intern.Și pentru că tot veni vorba de aceste mușuroaie roșii, a căror soartă devenise de o vitregie…câinească, furnicile de foc se făcură și mai foc și pară și trimiseră solii peste solii, care mai de care mai oficială și mai pompoasă, de la un furnicar roșu la altul, având în frunte ambasadori extraordinari și plenipotențiari, adică împuterniciți, în numele guvernului fiecărui mușuroi, și al reginei respective, foarte roșie și aceasta, să discute toate aspectele problemei negre și să ia prompt orice hotărâre ce se va potrivi întru salvarea modului de viață sclavagist  al furnicilor roșii, practic dependente de sclavii negri. Acești ambasadori au încercat să abordeze și alte furnicare, negre sau blonde, numai că au fost declarați de îndată „persona non grata”, adică, pe scurt, nesuferiți, și izgoniți de îndată. În aceste condiții furnicilor roșii nu le-a mai rămas decât să organizeze un ultim congres extraordinar, în exclusivitate roșu, unde să-și aleagă un comitet central pe…mustață, pentru că furnicile nu au sprânceană. Parlamentările din cadrul congresului prelungindu-se peste măsură, părerile contrare înmulțindu-se în loc să scadă, agenturile furnicești de alte culori aflară tema discuției și o transmiseră către alianța negreselor cu blondele, care, la rândul lor, convocară un consiliu de război, sunând și mobilizarea generală. În acest timp la congresul roșu, văzând că nu se mai termină ciorovăiala, marele comandant roșu Falcăncer, cel mai fălcos dintre toți, luă cuvântul și ca să termine cu brambureala furnicească, prinse cu fălcile-i enorme orice oponent și dădu cu ei de pământ până când se făcu liniște.După ce privi crâncen în jur, umflându-și pieptul, Falcăncer le expuse pe scurt strategia sa genială de atac hotărâtor al furnicilor rebele, negre și galbene, aliate și nerușinate.

  • Viteze furnici  roșii, tună el, soarta a vrut ca noi să dominăm prin forța fălcilor noastre teribile lumea furnicească. Ca să înnăbușim odată pentru totdeauna această rebeliune obraznică, iată ce vom face! Mai întâi vom uni toate armatele roșii într-una singură, biruitoare și nepieritoare, cu care vom ataca din toate părțile un singur mușuroi inamic și nu mai contează câți câini îi vor sări în ajutor, noi îl vom cuceri de îndată, luând tot ce se poate jefui din acel afurisit de mușuroi, ouă și pupe, iar prada va fi împărțită după aia.Tot ce rămâne acolo va fi distrus. De acolo vom trece la alt mușuroi, și apoi la altul și așa mai departe, până cânt toți inamicii vor cădea în sclavie și nu vor mai îndrăzni să ridice capul vreodată. Am zis! Dacă are cineva altă părere, să se ridice ca să-i rup gâtul imediat! Și acum, executrea!

În timp ce reginele din furnicarele roșii semnau decretele de mobilizare generală, spionajul advers își făcuse atât de bine treaba prin agenții săi dubli încât practic tot neamul furnicilor se găsea în fierbere, ca mustul toamna. Dar pentru că nici furnicile negre, nici cele galbene nu știau practic ce să facă, îl chemară în ajutor pe Urechilă Radar, dublu Cavaler Salvator, ca să le salveze și a treia oară. Solii îl găsiră pe acesta adormit la umbră, într-un tufiș. Supărat că-i fusese stricat somnul de după-amiază, acesta ascultă cam morocănos tărășenia, de care se cam săturase.

  • Bine, fie, vă mai salvez și de data asta, dar va trebui să executați întocmai indicațiile mele prețioase pentru că nu mai am chef să fiu iar ciuruit de înțepăturile spurcăciunilor roșii. Pentru asta va trebui să  sacrificăm cel mai mare și mai frumos mușuroi, care va fi atacat primul.
  • Nuuu, asta nuuu!, strigară reprezentantele acestui mușuroi.
  • Ba da, și dacă mai commentați ordinele mele, plec și vă las baltă!
  • Nuuu, nu pleca, te rugăm în genunchi, salvează-ne!, se smiorcăiră furnicile disperate, dar fără lacrimi, pentru că ele au ochii uscați.
  • Bine. Așadar sacrificăm acel mușuroi atacat dar…nu și conținutul său, preciză Radar, ridicând înțelept o lăbuță. Acolo toate lucrătoarele vor lua cu ele pentru evacuare ouăle, pupele și regina, folosind la nevoie și galeriile de cârtiță, și se vor adăposti provizoriu într-o locuință socială, așa cum este, de pildă, buturuga aceea. Soldații rămân pe loc și luptă ca să întârzie ocuparea mușuroiului până când fugarele vor fi la adăpost. Odată mușuroiul momeală ocupat, eu voi astupa toate galeriile de fugă cu explozii…de mânie, iar soldații se vor întoarce ca să astupe , la rândul lor, toate intrările, blocând astfel în capcană toată armata dușmană. Sa-nțeles?
  • Da, da, e genial, ura, urraaa, trăiască salvatorul nostru!

Planul simplu și genial fusese aprobat în unanimitate iar aplauzele ,uralele și ovațiile furnicești ar mai fi durat mult și bine dacă n-ar fi fost întrerupte de către năvala dușmanilor.Marele strateg lătrător de abia avu timp să facă o primă mișcare tactică și să se retragă pe buturugă, de unde putea urmări mersul evenimentelor, având perspectiva completă a câmpului de luptă. Când pământul înghiți cam toate furnicile roșii, cele negre apucând să fugă cu averea lor cea mai de preț, iar din galeria de cârtiță începuseră să apară ferocele furnici roșii, cățelul strateg sări cu lăbuțele și astupă fără drept de apel tunelul respectiv, în timp ce furnicile negre betonau intrările în mușuroiul cucerit de către furnicile roșii, care tocmai își trâmbițau victoria nesperat de ușoară. Curând însă bucuria victoriei se transformă mai întâi într-o amară dezamăgire, văzând că nu mai au ce prăda în mușuroiul golit până și de cojile de ouă, după care începu să-și facă loc disperarea, când au constatat că toate căile de înaintare și de retragere fuseseră tăiate. Se zice că în adâncurile fatale ale mușuroiului capcană marele general roșu Falcăncer s-ar fi sinucis de rușinea înfrângerii, mușcându-se singur de fundul dolofan cu cleștii săi formidabili în luptă dar inutili la muncă. Având în vedere că de acolo n-au scăpat cu viață martori care să ateste ce sa întâmplat cu adevărat, s-ar putea ca toate acestea să fie doar legende din folclorul furnicesc. Oricum, ca urmare a catastrofalei înnfrângeri , mușuroaiele roșii au fost atât de slăbite încât imperiul lor s-a destrămat definitiv. De cealaltă parte acest eveniment epocal din istoria furnicească a prilejuit tot felul de serbări și atribuirea celui de-al treilea titlu de Cavaler Salvator lui Radar, după care furnicile își intrară în ritmul lor obișnuit de viață, care se desfășura după dictonul „toți pentru unul și fiecare pentru sine”.La furnici acesta  se traduce astfel: toți dintr-un furnicar pentru unul și același furnicar și fiecare furnicar…pentru sine.

Se părea, așadar, că se instalase o lungă și solidă eră de pace în lumea furnicilor, drept pentru care vara trecu lin, fără alte pățanii deosebite. Nici nu apucaseră primele frisoane ale toamnei să încrețească fața lacului, când apăru o altă primejdie,  mai crâncenă decât toate celelalte la un loc! Practic, după obiceiurile lor cele ciudate, oamenii, văzând fructele din ce în ce mai împuținate ale livezii îmbătrânite și neîngrijite, găsiră de cuviință să taie toți pomii și să are locul. Bietele gâze, care nu știau nici măcar numărul de telefon al ecologiștilor, ca să-i roage să pună o  vorbă bună pentru ele, se văzură amenințate să rămână și fără casă și fără masă. După mai multe runde de parlamentări sterile, bietele furnici se văzură nevoite să recurgă iar la serviciile salvatorului lor, cățelul Radar. Acesta ascultă, clătinând din capul său urechiat, noul și marele necaz al protejatelor sale, apoi grăi cu amărăciune:

  • Dragele mele, chiar dacă ați avut de a face cu oamenii mai puțin decât mine, cunoașteți năravul lor, vechi de când lumea, că fiind ei cele mai egoiste dihănii de pe pământ, nu se gândesc decât la folosul lor imediat, fără să le pese nici atâtica de celelalte vietăți de prin preajmă. Cred că nici nu este de mirare acest comportament, pentru că orice dihanie păroasă care se respectă, așa ca mine, are păr peste tot, cu excepția tălpilor și vârfului nasului, pe când oamenii au păr numai pe  căpățânile lor ălea mari și rotunde, ceea ce le provoacă tot felul de …năzbâtii. Ba unii nu au păr nici acolo, ceea ce mă face să cred că sunt cumva rudă cu dihăniile golașe, precum …broaștele, dacă nu chiar cu…râmele. Altfel cum să explicăm un obicei atât de aiurit cum ar fi băutul a tot felul de licori, chiar când nu le este sete, care licori, făcute așa de către ei, înadins, ajung să-i amețească rău de tot de cap, încât fac numai prostii și nici pe picioare nu se mai țin. Asta o știu din proprie experiență pentru că odată, fiind fript se sete și negăsind niciun strop de apă, a trebuit să lipăi dintr-o halbă pusă pe jos niște băutură din aia galbenă, de am amețit că nu mai știam nici cum mă cheamă și de abia m-am clătinat până într-o tufă ca să nu rîdă ăia de mine. Unde mai pui că oamenii ăștia, când beau, nici măcar nu știu să lipăie, toarnă în ei așa, ca într-o pâlnie! Și pentru că asta nu le este de ajuns, mai scot și fum pe gură și pe nas, un fum puturos și otrăvitor, care m-a făcut să  tușesc întotdeauna. Am văzut că bagă în gură un smoculeț rotunjit dintr-o buruiană uscată și tocată mărunt, pe care-l aprind la vârf și atâta tot sug din el de parcă acolo ar fi fericirea! În afară de oameni, am mai văzut că scot fum casele lor, dar și dihăniile lor cu roți, așa că nici nu este de mirare că dihăniile ăstea, cu roți, s-au înhăitat cu oamenii, făcând împreună la rele în stânga și-n dreapta. Ceea ce n-am priceput eu este faptul că uneori aceste dihănii cu roți îi lovesc și-i trântesc și pe oameni, făcându-le rău, ceea ce știu că făceau numai caii supărați că oamenii îi tot muncesc. În sfârșit, ce să o mai lungim, oamenii sunt cei mai puternici, pentru că stăpânesc și aceste dihănii, mult mai mari decât ei și la care noi, câinii, lătrăm degeaba și, în plus, de la ei putem să ne așteptăm la tot felul de rele.
  • Din păcate așa este, întări și o furnică-deputat, pentru că și în trecut oamenii ne-au făcut necazuri. Uite, astă vară au stropit cu otravă pomii în care aveam și noi vacile noastre, păduchii ăia verzi e pe frunze, de la care adunam zilnic zeci de găleți furnicești de suc dulce, și i-au omorât fără milă. Tot atunci au murit, de-a valma, toate celelalte gâze care au fost prinse de norul de otravă, împroșcat de o dihanie mare și duduitoare, cu patru roți, care mai scotea pe nas și un fum puturos.În anii trecuți asta se întâmpla destul de des, dar anul ăsta, tocmai când credeam că am scăpat…vor veni peste noi, să taie toți pomii, ba să mai răscolească și pământul, ca să nu mai rămână niciun furnicar…
  • Vai de noi, am auzit de la un graur pestriț că au și început în colțul de jos al livezii, pentru că a văzut el furnicile refugiate cum își cărau averea în spate…
  • Asta am văzut și eu, întări Urechilă, numai că în ritmul în care se mișcă acum ar mai putea dura un an sau doi…ca să apuce să taie toată livada. Se pare că și în lumea oamenilor se întâmplă niște rele, cred că de pe când au început broaștele să cânte modificat, în loc de oac-orac să zică oac-ortac-ortac…Așa s-au rărit și oasele care ne reveneau nouă, câinilor, ba și dihăniile cele mari, cu care răscolesc ei pământul, s-au cam rărit…Pe unele le văd zăcând și ruginind prin curți. În schimb s-au înmulțit dihăniile mai mici, cu patru roți, ălea de aleargă mult mai iute pe șosele, că nu putem să le ajungem din urmă, iar dulăul Schelau a și fost ologit de una din ăstea, de aleargă și acum în trei picioare.Am mai văzut și dihănii mai mici, cu numai două roți, iar oamenii merg călare pe ele, la fel ca pe cai. Pe una din ăstea am reușit să o mușc de roată până când a făcut fâsss și omul ăla rău, care încăleca pe ea, să mă fugărească și să dea după mine cu bolovani, a trebuit să o conducă acasă, de coarne. Cu ăstea mici mă mai descurc, dar cu ălea mari…nu prea. Tot ce pot face este să ridic piciorul din spate lângă ele, să le ud puțintel, ca să le ajut să ruginească mai repede….
  • Vai, vai, vai, marele nostru Cavaler veșnic Salvator de data asta nu ne mai pate salva…
  • Stați, că n-am terminat! Ceva-ceva tot s-ar mai putea face, dar asta presupune un sacrificiu și mai mare.
  • Adică?
  • Adică să…plecați de aici, de unde vă ete amenințată viața, în altă parte, în altă țară chiar…
  • Adică cum? Să emigrăm?
  • Noi nu ne vindem țara!
  • Nici nu puteți să vindeți ceva ce nici nu veți mai avea!
  • Și atunci…unde să plecăm?, întrebă o furnicuță.
  • Acolo, departe, dincolo de Balta cea Mare…
  • Noi nu putem vedea atât de departe…
  • Da, da, se știe că noi, furnicile, suntem cam mioape…
  • Nu-i nimic, lăsați că știu eu cum veți putea ajunge la Balta cea Mare, la fel  și cum să treceți dincolo…
  • Poate în zbor….Vezi numai că la noi, la furnici, doar reginele pot zbura, în zborul lor de nuntă, după care le cad aripile și rămân toată viața în mușuroi.
  • Nu veți zbura ci veți pluti pe apă. Ne vor ajuta și găinile…
  • Găinile? Aoleu! Păi nu știi că găinile sunt dușmancele noastre de moarte? Ele nu scapă nicio ocazie să ne ciugulească cu clonțurile lor hulpave, ba își mai învață și puișorii să ne mănânce!
  • Stați, ce vă repeziți așa, lăsați-mă să termin ce am de spus! Găinile ne vor ajuta să căpătăm corăbiile cu care veți pluti peste Baltă, ciugulind miezul de la jumătățile de dovleac și de pepene.
  • Și cum să plecăm noi, așa, în…necunoscut? De unde știm noi ce ne așteaptă acolo?
  • Am aflat eu din surse sigure, de la gâștele Gaghi și Ghiri, care au fost cu cârdul acolo, și încă de mai multe ori, că acolo este o țară minunată, unde toată lumea trăiește bine și-și vede fiecare de treaba lui, iar  cei care muncesc disciplinat sunt foarte bine văzuți.
  • Nouă ne place să muncim și suntem și foarte disciplinate.
  • Atunci va fi bine de voi, acolo.
  • Da, dar…nu cumva vom fi silite să muncim pentru alții, așa cum se întâmpla când ne luau furnicile roșii în sclavie?
  • Din câte știu eu, acolo nu mai este sclavie…și nici vreo armată roșie.
  • Bine, ne-ai convins. Dar  dacă acolo este așa de bine, de ce nu vii cu noi?
  • Nu cred că veți mai avea nevoie de mine acolo și apoi o viață de câine mai pot duce și aici…asta e sigur. Acum, uite, mă însărcinez eu să vă aduc acele corăbii până la pârîu și cu ajutorul prietenului meu, ariciul, le vom lansa la apă. Sper că găinile să nu fi ciugulit tot miezul și că v-au lăsat și vouă ceva, să vă hrăniți până când ajungeți dincolo. Drept pânze de corabie o să vă înfig în jumătățile vastre de pepeni și dovleci câteva crengi înfrunzite, iar vântul serii va mâna flota în larg, de unde veți ajunge curând și în…țara făgăduinței. Aveți numai grijă pe cine puneți căpitan, pentru că mai știu eu pe unul care a mătrășit o întreagă flotă.

Acestea fiind spuse, furnicile plecară fiecare la treaba ei, pentru a-și face bagajele, în timp ce Urechilă și cu ariciul Țăpligă aduceau târâș, din sat, acele jumătăți de dovleci și pepeni ciugulite, numai bune de corăbii pentru miile de furnici emigrante. Bărcuțe din coji de alune și nuci ajutau la transbordarea averilor furnicești, ceea ce se și termină până către seară. Când toată suflarea furnicească se găsea la bordul acestor nave, gata de a ridica ancora, vestita orchestră a țânțarilor, condusă de maestrul Afonel, a intonat o compoziție a maestrului, special compusă pentru Exodul furnicilor și intitulată „Marș de aici”.Escadrila de elicoptere de escortă, formată din câte trei libelule își începu zborul în formație strânsă, petrecând până în larg corăbiile încărcate cu furnici, care, adunate pe puntea navelor, își fluturau antenele în semn de rămas bun.Cocoțați pe o movilițăde pe malul Bălții celei Mari, un cățel urecheat și un arici-zburlici urmăreau cu lacrimi în ochi cum se îndepărtează spre orizonturi noi acea flotă pe care o armaseră și fluturau fiecare câte o frunză galbenă, în loc de batistă. Adierea ușoară a serii mâna flota către soarele imens și roșu care începuse să  se scufundae parcă în apele ușor vălurite ale imensei bălți ce separa două lumi, una veche și complicată și alta nouă și necunoscută.

Andrei A. RADU, mai 2004.

 

  1. BROSCUȚA  POETĂ

 

  Cred că vă mai amintiți că în mijlocul pădurii era un lac, nu foarte întins, nici prea adânc și înconjurat de un brâu stufos de…stuf, adică de trestie și papură ,care adăpostește o mulțime de ființe iubitoare de apă, ce puteau să-și ducă viața în deplină liniște, având în vedere că lacul era foarte departe de orice așezare omenească. Știți, de asemenea, că peștii iubesc foarte mult apa, atât de mult încât nici nu se pot lipsi de ea! Nu degeaba se zice despre cineva, care se simte  foarte bine, că este ca peștele în apă.Tot despre zona aceasta umedă mai este o zicală, care spune că lac să fie, și broaște vor fi din belșug! Acest din urmă adevăr era dovedit și subliniat în repetate rânduri, cu mult zgomot, în fiecare seară, de cine credeți? Chiar de către corurile reunite ale Academiei de Broaște! Singurul reproș care li se putea aduce era repertoriul cam limitat. Ele cântau mereu, pe aceeași melodie, următorul cântec:

  Oac, oac, orac,

  Sunt broasca din lac

  Și-ți cânt la ureche

  Uechechecheche!

Poate că ați mai observat că dacă vreun copil ca voi vine alergând pe malul vreunui lac obișnuit, prevăzut adică și cu broaște, mulțimea de broscuțe împrăștiate prin iarba de pe mal, ocupate cu încălzitul la razele soarelui, dispar de îndată, din câteva salturi, plescăind în apa verzuie. După câteva minute puteți vedea ,apărând printre frunzele și florile de nufăr, o mulțime de ochi mirați și bulbucați, ce privesc întrebători, de parcă ar zice: „poftim, ce mai caută și uriașul ăsta cu două picioare pe la noi? Oare vrea să…ne mănânce?” Copiii cuminți și răbdători se așează la umbra vreunei sălcii și așteaptă liniștiți întoarcerea broscuțelor. Dacă acel copil nu se va mai mișca, altfel ele  se sperie de cea mai mică mișcare, broaștele revin fără teamă și pot să-i sară și în palma nemișcată! Să știți că se pot afla multe povești interesante și de la aceste mici ființe verzi, țopăitoare și gălăgioase, care-și umflă obrajii ca pe niște balonașe de săpun atunci când încep să orăcăie. Da, veți zice, numai că noi, copiii, nu înțelegem limba broscuțelor! Aveți dreptate aici, dar ați uitat de piticii de rouă? Ei ascultă și înțeleg totul și sunt mereu gata să-și descarce sacii cu povești. Condiția de bază este însă ca un pitic de rouă să le fi ascultat mai întâi, ca apoi să le transmită mai departe unui copil foarte cuminte. Așa că să nu vă mirați dacă veți afla de la un astfel de copil o mulțime de lucruri interesante despre viața broscuțelor. Lacul este orașul lor și pe lângă ele mai trăiesc o mulțime de alte ființe de apă precum melcul Răsucilă, scoica Lingurița, racul Îndărătnicilă, unchiul Crap, știuca Dințulina, bibanul Țafandache,carasul Coclițel, țiparul Panglicuță, tritonul Crestuță, fâțele din neamul Fâțâilă și o mulțime de gândaci, libelule, țânțari și mititeii pureci de baltă, care sunt tare cuminți, ei  neciupind pe nimeni. Poate veți zice că țânțarii și libelulele zboară, nu trăiesc în apă! Da, zboară, dar până a zbura au trăit în apă sub formă de larve, asemănătoare oarecum cu omizile care, știți și voi, se transformă până la urmă în fluturi.

Revenind la orașul broaștelor, evident că acesta nu are străzi și case, în schimb este împodobit cu frunze și flori de nufăr, de săgeata apei și iriși, având pajiști de lintiță, știți voi,frunzulițele acelea mărunțele care acoperă ochiurile liniștite, de apă limpede, iar în apele mai puțin adânci crește vestita mătase a broaștei. Păi la ce mai folosește și această mătase a broaștei? parcă aud că întreabă careva. La ce folosește, ne va explica chiar acum o broscuță isteață, pe numele ei Chec, botezată așa din cauza sunetului pe care-l scotea mereu, mirându-se de tot ce vede ,și nu din cauza vreunei felii de prăjitură în formă de cozonac, pe care o fac mămicile copiilor, pentru micul dejun.Broscuța Chec a compus următoarea poezie despre prietenul ei Oac:

  Oac, broscoiul caraghios

  Se duse, se-mbrăcă frumos,

  Tot cu straie de mătase,

  Fiindcă singur și le coase!

Ghiciți,desigur, din ce fel de mătase își cos broaștele cele îndemânatice acele haine! Verde, lungă și…mătăsoasă, mătasea broaștei este materialul ideal pentru straiele de  gală ale broaștelor orăcăitoare, bune de purtat în serile răcoroase, în timpul concertelor din luncă, ținute sub lumina lunii aurii, pline și rotunde. Atâta doar, că este foarte greu să le surprindem la lucru, pentru că sunt foarte timide și-și ascund straiele în fundul lacului, de teamă să nu le fure cineva!

În fiecare început de vară broaștele fac o nuntă mare-mare, la care se încinge o petrecere cu multe cântări  și dansuri ce țin toată noaptea, până în zori, spre supărarea bufnițelor, care doar trec în zborul lor tăcut pe deasupra luncii, aruncând în treacăt câte un „buhu” scurt, care le îngheață sângele  în vine celor ce-l aud, cu excepția broaștelor, desigur, pentru că ele…au sângele rece de la natură! După nuntă broaștele depun grămăjoare de ouă lipicioase în apa mai caldă, pe tulpini, și din ele vor ieși în curând roiuri de mormoloci negri, gămălii cu codițe, ca niște virgule, care se bulucesc încolo și încoace prin apa mică și caldă, care este grădinița lor și unde le place să-și scuture codițele. După ce mai cresc și ajung ca niște măslinuțe, adică  trec în grupa mijlocie ,mormolocilor le apar două piciorușe în spate, apoi alte două mai mici, în față, cu care trec în grupa mare, unde își pierd codița. Absolventele de grădiniță, broscuțele mici cât unghia, pornesc în primul lor drum, nu lipsit de primejdii, pe uscat, fiind trimise la școală.Pentru a merge la școală, unde învață tot ce trebuie să știe o broscuță în viață, ele trebuie să iasă din lac, să traverseze lunca și să ajungă în poiană, unde este o băltoacă, rămasă după ploile de primăvară, și tocmai bună pentru „uz didactic batracian”, cum ar zice profesorul Bulbucilă, adică pentru școala broscuțelor.Acest profesor vestit este un broscoi bătrân și cu ochelari, care știe foarte multe și are, desigur, ce le învăța pe broscuțe. În primul rând ele învață acolo alfabetul brotăcesc, asemănător cu alte alfabete, dar care sună cam așa:

A de la…apă, B de la…BAHAHARZĂĂĂ, la care literă toate broscuțele fugeau care încotro, spre supărarea severului profesor Bulbucilă, care le privea peste ochelari, bosumflându-se. Bine, veți zice, dar de ce nu zicea…B de la…broască? Simplu, de aia pentru că la școala broscuțelor elevele trebuie mai întâi să învețe să se ferească de primejdii. Se știe că berzele și șerpii sunt cei mai mari dușmani ai broaștelor, pe care le înghit de câte ori au ocazia. La fel se zice și despre pești, că peștele mare îl înghite pe cel mic. Cât despre broaște, nici ele nu se lasă mai prejos, înghițind gâzele, pe care le prind  făcându-și limba praștie!

Broscuța Chec și prietenul  ei, brotacul Oac, erau colegi de școală și după ce absolviră cursurile de vară cu cele mai mari note brotăcești, primind și cununa de lintiță cu diplomă din frunză de nufăr, se întoarseră cu mândrie în lac, lângă semenii lor mai mari. Profitând de cele învățate la școală,dar și de talentul ei natural, broscuța Chec se puse pe scris versuri, dedicându-i o baladă prietenului său, pe lângă epigrama cu hainele de mătase ale lui Oac, pe care ați aflat-o mai înainte.Necazul era că și în baladă eroul era numit „Oac, broscoiul caraghios”, ceea ce dumnealui nu prea-i căzu bine, pentru că nu se considera cu nimic mai caraghios decât oricare alt broscoi din lac. De fapt nici ceilalți nu scăpau de versurile răutăcioase ale lui Chec. Când îl  zări pe răcănelul cel verzui, care cântă prin copaci, anunțând ploaia, Chec îi și făcu următoarele versuri:

  Răcănel de ieri și azi,

  Tu ești verde ca un praz!

Broaștei țestoase îi dedică aceeste rânduri:

  Doamna mea broască țestoasă,

  Peste tot tu ești acasă!

Cât despre melc, judecați și singuri:

  Melcului cu coaja tare

  Îi ies ochii de mirare!

Despre știucă spuse că:

  Păzea la cocoana știucă,

  Cum te vede, cum te-mbucă!

Și așa,broscuța Chec luă la rând toate ființele din lac, găsind pentru fiecare câte o înțepătură, de care era foarte încântată. Fiecare se distra copios pe seama celuilalt, dar când își auzea dedicația, găsea de cuviințăsă se supere. În curând se săturară toți de poeziile ei și nu mai voia nimeni să o asculte, așa că broscuța Chec ajunse cam singuratică și tristă. Și cum stătea ea așa, ascunsă sub o frunză de nufăr, numai ce aude un glas șoptit și mieros, al unui parșiv de nagâț:

  • Unde este oare marea poetă a lacului? Unde este geniul liric al stufului? Unde?

Broscuța se înveseli de îndată și se ivi plină de ifose de sub nufăr, gata să mai recite ceva din creațiile proprii. Pentru maximum de efect asupra auditoriului se urcă de tot pe frunza cea lată, își închise ochii, atât cât poate o broască să-i închidă, trase aer în piept, își drese glasul și…clamp! bărzoiul Ciufulit o și înhăță cu ciocul său cel mare și roșu! Chec dădu să scape, zbătându-se cu disperare și aproape că izbuti, dar bărzoiul Ciufulit o înhăță din nou de unul din picioarele dindărăt și-și luă zborul către cuibul său ce se afla pe vârful unui stâlp de telegraf, la marginea satului. Broscuța strigă ajutor din toate puterile în timpul zborului ei cu capul în jos, de-a lungul pârîului ce șerpuia cale lungă, din sat și până în lacul pe care-l alimenta mereu cu apă proaspătă. Deși a avut ocazia să zboare, ceea ce broaștelor nu prea li se întâmplă, se pare că broscuța Chec nu a apreciat deloc această excursie aeriană până la cuibul berzelor. Odată ajunși acolo, nevasta bărzoiului Ciufulit, pe nume barza Clămpănici, își luă în primire soțul, clămpănindu-i la ureche o mulțime de reproșuri, cum că după ce umblă creanga toată ziua și o lasă singură cu puii flămânzi, mai vine și cu o singură biată broscuță leșinată acasă, pe care cei doi pui  de barză, Clămpănel și Clămpănica, nici nu o băgară în seamă, pentru că ei de fapt mâncaseră ce le adusese mama lor și poate că ar mai fi mâncat ceva mai de soi ca desert la cină. Și cum familia bărzoiului nu contenea cu cearta, cei mici se puseră pe imitat, dând capetele pe spate, așa încât cuibul răsuna de clămpănituri, și mari și mici. În acest timp, broscuța profită de ocazie să se ascundă printre nuielele din care era construit cuibul acela mare cât roata carului, în care, la etajele de jos, se mai aciuiaseră și niște vrăbii gureșe, cam mahalagioaice de felul lor, dar totuși bune la inimă. Prima dată o luară în primire, că ce fel de dihanie mai este și dumneaei, broscuța Chec adică, de nu are nici pene și nici puf, ba aripi nici atâta și totuși îndrăznise să urce acolo, unde ele pretindeau că este un cartier, sau o mahala numai și numai a lor! Broscuța Chec încercă săle explice cum stătea tărășenia, numai că, speriată la culme, nu reușea să zică decât chec-chec! Cât despre vreo baladă, poezie sau măcar o epigramă dedicată momentului, nici gând! Dar să o lăsăm totuși să-și tragă sufletul.

În acest timp broaștele din lac tocmai se trezeau din somnul lor de după-amiază și-și dregeau glasurile în vederea susținerii concertului de seară. Lui Oac îi trecuse supărarea și cum era un prieten adevărat, se duse să-și caute prietena, pe care o  iertase pentru micile ei răutăți, dar, ca un făcut, nu reușea să o găsească de fel, deși umblase lacul de-a rândul, pe unde știa că ar trebui să fie și poeta noastră. Descumpănit, Oac începu să întrebe în stânga și în dreapta, doar-doar i-o da de urmă, dar…știți că în apă nu rămân urme! Se scufundă până în fundul lacului, unde o întrebă pe scoica Lingurița dacă n-a văzut-o cumva pe Chec. Bineînțeles că scoica nu o văzuse, fie și  din simplul motiv că nu are ochi. În schimb racul Îndărătnicel văzuse ceva ce tulburase mâlul de pe fundul apei și anume o pereche de picioare lungi și roșii! Urmele celor trei gheare mai lungi decât o broască se mai vedeau, imprimate în mâlul moale, dar, după câțiva pași întipăriți acolo, ultimele două urme de pași mari, una lângă alta și mai adânc întipărite, arătau locul de unde își luase zborul barza, fapt confirmat și de unchiul Crap care, spre spaima lui Oac, zicea că bărzoiul respectiv,bărzoiul Ciufulit cel temut și hulit, (cum ar fi zis poeta cea răpită),  pe care-l recunoscuse după coafura zbârlită, zburase cu ceva mic și zbătându-se în cioc. Disperat, Oac începu să sară de pe o frunză de nufăr pe alta, strigând: „Chec a fost răpită, Chec a fost răpită!”

  • În sfârșit, am scăpat de bârfitoarea aia de Chec, care se credea mare poetă! se auzi glasul scârțâit al nagâțului Pârâciosu, a înhățat-o Ciufulitul și p-aci ți-e drumul! Auziți ce-a fost în stare să zică despre mine:

Măi Nagâț cu moț sucit,

           De ești tare zăpăcit,

Du-te fuga în pețit!

Și nici măcar nu rima bine. Păi zăpăcită era ea, hi-hi-hi, dar acum s-a …terminat!

Bietul Oac, auzind toate acestea s-a întristat foarte, vărsând multe lacrimi amare. Și cum plângea el așa pe frunza de nufăr, iar lacrimile de pe obraz cădeau în apă, pic, pic, iată că doi lăstuni veniră în zbor razant, după obiceiul lor, să bea nițică apă, și nu pierdură ocazia să facă puțină garagață de sperietura bietelor broscuțe naive, care se și grăbeau să sară în apă la  vederea lor.

  • Ia te uită cum  se mai sinucid broscuțele de frica noastră! grăi unul dintre lăstuni, pe nume Fâlfâilă.
  • Se sinucid? Cine se sinucide? întrebă nedumerită rândunica Zidărița, umflându-și gușa ei cea roșie, după care se duse pe mal să ia un cioc de noroi, pentru cuibul său de sub streașină.
  • Păi nu vezi? Proastele de broaște! Toate au sărit  în apă și s-au înecat.
  • Ha, ha, ha, ce lăstun prost și îngâmfat! Păi tu te-ai fi  înecat precis, că broaștele înoată prin apă cum zbori tu prin aer!
  • Dacă nu zboară, tot degeaba. Cine a mai văzut broască zburând?
  • Eu, zise Țivlip, vrăbioiul peltic.
  • Ce? Cum? Când? Poate minți! se auziră amestecat glasurile lăstunilor și al rândunicii.
  • De țe să mint? Am văzut cu ochii mei ,nu demult, o broscuță care tot striga „chec-chec”, chiar în cuibul veținului meu, Țiripel Gogoloios, vrăbioiul țel voios! Dacă n-ar fi zburat, cum ar fi ajuns acolo sus, în cuibul berzelor?

Auzind acestea ,lui Oac îi mai veni inima la loc, lacrimile îi secară și, trăgând aer mai mult în piept, își făcu ceva mai mult curaj decât de obicei, se hotărâ să-și salveze prietena cu orice preț. Pentru aceasta avea însă nevoie de mai multe informații.

  • Hei, domnule Țivlip, fii bun, rogu-te și spune-mi, unde este domiciliul matale? îl abordă el pe vrăbioi, plin de speranță.
  • Acolo..sus, în cuibul berzelor….dar cine întreabă? spuse vrăbioiul, în timp ce se scălda în apa mică de la malul lacului, scuturându-se și stropind în toate părțile.
  • Eu, broscoiul Oac, prietenul lui Chec! Dar, cuibul berzelor…unde se află, mă rog frumos?
  • Ehei, băiete, departe, tare departe pentru tine, tocmai la marginea satului. Eu zbor de mă satur până acolo, dar în seara asta am fost poftit în pădure la zaiafet , acasă  la pițigoiul Pungaș, de aia mă primenesc și eu oleacă, să mă scutur de praful…drumului.Așa, drumul n-ar fi complicat, uite, o ții tot de-a lungul pârîului, până ajungi. Dacă ai ști să zbori,  mâine dimineață te-aș lua cu mine…dar nu cred că poți învăța să zbori până mâine ….
  • Tocmai în cuibul…brr, al berzelor, ce groaznic! bombăni Oac, scărpinându-și căpățâna cu lăbuțețe din față. Dar n-am ce face, trebuie s-o salvez neapărat și…și cât mai curând! Ah, ce păcat că nu știu să zbor…

Oac își adună tot curajul brotăcesc posibil și o porni în susul pârîului, mai întâi singur, pentru că niciuna ditre celelalte broaște nu mai voia să audă de Chec cea răutăcioasă. Oac plecă până la urmă la drum însoțit doar de vărul său, tritonul Crestuță care ,deși arăta mai degrabă ca o șopârlă cu creastă, este rudă apropiată cu broaștele și un foarte bun înotător. Trecură astfel, cu drumul lung și greu , nu lipsit de primejdii, o zi  și o noapte în care doar apa mică a pârîului i-a salvat pe cei doi drumeți de ghearele prădătorilor iar ei o tuleau între răgălii la apariția oricărei umbre pe cer, pentru că pe acolo treceau și berzele, prietenele copiilor, dar dușmanele broaștelor, numai că pentru ele drumul prin aer dura poate numai un sfert de oră. În sfârșit, în cursul celei de-a doua seri, ascuns de întuneric, pentru că păsările, adică și berzele, sunt oarbe atunci, broscoiul Oac se apropie temător de stâlpul în vârful căruia, situat la o foarte mare înălțime pentru statura lui de broască, se vedea, întunecat și amenințător, marele cuib al berzelor, peste marginea căruia se iveau uneori două ciocuri mai mari și alte două mai mici, profilându-se pe cerul luminat de lună.Norocul broaștelor este că ele se descurcă noaptea aproape tot atât de bine ca pisicile, iar dacă o broască s-ar întâlni noaptea cu o pisică, n-ar fi nici o primejdie, pentru că pisicile nici nu bagă în seamă astfel de ființe golașe, cu sângele rece, ba, pe deasupra mai sunt și țopăitoare și… orăcăitoare. Tot țopăind cu grijă, că broaștele cam așa au de obicei să se deplaseze, deși știu să meargă și pășind, broscoiul ajunse lângă stâlp, chiar sub cuib, ceea ce era o mare realizare pentru el, numai că locul unde putea să o găsească pe Chec era încă inaccesibil pentru puterile lui. Să fi fost un răcănel, din aceia  care-și fac veacul prin copaci, ca maeștrii ai cățăratului în neamul broaștelor, stâlpul n-ar fi fost un așa obstacol, dar bietul Oac se vedea aproape de țintă, dar și foarte departe. Măcar să fi fost vreo pisică prin preajmă, ar fi rugat-o să-l ia și pe el în spate până sus, numai că pisicile nu fac nimic pe gratis iar broaștele, se știe că sunt rău platnice. Și cum o altă soluție nu-i venea în mintea lui de broască tânără și proaspăt instruită de savantul Bulbucilă, Oac începu de unul singur un concert, care în lumea muzicii se numește „solo”. După câteva minute de cântare îi răspunse un „chec-chec” slab, de undeva de sus, apoi avu loc următorul dialog în limba broaștelor:

  • Draga mea Chec,  ești acolo? Ești teafără?
  • Da, iubitul meu Oac, adoratul meu erou!
  • Am venit săte salvez! Ești gata să vii cu mine?
  • Aș veni cu tine până la capătul pământului, dar nu știu cum să cobor de aici!
  • Uite, eu și  cu vărul meu, tritonul Crestuță, am împletit din mătasea noastră o salteluță moale, pe care poți sări, fără să te rănești!
  • Dragul meu erou, cât ești de viteaz și de deștept! De abia aștept să te îmbrățișez!
  • Sări atunci!
  • Dar mi-e frică! Și gazda mea, vrăbioiul Ciripel Gogoloios doarme….Speram să mă ajute el la coborîre….
  • Dacă mai aștepți mult, se trezesc berzele și ne înhață pe toți. Cu cât plecăm mai  repede, cu atât cresc și șansele noastre de scăpare…
  • Aoleu!
  • Acușica răsare soarele și… pe lumină berzele ne văd și…s-a zis cu noi! Haide odată!

Deși acest  fel de dialog a mai continuat ceva timp, fiți liniștiți, până la urmă broscuța Chec și-a luat inimma în dinți, adică nu în dinți, că broaștele nu au dinți, mă  rog, și-a făcut curaj și s-a lăsat să cadă în gol, iar salteluța i-a amortizat suficient căderea ca să rămână teafără și să fie îmbrățișată de viteazul Oac. Era și ea foarte fericită,dar și foarte lihnită de foame, pentru că nu-i priise mâncarea vrăbiilor, deși acestea nu mai știau ce să facă pentru ca musafira de ocazie să se simtă cât mai bine la ele.

  • Uf, în sfârșit! Acum hai fuga la pârîu!
  • Dar nu mi-am luat rămas bun de la prietenele mele, vrăbiile…
  • Lasă, că vă mai întâlniți voi, haide mai repede, că ne așteaptă vărul Crestuță și, în plus, avem de mers o zi și  o noapte până să ajugem înapoi în orașul nostru drag, lacul din pădure. Cât despre versuri…
  • Dragul meu Oac, promise Chec cu lăbuțele pe  inimă, nu o să mai scriu epigrame niciodată în viața mea!
  • Dacă ai ști cât mă bucur că te vei lăsa de aceste…
  • Dar în schimb o să scriu o baladă, ba nu, mai bine o epopee în care să proslăvesc vitejia și istețimea ta!
  • Aoleu, iar???

Cam pe aici ar trebui  să se termine povestea noastră. Bun, veți zice, dar  epopeea aceea, promisă de Chec, …a scris-o? Ei, bine, da, a scris-o și  dacă nu sunteți cuminți și nu vă culcați imediat, AM SĂ V-O CITESC !!!

R.A., 01.02.2010.

 

  1. AVENTURILE LUI MICMIC ÎN ȚARA URIAȘILOR

 

  Cam pe la sfârșitul primăverii fusese mare agitație mare în familia Pisicescu pentru că mâței Miți îi venise sorocul să fete, adică să mărească numărul miorlăitoarelor, și care mai de care se foia și se învârtea prin casă, mai mult încurcând locul decât să ajute cu ceva. Desigur că familia Pisicescu locuia într-o casă de oameni, care erau, de fapt, stăpânii acolo. Aceștia erau Mami și Tati, cu copiii lor , Lenuța, alintată Bubuluța și , mai pe scurt, Muța, și băiețelul Gică, poreclit de sora lui mai mare Zăpăcituleț sau, tot așa, mai pe scurt, Cituleț. Lor li se alăturaseră Buni și Buna, veniți de la țară. Pe lângă oameni își mai găsise adăpost acolo și o mulțime de popor cu patru picioare, dintre care tocmai am amintit familia Pisicescu, ce era compusă din trei mâțe, respectiv Miți, Țița și Kitty, precum și motanul Hâst. Cealaltă familie cu patru picioare, familia Câinescu, avea doar doi membri, pe cățelușa pekineză Lulu și pe dulăul alsacian Wolf.Acum trebuie să mai amintim și alt locuitor cu două picioare al acestei case, numai că acesta avea…aripi în loc de mâini și era de meserie…papagal. Rică locuia singur într-o colivie atârnată de tavan și singurul care-l mai supăra era motanul Hâst, care nu suporta să fie insultat, pentru că papagalul, de câte ori îl vedea, îi striga „prostule, prostule”, cuvânt învățat, se pare, de la…Cituleț. Toți acești indivizi cu patru picioare erau prieteni, în diferite ipostze, cu cei având doar două picioare, în primul rând cu copiii. Bunicul îl botezase pe motanul cel negru, cu un medalion alb pe piept, cu numele de Hâst, pentru că la el la țară așa se alungau pisicile obraznice, strigându-li-se „hâst”! Motanul Hâst se pripășise prin casă  neinvitat de nimeni și una-două, venea grămadă pe bunicul și i se așeza în poală,chiar peste ziarul pe care bietul bunic, cu două perechi de ochelari pe nas, se căznea să-l citească.

  • Hâst, hâst!, striga bunicul, încercând să-și elibereze ziarul, numai că nu prea avea putere de convingere și nici nu știa limba pisicească așa încât motanul pricepu până la urmă că așa îl cheamă pe el și așa i-a rămas numele.

Dintre celelalte mâțe ale casei Țița era cea mai bătrână, era bălțată în trei culori, cu pieptul alb și în rest cu pete albe, galbene și negre și venise cu bunicii de la țară. Încercasseră ei să o dea unui consătean mai îndepărtat chiar de când era doar pui de pisică dar s-a tot întors la casa unde se născuse așa încât au păstrat-o, sau mai degrabă pisica i-a păstrat pe ei. Pe mâța Miți o găsise Mami la gunoi, lângă tomberoane, cam pe când era numai o jumătate de kilogram de pisică și pentru că pe atunci nu mai aveau altă pisică și Mami zicea că ea nu mai poate fără pisică, Tati i-a zis că n-are decât să o ia pe aceasta, ba și niște moșuleți care se nimeriseră prin preajmă, au îndemnat-o să o ia și gata, pisicuța maidaneză, tărcătură-bălțătură, rasa „gunoi”, a fost adoptată cu unanimitate de voturi. Cât despre mâța Kitty, asta are altă poveste, mai de soi, pentru că dumneaei a fost adusă tocmai de la București, de pe când era puiuț cu o blăniță de un gri-metalic, cu funtiță roz la gâtuț și niște ochi verzi-albaștri cât farfurioarele. Ea, fiind cică de rasă, afișa întotdeauna un calm britanic, conform rasei, și nu se amesteca în certurile celorlalte, obișnuind să le privească de sus, adică de pe dulap. De fapt ea fusese adusă cică în gazdă, doar pentru vreo câteva zile, pentru a pleca la altcineva, dar cum altcinevaul acela s-a răzgândit, Lenuța a decretat că o vrea ea pe pisicuța cu ochii cât farfurioarele, că doar Mami le avea pe Miți și pe Lulu, Tati pe Wolf, bunicii pe Țița, Gică pe Rică, așa că era cazul să  aibă și ea un animăluț în grijă. Cotoșmanul de Hâst s-a prezentat mai târziu, nechemat de nimeni și gonit de toată lumea la început, dar fără rezultat, pentru că individul era a doua zi înapoi, deși Wolf îl alungase prin toată curtea. Hâst avea ochii galbeni și coada cam înfoiată, de ziceai că era oarecum rudă cu vreo vulpe, mai ales că era cam hoțoman, pentru că șterpelea mereu câte ceva de mâncare, ducând-o neabătut în castronelul său. Fiecare pisică sau câine avea castronelul său pentru mâncare, pe care-l respecta de obicei, doar Miți având obiceiul de a mai linge și prin castroanele altora, profitând de neatenția lor. Dacă rămânea ceva de ros, Țița avea grijă să valorifice până la ultima frimitură, așa încât se cam îngrășase, bunica fiind la un moment dat convinsă că Țița este gravidă.

  • Aoleu, spuse ea, să vedeți că mâțele ăstea or să ne umple casa de pișticăi!
  • Ce sunt ăia, „pișticăi”?, o întrebă Gică pe Lenuța.
  • Nu știu, lasă-mă în pace, vezi bine că am treabă cu Mița.
  • Cum să nu știi, tocmai tu care toată ziua citești prin cărțile ălea și te lauzi că le știi pe toate!
  • Dacă ții morțiș să afli, uită-te în dicționar, na!
  • Ce e ăla, „dicționar”?
  • Uite, cartea aia mare care ți-a căzut pe picior când ți-a cășunat să te cațeri pe bibliotecă. Nu mai ții minte, că ai urlat toată ziua și ai șchiopătat o „săptălună”.
  • Ba n-am urlat toată ziua și nici na-m șchiopătat o săptălună…
  • Săptămână, prostule!
  • Ba proastă ești tu! Și mai ești și rea!
  • Maaami! Cituleț mă…inervează!
  • Se zice „enervează” și mai potoliți-vă, că vă dau afară pe amândoi!
  • Mami, dar Mița icnește și se vaietă….cred că o doare burta aia a ei în care mișcă ceva…
  • Ia dispăreți de aici, că biata mâță nu poate să fete de răul vostru!

Și așa, în seara aceea toată casa ajunsese cam cu susul în jos, toți ai casei simțindu-se datori să se perinde prin dreptul lui Miți, care începuse să nu mai priceapă nimic altceva decât că o doare burta și că ar vrea să fie lăsată în pace. Până la urmă Mami îi trimise pe toți, care încotro, cu treabă, și așa putu să o așeze pe biata Miți în cutia de carton rămasă de la niște pantofi, adăugând și câteva cârpe întru îmbunătățirea culcușului. După atâta tămbălău, în acest culcuș improvizat ,veni pe lume un pisoiaș micuț, unul singur, cu burtica, piciorușele și boticul albe, iar spinarea neagră, dar  atâta de mic încât nu știură să-i zică nicicum altfel decât Micmic și așa-i și rămase numele. Mâța Kitty, de pe dulap, privea calmă și disprețuitoare, mișcându-și doar mustățile, apoi se ridică pe toate patru picioarele, întinzîndu-se într-un arc de pisică și plecă bombănind „miac-miac-miac” de acolo, semn de supărare la pisici. În schimb Mița își lingea conștiincioasă și cu mult drag pisoiașul, cu limba ei cea aspră ca un șmirghel, pe când Țița, ca o mătușă bună ce era, o consola pe Miți, lingând-o pe ceafă. Motanul Hâst îndrăzni, la rândul său, să se apropie, și privea lung, mijindu-și ochii săi cei galbeni. După ce-și frecă urechile pe rând, cu lăbuțele  din față, Hâst se duse lângă pisoiașul cel minuscul, care avea ochii încă lipiți.

  • Ia zi-i, mă, miau! N-auzi? Zi-i, MI-A-U!
  • Hm, înțeleg că nu te aude, mâțâi Mița, cam peste umăr.
  • Zău? Păi cum vine asta? Eu știu că orice pui de pisică se naște cu ochii închiși, lipiți, dar ăsta are și urechile…lipite?, bombăni motanul, cam nemulțumit de progenitura care nu-i ieșise după cum se așteptase el.
  • Zi-i, puiule, miau, adăugă împăciuitoare și mătușa Țița, încă și mai mămoasă.
  • Zi-i miau și gata!, porunci Hâst, bătând nerăbdător din picior.
  • Chiț-chiț, spuse încet pisoiașul până la urmă.
  • Cum a zis? Chiț-chiț? Câh-câh!, scuipă motanul foarte nervos. Păi ce, ăsta este cumva…un șoarece?
  • Ia spune, puiul mamii, mi-a-uuu!, îl rugă Mița cam tristă.
  • Chiț-chiț-chiț, răspunse pisoiașul, spre disperarea celorlalți.
  • Cine a mai pomenit pisică să chițăie!, pufni furios Hâst, înfoindu-și coada la culme.
  • Miau-au-au-au-au, se văicări Mița, în calitatea ei de mamă dezamăgită.
  • Lasă, dragă, că ce naște din pisică, șoareci mănâncă, o consolă Țița pe surata ei cea supărată.

Motanul Hâst plecă pufnind în curte, să tragă o porție de ceartă cu dulăul Wolf, numai că acesta, somnoros, nici nu-l băgă în seamă.

Astfel veni pe lume și Micmic, într-o lume unde toate erau prea mari și neînțelese pentru cineva de dimensiunile lui.

După vreo zece zile de mers orbește prin cutia de carton în care se născuse, Micmic deschise, în sfârșit, ochii, niște ochi rotunzi, de un albastru spălăcit, care nici nu-l ajutau la început să se orienteze. Tot mirosul îl ducea sigur către buna mamă Miți, cea care-l hrănea cu laptele ei cald și bun. Cel mai bine îi era acolo, în blănița ei moale și pufoasă, la căldură și adăpost. În jurul lui toate erau foarte mari și greu de deslușit la început, cu ochii aceia neînvățați să vadă. După încă o săptămână însă, cutia de carton cu cârpe, în care deschisese ochii, deveni cam strâmtă și Micmic încerca mereu să se cațere pe marginile ei abrupte, privind mereu cu mirare în jur, pentru că nu mai dormea douăzeci și trei de ore din douăzeci și patru, ba mai și crescuse nițel. Se știe că pisicile sunt printre cele mai curioase animale, iar Micmic, oricât de mititel era, tot pisică se numea. Până la urmă, cu ajutrul gheruțelor sale mici, dar foarte ascuțite, și pe care nu învățasse încă să le ascundă bine, reuși să se ridice până pe marginea cutiei și stând într-un ehilibru instabil, privi cu teamă în jos, în imensul necunoscut ce i se deschidea deodată în față. Până atunci nu putuse vedea decât în sus, prin deschizătura cutiei, prin care i se perindau mereu diversele fețe ale celor din casă, pe care le învăță totuși repede, care cui aparține. În cinstea acestui eveniment tot neamul pisicesc se strânsese în jurul cutiei, așteptând cu nerăbdare să vadă primii pași prin lume ai pisoiului.

  • Hai, puiule, hai la mama, îl îndemna Miți.
  • Sări, ce mai aștepți, îl îndemnă și Țița,apropiindu-se de cutie.
  • Curaj, curaj, îl îndemna și Kitty de pe dulap.
  • Hai, fiule, fă odată „țup”!, zise și motanul Hâst, mustăcind de zor.
  • Mrr-miau, cred că pisoiașul ăsta e un bleg și un fricos, bombăni Kitty, pierzându-și răbdarea.

Hâst, atins în orgoliul său patern, îl împinse imediat de funduleț  pe pisoi cu laba lui puternică, dându-l peste cap, de pe marginea cutiei de carton, dar  Micmic se redresă în aer, ca o pisică adevărată ce era, și ateriză pe covor pe toate cele patru lăbuțe ale sale. La început dădu ocol cutiei cu pași tremurați, apoi privi iar mirat la cei din preajma sa și nu apucă bine să se mâțâie un pic că mama Miți și cu mătușa Țița începură să-l lingă de zor, aranjându-i blănița,așa că se consolă repede și prinzând mai mult curaj, porni să exploreze mai temeinic camera uriașă, în care era un dulap cât un munte, amețitor de înalt, dar atât de lucios încât nicio pisică nu se putea cățăra direct pe el. Ca să ajungă deasupra lui, Kitty cea alpinistă sărea mai întâi pe un scaun cu spătar, de pe care sărea pe masă, de pe masă pe televizor și de abia de acolo ajungea sus, pe dulap, unde celelalte mâțe nici nu îndrăzneau să sară pentru că Mami le interzisese la toți ai casei astfel de isprăvi. Bineânțeles că obraznica de Kitty pândea când nu era Mami de față, chit că dacă era surprinsă risca o urecheală, după care pleca afară bombănind „miac-miac”, după obiceiul ei. În cameră mai erau și alte scaune cu spătar, destinate inițial oamenilor, dar care erau ocupate, bineînțeles, de pisici, încât oamenii trebuia să fie atenți să nu se așeze pe vreo perniță de blană, caldă și miorlăitoare. Scaunele erau așezate în jurul mesei din sufragerie și pentru mâțe era foarte interesant să stea pe scaunul băgat parțial sub masă, la adăpostul feței de masă care atârna . Acolo se simțeau ele ocrotite și de curentții reci, apăruți când se deschideau ferestrele și ușile, dar și de a fi văzute și, eventual, izgonite, tocmai când le era somnul mai dulce. Iar pisicile dorm, nu glumă.Toate lucrurile din casă puteau avea un folos pentru mâțe, numai ușile se dovedeau a fi niște nesuferite pentru că stăteau mereu închise tocmai când aveau ele chef să alerge dintr-o cameră într-alta. Mâța Țița și motanul Hâst le mai veneau uneori de hac, sărindu-le pe cleanță și lăsându-se cu toată geutatea lor pisicească, până când ușa respectivă binevoia să se deschidă.Acest sport rămânea pentru Micmic doar un vis îndepărtat.Deocamdată pentru el cel mai interesant era patul, care, acoperit cu o pătură mare și pufoasă, cu marginile atârnate până la podea, putea fi urcat foarte ușor, din câteva mișcări și odată ajuns deasupra, putea alerga fără grijă în toate părțile., fără teamă că s-ar lovi de vreun obiect.

Când mama lui, mâța Miți, fusese și ea puiuț, avea de obicei să tot alerge prin casă dar, neștiind să pună frâna la timp, dădea mereu cu capul în câte ceva mai tare. Pe atunci însă de educația ei se ocupaseră mai ales copiii pentru că părinții numai de așa ceva nu aveau timp iar bunicii încă nu veniseră de la țară. De educația lui Micmic se pare că se ocupau chiar toți ai casei pentru că, în scurt timp, dumnealui se făcuse stăpân pe toată casa, alergând ca o zvârlugă de colo-colo încât nici copiii nu mai puteau să-l prindă. Lenuța îl tot băga în pătuțul păpușilor, unde el refuza cu încăpățânare să doarmă, preferând să cadă frânt de osteneală în câte un cotlon, pe unde îl ajungea somnul. Cât despre Gică, el încerca să-l urce în mașinuțele lui ca pasager de onoare, numai că pisoiașul cel ingrat se lipsea de așa cinste, preferând să  se joace cu mingiuțele pe care putea să le rostogolească prin toată casa și mai ales pe sub dulapuri și sub paturi, unde, în afară de el, nu mai avea nimeni acces, fiind privilegiat de dimensiunile sale reduse. Ca un făcut însă acele mingiuțe se pierdeau mereu, fiind regăsite în cele mai neașteptate locuri. Foarte interesant se dovedea și ghemul de lână al bunicii, din care ea mereu împletea ciorapi sau mânuși, dar firele colorate se încurcau mereu în niște lăbuțe mici și neastâmpărate astfel încât într-o bună zi pisoiașul ajunse legat fedeleș fără ajutorul nimănui. Noroc că l-a văzut tot Mami, la timp ,să salveze atât pisoiul, cât mai ales ghemul de lână, altfel bunica s-ar fi supărat în mod sigur. Bunicul încercase zadarnic să-l învețe să-i citească ziarul, văzând cât interes îi arăta, plimbându-se mereu pe foile lui și dând cu lăbuța în pozele colorate. Nici la televizor nu-i plăcea să se uite, spre dezamăgirea lui Hâst, mare amator de desene animate, la care privea cu drag împreună cu copiii.Pentru că nu prea avea timp și pentru cel mai mic ,dar chiar mic, membru al familiei lărgite, Mami îi legase lui Micmic o jucărie de cleanța ușii de la bucătărie, compusă dintr-o sfoară și un ciucure roșu, la care pisoiașul sărea cu lăbuțele până s-a plictisit de el. Tati nu prea-l băga în seamă pe acest minuscul individ pentru că el venea târziu acasă și fiind și cel mai înalt din familie, bineînțeles că era prieten cu dulăul Wolf, cu care nu-i era rușine să iasă la plimbare, Lulu rămânînd să fie scoasă la aer de Mami sau de către copii.Cățelușa fiind la fel de mare ca pisicile, Micmic se împrieteni repede cu ea și o invita mereu să joace fotbal împreună, deși la început îi fusese frică de lătratul ei, ba cățelușa nici nu știa să toarcă atunci când se culca la grămadă cu mâțele casei. În definitiv fiecare îi manifesta bucuria după propria pricepere, lătrând sau torcând.De obicei bălțăturile se culcau la grămadă cu Lulu, îmbrățișate strâns mai ales când era mai frig, Kitty preferând să facă opinie separată, iar motanul Hâst era mai mult pe afară, mai ales noaptea, unde uneori dădea și concerte, prea puțin apreciate însă.

Într-o zi mai caldă, când a prins ușa de la intrare deschisă, Micmic s-a și repezit afară, fără să se asigure, ca o pisică înțeleaptă, că totul este în regulă, așa cum procedau toate celelalte pisici, care se opreau și cercetau să nu fie vreo primejdie și apoi îndrăzneau să iasă, dar tot cu ochii în patru.Micmic a dat buzna afară și evident că a nimerit drept lângă cușca lui Wolf, care moțăia la soare în fața ei. Pisoiașul nu văzuse încă în viața lui o dihanie păroasă atât de mare și, curois ca orice mâță, se hotărî să-l cerceteze mai îndeaproape, făcând câteva alergări pe spinarea lui cea acoperită cu păr aspru. Wolf deschise niște ochi mirați, se ridică pe cele patru labe zdravene ale sale și se scutură de invadatorul din spinare, care căzu drept sub nasul său negru și umed, cu care începu să-l adulmece de zor pe intrus. Cei din casă ieșiseră fuga și înlemniseră de spaimă în prag, văzându-l pe Micmic chiar sub nasul dulăului al cărui bot numai și era mai mare decât așchiuța de pisică din fața lui. După ce-l adulmecă amănunțit, Wolf recunoscu mirosul celor din casă așa că din punctul lui de vedere totul era în regulă, numai că Micmic se cam supărase de atâta adulmecat și trecuse la represalii, scuipându-l pisicește pe dulău drept în nas exact de trei ori, înfoindu-și totodată codița ca pe un pămătuf. Wolf se trase rușinat îndărăt în cușcă și acoperindu-și botul cu labele din față începu să rîdă câinește de se zguduia cușca cu el, mai ales văzându-l și pe Micmic cât de mândru se întorcea în casă, cu codița înfoiată drept în sus. Ceilalți, spectatorii acestei scene eroice, plecară cu toții în bucătărie, unde erau cele mai interesante și mai apetisante mirosuri și unde Mami pregătise ceva bun pentru toți. De fiecare dată când Mami începea să pregătească ceva de mâncare la bucătărie mâțele se și înființau acolo unde nasurile lor cele fine le dădeau de veste că este rost de ceva ronțăială. Tot cu cozile în sus se frecau insistent de picioarele ei,   zicându-i, la întrecere, fiecare pe limba ei, miiiau, miiie, eeeu, ba eeeu, mai ales Miți și cu Țița, pentru că Kitty nu se dezmințea și le privea cu dispreț și în tăcere. Dacă se nimerea și Hâst pe acolo, motanul pândea ocazia să șterpelească ceva, pentru că lucrul furat cică e mult mai gustos. Până atunci însă Mami avea grijă să le facă porție la toate și în câteva clipe se făcea liniște. După aceea carnea putea să rămână în siguranță pe masă, în paza pisicilor. Cățelușa Lulu nu învățase să sară pe masă, dar și ea își primea porția împreună cu prietenele ei miorlăitoare.

  • Ce se întâmplă de s-a făcut deodată așa liniște?,întrebau mirați ai casei.
  • Păi iar am mituit pisicile, explica Mami, a cărei primă grijă fusese gustarea pisicească, apoi cea omenească.

Tot zicând așa, cu mituitul, un vecin, care se nimerise a fi nici deștept și nici prea bun la suflet, a auzit prin fereastra deschisă, unde le cam trăgea cu urechea, și nici  una, nici două, a amenințat că le face reclamație la DNA, că Mami dă mită, până când au rîs toți de el și s-a făcut de rușine.

Ei, dar nu toate isprăvile lui Micmic prin casă erau din cele nevinovate. Într-o zi, alergând de bezmetic, a doborât de pe bufet vaza de flori a lui Mami, făcând-o numai cioburi bune de aruncat, iar Mami a trebuit să șteargă repede și apa vărsată.Și când te gândești că celelalte pisici trecuseră de atâtea ori pe lângă ea, fără măcar să o clintească! Micmic se ascunse el , speriat, într-un colț, dar Mami, supărată pulbere, tot l-a înhățat pe micul infractor.

  • Îl omor! Îl omor pe banditul ăsta mic!, striga ea, ținându-l de ceafă și toți se adunară la repezeală în jurul ei, să vadă cum îl „omoară”.Omorâtul ei a constat însă în câteva pălmițe la fund, transformate pe nesimțite în mângâieri, așa încât „infractorul” nu se mai lăsa dus din brațele ei.

Ei, și azi aici, mâine colea, timpul a trecut, vara a întors-o spre toamnă iar Micmic a tot crescut, ajungând cât o jumătate de pisică, dar tot neastâmpărată. Într-o seară s-au nimerit să vină niște musafiri, o pereche cu un copil pe nume Costică, un băiețel timid care tocmai începuse să meargă la școală. Întrucât Lenuța și Gică îl mai ciufuleau uneori, Micmic l-a privit la început cu neîncredere pe copilul musafir, dar, după câteva încercări de apropiere, l-a primit și pe el în gașcă așa de bine încât în curând nici că se mai dezlipea de Costică. Învingându-și timiditatea, băiețelul le-a șoptit ceva părinților săi și a tot insistat până când părinții lui au îndrăznit, la rândul lor, să-l ceară pe Micmic pentru copilul lor.

  • Voi tot mai aveți patru pisici, pe lângă Lulu și Wolf, spuse Tati, iar Costică nu are pe lângă el niciun animăluț ca prieten. Vedeți ce bine se înțeleg, n-ar fi păcat ca să-i despărțim? Orice copil simte nevoia de cineva mai mic decât el….

Și astfel Micmic a pornit în lumea cea mare spre noi întâmplări și aventuri, lume care, așa populată cu uriași, se dovedea a fi mult mai mare decât își închipuise el vreodată că ar putea să fie.

La plecare, Costică le-a lăsat copiilor următoarea problemă cu pisici, spre rezolvare:

„Într-o cameră obișnuită, în fiecare colț al ei, stă câte o pisică.În fața fiecărei pisici stau trei pisici. Pe coada fiecărei pisici stă câte o pisică. Câte pisici sunt în total?”

Voi știți să o  rezolvați?

Andrei A. RADU, 29.10.2008.

 

  1.    L O S    B R A B E T E S

 

  Prin streașina largă, căptușită cu scânduri rărite, a casei vechi, ce străbătuse mai bine de un secol, își făcuseră cuiburile o mulțime de vrăbii gureșe. Fiecare familie ciripitoare își avea colțișorul consacrat, ferit de ploi și de vânturi, dar mai ales de ochii ageri ai pisicilor, care nu aveau cum să se cațere până sus, pe peretele neted. De acolo își luaseră zborul spre lumea largă rânduri-rânduri de pui, chiar și două-trei rânduri de pui , în anii buni și blânzi. Începând din colțul din stânga al fațadei de miază-zi și pânăîn celălalt colț se găseau înșirate, fiecare în cuibul propriu, următoarele familii de vrăbiuțe: prima era familia Ciripescu, capul familiei fiind un vrăbioi țanțoș; îi urma apoi familia Ciripeanu, ceva mai modestă în pretenții, urmată de familiile Ciripilă, Ciripliu și Ciripin, care se înțelegeau foarte bine, deși nu erau rude, iar la margine, ceva mai departe una de alta, locuiau familiile Ciripel și Ciripoi care, ca un făcut, mereu găseau prilej de ceartă și dacă nu-l găseau, se certau și fără. În familia Ciripel, în vara aceea, mai la urmă, apăruseră patru frați și anume Cip, Cic și Cioc, acesta fiind și cel mai ciocos, iar prâslea se numea , excepțional, Ciripel Gogoloios. Dumnealui își căpătase acest nume neobișnuit pentru că tot timpul stătea înfoiat, încât de departe părea un gogoloi de pene. La început fusese și el ca toți ceilalți frați ai lui, fără nimc deosebit, dar după acea pățanie cu pisica Miaulina, prinsese obiceiul să se înfoaie, ca să pară mai mare, până când rămăsese așa, gata înfoiat pentru orice ocazie.Pățania se întâmplase când dumnealui îndrăznise să-și ia zborul din cuib pentru prima oară, dar nefiind tocmai as într-ale zborului, făcuse o aterizare forțată în mijlocul curții, cam pe unde patrula și pisica, în căutare de …evenimente, că ea, de fapt, era sătulă și în plus nu mânca decât bobițe, ronțuri din ălea pisicești, de se cumpără de la magazinul pisicilor și cățeilor. Instinctul de vânător al pisicii i-a dictat să înhațe prada picată de sus, așa, pentru o joacă din acelea numite „de-a șoarecele și pisica”, numai că rolul șoarecelui era jucat de vrăbioiul ageamiu, care nici măcar nu râvnise la acest rol ingrat. Din această cauză dumnealui se puse pe scandal, și cum neamul vrăbiilor este, prin firea lui, cam scandalagiu, se iscă un tămbălău general, toate vrăbiile prezente simțindu-se obligate să participe și să protesteze zgomotos, chiar dacă cele mai multe nici măcar nu știau pentru ce. Deoarece mulțimea de vrăbii venea mereu, amenințătoare, în picaj, asupra Miaulinei, care ținea între lăbuțe o ființă mică și foarte speriată, aceasta se văzu nevoită să se apere și să dea din lăbuțe pentru a alunga roiul acela ciripitor și sâcâitor, timp în care, profitând de zăpăceala generală, prizonierul evadă, zburând iute pe o creangă mai la îndemână din bătrânul dud de lângă casă. Revoltată și scârbită de acest tratament, pe care-l considera nedrept și jignitor, Miaulina se retrase demnă, cu coada în sus, în semn de dispreț total față de scandalagioaice și se duse să se supere în altă parte a curții largi. Prâslea Ciripel stătu înfoiat vreo jumătate de oră pe creanga salvatoare până își mai veni în fire, apoi zbură acasă la el, lângă frații lui, care-l primiră cu aplauze din aripioare. De atunci rămase, așadar, înfoiat la culme, și-și primi noul nume, cel inițial rămânînd uitat de tot. Timp de câteva zile stătu îmbufnat în cuib, refuzând să explice întâmplarea scandaloasă. Și cum sta el așa, înfoiat, într-o margine a cuibului, că acesta, fiind rotund, nu avea colțuri, fără să scoată vreun sunet, de ai lui începuseră să creadă că a rămas fără voce, într-o dimineață Ciripel Gogoloios începu să le expună frațiorilor săi ideea genială ce-i răsărise în căpșor, în răstimpul de tăcere și meditație profundă ce și-l acordase. Această idee a lui, simplă de altfel, consta în alcătuirea unei formații de muzică ușoară, chiar foarte ușoară. Frățiorii îmbrățișară cu entuziasm ideea și urma să-i găsească și un nume potrivit, drept pentru care fiecare se simți dator să propună un nume cât mai semnificativ. Propuseră pe rând, nume ca  Taraful Ciripel , Cvartetul Ciocos, Vrăbiile Muzicale și alte câteva nume care, pe rând, căzură la votul democratic, nefiind susținute decât de cel care le propusese. Evident, condiția era să întrunească unanimitate de voturi, ca să nu se iște gâlcevi ulterioare. Văzând ei situația de blocaj, își acordară un răstimp de gândire și cugetară ei așa și cugetară, intens, până către prânz, când fură nevoiți să-și ia și o pauză de masă, mai ales că fuseseră invitați la ospăț de către puișorii de găină, ăia mici, galbeni și pufoși, de aceeași mărime cu vrăbiuțele, și care aveau un ditamai castronul cu păsat, oferit cu generozitate de gospodină și căruia nu-i puteau face față singuri. După ce gușulicile puișorilor și ale vrăbiuțelor fuseseră umplute corespunzător cu respectivul păsat proaspăt, care nu putea rămâne pe a doua zi, fiind în pericol să se acrească, viața neamului ciocos părea și mai roză, fiecare exprimându-și bucuria pe limbuța lui. În aceste condiții favorabile, frățiorul Cioc, cel mai ciocos dintre cei patru, și care mai era și un pic cam snob, cu idei și vise de mărire, propuse ca formația lor muzicală să adopte un nume cu rezonanță străină, care să sune și frumos, ca de pildă „Los Brabetes”. De data aceasta propunerea a fost adoptată în unanimitate, în aplauzele, uralele și ovațiile celor patru, astfel încât Cioc se umflă tot de mândrie, rămânând să umble pe viitor tot cu ciocul pe sus. Această primă problemă fiind rezolvată, propuseră să treacă imediat a repetiții, doar că se împiedicară de următoarea problemă și anume aceea că…nu aveau un repertoriu propriu. Din această cauză orice spectacol de-al lor părea pândit de un fiasco total, ori ei căutat succesul cu tot dinadinsul, altfel nu se făcea să facă atâta efort. Ba, în plus, vecinii din familia Ciripoi,care trăseseră cu urechea, începuseră să umble cu bârfe nedemne la adresa tinerilor artiști, așa, din invidie, că nu le venise lor mai întâi această idee. Calomniile vecinilor invidioși făcură ca toți locuitorii streașinei, dintr-o pate într-alta, să se declare contrariați și revoltați de încercările lor muzicale, astfel încât grupl vocal Los Brabetes a fost redus a tăcere chiar înaintea începerii marelui turneu ce fusese plănuit a se desfășura prin toți pomii din curte. Când cei patru foști viitori cântăreți tocmai stăteau triști, cu ciocurile lăsate în jos, iată că Țivlip, vrăbioiul cel peltic, din familia Ciripescu, de era și văr de-al doilea cu cei patru, veni, discret, să-i încurajeze, spunându-le că lui de fapt i-a plăcut ideea și că ar fi particiat și el dacă n-ar fi fost atât de peltic. Frățiorilor Ciripel începu să le mai vină inima la loc și-i propuseră lui Țivlip să facă parte din formație pe post de …instrumentist, urmând să hotărască mai târziu la ce fel de instrument să-și arate talentul. Până la urmă le veni ideea salvatoare că cel mai bine s-ar descurca pe post de dirijor, având el ureche muzicală bună și un excelent simț al ritmului, putând astfel să corecteze din timp eventualele derapaje de la melodie ale cântăreților. Acum, că aveau dirijor, se gândiră că, totuși, le-ar prinde bine și niște instrumentiști , pe post de acompaniatori, ca să fie formația completă. Pentru aceasta se apucară să dezbată cam ce fel de instrumentiști să coopteze, pentru că o percuționistă clămpănitoare ca barza ar fi fost pea mare pentru micimea lor, iar pițigoiul pungaș ar fi fost prea mic și mai este și…pungaș pe deasupra. Cucul ar fi fost bun la o adică dar…în primul rând că el cântă doar la începutul verii și, în plus, este și neserios, lăsându-și puii în grija altora. Greierii ar fi fost buni pe post de chitariști, numai că ei cântă mai ales noaptea, când păsările cântătoare dorm, iar ziua ar fi fost în pericol…să fie mâncați, ei nefiind nici măcar păsări ci doar niște…insecte. Aceeași problemă se ridica și în privința lăcustelor cu cobza. Rămânea, deci, să angajeze instrumentiști exclusiv din Neamul Ciocos, iar aceștia să fie de dimensiuni apropiate de mărimea, sau mai bine zis, de micimea vrăbiilor. Așadar ciorile și coțofenele erau excluse din start, fiind și lipsite de calități muzicale. Cicănitoarea, în schimb, era excelentă pe post de toboșar. Pentru postul de trompetist aveau de ales între guguștiuc și pupăză, astfel că  pentru postul de trompetist rămase până la urmă…gaița! La flaut îl propuseră pe grangur, care mai venea și cu un plus de…culoare, față de mierla clarinetistă, îmbrăcată mereu în doliu. Tot așa, din pasăre în pasăre, le găsiră loc și pițigoiului, cintezei, măcăleandrului, graurelui, ciocârliei, iar privighetoarea fu cooptată pe post de soprană de coloratură și tot înșirând la neamul păsăresc, se treziră că, de fapt, făcuseră o orchestră simfonică unde cei patru vrăbioi, inițiatori ai proiectului, nici că-și mai găseau locul. În acest fel tot edificiul lor de vise mărețe s-a năruit spre seară și rămaseră ca la început, patru vrăbioi ciripitori și un dirijor peltic, acesta din urmă țopăind de zor în fața celor patru cântăreți, străduindu-se să-i facă să cânte corect și toți odată. Și ca să încheiem povestea, care pare să nu aibă nici început și nici sfârșit, știți de ce țopăie vrăbiile cu amândouă picioarele deodată și nu pășesc normal, cu ele pe rând, așa cum fac și codobaturile? Pentru că vrăbiile nu știu niciodată care este stângul și care este dreptul și de aia au ales să pășească cu amândouă picioarele simultan !

 

Andrei A. RADU,

18.08.2018.

 

  1. DIN LUMEA ZÂNELOR ȘI A VRĂJITORILOR

 

  1.                                         PRĂJITOR  SAU VRĂJITOR ?

 

  În podul casei se găseau,aruncate și pline de praful anilor, o mulțime de obiecte stricate, devenite nefolositoare sau pur și simplu demodate. Părinții și, înaintea lor, bunicii, urcaseră rând pe rând în pod mobile vechi, scaune șchioape, fotolii desfundate, cufere, cum ar fi cufărul bunicului de când făcuse el armata la călărași, fierul de călcat cu cărbuni al bunicii, niște sifoane vechi, câteva sticle și borcane de forme ciudate, o ladă de muniție, rămasă din timpul războiului, plină acum cu scrisori vechi, un aparat de radio cu lămpi, care nu mai cântase de câteva zeci de ani, un patefon cu plăcile lui, un televizor alb-negru, cu antena lui de aluminiu, o mașină de spălat cilindrică, din primele modele, deja ruginită pe alocuri, jucăriile părinților și ale bunicilor, dar mai ales o mulțime de obiecte mărunte, cu care copiii adorau să se joace în vacanțe, când părinții nu erau acasă și surprindeau descuiată ușa de la pod, care ,de fapt era un chepeng prevăzut cu un zăvor cu lacăt. Pe atunci rămăsese în vigoare obiceiul să nu se arunce nimic, în ideea că poate mai trebuie vreodată, obiectul stricat urmând să aștepte răbdător ziua când va fi reparat pentru reutilizare, numai că ziua aceea nu mai venea și peste obiectele acelea se așternea praful uitării. Singura schimbare ce mai intervenea în pod era apariția unui obiect cu statutul de nou-venit, așa cum s-a întâmplat cu un prăjitor de pâine vechi și cam înnegrit, ce fusese cumpărat de părinți încă de pe când copiii nici nu se născuseră. Prăjitorul acesta, mare și solid, fusesee nichelat, fălos și arătos în tinerețea lui, mândru de cele două rânduri de rezistențe cu care era prevăzut, chiar dacă arseseră între timp, având de asemenea termostat și un arc cu care arunca în sus feliile de pâine prăjite. Și pentru că odată și odată rezistențele lui, care se înroșeau încet și  amenințător ori de câte ori era pus în priză, tot s-au ars, până să-l repare cineva, mami s-a grăbit să cumpere alt prăjitor, nou și modern, cu teflon și alte „mofturi”, mai ales că se numea „toaster” și nu pur și simplu prăjitor. Drept urmare, cel vechi și greoi, devenit inutil, a fost exilat în pod și nici măcar nu s-a remarcat absența lui din dulapul de la bucătărie. Acolo sus îl așteptau răbdătoare alte câteva rubedenii de-ale lui, tot electrice, care, bineînțeles că se țineau deoparte față de celelalte obiecte ce nu folosiseră nicicând curentul electric. Astfel, radioul, ca veteran al podului, se împrietenise cu televizorul, mult mai tânăr, dar care știa ce sunt aceia 220 de volți, spre deosebire de patefon, care funcționa cu un arc, întors cu manivela. Bietul patefon, care totuși cântase în tinerețea lui, trebuia să se mulțumească cu compania unui vechi ceas deșteptător marca CFR, care funcționase tot așa, cu un arc întors și care, pe vremuri, când suna din cele două clopote ale sale, pe care le avea montate pe cap, trezea jumătate din mahala. Mobilele de asemenea nu aveau treabă cu celelalte obiecte, mult mai mărunte ca ele și la care desigur că se uitau de sus. Jucăriile vechi, ca toate celelalte obiecte de teapa lor, fuseseră adunate într-un cufăr mare și foarte bătrân, folosit pe vremuri de bunici sau chiar de către străbunici în călătoriile lor. Cufărul acesta îmbrățișa de-a valma călușei de lemn cu vopseaua luată, camioane și avioane din tablă turtită, locomotive cu vagoanele fără roți și păpuși din carton sau chiar cu cap de porțelan, toate cu hainele boțite și ponosite, dar care, cu toate acestea se țineau mândre și așteptau răbdătoare să fie din nou băgate în seamă de copii.Păpușile aveau de două ori mai mult noroc decât călușeii, camioanele, avioanele și trenulețul, pentru că din cei trei copii ai casei, două erau  fetițe surioare și frățiorul unul singur ca reprezentant al băiețașilor. Evident că fetițele erau mult mai încântate să se joace cu păpușile cele vechi, cu nasurile julite, decât băiețelul cu trenulețul sau cu călușeii rămași fără vopsea, pentru că el mai avea jos, în camera lui, tot felul de jucării noi ,din plastic, dar mai ales jucăriile electronice, cu telecomandă și baterii. Acestea, noi, moderne și elegante,viu colorate, cu beculețe și tot felul de sunete și zgomote, lăsau mai puține șanse de afirmare vechiturilor prăfuite. Cu toate acestea băiețelul petrecea aproape tot atât timp cu ele, atras fiind de aerul lor desuet și inofensiv. Pe vremuri nici nu existau jucării războinice! De asemenea și cele două fetițe aveau jos păpuși din material plastic, îmbrăcate modern, la care mai aveau și mobilă cu vase mici și tot ce trebuie la o casă de păpuși, dar păpușile vechi, cu mobila lor simplă , din lemn mâncat de cari, împreună cu toate vechiturile din pod, le fascinau și le atrăgeau de parcă ar fi fost peștera lui Ali Baba. De fiecare dată când aveau ocazia să urce în pod scoteau toate păpușile din cufăr, și acestea parcă implorau să fie scoase la aer și la lumină. De asemenea fetițele adorau să îmbrace hainele bunicii, ascunse într-un dulap vechi, admirându-se una pe alta în lumina de la lucarna podului. Băiețelul , în schimb, aducea și el lângă lucarnă tot felul de alte lucruri, mai puțin îmbrăcăminte, dar nu prea avea loc de surorile lui. Acolo își dădea seama ce greu este să fii mereu în minoritate și că trebuie să faci un mare consum de inteligență ca să te descurci onorabil. Desele lor certuri, din te miri ce, se încheiau totuși diplomatic, chiar dacă, uneori, mai recurgeau la amenințarea pârii la părinți.

  Ei și iată că în seara de Sânziene, la vreo săptămână de la începutul vacanței mari, profitând de o absență mai lungă a părinților, cei trei copii o zbughiră în pod, că de când așteptau ei ocazia asta! Evident că fiecare își înșiră cum putu mai bine lucrurile preferate prin pod, cât mai aproape de lucarnă, pentru că în rest era cam întuneric. Băiatul, nemaiavând prea mult loc pentru a-și aranja lucrurile preferate, puse prăjitorul de pâine cel nou venit chiar pe pervazul lucarnei unde, pentru că geamul fusese scos, fiind deja cald, prăjitorul se găsea mai mult afară decât înăuntru astfel încât razele soarelui, coborât spre apus, îl luminau din plin, făcându-l să strălucească, având în vedere că încă nu-și pierduse tot lustrul, așa că de departe se vedea ceva ca un semnal luminos.Odată cu lăsarea întunericului copiii însă coborîră în camerele lor. Jucăriile și hainele vechi fuseseră puse la locurile  lor, prăjitorul de pâine fusese însă uitat afară. Copiii și-au văzut de treburile lor, au venit și părinții acasă și la ora potrivită toată lumea era în pat, urmând să viseze ceva frumos, având în vedere că era o noapte specială. În noaptea de Sânziene care, după cum se știe este noaptea cea mai vrăjită din cursul întregului an, cerul a fost brăzdat de ceva mai multe stele căzătoare, cunoscute mai ales sub numele de meteori, pietre hoinare prin spațiul cosmic, ce-și termină călătoria arzând în cădere în atmosfera pământului. Prea puține dintre ele ajung până la suprafața pământului sub forma acelor pietre ciudate, numite meteoriți, despre care unii cred că au proprietăți magice. Un astfel de meteorit, mai mic, își sfârși traiectoria chiar în acel prăjitor de pâine, atras parcă de strălucirea lui, sub razele blânde ale lunii. Meteoritul, cu coada lui înflăcărată, a lovit pur și simplu prăjitorul, aruncându-l cu zgomot înapoi în pod, el, la rândul lui ricoșând în grădină și pierzându-se prin iarbă. Zgomotul respectiv fiind pus pe seama pisicilor, nici că s-a mai deranjat cineva  să vadă despre ce fusese vorba. Cât despre prăjitor, deși lovitura i-a cam șifonat tinicheaua, s-a ridicat foarte țanțoș, în ciuda rezistențelor sale arse și se duse, plin de importanță ,spre locul său, unde îl așteptau celelalte obiecte scoase din funcțiune.Trezite de zgomot și acestea, cum s-ar zice, făcuseră ochi și-l priveau nedumerite. Ele nu știau încă faptul că micul meteorit care le lovise colegul de suferință nu era o biată piatră cosmică obișnuită ci un fragment din vestita planetă Krypton, care explodasee cândva ,demult, în negura timpului și se știe că materialul din care era alcătuit, numit, evident, kriptonit, avea proprietăți deosebite, adică magice. Lovindu-se cu putere de carcasa tare a prăjitorului, meteoritul pur și simplu împroșcase întreg podul cu pulberea sa vrăjită, așa că nu mai este de mirare că toate obiectele, altă dată inerte, parcă au prins viață, putându-se mișca și vorbi fiecare după voie.

  • Ei, prăjitorule, ce faci atâta gălăgie la miezul nopții?, îl certă careva în întuneric, la auzul zgomotului aceluia neașteptat, de tinichea trântită, care parcă sparse în cioburi liniștea profundă a nopții.
  • Parrrdon, răspunse acesta cu aplomb, din clipa asta eu nu mai sunt un simplu prăjitor, de acum  încolo să-mi ziceți numai VRĂJITOR! Aveți așadar grijă cum îmi pronunțați numele, că mă supăr! Altminteri, cu puterile pe care le am acum, cine știe ce pocinog v-aș face, nu din răutate, că doar știți că sunt bun ca pâinea caldă, pe care am risipit-o încolo și încoace toată viața, ci doar așa, dintr-un exces de bunătate și iubire față de toți aici de față, fie din tagma jucăriilor, fie a mobilelor sau a lucrurilor de prin casă!
  • Ia auziți ce pretenții la dumnealui, bombăni o lustră veche, cu becurile arse.
  • Ha-ha-ha-ha! se auzi un râs metalic al unei răzătoare cam ruginite și cu dinții tociți, păi atunci eu trebuie să mă numesc rîzătoare, nu răzătoare!
  • Daaa? Nu mă crezi? Atunci, poftim! Spuse prăjitorul și, apropiindu-se de lustra ce stătea într-o rână, îi atinse becurile stinse cu cordonul său de pus la priză și, minune! becurile se aprinseră ca în vremurile bune.
  • Fantastic! Formidabil! Minunat! Începură să se audă exclamații de primprejur și de îndată se stârni o agitație în tot podul.

Încet-încet, obiectele vechi, ruginite și prăfuite, dar mai ales defecte, se apropiară, care cum putu mai bine, șchiopătând, târâș sau mai de-a rostogolul, să-l vadă mai bine pe Prăjitorul Vrăjitor, înconjurat parcă de o aură strălucitoare, de culoare verde. Și imediat cum le atingea cu cordonul său electric cu ștecherul știrb, obiectul respectiv revenea la viață! Vechiul deșteptător începu să ticăie, mașina de spălat să zumzăie, patefonul și radioul să cânte, ecranul televizorului se lumină albastru, iar jucăriile să se legene, să sară, să zbârnâie și să se rotească, fiecare după cum îi era felul. Până și mobilele vechi parcă se primeniseră, balamalele lor nu mai scârțâiau, tapițeriile lor își recăpătau culorile, rupturileși zgârieturile dispăreau, oglinda își recăpăta luciul iar sertarele și ușile se deschideau cu drag să arate ce frumusețe de comori adăposteau. Costumele și rochiile vechi, șifonate și tocite, ale bunicilor și străbunicilor, se scuturau singure de praf și de molii și se înfoiau, de parcă arau gata să pornească la un vals nebun prin podul acela întunecos și larg, cu grinzile aparente, sub țiglele ce mai lăsau să se strecoare printre ele câte un grăuncior de lumină de la stele.

Din mulțimea de obiecte frenetice se auzea un glas mic și ascuțit, care insista să spună ceva, în zumzetul amestecat al celorlalte voci. Până la urmă ceilalți se milostiviră și se uitară să vadă care este sursa vocii: era ceva mic și rotund, verde, cu o oglinjoară pe o parte și o ascuțitoare dublă de creioane pe ealaltă parte.

  • Aha, nu era decât o ascuțitoare….
  • Sunt o ascuțitoare dublă!
  • De aia ai glasul atât de ascuțit!
  • Și mai am și oglinjoară…
  • Oglindă-oglinjoară, cine are glasul cel mai ascuțit din țară? întrebă ironică răzătoarea.
  • Ehei, pe vremuri, când tatăl copiilor mergea la școală, eu făceam cele mai ascuțite creioane….
  • Ei, aș, erai o ascuțitoare pentru fetițe. Doar ele se uită toată ziua în oglindă, spuse o oglindă de mână, cu rama și mânerul negre, care tocmai își recăpătase strălucirea stinsă. Eu știu ce spun….
  • Ascuțeam frumos, repede și bine orice fel de creion al băiatului de atunci și dacă nu ai fost acolo, la școală, că doar tu n-ai făcut nici un fel de școală la viața ta, nu mai vorbi ce nu știi! Cel mai mult îmi plăceau ălea colorate, dar vârfurile lor se rupeau cel mai repede. Creioanele negre aveau vârful rezistent. Odată o fetiță s-a și înțepat în vârful creionului ascuțit de mine. Da, s-a înțepat în deget și a și plâns!
  • Aha, de aia te-au exilat în pod, pentru că devenisei periculoasă!
  • Ba nu, m-au exilat pentru că nu se mai folosesc creioane. Acum copiii au numai pixuri și carioci care nu se mai ascut, de aia, na!

Deodată se auzi o rumoare și zgomot de pași, de parcă urma să sosească cineva în pod la ora aceea târzie. Atunci jucăriile se grăbiră să dispară ,rând pe rând, prin cutiile lor, cuferele și dulapurile se închiseră la repezeală, radioul, lustra și televizorul se stinseră, mașina de spălat se opri, patefonul amuți, la rândul său, oprind și rotirea discului său negru, de ebonită, cu etichetă rotundă și roșie în mijloc, pe care se puteau citi titlurile melodiilor la modă în urmă cu mulți ani. Doar ceasul deșteptător model CFR continua să ticăie imperturbabil, măsurând un timp căruia nu îi păsa de nimeni. Prăjitorul-vrăjitor rămase și el mut de uimire, dar își păstrase strălucirea cea verzuie, căpătată de curând și continua să privească în jur cu ochișorii săi roșii, din beculețe, care, la origine, arătau dacă este în funcțiune și dacă a terminat de prăjit pâinea.În întunericul din pod se mai vedea, luminând din ce în ce mai stins, ecranul televizorului, iar ochiul magic al aparatului de radio cu lămpi al bunicilor mai răsucea uneori câte o luminiță verde.De afară, de pe țigla acoperișului, se auzeau, mereu mai aproape, niște pași de la mai multe …ființe, ceea ce era foarte ciudat pentru că, mai ales la ora aceea târzie din noapte, în afară de pisici nimeni nu obișnuia să umble așa, brambura pe acoperiș. În sfârșit, în pod își făcură apariția trei…personaje mai puțin obișnuite, ca să nu spunem că erau de-a dreptul ciudate. Mai întâi că intrară, nu prin chepengul obișnuit, pe unde intra orice persoană cuminte, după ce-i trăgea zăvorul și-l împingea în sus cu capul, nici prin lucarna cu geamul scos ci… de-a dreptul prin horn. Intrarea celor trei pe ușița de vizitare a hornului de fum, adică pe acolo pe unde umblă coșarul să curețe hornul de funingine cu măturica aia a lui cu coada foarte lungă, din sârmă împletită, pe care o poartă de obicei pe umăr, făcută cerc, se făcu greoi,  cu icnituri și gemete și cu stârnirea unui norișor de funingine și zău că merita să vedeți trei mutre mânjite zdravăn cu negreala ce se găsește din belșug pe interiorul oricărui coș de fum, mutre care aparțineau – țineți-vă bine! – celor trei vrăjitori ce fuseseră trimiși de către responsabilul de sector în cercetare, ca urmare a ciudatului fenomen ce avusese loc în pod cu puțin timp în urmă. Forurile superioarese se sesizaseră din oficiu și deciseseră să trimită o comisie de anchetă, formată din trei membri, pentru lămurirea tărășeniei. Acuma, dacă vrăjitorii adevărați și vrăjitoarele veritabile s-au cam supărat pe oameni din cauza unor probleme, cum ar fi arsul lor pe rug și alte asemenea pocinoage, și s-au retras într-un univers paralel, inaccesibil oamenilor, asta nu înseamnă că ei nu-și mai bagă codița în afacerile omenești, că doar sunt VRĂJITORI, iar nu glugi de coceni. Așadar era perfect normal ca să se cerceteze de către persoane competente și calificate acel fenomen care, după toate aparențele, era de resortul lor. În schimb oamenii nu mai aveau acces în lumea vrăjilor și a vrăjitorilor, cu excepția acelor copii foarte cuminți și isteți, care erau ajutați de către piticii de rouă să ajungă acolo, în universurile paralele. Se știe că piticii de rouă pot ajunge oricând și oriunde, chiar și în lumea zânelor, care este mai sus și mai departe decât lumea vrăjitorilor. Revenind la cei trei vrăjitori, trimiși spre anchetarea faptelor, trebuie să spunem că aceștia constituiau o familie, compusă din jupânul tată numit Gutapercă, un tip slab și deșirat, cu un cap mare și niște ochi mici și miopi, ce se vedeau și mai mici în dosul ochelarilor cu multe dioptrii minus, ochelari mari și cu lentilele groase ca niște funduri de sticlă. Sticlele erau de fapt prietene bune cu el, că pe lângă faptul că era blajin și cam leneș, Gutapercă acesta era și bețiv și uituc pe deasupra. Din această cauză cam uita vesurile de la vrăji și descântece și nu de puține ori îi ieșeau numai bazaconii, așa că nevastă-sa trebuia să-l țină din scurt. Jupâneasa vrăjitoare Sardina, nevasta lui Gutapercă, nu semăna de fel cu o sardină, fiind mare și grasă, cu un nas de cartof, urechi din foide varză, ochii ca ridichile de lună, adică bulbucați și roșii, iar gura ca un ardei capia, din cel iute și roșu. Vrăjitoarea Sardina era, într-adevăr, iute de gură, că nu o întrecea nimeni la recitat de vrăji, dar în rest era cam tăfăloagă, rupea mereu mătura cu care zbura, mai ales la aterizare, dar dădea rateuri și la decolare, așa că mătura ei avea coada oblojită în nenumărate locuri cu tot felul de cârpeli și pansamente colorate. Cel de-al treilea membru al familiei de vrăjitori era micuța vrăjitoare Cireșica, fetița celor doi, cu care nu semăna nici de frică pentru că era mică și doapă, rotunjoară și bucălată, brunetă și drăguță, cu gurița ca o cireașă pietroasă coaptă și căreia îi plăceau la nebunie dulciurile, mai ales bomboanele, la care ar fi ronțăit cât e ziulica de lungă și din care nu uita să-și facă rezerve prin buzunare. Aceste trei personaje, delegate, cu ștampilă în regulă, de către Biroul de Inspecții Vrăjitorești, începură să cerceteze curioase adunătura de lucruri vechi și inutile, exilate în pod.

  • Hei, tu de colo, zise Gutapercă, holbându-și ochii lui mici prin ochelarii săi mari către prăjitorul de pâine, se pare că tu ești la originea tămbălăului din a cărui cauză a trebuit să ne deranjăm până aici!
  • Cu mine vorbiți? întrebă  accesta, plin de importanță.
  • Da, cu tine, prăjitorule de pâine!
  • Parrrdon! Eu sunt acum…vrăjitor!
  • Aha! Sardina, rog să se consemneze în procesul verbal: „uzurpare de calități oficiale”,pufni Gutapercă, atins în amorul său propriu, de vrăjitor veritabil și cu diplomă.
  • Ce, ce tot trăncănești acolo cu tinicheaua aia ruginită? sări Sardina. N-ar fi mai bine să-i facem vânt în țara lui Ruginilă, să ruginească acolo în liniște și pace, ca să nu mai deranjeze lumea bună cu mofturi și pretenții din ăstea?!
  • Ba să  ruginiți voi acolo, că până și vocile voastre sună…cam ruginite! Noi, cei din pod, după cum se vede…STRĂLUCIM ! declară cu emfază prăjitorul cel îngâmfat.
  • Aha!… Ai auzit, Sardina dragă, până și tinicheaua asta s-a prins că am început să ruginim. Ți-am mai spus de mii de ori că apa mă face să ruginesc! Dimpotrivă, țuica sau vinul…
  • Ia mai termină cu prostiile tale de bețivan nerușinat, că te aude și copilul ăsta nevinovat!
  • Nevinovat? Ha ! Păi nu mi-a ascuns ea lichiorurile? Ah, ce plăcut îmi ungeau ele beregata și să fi avut acum o sticluță la îndemână, nu mă mai făcea ruginit până și tinicheaua asta de prăjitor!
  • Parrrdon! Să fie clar, eu nu sunt tinichea, ci un Vrăjitor-Prăjitor, care vă va prăji, drept răzbunare pentru jignirile nemeritate aduse, cu niște dungi oblice, să vă săturați. Sunteți niște intruși neisprăviți, așa că marș afară de pe domeniul meu! Și până atunci, o să vă, adică pe dumneata, jupâne, că acea colecție de legume nu contează, o să te provoc la duel!
  • Ha-ha-ha! Ce face? Tu, mă, să mă provoci pe mine la duel? Ei, hai că ești amuzant. Păi tu, amărâtule, nici nu știi cu cine ai de a face! Într-o clipă te blestem și te vrăjescc și te…te transform într-o broască râioasă! Uite-așa! strigă Gutapercă, scoțînd din sân o baghetă magică, pe caree o învârti de trei ori, bolborosind ceva de neînțeles, doar că prăjitorul de pâine rămase la locul său, neatins și nemișcat.
  • Ei, acum cui îi vine rândul să rîdă, ai? Ești  cel mai jalnic, mai caraghios și mai neisprăvit vrăjitor din câți am văzut la  viața mea! pufni cu dispreț prăjitorul.
  • Zăăău? Și câți vrăjitori ai văzut matale, mă rog frumos, în viața mtale de…prăjitor?
  • Uite, unul și mi-a ajuns! Acum dispari, că de nu, te transform într-un potențiometru!
  • Într-un ce? Sardino, ce dihanie e aia…țopentiometru?
  • Gutapercă, iar te-ai îmbătat?
  • Nu, dulceața mea, îți jur pe ce am mai drag că nu am pus picătură de băutură pe limbă…
  • Dar  ce ai tu mai drag…decât băutura?
  • Pe tine, pe Ștampilă și pe Cireșica, iubirile mele…
  • Dacă nu dispari, acușica te transform într-un…reostat, sau mai bine nu, într-un termostat! se răsti supărat prăjitorul M-am săturat de trăncănelile voastre!
  • Aoleu, iubire, te pomenești că ăsta e capabil să fie în stare să, să…mă prefacă într-un …termos! Hm, parcă nici n-ar fi așa  rău ca termos, că doar termosul păstrează băutura rece…
  • Pff! Incult!…Analfabet!…Nici nu meriți să mai stric o vorbă pe tine! pufni Prăjitorul.
  • Gutapercă, gata cu inspecția, e mai sănătos să mergem….
  • În fond aici nu sunt decât niște vechituri inutile, jucării stricate și… și praf! Mult praf! Uite, buhu-buhu, mă face săși tușesc. Ia-o pe Cireșica și hai să mergem…
  • Cireșico! Cireșicoooo! Unde mătura mea s-a băgat și fetița asta?
  • Dar ce, nu era cu tine? Parcă era în spatele fustelor tale?
  • Unde poate fi fetița aia imposibilă? Adineaori era grămadă pe jucăriile ălea șchioape și rablagite! Aoleu, ce creatură indisciplinată este fie-ta, bre, Gutapercă! Cât despre fiu-tău, Ștampilă, ce să mai vorbim! Nici n-a catadixit să vină la convocare! Numai tu ești de vină! Degeaba îmi răcesc eu gura cu sfaturi părintești, tu ar trebui să fii mai ferm, că de aia ești tată! Vai de capul tău și al ei, dar mai ales de al meu, că m-am încurcat cu unii ca voi! CI-RE-ȘI-COOOO! Acum scoate-o de unde-oi ști!
  • Păi da….Să zic vraja aia de găsit lucrurile pierdute….
  • Fie-ta e lucru, amețitule? Cât despre vrajă, mai bine nu! În nici un caz să nu te prind că încerci vreo vrajă aici! Stai mai bine să mă uit în globul meu de cristal….Ia te uită, umbra ei o văd, dar pe ea nu! Hm, mare comedie!
  • Hm…
  • Ce, hm? Numai tu ești de vină!
  • Nie-nie-nie, „numai tu ești de vină”, o maimuțări Gutapercă. Altceva nu mai știi!
  • Știi tu ce înseamnă asta? Și nu mă mai îngâna! Asta înseamnă că Cireșica nu mai este cu noi, aici, pe tărâmul oamenilor și nici pe tărâmul nostru, al vrăjitorilor.
  • Aha, iar a tulit-o în …Țara Zânelor!
  • Da, că nu știi să ai grijă de ea!
  • Eu să am grijă? Păi e fată, mă-sa ar  trebui să aibă mai multă grijă…
  • Cum o scăpăm o clipă din ochi, gata, fuge la zâne, de parcă ar putea învăța vreodată ceva bun de la vreo zână!
  • Păi atunci asta înseamnă că EA le ține lecții zânelor, mânca-o-ar mama de deșteaptă!
  • Deșteaptă ca mă-sa…
  • Da, că în capul tău de Gutapercă fluieră vântul!
  • Hai, că mă trântiși! Cum ar putea cineva să învețe ceva vreodată de la fie-ta? Halal!

Cearta poate că ar fi durat mult și bine, cu asistența mută și disprețuitoare a lucrurilor din podul casei dacă în clipele următoare chepengul n-ar fi început să se salte, scârțâind ușor, lăsând să se ivească în golul său trei capete de copii cu ochii mari și mirați de tămbălăul acela neobișnuit din pod, mai ales că cel mai aproape se găsea tocmai camera copiilor și aceștia fuseseră treziți de vocile certărețe. Până să se obișnuiască cele trei perechi de ochi cu întunericul din pod, vrăjitorul și vrăjitoarea o tuliseră tot pe hornul pe unde veniseră. În rest, nu părea nimic în neregulă, în afară de prăjitorul de pâine, care căzuse de pe raft. Copiii l-au pus la loc și concluzionând că li s-a părut, au mai patrulat un pic printre lucrurile prăfuite, apoi s-au dus să se culce la  loc. Mare le-a fost mirarea părinților să constate că din pătuțurile lor s-au sculat a doua zi de dimineață trei murdărici, deși fuseseră spălați și frecați de mami cu șampon și cu săpun în apă caldă, dar, mister, murdăria apăruse la loc în cursul nopții!

  • Mare mister, spuse și bunica, zâmbind.
  • Asta este o vrajă, adăugă bunicul făcând cu ochiul.
  • Ce să mai înțeleg de la voi? bombăni mami, parcă v-a vrăjit podul ăla, spălându-i din nou pe cei trei copii.
  • Chiar că este o vrajă, concluzionă și tatăl.

Andrei A. RADU, martie 2009.

 

  1. PAPUCUL ZÂNEI PUPIC

 

  Zâna Pupic era frumoasă ca orice zână, adică înaltă, subțire, cu mijlocelul, desigur, tras prin inel,  apoi mai avea și părul bălai lung-lung și mătăsos, până aproape de călcâie, fapt pentru care pierdea zilnic aproape o oră cu pieptănatul și periatul lui. Spălatul și uscatul acestui păr era o adevărată aventură. Cât despre numele acestei zâne, păi acesta i se trăgea de la obiceiul dumneaei de a pupa pe toți care îi erau simpatici. Și cum zâna îi simpatiza cam pe toți cei întâlniți în cale, vă dați seama ce urma! Cu toate acestea nu s-a pomenit nici o  reclamație de la cineva că ar fi fost pupat împotriva voinței lui, dimpotrivă, și aceasta se datora în primul rând „instrumentului” de pupat. Zâna aceasta avea, de la natura ei, gurița rotundă și roșie ca o cireașă , dar asta tot timpul , așa că nu era nevoie să se dea cu nici un fel de ruj sau altă alifie, așa cum au de obicei fetele de pe tărâmul oamenilor. Am uitat să precizăm că respectiva zână trăia în Țara Zânelor, în ceea ce oamenii de știință numesc „univers paralel”, pentru că nu se întâlnește niciodată cu universul nostru, de pildă. În schimb poate trimite mesageri și aceștia sunt, în primul rând chiar zânele, care pot coborî la nivelul imediat inferior, al vrăjitorilor, dar și mai jos, la cel al oamenilor obișnuiți. Invers, de jos în sus este mai greu. De pe Pământ doar piticii de rouă pot urca oricând în amândouă universurile, cât despre vrăjitori și vrăjitoare, aceștia pot urca la zâne numai cu invitație specială. Singura vrăjitoare care beneficia de o invitație permanentă era Cireșica, fata vrăjitorului Gutapercă și a vrăjitoarei Sardina, și asta din mai multe motive, primul fiind acela că zâna Pupic era nașa micii  vrăjitoare, pe care o simpatiza pentru firea ei veselă și care mai avea și gurița foarte asemănătoare cu a zânei. Și dacă tot am amintit de finii acestei zâne prietenoase, să știți că zâna Pupic mai nășise și un mic vrăjitor, pe care-l botezase Ștampilă ! Asta pentru că și băiețelul respectiv avea gura ca cireașa, dar tatălui nu-i plăcuse numele de Cireșel, pentru că nu era suficient de bărbătesc și așa rămăsese cu cel de Ștampilă.

Ei, și iată că într-o bună dimineață, acasă la zână mare tămbălău mare! Ce se întâmplase? Păi se întâmplase că zâna Pupic a constatat că și-a pierdut un papuc, dar ce papuc, unul cu totul și cu totul special, adică fermecat, vrăjit și descântat, papucul drept cel înțelept, rămânându-i doar cel stâng și nătâng! Vă dați seama, cum mai putea, biata zână, să mai iasă așa, șchiopătând, din palatul de cristal situat în Țara Zorilor, de pe Tărâmul Zânelor, unde domnea împărăteasa Aurora, zâna zânelor și stăpâna viselor frumoase! Și cum ședea ea așa, în pătucul ei moale, de zână, cu saltele din nori pufoși, având și perdele transparente, țesute din raze de lună, cele mai fine perdele ce se pot găsi chiar și pe Tărâmul Zânelor, zâna Pupic își încrețea gurița a plâns, de supărată ce era, ba făcuse și gropiță în bărbie din această cauză, numai că nu putea să dea drumul lacrimilor ce-i umpleau ochișorii albaștri pentru că zânelor le este interzis acest comportament ce aparține îndeobște copiilor. Se știe doar că zânele trebuie să fie un exemplu pentru copii, dar un exemplu bun! În schimb zânele au voie să rîdă, să cânte și să danseze cât le poftește inima. Chiar și vorba lor se aude ca o cântare, așa de muzicală este vocea lor și când vorbesc între ele ți se pare că auzi o operetă din cele mai vesele și mai frumoase. Se întâmplă și zânelor rele să rîdă mereu, numai că acestea rîd de alții, cărora le joacă tot felul de feste, renghiuri și farse și-i păcălesc cum le taie capul, iar pe copii îi îndeamnă să facă numai năzbâtii. Fiecare zână, mai bună sau mai rea – vedeți că acestea nu se deosebesc între ele după aspect ci numai după fapte – are în dotare un carnețel cu coperțile de azur, în care își notează în fiecare seară isprăvile de peste zi. Ce e drept, dacă găsiți din întâmplare un astfel de carnețel, ceea ce este foarte posibil ,având în vedere cât de zăpăcite pot să fie zânele, dacă respectivul carnețel aparține unei zâne bune, citind, s-ar putea să vă cam plictisească monotonia și simplitatea faptelor bune înscrise acolo, la fel cum v-ar plictisi să mâncați zilnic numai lapte și miere, dar feriți-vă să citiți carnețelul vreunei zâne rele pentru că este mare pericol să vă doară burta de atâta rîs, citind ce șotii le-au dat prin căpșoare acestor ființe fantastice. Și cum zânele, mai ales cele rele, dar nu foarte rele, având în vedere că o zână nu poate fi foarte rea, monopolul răutății fiind ținut de zgripțuroaice, și aici trebuie să spunem că nici zânele bune nu sunt tot timpul așa de bune după cum se spune, ceea ce  putem constata și la copii, pentru că, se știe, copiii sunt categoria cea mai influențată de aceste zâne, ființele cele mai zglobii din lume, ei, bine, se întâmplă să-și piardă carnețelele, așa cum și copiii își pierd mereu din lucrușoare. Dacă vreun carnețel pierdut, de isprăvi de zână ,va fi găsit de vreun scriitor în pană de imaginație, să vedeți ce comedii va scoate acesta din carnețelul găsit, ca după aceea să se împăuneze că el a născocit totul! De aceea vă sfătuiesc ca în caz că găsiți vreun carnețel pierdut, să nu îl citiți, respectând intimitatea proprietarului, și să i-l înapoiați cât de curând, ca niște copii civilizați și cumsecade.

Dar să ne întoarcem la papucul zânei Pupic, pentru că suntem în pericol de a ne rătăci prin tărâmul acela, unde până și piticii de rouă ajung mai greu și fără ei ne va fi foarte greu să ne găsim drumul. Chiar și savanții, oamenii aceia deștepți, care citesc o groază de cărți și cercetează totul, ca să scrie apoi alte cărți, în care se contrazic mereu unii pe alții, ar avea dificultăți de orientare prin Țara Zânelor. Având în vedere că în țara aceea locuiesc numai zâne și de asemenea, luând în considerare firea lor cea zglobie, înțelegem de ce dumnealor se grăbesc să viziteze mereu tărâmul oamenilor și să se ocupe de copii, pentru că oamenii mari au  mereu treabă și nu au timp de zâne. În timpurile din urmă iată că zânele și-au rărit considerabil vizitele pe la copii, supărate din cauza faptului că până și copiii și-au găsit altă preocupare, un univers paralel, inventat de oamenii mari și numit „lume virtuală” sau „cyberspațiu”, în care se poate ajunge cu ajutorul computerelor. Până și vrăjitorii au ajuns să recurgă mai degrabă la calculator, în dauna vechilor vrăji, înscrise în cartea aceea mare și seecretă, în care se uită din ce în ce mai puțini. Parcă s-ar fi molipsit de la copii, care nu mai citesc bunătate de cărți, lipindu-se de ecranul calculatorului, sau, mai degrabă al telefonului, de unde îi pândesc însă o mulțime de primejdii. Puterea și farmecul zânelor parcă au început să pălească din această cauză și copiii să nu se trezească după ce va fi prea târziu și nu vor mai putea lua contact cu nicio zână! Zânelor nu le place să stea închise în spatele ecranului de la monitor, nici telefoanele ălea deștepte nu le plac, ele vor să stea de vorbă cu copiii direct, fără intermediari, să-i ia de mânuțe și să-i învețe cântecele și dansurile lor și să-i ferească pe aceștia de urâciunile și răutățile războinice cu care s-au umplut și jocurile și desenele animate de la televizor. Dacă o comunicare directă între lumile paralele nu este posibilă, așa cum două drepte paralele nu se întâlnesc niciodată, totuși, între aceste  lumi poate să alerge un cuget curat și luminos, ca al celui mai cuminte copil, ajutat și de specialiștii în comunicare, numiți piticii de rouă. Ei aveau rețeaua lor de știri, web-ul lor, dinainte ca cineva să fi visat că într-o zi va apărea internetul, doar că la rețeaua lor avea acces numai acel copil, ales dintre aleși, pe când la internet au acces și cei mai răi oameni și este foarte greu să știi de la început care este cel rău. Iată ce primejdii ne pândesc de aici, și mai iată cum suntem pe cale, din această cauză, să ne rătăcim de tot de zâna Pupic, pe care am lăsat-o tot fără papucul ei cel fermecat! Până și căutarea papucului devenise o problemă foarte greu de rezolvat în atari condiții. De aceea era zâna Pupic atât de necăjită, că nici măcar nu avea idee prin care dintre lumile paralele putuse să i se rătăcească papucul cel drept și isteț, fără de preț, și în lipsa căruia nu mai putea să danseze, ceea ce este extrem de grav pentru o zână, iar mersul îi devenise șontâcăit și fără grația caracteristică tuturor zânelor. Da, veți zice poate unii dintre voi, dar de ce nu umblă desculță? Parcă zânele din poveștile de altă dată umblau numai desculțe…Hm, cred că nu sunteți foarte bine informați. Păi ați uitat că prin lumea asta mai există și cioburi, și ghimpi și multe alte mărunțișuri tari și tăioase, care pot răni tălpița delicată a unei zâne? Și dcă există așa ceva pe la noi, evident că și prin lumile paralele poate exista ceva asemănător, dacă nu și mai  rău! Și unde mai pui că papucii erau fermecați, ceea ce le mărea cu mult valoarea! Ia gândiți-vă puțin, mai ales voi, fetițelor, dacă ați avea o pereche de încălțări tare frumoase și la modă și ați pierde una dintre ele, n-ar fi o adevărată dramă? Așa numai și puteți înțelege drama unei biete zâne zăpăcite, rămasă pe jumătate desculță.Văzând-o atât de tristă, iar tristețea nu este de fel o caracteristică a zânelor, până și cele trei zâne, reputate ca mai rele, pe nume Glumița, Păcălina și Șotioara, au sărit să o ajute, căutând peste tot, de obicei toate trei în același loc și încurcându-se una pe cealaltă și răsturnând totul în calea lor. La un moment dat au încercat să intre toate trei sub patul zânei Pupic, dar s-a nimerit că au și rămas înțepenite acolo. Cum patul în care încă mai stătea supărată zâna noastră începea să se legene ca o corabie pe valuri, Pupic își reveni din visare și văzând chiar sub marginea patului trei fundulețe ridicate obraznic spre ea, de parcă implorau să fie plesnite, luă singurul papuc ce-i rămăsese și, plici-pleosc, aplică câte o pereche de plesnituri pe fiecare dintre cele trei fundulețe legănate. De sub pat se auziră chicoteli și bombăneli, dar cum nu se potoleau de fel, zâna stăpână a patului se văzu nevoită să coboare și să apuce câte o pereche de picioare și să tragă de ele până când apărură și proprietarele respectivelor picioare, ciufulite și roșii în obraji.Întrucât nu se putea înțelege nimic din ceea ce încercau să spună cele trei deodată, zâna Pupic le aplică la  repezeală câte un pupic pe gurițele cele neastâmpărate, așa că cele trei tăcură brusc, de se făcu pentru câteva clipe o liniște de-ți țiuiau urechile. Dar numai pentru câteva clipe!

  • Ei?
  • Ei, ce?
  • Cum, ce? Papucul….
  • Nu e!
  • Nu este nicăieri!
  • Vai!
  • Vai!
  • Vai!
  • L-am căutat prin tot palatul și…nu este!
  • Mai că-mi vine să-l caut prin motorul de căutare Google! spuse Șotioara.
  • A, nu, asta în nici un caz, este sub demnitatea noastră de zâne!
  • Atunci înseamnă că…a fost furat!
  • Papucul tău a fost…mătrășit!
  • Hm, cine să fi fost? Zânele nu fură…
  • Decât în .. glumă, spuse și Glumița.
  • Dar ce furăm noi, dăm înapoi, adăugă și Păcălina.
  • De data asta n-am fost noi!
  • Să fi fost careva dintre vrăjitoare? Ăstea fură de sting…
  • Da, da, da!
  • Sau vreunul dintre piticii de rouă?
  • Da, da, da!
  • Da de unde, spuse Pupic, ăștia nu știu să fure decât povești! Și apoi papucul meu este mai mare decât oricare dintre piticii ăștia. În al doilea rând nici că ar avea ce face cu el, fără perechea lui, că doar pașii de dans sunt înregistrați în fiecare papuc, separat pentru fiecare picior. Vai, vai, vai, cum o să mai dansez eu de acum încolo? Papucii mei știau toate dansurile din lume!
  • Păi…o să dansezi …într-un picior?
  • Sau o să dansezi pur și simplu…desculță!
  • Da, da, lipa-lipa-lipa!
  • Dacă vă mai bateți joc de mine, o să…o să..plâng! spuse Pupic, cu bărbia tremurând.
  • Nu ne batem joc, nu ne batem joc, poți dansa uite-așa, uite-așa, spuseră cele trei zâne zăpăcite și zăpăcitoare,aruncându-și papucii și prinzându-se într-o horă nebună, în jurul bietei Pupic și învârtindu-se până când o amețiră de tot.
  • Aoleu, decât cu un așa ajutor, mai bine lipsă! Plecați și lăsați-mă să-mi plâng necazul singură! De acum încolo mă voi numi zâna Desculță! Vai, vai, vai!
  • Așai, așa-i, așa-i! spuseră și cele trei. Uite, mai bine plecăm noi să-i căutăm pe piticii de rouă, să-i rugăm să caute ei papucul, că sunt mulți și mărunți și răzbat peste tot!

Acestea fiind spuse, cele trei zâne zăpăcite, Păcălina, Glumița și Șotioara plecară în trei direcții diferite, cu intenția declarată de a-i trimite pe piticii de rouă la zâna Pupic, dar tustrele se băgară în tot felul de încurcături, păcăleli, șotii și glumițe, uitând cu totul pentru ce fuseseră trimise. Scăpată de compania cea zgomotoasă, zâna Pupic se așeză pe marginea patului, legănându-și picioarele desculțe și de stresată ce era, adică supărată, ostenită și amețită, că cele trei, colac peste pupăză, îi făcuseră și noapte-n cap, ea începu să se pieptene cu papucul și să încerce să se încalțe cu pieptenele. La urmă începu să lipăie desculță prin cameră, tot bătându-și căpșorul ei cel frumos cu gândurile ei  negre, ceea ce aproape îi provoca dureri de cap , că frumoasele nu prea sunt obișnuite să cugete. Nu pricepea ce putuse să se întâmple că, seara, la culcare, ea își lăsase ambii papuci unul lângă altul și dimineața, când să se dea jos din pat și să se încalțe, nu mai găsise decât unul singur. Celălalt, ia-l de unde nu-i! O poveste atât de puțin însemnată risca să devină o adevărată dramă, numai că în Țara Zânelor așa ceva nu există, acolo este loc cel mult pentru comedii.

Până la urmă veni și seara acelei zile și, ostenită atâta zbucium, cum nu avusese ea nicicând în viața ei de zână, și zânele trăiesc mult, nu glumă, zâna Pupic se întinse melncolică în pătuțul ei, renunțând deocamdată să mai scrie ceva în vestitul ei carnețel, cu gândul să adoarmă cât mai repede și să viseze frumos, eventual să afle în vis unde îi dispăruse papucul într-un mod atât de misterios. Curând, adormi și ce va fi visat, probabil că și-a notat în carnețel, în caz că visul a meritat să fie consemnat. Oricum, a doua zi de dimineață se trezi odihnită și bine dispusă, își zâmbi singură în oglindă, admiră razele soarelui și o văzu, prin fereastra larg deschisă, pe împărăteasa Aurora cum împrăștia prin grădina palatului porția zilnică din faimoasele ei bomboane colorate, cu miez de înțelepciune, bunătate, blândețe, duioșie, tandrețe, cinste și veselie, pe care zânele și piticii de rouă le adunau să le dea mai departe și copiilor din lumea omenilor. După ce-și pieptănă cu grijă părul ei cel lung, își coborî privirile și remarcă, încântată, lângă pat, la locul lor, pe cei doi papuci ai săi, care stăteau cuminți, unul lângă altul, ca doi frați nedespărțiți.

  • Oare să fi visat eu că pierdusem ieri unul dintre papuci?  se întrebă ea, apoi, ridicând nepăsătoare din umeri, își întinse piciorușele ei cele roz, de copil, și-i încălță liniștită.Când să plece, numai ce simți ceva tare și rotund în papucul drept. Intrigată, și-l trase din picior și băgând mâna în el , scoase o bomboană din cele aruncate de împărăteasă cu două zile în urmă. Bomboanele acestea nu erau la fel ci diferite, fiecare zi având alt model. După culoarea veselă își dădu seama că este o bomboană cu miez de veselie. O înghiți de îndată și curând se înveseli foarte, rîzînd de propriile ei amintiri, pentru că bomboana respectivă îi deslușise enigma dispariției papucului. În urmă cu două zile  o avusese în vizită pe prietena și fina ei, mica vrăjitoare Cireșica, pe cât de mică și rotunjoară, pe atât de mare amatoare de bomboane. O invitase în grădina palatului dis de dimineață, după ce împărăteasa Aurora aruncase bomboanele fabricate numai de ea, ca să poată gusta și Cireșica din ele. Cireșica rămăsese acolo până spre seară, lacomă după bomboane, la concurență cu piticii de rouă. De atâta alergătură nici că-și dăduse seama de trecerea timpului. Zâna Pupic o pupase pe Cireșica de rămas bun pe amândoi obrăjorii bucălați și roșii, dar mica vrăjitoare mai întârziase, astfel încât, când să plece totuși, o găsi adormită pe zână și nu se îndurase să o trezească, să-i ceară ajutorul. Problema fetiței era că-și înfundase toate buzunarele cu bomboane și nu mai avea în ce le pune, ca să le ia cu ea. Negăsind vreun vas cau vreo trăistuță la îndemână, Cireșica împrumutase pur și simplu unul dintre papucii zânei, turnând în el doi pumni de bomboane și astfel plecă fericită acasă la ea. Planul fetiței de a-i înapoia la timp papucul lipsă fusese însă  dat peste cap de una dintre încurcăturile de care nu duc lipsă nici lumea vrăjitorilor, darmite cea a oamenilor. Că despre încurcăturile din lumea zânelor, tocmai am vorbit.
  • Andrei A. RADU, martie 2009.

 

  1. ZÂNA CEA URÂTĂ

 

  A fost odată ca niciodată, dar nu așa demult, ci de acum câteva zile, a fost, și mai este, chiar de poveste, că de n-ar fi, ce-am mai povesti, a fost o…ceartă! Ei, ați zice voi, dragi copii, păi și noi ne mai certăm uneori, când avem păreri diferite, poate că nu așa de des ca părinții noștri, dar ne mai certăm pe modul cum respectăm regulile jocurilor, sau pe alte mărunțișuri, dar certurile noastre sunt scurte și nu le acordăm prea multă atenție. Aveți dreptate, certurile trebuie să fie scurte și urmate negreșit de împăcare. Aici, în povestea noastră nu este vorba despre certuri de copii, chiar dacă sunt…copilărești, ci despre cearta dintre doi vrăjitori! Ș iată cam cum începuse această neînțelegere. Suntem, deci, acasă la cei doi vrăjitori, adică vrăjitorul Gutapercă și nevasta lui, vrăjitoarea Sardina. Dumneaei se apucase să facă oarece ordine printre nenumăratele ei vase , era să zic de…bucătărie, dar de fapt erau vase pentru vrăji, pentru că cu gătitul nu prea se mai ocupa distinsa doamnă vrăjitoare, acele nenumărate vrăji în care se băgase ocupându-i tot timpul, așa că prinsese prostul obicei să-și trimită copiii să mănânce foaaarte nesănătos, laaa…fast-food, în lumea oamenilor. Norocul lor era că preferau să mănânce fructe, mai ales din cele exotice, pe care și le procurau cu…o mică vajă nevinovată. Dacă mai țineți minte dintr-o altă poveste, pe copiii celor doi vrăjitori îi chema Cireșica și Ștampilă și erau de vârstă școlară și nu mergeau la școlile oamenilor decât în vizită, ei trebuind să umble la vestita școală a vrăjitorilor, unde era muuult mai greu decât la școlile pe unde mergeți voi și vă tot strâmbați că aveți prea multe de învățat! Dacă ați vedea cum arată doar primul volum din„Manualul de vrăji”, maaare, cât masa și gros, uite-atâta, precis că v-ați schimba părerea. Dar ne luarăm cu vorba și uitarăm că povesteam despre cearta dintre cei doi vrăjitori. Așadar dumneaei Sardina atâta zdrăncănea și trăncănea cu vasele ei încât soțiorul ei cel lung ca o prăjină s-a simțit deranjat din profunda meditație în care căzuse, ca urmare a golirii unei sticle burticoase de lichior, pe care izbutise să o ascundă de ochii mici, dar viglenți, ai distinsei sale consoarte. Așadar domnul Gutapercă fu trezit cam brutal din visarea sa, ceea ce-l făcu să adreseze niște cuvite nu tocmai amabile nevestei.

  • Ce tot faci acolo, cotoroanță bătrână?, spuse el cu o voce dogită și hârâită.
  • Ia, bătrână, eu? Păi ai utat cum purtai perucă pudrată și dansai menuet la curtea lui Ludovic al nu știu câtelea?
  • Dansam cu tine, draga mea, ce, nu mai știi? Era pe timpul lui Ludovic al cincisprezecelea, că doar n-ai uitat la ce chefuri nebune am participat, împreună cu prietenul nostru, venețianul, pe care l-ai și învățat câteva dintre vrăjile noastre, deși legea ne-o interzice!
  • A, Marco Polo?
  • Heeei, uituco, prea ai sărit cu multe sute de ani în urmă! Te-ai zăpăcit de tot de o vreme încoace, nu mai ai ținere de minte! Pe timpul ăla noi eram doar niște copii nevinovați. Mă refeream la Casanova, amorezul ăla vestit care era să se îndrăgostească și de tine, dacă nu îi arătam chipul tău cel adevărat iar nu pe ăla de împrumut cu care te făleai în lumea oamenilor!
  • Nevinovat, ai? Poate eu eram nevinovată ca un prunc, nu tu, care umblai prin lumea oamenilor cu tot soiul de trucuri ieftine și ziceai că te numești…Cagliostro!
  • Uite, cu trucurile mele…ieftine te-am salvat de la a fi arsă pe rug!
  • Lasă, că pe mine nu mă ardeau urâții ăia, așa cum au pățit-o bietele muritoare, care au fost luate drept vrăjitoare, deși nu erau nici pe departe! Vaaai, ce obicei urât și ăsta cu…arsul pe rug! Bietele femei! Mai degrabă ar fi meritat bărbații ca tine, bețivani și leneși, să fie arși pe rug!
  • Zăăău? Ai fi vrut să mă ardă, ai?
  • Dacă tot îți arde mereu beregata aia, de trebuie să o stingi doar cu băuturi bețive, nu cu nectar și ambrozie, sau măcar cu apă….
  • Apă? Mă jignești! Nu știi că apa…ruginește?
  • Ai ruginit oricum! De nu eram eu să te scot mereu din încurcăturile încare te băgai cu tot dinadinsul…
  • Pentru asta îți rămân veșnic recunoscător.
  • Mersi de așa recunoștință!  

Cei doi copii ai lor, Cireșica și Ștampilă, sătui de cearta care nu se mai termina, își luară manalul de vrăji și plecară în camera cealaltă să studieze în continuare în liniște. Ei știau foate bine că dacă pe părințiior îi apucă pofta de ceartă, apoi o sesiune din asta putea să dureze mult și bine, pentru că se întâmplase ca tot certându-se așa , să treacă pe nesimțite dintr-un secol într-altul, ba ultima oară trecuseră chiar dintr-un mileniu într-altul! Am putea zice că cearta lor durase o mie de ani, așa cum s-a întâmplat în lumea oamenilor cu niște biserici mărețe de-ale lor, dar…să nu exagerăm. Vrăjitorii, totuși, se ceartă mult mai puțin decât oamenii și apoi la ei e mai simplu, se face o vrajă și…gata! Certurile dintre oameni sunt mult mai rele, mai ales că cele mai multe se termină cu un încaier urât de tot, care se numește…război. Dacă atâta îi duce mintea! Buuun, dar să-i lăsăm pe oameni cu ale lor și să  revenim la cei doi copii cuminți, care-și făceau conștiincioși lecțiile de mici vrăjitori și au fost deranjați de gălăgia părinților. Cireșica și Ștampilă aveau un motiv foarte serios și important să învețe vrăjile din programa analitică vrăjitorească pentru că voiau cu tot dinadinsul să rezolve, în secret, problema foarte supărătoare a unei zâne, pe care ei o întâlniseră întâmplător, pentru că respectiva zână, pe nume Pâinișoara, umbla mai cu fereală, dacă nu stătea chiar ascunsă de ochii tuturor. Problema spinoasă era că…Pâinișoara era o zână urâtă! Da, ați auzit bine, era…urâtă, dar cu toate acestea tot zână era, blândă și bună ca…pâinea caldă. Acum să vă spun cum arăta biata zână. Avea părul ca un caier de cânepă mereu încâlcit, mâinile lungi și picioarele strâmbe, cu care și șchiopăta când mergea, purta și o cocoașă în spinare, iar fața ei mai degrabă speria copiii, pentru că avea fruntea îngustă, ochii mici și încrucișați, un nas mare ca un cartof și gura strâmbă, cu niște dinți rari și galbeni, de nici nu avea curajul, biata zână, să mai și zâmbească.Cu toate acestea își păstrase toate puterile de zână și cum avea un suflet nespus de bun, avea grijă, pe ascuns, să le facă mereu copiilor numai bucurii.Așa o întâlniseră cei doi frățiori vrăjitori, când Pâinișoara împrăștiase o mulțime de bomboane în calea copiilor sărmani și cum Cireșica era mare amatoare de bomboane, plecase pe urma lor, să vadă care le este izvorul. Frățiorul Ștampilă o însoțise, curios și el de așa minune, și așa dăduseră peste Pâinișoara, care-i urmărea pe copii ascunsă într-o tufă de lămâiță înflorită.Cum biata zână fusese surprinsă și nu avea unde să mai fugă sau să se ascundă de cei doi mici vrăjitori, își ascunse pur și simplu obrajii în palme, de rușine că este așa de urâtă. Cum și umerii ei începuseră să se zguduie a plâns, cei doi se apropiară, sfioși, de ea și încercară să o liniștească și să o consoleze.

  • Hai, nu mai plânge, îi spuse Cireșica, eu știu că zânele nu au voie să plângă! Ele trebuie să fie mereu vesele!
  • Dar de unde știi tu că eu aș fi o zână?,întrebă Pâinișoara uimită și de uimită ce era iși descoperi și obrazul.
  • Pentru că eu am fost mereu pe tărâmul zânelor, nașa mea este zâna Pupic, și știu foarte bine ce este și cum este aceea o…zână, indiferent sub ce formă s-ar ascunde!
  • Dar eu…eu sunt…urâtă! Cum de voi nu v-ați speriat de mine?
  • Noi nu ne speriem așa ușor pentru căăă…suntem vrăjitori!, spuse cu emfază și Ștampilă. Și apoi…semeni cu mama noastră!
  • Cum, mama voastră seamănă cuuu…mine? Și atunci voi de ce sunteți niște copii așa de drăguți, cu fețișoare rotunde și simpatice?
  • Așa a vrut…zâna Pupic, să semănăm cu ea, nu cu părinții noștri și așa s-a întâmplat!, continuă băiețelul Ștampilă, așa că…uite-ne, ăștia suntem! Vrei să fim prietenii tăi?
  • O,da, că eu nu am pe nimeni! Zânele se feresc de mine pentru căăă…le fac de rîs cu urâțenia mea, copiii se sperie de mine, zgripțuroaicele nu pot să mă sufere pentru că sunt, zic ele, prea bună, așa că…stau mai mult singură și ascunsă.
  • Bine, atunci noi ne bucurăm să fim pretenii tăi, sări ,țopăind într-un picior, și Cireșica.
  • Și ne dai voie să te îmbrățișăm și să te pupăm?, întrebă Ștampilă.
  • Vaaai, cum să nu, că pe mine nu mă îmbrățișează și nu mă pupă nimeni!

Cei doi copii îi săriră de gât și începură să o pupe și să o mângâie și, să vezi minune, părul ei s-a descâlcit, obrazul i s-a netezit, spinarea și picioarele i s-au îndreptat și cu cât Ștampilă o pupa mai mult, cu atâta se făcea și ea mai frumoasă, chiar dacă nu ajunsese să fie întocmai ca o zână din cele…clasice.

  • Vezi că Ștampilă e foare pupăcios, o preveni Cireșca pe Pâinișoara, și dacă i-ai dat voie să te pupe, apoi nu mai scapi de el! Nu degeaba îl cheamă Ștampilă!
  • Lasă, mai bine pup-o și tu, spuse el, că uite, după fiecare pupic parcă se face și mai frumoasă! Și trebuie să-și scoată pârleala după atâta timp cât nu a pupat-o nimeni!

Copiii mai rămaseră cu Pâinșoara și-i aflară cu această ocazie și povestea ,neobișnuită și chiar tristă, deși era vorba, nu-i așa, despre o zână! Când , în împărăția zânelor se hotărâse apariția ei pe lume, în universul paralel în care apar și trăiesc acestea, alcătuite fiind din raze de lună, petale de flori parfumate, rouă și gânduri bune, sub culorile curcubeului, iată că în clipele de grație, când toate acestea se amestecau pentru a clădi ființa gingașă a unei zâne, s-a iscat o furtună din senin și vântul, parșivul, trims de niscaiva cotoroanțe răuvoitoare, a adus în plus și praf de pe drum, amestecat cu frunze veștede și câte altele ce nu aveau treabă cu o zână, așa că mare le-a fost mirarea celorlalte zâne când au văzut că a ieșit o ființă ce nu semăna de fel cu ele. Și ca la orice nou venit pe lume,  pentru a-i hotărî destinul, în prima noapte a existenței sale i se trimiteau ursitoarele. Probabil că tot prin amestecul răutăcioaselor de zgripțuroaice s-a ntâmplat că prima ursitoare, de cum a ieșit din casă, a călcat strâmb și și-a scrântit o gleznă, așa că a ajuns la destinație șchiopătând și cu dureri mari, drept pentru care i-a urzit picioare strâmbe și șchioape. Cea de-a doua ursitoare, în graba ei de a ajunge la timp, că mai avusese de lucru și cu alții, ca un făcut, s-a împiedicat de o rădăcină care parcă s-a ridicat brusc în calea ei și a căzut cu obrazul într-o tufă de răsură, zgâriindu-se rău. Probabil că tot de supărare și aceasta i-a ursit să fie urâtă și așa s-a întâmplat. Cea de-a treia ursitoare a fost mai atentă și, în ciuda piedicilor pe care le-a întâlnt în cale, a ajuns cu bine și cum nu mai avea altceva de ursit, i-a ursit un suflet nespus de bun și o minte isteață. Având așa un suflet bun, alt nume mai potrivit nu i-au găsit decât acesta, de Pâinișoara.

  Iată că timpul a trecut și a venit și ceasul despărțirii. Copiii și Pâinișoara se mai îmbrățișară încă o dată și încă o dată, promițându-și să se revadă cât de curând. Și cum din cauza despărțirii se întristaseră toți trei, copiii văzură, cu mare supărare, că biata zână se cam face urâtă la loc, aproape așa cum fusese când au întâlnit-o. Plecând acasă cu acest ghimpe în suflet, cei doi mici vrăjitori luară hotărârea fermă să facă ceva ca biata Pâinișoara să devină frumoasă și să și rămână așa, că pupicii lor avuseseră efect doar provizoriu. Problema cu înfrumusețarea unei zâne se dovedi însă mult mai complicată decât își închipuiseră cei doi mici ucenici vrăjitori. Pentru aceasta se puseră pe studiat temeinic și, spre marea mirare a părinților, care-i certaseră de multe ori pentru delăsarea dovedită în studiul aprofundat al vrăjilor, că de, chiar dacă erau copii de vrăjitori, tot copii se chemau că sunt și preferau joaca în locul învățatului, Cireșica și Ștampilă făcură niște progrese nemaipomenite, învățând din scoarță-n scoarță primul volum din „Manualul de vrăji”, acela pentru copii, că pentru ăi bătrâni mai erau și alte cursuri de perfecționare întru arta magiei. Cu ajutorul științei lor proaspăt însușite cei doi aspiranți vrăjitori o porniră pe urmele răutăților care se amestecaseră, neinvitate, în viața Pâinișoarei, și le eliminară una câte una, cu ocazia fiecărei întâlniri ce a avut loc între cei trei. Când, în sfârșit, găsiră ei de cuviință că ar fi terminat cu înlăturarea cauzelor urâțeniei , ba, în plus, aducând și o licoare special destinată înlăturării oricărei urme de  rău și venin strecurat de acele zgripțuroaice invidioase, copiii o stropiră pe zâna cea urâtă cu licoarea respectivă și așteptau să dispară orice urmă de urâțenie dar…acest lucru nu s-a întâmplat, spre marea lor deznădejde. Ceva mai frumoasă decât la origine ajunsese biata zână, dar nu era suficient. Devenise acum…zâna ce urâțică. Cireșica nici nu avea curajul să-i dea oglinjoara pe care o adusese tocmai în ideea să-i arate zânei cât de frumoasă ajunsese pentru că…nu reușiseră pe deplin. Văzându-le mutrișoarele întristate și ochișorii scăldați în lacrimi, zâna Pâinișoara îi luă în brațe pe cei doi mici vrăjitori dezamăgiți și dezolați, încercând să-i consoleze și ea, la rândul ei.

  • Dragii mei, nu fiți triști,voi v-ați străduit, ați făcut tot ce v-a stat în putință să-mi schimbați soarta, ba pot spune că v-ați întrecut pe voi înșivă, iar rodul ostenelilor voastre se vede, nu mai sunt chiar așa de urâtă și-apoi, sunt obișnuită cu felul cum arăt.În plus voi m-ați făcut să cunosc o comoară, la care nici că am îndrăznit să visez, comoara iubirii!
  • Da, Pâinișoara, noi te iubim așa cum ești, din tot suflețelul nostru, spuse Cireșica smiorcăindu-se în brațele zânei și scăldând-o în lacrimile ce-i curgeau din ochișori ca dintr-un izvor.
  • Da, da, te iubim mult, mult de tot, spuse și Ștampilă, aplicându-i ștampile de pupici pe obraz, împreună cu un alt izvoraș de lacrimi ce curgeau din belșug și din ochișorii lui mari și rotunzi.

S-a întâmplat că cei doi copii, lipindu-și obrăjoarele înlăcrimate de obrazul zânei, pur și simplu i-au scăldat obrazul cu lacrimile lor. După ce s-au mai potolit din plâns și suspinele lor s-au mai rărit, copiii se retraseră să-și șteargă lacrimile și să-și sufle năsucurile smiorcăite. Privirile lor fură însă atrase de chipul lumios și nespus de frumos al zânei Pâinișoara, care le zâmbea cu bunătate, având și ea lacrimi în ochii ce-i deveniseră mari și foate frumoși. Cei doi o priveau și clipeau des, nevenindu-le să creadă că, totuși, minunea se înfăptuise și zâna cea urâtă devenise frumoasă, așa cum trebuie să fie orice zână.

 

Andrei A. RADU,

03.05.2018.

 

  1. BASMUL DIN BASMA

 

  Era o după-amiază de vară dar, totuși, norii îngrămădiți pe cer nu promiteau nimic frumos deocamdată. Poate și din această cauză Crina, Viorica și Narcisa stăteau îmbufnate în vârful patului din camera lor.

  • Of, și bunicii ăștia, zicea Crina, cea mai mare dintre fetițe, tocmai când nepoții lor sunt pregătiți să asculte o poveste, se găsesc să plece cu treabă! Ăsta este un obicei tare nesuferit…
  • Păi da, ce mai știu ei decât treabă și iar treabă!, întări și Viorica, a doua ca vârstă dintre cele trei surioare. Părinții merg la servici, că de aia sunt părinți, dar bunicii?
  • Bunicii, dacă tot sunt la pensie, ar trebui să se ocupe mai mult de nepoți, că de aia sunt bunici, nu?, adăugă și Crina, cea mai mică dintre surori. Și dacă nu  mai are cine să ne spună basmul promis, atunci ce facem?
  • Să dăm drumul la…televizor?
  • A, nu…
  • Nuuu! Ce să vedem acolo? Pe tantile și pe nenii ăia care nu mai tac o clipă, tot vorbind…discuții? Sau …publicitatea aia, mereu la fel, de care  .. ne vine acru tot văzând-o? Filmele lor sunt așa, urâte, numai cu bătaie și…și omoruri, de ne e frică să le mai privim…
  • Da, dar ar mai fi și…desenele animate.
  • Și ălea sunt urâte!
  • Da, da, desenele ălea ale lor sunt urrrrâte, foarte urâte. Ce să mai vedem acolo, numai urâciuni, care se bat și se omoară?
  • Eu am și visat urât din cauza lor…
  • Acasă la mami și la tati aveam și calculatoooor…..Și ne mai lăsau și la telefoanele lor deștepte….
  • Atunci du-te tu acasă, la mami și la tati, na! Nu știi că în vacanță copiii trebuie să mai stea și pe la bunici?
  • Bunica ne promisese un basm…
  • Unde e basmul nostru ?
  • Păi…basmul nostru a rămas …în basma.
  • Să știi că acolo a rămas, în basmaua bunicii.
  • Cum…în basma?, întrebă mirată Crina.
  • N-ai auzit-o pe bunica, atunci când a zis că ea are basmele în cap și că…dacă stau prea mult acolo și nu le spune, ele trec…în basma?
  • Aha, și basmul nostru, pe care nu ni l-a spus, acolo trebuie să  fie!
  • Atunci unde este basmaua bunicii?
  • Pe cap?
  • În dulap?
  • În…sertar?
  • Uf, uite-o acolo, pe spătarul scaunului…
  • A împăturit-o frumos, să nu cadă…basmul din ea.
  • Să vedem cum o desfacem, să nu cumva să …fugă basmul.
  • Vorbiți prostii amândouă! Cum să stea…basmul în basma?, zise supărată Crina.
  • Dacă bunica a spus asta, atunci așa este!, zise hotărâtă Narcisa.Bunica nu minte niciodată!
  • Așa ca …Narcisa!, spuse Viorica, zâmbind malițioasă.
  • Parcă tu n-ai mințit niciodată! Dar eu nu mint!
  • Nuuuu…nu  demult…
  • Când?
  • Numai azi dimineață, nu mai ții minte când te străduiai să apeși pe butonul soneriei de la poarta vecinilor? Noi te-am văzut…
  • Țopăiai să ajungi la buton…
  • Da, da, făceai „ih-ih, n-ajung”…
  • Pentru că…ești scundacă.
  • Uăăăă, uite unde erau…înălțimile lor!
  • Și atunci a trecut pe acolo nenea ăla, Haralambie Olaru, știu precis că așa îl cheamă, că s-a prezentat buniicii…
  • I-a sărutat și mâna…
  • Și a zis că are și el …trei fetițe…
  • Trixi, Pixi și Mixi !
  • Ce le mai știți voi pe toate! Bârfitoarelor!
  • Aha, aha, ți-e necaz că tu nu știi nimic!
  • Și..și are un nepot…Ștampilă! Na, că pe asta n-o știați…deșteptelor!
  • Ia, ce nume e ăla…Ștampilă?
  • Dar Trixi, Mixi și…Pixi ce fel de nume sunt, ha?
  • Eu am auzit o fetiță că așa îl strigă, na! Iar pe fetiță o cheamă…Cireșica.
  • Aha…Păi eu o știu pe Cireșica asta. Cred că a venit și ea pe la bunici, așa ca noi.
  • Sâc-sâc-sâc ,că eu am avut dreptate, na!, spuse Narcisa triumfătoare, scoțând limba la surorile ei mai mari. Crina avea zece ani, Viorica nouă, dar Narcisa, apărând cu doi ani mai târziu, nu avea decât șapte și nici nu prea crescuse în înălțime, fiind ceva mai rotofeie.
  • Da,dar tu l-ai mințit pe nenea Haralambie Olaru.
  • Eu? Cu ce l-am mințit?
  • L-ai pus să sune degeaba la poarta vecinilor!
  • Că după ce a sunat, așa, ca să te ajute, văzând că n-ajungeai, l-ai luat de mână și i-ai spus :„Acum hai să fugim!”
  • Păi nu l-am rugat eu să …să sune în locul meu! Eu am vrut să sun, să iasă băiatul ăla…Ștampilă.
  • Iar minți! De unde știi tu că  stă acolo?
  • Păi dacă l-am văzut intrând acolo…
  • Daaa? Păi eu i-am văzut intrând acolo și pe bunicul, și pe bunica…
  • Și ei nu stau acolo…
  • Așa că tu ai sunat…să te afli în treabă.
  • Să faci lumea să iasă degeaba…
  • „Ih, ih, n-ajung”, o maimuțări Viorica.
  • Era…era…doar o glumă…pentru Ștampilă. Și dacă mai sunteți rele cu mine, o să…o să plâng și…și vă spun și bunicului!
  • Ba pe tine o să te pedepsească!
  • O să te închidă în beci…
  • Și acolo o să te bănânce Babau, ha-ha-ha-ha!
  • O să vă mănânce pe voi două! Mai bine haideți afară, să jucăm…șotron.
  • Păi…decât să ne certăm ca proastele…
  • Da, dar Viorica e tăfăloagă și calcă mereu pe linie….Și în plus, uite, e gata să plouă…
  • Atunci…să ne jucăm cu păpușile…
  • Tati a zis că suntem prea mari ca să ne mai jucăm cu păpușile…
  • Școlărilele, așa ca noi, citesc…Tu, Narcisa, de abia ai învățat să scrii și să citești.
  • Ba pardon, eu am învățat să citesc încă de la grădiniță…Și știam să scriu la calculator încă de la cinci ani…
  • Ce folos, dacă am uitat acasă cartea de povești…Iar bunicul nu știe nicio poveste ca lumea….Dacă n-ar fi bunica, s-ar face de …rîs.
  • Eu mă duc să văd ce e în basmaua aia și gata! Eu sunt mai mare și eu hotărăsc!
  • Vai, nu te duce!
  • De ce, Viorico?
  • Am o aia…preee…cum îi zice?
  • Presimțire?
  • Da! Dacă e ceva acolo…vreun…șoricel?
  • Ha, ce șoricel, că de frica lui Puricilă nu mai vezi picior de șoricel nici în casă și nici în toată curtea!

Crina luă basmaua de pe scaun, o despături cu grijă și scoase ceva din ea.

  • Totuși era ceva învelit în basma, uite, un …băț!, zise triumfătoare Viorica.
  • Uite, e un băț subțirel ca degetul meu și lung cam cât brațul…
  • Măi, fetelor, ăsta nu e un băț obișnuit, ăsta este o…baghetă!
  • O fi vreo baghetă…magică?
  • Hm, de unde să știu eu?
  • Păi, să aflăm…
  • Și cum aflăm?
  • Uite, să mergem afară și să…încercăm niște…vrăji!
  • Zăăău? Și, mă rog frumos, de unde știi tu…vrăji?
  • Păi vraja aia pe care o știe toată lumea: „abracadabra”!
  • Și…și…dacă…merge?
  • Oho, cu atât mai bine! O să ne spunem fiecare trei dorințe…
  • Dar cum a ajuns bagheta aici?
  • Cum…cum? A pus-o bunica, pentru noi.
  • O fi pierdut-o vreun vrăjitor…
  • Sau vreo zână…
  • Dar dacă bagheta a…vrăjit și basmaua bunicii?
  • Cu atât mai bine. De ce să nu aibă și bunica nostră o…basma vrăjită?
  • Ia, haidem afară, să nu stricăm ceva pe aici, cu bagheta asta…
  • Poate reușim să alungăm atunci și norii ăștia nesuferiți, din care nici măcar nu plouă…

Cele trei fetițe ieșiră în curte și începură să învârtească la baghetă, tot strigând, pe rând sau deodată, „abracadabra”, până când o ploaie repede ,de vară, le goni în casă, unde țopăiau toate trei de fericire că le-a ieșit vraja.

  • Hm, zise la un moment dat Crina, cu sau fără vraja noastră cred că tot ar fi plouat…
  • N-avem decât să mai încercăm o dată, uite s-a înseninat, ba s-a făcut și un curcubeu!

Cele trei fetițe ieșiră iar în curte, sărind vesele de colo-colo, învârtind mereu la baghetă, dar fără niciun folos.Cum se alergau ele așa, numai ce aud că le strigă cineva de la poartă.

  • Asta nu e Trixi a ta?
  • Nu știu care dintre ele o fi, că n-am făcut cunoștință . Uite, mai este cineva cu ea, un băiețel și o fetiță.
  • Da, dar dacă Trixi e blonduță și subțirică, fetița cealaltă este brunețică și rotofeie…Nu pare să fie una dintre surioarele ei.
  • Să știți că băiețelul brunet este chiar Ștampilă!, spuse convinsă Narcisa.
  • Am o idee, să-i invităm la noi, așa o să-i cunoaștem și o săi avem și cu cine să ne jucăm…
  • Dar…dacă se supără bunicii? Ei ne-au spus să nu lăsăm străini să ne intre în curte…
  • Străini? Păi …nu sunt străini, sunt…vecini și …și…descuie poarta, ce mai stai!

Ceilalți trei copii intrară în curte, făcură prezentările, apoi se uitară cam stingheri unii la alții.

  • Haideți să ne jucăm de-a pitulușul, propuse Narcisa, încântată că avusese dreptate și că pe băiețel îl chema, într-adevăr, Ștampilă, și pe fetița rotofeie Cireșica.
  • Ne jucăm, cum să nu, dar  mai întâi avem de rezolvat o…problemă, spuse Trixi.
  • Problemă? Păi nouă nu ne place să rezolvăm probleme în vacanța mare, spuse și Viorica.
  • A, nu e problemă de matematică. Ca să nu mai lungim vorba, uite, noi…adică Ștampilă, a pierdut o baghetă….V-am văzut că vă jucați cu ea…
  • A, da, bagheta pe care a găsit-o bunica. De fapt este doar un băț…sau chiar este o baghetă magică?
  • A fost o baghetă magică, dar acum nu mai este, și-a pierdut puterile…
  • Păi dacă voi ați avut o baghetă magică, asta înseamnă că…sunteți vrăjitori?
  • Da…adică părinții noștri sunt. Tata tocmai a plecat cu surorile mele, Pixi și Mixi, să le repare măturile de zburat. Le-a jumulit un pic în parcarea măturilor un zăpăcit, vrăjitorul Mătrășilă, ăla care a furat într-o zi toate zâmbetele din Țara Surîsului….dar voi nu-l cunoașteți pe nesuferitul ăla și cu atât mai bine. Din cauză că au fost jumulite, nu se mai poate zbura așa de bine cu măturile ălea și surorile mele se mai loveau cu tălpile de vârfurile plopilor…
  • Și atunci Ștampilă și cu Cireșica ce sunt?
  • Sunt verișorii mei. Tatăl lor, vrăjitorul Gutapercă, este văr cu tatăl meu, Haralambie Olaru. Cred că ați auzit de el. Când a fost la studii , în Anglia, și-a tradus numele și acolo îl  chema Harry Potter.
  • Zăăău? Ce interesant….Dar  ia spune-mi Trixi, de ce-l cheamă pe verișorul tău…Ștampilă și pe surioara lui…Cireșica?
  • Când s-au născut cei doi veri ai mei, acum zece ani, și s-au născut la o diferență de un sfert de oră,fiind gemeni, întâi Cireșica, apoi el. Mama lor, vrăjitoarea Sardina, a vrut să-i boteze Cireșel și Cireșica, dar unchiul a zis că ce, ăsta nu e nume bărbătesc, și cum se cam pilise, de fericire că are și băiat, de, nu ca vărul său, numai fete,  a rămas cu numele ăsta. Nașa lor, zâna Pupic, n-a mai avut ce face, odată numele rostit, la noi , la vrăjitori, așa rămâne, pe veci. Ăsta este năravul lui Gutapercă, să tragă la măsea, degeaba îi ascunde mereu mătușa Sardina sticlele cu băutură, găsește mereu altele, că de aia e vrăjitor, nu? Și îl cunoaște imediat că s-a pilit, că i se roșește nasul așa de tare încât șoferii se opresc, când îl văd, crezând că este stopul.
  • Auzi, dar …cum ați ajuns voi aici?
  • Simplu, tata a fost repartizat aici, ca vrăjitor responsabil de sector. Gutapercă are sectorul în altă parte, iar Ștmpilă și Cireșica au venit pe la noi, în vacanță…
  • Da, că ne-am săturat de cursurile preparatoare ale maeștrilor Prazuluis, Pătrunjelius și Păstârnacius, spuse Ștampilă.
  • Ăștia sunt profesorii noștri de vrăji, adăugă Cireșica, dar sunt cam …plictisitori și mucegăiți. În plus, nici nu știu să pornească un calculator…
  • Și cu…aia, bagheta magică, ce este?
  • Ce să fie, cu aia făceam noi exerciții, spuse Ștampilă.
  • Așa de bine le-ai făcut că ai și pierdut-o, îi reproșă sora lui. Și orice baghetă magică pierdută își pierde , la rândul ei, puterile magice…
  • Păi și atunci la ce vă mai trebuie?
  • Ne trebuie, pentru că este un ingredient indispensabil…
  • Un ce?
  • Un…ceva care trebuie neapărat, dacă vrei să faci o altă baghetă magică…
  • Și…voi știți să faceți…o baghetă magică?
  • Desigur, doar…suntem, adică vom fi și noi…vrăjitori…
  • Cu diplomă!
  • Și cum se face o…baghetă magică?
  • Dacă nu e secret…
  • Aș, asta nu e secret, sunt altele în schimb…
  • Și faceți așa, mereu, baghete magice?
  • Trebuie să le facem pentru că zânele nu știu să și le facă singure și au mereu nevoie de ele, la fel și noi…le folosim mereu la vrăji.
  • Și…dacă știm cum se face o astfel de baghetă, putem să facem și noi una?
  • A, nu, asta o pot face numai vrăjitorii acri…acru…
  • Acreditați!, îl corectă Trixi.
  • Și…e greu?
  • Hm, prea greu nu este, numai că mai întâi trebuie să faci rost de o mulțime de lucruri, fără de care nu se poate…Uite, mai întâi trebuie să capeți, măcar și împrumut, de la un alt vrăjitor,  un cazan special, numit bolborici, în care fierbem noi filtre, poțiuni, loțiuni și alifii magice. După aia trebuie să mergi în pădure, în noaptea de Sânziene, în locul ăla, al…vrăjitoarelor, și să tai o nuia de alun, groasă așa, cam cât degetul, pe care să o usuci în zăpadă….Orice vrăjitor, oricât de începător ar fi, își face din timp o rezervă de nuiele din ăstea….Apoi trebuie să aibă ulciorul cu apă neîncepută și descântată, în care se fierb toate cele. Să nu credeți că în cazan punem tot felul de scârboșenii, nu… Minciunile ăstea le răspândesc țigăncile, care nu sunt deloc vrăjitoare, ci doar niște mincinoase înșelătoare, gata să fraierească tot felul de nătărăi care le cad uneori în plasă.
  • Și toate acestea pot să fiarbă …pe aragaz?
  • A, nu, aici este nevoie de un foc special, numit trosnilă, un foc din vreascuri adunate numai în nopțile fără lună, din pădurile …vrăjite.
  • Hm, e cam…complicat…
  • Pentru noi, nu…Apoi trebuie să mai faci rost și de  bârcâiac, și de zgârmălău….
  • Ăstea ce mai sunt?
  • Bârcâiacul este un…făcăleț, ca ăla de mămăligă, cu care bârcâi, adică amesteci în fiertură…
  • Și cu zgârmălăul, …zgârmi, nu?
  • Da. Ăsta este un fel de cârlig, din os de cerb, cu care…zgârmi, adică mai scoți câte ceva, care a fiert suficient. Dar ce emai greu, este să faci rost de o pleoțățițițăitoare.
  • De o ce-e-e?
  • De o pleoțățițițăitoare. Ehei, ce-am mai pățit până i-am pronunțat corect numele…Asta este o cutie specială, cu un capac alunecător, care lasă doar câte un ingredient, din cele mărunte, să cadă în cazan, ca să fiarbă după reguli. Atunci când cade în lichidul clocotitor, lucrul ăla trebuie să facă întocmai așa „pleoțățițiță”, altfel nu se lipește…vraja. De acolo i se trage numele ăsta caraghios. Iar pentru ațâțatul focului se mai folosește un evantai, numit la noi fâlfâiac.
  • Aha, pricep, ăsta…se fâlfâie.
  • Ei, și după ce ai făcut rost de toate acestea, le-ai fiert și ai uns cu ele bagheta, aștepți să vezi dacă ai reușit, pentru că se prea poate să mai uiți câte ceva și să nu-ți reușească vrăjile din prima. Uite, lui Mătrășilă i se cam întâmplă și mereu este în criză de baghete magice, pe care…le mătrășește de la alții. Tot el a îndrăznit să fure și zâmbetele din Țara Surâsului și niciun copil n-a mai putut să zâmbească până n-a fost găsit sacul cu vise frumoase. Vai, dar ce scandal a mai fost….dar și el a fost pedepsit de către Adunarea Vrăjitorilor, fiind exilat în Țara Morocănoșilor, unde cred că se mai află și acum.Am auzit că se roagă de toți să-l ierte, dar trebuie să mai aștepte până la următoarea mare Adunare, care se poate ține numai în noaptea de Sânziene, ceea ce înseamnă că peste aproape un an, că de abia au trecut două săptămâni de la Sânzienele de anul ăsta.Tot atunci avem de rezolvat și problema cu parcările măturilor de zburat pentru că profanii le încurcă cu măturile simple, de măturat curtea, și așa le strică, iar o mătură vrăjită se face mlt mai greu decât o baghetă magică. Și acolo îți trebuie mai întâi instrumentele, adică uneltele cu care fabrici, apoi ingredientele, adică din ce le faci, după care trebuie să respecți etapele, ehei…e complicat. Aici îți trebuie și ingrediente mai ciudate, cum ar fi mustață de motan negru, așa ca al vostru, ăla de-l strigați voi Cilă…Zăpăcilă…Mustăcilă…
  • Păi noi n-avem niciun motan negru…
  • Avem o pisicuță bălțată, pe care o cheamă Puricilă.
  • Aha.
  • Motanul vine doar în vizită…
  • Apoi ne mai trebuie praf de clopot, pânză de păianjen cu cruce, coajă de bulumac din gardul cimitirului și multe altele, pe care n-are rost să le mai înșir, pentru că multe dintre ele nici nu se găsesc pe aici, prin tărâmul ăsta.
  • Adică cum, se găsesc pe…tărâmul celălalt?
  • Da, pe tărâmul basmelor sau, dacă vreți, așa, mai științific, într-o lume paralelă. După aia mai trebuie să lucrezi sub îndrumarea unui vrăjitor mai bătrân, unul dintre puținii care au  voie să citească în cartea cea mare a vrăjilor. Altfel cine știe ce bazaconie ar mai putea ieși.
  • Măi, dar complicată mai este și viața asta, de vrăjitor. Noi credeam că știi o vrajă, o rostești și…gata, ai rezolvat orice problemă.
  • Ehei, ăstea sunt…povești de adormit copiii. Și în lumea noastră totul se obține cu foarte multă muncă. Cine zice altfel nu este decât un escroc și un înșelător, așa cum sunt și ăia, astrologii, că s-a umplut lumea de mincinoși ,gata să înșele oricând pe oricine, pentru bani. Și ce e mai trist este că mereu se găsesc fraieri care se lasă duși de nas…
  • Tati zicea despre tanti Aglaia că are minte de gâscă pentru că crede în minciunile țigăncilor și în ghicitul în cafea, în care este mare meșteră mătușa Sigismunda, spuse și Narcisa.
  • Pe tărâmul basmelor lucrurile sunt mult mai limpezi. Acolo toți înșelătorii sunt dovediți, toți tâlharii și hoții prinși și pedepsiți, toate fiind scrise să se termine cu bine.Aici, pe tărâmul ăsta se mai nasc și încurcături, mai este și din aia, cum îi zice…poluare, și din cauza ei vrăjile nici nu mai funcționează așa bine.De aia noi, vrăjitorii, zburăm mai mult cu avionul decât călare pe mătură, ne uităm la televizor ca să aflăm știrile, în loc să folosim globul de cristal, folosim din ce în ce mai mult internetul și telefonul mobil. Până și balaurii au cam dispărut.Mai văzusem unul singur, în grădină la zâna Fârlifus, dar până la urmă s-adovedit a fi de cauciuc și nu știa decât să țopăie ca o minge, de nu speriai cu el nici copiii mici. Ehei pe vemuri era altfel…
  • Ia te uită, ce mai vrăjitori sunteți și voi, parcă ați fi bunicii noștri. Ei ne împuiază mereu capetele cu ce bine și frumos era pe vremea când erau ei tineri!
  • I-am arătat odată bunicii un film cu Stan și Bran și iam spus că „uite ăsta e un film de pe vremea tinereții voastre, uite cum se purtau oamenii atunci”.
  • Și nu s-a supărat?
  • Bunica nu se supără pe noi…Bunicii noștri, ca și voi, sunt din ăia…nevralgici…
  • Nostalgici, bre, Viorico, nu nevralgici, așa se zice corect, o corectă Crina.Tot mereu încurci cuvintele! Dacă nu ești atentă, o să ceri într-o zi, la restaurant, supă de scobitori, ciulama de popice și ștrudel cu pioneze!
  • Și tu o să mânânci brânză de…de elicopter, na!
  • Fetelor, întrebă Trixi, voi vă…certați des?
  • Des? Da de unde, noi…ne certăm tot timpul, ha-ha-ha-ha!
  • Altfel ne-am plictisi…
  • Trixi, Cireșica, Ștampilă, unde sunteți?, se azi o voce de femeie, venind dinspre stradă.
  • Aoleu, a venit mama, spuse Trixi. Cred că tata o să mai întârzie.Fetelor, noi plecăm, ne-a părut bine de cunoștință.
  • Și nouă.
  • Și sper să ne mai vedem…
  • Negreșit. La revedere.

Se înserase și fetițele se culcaseră cuminți, în pătuțuile lor când, în sfârșit, bunicii s-au întors acasă de la treburile lor, care le luaseră mult mai mult timp decât crezuseră.Îngrijorați, aceștia deschiseră ușurel ușa de la camera copiilor. Trezite de zgomotul făcut de cleanță, fetițele făcură ochi aproape în același timp.

  • Bunicule!
  • Bunico!
  • În sfârșit, v-ați întors!
  • Da, dragele noastre.
  • Ați fost cuminți?
  • Daaaa…
  • Și ce ați făcut voi toată după-amiaza?
  • Ne-am jucat cu copiii din vecini.
  • Bravo.
  • Bine, atunci culcați-vă la loc.
  • Dar…bunico…
  • Ce este?
  • Și cu basmul cum rămâne?
  • Care basm???
  • Cum, care basm? Basmul din basma!

 

Andrei A. RADU, 28.01.2011.

*

Curriculum vitae  Andrei A. RADU

Data nașterii: 04.02.1953

Localitatea : Craiova

Studii: toate la Craiova, Școala Generală nr. 22 ,absolvită în 1967, liceul „Tudor Arghezi”, absolvit în 1971, și Facultatea de Filologie-Istorie, secția L. Română- L. Franceză a Universității din Craiova, absolvită în 1976, la cursuri fără frecvență.

Starea civilă: căsătorit, 2 copii și…bunic.

Activitate profesională: educator între 1971-73, muncitor la „Electroputere”, 1974-75, profesor suplinitor între 1977-79 la diferite școli din Dolj, traducător la „OLTCIT S.A.” între 1979-1994, apoi la „Daewoo Romania”, unde am fost și șef de serviciu la Public Relations, inclusiv redactor și redactor-șef la revista uzinei „Family News” până în anul 2000, după care m-am întors în învățământ, activând ca profesor titular de limba franceză la Școala din Rast – Dolj și la Liceul „Adrian Păunescu” din Bârca – Dolj, până la pensionarea survenită în anul 2017. În 1998 m-am înscris în „Uniunea Ziariștilor profesioniști” iar din anul 2000 în „Societatea scriitorilor olteni”.

Activitate literară: am început cu tentative de versificare încă din clasele primare, apoi cu povestiri scurte. Am debutat în almanahul „Ramuri” din 1984, colaborând și la „Radio Oltenia” cu texte în proză, până în 1995. Debutul în volum a avut loc în anul 1995 cu micul roman „fantastic-fiction” „Coral în gamă minoră”.Am mai publicat și prin ziarul „Înainte” din Craiova, în „SLAST” , în revista „Ramuri”, versuri și proză scurtă. În anii 80 am participat la cenaclul condus de  Marin Sorescu. După 1990 am mai publicat în revista „Excelsior” și în câteva reviste ce apar doar în format electronic, cu proză scurtă, ultima colaborare fiind la „Catchy”, anul acesta. Un fragment amplu din romanul „Ringul albastru”a fost publicat și în revista „Observator”, a românilor canadieni, la Toronto. Tot în format electronic, sub formă de e-books, am publicat în anul 2013: un volum de versuri lirice, „Suflet de floare”, altul de versuri satirice, „Bășcăliada”și unul de povești  sub titlul „Din poveștile piticilor de rouă”. Mai am în manuscris, doar pe hârtie, scrise la mașina mecanică, o serie de nuvele, sub titlul „Romanele din buzunar”și altele, încă negrupate, apoi romane, respectiv romanul „Tren de toamnă”, cu acțiunea în anul 1980, parodia polițistă „Aventurile lui Sam Holdit”, precum și o trilogie de romane istorice, care sunt încă în lucru. Tot eu am scris parodiile „Bazakonion”și „Blestem de om sărac”, publicate doar electronic. Menționez că lucrez în continuare.

Andrei A. RADU, 19.11.2018.

 

Advertisements

One thought on “Andrei A. RADU: POVESTIRI DE LA PITICII DE ROUĂ

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s