Referendumul – moment istoric

by Prof. Radu Baltasiu

Rareori avem conștiința trecerii printr-un moment istoric. De regulă suntem prea grăbiți să înțelegem ce se întâmplă.

Referendumul pentru familie a fost un moment istoric pentru că, pentru prima oară cetățenii au avut posibilitatea să se pronunțe, (aparent) neconstrânși, asupra unui element de drept natural: faptul că DA, familia se întemeiază pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie. Spunem „aparent”, pentru că a fi constrâns nu înseamnă neapărat a fi obligat, mai înseamnă și a face altceva decât ceea ce în mod normal al face pentru că ești adus în situația să faci altfel.

Datele:

– pe 6 și 7 octombrie 2018 a fost organizat Referendumul privind revizuirea Constituției în sensul modificării articolului 48, (1). Înlocuirea paragrafului: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.” cu „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor”.

– de fapt, pe buletinul de vot, întrebarea era: „Sunteți de acord cu legea de revizuire a Constituției României în forma aprobată de Parlament?”

– pentru a fi valabil, la Referendum trebuiau să participe 30% din cetățenii cu drept de vot, considerați de Biroul Electoral Central în număr de 18.278.496 persoane;

– s-au prezentat la vot 20,41%, adică 3.731.704 cetățeni, din care, din mediul urban 1.829.816, din mediul rural 1.901.888 (date Biroul Electoral Central, oct. 2018);

– rezultatul: din cei 3.731.704 persoane care au votat, 91 56% au spus „DA” (Hotnews, 8 oct 2018), adică au susținut modificarea articolului 48 din Constituție, în sensul specificării că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită dintre un bărbat și o femeie. Propaganda LGBT a luat amploare în special în zona Ministerului Educației, cu sprijinul instituției de stat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (Active News, 17 oct. 2018).

Cum controlul istoriei este unul dintre factorii de putere, era evident că cei care au o problemă cu aceasta, nu vor permite poporului să se exprime. Interdicția a luat o formă foarte perversă a libertății: au lăsat poporul de izbeliște. Ei știu că orice popor trebuie condus (îndrumat). Ideea că fiecare este cetățean conștient și știe foarte bine ce e bine și ce nu pentru el și cetate este în cel mai bun caz inexactă. În sociologie există legea de fier a oligarhiei a lui Michels, care arată că organizațiile sunt făcute pentru a fi manipulate. În stadiul de pseudocultură/semibarbarie în care a fost adus poporul român (Motru/Eminescu), prin repetatele experimente de dezvoltare ca formă fără fond, spațiul manipulării este mai extins ca oricând: pseudocultura ocultează aproape în întregime viața socială, instituțională și chiar privată: „Nu este aspirațiune aiurea, care să lase rece [acea societate]; nu este obicei sau instituțiune care să n-o intereseze. … Harta acestui suflet este boită în culorile cele mai variate. Privită de departe, ea este de o strălucire ademenitoare. … De aproape însă realitatea te întristează. Culorile variate de pe harta acestui suflet te fac să bănuiești hotarele atâtor colonii în care se exercită influențe deosebite și străine una de alta. Agitația vieții publice îți indică lipsa ei de originalitate; comprehensiunea sufletului [la forme străine] lipsa de adâncime. … Simțim lipsa armoniei între aceste multiple însușiri. … Ca în casa unui parvenit, unde suntem izbiți de discordanța dintre interiorul sufletesc al stăpânului și exteriorul mobilei …; ori asistând la fanfaronada fricosului, prevedem lipsa de energie. … E sentimentul ce-l avem că forma și fondul nu se corespund; că ne găsim în faza a ceva rău întocmit. ” (Motru, 1904, p.12)

Iată câteva din premisele care au contat în invalidarea Referendumului:

1. Întrebarea confuză – „Sunteți de acord cu legea de revizuire a Constituției României în forma aprobată de Parlament?”, ceea ce, în contextul unei prese ostile, a fost de natură să ascundă însuși obiectul plebiscitului.

2. sabotajul presei cu vizibilitate în special în zona „clasei de mijloc”, care au inundat, la propriu, spațiul informațional cu mesaje anti familie, anti Referendum, cu etichetări negative. Excepții notabile: „Evenimentul Zilei” și „România liberă”. Televiziunea și Radioul publice, cele plătite din bani publici să servească interesul național, și-au abandonat misiunea de promovare a familiei ca și componentă a interesului public.  Nu este locul acum pentru analiza manipulării care trimite la o escaladare de tip militar a manipulării, cu manipulare „prin atingere”/„murdărire” a mesajului central, prin asocierea lui cu „PSD”/„Dragnea” – printre cei mai puțini populari politicieni contemporani, și care „a susținut Referendumul” (Republica, 17 sept.), sau cu ideea „costurilor” comportate de acesta (circa 35,5 milioane euro – de pildă Observator TV 3 oct. 2018), ca și când propaganda anti căsătorie între bărbat și femeie ar fi gratuită și fără legătură cu banii publici!

3. sabotajul partidelor, al politicienilor. Pentru a n-a oară în existența lor, partidele au arătat că nu au nicio legătură cu interesul public, în chestiuni foarte sensibile. La sate, în special, unde populația se agregă numai prin mobilizare, organizațiile de partid nu s-au pus în funcțiune, lăsând, „democratic”, poporul față în față cu stupida întrebare de pe buletinul de vot: „Sunteți de acord cu legea de revizuire a Constituției României în forma aprobată de Parlament?”. Aceasta, conjugată cu lipsa de informare corectă individuală prin mass media, a lăsat insul perplex. Iar perplexitatea se traduce prin paralizie, adică neprezentarea la vot. Mobilizarea ruralului a lăsat de dorit, și, per total, doar 21% dintre românii cu drept de vot au ieșit la vot. Dar nu doar prin absența mobilizării partidele au torpilat demersul. Au mai fost și alte două elemente:  tergiversarea – de la strângerea semnăturilor pentru modificarea Constituției au trecut doi ani și jumătate, PNL, USR sesizând chiar Curtea Constituțională cu privire la legitimitatea demersului (vezi Scrisoarea trimisă de Coaliția pentru Familie președintelui Senatului în nov. 2017); chiar și președintele Iohannis s-a adresat Curții Constituționale privind Legea referendumului, în mai 2018, întârziind, astfel, întreg procesul (Mediafax, 18 mai 2018) 3. nemodificarea legii 3/2000 privind referendumul, unde este prevăzută formularea standard supusă votului – de unde și întrebarea neinteligibilă (Evenimentul Zilei, 2 oct. 2018).

4. sabotajul aparatului de stat. Autoritățile au intervenit prompt pentru îndepărtarea mesajelor pro-familie și pro-creștine, administrația locală (primăriile) și centrală (MAI și alte structuri) considerând campania pentru susținerea Referendumului drept campanie electorală, ceea ce a fost inexact și nelegal (încălcându-se chiar Legea referendumului 3 din 2000) (vezi Comunicatul de presă al Coaliției pentru Familie, din 30 sept. 2018). De altfel, însuși ministrul justiției din nov. 2016 considera că „valorile tradiționale” fac parte din zona „valorilor extremiste” (Evenimentul Zilei, 1 nov. 2016)

5. sabotajul intelighentsiei. Fără să fie o surpriză pentru cei familiarizați cu „rostul” acestora într-o societate încă în tranziție, unii au fost surprinși de „trădarea” elitelor „de dreapta”, ca și când „intelighentsia” ar fi de dreapta.  O bună parte din cele mai vocali intelectuali „de dreapta” ar fi trădat, dar ei niciodată nu au fost de dreapta, pentru că nu s-au mișcat decât fariseistic între neam și Dumnezeu, adevărata axă a dreptei, așa cum a fost ea genial sintetizată de Pete Țuțea. Sunt chiar liste cu „intelectuali de dreapta” și comentarii dezamăgite la adresa acestora, cei mai cunoscuți fiind Andrei Pleșu și Vladimir Tismăneanu (vezi România liberă,  26 oct. 2018).  Despre ultimul nu are sens să discutăm,  mecanismul de tip transformer a direcției proletcultiste paukeriste în formula „democratică”, cu girul unor universități americane, fiind demnă de studiu atât pe linia corectitudinii academice cât și pe linia securității naționale, într-adevăr. În general, „intelectualii de dreapta” din România sunt în bună măsură de filiație paukeristă, care s-au distanțat după 1989 într-un fel sau altul de Ceaușescu, mai exact de ceea ce eronat se consideră a fi „naționalism-comunism” – ca și când comunismul nu ar fi cea mai toxică formulă  antinațională, și de Iliescu, ca și când nu ar fi fost puternic stipendiați sau gratulați cu funcții în regimul FSN sau postFSN până azi.  De fapt, denumirea de „dreapta” este un abuz datorat insuficientei aprofundări a culturii de către „consumatorul de cultură”, care înghite pe nemestecate cărți și discursuri subțiri, în „librăriile de la Șosea” și pe la atenee, privind pe cei care au confiscat discursul public în domeniul moralei publice, al istoriei și filosofiei. Structural, această „intelectualitate de dreapta” face parte din ceea ce Toynbee numea „intelighentsia”, pătura socială care avea funcția remorcării societății rămase în urmă la logica sistemului mondial, mai exact la mecanismul dependenței economice și politice de marile centre ale noii ordini mondiale. Mai degrabă negustori decât oameni de cultură, membrii intelighenției au excelat însă în felul în care au vândut ce nu era al lor și au blocat accesul elitelor organice la tribună.

6. sabotajul de la cel mai înalt nivel. Președintele României a făcut de fiecare dată bășcălie de familie,  când nu a etichetat negativ demersurile Coaliției pentru Familie (pe care a învinuit-o de „fanatism religios”) și, a venit la vot „printre dinți”, fără soție, în ultima zi, seara, fără să facă nici o declarație (ActiveNews, 19 oct. 2016,  Q magazine, 11 nov. 2016, Euractiv, 7 oct. 2018). Atunci când  ești singurul politician numit de popor să-l reprezinte la cel mai înalt nivel, comportamentul acesta nu poate fi lipsit de urmări. Dacă nu asupra populației (care nu a ieșit să-l taxeze), cel puțin asupra mass-media (care s-a simțit încurajată să continue discursul antireferendum). De altfel, Sibiul, unde a votat președintele tuturor românilor (sic!) a fost printre județele cu cea mai slabă prezență la vot, 11,27% (Digi24, 8 oct. 2018).

7. dictatul pragului electoral. Pentru a fi fost validat, la Referendumul pentru Familie ar fi trebuit să fie prezenți 30% din cetățeni, ceea ce înseamnă 18 milioane de persoane. Curios, Autoritatea Electorală operează cu cifra de 18 milioane alegători, în condițiile în care România are circa 19 milioane de cetățeni (Economica, 10 sept. 2018), cu tot cu cei care nu au drept de vot. Or, este știut că la 1 ianuarie 2018, numărul minorilor (persoane fără drept de vot) din România era de peste 4 milioane (Economica, 30 mai 2018). Un calcul simplu arată că populația în raport cu care trebuia calculată prezența la vot trebuia să fie de sub 14 milioane. Dar era nevoie de prag? În 2012, președintele Comisiei juridice pentru Senat, Toni Greblă arăta că „nicio țară membră a Uniunii Europene nu are prag electoral”, în Elveția, prezența la referendumuri, principalul instrument de guvernare, fiind în medie de 20%. Singurele state membre ale Consiliului Europei cu prag sunt Rusia și Lituania (Jurnalul, 17 iul 2012). Pragul însuși, anulează ideea de bază a referendumului – acela de a întreba populație căreia îi pasă, despre ce drum trebuie urmat de clasa politică.

Continue reading Activenews.ro

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s